Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[1] 

(în continuare „CDFUE” sau „Carta”) a

fost proclamată oficial în 2000, însă la acel moment nu avea forță juridică obligatorie[2]. Carta a
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, reprezentând una dintre cele mai importante modificări
legislative aduse de Tratatul de la Lisabona[3]. Cadrul constituțional al UE se bucură, în prezent,
de o „gamă impresionantă de prevederi privind drepturile omului”[4], iar prin actul de a da mai
multă vizibilitate drepturilor fundamentale, Carta arată că Uniunea Europeană este mult mai mult
decât piața internă[5].

Ca și în celelalte state membre, și în România, instanțele trebuie să aplice Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene ori de câte ori litigiul se află în sfera de acțiune a dreptului
Uniunii Europene.

Carta face parte din dreptul primar al Uniunii Europene[6] și „reconfigurează sistemul de
protecţie a drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii Europene”[7]. Art. 6 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE)[8] enumeră trei surse oficiale pentru legislația UE în
domeniul drepturilor omului, respectiv CDFUE, CEDO[9] și principiile generale ale dreptului
UE[10]. Potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „CJUE” sau „Curtea”),
„principiile generale derivă din tradițiile constituționale naționale, din CEDO, precum și din alte
tratate internaționale semnate de statele membre”[11].

1.Care este legătura dintre Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, CEDO și celelalte
instrumente internaționale pentru protecția drepturilor omului?
Spre deosebire de alte instrumente internaționale și naționale pentru drepturile omului, domeniul
de aplicare a Cartei este limitat la domeniile care intră sub influența dreptului UE[12]. Cu alte
cuvinte, domeniul de aplicare a Cartei reflectă domeniul de aplicare a dreptului UE. Carta se
aplică împreună cu celelalte instrumente naționale sau internaționale pentru drepturile omului,
stabilind, prin intermediul art. 52 alin. (3) CDFUE, un standard minimal al protecției, cel puțin la
nivelul garantat de CEDO[13]. Diversitatea instrumentelor juridice naționale, europene sau
internaționale este benefică persoanelor fizice, deoarece, astfel cum s-a arătat în doctrină, „[…]
pentru că articolul 53 evocă, în fapt, principiul <<vaselor comunicante>> în materia
instrumentelor privind protecţia drepturilor omului, cetăţeanul va fi întotdeauna câştigător,
putând recurge de fiecare data la standardul de protecţie cel mai bine adaptat situaţiei sale
specifice”[14].

2.Care sunt beneficiarii Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

Potrivit principiului universalității, drepturile din Cartă sunt conferite tuturor oamenilor,
indiferent de naționalitate sau reședință[15]. De asemenea, Carta are ca beneficiari atât persoane
fizice, cât și persoane juridice[16]. Însă, astfel cum se arată într-un raport recent al Agenției
pentru Drepturi Fundamentale (în continuare „FRA”), Carta nu se bucură de popularitatea
CEDO, deoarece „practicienii în domeniul dreptului – fie că sunt judecători, funcţionari publici
sau legiuitori și factori de decizie – fac rareori trimitere la cartă, iar atunci când o fac, referirile
tind să fie superficiale[17].
3. Care este domeniul de aplicare material a Cartei?
Dispozițiile Cartei se aplică, din punct de vedere material, conform art. 51 alin. (1) CDFUE,
instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității,
precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.  Este
important să precizăm câteva puncte esențiale. În primul rând, sintagma „punere în aplicare” nu
este sinonimă cu „transpunere”. În al doilea rând, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
interpretat, de-a lungul timpului, această noțiune în sens extensiv. În doctrină s-a afirmat faptul
că dispozițiile Cartei se pot aplica statelor membre chiar și atunci când acțiunea lor poate avea,
pur și simplu, un impact asupra dreptului Uniunii într-un sens general[18]. În final, pentru a nu
afecta securitatea juridică a dreptului Uniunii, interpretarea domeniului de aplicare trebuie să fie
echilibrată și rezonabilă.

4. Ce valoare juridică are Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

Potrivit art. 6 alin. (1) TFUE, carta are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, devenind parte
din dreptul primar al Uniunii Europene. Prin urmare, astfel cum s-a arătat în doctrină, aptitudinea
Cartei „de a produce efecte directe trebuie evaluată după aceleaşi criterii consacrate de
jurisprudenţă şi doctrină pentru evaluarea capacităţii tratatelor de a produce efecte directe”[19].

