CURS NR.

DISCIPLINA: TURISM CULTURAL

PERCEPŢIA - LOCUL ŞI ROLUL SĂU

ÎN CONTEXTUL TURISMULUI CULTURAL

Rezumat
Captarea informaţiei nu trebuie situată în nici un caz la nivelul senzaţiei, pentru
că ea implică atenţia, procesele sale, fapt ce confirmă opinia lui J. Piaget, care evalua
percepţia ca o conduită şi o denumea activitate perceptivă. Dar, perceperea complexă
-detecţia, decelarea (discriminarea), identificarea, interpretarea - realizarea sa integrală
presupune sensibilitate. Aceasta prezintă variaţii individuale. Astfel, valoarea pragului
absolut, de exemplu, depinde de metodele folosite la măsurarea ei (metoda limitelor, a
stimulilor constanţi sau de ajustare) şi de condiţiile speciale ale experienţei (idem, p.17).

Conţinut
LOCUL ŞI ROLUL PERCEPŢIEI ÎN CONTEXTUL TURISMULUI CULTURAL
Să vezi - să priveşti, să contemplezi - să auzi - să asculţi - într-un cuvânt să
percepi aici şi acum, aici sau acolo unde eşti înseamnă să trăieşti. Dumnezeu însuşi în
Deuteron, precizează: dacă priveşti la cer, dacă vezi soarele, luna şi stelele, să nu te
laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, fiindcă Dumnezeul tău le-a lăsat pe
toate popoarele de sub cer. Aşadar, percepe cu toată fiinţa ta cerul, soarele, luna şi
stelele ca să fie nişte luminători în întinderea sa, ca să se despartă ziua de noapte,
ceva mai mult ca să lumineze pământul - pământul - cel care a dat şi dă verdeaţa, iarba
cu sămânţa lor în ei - marea - cu vieţuitoarele şi deasupra sa, după cum şi a pământului
să zboare păsările, pentru că numai aşa poţi fi tu, un suflet viu, un om între oameni
(Biblie).
Avertismentul Creatorului nu vizează percepţia, ci preponderent vicierea acesteia -
să nu vă faceţi chip cioplit sau închipuiri ale vreunui idol care să înfăţişeze bărbat ori
femeie. Omul e făcut să vadă, să audă, să simtă plenitudinar natura, creaţia lui
Dumnezeu, respectiv să perceapă modal şi plurimodal realitatea complexă. Dar,
stăpânirea sa nu-i urmarea nonşalanţei, ci a implicării lucide. Omul nu poate, nu trebuie
să aştepte daruri de la natură cu atât mai mult de la Dumnezeu, creatorul său, ci e
imperios necesar să se străduiască să i le smulgă, să le dobândească prin muncă şi
efort, prin sudoarea frunţii sale. Procesul percepţiei, după cum se ştie, implică mai multe
etape de prelucrare a informaţiei, începând cu :
• realizarea impactului, primirea informaţiei;
• receptarea acesteia cu aportul organelor de simţ,
 • selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim, etc. decât ceea ce
reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul percepător;
• integrarea informaţiei în context,
• finalizarea percepţiei.
Lanţul informaţional se creează prin continuarea prelucrării şi în afara percepţiei -
procesele mentale recoltează înţelesul şi examinează realizarea primară a percepţiei
de fiecare dată când se produce aceasta (Miuţ, P., 2000, p.41-42). Aparent percepţia
pare cât se poate de simplă, în sensul că prin ea s-ar efectua doar o înregistrare a
realului, însă, de fapt, realitatea este alta. În realizarea ei exactă sunt implicate foarte
multe procese mentale, în egală măsură mecanisme senzoriale. Astfel, receptorii
senzoriali nu sunt şi nici nu trebuie reduşi la simple grile de intrare a unor stimulări, ci
transductori care transformă formele de energie caracteristice în evenimente nervoase,
după reguli proprii organismului care percepe. (Richelle, M., în Doron, R. şi Parot, Fr.,
1999, p.577).
Impactul cu realitatea conduce la imagine şi provoacă un demers de interpretare.
În calitatea noastră de oameni, fiinţe socializate, diacronic, am învăţat să interpretăm
lumea care ne înconjoară, indiferent dacă aceasta este naturală sau culturală (Joly, M,
1998, p. 17).
Scopul nostru este să descifrăm lumea, mai mult să ne bucurăm că am
descoperit-o şi că trăim în mijlocul ei. De aceea comunicarea prin imagini este
deosebită, ea rămâne şi devine o certitudine, deoarece percepătorul scapă de impresia
că ar putea fi manipulat - atât de temută, de altfel. Aşa, de pildă, percepătorul a auzit
multe şi diferite despre masivul Jungfrau - 4158 m, altitudine.
În compania unui ghid cunoscător care să favorizeze perceperea de ansamblu a
imaginii masivului Jungfrau, plăcerea estetică este amplificată. Spontaneitatea realizării
percepţiei nu blochează, ci, dimpotrivă asigură receptarea optimă indispensabilă.
Retragerea pe o terasă sau un popas la Kleine Scheidegg echivalează cu o analiză
succintă ce poate mări a posteriori plăcerea estetică, fiindcă ea ascute spiritul de
observaţie şi privirea, îmbogăţeşte cunoştinţele şi îngăduie dobândirea mai multor
informaţii, consolidarea celor iniţiale care favorizează perceperea, priceperea şi
receptarea acestei opere măreţe, creaţia lui Dumnezeu şi, în bună parte, a omului. Să
reţinem că ignoranţa, sub orice formă s-ar prezenta ea, nu-i o condiţie a percepţiei,
după cum nici un ajutor al înţelegerii ori al receptării farmecului imanent priveliştii fără
precedent a Jungfrau-lui.
Cine ajunge să perceapă, să priceapă şi să recepteze în acest mod, acesta se află
la un pas de posibilitatea de a crea el însuşi. În acest scop este indispensabilă educaţia
sub toate formele şi aspectele sale. Din rândurile unor asemenea oameni au apărut un
Leonardo da Vinci, un Michelangelo, un Rafael, un Shakespeare, un Rembrandt, un
Rubens, un Balzac, un Creangă, un Bach, un Eminescu, un Ceaikovski, un Eliade şi
atâţia alţii care, după ce au perceput, priceput şi receptat realitatea, au creat o altă lume
pe-astă lume de noroi, sigur, întotdeauna, în raport cu tot ceea ce au simţit şi au trăit,
sprijinindu-ne şi pe noi, lectorii lor - percepătorii - să putem vedea, auzi şi simţi ceea ce
de altminteri nu am fi putut-o face singuri niciodată.
Realitatea, după cum şi imaginea artistică născută din ea, ruptă din dânsa
reprezintă evidenţa însăşi. Imaginea are însă pentru percepător două mesaje: evidentul
şi inefabilul. Ea este o ontofanie, adică o manifestare a ceea ce este, a ceea ce există.
Prin imagine, ceea ce există, realitatea, devine pentru un moment ceva diafan şi se
dezvăluie prin autotransparenţă (Padellaro, N., 1972, p.251).

