Etica teleologică

Hedonismul (din greacă hedone - „plăcere”) este o concepție etică și un curent filosofic, ce

proclamă plăcerea, desfătarea drept binele suprem, iar năzuința de a o obține, principiu al
comportamentului. A fost întemeiat în Antichitate, la Roma, de Arhip din Cirene (care a pus
accentul pe plăcerile senzuale), iar ulterior a fost dezvoltat pe baze raționaliste la Atena,
de Epicur, apoi de umaniștii Renașterii, de materialiștii și iluminiștii sec. 18 (cu accente
antireligioase, individualiste).
Epicur susținea că plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute. În opinia sa, pentru a evita o
serie de neplăceri trebuie ca omul să renunțe la mai multe plăceri, pentru binele suprem. În
argumentarea sa, el spune că prin plăcere nu se înțelege cea senzuală, așa cum o definea Arhip
din Cirene, ci se înțelege absența suferinței din corp și a tulburării din suflet.
În crezul său, nu destrăbălarea aduce vreun folos în viața sa, ci dobândirea înțelepciunii, prin care
poate să treacă printr-un filtru obiectiv succesiunea întâmplărilor prin care trecea. În concepția
sa, înțelepciunea este aceea care aduce adevărata împlinire sufletului omului.
Se poate afirma că plăcerea este o năzuință a ființelor umane, fiecare om căutând să aibă un trai
plăcut. Cert e că fiecare om are o definiție proprie asupra plăcerii.
În zilele noastre, se crede că adevărata plăcere nu poate fi cunoscută cu adevărat. Mergând pe
principiul „Știu că nu știu nimic”, nu se mai caută răspunsuri la întrebări, ci se caută chiar
adâncirea misterului acestora pentru că se crede că nu se poate afla un răspuns concret.
În concluzie, în opinia mea, filosoful Epicur susține o parte a cee ace nu poate fi cunoscut, adică
a înțelepciunii.