Având în vedere că dispozițiile Cartei fac parte din dreptul primar, dreptul secundar al Uniunii,
precum și dreptul național în legătură cu dreptul european, trebuie interpretate în lumina
Cartei[20]. Cu alte cuvinte, în situațiile în care un act juridic de drept secundar intră în conflict
cu prevederile Cartei, acel act de drept secundar poate fi invalidat de către CJUE în cadrul
controlului judiciar.

În fața CJUE s-a ridicat de nenumărate ori problema conformității dreptului secundar cu
prevederile cartei. În Schrems[21], într-o cauză ce s-au adus în discuție drepturile persoanelor
fizice în fața transferurilor de date personale între UE și SUA, CJUE a desființat
mecanismul Safe Harbour prin invalidarea Decizia 2000/520[22] pentru încălcarea prevederilor
art. 7, 8 și 47 din cartă. Desființarea Safe Harbour a condus în următorii ani către adoptarea altui
mecanism, cunoscut drept Privacy Shield. În mod similar, și în 2020, în Schrems II[23], CJUE a
desființat instrumentul Privacy Shield prin invalidarea Deciziei 1250/2016[24] pentru încălcarea
prevederilor art. 7, 8, 47 și 52 alin. (1) din cartă[25]. În Digital Rights Ireland[26], CJUE a
declarat nevaliditatea Directivei 2006/24 care permitea accesul autorităților publice la datele
furnizate de serviciile de comunicații electronice (date privind traficul și locația)[27].

Cauzele enumerate mai sus sunt doar câteva exemple. În realitate, în cadrul controlului judiciar
al CJUE, orice act de drept secundar care contravine prevederilor Cartei, poate fi declarat nevalid
sau poate fi menținut valid dacă CJUE constată că acesta respectă dispozițiile cartei și ale
dreptului primar[28].

Referințe:

[1] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, JO C 326, 26.10.2012, p. 391–407.

[2] Robert Schutze, Dreptul Constituțional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, București,
2012, traducători Mihaela Banu, Mihai Banu, p. 420.

[3] Mihaela Vrabie, Protecția judiciară a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 9.

[4] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și

doctrină, Ediția a VI-a, trad. Laura-Corina Iordache, Georgiana Mihu, Ed. Hamangiu, București,
2017, p. 428.

[5] Koen Lenaerts, The Role of the EU Charter in the member states în lucrarea Michal
Bobek, Jeremias Adams-Prassl (eds.), The EU Charter of Fundamental Rights in the Member
States (EU Law in the Member States),  Hart Publishing, 2020, Amazon e-reader Kindle Version,
p. 68.

[6] Giacomo DI Federico (ed.), The Eu Charter of Fundamental Rights. From Declaration to

Binding Instrument,  ed. Springer, 2011, p. 3.

[7] Mihaela Vrabie, Domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, Revista Romana de Drept European (Comunitar), nr. 4 din 2013, versiunea digitală
sintact.ro a revistei nu are pagină.

[8] Versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, JO C 326,

26.10.2012, p. 47–390.

[9] „Timp de mai multe decenii, CEDO a fost tratată ca „o sursă specială de inspirație” pentru
principiile UE în domeniul drepturilor omului”, a se vedea Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit.
supra n. 4, p. 426.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] FRA, Aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în domeniul

legiferării și al elaborării de politici la nivel national, Orientări, Luxemburg, Oficiul pentru
Publicaţii al Uniunii Europene, 2020, p. 9.

[13] Robert Schutze, op. cit. supra n. 2, p. 426.

[14] Elena Simina Tănăsescu, Carta drepturilor fundamentale a UE: avantajele și efectele ei

pentru cetățenii europeni, Revista Romana de Drept European (Comunitar), nr. 4 din 2010,
versiunea digitală sintact.ro a revistei nu are pagină.

[15] Mihaela Vrabie, op. cit. supra n. 7, p. 44.

[16] FRA, doc. cit. supra,  p. 20.

[17] Idem, p. 3.

