GORDON KORMAN

Seria: Masterminds
Volumul 1

MINȚI GENIALE
Original: Masterminds (2015)

Traducere din limba engleză de:

IULIA ARSINTESCU

virtual-project.eu

2019

VP - 2
 Gordon Korman este un autor americano-canadian, născut la Montreal, în
1963. A scris peste optzeci de cărți pentru copii și adolescenți, iar vânzările
au depășit 28 de milioane de exemplare.
A luat contact cu scrisul la vârsta de 12 ani, atunci când profesorul său de
engleză le-a cerul elevilor un eseu despre o carte citită. Nefiind interesat de
nimic din bibliotecă, Gordon Korman a scris propria carte, pe care mai târziu
o va publica sub numele de This Can’t Be Happening al Macdonald Hall
(1978).
Printre cele mai cunoscute cărți scrise de el se numără: One False Note
(2008), The Juvie Three (2008), seria Son of the Mob (2002 și 2004) sau
Schooled (2007).
Cu o carieră literară de peste treizeci de ani, Gordon Korman s-a aflat pe
locul întâi în The New York Times Best Seller List.
Poate fi găsit online la www.gordonkorman.com.

VP - 3
 1.

ELI FRIEDEN

E o șansă la un milion și nouă ne iese.

Numai că nu așa cum plănuiam.
Stau întins pe piatra rece a terasei de la piscină și mă uit prin
deschizătura filtrului. Pot zări capătul bumerangului, dar nu-mi pot băga
mâna destul de adânc cât să-l apuc.
— E blocat.
— Care sunt șansele? se vaită Randy. Poți arunca chestia asta de cincizeci
de mii de ori și nici măcar n-o să nimerești filtrul. Dar ajunge o mică
provocare și uite-l fix în centru.
Randy e faimos în Serenity pentru „provocările” lui, care de obicei
înseamnă să prinzi ceva imposibil de prins în timp ce mergi pe bicicletă, să
sari cu un băț pogo, să te legeni atârnat de-o frânghie sau să te rostogolești
într-un cauciuc de camion. Cum eu sunt cel mai bun prieten al lui, pe mine
pică de obicei măgăreața să-i încerc ideile tâmpite. La fel și provocarea de
azi: Randy aruncă bumerangul de la fereastra căsuței din copac, iar eu
trebuie să sar de pe trambulină, să-l prind în aer și să intru ghiulea în apă.
Numai că eu nu-l prind, în loc de ghiulea trag o burtă, iar bumerangul
dispare în filtru.
— Poate-l scoate domnul Amani, sugerez eu.
Domnul Amâni e meșterul local, el se ocupă și de întreținerea piscinei,
printre celelalte treburi – de la reparatul instalațiilor sanitare și electrice,
până la curățatul subsolului tehnic de scorpioni și pui de tatu.
— Sau poate nu-l scoate, ceea ce înseamnă că ai mei tre’ să-i cheme pe
băieții cu piscina.
Asta-i o treabă mai complicată decât pare. În Serenity nu există o firmă
care să se ocupe de piscine, iar orașul cel mai apropiat se află la o sută
treizeci de kilometri distanță. Poate dura săptămâni întregi până să aibă
cineva drum acolo, iar între timp, piscina ți se transformă în supă. Domnul și
doamna Hardaway n-or să fie deloc încântați, deși s-au obișnuit cu astfel de
treburi, din moment ce au de-a face cu Randy de treisprezece ani.
E un neajuns clar să locuiești într-un orășel din mijlocul pustietății. Dar
de fiecare dată când se întâmplă lucruri de genul ăsta, tata îmi arată articolul
de ziar prins pe frigider:
VP - 4
 SERENITY A FOST VOTAT LOCUL #1 ÎN SUA ÎN CE PRIVEȘTE NIVELUL DE
TRAI

Îmi indică motivele enumerate în articol: fără delincvență, fără șomaj,

fără sărăcie și fără oameni lipsiți de adăpost. Partea uimitoare nu este că noi
n-avem nimic din toate astea, ci că alte orașe le au și nu le pasă. Trebuie să
fie îngrozitor. Sigur, în Serenity trăiesc numai 185 de oameni, deci nu-i așa
de greu să aibă toți unde locui și unde munci. Avem Fabrica de Mase Plastice
Serenity, unul dintre cei mai mari producători de conuri portocalii pentru
dirijarea traficului din Statele Unite. Școala noastră are cele mai bune
rezultate la teste din tot statul New Mexico. Suntem chiar la marginea
Pădurii Naționale Carson, înconjurați de canioane, dealuri submontane și
păduri, iar soarele strălucește practic în fiecare zi. Într-adevăr, atmosfera
devine uneori cam toridă, dar nu ne coacem ca locuitorii orașelor aflate cu
adevărat în deșert. Nu-i de mirare că tata se mândrește într-atât. El e
primarul orașului, chestie care sună important, dar nu-i chiar așa. Salariul
lui de primar este de un dolar pe an și mereu se plânge că-i plătit prea mult.
Părinții noștri ne reamintesc tot timpul cât suntem de norocoși, iar noi
dăm mereu ochii peste cap. Dar știți ceva? Au dreptate. Chiar suntem
norocoși, numai că nu și atunci când se strică filtrul de la piscină, iar cel mai
apropiat depanator e în Taos.
Randy ia o hotărâre clară.
— Nu le spun alor mei despre treaba asta. Când vor afla că-i înfipt acolo
un bumerang, o să mă prefac pur și simplu de zece ori mai mirat ca oricine.
Eu nu mă simt în largul meu. Asta sună a minciună. Știu că la televizor și
în cărți oamenii mint mereu, dar noi cei de-aici suntem sinceri orice s-ar
întâmpla. Chiar când ne vine greu sau când dăm de belea. Poate sună puțin
cam prea frumos să fie adevărat, dar cred că de asta sunt oamenii de-aici
atât de fericiți.
— Am putea merge la piscina mea, propun eu, nerăbdător să schimb
subiectul. Dar fără bumerang.
Tata e de douăzeci de ori mai sever decât familia Hardaway. Pe lângă că-i
primar, e și directorul școlii. Asta chiar e o chestie importantă. Nu există
decât o singură școală în oraș.
— Neah, m-am săturat de înotat.
— Putem sta în căsuța din copac.
— Plictisitor, declară el. Toți copiii din oraș au o casă în copac și niciunul
n-are parte de vreo distracție. Iar de jocuri video nici pomeneală. Nu
contează că ai scule tari acasă, dacă jocurile sunt de trei parale.
— Jocurile noastre nu-s chiar de trei parale, îi amintesc eu.
VP - 5
 Randy și cu mine am reușit să ajustăm softul jocurilor și am deblocat
niște setări ascunse, așa că acum ne putem ciocni cu mașinile și ne putem
lupta cu arme adevărate. S-a dovedit că mă pricep la chestii dintr-astea. Pot
să fac același lucru la iPad și la calculatoare. Asta-i o treabă strict secretă,
pentru că toată lumea din Serenity este împotriva violenței. Și eu sunt, dar
când vine vorba de jocuri video, nu văd unde-i răul. Doar nu-i ca și cum s-ar
întâmpla în realitate.
— Mă faci să casc.
Așa se poartă Randy uneori, atunci când nu-l mulțumește nimic. E veșnic
nemulțumit de felul lui. Mă credeți sau nu, ăsta-i unul dintre motivele
principale pentru care îmi place de el. În Serenity nu prea auzi lumea să se
plângă. Dar Randy reușește mereu să găsească motive. Parcă ar provoca
universul să-și facă treaba mai bine, indiferent cât de grozav ar merge
lucrurile deja. Cred că tata ar fi tare bucuros dacă mi-aș găsi alt cel mai bun
prieten. Dar hai să recunoaștem, într-un oraș cu numai treizeci de copii, nu
prea ai de unde alege. Și în orice caz, nu-ți găsești cei mai buni prieteni. Cei
mai buni prieteni pur și simplu ți se întâmplă.
— Și-atunci, ce facem? îl întreb.
— Hai să plecăm de-aici. Să mergem undeva.
Mă luminez la față.
— Au construit un tobogan mare, nou, în parc.
Nu-l impresionează.
— Mare scofală. Urci până sus ca să ai de unde coborî. Hai să facem ceva
tare!
— Adică, ce?
— Adică…
Îi joacă ochii, bucuroși.
— Hai să-ți arăt cea mai grozavă mașină sport veche pe care ai văzut-o
vreodată.
— Mașină sport? repet eu.
Când trăiești într-un loc atât de mic, nu numai că știi fiecare mașină, ci
probabil poți chiar să reciți pe de rost toate numerele de înmatriculare. Dacă
își ia cineva mașină nouă, trei sferturi din oraș vine s-o vadă. Există destule
SUV-uri și berline elegante, dar mașini sport, deloc.
— Am pățit o chestie ciudată. M-am plimbat cu tata câțiva kilometri afară
din oraș și am descoperit o fermă părăsită – garduri rupte și o casă care nu-i
decât un morman de scobitori. Singura parte rămasă în picioare era un
șopron rotund de tablă. Când am intrat în el, am văzut mașina asta. Avea
cauciucurile dezumflate și era îngropată în praf și pânze de păianjeni, dar
arăta minunat. Tata a zis că-i italienească – Alfa Romeo. Avea numere de
VP - 6
înmatriculare din Colorado, 1961.
— Uau, zic eu.
— Da, se entuziasmează el. Hai s-o vedem.
— Chiar acum, vrei să spui?
Randy ridică din umeri.
— Ce vrei, să aștepți Crăciunul? Locul nu-i foarte departe. Ia-ți bicicleta și
hai să mergem.
Stau pe gânduri.
— Tre’ să-i cer voie tatei.
El pare agasat.
— Proastă idee. Îl știu eu pe taică-tu.
Săracul tata. Felix Frieden, cu costumul lui în trei piese, cu pantofii lui
lustruiți și cu atitudinea lui intransigentă, cam este bătaia de joc a copiilor
din oraș. Ei nu-i văd decât latura de director.
Dar Randy are dreptate.
— Crezi că m-ar refuza?
— De ce să-i dăm ocazia? insistă Randy. Mașina-i la numai câțiva
kilometri. Ne ducem și ne întoarcem înainte să-și dea el seama că ai plecat.
Haide, Eli, trăiește și tu puțin.
— Numai că…
Mi-e jenă s-o spun, dar trebuie să fiu sincer.
— Eu n-am plecat niciodată din oraș.
— Nici eu, de când aveam șase ani și am fost în vizită la bunica…
— Nu, îl întrerup. Eu n-am ieșit niciodată din oraș, nicăieri. Nici măcar
până unde te plimbi tu cu tatăl tău.
— Și-atunci, la ora de științe, când ne-am dus cu clasa să căutăm fosile?
insistă el.
— Atunci n-am trecut de marginea orașului. Așa a spus doamna Laska.
E uluit.
— N-ai trecut niciodată de indicatorul ăla tâmpit pe care scrie Ieșiți din
Serenity – comunitatea ideală din America?
Clatin din cap.
— Nici n-am văzut indicatorul vreodată.
— Bun, atunci ai să-l vezi azi, hotărăște el. Ia-ți bicicleta.
Asta-i altă chestie de-a lui Randy. Nu acceptă un refuz. Nu prea aș zice că
scoate ce-i mai bun din mine, dar ne simțim foarte bine în timpul pe care îl
petrecem împreună, iar asta contează mult de tot. El face lucrurile la care eu
visez cu ochii deschiși, dar n-am curaj să le încerc.
Până azi.
∵
VP - 7
 Doar un singur drum trece prin Serenity, o șosea pavată cu două benzi
căreia toată lumea îi spune Old County Six. Pedalăm pe ea spre vest, chiar pe
mijloc, pe lângă linia întreruptă decolorată. Nu prea avem de ce să ne temem
că am întâlni trafic, din nicio direcție. Toate autostrăzile decente traversează
statul New Mexico mult mai prin sud. Dacă ajungi în Serenity, probabil te-ai
rătăcit.
În timp ce pedalăm, observ viroaga în care ne-am dus să căutăm fosile.
Deja sunt mai departe de casă decât am fost vreodată în viața mea. Oare să
fie într-adevăr atât de ușor? Sari pur și simplu pe bicicletă și ieși din oraș?
Mi se pare cumva că trișez, că încalc o atotcuprinzătoare lege Despre Cum Ar
Trebui Să Fie Lucrurile. Dar iată-mă, o fac pur și simplu. E cumva înviorător
– n-am mai fost niciodată atât de conștient de cum îmi bate inima și cum îmi
pompează sânge prin vene.
Mă simt puțin ciudat că nu i-am spus tatii. Nu că aș avea nevoie de
permisiunea lui – doar am treisprezece ani. În plus, nu mi-a cerut niciodată
explicit să nu trec cu bicicleta dincolo de granița orașului. Nu încalc nicio
regulă, dar știu că s-ar simți dezamăgit, dacă ar afla. Să fim sinceri: dacă n-
am nevoie de permisiunea lui, de ce mi-am scos bicicleta din garaj pe furiș?
Încerc să alung gândul din minte și pedalez mai departe.
Mă uit peste umăr la Serenity: rânduri perfecte de case imaculat de albe,
piscine așezate pe loturile de teren ca niște timbre poștale de culoare
acvamarin, coșuri de baschet aliniate ca niște santinele, toate aranjate
încântător în mijlocul peisajului extraordinar al Americii de sud-vest.
Această priveliște îmi oferă răspuns la întrebarea sâcâitoare despre cum
poate cineva trăi treisprezece ani fără să calce afară din oraș. De ce-aș fi avut
nevoie? Dacă-i vorba de distracție și confort, avem de toate. Avem și ce-și
doresc oamenii mari – o școală nemaipomenită și slujbe grozave. Avem cele
trei Calități Esențiale ale cetățenilor din Serenity – cinste, armonie și
mulțumire. Am auzit despre orașele mai mari și, chiar mai rău, despre
metropole. Put a gunoi, totul se ruinează, iar infracționalitatea este atât de
mare, încât nimeni nu poate avea încredere în nimeni. Oamenii trăiesc cu
frică, chirciți în spatele ușilor încuiate și a sistemelor de alarmă.
În același timp, e aproape uimitor cât de micuț este orașul nostru, chiar și
de la o distanță de numai puțin peste un kilometru. Dacă n-ar fi fost fabrica,
nu-l remarcai decât știind după ce să te uiți. Cred că ăsta este Miracolul
Serenity despre care ne vorbesc mereu părinții – faptul că un ambalaj atât
de mic poate conține atâta calitate a vieții.
— Cât de mult mai avem de mers? îl întreb pe Randy.
— Vreo douăzeci de minute, probabil.
După o curbă, o stâncă înaltă ascunde orașul cu totul. Asta îmi întregește
VP - 8
sentimentul că am plecat de-acolo.
Randy nu pare să bage de seamă nimic.
— Uite, strigă el la mine peste umăr, fluturând brațul spre dreapta.
Este indicatorul despre care a pomenit mai devreme, cel care anunță că ai
ieșit din oraș. Spre deosebire de Serenity cel impecabil și fără pată,
indicatorul arată surprinzător de decolorat și uzat de vreme. Văd că mai jos
a fost adăugat un anunț: Nicio benzinărie în următorii 125 km.
Am făcut-o și pe asta. Am plecat din oraș. Trec în revistă dealurile
stâncoase, pinii de Virginia și tufărișul. Nu știu cum se cheamă acest loc, dar
nu mai e Serenity. După mai mult de treisprezece ani, mă aflu oficial în Altă
Parte. Cum mă face asta să mă simt?
Sincer să fiu, cam speriat. Nu mi s-a mai întâmplat vreodată să pierd
contactul vizual cu orașul meu natal. Când voi ajunge să văd acel Alfa
Romeo, voi fi atât de stresat, încât nici nu voi reuși să-l apreciez cu adevărat.
Mă gândesc atât de mult la toată povestea, încât simt că mi se face rău de la
stomac.
Ei bine, nu mă întorc. Am ajuns deja foarte departe, iar Randy o să-și bată
joc de mine fără încetare, dacă nu merg cu el până la capăt.
Dar mi-e rău de-a binelea, din ce în ce mai rău. Greața crește, îmi simt
stomacul în gât. Nici vorbă să fie doar de la emoții. Asta-i ceva fizic. Ce-am
mâncat azi la prânz? Nu-mi amintesc, dar orice o fi fost, se întoarce cu viteză
înapoi. Stomacul mi se strânge într-o crampă paralizantă și mă doare capul.
— Ce-i cu tine, Eli? strigă Randy în spate, iritat. Ai terminat deja benzina?
Dar se schimbă la față când mă vede.
— Hei, te simți bine?
Am încetinit, fără să-mi dau seama. Numai încăpățânarea îmi mai împinge
picioarele. Agonizez orbit de durerea de cap care mi se înfige în spatele
ochilor ca un cărbune încins, pulsând și dublându-și intensitatea. Durerea
este de neimaginat. Nu-i doar un lucru oribil; este singurul lucru.
Nici nu-mi dau seama că mă răstorn cu bicicleta până când nu dau cu
bărbia de drum. Simt foc în antebrațe, acolo unde se răzuiesc de caldarâm. Îl
văd pe Randy îngenunchind și aplecându-se deasupra mea, îl simt cum mă
scutură, dar n-am putere să reacționez. Nu mă pot gândi decât la un singur
lucru.
Mor.
Ce se întâmplă pe urmă este atât de șocant și de bizar, încât sunt sigur că
am halucinații din cauza delirului provocat de durere. În jurul lui Randy și al
meu crește un bubuit ritmic și ne lovește un vânt puternic. Deasupra noastră
apare o umbră întunecată, care devine tot mai mare pe măsură ce coboară.
Pe șosea aterizează un elicopter uriaș, în stilul celor militare, iar elicea lui
VP - 9
învârte vajnic aerul.
Se deschide o trapă și din elicopter sar șase bărbați în uniforme identice,
de culoare indigo, cu berete roșu-închis.
— Mâncătorii Purpurii de Oameni! șoptește Randy.
Disting ca prin ceață tunicile Siguranței, serviciul de securitate al Fabricii
de Mase Plastice din Serenity, care acționează și ca poliție orășenească. Îmi
trebuie toată puterea care mi-a rămas să întind brațele spre salvatori.
— Ajutați-mă, șoptesc, întrebându-mă dacă mă pot auzi măcar, sub
zgomotul bubuitor al elicopterului.
∵
— Eli…
Nu pot localiza de unde vine vocea. Văd ca prin ceață doar conturul unei
fețe care mă privește de deasupra.
— Eli, trezește-te.
— Tată?
N-am fost niciodată atât de ușurat că-l văd. Reușesc să disting trăsăturile
binecunoscute ale tatei – buzele subțiri și ochii deschiși la culoare, ca un lac
înghețat. Asta-i privirea lui de director, deși e greu de imaginat că s-ar fi
uitat altfel și dacă era astronaut, culegător de fructe sau vedetă rock.
Majoritatea copiilor se feresc din greu să evite privirea aceea, dar pentru
mine e familiară și chiar liniștitoare, prima mea amintire.
Sunt în unul dintre cele două paturi din micul cabinet al doctorului, care
servește și drept clinică medicală. Am un tub de perfuzie în braț. Iar asta
înseamnă…
Însemnă că totul este adevărat. Îmi amintesc ca într-un fel de reacție
întârziată la un coșmar oribil. Bicicletele. Căderea. Mâncătorii Purpurii de
Oameni.
— Nu credeam că o să te mai văd vreodată, tată.
Am în gât un nod mare cât un cantalup.
— Nu credeam să mai văd pe cineva.
Privirea lui se înmoaie și se apleacă să mă îmbrățișeze.
— Ne-ai speriat rău de tot.
— Ce s-a întâmplat?
Mă simt mai bine, dar nici vorbă să fi revenit totul la normal. O amețeală
de nepătruns mă acoperă ca o perdea. Greața și durerea de cap mi-au trecut,
dar amintirea unei suferințe atât de mari încă mă bântuie. Ideea că te poți
simți așa de oribil, că s-ar putea să mă mai simt cândva la fel m-a
transformat.
Pe de altă parte, sunt viu, ceea ce mi se pare cumva surprinzător.
Tata se desprinde din îmbrățișare. Se străduiește, dar nu-i genul
VP - 10
sentimental și pupăcios.
— Doctorul Bruder nu știe sigur. Deshidratare, probabil.
— Mă simțeam bine și brusc nu m-am mai simțit. M-am trezit în
genunchi, vomitând fără să scot nimic și strângându-mi capul să nu se
desfacă.
Vocea mi se sparge puțin.
— Am crezut sincer că o să mor.
— Nu putem exclude nici posibilitatea unei reacții alergice extrem de
puternice la ceva care crește acolo, continuă sec tata.
Mă uit la el, dorindu-mi să mai fiu alintat câteva minute. Mă întreb în
treacăt dacă mama ar fi fost un părinte mai cald și mai blând. Eram atât de
mic când a murit, încât nu voi ști niciodată. Nici măcar nu-mi amintesc fața
zâmbitoare pe care o văd în portretul ei de pe polița căminului. E datoria
mea să pun flori noi acolo în fiecare săptămână. Fotografia mi-e familiară,
dar persoana din ea îmi e străină.
Nu mă înțelegeți greșit. Tata mi-a fost mereu alături. Mi-a curs salivă din
gură pe costumele lui făcute la comandă când eram bebeluș. La primii mei
pași, mâinile lui sigure m-au sprijinit. Mi-l amintesc în piscină, ținându-mă
când învățam să înot – nu-i puțin lucru din partea unui tip care rareori își
slăbește nodul la cravată. Dar nu pot spune despre el că-i drăgăstos ca un
urs de pluș.
— Randy e bine? L-au cules și pe el Mâncătorii Purpurii de Oameni?
Ochii decolorați ai tatei îngheață dezaprobator.
— Nu folosim această denumire.
Îmi mușc limba. Poate că tu n-o folosești, dar așa le spun toți copiii din
oraș. La ce te poți aștepta, când umblă toți ca un pluton, îmbrăcați în
culoarea prunei?
— Ați avut mare noroc că a dat Siguranța peste voi, continuă el.
— A dat peste noi?
Eu n-aș descrie lucrurile la fel.
— Așa spui tu că se cheamă când coboară din cer, într-un nor de praf, un
elicopter uriaș cu trupe de șoc în uniforme purpurii?
Când se încruntă, buzele tatii devin o linie subțire desenată deasupra
bărbiei.
— Trupe de șoc… de unde scoți asemenea cuvinte?
— De la școală, răspund eu. Sunt în clasa a opta, tată. Am învățat despre
armate. Am învățat chiar că uneori trebuie să poarte războaie.
Oftează.
— Bănuiesc că da. Suntem cetățenii unei lumi mai mari, nu doar ai
orașului nostru. Mi-aș dori să poată duce toată lumea viața pe care o ducem
VP - 11
noi aici.
— Mie-mi spui? mă declar eu de acord. Tată, de ce au Mâncătorii – adică
Siguranța – propriul elicopter?
— Elicopterul este al fabricii. Suntem norocoși să avem alături o
companie ca Fabrica de Mase Plastice, care are atâta grijă de noi. O mulțime
de comunități de mărimea noastră nu se bucură de tot atâtea resurse.
— Da, insist eu, dar de ce avem nevoie de paznici aici? Trăim într-un loc
cât se poate de sigur.
Pare surprins.
— Păi, tocmai ți-au salvat pielea, nu-i așa? Într-un oraș mare, un elicopter
ca acela ar fi folosit de poliție, pentru supraveghere. Aici ne permitem luxul
să-l folosim ca să ajute oameni. Nu-i decât un alt lucru care face din Serenity
un loc atât de special, ești de acord?
De data asta nu-s sigur dacă sunt de acord sau nu, pentru că amintirea
elicopterului declanșează alte imagini: mâini aspre care mă cară la bord; un
„hei!” înfundat, strigat de Randy atunci când cade lângă mine pe podeaua
elicopterului; zgomotul bicicletelor înghesuite în compartimentul de marfă;
o decolare amețitoare care în cele din urmă îmi scoate prânzul pe gât;
Serenity văzut foarte de sus, devenind tot mai mare pe măsură ce aterizăm.
Pe urmă, tropăit de picioare, bolboroseala unor voci îngrijorate.
Mâncătorii Purpurii de Oameni, doctorul Bruder, tata, toți vorbind în același
timp.
— Aici!
— Țineți bine targa!
— Repede!
— Scoateți-l afară!
Un ac îmi străpunge pielea brațului, iar eu simt că leșin, dar aud un
răspuns.
— Da, domnule Hammerstrom.
Hammerstrom?
În momentul acela, sedativul își face efectul și totul devine negru.
Tata mă sărută pe frunte. Nu se întâmplă foarte des, iar asta dovedește
cât de mult l-a zguduit incidentul.
— Odihnește-te acum, Eli. Doctorul Bruder vrea să te țină sub observație
vreo două zile.
Știu că ar trebui să fiu recunoscător că sunt în viață, dar nu-mi pot stăvili
o curiozitate arzătoare.
— Ce înseamnă Hammerstrom?
Tata a plecat, dar întrebarea mea îl face să se oprească în ușă.
— Poftim?
VP - 12
 — Când m-au scos din elicopter, cineva a rosti numele Hammerstrom.
— Așa îl cheamă pe unul dintre membrii Siguranței, răspunde tata.
Mă străduiesc să nu zâmbesc. Uau, pe unul dintre Mâncătorii Purpurii de
Oameni îl cheamă Hammerstrom! Trebuie să-i spun lui Randy!
Deși în Serenity toată lumea cunoaște pe toată lumea, asta nu-i valabil și
pentru membrii Siguranței. Ei sunt rezervați, rămân fără nume și fără
chipuri. Îi zărești prin oraș, dar de-aproape îi vezi doar la Ziua Orașului
Serenity, la întrecerea anuală de trasul frânghiei dintre Siguranță și Fabrica
de Plastic. Atunci are loc și parada lor, care arată de parcă cineva ar fi vărsat
suc de struguri peste Regimentul de Grenadieri din fața Palatului
Buckingham.
— Gata, scoate-ți treaba asta din minte, continuă tata. Ești în siguranță, s-
a terminat.
Vrea să mă liniștească, dar sună mai degrabă a ordin.
Rezist impulsului puternic de a-l saluta ca un militar.