II. Impactul cu realitatea – modalităţi de a-l realiza

Ea, realitatea ori imaginea ei, în cazul artei, ne implică la acea virtus essendi
despre care a vorbit, la vremea sa, Heidegger, şi devenim părtaşi ai conştiinţei care ştie
că există, că este o prezenţă, că este în afară de nimeni. Contactul cu una sau alta
favorizează dezvăluirea, deopotrivă, fascinarea, entuziasmarea. Dintr-un asemenea
considerent, extazul existenţial, corolar al perceperii este unic, irepetabil. La el nu se
poate ajunge numai prin vorbe, deoarece el, aidoma oricărui extaz este inefabil, (greu
de exprimat). Oricare ar fi ea, imaginea convinge prin însăşi prezenţa sa. Utilizarea
cuvântului, apariţia sa înlesneşte convingerea, ea devine unul din focarele elipsei
comunicării, celălalt fiind cuvîntul împreună cu care constituie un adevărat cuplu.
Peninsula Scandinavică înseamnă Danemarca, Norvegia, dar şi Suedia, ţara care
pe lângă o natură de excepţie: Munţii Scandinaviei (2135 m), Podişul Norrland,
depresiunea Suediei Centrale, Podişul Småland şi Skania, Cascadele: Boneta
Vrăjitorului (33 m înălţime), Săritura Iepurelui (80 m înălţime), nenumăratele sale lacuri,
16 parcuri naţionale şi 753 rezervaţii şi, din punctul nostru de vedere, înainte de toate,
capitala sa, Stockholm-ul sau Veneţia Nordului (stock, stâlp şi holm, cetate). Oraşul
este înălţat pe un arhipelag de 14 insule, legate între ele prin 50 de poduri. Din suita
obiectivelor sale turistice, aproape toate de interes cultural menţionăm: Palatul Regal
(stil baroc italian), Catedrala Storkgstan (stil gotic), Parlamentul, Primăria (stil
elveţian), Opera, Teatrul, mai multe muzee (peste 40), Muzeele de Artă Modernă,
Militar, Navei Vasa (vasul amiral al lui Gustav al II-lea scufundat în urmă cu peste 300
de ani; el transporta atunci peste 800 de statui, sculpturi de mare valoare, acum toate în
diverse muzee), Etnografic, Academia Suediei, unde în marea sală de concerte se
decernează anual, la 10 decembrie (ziua naşterii lui A. Nobel), premiul care îi poartă
numele – Nobel
Asemenea obiective percepute şi pricepute, în parte şi datorită explicaţiilor primite
din partea ghidului ori în urma unor lecturi ajung să fie înţelese nu doar ca semnificanţi,
ci şi datorită semnificaţiilor acestora, de fapt reuşesc să producă emoţii şi trăiri
nebănuite, deoarece sensurile generale sunt mult mai importante decât detaliile, cu
excepţia cazurilor când ceva anume marchează acele detalii pentru noi (am perceput,
de exemplu, copia unei sculpturi anterior contactului cu ea, eventual am citit ceva în
legătură cu ea sau ni s-a spus ceva de către o anumită persoană (Butler, G. şi
McManus, F., 2002, p. 57). Cine a ajuns la Stockholm, de pildă, e imperios necesar să
ajungă şi la Grădina lui Milles (Millesgårten) un admirabil muzeu sub cerul liber, în
genul celor din Oslo - al lui Vigeland şi, în parte, al celui din Târgu Jiu - al lui Brâncuşi.
Ajunşi în mijlocul naturii, faţă în faţă cu peisajul mirific al acesteia, ajunşi într-un
muzeu, faţă în faţă cu o pictură, cu o sculptură ori un basorelief, cu o maşină ori cu
structura schematică a acesteia, ajunşi faţă-n faţă cu orice proces sau fenomen,
percepătorii se conving de evidenţă, ei nu mai au nevoie de demonstraţie. În fond, în
Egipt, în Orient, cu deosebire, au fost cunoscute şi întrebuinţate în scopuri practice
multe teoreme, dar nici unul din acei care recurgeau la ele nu s-au gândit, nici măcar nu