[18] Robert Schutze, Takis Tridimas (eds.), Oxford Principles of European Law. Volume I: The
European Union Legal Order, Oxford University Press, 2018, p. 391; De exemplu, o interpretare
extensivă a domeniului de aplicare al CDFUE se regăsește în cauza Fransson, unde CJUE a
afirmat că  „întrucât drepturile fundamentale garantate de cartă trebuie, în consecință, să fie
respectate atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii, nu pot exista situații care să țină astfel de dreptul Uniunii fără ca drepturile
fundamentale menționate să poată fi aplicate. Aplicabilitatea dreptului Uniunii o implică pe cea a
drepturilor fundamentale garantate de cartă” (pct. 21).

[19] Mihaela Vrabie, op. cit. supra n. 7, versiunea digitală sintact.ro a revistei nu are pagină.

[20] Koen Lenaerts, op. cit. supraîn lucrarea Michal Bobek, Jeremias Adams-Prassl (eds.), op.
cit. supra n. 9, p. 68.

[21] CJUE, Cauza C-362/14, Schrems, hotărârea din 6 octombrie 2015, ECLI:EU:C:2015:650.

[22] Decizia Comisiei din 26 iulie 2000 în temeiul Directivei 95/46/CE a Parlamentului

European și a Consiliului privind caracterul adecvat al protecției oferite de principiile „sferei de
siguranță” privind protecția vieții private și întrebările de bază aferente, publicate de
Departamentul Comerțului al S.U.A. [notificată cu numărul C(2000) 2441], JO L 215,
25.8.2000, p. 7–47.

[23] CJUE, cauza C-311/18, Facebook Ireland and Schrems („Schrems II”), hotărârea din 16

iulie 2020, ECLI:EU:C:2020:559.

[24] Decizia de punere în aplicare (UE) 2016/1250 a Comisiei din 12 iulie 2016 în temeiul
Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind caracterul adecvat al
protecției oferite de Scutul de confidențialitate UE-SUA [notificată cu numărul C(2016)
4176], JO L 207, 1.8.2016, p. 1–112.

[25] CJUE a reamintit și că, în temeiul art. 52 alin. (1) din cartă, orice restrângere a dreptului la
protecția datelor trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestui drept. În
continuare, CJUE a adus în discuție principiul proporționalității, respectiv faptul că „derogările
de la protecția datelor cu caracter personal și restrângerile acesteia trebuie să fie efectuate în
limitele strictului necesar” . CJUE, cauza C-311/18, hot. cit. supra n. 29, pct. 174-176.

[26]CJUE, Cauzele conexate C-293/12 și C-594/12, Digital Rights Ireland, Seitlinger și alții,

hotărârea din 8 aprilie 2014 , ECLI:EU:C:2014:238.

[27] CJUE a considerat că această directivă conținea o ingerință în drepturile fundamentale ale

cvasitotalității populației europene, având în vedere că se păstrau toate datele de trafic
(referitoare la telefonia fixă, telefonia mobilă, accesul la internet, poșta electronică prin internet,
precum și telefonia prin internet) și că vizau toate mijloacele de comunicații electronice, fără a
realiza vreo diferențiere, limitare sau excepție în funcție de gravitatea infracțiunilor, fără a
deosebi între persoanele care fac parte dintr-o procedură penală sau nu, fără limite temporare sau
spațiale și fără o limitare a accesului autorităților la astfel de date. În consecință, în această
cauză, CJUE a invalidat Directiva 2006/24 pentru încălcarea prevederile art. 7, 8 și 52 alin. (1)
din Cartă.

[28] Într-o altă cauză, Schwarz, în fața CJUE s-a pus în discuție dacă prelevarea și stocarea
amprentelor digitale în cadrul eliberării pașapoartelor este compatibilă cu art. 7, 8 și 52 alin. (1)
din Cartă. În această cauză, CJUE a constatat faptul că Regulamentul nr. 2252/2004 nu încalcă
dispozițiile Cartei deoarece, printre altele, restrângerea asupra drepturilor fundamentale este
legitimă deoarece urmărește două obiective de interes general, respectiv „primul fiind prevenirea
falsificării pașapoartelor, iar al doilea fiind prevenirea utilizării lor frauduloase, cu alte cuvinte,
utilizarea acestora [pașapoartelor] de către alte persoane decât titularul lor legitim”, CJUE, cauza
C-291/12, Schwarz, hotărârea din 17 octombrie 2013, ECLI:EU:C:2013:670.