VP - 13
 2.

AMBER LASKA

Lucruri de făcut azi (fără stabilirea priorităților)

• Exersat la pian (1,5 ore)
• Exersat la balet (1 oră)
• Corectat lucrarea la matematică (de depășit 94 de puncte)
• Meditație (am nevoie de o mantra nouă – de descărcat aplicația de
traducere engleză-sanscrită)
• Făcut felicitare de rămas-bun pentru Randy (opțional)
• Lucru la carte cu Tori
• Lucru la proiectul pentru Ziua Orașului Serenity cu Tori
• Rămas peste noapte la Tori (neconfirmat; poate dormi Tori aici)

Mă uit încruntată la listă și pe urmă schimb opțional cu obligatoriu. N-o fi

Randy preferatul meu – mi se pare un zurbagiu –, dar îmi pare teribil de rău
pentru oricine trebuie să se mute din Serenity. Niciun alt loc n-ar putea fi
vreodată la fel de bun.
Momentul în care ne-a dat vestea îmi tot revine în minte. Îl trimit să
locuiască împreună cu bunicii lui, în Colorado.
— Adică pleci din Serenity?
Mintea mea abia dacă poate pricepe. El încuviințează posomorât.
— Bunicii mei au acolo o mică fermă și sunt tot mai bătrâni, deci au
nevoie de ajutor.
Băiatul e distrus. Și cum rămâne cu Eli? El este încă la clinică, după
accidentul acela ciudat. Mă trec fiori numai când mă gândesc. Să fii închis
acolo, fără vizitatori, iar când ieși în sfârșit, primul lucru pe care îl afli să fie
că prietenul tău cel mai bun se mută din oraș? Nici nu-mi imaginez cum ar fi
s-o pierd eu pe Tori, cu care m-am văzut în fiecare zi de când țin eu minte.
— Bunicii tăi nu pot angaja pe cineva? întreabă Tori.
Randy ridică din umeri.
— Mama zice că nu-și permit. E un loc micuț.
Ne holbăm la el de parcă ar vorbi într-o limbă străină. Nimeni dintre noi
n-a cunoscut vreodată pe cineva care să aibă probleme cu banii. Fabrica de
Mase Plastice are mereu comenzi și oricine vrea o slujbă primește una. Nu
VP - 14
suntem bogați, cei din Serenity, dar trăim cât se poate de confortabil. Adică
știm că există săraci, dar astfel de lucruri se întâmplă în alte locuri. Asta-i cel
mai trist lucru pe care l-am auzit vreodată – să nu-ți permiți o casă, sau să
nu ai nici măcar ce să mănânci.
Am văzut odată un film împreună cu Tori în care unei familii i se tăia
curentul pentru că nu putuse plăti factura la electricitate. Greu de imaginat o
situație ca asta în Serenity. S-ar putea să nu-ți plătești factura la apă și să nu-
ți poți umple piscina? Dar aici se învârt o mulțime de bani, așa că toată
lumea își plătește facturile. Asta-i alt motiv pentru care nu voi pleca
niciodată din Serenity – până la facultate, desigur. Suntem un oraș prea mic
ca să avem propria universitate, deși mi-aș fi dorit. Chiar și atunci
intenționez să rămân cât mai aproape de casă – mă duc la Universitatea
Statului New Mexico din Taos. Am grijă să-mi limitez zonele de interes și
pasiunile în domenii pentru care există facultăți în Taos, de exemplu
engleză, muzică și dans. De asta am renunțat anul trecut să mai învăț
chineză. N-are rost să-mi pierd timpul cu ceva ce nu duce nicăieri.
Mie mi se pare că părinții lui Randy pierd din vedere o soluție evidentă.
— De ce nu vând ferma bunicii tăi, să vină să trăiască aici?
El arată cât se poate de nenorocit.
— S-a hotărât deja. Plec eu acolo.
— Săracul de tine, râde Malik Bruder, băiatul doctorului. S-ar putea să te
distrezi totuși de minune în lumea mare și rea dinafara orașului.
— Nu poți fi serios nici măcar o dată?
N-am chef de lucruri dintr-astea.
— Ce consideri tu distracție? Să trăiești într-un oraș dărăpănat și
periculos, unde se înghesuie oamenii ca sardelele?
Malik rânjește spre mine. Reușește de fiecare dată să arate ca și cum nu l-
ar tulbura nimic.
— Ai fi surprinsă, Laska.
— Cât de multe știi tu despre lume! ripostez eu. Cu media ta de șapte și cu
interesul tău special pentru…
Mă prefac că-mi scormonesc mintea.
— A, stai așa… pentru absolut nimic.
El pare amuzat.
— Măcar ai fost vreodată în altă parte decât aici?
— Nici tu n-ai fost în altă parte.
— E adevărat, recunoaște el. Dar cum împlinesc vârsta necesară, cum mă
car. Direct la New York City, baby!
Mereu numește orașul cu inițialele – en-uai-si.
— Nu spune asta, se roagă Hector Amani, admiratorul numărul unu al lui
VP - 15
Malik. Acolo nu-i ca-n Serenity. Acolo lumea profită de tine!
Ha! Malik a dezvoltat o adevărată artă din a-l obliga pe Hector să facă
lucruri pentru el. Când vine vorba de profitat, NYC va avea mult de furcă cu
unul atât de priceput ca Malik.
Malik își mută privirea asupra lui Hector.
— Tu ești perfect pentru locul ăsta. Eu? Mă duc să văd lumea.
— Îți poți irosi întreaga viață cutreierând lumea, doar ca să afli că ceea ce
cauți se află chiar la tine în grădină, ripostez eu.
N-am inventat citatul. Așa scrie deasupra chioșcului din parc. Este un fel
de motto al orașului. Tori și cu mine lucrăm la o carte ilustrată bazată pe
acest motto, care se numește Propria ta grădină. Mama este profesoară la
școală și se va îngriji să fie destul de bună ca s-o putem citi copiilor din
clasele mai mici, când va fi gata.
Dar acum Randy pare îngrozit și eu mă simt vinovată. Noi vorbim despre
cum nu se poate trăi în lumea dinafara orașului, iar el chiar acolo urmează
să plece. Ce-am putea spune? Că peste tot este la fel de bine ca în Serenity?
Asta-i alt lucru pe care străinii îl fac și noi nu. Ei mint.
Malik își dă seama și el.
— Crede-mă, Randy, tu ești cel norocos. Dacă restul lumii este atât de rea,
cum de trăiesc în ea atâția oameni? Ei sunt vreo șapte miliarde, iar noi
suntem doar 185. Nici nu mai avem ce discuta.
Malik e furios. Dar la școală am învățat că furia este o stare a persoanelor
inferioare. Așa că eu doar zâmbesc.
— Știi bine că nu așa merg lucrurile.
— Dar tu de unde știi cum merg?
N-apuc să-i răspund pentru că mama sună clopoțelul și ne cheamă la ora
de matematică, primul nostru curs de după-amiază, în afară de marțea, când
avem științe, și joia, când avem ora de recunoștință. E un orar plin, dacă mai
adaugi științele sociale, meditația și sportul. Acum suntem lângă bazinul
unde ne antrenăm la polo, pentru că se apropie Ziua Orașului Serenity.
Întotdeauna terminăm noi festivitățile, cu meciul cel mare. Este sărbătoarea
mea preferată din an.
Conduc grupul înapoi în clădire. Când mama ta e profesoară, trebuie să fii
puțin mai bun decât toți ceilalți. E multă presiune să te porți mereu cel mai
frumos, să fii cel mai implicat, să iei cele mai bune note. De aceea întocmesc
liste cu tot ce am de făcut. Mă ajută să rămân concentrată – cheia e controlul.
Exemplu: când intrăm în clasă, găsim întotdeauna un coș cu deserturi pe
catedră – fursecuri, brioșe; azi sunt gogoși. Trebuie să luăm fiecare doar câte
o bucată, dar se merge pe onoare. Mama încă-i afară, nu ne supraveghează
nimeni.
VP - 16
 Am un kilogram în plus față de greutatea pe care mi-am propus-o, așa că
nu iau nicio gogoașă. Tori ia una, ca majoritatea copiilor. Hector ia și el o
gogoașă, iar când nu se uită nimeni, mai șterpelește jumătate.
Malik? El înșfacă vreo patru. E mândru de sine – atunci când intră mama,
stă lângă coș, zâmbește satisfăcut, și plescăie din buze, murdar de glazură pe
degete. Practic o provoacă să-i facă observație.
Malik se crede deosebit pentru că încalcă regulile. Dar nu-i așa deștept
cum se consideră el, mai ales când vine vorba despre lumea de dincolo de
Serenity. De fapt, eu știu mult mai multe pe tema asta decât el.
S-a întâmplat acum câteva luni. Tori și cu mine eram în parc, lucram la
Propria ta grădină. Ea a trebuit să plece, dar eu am rămas să-mi exersez
pliéurile, pentru că în ziua aceea făcusem douăzeci de minute de balet mai
puțin. Controlul, țineți minte?
Eram, așadar, lângă Cupa Serenity, trofeul acela uriaș din argint expus
permanent pe un piedestal în mijlocul parcului. Trofeul este fala și mândria
noastră, l-am primit de la președintele Roosevelt cu ani în urmă, în 1937,
când a fost întemeiat orașul Serenity. Stă într-o cutie de plexiglas și nimeni
nu trece prin parc fără să se uite la el, deși l-am văzut toți de un milion de
ori.
În ziua aceea, deci, m-am uitat la trofeu pentru a milioana una oară și am
văzut ceva ce nu mai remarcasem înainte – o încuietoare prinsă cu lacăt
într-un colț al cutiei.
Pe urmă am observat o echipă de muncitori. Doi bărbați cu bocanci grei.
Unul se urcase pe o scară, celălalt o ținea. Păreau să tundă crengile unui
sicomor prea stufos. Dar iată care-i treaba: nu erau de pe-aici. Toată lumea
din Serenity cunoaște pe toată lumea, poate în afară de câțiva Mâncătorii
Purpurii de Oameni. Pe tipii ăia, însă, nu-i mai văzusem niciodată.
Evident, pe o margine a drumului era parcată o camionetă. Pe ușa ei scria
Serviciul de Toaletări Copaci al lui Ray, Taos, New Mexico. Mi-a trecut prin
minte un gând șocant. Oare au încuiat cutia de teamă că străinii ăștia ar
putea să fure Cupa Serenity? Am auzit cu toții povești de groază din alte
locuri, dar era prima oară când mi-a dat prin minte că străinii și-ar fi putut
aduce necinstea aici.
Deși mă simțeam emoționată, eram și puțin intrigată. Nu se întâmplă
foarte des să cunoști oameni noi. În oraș sunt doar 184 de posibilități și pe
majoritatea îi cunosc deja.
M-am hotărât să mă duc și să mă prezint.
— Bună, eu sunt Amber.
Unul mi-a zis și el „Bună”. Celălalt mi-a spus:
— Noi muncim aici, puștoaico.
VP - 17
 Nu cu răutate, ci în felul acela în care vorbesc uneori adulții când sunt
prea ocupați să-i bați la cap. Cred că am părut puțin jignită, pentru că a
adăugat:
— Ai grijă la cap. Cad crengi. N-aș vrea să pățești ceva.
— A, da. Mulțumesc.
Frumos din partea lui că avea grijă de siguranța mea.
M-am retras câțiva pași spre camionetă și atunci am văzut ziarul de pe
scaunul șoferului. Ceva care se chema USA Today. Un ziar pentru întreaga
țară? Oamenii din Serenity citesc Pax, care se publică chiar aici. Probabil că
ziarul acela era important în Taos și poate chiar și în alte locuri, din moment
ce numele lui se referea la toată America.
Mi-au căzut brusc ochii pe un titlu.

MOARTEA ACTORULUI A FOST CONSIDERATĂ CRIMĂ

M-am întors spre tipii de la copac.

— Ce însemnă crimă?
S-au uitat la mine ca la o gânganie exotică proaspăt ieșită din pământ. Cel
care ținea scara a zis:
— Vorbești serios?
— N-am mai văzut niciodată acest cuvânt, i-am explicat eu. Ce înseamnă?
Bărbatul din copac a pufnit în râs.
— Crimă înseamnă să trebuiască să tunzi copaci într-o zi toridă.
— Mie-mi spui? i-a ținut isonul partenerul lui.
Mi-am dat seama că râdeau de mine și m-am simțit stânjenită, deși habar
n-aveam de ce, așa că am schimbat tactica.
— Îmi dați mie ziarul?
— Sigur, puștoaico. Ia-l tu din mașină. Și când îl citești, fă rost și de-un
dicționar.
Am băgat mâna prin geamul de la portiera șoferului și am luat ziarul USA
Today. Mi-au căzut din nou ochii pe articolul principal.
Totul a început cu un mister sinistru: pereți pătați cu sânge în
apartamentul unui hotel din Hollywood; un pistol Browning încă strâns
de mâna fără viață a victimei; un chip faimos schimonosit de moarte…

— Ai grijă la cap!
O creangă plină de frunze a izbit pământul la picioarele mele, iar eu o am
șters-o repede, strigând:
— Mulțumesc pentru ziar.
Simțeam hârtia tipărită pârâind în mâna mea de parcă era străbătută de
VP - 18
curent electric. Mi-era clar că strângeam în pumn ceva puternic și important,
deși habar n-aveam de unde știam asta.
Când am ajuns acasă, am ascuns USA Today în garaj, între filtrele de
rezervă pentru aerul condiționat. Nu știu de ce nu l-am arăt părinților mei,
mai ales mamei. Suntem foarte apropiate, din moment ce o văd toată ziua la
școală și pe urmă toată noaptea acasă. Nu i-am spus nici măcar lui Tori, deși
suntem, practic, două jumătăți ale aceleiași persoane. Știu că să păstrezi
secrete este ca și cum ai lovi cu dalta în mortarul dintre cărămizile unui zid.
Dar de data asta simțeam altceva. Că ziarul îmi aparținea numai mie. Așa că
am simțit nevoia să-l păstrez pentru mine.
În următoarele zile, am citit ziarul din scoarță în scoarță, sorbind fiecare
cuvânt. Unele articole semănau cu cele din Pax – relatări despre președinte
și scoruri sportive. Dar după aceea, asemănările se terminau. Sau s-o luăm
altfel: acum știu ce înseamnă crimă. I se mai spune și omor – alt cuvânt pe
care nu l-am auzit înainte.
Părinții noștri ne amintesc mereu ce mare noroc avem să fim scutiți de
genul de probleme care există în alte locuri. Dar nu-i același lucru ca atunci
când vezi totul expus negru pe alb, când citești descrieri despre locul crimei,
afli despre victime și sărmanele lor familii, îi urmărești pe polițiști când fac
arestări și pe urmă procesele în care criminalii sunt aduși în fața justiției.
Și nu-i vorba despre ceva care se întâmplă ocazional. Am numărat șapte
oameni morți prin crimă într-un singur număr din USA Today! Plus încă
multe alte jafuri – iar uneori crimele și jafurile se petrec împreună. Există și
alte lucruri pe care nu le citim niciodată în Pax – lucruri gen războaie, răpiri,
revolte și acte de terorism.
De fiecare dată când pun ziarul USA Today la loc în ascunzătoare, mi se
învârte capul de și mai multe întrebări. Ce fel de oameni ar face asemenea
fapte oribile? În Serenity nu există niciunul de felul ăsta. Dacă ajunge crima
și la noi? De aceea există atât de mulți Mâncători Purpurii de Oameni, și de
aceea au propriul lor elicopter, ca să ne apere de astfel de lucruri?
Mă liniștesc cu puțină meditație. Este încă o dovadă că părinții noștri au
făcut ce trebuia crescându-ne aici, unde ne aflăm în siguranță.
Dar ceva mă neliniștește. De ce nu publică și Pax poveștile negative care
există în USA Today? Pentru că noi nu avem de ce să ne îngrijorăm în
legătură cu lucruri precum crima? Faptul că trăim aici nu înseamnă că n-ar
trebui să știm despre lumea din afara orașului. Cum rămâne cu cineva ca
sărmanul Randy? Va fi pregătit, când o să ajungă la bunicii lui?
Sunt de acord că ziarul USA Today îți aduce supărări, dar pare foarte
sincer.
La cina din seara aceea, mama deschide subiectul mutării lui Randy în
VP - 19
Colorado.
— Cum au reacționat copiii? mă întreabă ea. Probabil că-i greu să pierzi
un prieten pe care îl cunoști de atâta vreme.
— Da, recunosc eu. E o crimă.
Tata scapă furculița din mână cu un zăngănit.
Mama se holbează la mine.
— Unde ai auzit un cuvânt atât de oribil?
— În ziar.
Tata se încruntă.
— Nu fi nesinceră, Amber. Pax n-ar publica niciodată…
— Nu în Pax. În USA Today.
— Dar cum…
O clipă, vocea mamei se ridică ascuțit. Pe urmă se stăpânește, iar când
vorbește din nou, glasul îi sună calm.
— Sunt puțin surprinsă că ai găsit un ziar din afara orașului. Noi cei de-
aici citim numai Pax.
— Au fost niște muncitori în parc care au tuns copacii. Ei mi-au dat ziarul.
Mă simt bine să-mi iau piatra asta de pe inimă, după atâta vreme.
— Când s-a întâmplat? mă cercetează tata.
— Acum destulă vreme.
Părinții mei schimbă o privire plină de înțeles. Sunt supărați pe mine? mă
întreb. Eu nu mint niciodată, dar e cât se poate de evident că nu m-am dus să
le spun despre ziar.
Dar nu. Mama nu-i furioasă, doar interesată.
— Și ai învățat ceva din el?
Încuviințez.
— Am învățat cât suntem de norocoși să trăim în Serenity.

Lucruri de făcut azi (fără stabilirea priorităților)

• Exersat la pian (1,5 ore)
• Exersat la balet (1 oră)
• Terminat eseul pentru ora de recunoștință
• Să-i spun lui Tori despre USA Today

Ce caraghios! După ce mama și tata află despre ziar, mi se pare o nebunie

că nu i-am spus deja lui Tori despre el. Ce-o fi fost în capul meu? Îmi
confirmă fix ce-am învățat la recunoștință – că mintea are modul ei de a te
păcăli să crezi că faci un lucru bun, atunci când de fapt nu faci.
Adevărul este că am păstrat un secret. Asta-i o pantă alunecoasă.
VP - 20
 Mama e încă la școală, așa că Tori și cu mine avem toată casa la dispoziție.
Tata e ceva șef la fabrică și de obicei nu ajunge acasă înainte de cină.
— Hai să înotăm, propune ea. Ne antrenăm rezistența pentru marele
meci.
— Bine, dar mai întâi vreau să-ți arăt ceva tare.
O conduc în garaj și mă ghemuiesc în spatele raftului unde ținem filtrele
de rezervă. Le ridic unul câte unul.
Ziarul USA Today a dispărut.
— Ei? zice nerăbdătoare Tori.
Ciudat, am ținut ziarul acela ascuns vreme de patru luni, iar acum, când
sunt gata în sfârșit să-l arăt cuiva, se dovedește că l-am pierdut. Cum am
putut fi atât de neglijentă?
— Las-o baltă, îi spun. Hai să ne îmbrăcăm cu costumele de baie.