le-a trecut prin gând, vreodată, ideea să le demonstreze. Numeroase proprietăţi
elementare ale numerelor şi ale corpurilor geometrice pot fi făcute evidente pe cale
perceptivă. Căutarea demonstraţiei a fost şi reprezintă o particularitate a inteligenţei
greceşti, chiar dacă ea nu-i purtătoarea unei evidenţe, alta decât aceea pe care o
prezintă faptele evocate. De facto, a spus-o matematicianul însuşi: dacă două drepte
sunt paralele, orice secantă a uneia este secantă şi a celeilalte - realitate perceptibilă
ce nu solicită argumente, adică demonstraţie (idem, 1972, p.254-255).
Situaţia este similară şi în cazul operelor de artă: Venus din Millo, Mona Lisa
(Leonardo da Vinci), David (Michelangelo), Anemone (Luchian), Coloana
(Brâncuşi), Ochii şi privirile culorilor (Ţuculescu), Sculpturile lui Milles, ş.a.m.d.,
unde evidenţele: frumuseţea, echilibrul, surâsul, vigoarea, bărbăţia, sensibilitatea,
aspiraţia spre mai mult ş.a. se substituie demonstraţiei care ar echivala cu pierderea de
vreme, oboseala percepătorului. Sigur că aceasta depinde şi de nivelul informaţiei
acestuia (mulţi văd puţini percep, pricep). Când ajungem să percepem, de exemplu,
Peştera Urşilor care adăposteşte o extraordinară gamă de formaţiuni stalagmitice şi
stalactitice variate ca mărime şi forme, după cum şi numeroasele urme ale vieţii şi
resturile de fosile ale ursului de cavernă - Ursus Spelaeus - dispărut cu peste
cinsprezece mii de ani în urmă - faţa în faţă cu fenomenele carstice din Peştera Urşilor,
profesorul cu elevii ori studenţii săi, ghidul cu turiştii realizează ceea ce este evident, îşi
dă seama în raport cu ceea ce se impune a fi menţinut în aria demonstraţiei. Revelarea
inefabilului constituie obiectivul investigaţiei cercetătorului, chiar a educatorului
(ghidului) care îşi propune să-i dezvăluie aspectele sesizate doar de creator. De aceea,
înainte de a considera imaginea (percepţia) ca un subsidiar, e absolut necesar să o
explorezi în calitatea ei de factor prin ea însăşi, fiindcă ea, într-adevăr, începe acolo
unde lipseşte cuvântul (idem 1972, p.256).
Percepţia este rezultatul final al unor procese complexe, dintre care multe se
desfăşoară în afara conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu vizual - cazul nostru -
cu destulă acurateţe permite percepătorilor - turiştilor - antrenaţi în percepţie, folosirea
realităţii care favorizează executarea unor operaţii complexe (Butler, G. şi McManus, F.,
2002, p. 40).
De aceea înainte de a efectua o excursie este bine, e absolut necesar, ca ea să
fie pregătită în raport cu toate cerinţele ce îi sunt intrinseci. În acest timp imaginile din
album, cărţile, diapozitivele, diafilmele, filmele, precum şi cele de pe internet i se raliază
împreună cu alte limbaje, ceea ce favorizează percepţia, înţelegerea şi receptarea,
după caz, dar nu numai, ci şi clarifica, forma şi consolidează cunoştiinţele. În general,
specialiştii consideră imaginea un instrument şi un ajutor mai mult sau mai puţin simplu.
Ea este şi devine orice excursie, un instrument indispensabil perceperii plenare,
înţelegerii comprehensive, receptării fireşti şi, totodată, un ajutor indispensabil destinat să
întregească achiziţiile, cunoştiinţele.
Orice imagine comunică şi transmite ceva celui apt să-i intercepteze şi să-i
recepteze mesajul. Impactul cu ea echivalează cu o lectură care actualizează în lector,
aşadar şi în turist: istorie, cultură, convenţii, etc. dar, pentru aceasta cititorul e nevoie să