VP - 21
 3.

MALIK BRUDER

Abia aștept să mă mut la New York, când mă fac mare. Am să locuiesc la

etajul șaizeci al unui zgârie-nori, am să mănânc mâncare nesănătoasă cât e
ziua de lungă și, cine știe, poate chiar am să-mi iau motocicletă.
Singurul lucru mai deprimant decât să locuiești în Valea Fericită este să
trebuiască să sărbătorești treaba asta. La școală, suntem nevoiți să lucrăm
cu toții la proiecte speciale pentru Ziua Orașului Serenity, adică sărbătoarea
în care comemorăm întemeierea acestei comunități minunate. Sarcasm
intenționat.
Ați observat că aici totul se numește cumva cu Serenity? Parcul Serenity,
Piața Serenity, Cupa Serenity. Ar trebui să-mi botez baia Closetul Serenity.
În orice caz, Ziua Orașului Serenity e scofală mare. Vine toată populația,
iar asta mă face să mă gândesc la o nuntă de mărime medie de la televizor.
Bem limonadă, mâncăm hotdogi și ascultăm discursuri despre cât e de
grozav orașul nostru și ce norocoși suntem că trăim aici. Când ai șase ani,
activitățile sunt destul de faine – alergări în saci, aruncări la țintă, chestii de
mare interes. Iar Valea Fericită e așa de înapoiată, încât nici măcar nu se face
treaba ca lumea. Anul trecut, la aruncarea inelului, mi-au dat niște cercuri
mari cât cele de la hula hoop. Îmi surclasam adversarii cu vârf și îndesat,
până s-a trezit Amber să se plângă că nu-i corect. Frate, cum e Laska aia!
Când vine vorba de distracție, e curată kriptonită.
În fine. Hotdogii nu sunt răi.
Valea Fericită e așa de mică, încât toate oficialitățile orașului sunt părinții
noștri. Primar e domnul Frieden. Mama e inspector, se ocupă de toate
finanțele. Mama lui Hector e secretara consiliului. Vă dați seama. Nu numai
că discursurile sunt de doi bani, dar le mai țin și ăia care de obicei îți
amintesc să folosești ața de dinți ori să duci gunoiul.
Momentul culminant al zilei este marele meci de polo dintre echipa
Solidaritatea și echipa Comunitatea. Partea asta e destul de ca lumea. Poloul
pe apă este cam singura ocazie să-mi mai vărs din frustrarea că trăiesc aici.
Mă descarc țintind cu mingea în capetele adversarilor. N-aș spune că e chiar
o strategie ca la carte, dar, repet, nici n-aș numi Valea Fericită chiar oraș.
Mă credeți sau nu, lumea de-aici chiar se dă în vând după polo, pentru că
sezonul coincide cu Ziua Orașului Serenity. Nimeni nu se omoară la fel de
VP - 22
tare după celelalte trei sporturi ale noastre: badminton, gimnastică și
crochet. Dar se dezlănțuie la bazin când se înfruntă Solidaritatea cu
Comunitatea. Părinții lui Hector strigă întotdeauna cel mai tare. Cred că sunt
încântați că băiatul lor mai rezistă la un meci fără să se înece.
Nu mă înțelegeți greșit: țin la Hector. Cel mai bine mă distrez când îl scot
din minți.
Face fără să se plângă toate treburile cretine pe care mi le lasă părinții
mei, numai ca să mă audă că-i spun mulțumesc. Dar nu-i spun foarte des. Nu
vreau să-l răsfăț.
N-am mai tuns iarba, n-am mai greblat frunzele și n-am mai dat fuga la
magazin după cine știe ce cumpărătură ivită din senin de ani de zile. Hector
mi-e ajutor indispensabil și la școală. S-a descurcat grozav cu referatul meu
despre tigri – am luat nouă, ceea ce pentru mine nu-i rău deloc. Dacă
meritam mai mult de-atât, doamna Laska intra la bănuieli. Bunul și bătrânul
Hector.
Ce vreau să spun este că-i amuzant să-l am prin preajmă. Și e greu să
găsești ceva amuzant în Serenity, New Mexico, cel mai plicticos coș de pe
fundul stâncos din sud-vestul pământului. Nu că aș avea cu ce să compar. N-
am trecut niciodată de granița orașului. Și sunt foarte generos când folosesc
termenul oraș.
Oriunde mă duc, pot conta că Hector se va ține după mine. Săracul copil –
când mă dau cu skateboardul, el tre’ să alerge după mine. Transpiră rău de
tot. Încerc să nu-l las să mă vadă că râd.
Dar într-o bună zi, mă uit în spate și văd că gângania iese de după colț
chinuindu-se cu propriul lui skateboard. Merge pe el de parcă ar avea un
singur picior, nu două. Sau ca și cum ar avea roți pătrate. Părinții lui nu par
să țină cine știe ce la el, iar asta-i destul de trist. Probabil că i-au cumpărat o
placă de doi bani.
Pare îngrozit că o să moară chiar de mâna lui. Singura chestie care îl face
să încerce mai departe e speranța că o să-l văd și mă va impresiona.
— Malik! Uite-aici!
Mă prefac că nu-l aud.
— Hei, așteaptă-mă!
O ținem așa ceva vreme. Mă roagă tot mai disperat să-i dau atenție și la
un moment dat rămâne fără suflu.
În cele din urmă decid că a încasat-o de ajuns și mă opresc. Zâmbetul lui
de fraier când reușește în sfârșit să mă facă să-l văd merită toți banii.
— Mi-am luat skateboard!
Ei, și? În Serenity avem tot ce vrem: piscine, trambuline, sisteme de jocuri
video. Țin minte că la șase ani aveam mașinile alea electrice mari. A mea era
VP - 23
un Hummer; Hector a ales un fel de Mercedes. Și asta aici, într-un oraș în
care ajungi pe jos dintr-o margine în cealaltă în maxim opt minute, chiar și
cu picioarele unui elev din clasa întâi. Ar trebui să apărem pe un afiș care să
arate cum se răsfață copiii. Poate de aceea una dintre orele importante de la
școala noastră este cea de recunoștință, Mă întreb cum se predă
recunoștința în locurile în care copiii n-au atâtea.
Hector așteaptă acum, moare să zic ceva.
Așa că tac.
— Ce părere ai? insistă el.
— Despre ce?
Devine sfios.
— Credeam că-mi poți da niște ponturi – știi, pentru că tu ești foarte bun
cu skate-ul.
Asta-mi dă o idee.
— Vino după mine!
Împing de câteva ori din picior și prind viteză, conducându-l într-o cursă
cu obstacole pe cele mai dificile străzi din oraș – drumuri denivelate, cu
dâmburi de limitat viteza, cu grilaje. Casele alunecă pe lângă noi imaculate,
fără niciun oblon clintit de la locul lui; peluzele sunt tunse și verzi, straturile
la dungă și perfecte. Până și păsările flamingo roz au fost spălate zdravăn de
curând. Parcă-i o insultă la adresa naturii omenești.
Trag cu ochiul peste umăr și simt un fior de mândrie. Hector mă urmează
– e mult mai departe, dar dă din picioare și vine după mine. Mai am o carte
în mânecă, fix asul de pică. Fac rondul de pe Fellowship, care trece pe lângă
fabrica de plastic. Treaba e că Fellowship e cel mai abrupt deal din oraș. Mi-a
luat mulți ani până să-mi adun curajul să-l abordez pe skate. Nici vorbă să se
poată descurca aici un începător ca Hector.
Cobor panta, bucuros de vânt, care-i destul de puternic să răzbată prin
arșița zilei. Pe urmă mă întorc și mă uit. Pot măcar să aștept la piciorul
dealului și să-l adun după ce cade bucăți. Hector șovăie, dar numai o clipă.
Pe urmă își dă drumul la vale, cu corpul drept ca un vătrai, bătând din mâini
ca o moară de vânt și încercând să-și țină echilibrul, în timp ce placa prinde
viteză, Aproape că-mi doresc să cadă atunci, înainte să prindă destulă viteză
cât să crape. Tata-i doctorul din oraș, dar n-are nevoie de mine să-i umflu
afacerea.
Poarta electronică lungă din spatele fabricii se deschide cu un țăcănit și
începe să-și scoată botul în stradă un camion cu platformă și remorcă. E plin
ochi cu conuri portocalii de trafic – sute, poate mii. Asta-i o priveliște
obișnuită în Serenity – un transport de conuri portocalii undeva afară din
oraș.
VP - 24
 Camionul încearcă să întoarcă pe Fellowship, dar e prea lung, așa că
șoferul trebuie să facă mai multe manevre. Îmi dau seama într-o clipă că
toată strada e blocată și Hector n-are cum să-și oprească placa la timp.
— Hector! Sari! Sari!
Nu-și dă seama? A încercat toată ziua să mă facă să-i vorbesc, iar acum e
prea înlemnit să mă asculte – probabil că la fel aș fi fost și eu, dacă mă
îndreptam cu viteză maximă spre un camion uriaș.
Sar de pe placă și o iau la fugă cât de tare pot în susul pantei. Mă sperie de
moarte să-l văd cu ce viteză vine. E prea târziu să mă gândesc acum la asta.
Eu sunt vinovat că a luat-o așa la vale. Nu-l pot lăsa să moară.
— Sari, prostule!
A înlemnit ca o statuie.
Trec pe lângă camion până să dea înapoi șoferul pentru încă o manevră.
Sar pe băiat și-l trântesc la pământ, înainte s-o ia scândura lui pe dedesubtul
camionului și să fugă în zare. Cădem amândoi greu pe caldarâm,
rostogolindu-ne unul peste altul. Ne izbim rău de șosea, ne zguduim și ne
zgâriem. Văd la un moment dat că am cămașa plină de sânge și mă sperii,
dar apoi îmi dau seama că sângele-i din nasul lui Hector.
Șoferul sare din cabină și vine să vadă dacă mai trăim.
— Vă simțiți bine? Nu știți că-i periculos să coborâți cu placa un deal ca
ăsta?
Tipul crede că eu sunt ăla care a fost gata-gata să moară, pentru că eu
sunt cel mai murdar de sânge. Dar Hector arată și el destul de rău, nasul îi
sângerează în continuare. Se chinuie să se ridice în picioare, se reazemă de
marginea camionului și mânjește de sânge un teanc de conuri. Strănută
zdravăn de trei ori și împrăștie stropi de sânge până departe.
Șoferul e îngrijorat.
— Poate ar trebui să chem Siguranța.
Atât ne trebuie să auzim. Suntem chiar lângă fabrică, deci dincolo de
poartă trebuie să fie plin de Mâncători Purpurii de Oameni. Indivizii ăia mă
bagă în sperieți. Și cine știe care-i pedeapsa pentru că ai sângerat pe
prețioasele lor conuri pentru trafic?
— Nu-i nevoie, domnule, fonfăie Hector. Suntem bine.
Ia te uită! Gângania are atâta minte cât să fie marfă la faza asta! Ne
ridicăm amândoi, trecem pe lângă camion și alergăm după skateboardurile
noastre.
La poalele dealului ne ridicăm plăcile și pornim pe jos. Hector este
impresionat.
— Îți vine să crezi? Am sângerat împreună! Ca frații de cruce!
Mă face să râd.
VP - 25
 — Dacă nu taci, te duc înapoi în vârful dealului.
Îi tremură nasul ușor.
— Și să nu strănuți spre mine! Vrei să mă îmbolnăvesc?
— Nu-s răcit. N-ai văzut ce pline de praf erau conurile alea? Sunt alergic.
— Să fii papă-lapte nu se pune la alergii.
∵
Învăț două lucruri de pe urma acelei zile. Primul, să nu mă mai dau
niciodată cu placa împreună cu Hector Amani. Vreau să zic că-mi place să-mi
bat joc de băiat și tot restul, dar e așa un mototol, încât o să crape într-o zi și
nu vreau să fiu eu de vină.
Al doilea, că Fabrica de Mase Plastice Serenity este condusă la fel de
inteligent ca tot ce există în orașul ăsta cât un bumb. De fiecare dată când
văd vreun camion de-al lor, mă uit bine la el. Hector are dreptate – conurile
alea chiar sunt pline de praf. Cine știe cât stau produsele lor până să se
obosească să le expedieze.
Asta-i fabrica cu care ar trebui să ne mândrim? Conurile nu-s doar
prăfuite, sunt jegoase. Într-un camion am văzut unele acoperite de-a dreptul
de o crustă neagră. Dacă n-aș ști mai bine, aș zice că-i de la sângele din nasul
lui Hector.
Numai că treaba aia s-a petrecut cu multe zile în urmă.

VP - 26
 4.

ELI FRIEDEN

E ceva schimbat la Randy, și nu numai din cauză că pleacă.

Nu vine deloc să mă vadă la clinică, deși rămân acolo două nopți.
— Am știut că n-ai mare lucru, îmi explică ridicând din umeri, când ajung
în sfârșit la el acasă. Ce rost avea să mă învârt în jurul unui pat de spital și să
ascult glumele proaste ale lui Bruder?
Dacă pățeai tu același lucru, aș fi dat fuga acolo într-o clipă! îmi vine mie
să răbufnesc.
Mă simt rănit. Când și-a rupt Randy glezna anul trecut, am petrecut chiar
și mai mult timp ca de obicei la familia Hardaway, pentru că-mi părea rău
să-l văd închis în casă. Am inventat chiar un nou concurs – cine lovește mai
precis mingea cu cârja.
Asta a fost mereu cea mai grozavă parte din prietenia mea cu Randy.
Optzeci la sută din timp ți-l petreci râzând. El poate face un joc din orice.
Parcă ne văd și acum alergându-ne în sus și în jos pe hol – eu, pe suportul cu
rotile al perfuziei, iar el pe o servantă cu roți. Sau pe ceva și mai nebunesc.
Imaginația tipului ăstuia n-are limite.
Iar acum nici măcar nu mă privește în ochi.
— Trebuie să-mi fac bagajele.
— Te ajut, mă ofer eu.
Degeaba.
— Mama mă scoate din minți. A pus totul în cutii cu coduri colorate. Parcă
a deraiat un tren acolo.
— Tot nu înțeleg de ce trebuie să pleci.
— Da, mie-mi spui?
Îmi dau seama că am atins un punct sensibil, așa că încerc să-l înveselesc.
— Ar trebui categoric să mai punem la cale câteva provocări, înainte să
pleci. Ce zici de saltul cu trotineta peste un cauciuc de camion? N-am tranșat
niciodată treaba aia.
Pentru o clipă, apare vechiul Randy. Îi strălucesc ochii.
— M-am gândit să înfig bumerangul la loc în filtrul piscinei, de dragul
trecutului. N-o să mai fiu aici ca să dau de belea.
Oftez.
— Măcar tu o să stai cu bunicii tăi.
VP - 27
 Se uită la mine de parcă aș avea o varză în loc de cap.
— Randy, ai ținut minte să împachetezi și…
Doamna Hardaway apare în spatele fiului ei și mă fixează cu o expresie
greu de descifrat. Mânie? Resentiment? Poate chiar frică? Rămân cu gura
căscată. Nu-s eu de vină că părinții ei au nevoie de ajutor la fermă. De asta îl
trimit pe Randy acolo, nu din cauza mea.
Pe urmă mă uluiește și mai tare.
— Îmi pare rău, Eli, dar Randy are o mulțime de pregătiri de făcut.
Cu alte cuvinte, cară-te.
Cel mai bun prieten al meu e trimis pachet în Colorado, iar eu abia dacă
apuc să-mi iau rămas bun de la el.
∵
La școală dăm o petrecere de despărțire pentru Randy, cu tort cu cremă
din iaurt congelat și chipsurile lui preferate – cu jalapeño iute ca focul și
lămâie verde. Există doar treizeci de copii în tot orașul – din care
nouăsprezece suntem în sala de clasă a celor mari – așa că nu-i cine știe ce
tămbălău.
— Unul dintre lucrurile unice din Serenity este că suntem toți ca o
familie, zice tata în calitate de director și chicotește. Există familii extinse
mai mari decât întreaga noastră populație. Iar când unul dintre noi se mută,
e ca și cum am pierde un frate sau un nepot. Lasă în urmă un gol imposibil
de umplut. Ne va fi dor de tine, Randy.
Descopăr dintr-odată că sunt iritat. În trecut, tata a pomenit de cel puțin
cincizeci de ori cât de mult și-ar dori să mai existe în oraș o școală ca să se
poată duce Randy acolo. Nici vorbă ca tata să ajungă să-i fie dor de Randy.
Nu înseamnă că minte.
Pe urmă vorbește doamna Laska, dar ea spune lucruri drăguțe despre
care îți dai seama că le crede. La sfârșit îl îmbrățișează tare pe Randy și chiar
lăcrimează puțin.
— Discurs! strigă Stanley Cole, și i se mai alătură câțiva.
Randy se înroșește la față.
— Cine zice că-mi plac chipsurile cu jalapeño?
Până și tata zâmbește la asta.
Lângă mine stă Tori Pritel.
— Nu l-am văzut niciodată pe Randy atât de jenat, zice ea.
— Nu-l poți face pe Randy să se simtă jenat. Ții minte când a rămas fără
costume de baie și a jucat polo în boxeri? Dar ce știu eu, adaug, uitându-mă
în podea.
Se întoarce surprinsă, cu părul lung și negru alunecându-i pe umeri.
— Tu ar trebui să știi mai multe ca oricine. Sunteți cei mai buni prieteni.
VP - 28
 — Așa ai spune, nu?
Probabil ar trebui să-mi țin gura, dar Tori mă face să mă simt în largul
meu. Cu Amber te simți mereu de parcă te-ar judeca; cu Malik, ți-e frică să
nu-și bată joc de tine, sau și mai rău, să țină minte ce spui și să folosească
asta împotriva ta mai târziu. Tori e exact invers.
— De fiecare dată când mă duc la Randy se întâmplă aceeași poveste.
„Tre’ să-mi fac bagajele”. Câte bagaje își poate face cineva? Nici Lewis și
Clark1 n-au împachetat atâta. Mă evită.
— El e trist și tu ești trist, mă contrazice ea. Nimeni nu pleacă niciodată
de la noi din oraș, așa că suntem deosebit de sensibili la orice schimbare.
Mai ții minte ce ciudat a fost când a venit aici doamna Delaney?
Doamna Delaney este antrenoarea noastră de polo. E super de treabă și
de asemeni o sursă grozavă de informații despre lumea largă. A venit în oraș
acum șase luni, când s-a măritat cu unul dintre Mâncătorii Purpurii de
Oameni.
— Poate, admit eu, dar asta nu explică tot. Adică de ce se întâmplă totul
atât de repede. Abia dacă l-am auzit pe Randy pomenind înainte de bunicii
lui – tu l-ai auzit? Stau și eu două zile la clinică și dintr-odată se duce să
locuiască la ei?
— Bănuiesc că cei din familia Hardaway se gândesc la asta de mult timp,
cugetă Tori. Nu i-au spus lui Randy pentru că n-au vrut să-și facă griji, știi
cum sunt părinții. Iar când au luat hotărârea, a părut ca din senin. Dar cred
că au copt-o îndelung.
Tori nu ia note strălucite la școală, dar e foarte deșteaptă când vine vorba
de bunul simț. Nu că asta m-ar ajuta să mă simt mai bine. Nimic nu m-ar
ajuta – doar să anunțe Randy că nu se mai mută.
Petrecerea se fâsâie. Randy n-are poftă de mâncare și lasă în cârca
noastră o mulțime de chipsuri neconsumate.
Tata are o soluție.
— Puteți lua fiecare câte o pungă în plus. Avem încredere că n-o să luați
mai mult decât vi se cuvine.
Pe urmă o conduce pe doamna Laska afară din clasă.
Amber se încruntă la Malik, care și-a umplut deja brațele cu pungi.
— Am crezut că suntem cinstiți!
Malik își îndeasă un pumn de chipsuri în gură.
— Cred că asta mă face să fiu cel mai cinstit tip din oraș.
Mă uit la Randy. Nu i se schimbă expresia deloc.

1Ofițeri în armata SUA care au efectuat între 1804 şi 1806 prima expediție terestră de traversare a
continentului american şi explorare a Oceanului Pacific (n. tr.).
VP - 29
 ∵
A doua zi e sâmbătă – ziua plecării – deși în mintea mea Randy a plecat
deja. Gata, nu mă mai dau cu capul de pereți. A început să mă cuprindă
apatia.
Mă trezesc totuși devreme și îl urmăresc încărcând mașina, care nu pare
chiar atât de plină, după cât a împachetat. Într-un fel, totul pare cât se poate
de normal. Familia Hardaway pleacă la plimbare cu automobilul, lucru pe
care-l mai face din când în când. Singura diferență este că de data asta,
Randy nu va mai fi cu ei, la întoarcere.
El pare palid și parcă n-are viață în ochi. Nici părinții lui nu par prea
fericiți, iar surioara mai mică plânge. Înghit un nod de mărimea unei bile de
bowling.
E teribil de ciudat. Nu ne îmbrățișăm, nu ne strângem mâna. În loc de
asta, îi dau o foaie de hârtie pe care am scris adresa mea de e-mail.
— În caz că uiți.
Probabil n-a știut-o niciodată. Locuim la cel mult o sută de metri unul de
altul.
Corecție: am locuit.
— Hai, Randy, la drum, zice tatăl lui. Se face târziu.
Se urcă în mașină. Randy nici măcar n-a spus la revedere. Mașina se
desprinde de bordură.
Brusc, lasă geamul jos.
— O să-ți scriu.
Arăt spre hârtia din pumnul lui.
— Să nu piezi adresa mea de e-mail.
— O să-ți scriu, repetă el, de parcă ar fi cel mai important lucru din lume,
iar eu nu l-am înțeles de prima oară. Gândește-te la asta ca la noua noastră
provocare.
Parcă schimbul câtorva mesaje poate înlocui aproape paisprezece ani de
prietenie.
Îi fac cu mâna până când cotește mașina pe Old County Six. N-aș fi putut
spune nimic nici dacă voiam.
Acum, că Randy a plecat, parcă mi s-a resetat contorul întregii vieți. Totul
se măsoară din momentul în care a dispărut din vedere mașina familiei
Hardaway. Prima noapte fără Randy. Primul weekend fără Randy. Nu mai
țin minte când am mers la școală de unul singur. Sunt mai puțin de patru
sute de metri, dar pare mai mult, fără tovărășia lui, fără căscaturile
împărtășite și glumele despre Mâncătorii Purpurii de Oameni care trec în
camionete. N-are niciun haz să arunci un pumn de semințe de plop în
piscina cuiva ca să facă plici, dacă nu-i nimeni cu tine să audă asta.
VP - 30
 Când petreci treisprezece ani cu aceiași treizeci de copii, să pierzi pe
cineva e ca și cum ți s-ar tăia un deget. Mai ales când este vorba despre cel
mai bun prieten al tău.
La prânz, Amber și Tori mănâncă împreună, în timp ce Malik, Hector și
Stanley stau la una dintre mesele de picnic. Chiar în spatele lor sunt Melanie
Brandt și gemenii Fowler.
Probabil că stau așa de ani în șir, dar n-am băgat de seamă pentru că
aveam mereu și eu un partener.
După școală, urmează primul antrenament la polo fără Randy. Piscina mi
se pare cumva goală, ceea ce n-are sens, pentru că mereu suntem acolo în
același număr.
Nu numai mie îmi lipsește Randy. Era cel mai bun jucător al echipei
Comunitate.
Doamna Delaney mă pune pe mine să-l înlocuiesc, ceea ce înseamnă că
trebuie să mă contrez cu Malik, care obișnuiește să joace de parcă ar fi
marele rechin alb cu coate. Dacă vreți să țineți anul ăsta cu echipa
câștigătoare din Ziua Orașului Serenity, treceți de partea Solidarității.
Toată lumea e deja la vestiare. Eu zăbovesc pe marginea bazinului,
picurând stropi pe prosopul din poală. Nu pot aduna destul entuziasm încât
să mă înfășor în el. După antrenament, Randy și cu mine obișnuiam de
fiecare dată să ne întrecem câteva lungimi de bazin. Nu-mi vine să înot
singur, dar obiceiurile vechi mor greu.
Simt că banca își schimbă centrul de greutate și observ că doamna
Delaney s-a așezat lângă mine.
— Cred că ți-e greu, zice ea compătimitoare.
Încuviințez.
— Malik e bun de tot. Foarte bun.
— Iar când nu te poate depăși, îți aruncă mingea direct în nas.
Bănuiesc că par surprins, pentru că zâmbește.
— Crezi că nu văd? Am jucat și eu polo în facultate. Divizia întâi.
Două lucruri despre doamna Delaney: e mult mai tânără decât
majoritatea părinților din oraș, deci mai ține minte cum e să fii copil. Și e
nouă aici, așa că felul cum se fac lucrurile în Serenity nu reprezintă lumea
întreagă pentru ea.
— Dar nu asta voiam să spun, continuă ea. Cred că ți-e dor de Randy.
— Se vede?
— Nu prea, zice ea.
E o minciună, o spune ca să fie drăguță.
— Știi, în cele mai multe locuri, oamenii își strâng lucrurile și se mută
constant. E ceva normal. Mi-am pierdut prietenii în felul ăsta de vreo zece
VP - 31
ori – fie s-au mutat familiile lor, fie a mea. Ajungi să te obișnuiești.
— Nu și aici la noi.
— E adevărat, recunoaște ea. Dar nici cu Serenity nu te obișnuiești ușor.
Eu sunt din Philadelphia, nici n-am visat că o să trăiesc vreodată într-un loc
atât de izolat. Dar pe urmă m-am măritat cu Bryan și am găsit o cale.
Bryan. Mă uimește de fiecare dată când aud numele. Există, așadar, un
Mâncător Purpuriu de Oameni pe care îl cheamă Bryan. De parcă ar fi și ei
oameni sau ceva. Pentru a milioana oară, mă gândesc la Randy.
E destul de greu să-ți imaginezi că profesoara ta are o viață și în afara
școlii. Mai adăugă în acest amestec și pe cineva din Siguranță și parcă te-ai
uita printr-un ochean. Doamna Delaney ne-a povestit odată în clasă că și-a
cunoscut soțul într-o vacanță în Cancun. Nu mă pot scutura cu niciun chip de
imaginea unei plaje minunate, cu oameni care stau la soare și înoată, iar în
mijlocul tuturor se află un Mâncător Purpuriu de Oameni în uniformă
completă, cu bocanci și beretă. Probabil și-a parcat elicopterul lângă barul
pe nisip.
Trebuie s-o întreb.
— Cum sunt băieții din Siguranță, când nu sunt de serviciu?
Îmi aruncă un zâmbet obraznic, care o face să pară încă și mai tânără.
— Asta-i secret, domnule.
— Secret?
— Știi tu, așa cum sunt secretele de stat, îmi explică ea.
Se uită lung la mine, mirată că nu înțeleg.
— Nu-i cinstit să ții secrete, zic eu.
— Uneori trebuie să păstrăm anumite lucruri secrete tocmai pentru
binele nostru. Cele care țin de securitatea națională, de exemplu. Dacă
președintele le-ar spune tuturor planul lui de securitate, l-ar afla și inamicul.
Sunt și mai nedumerit.
— Cine-i inamicul?
Pare pusă în încurcătură.
— Acum nu există unul anume. Îți explic doar de ce anumite informații
trebuie să fie secrete.
Reușește să-și recapete o parte din calm.
— Viața particulară a profesoarei tale, de exemplu, continuă ea. Nevoia ta
de sinceritate se oprește în fața ușii mele.
Simt cum mă înroșesc la față.
— Scuzați-mă.
Dar sunt mai degrabă nedumerit decât stânjenit. Tata spune că nevoia de
sinceritate nu se oprește niciodată. Mă ridic în picioare.
— Trebuie să mă schimb.
VP - 32
 Pornesc spre vestiar.
— Pot să-ți spun un singur lucru despre Siguranță, strigă ea după mine.
Mă întorc.
— Ei știu că voi, copiii, le spuneți Mâncătorii Purpurii de Oameni. Cred că
le și place.

VP - 33
 5.

HECTOR AMANI

Știu ce spune toată lumea: Malik nu-i cu adevărat prietenul meu. Mă

folosește să-l ajut la teme.
Puțin îmi pasă. Ei nu-l cunosc pe adevăratul Malik. Ei nu văd cum mă
tratează când nu se uită nimeni. Ca atunci, de exemplu, când am intrat cu
skateboardul în camionul de la Fabrica de Mase Plastice. I-am spus că mă
simt bine, dar Malik m-a târât la cabinetul medical ca să se uite tatăl lui ce
am la nas. Malik ține la mine și asta-i mai mult decât pot spune despre o
grămadă dintre cei care mă avertizează în legătură cu el.
Sau când am dat de belea pentru că am pierdut șarpele de desfundat
toalete cu care prefera tata să lucreze și n-am avut voie să mă uit la televizor
trei luni. Malik m-a lăsat să vin la el acasă să văd I Love Lucy, deși el detestă I
Love Lucy2. M-a pocnit doar de două ori, și asta pentru că râdeam prea tare
la părțile comice.
Părem foarte diferiți, dar adevărul este că Malik și cu mine avem o tonă
de lucruri în comun. Niciunul n-avem frați sau surori, iar tații noștri nu
lucrează la fabrică, ceea ce-i foarte rar pe-aici. Nu suntem de mărime
obișnuită – Malik este cel mai voinic copil din oraș, iar eu sunt pirpiriu
pentru vârsta mea. Ne plac amândurora hotdogii, deși el mănâncă trei cât
timp dovedesc eu unul.
Principala asemănare dintre Malik și mine este că niciunul nu iubim prea
mult orașul Serenity, în timp ce restul cred toți că-i cel mai bun loc de pe
pământ. Malik nu ascunde faptul că, imediat ce se face destul de mare,
pleacă de-aici. Toți trebuie să plecăm, dacă vrem să mergem la facultate – n-
avem universitate în Serenity. Bănuiesc că el vrea să spună că după ce
pleacă, nu se mai întoarce niciodată. E ciudat că un individ care așteaptă
non-stop să fie servit de mama lui este atât de nerăbdător să plece. Poate că
se așteaptă să vină și doamna Bruder cu el la New York, să-i gătească și să-i
spele rufele. S-ar putea chiar să se ducă, e genul acela de mamă. Malik se
plânge că maică-sa îl sufocă, dar se plânge și când i se golește bolul cu
chipsuri. Așa funcționează relația lor. Ea îl cicălește tot timpul; el vociferează
tot timpul, și totuși sunt peste măsură de apropiați. Am auzit cândva un

2 Sitcom american din perioada anilor 1951-1958 (n. tr.).

VP - 34
cuvânt: codependență. Nu știu dacă-i mai prejos decât sinceritate, armonie,
mulțumire, sau dacă nu cumva are puțin din toate.
Eu nu spun nimic, dar când o veni ziua mutării, mă duc la Malik și îl
implor să mă ia cu el – la facultate și pe urmă mai departe. Nu vreau să
rămân pentru totdeauna în orașul ăsta, cu toate că lumea de-afară mă
sperie. Este pur și simplu prea diferită și necunoscută.
Până o veni ziua aia, totuși, suntem blocați aici și suntem cei mai buni
prieteni, indiferent dacă crede cineva sau nu. Malik este partenerul meu la
proiectul pentru Ziua Orașului Serenity. Progresăm fantastic și probabil că
vom progresa încă și mai rapid, când va începe să mă ajute și Malik. A fost
ideea lui să construim o machetă la scară a parcului din Serenity folosind
piese Lego și cutia în care a venit noua masă de biliard a familiei Bruder. Eu
mi-am petrecut în parc tot timpul liber, măsurând și făcând schițe, ca să fiu
sigur că îl reproducem exact. Malik nu ia note bune, așa că majoritatea
oamenilor nu-și dau seama cât este de perfecționist. Înțelege toate temele pe
care le are de făcut. Dacă ar încerca, probabil ar ajunge al treilea cel mai bun
elev, după Amber și după mine.
Dar dacă ar fi elev bun, ce nevoie ar mai avea Malik de mine?
Ieri eram în parc, măsurăm cutia în care e expusă Cupa Serenity și
speram să se potrivească la scară cu cutia transparentă de Tic Tac pe care o
folosim noi la proiectul nostru, când l-am văzut pe Stanley Cole cu familia
lui. Erau la picnic pe pajiștea din Piața Serenity – Stanley, părinții lui,
frățiorul mai mic și câinele lor, Ortiz. I-am urmărit de la distanță, dar ei nu
m-au observat. Erau prea preocupați unii de alții. Asta m-a făcut să mă simt
cam aiurea. Râdeau o grămadă, de parcă pentru ei totul era hazliu. Tata
scapă un sandviș și câinele îl mănâncă. Ce hazliu! Stanley curăță o rădăcină
ieșită din pământ. Ce hazliu! Băiețelul mai mic își îngroapă camionul de
plastic în nisip și pe urmă plânge că nu-l găsește. Hazliu! Până și să curețe
după câine era o activitatea amuzantă de familie. Care-i treaba cu oamenii
ăștia? Nu înțeleg de ce li se pare că tot ce există pe lume a apărut ca să se
distreze ei.
Nu mi-l pot imagina pe tatăl meu aruncând un disc Frisbee sau ducându-
mă în cârcă. Sau pe mama strângând rahat de câine și să-i placă! Nu s-ar
întâmpla în veci. Nu în viața asta. Când aveam opt ani, mi-am rugat părinții
să-mi ia un cățeluș. Au spus nu, mâncarea de câine ar fi costat prea mult. M-
am oferit să mănânc eu mai puțin și să facem economie. Fără succes. Eram și
așa destul de slab; îmi compromiteam creșterea. Dar dacă mă uit mai bine,
trăim într-o casă la fel de frumoasă ca a tuturor celorlalți din oraș; avem toți
aceleași mașini, aceleași piscine și aceleași piane cu coadă. Dacă familia Cole
își poate permite un câine, noi de ce nu putem?
VP - 35
 Mama e director la fabrica de plastic, iar tata este singurul meșter pe rază
de o sută treizeci de kilometri. Dacă se strică ceva, repară el, sau nimeni. Știu
cum se uită lumea la părinții mei, atunci când ieșim în oraș. Se simte
respectul. Ei n-ar pierde niciodată timpul să facă un picnic în parc sau să
râdă degeaba ca hienele. N-ai să-i vezi trecându-și brațele unul în jurul
celuilalt. Și vă asigur că pe mine nu m-a dus nimeni în cârcă niciodată în
toată viața mea.
Sincer, nu știu cum trăiește Stanley cu o asemenea umilință. I-am văzut
fața zâmbind, râzând în hohote, rânjind și știu sigur că eu n-am arătat
niciodată în felul acela.
Mă întreb oare cum te simți.
— Niște ratați, a fost opinia lui Malik când a apărut în cele din urmă. Și cel
mai mare ratat ești tu că-i spionezi pe idioții ăia în timp ce-ar trebui să
lucrezi.
— Sărmanul Stanley, am zis eu. Părinții lui îl tratează de parcă ar avea doi
ani.
— Nu-ți alegi părinții, mi-a spus el. Te descurci cu ce primești.
Am fost surprins.
— Părinții tăi sunt cei mai grozavi.
— Asta dacă-ți plac glumele proaste și supa de pui, s-a strâmbat el.
— Ador supa de pui a mamei tale. Iar glumele tatălui tău sunt…
Cum să le descriu? Poate că o fi banal umorul doctorului Bruder, dar e
cumva comod, ca o cămașă veche pe care nu vrei s-o arunci.
— În fine, ador supa de pui a mamei tale. Serios, mi-aș dori să fi avut
părinții tăi.
Am rămas surprins că am spus asta cu voce tare. Dar Malik a trecut peste
asta.
— Ai și tu un acoperiș deasupra capului, la fel ca toată lumea. Numai că
nu te hrănește maică-ta prea mult.
— Ea mă hrănește din belșug, numai că eu nu cresc. Nu-i nimeni de vină.
— Hei, liniștește-te, m-a sfătuit el. Încercam doar să te întărât. Părinții tăi
sunt ca lumea. Și oricum, cât de buni pot fi părinții? Nu-s ca mașinile, unde
poți alege între Kia și Bugatti. Sunt doar niște părinți.
Ce încerca el să nu spună era că toată lumea din oraș crede că mama și
tata sunt părinți răi, sau în orice caz că mă iubesc mai puțin decât își iubesc
alți părinți copiii.
Numai că nu-i adevărat.
Poate că părinții mei n-o arată, așa cum face mama lui Malik, sau familia
Pritel, sau chiar domnul Frieden, care e super-sever din cauză că Eli
reprezintă toată viața lui. Dar părinții mei țin la mine și o pot dovedi.
VP - 36
 E una dintre cele mai vechi amintiri de-ale mele, probabil că aveam trei
sau patru ani. Mă jucam în lada de nisip din curtea din spate. Când ești mic,
primești un leagăn și o ladă cu nisip, înainte să ai dreptul la obișnuita căsuță
din copac și la jumătatea de teren de baschet.
Făceam drumuri cu o lopată de jucărie. Serenity este unul dintre puținele
locuri în care un copil poate reproduce întreaga rețea de străzi într-o ladă cu
nisip.
Am auzit un fel de pârâit și n-am știut ce era. Nu mai auzisem zgomotul
acela. M-am întors și am dat nas în nas cu un șarpe încolăcit – un șarpe cu
clopoței, cu coada în aer, veninos și gata să atace.
Mi-l amintesc pe tata zburând peste curte. Probabil că picioarele lui
atingeau iarba, dar mie mi se va părea întotdeauna că zbura. S-a întins după
mine, dar când a atacat șarpele, s-a retras imediat. Capul triunghiular a
țâșnit spre mine, apoi s-a oprit în aer la jumătatea distanței dintre mine și
tata. Ca și cum șarpele încă nu se hotărâse pe cine să muște.
A durat probabil doar o secundă, dar mi s-a părut că am rămas toți trei
înghețați în timp o veșnicie – tata, șarpele și eu. Era liniște, nu se mai auzeau
nici măcar „clopoțeii” șarpelui – deși mama țipa deja mai tare decât noi toți.
Șarpele se săturase. S-a retras iute, iar tata m-a luat în brațe. S-a terminat
într-o clipă. Până să încep să plâng eu, cel mic de pe vremea aceea, totul
revenise la normal, nu mai aveam de ce plânge. Aș fi uitat toată treaba dacă
n-ar fi fost discuția pe care am auzit-o seara, din pat.
— De ce ai ezitat? a întrebat mama. N-are nici douăzeci de kilograme,
Peter! O mușcătură de șarpe l-ar fi omorât fără îndoială.
— Era un șarpe cu clopoței, Tina, a răspuns tata. Și încă unul mic – știi că
veninul e mai concentrat când șerpii sunt foarte tineri! Ce-ar fi trebuit să fac,
să mă las mușcat eu?
— Da, dacă era nevoie, i-a răspuns prompt mama. Știi cât e de valoros.
L-am auzit pe tata oftând.
— Ai dreptate. Îmi pare rău.
Valoros. Când strigă la mine și dau ochii peste cap, când mă pedepsesc
pentru vreun fleac pentru care nici măcar nu sunt de vină, îmi amintesc acel
cuvânt și mă agăț de el. Când văd altă familie distrându-se cum noi nu facem
niciodată, îmi imaginez cum trebuie să se fi mișcat buzele mamei ca să
formeze silabele acelea prețioase.
Sunt valoros.
Dacă asta nu-i dragoste, atunci ce e?

VP - 37
 6.