ştie să citească, să aibă pregătirea minimă care să-i permită înţelegerea celor
percepute, să aibă o iniţiere culturală în priceperea imaginilor. În plus, după cum ştim
încă de la Wertheimer, percepţia este înrâurită, deopotrivă, de mediul ambiant, de
obiectele pe care percepătorul a fost obişnuit să le vadă să le audă şi să le simtă, de
expectanţele şi motivaţia sa, informaţiile cu privire la cele percepute. În acest fel ne
creăm starea cunoscută sub denumirea de montaj perceptiv, când suntem dispuşi spre
anumite tipuri de informaţii (Hayes, N., Orrell, S.,1997, p.184)
Oricâte şi oricare ar fi sensurile sale, imaginea mediatică nu-i similară cu imaginea
din natură. Între ele există o similitudine, cea dintâi este asemuită Frumosului, Binelui,
Sacrului, iar cea de a doua reprezintă realitatea în toată complexitatea ei (Joly, M. 1998,
p. 6). Imaginea este omiprezentă. Ea a avut şi are menirea să comunice şi să transmită
un mesaj. În acest sens imaginea este premergătoare scrisului (petrograme -când sunt
desenate ori pictate; petroglife - când sunt gravate sau cioplite). Oricare ar fi ele,
imaginile transmit de fiecare dată un anumit mesaj. Religiile monoteiste au respins
imaginile, le-au dezavuat până târziu (secolele al Vl-lea al Vll-lea). În domeniul artei,
imaginea, adică ceea ce percepem în calitate de lectori ori percepători, a fost şi este
corelată cu anumite reprezentări vizuale: fresce, picturi, sculpturi, basoreliefuri, dar şi
miniaturi, ilustraţii decorative, desene, gravuri, diapozitive, filme, video, fotografii, ş.a.
De obicei statuarul nu-i întotdeauna considerat drept imagine, chiar dacă aspecte ale
realităţii urbane, rurale, industriale, naturale, fotografiate sau filmate, de exemplu, devin
imagini, după cum intervenţia autorului este evaluată drept intervenţie la imagine. De
aici sintagme ca: a lucra la imaginea prietenului, locului de muncă, oraşului, satului sunt
utilizate frecvent. De aceea a studia imaginea, a o realiza, a o modifica, a o construi, a
o înlocui, etc. reprezintă lexemul suprem al eficacităţii, fie ea comercială ori politică
(Peninou, G., în Joly, M., 1998, p. 10).
Din asemenea considerente în activitatea turistică imaginea desemnează
realitatea. Astfel , o excursie în partea de nord - est a României oferă imaginea unui
adevărat arhipelag mănăstiresc: Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Suceviţa
(remarcabile prin frescele exterioare), Putna, Dragomirna, Râşca, Slatina, Bogdana,
neîntrecute prin arhitectura şi pictura lor, Văratic, Bistriţa, Neamţ, Agapia s.a.
Referindu-se la valoarea artistică a mănăstirilor din arhipelagul bucovinean,
comentatorii le identifică, mai întotdeauna, cu o imagine de ansamblu - curioasele
biserici, - imaginea lor - pot fi comparate cu Biserica San Marco din Veneţia ori cu
Domul din Orvieto (Ombrie, Italia)... ceva similar ne oferă o a II-a ţară din lume
(Strzygowski, J). Fresca ... cea mai îndrăzneaţă şi mai dificilă dintre tehnicile picturii
(Michelangelo) îmbracă pereţii exteriori ai bisericilor asemenea unei cărţi deschise cu
conţinut biblic (Carola Giedion - Welcker), Capelă Sixtină cu faţa spre lume ce ... ar
trebui timp de luni întregi cercetată cu o atenţie pasionată (Iorga, N.).
Oprindu-se la imaginea artistică a Judecăţii de Apoi de pe peretele mănăstirii
Voroneţ, criticul de artă Comarnescu Petru preciza: ... nicăieri această temă frecventă
în Orient ca şi în Occident, nu are atâta bogăţie de scene şi atât de îndemânatică şi