TORI PRITEL

Mâncătorii Purpurii de Oameni nu sunt, de fapt, purpurii. Uniformele lor

sunt mai degrabă albastru-violet închis. Uitați-vă mai bine și vă veți da
seama.
Eu observ lucruri pe care alți oameni le trec cu vederea. Probabil din
cauză că sunt artistă și am ochi pentru detalii. Știți coșurile de fum de la
Fabrica de Mase Plastice? Nu vezi niciodată ieșind fum pe ele. Părinții mei
spun că din cauză că-i vorba despre o industrie verde și nu poluează. Steve
(adică tata) zice că au rezolvat problema asta încă din 1978. În Serenity
suntem înaintea timpului nostru.
Este important, întrucât Amber și cu mine facem o schiță de pictură
murală, în cadrul proiectului pentru Ziua Orașului Serenity. Dacă iese ceva
pe coș, ar fi greșit. Vrem să fie o pictură cât mai autentică posibil. Sper să
iasă mai bine decât cartea pe care o scriem împreună. Ea spune că
ilustrațiile mele nu se potrivesc cu povestea ei, când este evident că
povestea ei nu se potrivește cu ilustrațiile mele. Ne-am certat zdravăn pe
tema asta vreme de cincisprezece, douăzeci de minute, până când a început
la radio cântecul care ne place amândurora. Amber și cu mine ne certăm o
grămadă, dar maxim douăzeci de minute. Ea susține că eu sunt imatură,
pentru că ea are treisprezece ani și a devenit, tehnic, adolescentă, în timp ce
eu mai am încă doisprezece ani. De fapt, nu-i decât cu șapte luni mai mare
decât mine, dar nu pierde nicio ocazie să facă mare caz de asta. Spune că eu
sunt prea sensibilă, deși este evident că nu sunt. (Mai spune și că folosesc
prea mult cuvântul evident. Aici s-ar putea să aibă dreptate.)
Am un atelier de artist în podul casei noastre. Mi l-a aranjat tata.
Fereastra are o vedere minunată asupra întregului oraș, cu Pădurea
Națională Carson pe fundal. În amurg, lumina munților din depărtare îmi
amintește de strălucirea ametistului.
Dacă stai să te gândești, uniformele Purpuriilor au și ele o nuanță
asemănătoare. Ametist închis. O fi existând culoarea asta? (Sau o fi existând
o culoare ametist deschis? Trebuie să verific.)
În prim plan am decis să desenăm un grup reprezentativ format din
cetățenii orașului. Evident, nu-i putem pune pe toți să ne pozeze, așa că
adunăm fotografii pe care să le folosim drept modele. Este foarte interesant
VP - 38
să te uiți la cadre fixe cu oameni pe care îi vezi zilnic. Domnul Armani, cu
peste un cot mai înalt decât soția lui; doctorul Bruder, cu papioanele lui
caraghioase; părul roșu aprins al lui Kurt Osterwald, care seamănă leit cu
părul tatălui său. Și pe urmă Eli, care este brunet pe cât e de blond tatăl lui.
Nu că aș fi eu îndreptățită să vorbesc. Nu semăn câtuși de puțin cu părinții
mei. Tata susține că m-a găsit pe eBay. Glumește, evident. El îmi spune
Toribila, iar eu îi spun Steve.
— Cred că ar fi mult mai potrivit ca fiica mea de doisprezece ani să-mi
spună tată, zice el.
— Sigur, Steve, mă ocup imediat.
Nu se supără. Sunt prințesa inimii lui. Poate că sunt prea mare să mi se
mai spună așa, dar atâta vreme cât nu află Malik, cred că nu se întâmplă
nimic rău.
Mama și Steve s-au întâlnit pe gradene la un meci de polo pe apă de la
Universitatea Alabama. A fost dragoste la prima vedere. S-au mutat în
Serenity pentru că au vrut să nu se despartă niciodată, iar Fabrica de Mase
Plastice avea slujbe pentru amândoi. Asta era important, pentru că amândoi
trebuiau să restituie împrumuturi pentru studii. Îi rog mereu să-mi mai
spună povestea asta o dată, pentru că-i atât de romantică, îmi place să mi-i
imaginez intrând pe poarta uzinei ținându-se de mână, în prima lor zi de
muncă – nu doar soț și soție, ci și colegi de serviciu. (Treaba asta cere ceva
imaginație, din moment ce teritoriul fabricii nu este accesibil celor care nu
sunt angajați acolo.)
— Cea mai bună hotărâre pe care am luat-o vreodată, zice tata, pentru că
ea te-a adus în viața noastră.
— M-ați fi avut indiferent unde ați fi locuit, insist eu de fiecare dată.
El clatină din cap.
— N-ar fi fost la fel. Locul ăsta are ceva special. În altă parte n-ai fi fost la
fel de Toribilă.
Steve și cu mine nu suntem de acord asupra tuturor lucrurilor. Eu visez să
călătoresc în locuri precum New York sau chiar Europa, să vizitez
uluitoarele muzee de artă de acolo. El consideră că la fel de bine pot să mă
uit la picturile și sculpturile de pe internet.
Este cât se poate de evident că nu-i același lucru.
— Haide, îl ademenesc eu. Hai să facem o excursie. Când ați mers ultima
oară în vacanță, tu și tata? Eu n-am ieșit niciodată din Serenity.
— Avem aici tot ce ne trebuie.
— Dacă vreau să fiu artistă, trebuie să învăț de la marii maeștri, insist eu.
Nu se poate doar chiorându-mă la un ecran. Trebuie să calc pe aceleași
străzi pietruite ca Michelangelo și Leonardo da Vinci.
VP - 39
 Data viitoare când deschid calculatorul, găsesc un tur virtual al Galeriilor
Uffizi din Florența, Italia.
— Steve!
Mă exasperează, dar îmi vine și să râd. Încăpățânarea lui e o parte din
ceea ce îl face să fie tatăl meu. Mă scoate din sărite, dar în sinea mea îmi dau
seama că sunt norocoasă că duc viața pe care o duc.
— Nu voi avea doisprezece ani o veșnicie, să știi, îi spun zâmbind
răutăcios. Am de gând să mă duc în Europa, iar dacă nu mă duceți tu și
mama, o să mă duc când voi fi la facultate. Nu veți putea controla mereu tot
ce fac.
Chestia asta îl face să pară foarte stingher. Cred că-i greu pentru un tată
să admită că fetița lui crește mare.
∵
În aceeași seară, mai târziu, îl văd pe geam pe Eli, pe strada Harmony. Nu-
i cine știe ce coincidență. În Serenity vezi tot timpul pe cineva cunoscut, din
moment ce cunoști pe toată lumea (cu excepția Mâncătorilor Purpurii de
Oameni, evident).
În orice caz, iată-l pe Eli acolo, se plimbă în sus și în jos destul de nesigur.
Îmi dau seama că stă cu ochii pe casa lui Randy, sau cel puțin acolo unde
locuia Randy înainte să-l trimită la bunicii lui. Ce ghinion aiurea și pe el! Toți
îl regretăm, dar e evident că Eli suferă de două ori mai mult.
Las baltă pictura murală și dau fuga la el pe strada întunecoasă. Pare
puțin jenat să mă vadă acolo, de parcă l-aș fi prins făcând ceva nepotrivit.
— Ai vreo veste de la Randy? îl întreb, pentru că-i evident că-l roade ceva.
Clatină din cap.
— Au trecut două săptămâni. Parcă ar fi dispărut de pe fața pământului.
Mă încrunt.
— Și familia Hardaway ce zice?
— Că e foarte ocupat și că va da el un semn, într-o bună zi.
— Nu mi se pare valabil ce spun ei, cuget eu. Cât durează să trimiți un e-
mail în care spui: Am ajuns în Colorado. Totu-i în regulă?
— Mi-a spus că o să-mi scrie. A fost ultimul lucru pe care l-a spus înainte
să plece mașina.
— Probabil că a fost stresat rău în ziua aceea, mă gândesc.
— Da, dar a zis asta de două ori. A făcut mare caz, zice hotărât Eli. Așa că
mă tot întreb: de ce mi-ar promite cel mai bun prieten că-mi scrie, de ce
insistă, chiar, iar pe urmă n-o face?
Aș vrea să-l pot ajuta cumva, sau măcar să-l iau în brațe și să-i spun că
totul va fi bine. (Ha! Vă dați seama ce-ar fi să afle Malik despre așa ceva?)
Dar nu reușesc decât să ridic din umeri.
VP - 40
 Eli își răspunde singur la întrebare.
— Eu cred că mi-a scris. Cred că mi-a scris chiar înainte să fi plecat.
Trebuie să existe undeva un mesaj pentru mine.
Logica lui are vreun milion de greșeli. De exemplu, dacă Randy știa deja
ce voia să-i spună înainte să fi plecat, atunci de ce nu i-a spus pur și simplu?
Ce putea fi atât de secret? Noi nu avem secrete în locul ăsta.
Dar nu spun decât:
— Un mesaj? Unde?
Nu-mi răspunde, dar se uită dincolo de casă, în grădina familiei
Hardaway.
— Nu știu, zice el în cele din urmă, dar ar trebui să fie într-un loc unde să
se aștepte că îl voi găsi.
Îi urmăresc privirea și dau de casa din copac.
— Nicio problemă, atunci, zic eu. Sunt sigură că domnul și doamna
Hardaway n-ar avea nimic împotrivă să arunci o privire.
— Cred că familia Hardaway e supărată pe mine. Mi se pare ciudat rău.
Nu-mi mai vorbesc deloc, parcă ar vorbi prin mine. Iar când le sunt prin
preajmă, găsesc scuze să plece.
Mă măsoară de sus până jos, de parcă s-ar întreba dacă poate să aibă sau
nu încredere în mine.
— În plus, dacă Randy mi-a lăsat vreun mesaj ascuns, a făcut în așa fel
încât părinții lui să nu-l poată vedea.
Acum mă simt eu stingher.
— Deci ai de gând să…
— Să mă duc să caut în casa din copac, zâmbește el timid. Sau măcar mă
voi strădui din răsputeri.
— Vin cu tine, zic eu imediat, surprinzându-mă chiar și pe mine.
Poate că-i greșit, dar e ceva captivant, chiar de-a dreptul irezistibil în
ideea acestui mesaj pe care i l-a lăsat Randy lui Eli (dacă există). Ce fel de
informație interzisă ar putea conține? Nu-mi imaginez cum ar fi să păstrez
un secret față de cineva, cu atât mai puțin față de Amber, cea mai bună
prietenă a mea. Simt cumva că dacă l-aș vedea s-ar deschide o ușă tăinuită
despre care nici măcar nu știam că există.
— Randy păstra în casa din copac o cutie veche de cafea, îmi
mărturisește Eli. Când eram mici, era cutia lui cu comori. Avea un craniu de
rozător și o piatră despre care nu se îndoia că era o fosilă rară. Mai avea un
colț de rechin, dar sunt aproape sigur că de plastic. Nu ne-am mai uitat în
cutie în ultimul timp, dar nu mă îndoiesc că este încă acolo.
— Și acolo se află mesajul? îl întreb eu destul de sceptică.
— Nu știu. Probabil că nu. Poate că nici nu există vreun mesaj. Dar trebuie
VP - 41
să încerc. Și nu vreau să mă vadă părinții lui Randy.
Înțeleg imediat problema lui. Casele din Serenity au ferestre mari și
camere deschise. N-avem nimic de ascuns (sau cel puțin așa am crezut eu).
Chiar și de unde stăm putem vedea lumina televizorului cu ecran mare al
familiei Hardaway. Dacă vrem să intrăm în grădină, trebuie să defilăm chiar
pe lângă domnul și doamna Hardaway.
Și atunci îmi vine o idee. Eu pot vedea reprezentarea lucrurilor din orice
perspectivă. Are legătură cu faptul că sunt artistă, evident, dar e mai mult
de-atât. Înțeleg cum merge treaba – ca atunci când îmi dau seama cum va
arăta un puzzle terminat înainte să pună cineva piesele laolaltă. Nu fac ceva
anume: știu pur și simplu.
Așa că mă așez pe canapea în locul familiei Hardaway și schițez un traseu
care să ne ducă neobservați până la căsuța în copac. Ne strecurăm pe lângă
gard, pe urmă sărim în curtea casei lor imediat ce ne aflăm la adăpostul
dispozitivului de încălzit piscina. De-acolo urcăm imediat scara spre casa din
copac.
Eli a adus o lanternă mică. Găsește imediat cutia de cafea. E pitită într-o
gaură din trunchiul copacului. O deschide cu mâini tremurătoare și îi
răstoarnă conținutul pe podeaua de lemn a căsuței.
Și iată-le: craniul de rozător, colțul de rechin din plastic și alte câteva
lucruri banale pe care le-ar putea considera comori doar cineva mult mai
tânăr decât noi. Un teanc de cartonașe de opt pe doisprezece centimetri,
prinse laolaltă cu o bandă de cauciuc. Mă uit la cea de deasupra și mă
încrunt nedumerită. Are fotografia cuiva în partea de sus și niște însemnări
mâzgălite dedesubt. Chipul din fotografie mi se pare oarecum cunoscut.
— Ăsta nu-i…
Eli îmi smulge cartonașele.
— Nu trebuie să le vezi.
Dar am identificat deja fotografia.
— E un Mâncător Purpuriu de Oameni!
Chiar și în penumbra din căsuță îmi dau seama că are fața roșie ca o
pătlăgică.
— Sunt cartonașe cu Mâncători Purpurii de Oameni, îmi mărturisește Eli
atât de încet, de parcă ar spera să nu-l aud. Randy și cu mine le-am făcut. Știi
tu, așa cum sunt cartonașele cu jucători de baseball, numai că…
— Pricep, îl asigur eu și întind mâna.
Îmi dă teancul parcă împotriva voinței lui. Eu îl răsfoiesc. Cred că sunt
vreo douăzeci și patru de cartonașe, fiecare cu fotografia unui agent al
Siguranței (un instantaneu făcut pe furiș, evident. Purpuriii nu stau
niciodată să pozeze. Probabil că i-au fotografiat cu telefonul din spatele
VP - 42
gardurilor vii sau de după colț.) Ce scrie dedesubt seamănă foarte tare cu ce
vezi pe cartonașele cu sportivi, cu diferența că toate datele sunt inventate,
inclusiv numele – RUMP L. STILTSKIN, MIKE „ARAHNOFOBIA” JONES,
ALEXANDER THE GRAPE, MIMI URLĂTOAREA, AGENT SECRET BĂRBAT,
chiar și două ranguri militare, MAIORUL PĂRÎNNAS ȘI GENERALUL
ÎNCURCĂ-LUME. „Informațiile” seamănă cu statisticile reale, dar sunt toate
prostii, de exemplu că cineva a câștigat un concurs de mâncat clătite sau este
al doisprezecelea în șirul moștenitorilor Sultanatului Vecestan.

BARONUL VLADIMIR VON DINȚIDECAL

Născut la 0,003 secunde după Big Bang
Pasiuni: Să smulgă capetele găinilor de vii, să tragă pârțuri și să
tricoteze.
Țel în viață: Să câștige derby-ul Kentucky
Realizare principală: își curăță dantura cu ață de dinți
Mâncare preferată: Fân, morcovi, zahăr cubic
Culoare preferată: Joi

La început sunt șocată. Acasă și la școală suntem învățați să venerăm

practic Siguranța pentru că ne apără orașul. Dar după câteva minute îmi
simt colțurile gurii ridicându-se. Cartonașele sunt amuzante și uneori se
potrivesc bine cu personajul, de exemplu Bigfoot, care poartă pantofi
mărimea șaizeci și doi; sau Mr. Univers, căruia îi ies mușchii umflați prin
pânza uniformei purpurii; sau Rază de Soare, care are o față acră de
murătură fix pe dos față de numele pe care îl poartă. Probabil că am trecut
de zeci de ori pe lângă Baronul Vladimir von Dințidecal și i-am remarcat și
eu incisivii cât niște clape de pian.
— Nemaipomenit, îi spun lui Eli. Cum v-a venit ideea să faceți cartonașe?
— Randy s-a gândit. Am trecut pe lângă unul dintre tipi și Randy i-a dat
imediat o poreclă. Am râs bine de tot și am continuat, imaginând toate
detaliile. Pe urmă ne-am hotărât să le facem cartonașe, așa că am continuat
să-i fotografiem și să ne stoarcem mintea ca să inventăm lucruri caraghioase
despre ei…
Vocea i se frânge, pesemne se gândește ce grozav se distra pe vremuri cu
Randy.
Mai trag un carton.

BRYAN
Pasiuni: să se însoare cu doamna Delaney
Citat preferat: Hei, doamnă Delaney, te măriți cu mine?

VP - 43
 — N-am inventat prea multe despre Bryan, zice Eli pe un ton de scuză.
Din clipa când devin oameni reali, nu mai e la fel de amuzant. Mă întreb care
dintre ei o fi Hammerstrom.
— Hammerstrom?
— Încă unul dintre Purpurii, mă lămurește el. Astea sunt singurele nume
pe care le știm – Bryan Delaney și Cutare Hammerstrom.
Pun la loc banda de cauciuc peste pachetul de cartonase.
— Trebuie să le vadă și restul copiilor, Eli. Sunt prea bune să le ții
ascunse.
Probabil că ar refuza, dar e cu mintea în căutarea mesajului-fantomă de la
Randy. Bag pachetul la mine în buzunar, în timp ce el răscolește din nou
conținutul cutiei. Nici urmă de bilet.
Este atât de dezamăgit, încât părerea lui de rău ar putea lăsa de-a dreptul
o amprentă termică. Parcă și-ar fi pierdut încă o dată cel mai bun prieten. Și
eu sunt dezamăgită, dar mă simt și ușurată. Deși tehnic nu încălcăm nicio
regulă, să te furișezi în curtea altcuiva nu pare foarte cinstit.
— Știi, oamenii promit tot timpul că vor scrie, încerc eu să-l consolez. Pe
urmă devin ocupați, sau uită. Nu-i nimic personal. Vorbim despre un băiat
care a petrecut ore în șir făcând cartonașe cu Mâncătorii Purpurii de Oameni
în timp ce rămânea corigent la matematică.
— Ai dreptate.
Se așază și se reazemă cu spatele de peretele casei din copac, absolut
distrus. Săracul Eli! Ia totul foarte în serios. E unul dintre lucrurile care îmi
plac la el, dar uneori își face viața foarte grea.
Mă foiesc puțin și simt că stau pe ceva ascuțit care mă face să tresar. Scot
obiectul acela de sub mine. E un bumerang de lemn, nici mai mult, nici mai
puțin.
Eli râde.
— Ții minte provocările lui Randy. Ultima dintre ele…
Se încruntă și pe urmă arată de parcă i-ar fi venit o idee.
— Gândește-te la asta ca la noua noastră provocare…
— Poftim?
Iese din casa din copac și începe să coboare scara înainte să-l pot întreba
unde se duce.
Îl urmez șoptindu-i:
— Ai grijă!
Eu văd ce el nu poate vedea – că a ajuns din nou în fața canapelei familiei
Hardaway. Măcar are atâta minte să se aplece. Mă ghemuiesc în spatele unui
fotoliu de pe terasă, în timp ce el se apleacă peste marginea piscinei și se
întinde spre filtru. Cotrobăie acolo câteva secunde, cu brațul băgat adânc,
VP - 44
până la umăr. Reușesc să-i zăresc descoperirea la lumina lunii – un plic alb
băgat în trei pungi de plastic închise ermetic. De pe plastic picură apă, dar
scrisoarea pare să fi rămas uscată.
Eli dă să desfacă pungile, dar eu îl opresc.
— Nu aici! șoptesc.
Ne întoarcem spre gard și ne retragem pe unde am venit. Înghesuiți unul
în altul într-atât încât ne simțim reciproc bătăile inimii, scoatem pungile de
plastic una după alta și examinăm plicul. Pe el scrie ELI.
— E scrisul de mână a lui Randy, zice Eli cu răsuflarea tăiată.
Rupe plicul și începem să citim.

Eli.
Nu mă duc să locuiesc cu bunicii mei. Sunt trimis la internat la
Academia McNally din Pueblo, Colorado. Cred că din cauza celor
întâmplate în ziua aceea când am ieșit cu bicicletele. Nu-ți pot
explica în ce fel, dar am senzația că unii dintre copiii din Serenity
– printre care și tu – sunt speciali, iar eu nu sunt. Nimeni nu-ți va
spune de ce, dar călătoria aceea cu bicicleta a fost în regulă
pentru mine, iar pentru tine n-a fost. Sunt sigur că răspunsul se
află în motivul pentru care ție ți s-a făcut rău, iar mie nu. Poate că
oamenii speciali își pot da seama de ce, dar eu sigur nu pot.
Din moment ce citești scrisoarea asta, înseamnă că ai fost
destul de deștept să urmezi indiciile. Îți mulțumesc. Eu nu am
voie să te contactez, deci bănuiesc că ăsta-i singurul rămas-bun
de care vom avea parte. Apără-te, Eli. Se întâmplă ceva suspect în
orașul acela.
Randy

Mă uit lung la hârtia împăturită în trei.

— Asta-i nebunie curată!
Eli e alb la față.
— N-am nimic special, zice el.
— Stai puțin, iei treaba asta în serios?
Eli vorbește greu.
— Randy crede că este o legătură între faptul că sunt special și faptul că
mi s-a făcut rău…
— Randy nu gândește! explodez eu. Randy reacționează impulsiv! E
furios că a trebuit să se mute departe de familie și că a plecat din cel mai
grozav loc din lume ca să trăiască la o fermă cu niște bunici pe care abia
dacă-i cunoaște! Și tu ai fi furios în locul lui.
VP - 45
 — Nu s-a dus la nicio fermă, protestează Eli. E la internat. Părinții lui l-au
trimis de-aici intenționat. De aceea nu vorbesc cu mine.
Trag aer în piept.
— Ascultă, știu că Randy e prietenul tău, dar îl cunosc și eu. Cine a intrat
în mai multe încurcături decât oricare alt copil împreună cu care am crescut,
inclusiv Malik? Cine le răspundea obraznic adulților, chiar și lui taică-tu?
Cine dormea și trăgea pârțuri jumătate din timpul petrecut la școală? Cine
arunca cu mingea de fotbal în Cupa Serenity? Cine a făcut astea? adaug eu și
scot din buzunar pachetul cu cartonașe.
— Eu le-am făcut, zice el cu asprime. Dacă Randy e atât de îngrozitor,
atunci sunt și eu la fel. În nouăzeci la sută din lucrurile pe care le-a făcut am
fost împreună.
O las mai moale.
— N-am vrut să spun așa ceva. Randy nu-i îngrozitor. Dar trebuie să
recunoști și tu că n-a fost copilul ideal din Serenity.
— Asta-i altceva.
— Nu înțelegi? insist eu. Dacă scrisoarea este adevărată, înseamnă că nu
numai familia Hardaway a mințit. Într-un moment sau altul, fiecare adult din
oraș ne-a vorbit despre Randy – doamna Laska, tatăl tău, doamna Delaney,
părinții mei, părinții tuturor. Au mințit toți? Ar fi nebunie curată! Atunci,
cine minte? Oare mint oamenii care fac posibil să ducem așa o viață
minunată? Sau minte Randy pentru că-i supărat că l-au trimis de aici?
Eli se încăpățânează.
— Poate asta vrea să spună când zice că se petrece ceva suspect.
— Fii serios, Eli! Poți spune multe lucruri despre Serenity – că-i cam mic,
că-i cam conservator, că-i cam plicticos. Dar că-i suspect ar fi ultimul lucru
care ți-ar trece prin cap! Mai degrabă cu Randy Hardaway se întâmplă ceva
suspect. Asta nu înseamnă că-i un om rău. Dar dacă a inventat un întreg
teanc de cartonașe doar ca să se distreze pe socoteala Purpuriilor, e atât de
greu de admis că ar scrie o scrisorică numai ca să râdă de tine?
— Poate.
Cred că în sfârșit l-am convins. Dar el împăturește biletul de la Randy ca
pe ceva prețios și îl strecoară în buzunar.
Mai bine aș fi puțin atentă la Eli, mai departe. Nu-mi place expresia de pe
fața lui.

VP - 46
 7.

ELI FRIEDEN

Cartonașele cu Mâncătorii Purpurii de Oameni au un succes surprinzător

la școală.
În fine, eu, cel puțin, sunt surprins. Pierd vremea într-un colț al clasei
atunci când scoate Tori teancul. Copiii se adună în jurul ei grămadă și aud
chicoteli plus câteva hohote zdravene
— Da, îl știu pe tipul ăsta – cel cu capul enorm!
— L-am văzut pe Bigfoot acum două zile conducând un camion cu conuri.
— Vecestan – tara asta chiar există?
Oriunde-o fi Randy – la bunici sau la internat – nu mă pot împiedica să
cred că zâmbește. Sunt mândru și eu, deși majoritatea lucrurilor mai
nostime provin de la el.
Nici măcar Amber nu-și mai poate păstra expresia dezaprobatoare după
ce citește detaliile despre Rump L. Stiltskin, unde se susține, printre altele,
că a fost crescut de o familie de vidre care l-au scăpat dintr-un accident
înspăimântător de canoe, și că e capabil de fotosinteză.
— Bună dimineața!
Vocea doamnei Laska potolește râsetele.
N-am mai văzut niciodată niște cartonașe dispărând atât de rapid sub
bluze și în buzunare.
Spre norocul nostru, doamna Laska pare să nu observe. Se plimbă prin
clasă și pune cu fața în jos în dreptul fiecărui loc câte o foaie netedă de
hârtie.
— Azi începem cu lucrare de control la geometrie. Eu trebuie să mă
întâlnesc cu domnul Frieden, așa că am încredere în voi că nu veți scoate
manualele din pupitre.
Imediat ce a plecat, Malik are cartea de mate deschisă în față.
— A zis fără manuale, îi șoptește Hector de la locul lui.
— Ba nu, răspunde îngâmfat Malik. A spus să nu scoatem manualele din
pupitre. Al meu nu era în pupitru. Era în rucsac.
Amber e scârbită.
— Cineva ar trebui să facă și despre tine un cartonaș.
— Vorbește cu Hardaway, replică el vesel. A, stai – a plecat.
Mie-mi spui?
VP - 47
 Că veni vorba despre Randy, a dispărut și din registrele online ale
orașului. Orașul nostru este atât de mic, încât e ușor să ții evidența
populației. Accesul la informații este liber. Oricine poate intra pe internet ca
să verifice cine locuiește aici, ce copii are și unde lucrează – cu excepția celor
din Siguranță, ale căror date sunt păstrate anonime. Deci Randy a dispărut,
iar populația din Serenity a scăzut la 184 de locuitori. Zău că se actualizează
registrele rapid, aici la noi. Mă întreb dacă și populația din Colorado a
crescut cu un locuitor.
În aceeași seară, stau în camera mea cu tableta în brațe și umblu prin
informațiile de pe site-ul orașului. Nu sunt sigur ce mă aștept să aflu, dar
cuvintele lui Randy îmi trec prin față ca în anunțul unei știri de la televizor:
Unii dintre copii sunt speciali…
O fi adevărat? Sau are dreptate Tori, iar Randy se joacă pur și simplu cu
mintea mea – o perdea de fum cu care mă înnebunește, în timp ce el dispare
spre apus? N-ar fi prima oară, să știți. Depinde numai de mine dacă mă las
dus de nas. Seara trecută am spus „Randy nu m-a mințit niciodată”. Dar nu-i
adevărat. Randy m-a mințit că avem o pumă în subsolul tehnic al casei; m-a
mințit că a văzut OZN-uri, pentru că suntem atât de aproape de Roswell – și
nici măcar nu suntem; m-a mințit că a văzut-o pe doamna Delaney dansând
hula hoop la petrecerea hawaiiană a Mâncătorilor Purpurii de Oameni; și a
mințit, evident, când a spus că Mâncătorii Purpurii de Oameni au făcut o
petrecere havaiană. Din câte știu eu, n-a existat niciodată vreo mașină Alfa
Romeo din 1961 pe jumătate îngropată în praf undeva nu departe de oraș –
Randy a avut pur și simplu chef să se plimbe cu bicicleta și a vrut să-i țină
cineva companie.
Pe de altă parte: minciunile lui Randy au fost toate doar niște
caraghioslâcuri. A mințit pentru că se plictisea și voia să agite lucrurile
puțin. Nu-mi amintesc să fi mințit vreodată în legătură cu un lucru
important. Sigur, mi-a pus un păianjen uriaș în sacul de dormit, dar când a
aflat că păianjenul era veninos, mi-a mărturisit înainte să risc să fiu mușcat.
Când era vorba despre ceva important, Randy a fost mereu sincer cu mine.
Și atunci, ce-i cu scrisoarea aceea? E o glumă, așa cum zice Tori? Nu cred
că Randy ar fi mințit în legătură cu un lucru ca ăsta. În același timp,
scrisoarea n-are prea mare sens. Spune că se petrece ceva suspect, dar nu
spune ce. Spune că unii dintre noi suntem speciali, dar nu și în ce fel. A legat
treaba asta de momentul când mi s-a făcut mie rău, dar n-a putut explica nici
el și nici n-a spus cine ar putea fi ceilalți „speciali” ca mine.
Tori bănuiește că s-ar putea să fi simțit și ea cândva simptome ca ale
mele.
— Eram la marginea orașului și culegeam flori de câmp pentru o pictură
VP - 48
la care lucram, mi-a spus în seara când am găsit scrisoarea de la Randy. Am
simțit brusc că-mi vine să vomit.
— Și au apărut Purpuriii? am întrebat-o.
— Nu, dar îmi era atât de rău, încât am pornit imediat spre casă hotărâtă
să-i rog pe părinții mei să mă ducă la clinică. Nu m-am mai chinuit niciodată
în halul acela!
Mi-a revenit și mie amintirea.
— Și ce-a zis doctorul Bruder?
Ea a ridicat din umeri.
— N-am mai ajuns la el. Pe la jumătatea drumului spre casă m-am simțit
din nou cât se poate de bine, așa că m-am gândit ce rost mai avea?
Bun, deci dacă Tori și cu mine suntem amândoi „speciali”, ce avem în
comun?
Nu prea multe. Eu sunt băiat, ea e fată. Ea are doi părinți, eu numai pe
tata. Nu avem aceeași vârstă și nu suntem în aceeași clasă. Tatăl meu
lucrează în domeniul educației, părinții ei lucrează la fabrica de plastic. Ea e
mare artistă, în timp ce eu îmi umplu timpul bucuros cu calculatoare și
tehnologie.
O rafală de vânt aruncă ploaia în geamul camerei mele, făcându-mă să
tresar și să mă întorc în prezent. Sunt la birou, fac cercetări pe iPad pentru
proiectul meu de Ziua Orașului Serenity.
În Serenity nu-i la fel de secetă ca în deșert, dar furtunile adevărate sunt
rare aici. Și totuși, în jurul nostru s-au tot auzit bubuiturile unor tunete
îndepărtate. Era doar o chestiune de timp până să ne vină rândul.
Cu Randy în minte, caut Academia McNally pe Google.
Nu există un astfel de loc. Nici în Colorado, nici în vreun alt stat.
Sunt furios? Amuzat? Dezamăgit? Ușurat?
Îi trimit prietenului meu un mesaj imaginar: Asta a fostă bună, Randy. Mi-
ai făcut-o bine de tot.
Mă hotărăsc să-mi scot din minte scrisoarea și mă întorc la proiectul
pentru Ziua Orașului. Fac o cronologie în care se văd alături istoria Americii,
istoria statului New Mexico și istoria orașului Serenity. Zona noastră a
aparținut mai întâi Spaniei, apoi Mexicului. Deci nașterea Statelor Unite ale
Americii undeva în estul îndepărtat trebuie să le fi părut oamenilor din
regiune ceva nemaipomenit de străin.
Urmăresc cum mi se înșiră pe tabletă paginile web.

CEAIUL DE LA BOSTON

Pe data de 16 decembrie 1773, coloniștii americani s-au întâlnit cu

VP - 49
 reprezentanți ai Guvernului britanic pentru a discuta transformarea
celor treisprezece colonii americane într-o țară separată. S-a servit
ceai.

Notez toate astea în caiet, înăbușindu-mi un căscat. Malik se plânge

mereu că Serenity e plicticos. Poate din cauză că toată istoria americană e
atât de plicticoasă. Suntem doar o parte plicticoasă a unui întreg plicticos,
iar cel mai interesant lucru despre formarea națiunii noastre este ce băutură
s-a servit la întâlnire.
A mai și durat o veșnicie: s-au întâlnit la ceai în 1773 și am avut țară abia
în 1776? Ce birocrație! Ori asta, ori Părinții Fondatori s-au târât de la Boston
la Philadelphia în coate și în genunchi.
Fulgeră zdravăn și pe urmă tună de se zguduie casa. Luminile pâlpâie.
Pagina web se închide și apoi se deschide la loc, tableta încearcă să
restabilească conexiunea. Durează câteva secunde bune până când se pierde
ecoul tunetului. Pagina de căutare se încarcă din nou cu opțiunile despre
Ceaiul de la Boston. Când apăs, însă, pe primul link, mă trăsnește ceva mai
puternic decât fulgerul.
Nu-i același site. Fotografia este aceeași, și articolul se numește tot Ceaiul
de la Boston, dar paragraful unic a fost înlocuit de un text dens care umple
ecranul și, când plimb cursorul în jos, îmi dau seama că se întinde pe mai
multe pagini.

Ceaiul de la Boston a fost un protest împotriva impozitării fără

reprezentare organizat de Fiii Libertății împotriva guvernului britanic.
Într-o dispută legată de trei transporturi navale de ceai, coloniștii
americani, mulți deghizați în războinici Mohawk, s-au urcat la bordul
vaselor și au aruncat ceaiul în Golful Boston. Evenimentul a fost un
catalizator important al declanșării Războiului de Independență a
Americii, care a început în 1775 cu bătăliile de la Lexington și
Concord…

De unde a apărut pagina asta web? Și care-i cea adevărată? Conform celei
de față, America nu s-a despărțit pur și simplu de Marea Britanie. America s-
a revoltat și s-a luptat pentru independență vreme de patru ani! Și categoric
la întâlnire nu s-a băut ceai, pentru că ceaiul fusese aruncat în apă.
N-a fost un demers prietenesc; a fost o rebeliune!
Treaba asta mă uluiește într-așa un hal, încât când sună telefonul sar
până în tavan. Îl aud la parter pe tata vorbind precipitat, în șoaptă. Pe urmă
mă strigă din capătul scărilor.
— Eli, trebuie să dau fuga puțin până la școală.

VP - 50
 — Pe furtuna asta?
— Exact din cauza ei. A fulgerat în mai multe locuri din oraș. Trebuie să
mă asigur că în clădirea școlii totul este bine.
Stau la fereastră și îl urmăresc ieșind în marșarier de pe alee. Cunoaște
orașul mai bine decât oricine. Atunci, de ce pornește în direcția opusă școlii,
spre Fabrica de Mase Plastice? Mă întind să-i urmăresc stopurile mașinii,
dar nu se mai vede.
Oare tata tocmai m-a mințit?
Mă întorc la tabletă.

Pe data de 16 decembrie 1773, coloniștii americani s-au întâlnit cu

reprezentanți ai Guvernului britanic pentru a discuta transformarea
celor treisprezece colonii americane într-o țară separată. S-a servit
ceai.

Clipesc. O dată. De două ori. Textul e tot acolo. Nici vorbă de coloniști
furioși, de ceai aruncat în golf sau de Război de Independență.
Bun. Doamna Laska ne-a învățat că nu trebuie să ai sută la sută încredere
în internet. Uneori, site-urile îți oferă versiuni puțin diferite ale aceluiași
eveniment. Sigur nu-i vorba, însă, de un război în loc de o întâlnire la ceai.
Stau ore în șir pe iPad în noaptea aceea, dar nu dau nicăieri de povestea
ceaiului aruncat în Golful Boston. Caut în toate felurile: Fiii Libertății; taxare
fără reprezentare; 1773. Lexington și Concord sunt consemnate ca localități,
dar nici vorbă de mari bătălii purtate acolo. Când tastez Războiul American
de Independență, nu apare niciun rezultat.
Sunt atât de furios, încât nici măcar nu aud când vine tata acasă. Habar n-
am de câtă vreme stă în spatele meu.
— Tehnologia e un privilegiu, Eli, zice el dojenitor. Am încredere că nu
abuzezi și stai pe tabletă toată noaptea.
Da, iar eu am încredere că nu-mi spui că te duci într-un loc și pe urmă
pleci în direcția opusă!
Nu spun cu voce tare ce gândesc. Mă uit la ceas. A trecut de ora unu după
miezul nopții.
— Iartă-mă, mormăi.
Asta ar fi fost tot. Dar în timp ce el iese din cameră, simt că mă cuprinde
un val de mânie. Sunt mai furios pe mine însumi, decât pe tata. Adică, el e
tatăl meu, mi-a schimbat scutecele când eram mic și mă iubește mai mult
decât orice pe lume. Atunci, de ce mi-e frică să spun ce gândesc? Ce m-a
apucat? Ce nu-i în regulă cu mine?
— Încrederea e un drum cu două sensuri, să știi, răbufnesc eu.

VP - 51
 — Poftim?
— Ai spus că te duci să verifici școala. Atunci, de ce-ai virat la stânga?
Expresia de pe chipul lui se îmblânzește.
— Sunt o mulțime de locuri inundate în zonă. A trebuit să ocolesc
cvartalul.
Își mută privirea de la mine la ecranul tabletei. În câmpul de căutare se
văd clar cuvintele Războiul American de Independență.
— Ai observat cumva din întâmplare ceva neobișnuit la tableta ta?
Sunt surprins.
— Adică, ce anume?
— Furtuna a dat peste cap mai multe sisteme electrice din oraș, îmi
explică el. Mă îngrijorează să nu ți se fi stricat tableta, dacă ai avut-o băgată
în priză.
— Nu, e bine, n-a pățit nimic.
Mă silesc să am o voce calmă, dar mintea mi-e cuprinsă de un vârtej de
gânduri haotice. Primul: Știe. Apoi: De unde știe? Și pe urmă cuvintele lui
Randy: Se petrece ceva suspect.
Dacă nici asta nu-i suspect, atunci nu știu ce-ar putea fi.
Pe urmă îmi iese pe gură ceva la care nu mă așteptam.
— Tată, povestește-mi despre Ceaiul de la Boston.
Pentru prima oară de când țin eu minte, îl văd pe tata neștiind absolut
deloc ce să spună.
— Eu… Nu prea cred că ora unu și jumătate noaptea este momentul
potrivit pentru o lecție de istorie.
Îl privesc uluit. Tata pare foarte obosit, chiar ezitant! Ochii lui de culoarea
oțelului, de obicei atât de încrezători, trădează îndoială, șovăială.
Poate din cauză că am în minte Ceaiul de la Boston, simt așa, un fior de
independență. E o emoție sinceră și mă împinge să fac o greșeală teribilă.
Scot din buzunar scrisoarea lui Randy, o despăturesc și i-o trântesc în
palmă.

VP - 52
 8.

MALIK BRUDER

N-am multe lucruri bune de spus despre Valea Fericită, New Mexico, dar
iată unul: Nu avem prea multe furtuni cu tunete și fulgere.
Astă seară, însă, treaba asta nu-mi folosește prea mult, pentru că se
dezlănțuie o furtună zdravănă. Fulgerele luminează orașul ca în plină zi și
trăsnește de-ți bubuie urechile. Simți tunetul în interiorul craniului.
Partea cea mai rea e că stau pe pat, mă legăn înainte și înapoi rugându-mă
să se termine, și știu că Hector, care se teme de molii, adoră furtunile
electrice! Ei bine, în seara asta tre’ să fie încântat, furtuna asta parcă aruncă
în aer New Mexico!
După miezul nopții, vijelia se oprește în sfârșit. Dar înainte s-apuc să mă
liniștesc și să mă duc la culcare, primim un telefon. Tata e singurul doctor
din oraș, trebuie să fie vreo urgență.
Scot capul pe hol. Aproape că simt curentul pe care-l fac hainele tatei în
timp ce se grăbește să se îmbrace în spatele ușii de la dormitor. Iar
conversația „în șoaptă” dintre părinții mei pare mai degrabă plină de
strigăte. Mor de curiozitate să aflu ce se petrece. Se întâmplă ceva; ceva
important.
Ușa se dă în lături și aud cuvintele pe care i le spune tata mamei.
— … când vom termina cu el, se va ști adevărul.
Se întoarce și mă vede stând acolo.
— Treci în pat, Malik.
— Cine-i bolnav?
— Cred că oricum o să afli mâine dimineață. Eli Frieden.
— E rău? întreb.
— Nu-i bine. I-a revenit boala de care a suferit acum puțină vreme.
Îmi dau seama că nu-i bine. Se întâmplă o dată la un mileniu să plece tata
de-acasă fără unul dintre papioanele lui prostești. De obicei e nevoie să
izbucnească ciuma ca să se întâmple asta.
— E grav?
— N-o să moară, dacă asta vrei să spui, răspunde tata. Trebuie să plec.
În timp ce ușa de la intrare se închide în urma lui, mama mă ia în brațe.
— Nu te îngrijora, scumpule. Sunt sigură că prietenul tău se va face bine.
Mă zburlesc.
VP - 53
 — Pe ce planetă trăiești, mamă? Nu-s infirmiera lui; nu-i sunt nici măcar
prieten. Îi urăsc pe toți în mod egal.
Mama s-a obișnuit cu mine.
— Sunteți prieteni buni, toți treizeci.
— Douăzeci și nouă, dar cine stă să ne numere?
— Am uitat de Randy.
Mă strânge mai tare în brațe.
— Cred că te-a supărat plecarea lui…
— Ți-am spus deja că nu.
— … iar acum pune capac și povestea asta.
Chiar dacă am locui într-un oraș mare, plin cu milioane de mame, tot
mama mea ar fi cea mai enervantă. Aș vrea să mă smulg din îmbrățișarea ei
sufocantă. Dar n-o fac, pentru că are dreptate.
N-ar trebui să-mi pese de Eli, dar țin la el. Ce altă alegere aș avea? În Valea
Fericită suntem practic lipiți unii de alții.
∵
A doua zi, la școală, Stanley Cole și Melanie Brandt fac schimb de
cartonașe cu Mâncătorii Purpurii de Oameni – Rump L. Stiltskin contra Rază
de Soare plus Chip Dodecaedric.
Sunt complet uluit.
— De ce?
— Stiltskin merită două, explică Stanley. El produce fotosinteză.
— La fel face și peluza ta, insist eu.
— Mie-mi place Chip Dodecaedric, zice Melanie. Îl văd uneori pe lângă
casa mea. E drăguț.
— Drăguț? sare Tori. Are un cap în formă de dodecaedru.
— Ce-i acela un dodecaedru? întreb eu iritat, Stai așa, nu-mi răspunde.
Nu-mi pasă. Fiți atenți, Frieden nu vine azi la școală. L-au apucat din nou
grețurile astă-noapte.
— E grav? insistă Tori.
Ridic dramatic din umeri. Tata a apărut în sfârșit azi dimineață, în timp ce
mă pregăteam să plec la școală. Dacă avea vești proaste, mi le-ar fi spus
atunci.
— Ce să zic, de data asta n-a mai fost nevoie să-l ducă acasă Purpuriii. Era
deja acolo.
Amber îmi aruncă o privire dezaprobatoare.
— Nu-i nevoie să fii atât de răutăcios.
— Liniștește-te, îi răspund eu pe același ton. N-a murit. Probabil că doar
își dorește să fi crăpat.
Hector e nesigur.
VP - 54
 — Tatăl tău nu și-a dat seama nici ce-a pățit Eli prima oară.
Îl fulger cu privirea.
— Vrei să zici că tata-i doctor prost?
El bate în retragere.
— Nu, Malik! Nici vorbă! Numai că… Dacă nu știm despre ce-i vorba, de
unde știm că nu-i molipsitor?
— Așa, Hector, gândește-te la tine! îl ceartă Amber. Nu uita, comunitate
înseamnă să împarți totul cu ceilalți.
— Exact de asta sunt îngrijorat! se apără Hector. Nu vreau să-și împartă
boala cu mine! Malik, tatăl tău despre ce spune că ar fi vorba?
— Nu te privește, mormăi eu. Nu vorbește despre pacienții lui.
Mai exact, tata a spus când vom termina cu el, se va ști adevărul. Sună mai
degrabă a amenințare, decât a diagnostic. Dar doctorii nu-și amenință
pacienții. Nu prea are niciun sens.
— Randy, șoptește nemulțumită Tori.
Ne holbăm la ea.
— Ce vrei să spui? întreabă Amber. Randy a plecat acum două săptămâni.
Cum ar putea avea vreo legătură cu boala lui Eli de acum?
Ea șovăie, de parcă s-ar gândi dacă să ne spună sau nu. Dar când începe să
cânte, scoate ditamai opera.
— I-a lăsat lui Eli o scrisoare care l-a speriat rău de tot. Zice că nu-i la
bunicii lui. A fost trimis la o școală cu internat. Crede că în Serenity are loc
un complot. Poate nu chiar complot, asta sună ciudat. Cuvintele lui au fost:
„se întâmplă ceva suspect”.
Pe măsură ce povestește, se supără tot mai tare.
— Și spune că totul se petrece pentru că unii dintre noi cică ar fi speciali!
— Speciali în ce fel? întreabă uluită Amber.
— E o farsă! pufnesc eu în râs. Hardaway a fost mereu într-o doagă, iar
acum ne-a lăsat ceva care să ne amintească de el. Ce bezmetic!
— Dar Eli refuză să creadă asta, ne spune Tori. Crede și el că în Serenity
se petrece ceva și că am putea fi cu toții în pericol. Iar acum, uite ce-a pățit!
— Nu te îmbolnăvești pentru că ești supărat, insistă Hector. Trebuie să
aibă ceva cu adevărat grav.
Prima oră avem „stat pe vine și mormăit”, cum numesc eu meditația. Râd
eu de ora asta, dar e preferata mea. Ce-ar putea bate un curs la care n-ai
nimic de făcut, nu ți se dau exerciții și nu poate dovedi nimeni că nu ți-ai
făcut tema? Dar în timp ce stau cu picioarele încrucișate pe covorul meu
pătrat, meditez de-adevăratelea, sau cel puțin gândesc din greu. Faptul că
Hardaway e un bufon nu înseamnă în mod obligatoriu că a glumit și acum.
Eu nu cunosc nicio persoană specială și puțin îmi pasă dacă el e acum la
VP - 55
internat, la fermă sau pe Pluto. Dar cuvintele lui – ceva suspect – îmi atrag
atenția.
Din ziua în care lui Hector i-a curs sânge din nas pe transportul de conuri
pentru dirijat circulația, am fost atent la camioanele acelea. Pot să jur că ieri
am văzut pe unul dintre ele pete închegate închise la culoare. Oare mi-am
imaginat? Sau era aceeași încărcătură de conuri?
Ce rost ar avea să plimbe un transport de conuri prin oraș atâtea
săptămâni la rând?
Suspect.
După meditație, doamna Laska ne anunță:
— Haideți să ne gândim cu toții la un mesaj cu urări de însănătoșire
pentru Eli.
Eu scriu: Fă-te bine, frate, dar de fapt aș vrea să-i spun Fii atent, Eli. Nu-
mi place ce-a spus tata. Și poate că Randy nu-i chiar așa într-o doagă, până la
urmă.
Cum ar fi să-mi fi petrecut atât timp din viață plângându-mă ce mic și
plicticos este Serenity și să nu fi văzut pădurea din cauza copacilor?
Locul ăsta e vraiște și nimeni n-o știe mai bine decât mine.

VP - 56
 9.