dramatică înlănţuire, nici la Camposanto din Pisa, nici la Padova unde Giotto a pictat-o
pe la 1305 în capela familiei Scroveni, nici la celelalte biserici din ţară
Mănăstirea Humor, biserica acesteia este o adevărată perlă arhitectonică şi
picturală: faţadele pictate, frescele cu iz bizantin în realizarea cărora predomină
culoarea roşie - a fost construită din iniţiativa lui Petru Rareş (1530) pe ruinele uneia
mai vechi (1415). Structurarea sfântului lăcaş este clasică, cea cunoscută: pridvorul
deschis (apare pentru prima oară în acest fel la noi în ţară) este urmat de pronaos,
camera mormintelor deasupra căreia se află tainiţa, naosul, absida altarului -
iconostasul este sculptat în lemn de tisa şi a fost dăruit mănăstirii de Gh.Movilă.
 Frescele pictate reprezintă câteva teme principale cu subiect religios, după cum au
fost stabilite de iconografie; lor li se adaugă portretul ctitorilor de o vigoare aparte,
create în manieră realistă (Toader şi Anastasia Bubuiog), tabloul votiv în care Petru
Rareş poartă în mâini macheta bisericii, el este urmat de Elena, soţia sa şi de copii.
Trecutul sfântului lăcaş a fost cât se poate de zbuciumat - iniţial a fost mănăstire de
călugări, prădată şi incendiată de cazacii lui Timur Hmelniţki, întărită apoi cu ziduri
înconjurătoare (1641) de către Vasile Lupu, desfiinţată după ocuparea Bucovinei de
către austrieci (lăcaşul a slujit ca şcoală, biserică parohială şi a fost restaurat în
perioada 1972-1974 sub egida UNESCO), din 1991 redevine mănăstire de maici ceea
ce este şi în prezent (f.a. Mănăstirea Humor, 2001).
Dar, perceperea şi înţelegerea în profunzime a Arhipelagului mănăstiresc, cu
atât mai mult receptarea strălucirii şi profundelor semnificaţii ale bisericilor ce-1
alcătuiesc, culorilor implicate în realizarea superbă a imaginilor, presupun informaţii,
însuşirea lor, stăpânirea şi puterea de a vehicula cu ele acolo unde trebuie. Celebrul de
acum albastru de Voroneţ, aidoma verde-roşului de la Suceviţa, galbenului de la
Moldoviţa, verdelui de la Arbore, roşului de la Humor care impun nu doar farmecul, ci
imprimă incontestabil şi specificitatea fiecărei biserici, revelată cu atâta dăruire de
zugravii lor însufleţiţi de dorinţa de a înfăptui imaginile lor pentru eternitate, înfruntând
parcă firea, o natură ce întreţinea anume peisajul pentru a asigura un cadru
corespunzător autoîmplinirii omului (Lwoff, A.)
O asemenea artă desprinsă din natura şi viaţa acestui popor condamnat să
trăiască în beznă, nebăgat în seamă, oprimat, reflectă plenar tenacitatea, implicarea,
dăruirea şi pasiunea creatorilor săi, de cele mai multe ori anonimi, oameni ale căror
nume s-au pierdut în negura veacurilor, dar s-au păstrat în această salbă de nestemate
răsărite ca flori pe morminte. Totul este atât de armonios - scrie în continuare Lwoff, A.,
laureat al Premiului Nobel - că te dispune la o meditaţie ce îţi dă impulsuri optimiste ...
în pridvorul fiecărui lăcaş din arhipelagul mănăstiresc din Ţara de Sus cunoşti şi trăieşti
împlinirea sentimentului liniştii, (apud Pascu, M.I.)
Cum se poate ajunge la o asemenea stare dacă nu printr-o artă adevărată, artă
care a mistuit, diacronic, realităţi şi fapte, dorinţe şi speranţe pe care le descoperim
graţie creatorilor acestor imagini nepieritoare. Când impactul cu ele a fost cel dorit sau,
când acesta a fost din timp foarte bine pregătit, imaginile mentale sunt cele scontate.