ELI FRIEDEN

Parcă înot în sus, tot mai sus, încercând să ajung la suprafață, încercând
să respir. În jurul meu gonesc bule. Eu de ce nu pot mări viteza? Pe urmă văd
că am legate de glezne niște greutăți. Imposibil să pot înainta, și totuși mă
lupt, dau din brațe și din picioare cu toată puterea.
Nevoia de a respira este mai mult decât o dorință; este o idee fixă, genul
de nevoie primară care îți cuprinde mintea și corpul și blochează orice alt
gând. Mi se întunecă vederea periferică. Mă afectează lipsa de oxigen. Nu voi
reuși. Dar nu mă pot opri să mă mișc, pentru că în clipa în care aș face-o,
greutățile m-ar trage la fund. Cât de jos? Nu pot ști. Nu contează decât să urc.
Chiar când plămânii mei sunt pe punctul să explodeze, ies la suprafață
într-o cascadă de stropi și respir cât de tare pot, gâfâind. După ce în sfârșit
îmi mulțumesc plămânii, mă uit în jur, rugându-mă să găsesc ajutor.
Deasupra mea se zărește o formă mare. Este o fregată britanică, ancorată
în golf. Întind gâtul cât pot ca să văd mai bine. Sunt oameni la bord,
îmbrăcați ca războinicii Mohawk. Prima ladă cu ceai lovește apa la numai
câțiva pași de mine.
Îmi regăsesc în sfârșit vocea.
— Ajutor!
Continuă să plouă cu ceai în jurul meu.
— Hei, aici!
O siluetă de la bord se uită în jos la mine. Sub deghizare, recunosc chipul
binecunoscut al lui Randy. Îmi strigă ceva. Oare ce spune?
— Se întâmplă ceva suspect în orașul ăla!
— Ce anume? îl implor eu să-mi spună.
El deschide gura să vorbească din nou, dar în clipa aceea puterile mă
părăsesc și mă scufund din nou. Ultimul meu gând înainte să mă înghită
iarăși întunericul sunt doar două cuvinte:
Ține minte…
∵
Cei din clasa mea îmi trimit ca dar de însănătoșire un ghiveci cu o
mușcată.
Floarea se ofilește.
Tata se încruntă.
VP - 57
 — Nu înțeleg de ce nu-i merge mai bine. Toate celelalte plante din casă
plesnesc de sănătate.
Așa, tată. Exact despre asta trebuie să vorbim acum. Despre horticultură.
— Poate că are nevoie de mai multă lumină de la soare, sugerez eu,
ridicându-mă mai bine pe pernă.
El pare îndoit, dar împinge ghiveciul mai aproape de fereastra mea.
— E vremea să-ți iei medicamentele, Eli.
Îmi pune în palmă trei pastile și lasă un pahar cu apă pe noptieră.
Înghit pastilele ca un profesionist. M-am antrenat suficient în ultima
săptămână, de trei ori pe zi, la ordinele doctorului Bruder.
Tata mă urmărește grijuliu să beau toată apa.
— Sunt mândru de tine, Eli. Ești un pacient excelent.
Zâmbește cald, mă strânge de umăr și se duce la parter să răspundă la
niște e-mailuri. De când stau eu în pat, lucrează de acasă.
De fapt, are dreptate. Sunt un pacient nemaipomenit. Imediat ce îl aud
coborând pe scări, scuip cele trei pastile pe care le-am ascuns în obraz și le
îngrop în pământul mușcatei. De aceea moare floarea – a înghițit o
supradoză de medicamente. Nici măcar nu știu sigur ce este în pastilele
acelea, în afară de faptul că mă amețesc rău și mă fac confuz. Timp de vreo
două zile am zăcut în pat, încercând să-mi amintesc ceva. Un lucru aflat chiar
la marginea minții mele, atât de aproape încât ar fi trebuit să mă pot întinde
și să-l apuc.
Pe urmă îmi dau seama despre ce este vorba.
Scrisoarea lui Randy.
Ei încearcă să mă fac să uit de ea.
Ba nu, nu sunt niște „ei” fără chip. El. Felix Frieden. Unicul meu părinte.
De ce, tată, de ce?
Nu pot descrie cât de groaznic mă simt. Sunt bolnav fizic, aproape la fel de
rău ca atunci cu bicicleta.
La un moment dat crezi că știi cum o să fie viața ta. În clipa următoare,
totul se face țăndări, ca un vas de sticlă care se izbește de o piatră din curte.
Dușmanul e propriul meu tată.
În orice caz, atunci am încetat să mai iau pastile. Credeți-mă, nu există
sentiment mai mare de singurătate decât să afli că nu ai pe nimeni care să te
sprijine oricând. Este singurătatea cea mai grea, pentru că exact așa ești:
singur. Unicul meu aliat, unicul meu prieten îmi este propria minte. Trebuie
s-o păstrez limpede, pentru că nu mi-a mai rămas decât înțelegerea
lucrurilor care se întâmplă cu mine.
Nu mă pot hotărî ce mă sperie mai tare: faptul că tata și doctorul Bruder
vor să uit de scrisoarea lui Randy, sau faptul că sunt capabili să facă asta.
VP - 58
 În ce-l privește pe doctorul Bruder, el vine zilnic să verifice dacă fac
progrese. E caraghios ca întotdeauna, face scamatorii cu cărți de joc în timp
ce mă examinează. Ca orice copil din Serenity, sunt obișnuit să fiu obligat să
răspund la întrebarea „Asta-i cartea pe care ai ales-o”, în timp ce doctorul
îmi bagă spatula pe gât suficient de adânc încât să mă gâdile în buric. Mai
sunt și alte glume: „Ce-ar fi să-ți scoatem amigdalele? Azi avem ofertă
specială, două la preț de una. Fără niciun ban în plus”. Ai face bine să râzi,
altfel o ține tot așa. Doctorul preferă niște hohote zdravene, dar azi va trebui
să se mulțumească cu un chicotit. El pricepe cel mai bine cât de amețit
trebuie să mă simt. Doar el îmi prescrie pastilele pe care nu le iau.
Dar azi bancurile lui sunt chiar mai nesărate ca de obicei, pentru că nimic
nu poate ascunde cât de atent mă examinează. Și încă o diferență: tata
participă mereu la aceste consulturi, iar dacă privirea doctorului Bruder e
deosebit de atentă, a tatei este azi laser curat.
Mă întreabă cum mă simt de vreo cincizeci de ori, iar eu le spun ceea ce
cred că vor să audă: da, mă simt mai bine, dar cam somnoros. Nu, nu mă
doare nimic și nu mi-e greață.
Îmi voi aminti mereu aceste după-amiezi ca pe momentul când părăsesc
definitiv Serenity. Nu fizic, evident. Dar atunci încetează să mai aibă orice
înțeles pentru mine ideea de cinste, armonie și mulțumire. Îi mint și nici
măcar nu-mi pare rău, pentru că și ei mă mint pe mine. Poate că în camera
mea pare să domnească armonia, dar nu-i decât prefăcătorie. Și în mod clar
nu mă simt foarte mulțumit de asta.
— Îți amintești momentul când ți s-a făcut rău? verifică doctorul Bruder.
— Nu prea, răspund eu.
Este singurul lucru adevărat pe care îl spun. Nu-mi amintesc când mi s-a
făcut rău pentru că nu mi s-a făcut rău deloc. Probabil că tata a pus ceva în
ciocolata caldă din seara aceea ca să putem dormi amândoi după ce ne-am
certat. Nu pomenesc de ceartă. Cred că este unul dintre lucrurile pe care se
presupune că ar fi trebuit să le uit.
— Știu că s-a întâmplat în seara cu furtuna cea mare, dar nu-mi amintesc
mare lucru.
— Cum te-au făcut să te simți pastilele?
— Amețit, răspund eu. Dar imediat după aceea am început să mă simt mai
bine. Mai vesel. Mai puțin stresat.
Nu menționez cât de fericit m-am simțit când le-am dezgropat din ghiveci
acum o oră și le-am aruncat la toaletă.
Mă doare că mint, dar nici pe jumătate la fel de tare ca motivul pentru
care mint. Adică faptul că tata s-a întors împotriva mea și că tot ce-am crezut
adevărat, toate poveștile despre Serenity, nu sunt ce par a fi.
VP - 59
 Doctorul zâmbește.
— Ei bine, am vești bune pentru tine, Eli. Te vindeci. Probabil a fost doar
o revenire a bolii dinainte, provocată de faptul că furtuna a schimbat
presiunea atmosferică.
— Grozav.
Bravo lui, ce să zic. Poate înșira verzi și uscate ca și cum ar fi explicații
medicale adevărate.
— Încă ceva.
Tata se apropie ținând în mână o foaie de hârtie.
— Recunoști ce-i aici?
Știu exact ce este. Un desen al unui vas britanic de pe vremuri, scos direct
din site-ul despre Ceaiul de la Boston – cel cu rebeliunea coloniștilor care au
aruncat ceaiul în apă și Războiul de Independență.
— E un vas, zic eu cu cea mai nevinovată voce de care sunt în stare. Unul
de modă veche. Ar trebui să-l recunosc?
Tata se apleacă și mă îmbrățișează.
— Bine ai revenit printre noi, Eli, zice el cu voce emoționată.
∵
Primul meu vizitator e doamna Delaney. Mă ia la o plimbare prin grădină.
Mi se pare nemaipomenit. N-am mai pășit afară din casă de zile întregi.
— Ți-am simțit lipsa la bazin, zice ea prietenoasă. Mai ales Malik.
Zâmbesc.
— Cum să nu! El e cel mai sentimental dintre toți.
— Să știi că tu ești singurul care ai talentul să-i ții piept. Acum nu știe pe
cine să pocnească primul. Mă bucur să te văd pus pe picioare, redevine ea
serioasă. Am fost cu toții îngrijorați. Bănuiesc că te-ai simțit de groază.
— Nu chiar.
— Dar data trecută ai fost tare bolnav. Și să revină boala…
O ascult cu o ureche. Cât de cât. Ascult mai degrabă cum mi se învârte
mintea.
Doamna Delaney e o străină. Până acum șase luni, era o persoană
obișnuită dintr-un oraș obișnuit…
Nu sunt sigur că ar fi bine să-i împărtășesc acele lucruri pe care trebuie să
le împărtășesc cuiva. Dar dacă nu ei, atunci cui? În niciun caz vreunui alt
adult. Ei sau nimănui altcineva.
— Pot vorbi cu dumneavoastră? zic eu din senin.
Ea tresare.
— Sigur că da. Chiar acum o facem.
— Vreau să zic, vă pot spune ceva ce nu puteți repeta în fața nimănui
altcuiva – nici măcar tatei, nici măcar soțului dumneavoastră Purpu… din
VP - 60
Siguranță?
Ea șovăie.
— Nu știu, Eli. Eu sunt nouă aici. Dar din câte mi-am dat seama, oamenii
din Serenity nu ascund secrete.
O, cum să nu! Pentru început, habar n-aveți că restul copiilor au schimbat
deja între ei cartonașul cu soțul dumneavoastră de patru ori, sau poate chiar
mai mult. Locul ăsta este, de fapt, capitala mondială a secretelor!
Tare spun doar:
— Unii dintre ei ascund.
Ea stă pe gânduri.
— Bănuiesc că ăsta-i primul secret – că există secrete.
Îmi țin gura. Probabil că deja am pălăvrăgit prea mult. Îmi place doamna
Delaney, dar e măritată cu un Mâncător Purpuriu de Oameni. Dacă spun
ceva care ajunge la tata, iar mă ține în pat. Și de data asta s-ar putea să nu
mai am un ghiveci cu mușcată care să înghită pastilele în locul meu.
— Hai, nu mai lungi suspansul, intervine ea zâmbind prietenos. Spune-mi
ce ai de spus și pe urmă ne ținem gura.
Trebuie să-i spun. Altminteri, o să mă apuce frica.
— Promiteți-mi că pot avea încredere în dumneavoastră.
Tace o clipă, apoi spune:
— Mi se pare că voi, copiii, aveți nevoie de cineva cu care să vorbiți. Sunt
flatată că mă alegi pe mine. Dar nu-ți garantez că tac, dacă-i vorba despre
ceva care te pune în pericol.
Răbufnesc imediat.
— N-am fost bolnav. Cel puțin nu de data asta.
Ea rămâne tablou.
— Atunci de ce…
— Doctorul Bruder îmi dă pastile. Eu mă prefac numai că le iau.
— Eli, ești sigur că faci bine? mă întreabă ea îngrijorată. Doctorul Bruder
nu ți-ar da pastile dacă n-ai avea nevoie de ele.
— Uitați-vă la mine. Mă simt bine.
Fac câteva sărituri energice cu brațele în sus.
— Gata, ajunge, înțeleg.
Mă privește sincer.
— Vreau să te ajut, dar nu sunt sigură că înțeleg despre ce este vorba.
— Încep să aflu lucruri despre acest oraș și cred că ei încearcă să mă facă
să le uit, spun eu rar.
Mă privește sceptic.
— Ce anume ai aflat?
Simt că mi se frânge inima. Dezamăgirea aproape mă dărâmă.
VP - 61
 — Dumneavoastră nu știți?
Chipul ei radiază de înțelegere și compasiune; se întinde și mă
îmbrățișează prietenos.
— Treci printr-o perioadă dificilă Eli, asta și din cauză că crești fără
mamă. Dacă vrei vreodată se vorbești cu cineva, despre orice, poți conta
oricând pe mine.
Este singurul adult din oraș în care pot avea încredere. Și mă crede
nebun.
Poate că are dreptate.

VP - 62
 10.

TORI PRITEL

Eli nu vine la școală de două săptămâni și n-are voie nimeni să-l viziteze.
Mă duc împreună cu Amber și cu mama ei să-i ducem o plantă împreună cu
urările de însănătoșire, dar nu suntem invitate înăuntru. Când dau telefon,
domnul Frieden îmi spune că fiul lui doarme. Nimeni nu doarme atât de
mult, nici măcar dacă l-a mușcat musca africană țețe.
— E grav? întreb eu.
— Mă tem că e destul de grav, Victoria, îmi răspunde serios domnul
Frieden. Dar nu te îngrijora. Primește o îngrijire excelentă.
Nu te îngrijora? (Sigur că mă îngrijorez!)
— Dar ce are? întreb cu voce subțire.
— O revenire a bolii de care a suferit acum câteva săptămâni.
— Nu pot veni să-l văd? Promit să nu-l trezesc.
— Din păcate, nu are voie să primească vizite. Dar o să-i spun că ai sunat.
Închide.
Toată lumea e îngrijorată pentru Eli, dar este evident că eu îmi fac cele
mai multe griji, iar Malik mă sâcâie neîntrerupt.
— Îți plaaaace de el, fredonează Malik la urechea mea.
— Sigur că-mi place de el! Tuturor ne place! Ne cunoaștem de când eram
țânci!
— Sigur, Tori. Iar tu îl iubeeeeai din leagăn, nechează Malik.
Îți place de el, scrie în biletul pe care îl găsesc în buzunarul hainei și în
ghemotoacele mototolite pe care le încasez în ceafă la ora de meditație. În
toate caietele mele de compunere, noul subiect propus este de fiecare dată Îl
iubesc pe Eli.
Amber pune capăt hărțuielii călcându-l zdravăn pe Malik pe picior.
— Ai înnebunit, Laska? strigă el, sărind pe celălalt picior.
După ce trece fierbințeala momentului, lui Amber i se face rușine.
— Nu-mi vine să cred că am recurs la violență. Nimeni nu face asta. Nici
măcar Malik.
— Ai fost grozavă, îi spun. Și nu l-ai călcat decât pe degetul mare.
— Care-i diferența? se lamentează ea. Nu-i vorba despre cât de mult rău
faci. E vorba că faci pur și simplu rău.
Asta-i direct citat din manualul de recunoștință. Ceea ce explică de ce se
VP - 63
face destul de mare caz de incident. În timp ce Malik își pune gheață pe
deget, care se umflă și se învinețește, doamna Laska își duce fiica în biroul
directorului. Ca să scurtez povestea, media semestrială la materia
recunoștință a lui Amber este scăzută cu o notă, de la zece la nouă.
— Nouă! se plânge ea. N-am avut niciun nouă toată viața mea.
— Bine măcar că a avut efect, îi amintesc eu. Malik m-a lăsat în pace
definitiv, de când l-ai călcat.
— Cu plăcere, zice ea. Acum lasă-mă în pace să mă pregătesc să-mi cresc
nota la loc. Chestia asta îmi strică și controlul greutății. Știi că ronțăi o
mulțime de prostii când sunt stresată.
Nu vine cu mine, atunci când mă duc până lângă casa lui Eli, în speranța
să-l zăresc pe fereastră.
Dar nu-l văd. Văd, în schimb un Mâncător Purpuriu de Oameni ghemuit
într-o mașină parcată vizavi de casa Frieden. (Tomclovnescu Cappătrat.
Pasiuni: să stoarcă puncte negre și să domine lumea.)
Interesant. Nu vezi aproape niciodată Purpurii prin oraș. Preocuparea lor
principală este Fabrica de Mase Plastice. De ce stau cu ochii pe casa lui Eli?
Dacă-i bolnav, are nevoie de doctori, nu de paznici.
Nu mă pot abține să nu mă gândesc la biletul pe care l-am găsit în filtrul
piscinei lui Randy, cel despre care eu am fost sigură că era o glumă. Ei bine,
acum nu-mi mai vine să râd. Nu știu dacă Randy e la o fermă sau la o școală,
nici dacă în Serenity există oameni „speciali”, sau dacă eu aș putea fi unul
dintre ei.
Există însă ceva în scrisoarea lui Randy cu care sunt sută la sută de acord.
Chiar pare să se petreacă ceva ciudat în acest oraș! Nici nu-mi prea pasă ce
anume, îl vreau doar pe Eli înapoi, sănătos și în siguranță.
Și iată-l că într-o bună zi apare astfel.
„… o singură națiune în fața Domnului, indivizibilă, cu înțelegere și
bucurie pentru toți”.
Eli intră în clasă când tocmai terminăm Jurământul de credință. Am uitat,
practic, cum arată. Dar arată bine. Chiar mai mult, arată grozav, deplin
sănătos. Sărim toți în întâmpinarea lui. Aș vrea să-l iau în brațe, dar o privire
cu coada ochiului la Malik mă face să mă abțin. (Nu cred că Amber ar
suporta să i se mai scadă încă o dată nota la recunoștință.)
— Haideți, stați jos, zice zâmbind doamna Laska. Toată lumea la locul ei.
Și tu, Eli. Azi ești oaspete de onoare.
— Mulțumesc pentru floare, zice el timid. A murit.
— Suntem bucuroși să te avem din nou printre noi. Acum deschideți
cărțile la pagina 214…
Până la prânz nu prind nicio ocazie să vorbesc cu Eli, iar atunci nu
VP - 64
reușesc să-l găsesc. Într-o școală cu douăzeci și nouă de elevi, asta-i
caraghios. Umblu peste tot prin curte și îl descopăr în cele din urmă în pâlcul
de copaci. Se află în mijlocul unei discuții însuflețite cu Malik – deloc
preferatul meu zilele astea.
Sunt roșii la față și dau din mâini. Dar imediat ce mă apropii, se potolesc.
Se vede cât se poate de clar că sosirea mea a întrerupt ceva important.
— Cară-te, zice Malik, diplomat ca de obicei.
Nu-l bag în seamă și mă concentrez asupra lui Eli.
— Povestește-mi ce ți s-a întâmplat.
— Ai văzut scrisoarea lui Randy și n-ai crezut-o, zice bățos Eli.
Îl privesc lung.
— Ce legătură are scrisoarea cu boala ta?
— N-am fost bolnav. I-am arătat scrisoarea tatei, iar pe urmă el m-a
îndopat cu pastile două săptămâni ca să uit că a existat vreodată.
— De unde a luat astfel de pastile?
Arată spre Malik.
— De la tatăl lui! Au fost complici!
Mă întorc spre Malik, uluită.
— Te cerți cu el pentru că îl acuză pe tatăl tău?
— Nu mă cert cu el, se apără Malik. Așa vorbesc eu! Tocmai încercam să-i
spun ceva când ai apărut tu, așa că plimbă ursul!
— De ce nu pot auzi și eu? îl întreb.
— Pentru că dacă scrisoarea lui Randy te-a făcut să îngheți, nu te va
încânta prea tare ce am eu de spus.
Șovăi.
— Eu… Poate că nu mai sunt așa de sigură.
— Tocmai am petrecut două săptămâni întins pe spate, scuipând pastile
într-un ghiveci de floare, zice Eli cu amărăciune. Și mă voi întoarce fix acolo,
dacă află tata de discuția asta.
Înmărmuresc.
— Nu te-aș pârî niciodată.
— Poate că tu nu, atacă Malik, dar dacă i te destăinui lui Amber, sora ta de
suflet? E cea mai mare admiratoare pe care a avut-o vreodată Valea Fericită!
— Nu-i corect…
Imediat ce-mi ies cuvintele din gură, îmi dau seama că are dreptate,
totuși. Săraca Amber își pierde mințile pentru un nouă. Mama ei a pus-o să
mediteze dublu pentru că l-a călcat pe Malik pe picior. Toți am crezut ce ne-
au spus părinții și profesorii, dar Amber este cea mai devotată. Dacă ar
crede că ne dă prin cap să conspirăm împotriva modului de viață din
Serenity, în mod cert ar informa pe toată lumea.
VP - 65
 — Nu-i spun. Jur.
Unei părți din mine nu-i vine a crede că promit să ascund ceva de cea mai
bună prietenă a mea.
Malik se uită la Eli, care dă din cap aprobator.
— Nu cred că fabrica de plastic produce prea multe conuri pentru trafic,
zice el pe ton egal.
La asta chiar că nu mă așteptam.
— Cum poți spune așa ceva? Trec camioane pline prin oraș în fiecare zi!
Malik clatină din cap.
— Așa am crezut și eu. Dar dacă te uiți mai atent, nu sunt decât trei
camioane, cel mult patru. Par mai multe pentru că nu pleacă nicăieri. Se
învârt doar prin Valea Fericită, cărând aceleași conuri. Fac asta de
săptămâni în șir. Poate de ani.
— De unde știi?
Îmi explică despre accidentul cu skateboardurile și cum încărcăturile
păstrează în continuare petele de sânge curs din nasul lui Hector.
— Nu sunt la fel de sigur în legătură cu celelalte camioane, dar încep să le
recunosc – știi tu, o lovitură ici, o zgârietură dincolo. Nici vorbă să fie mai
mult de trei sau patru. Iar conurile nu par niciodată proaspăt fabricate, sunt
toate acoperite de praf.
Mi se învârte capul.
— Dar părinții mei lucrează chiar acolo, la uzină! Și nu doar ai mei, tot
orașul!
— Încep să bănuiesc că o mulțime din informația pe care o primim noi ar
putea fi greșită, intervine Eli. În timpul furtunii, am avut o pățanie foarte
interesantă cu internetul. Am dat peste două pagini complet diferite despre
același subiect. Absolut diferite, vreau să zic.
Probabil că par uluită, pentru că Malik îmi aruncă o privire.
— Ai auzit destul?
— Ceva nu-i cum trebuie, ceva fundamental în legătură cu acest oraș și cu
viețile noastre, spune sincer Eli. Și indiferent despre ce-o fi vorba, părinții
noștri par și ei amestecați.
Mi se învârte capul și îmi bubuie inima. Ce-a pățit Eli e de speriat, dar
pentru asta pot fi învinuiți doi oameni – domnul Frieden și doctorul Bruder.
Fabrica de Mase Plastice înseamnă, însă, toată lumea din oraș, toți adulții,
inclusiv Steve și Elizabeth Pritel!
Mama și tata, care mă răsfață, care au cheltuit o avere să-mi facă atelier
artistic în pod! Tata, care îmi spune Toribila, care mă numește prințesa
inimii lui! Se duc la fabrică în fiecare zi, iar când se întorc, discută despre
industria conurilor de trafic!
VP - 66
 Să fie totul o minciună?
— Trebuie să existe o explicație…
Malik îmi citește gândurile.
— Nici să nu-ți treacă prin cap să-ți întrebi părinții! Sunt băgați în treaba
asta până-n gât, la fel ca toți ceilalți. Uite regula numărul unu: fără părinți!
Eli mă privește cu blândețe.
— Încă te poți retrage, Tori. Avem încredere că vei păstra secretul.
Secrete. Minciuni. Cuvinte care obișnuiau să fie de ocară, obiceiuri străine
ale lumii din afară, cu care noi nu trebuia să ne batem capul aici. Cum se pot
schimba atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt? Of, cât aș vrea să
pot da înapoi ultima lună și să șterg toată nebunia asta.
Dar e prea târziu.
Mai am o ultimă întrebare pentru ei.
— Ce înseamnă să mă retrag? Din ce anume?
Eli stă pe gânduri o clipă.
— Uite, nu putem întreba pe nimeni nimic, pentru că nu putem avea
încredere în nimeni. Dacă vrem să dăm de capătul acestei povești, trebuie s-
o facem pe cont propriu.
— Bine zici, îi dă dreptate Malik. De unde începem?
Se uită unul la altul și se vede clar că nu s-au gândit o iotă, înainte de a se
hotărî să treacă la acțiune.
Spre propria-mi surpriză, tocmai vocea mea sparge liniștea.
— Începem de la singurul lucru pe care îl cunoaștem în mod cert –
Fabrica de Mase Plastice. Dacă nu fac conuri de trafic, atunci ce fac acolo?