Imaginea mentală este o reprezentare structurată a unui obiect, fenomen sau

eveniment perceput anterior ori construit de către subiect. Din interacţiunea cu
realitatea, subiectul reţine urme interne, efemere sau permanente. Imaginea mentală
constituie un ansamblu structurat de urme permanente. Prezenţa sa face posibilă
procesele de identificare, de discriminare, de evocare şi de anticipare. Ele sunt, pe de o
parte, urmele rămase din percepţie (care în timp şi cu timpul se corelează între ele în tot
felul de asociaţii), iar pe de altă parte, produsul interiorizării imitaţiei amânate (Piaget,
Inhelder, 1948).
Concomitent, Piaget diferenţiază imaginile reproductive ce permit evocarea
obiectului perceput anterior şi anticipative care se referă la obiectul sau evenimentul
încă neperceput. În cele două cazuri, imaginile nu permit decât figurarea stării,
reprezentarea transformărilor cerute de realizarea operaţiilor cognitive propriu-zise.
Spre deosebire de noţiuni, imaginile prezintă în plus un caracter individual pregnant,
dânsele sunt urmarea interacţiunii unui subiect anume cu un obiect singular (Bronckart,
P.J. în Doron, R. şi Parot.,Fr., 1999, p.387).

În fond, imaginile mentale reprezintă forma şi configuraţia spaţială a unui

asnamblu de obiecte şi fenomene, în absenţa acţiunii stimulilor asupra receptorilor
(Miclea, M, 1999, p. 187). Acestea se pot forma atât pe baza unor informaţii non
vizuale, cât şi în urma contactului cu realitatea respectivă. Faptul, consideră acelaşi
Miclea, M. le conferă calitatea de a participa masiv la procesele onirice şi creative. Totul
depinde de consecvenţa şi temeinicia procesării. Principalele procesări ale imaginilor
mentale sunt:
• generarea - producerea, formarea, compunerea, naşterea a ceva;
• transformarea - acţiunea de a se transforma şi rezultatul ei,
• rotirea - mersul în circuit, rotativ, în roată;
• expandarea - prelungirea, extensia;
• împăturirea şi scanarea.
Toate, dar absolut toate, sunt urmarea cunoştinţelor noastre (mai mult sau mai
puţin tacite) despre realitatea în mijlocul căreia trăim. Nu-i lipsit de importanţă faptul că
imaginile mentale sunt implicate efectiv în procesele onirice şi, mai ales, creative,
tocmai fiindcă printre turişti sunt ori pot fi creatori reali sau virtuali.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Procesul percepţiei, după cum se ştie, implică mai multe etape de prelucrare a
informaţiei, începând cu :
o realizarea impactului, primirea informaţiei;
o receptarea acesteia cu aportul organelor de simţ,
o selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim, etc. decât ceea
ce reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul percepător;
o integrarea informaţiei în context.
 Percepţia este rezultatul final al unor procese complexe, dintre care multe se
desfăşoară în afara conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu vizual - cazul nostru -
cu destulă acurateţe permite percepătorilor - turiştilor - antrenaţi în percepţie, folosirea
realităţii care favorizează executarea unor operaţii complexe.
 Imaginile mentale reprezintă forma şi configuraţia spaţială a unui asnamblu de
obiecte şi fenomene, în absenţa acţiunii stimulilor asupra receptorilor