VP - 67
 11.

ELI FRIEDEN

Durează câteva zile până când lucrurile să revină la normal la noi acasă.
În cele din urmă, însă, viața își reia ritmul obișnuit și plicticos. Plictiseala e
bună. Tatei îi plac ordinea și monotonia, ceea ce face să-i vină peste mână să
tragă cu ochiul în camera mea noaptea, la orice oră. Curând devin eu cel care
îl verific pe el. Doarme ca un prunc și sforăie ca un joagăr.
Atunci încep să pun în aplicare planul nostru.
De fiecare dată când mă gândesc ce fac, îmi simt capul pe punctul să
explodeze. Atunci îmi amintesc ce mi-au făcut mie tata și doctorul Bruder.
Mă ajută de fiecare dată să prind curaj.
Serenity nu-i cel mai plin de viață loc, în miez de noapte. Poți rostogoli
fără probleme un bolovan uriaș pe Bulevardul Amity fără să pui pe nimeni în
pericol. La ora două noaptea e întuneric și liniște ca în mormânt.
Mă strecor pe ușa din spate, convins că voi fi singurul destul de nebun să
mă prezint pentru expediție. Copiii din Serenity respectă regulile fără
excepție. Statutul orașului nu are prevederi în legătură cu furișatul din casă.
Locul de întâlnire este sub arțarul cel mare din colțul dintre Amity și
Fellowship. Sunt pe jumătate uluit și pe jumătate ușurat s-o găsesc pe Tori
așteptându-mă acolo. Pare îngrozită.
— Eram sigură că voi veni doar eu, zice ea, cu vocea tremurând ușor.
— Și eu. Unde-i Malik?
Mă întreb dacă nu s-o fi întâmplat ceva – vreo problemă medicală ivită
undeva în oraș care să-l fi obligat pe doctorul Bruder să se trezească și să
bată împrejurimile. Nu avem plan de rezervă. Ne întoarcem acasă, sau
continuăm în doi? Gândul de a da bir cu fugiții mi se pare mai atrăgător
decât îmi place să recunosc.
Dar n-am norocul ăsta. Disting o siluetă mătăhăloasă apropiindu-se pe
Amity.
— Scuze de întârziere, ne salută Malik.
O fi el mare și dur, dar arată de două ori mai speriat ca noi.
Începem să coborâm împreună dealul Fellowship spre coșurile Fabricii
de Mase Plastice. E o noapte fără lună, atât de întunecată, încât dacă te
îndepărtezi un pas de cel de lângă tine, nu-i mai vezi fața aproape imediat.
Am putea fi la fel de bine în adâncul cosmosului.
VP - 68
 Fabrica este tăcută și nemișcată – o umbră care ar putea la fel de bine să
nu fie o clădire, ci un munte mic. Sunt doar câteva lumini aprinse, nu mai
puternice decât lămpile de insecte. Ținând cont că aici ar trebui să fie o
întreprindere de producție importantă, poți spune fără greș că arată mai
degrabă a casa nimănui.
Nu vedem gardul care înconjoară perimetrul decât când aproape că ne
împiedicăm de el. Are doi metri și jumătate înălțime, iar pe întuneric pare
chiar și mai înalt. Începem să dăm ocol proprietății, căutând o cale să intrăm.
Ajungem în cele din urmă la poarta acționată electric. Trei camioane
încărcate cu conuri pentru trafic sunt parcate pe drumul din spatele ei.
— Ar mai putea fi și altele, insistă Tori. Plecate să facă livrări pe undeva.
— Vreți să vedeți sângele lui Hector? întrebă Malik.
— Te credem pe cuvânt, hotărăsc eu.
Din câte știu, niciun copil n-a intrat vreodată în Fabrica de Mase Plastice.
Uzina nu permite decât accesul angajaților, nu există zile ale porților
deschise și nici zile în care părinții să-și ia copiii la serviciu. Tocmai de asta
pasul următor e cel mai greu. După ce trecem de poartă, niciunul dintre noi
nu poate face pe prostul spunând că a ajuns acolo din întâmplare. Toată
lumea știe că fabrica este teritoriu interzis. Ba chiar mai rău, că este țara
Mâncătorilor Purpurii de Oameni. Ne distrăm noi pe socoteala dinților mari
și a capacității lor de fotosinteză, dar nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ei.
Poarta este puțin mai scundă decât gardul – n-are decât puțin peste doi
metri. Ne cățărăm pe ea știind că trecem de un punct fără întoarcere. Când
sărim jos dincolo, încălțările noastre lovesc pietrișul cu zgomotul unui foc de
artificii, așa că o zbughim în patru labe spre cărarea de pământ cât de iute
putem.
Se mai aude un scârțâit pe pietre. Un pas? E cineva aici. Simt că mă
strânge o mână de încheietură. E Tori, albă la față ca o stafie.
Număr în gând – zece secunde, pe urmă douăzeci.
— Alarmă falsă, șoptesc.
Fugim mâncând pământul spre clădirea principală, inventariind rapid
toate ușile și ferestrele. Planul nostru e simplu: găsim un geam și ne uităm
pe el. Vedem conuri de trafic înăuntru? Mai fac și altceva? Dacă nu vedem
nimic pe primul geam, ne mutăm la următorul, și tot așa.
Dar pe măsură ce ne apropiem, ne dăm seama că ferestrele sunt mult mai
sus decât par din stradă. Nici vorbă să putem ridica pe vreunul dintre noi
destul cât să se uite înăuntru, nici măcar dacă ne-ar sta pe umeri. Ca să nu
mai vorbim că nu suntem acrobați de circ.
Există o rampă de încărcare, dar ușa pliantă, grea, este închisă cu lacăt.
— Ce spuneți de asta? propune Malik?
VP - 69
 Se întinde spre mânerul singurei alte intrări aflate într-un colț al clădirii,
o ușă de metal pe care scrie Accesul interzis.
— Stai pe loc! scrâșnește Tori.
— Mă îndoiesc că e deschis, intervin eu.
Tori arată spre colțul de sus al cadrului ușii. Două fire colorate intră din
cărămidă sub tocul de metal.
— Ușa are alarmă. S-ar putea să existe un senzor și în mâner.
Ne holbăm amândoi la ea. De unde a apărut? Sunt recunoscător, desigur,
că ne-a salvat de la o posibilă greșeală, dar cum de-a văzut firele? În
Serenity, lumea nici măcar nu-și încuie ușa. De unde are Tori ochi de vultur
să observe două degete de fir de alarmă?
— Nu putem atinge nimic, hotărăsc eu.
— Nemaipomenit, mormăie Malik. Adică riscăm un munte de probleme
venind aici ca să facem ce? Nimic.
Niciunul dintre noi n-are răspuns. Stăm acolo ca niște idioți, până ajunge
la noi un zgomot – torsul discret al unui motor electric. Gândul la Mâncătorii
Purpurii de Oameni ne împinge să acționăm. Avem un singur loc unde să ne
ducem – un tufiș scund de lângă zidul fabricii. Ne călcăm practic pe picioare
și ne înghesuim în ascunzătoare chiar în momentul când o mașinuță de golf
apare de după colțul fabricii.
Două proiectoare mătură ritmic terenul. Urmăresc cu ochii conurile de
lumină până la sursa de pe mașină și descopăr uniformele indigo ale
Siguranței.
Nu respirăm niciunul. Tremurăm și ne ghemuim printre crengile țepoase,
în timp ce lumina proiectoarelor mătură aerul deasupra noastră. Recunosc
unul dintre chipurile Purpuriilor – Mimi Urlătoarea. Și mai disting unul prin
lumina strălucitoare a farului – Alexander the Grape.
Ce contează care dintre ei e în mașină? Dacă ne prind, vine sfârșitul lumii.
În mintea mea, mi se pare imposibil să nu ne observe – trei corpuri
neîndemânatice încercând să dispară în spatele câtorva mărăcini.
Dar apoi lumina trece mai departe. Patrula continuă să înainteze paralel
cu zidul și dispare după colțul îndepărtat al complexului.
Abia după ce zgomotul motorului se stinge complet avem curaj să ieșim
din tufiș, pe rând – unul… doi… trei… patru…
Patru?
Îi identific înnebunit pe Tori și pe Malik. Dar mai e cineva. Îi văd silueta.
Ne-au îngrijorat în așa hal Purpuriii din mașină, încât nici n-am observat
că se mai ascundea cineva la un metru de noi?
Tori și cu mine înlemnim, dar Malik nu încremenește așa ușor. Sare la
străin ca o panteră și îl înșfacă de ceafă.
VP - 70
 — Malik, mă doare!
Hector.
Malik e furios.
— Cum îndrăznești să ne urmărești aici?
Hector îi ține piept.
— Nu i-am urmărit pe ei; te-am urmărit pe tine! De ce mă lași pe
dinafară?
— Crezi că ăsta-i un joc? îl întreabă Malik.
Hector deschide larg brațele.
— Indiferent ce-o fi, vă pot ajuta!
— Nu! șuieră Malik. Ne tratezi ca pe un club în care vrei să intri. Și pe
urmă, când o să te sperii…
— Nu mă sperii! Jur! Sunt și eu implicat!
Malik e uluit.
— Dacă nu știi despre ce e vorba, de unde știi că faci parte?
Îmi vine o idee.
— Randy a scris că unii dintre noi sunt speciali. Hector poate fi și el un
special, la fel de bine ca oricare dintre noi.
— Da, sunt special, zice Hector încântat. În ce fel, special?
— Îți explicăm mai târziu, îl asigură Tori. Hai să plecăm de-aici.
Scot iPad-ul din buzunarul hainei și fotografiez rampa de încărcare, ușa
pe care scrie Accesul interzis și ferestrele înalte.
— Poate observăm ceva ce ne-a scăpat, le explicăm celorlalți.
Sunt gata să bag tableta la loc în buzunar, când văd ceva ce mă face să mă
încrunt. În josul ecranului, lângă indicatorul bateriei, observ că apare
semnalul de Wi-Fi. De ce să am Wi-Fi aici? Sunt prea departe de routerul de
acasă și în jur nu sunt alte locuințe, ca să prind rețeaua altcuiva. Așadar,
semnalul ăsta Wi-Fi trebuie să provină din fabrică!
Deschid browserul și apare o fereastră care îmi cere parola.
Sunt puțin surprins, noi, în Serenity, nu prea folosim parole. Știm ce sunt,
pentru că părinții noștri comandă uneori câte ceva din magazine online. Dar
n-am văzut niciodată să-ți ceară chiar internetul vreun cod PIN.
Ceilalți se adună în jurul meu și îmi dau sugestii.
— Încearcă Serenity, propune Malik. Pe-aici până și toaletele se cheamă
așa.
Tastez. Răspunsul este ACCES INTERZIS.
— Ce ziceți de plastic? intervine Hector. Sau fabrica de plastic?
ACCES INTERZIS.
— Poate cinste? propune Tori. Armonie? Mulțumire?
Le încercăm pe toate, plus orice cuvânt sau frază am auzit vreodată să fie
VP - 71
asociată cu orașul nostru – Cupa Serenity, Pax, conuri de trafic, fabrică și
numele de familie ale tuturor oficialităților din oraș. Fără noroc.
Pe urmă observ ceva. Pagina de logare nu diferă deloc de cea pe care o
spargem noi când intrăm în Xbox. Dacă Randy și cu mine am reușit să ne
folosim de chichițele jocurilor noastre video…
Câteva tastări mai târziu, ajung direct în codul paginii web. Mare parte
nu-i decât o înșiruire de litere, cifre și simboluri fără niciun înțeles, dar în
mijlocul rândurilor de cod recunosc un cuvânt: Hammerstrom.
— Hammerstrom? repetă Malik. Ce înseamnă asta?
— Așa îl cheamă pe unul dintre Purpurii, îi răspund. Dacă el a setat
portalul, poate și-a folosit propriul nume ca parolă.
Ies din pagina de cod până ajung din nou în cea care îmi cere parola.
Tastez cu mâini tremurătoare HAMMERSTROM.
Auzim un bip și se deschide pagina de Google. Am intrat!
Se aude din nou torsul motorului mașinii de golf. Patrula se întoarce
pentru încă un rond. Ceilalți se ascund iarăși în tufiș, dar eu rămân pe loc,
țeapăn, bătând în tastatura virtuală.
— Ce faci, frate? șuieră Malik. Lasă-te la pământ! Avem companie!
Continui să tastez de parcă degetele mi s-ar mișca de capul lor: CEAIUL
DE LA BOSTON.
Malik se întinde și mă trage în spatele tufișului chiar când mașinuța apare
de după colț. Tori îmi lipește tableta de piept, ascunzând strălucirea
ecranului. Ne ținem respirația. Tufișurile nu respiră.
Razele proiectoarelor trec pe deasupra noastră. Mâncătorii Purpurii de
Oameni își văd iar de drum.
— Tâmpitule! se înfurie în șoaptă Malik, ce-aveai așa de important de
văzut acolo? Verifici ce face echipa ta virtuală de fotbal?
Întind tableta și le arăt.

CEAIUL DE LA BOSTON

Ceaiul de la Boston a fost un protest împotriva impozitării fără

reprezentare organizat de Fiii Libertății împotriva guvernului
britanic…

— Site-ul ăsta mi-a apărut în timpul furtunii, le explic eu. Comparați-l cu

ce am fost noi învățați – că britanicii au băut ceai cu coloniștii și au hotărât
să se formeze o nouă țară.
— Puțin îmi pasă! zice Malik, furios în continuare. Era să fim prinși din
cauza ta!
Primul se prinde Hector.
VP - 72
 — Ne falsifică internetul!
— Cine? întreabă Tori. Mâncătorii Purpurii de Oameni?
— Ei nu sunt decât cei care execută ordinele, răspund eu.
— Doamna Laska, șoptește Hector. Și tatăl tău, se întoarce el spre mine.
— Mult mai rău de-atât, îi spun eu. Purpuriii, toți cei care lucrează la
școală sau la fabrică…
— Părinții noștri! se lamentează Tori.
— Absolut toți, adaugă Malik furios. Fiecare adult din Valea Fericită.
— Exact, confirm eu. Iar dacă ne controlează internetul, ne controlează
școala, ne controlează orașul, înseamnă că nu putem avea încredere în nimic
din ce credem că știm despre viețile noastre.
Toți ceilalți cad pe gânduri și se lasă o tăcere mormântală.
Hector are o întrebare.
— Dar dacă internetul nostru este măsluit, cum de aici nu-i la fel?
Mă gândesc la răspuns și mi se pare perfect rezonabil.
— Pentru că ăsta-i internetul fabricii, îl prindem prin pereți. Ei vor să știe
adevărul aici. Indiferent ce se petrece în Serenity, bag mâna în foc că este
controlat din clădirea asta.
Cât ai clipi, mai tastez două cuvinte în spațiul de căutare: ACADEMIA
McNALLY.

Academia McNally este o școală mixtă cu internat, privată, localizată

în apropierea orașului Pueblo, Colorado, Fondată în 1954…

— Randy, șoptește Tori. A spus adevărul.

Nici vorbă să mă poată auzi prietenul meu absent, dar mi se pare
important s-o spun cu voce tare:
— Nu m-am îndoit niciodată de tine, frate.
Malik lovește cu palma cărămizile Fabricii de Mase Plastice.
— Trebuie să găsim o modalitate să intrăm aici.
Ce ciudat! Ne-am strecurat încoace, am intrat ilegal pe teritoriul fabricii,
ne-am ciucit ca niște infractori, ascunzându-ne de Siguranță, și totuși,
cuvintele lui Malik mă sperie mai mult decât tot ce s-a întâmplat în noaptea
asta.
Treaba asta nu are niciun sens. Partea riscantă aproape a trecut. De ce
dintr-odată nu mai reușesc să-mi controlez respirația și gâfâi?
Din cauză că poate nu s-a terminat nimic.
Poate că ăsta nu-i decât începutul.

VP - 73
 12.

TORI PRITEL

Cum intru în casă, un proiectil mă lovește în mijlocul frunții și aterizează

pe dalele de la picioarele mele.
— Steve… zice mama exasperată.
— Ssst, o oprește tata imediat. E o operațiune delicată. Cere cea mai
deplină concentrare…
Spre mine se îndreaptă alt proiectil. Deschid gura să-l prind, dar mă
lovește în obraz și cade pe podea alături de primul. Când mă aplec să le
culeg, tata mă oprește clătinând din deget.
— Nu-nu! Asta-i o artă. Iar o artistă ca tine ar trebui s-o înțeleagă.
Ia din castron încă o bucată de popcorn cu caramel și o aruncă în direcția
mea.
Aruncă bine, dar popcornul îmi ricoșează de dinți când încerc să-l prind
din aer.
— Ai să atragi încoace toate gângăniile din New Mexico, îl avertizează
mama, dar zâmbește.
Următoarea încercare a tatii zboară mult în stânga, dar reușesc s-o înșfac.
Sărbătorim („… încă o intercepție Toribilă!…”), iar mama nu zice nimic când
hăpăi și cele trei încercări ratate. (La noi acasă este atât de curat, încât poți
cu adevărat mânca de pe jos.)
— Unde ai fost, dragă? mă întreabă mama.
— Până în parc.
— Cu cine? verifică tata.
— Cu Eli și cu Malik, răspund eu grijulie. A mai fost și Hector.
— A trecut Amber pe-aici și te-a căutat, mă informează mama. Credeam
că erați împreună.
Încerc să vorbesc normal.
— Nu, de data asta nu.
Asta-i partea cea mai grea – nu faptul că pun la cale să încalc toate
regulile din singurul loc pe care l-am cunoscut vreodată, ci că nu îndrăznesc
să-i spun celei mai bune prietene ale mele.
Amber bănuiește ceva și sufăr mult că nu sunt capabilă să am încredere în
ea. Dar nu îndrăznesc, și nu din cauză că le-am promis băieților. Ea n-ar
putea accepta niciodată ce am descoperit noi la fabrică noaptea trecută.
VP - 74
 Așa că nu-i pot spune – cel puțin până nu am o dovadă concretă.
Problema este: o dovadă că ce? Știm că ni se ascund lucruri, că internetul
nostru este diferit și că fabrica nu-i chiar ce ar trebui să fie. Dar nu înseamnă
că înțelegem de ce. Da, suntem induși în eroare, dar care-i scopul acestei
înșelătorii? Ce anume este acel „ceva suspect” despre care ne-a avertizat
Randy?
— Ce facem cu proiectul nostru? întreabă Amber. Cum îl vom termina
până la Ziua Orașului Serenity?
— Nu-ți face griji, o asigur eu. Imediat ce surprind corect chipurile, restul
picturii murale va fi floare la ureche.
Își dă seama cu siguranță că nu mai sunt atât de mult în preajma ei, dar
nu cred că bănuiește cu cine îmi petrec timpul. Și nu poate afla niciodată că
noi patru plănuim să intrăm în fabrică prin efracție.
Să nu mai vorbim că nu suntem experți. (în Serenity, singurul lucru pe
care îl aflăm despre intrarea prin efracție este că-i problema altora, a unor
oameni din locuri foarte îndepărtate.) Eu desenez o hartă a întregului oraș,
înșirând amănunțit toate clădirile, toate casele și toți stâlpii pentru drapele.
Mergem absolut peste tot – pe jos, pe bicicletă, pe trotinetă, pe skateboard,
pe role ba chiar și pe bețe pogo, cercetând fiecare loc în căutarea unei noi
perspective asupra Fabricii de Mase Plastice care să dea la iveală o cale de
acces la care încă nu ne-am gândit.
Iată la ce idei am ajuns până acum:
1) Să găsim o scară de zece metri și să încercăm să intrăm pe una dintre
ferestre. Puncte slabe: fereastra poate avea sistem de alarmă; e imposibil de
estimat cât am cădea înăuntru până pe podea; nu avem unde ascunde scara
de patrula Siguranței. În plus, suntem un oraș mic, fără clădiri înalte. Singurii
care ar putea avea nevoie să folosească o scară atât de lungă ar fi chiar cei de
la Fabrica de Mase Plastice. Și, evident, nu-i putem ruga să ne-o împrumute.
2) Să facem derivații ale firelor de alarmă existente în așa fel încât să
ocolească ușa. Puncte slabe: nu știm sigur cum să tăiem firele și să facem
derivații fără să declanșăm alarma. Iar dacă am reuși, tot ar trebui să forțăm
încuietoarea suficient de repede încât să nu ne surprindă patrula (n-am
învățat la școală cum să spargem o ușă).
3) Să se ascundă unul dintre noi în mașinuța de golf și să fie dus înăuntru
chiar de către Mâncătorii Purpurii de Oameni. Puncte slabe: mașinuțele de
golf nu sunt tocmai limuzine; n-ai unde să te ascunzi, au foarte puțin spațiu
dedesubt. În plus nu deținem nicio dovadă că mașina patrulei intră vreodată
în interiorul fabricii.
— Cu alte cuvinte, nu avem nimic, concluzionează trist Eli.
— Nu neapărat, zic eu pe gânduri. Cum rămâne cu acoperișul?
VP - 75
 — Acoperișul? repetă Malik neîncrezător. Din moment ce nu putem
ajunge la ferestre, cum am ajunge pe acoperiș?
— Cu ferestrele este mai greu pentru că sunt expuse, îi explic eu
răbdătoare. Patrula ne poate vedea din mașină. Dar dacă reușim să ajungem
pe acoperiș, suntem ascunși vederii. Și am avea tot timpul din lume să găsim
o posibilitate de a intra.
— Dar nici măcar nu putem vedea acoperișul, subliniază Hector. De unde
să știm dacă se poate intra în clădire de pe el?
— Nicio problemă, zice Malik sarcastic. Îi întreb eu pe Purpurii dacă nu
ne împrumută elicopterul.
— Are dreptate, recunoaște Eli. Nu există în oraș niciun loc suficient de
înalt încât să vedem acoperișul fabricii. Nici măcar un catarg.
— Ce spuneți despre arhivele online? întreb.
Steve mi-a arătat cum să le accesez de pe calculator. Există acolo tot felul
de imagini ale orașului și ale împrejurimilor, unele uimitoare.
— Poate găsim vreo fotografie aeriană.
— Am verificat deja, zice Malik. Există picturi, schițe și planuri ale tuturor
clădirilor din Valea Fericită, cu excepția Fabricii de Mase Plastice.
— Poate reușim să facem propria fotografie aeriană, intervine Hector.
— Ai un pui de șoim de care n-am aflat? pufnește Malik.
Hector se strâmbă la el.
— Înălțăm un zmeu.
∵
Să vă vând un pont: nu lăsați niciodată să intre băieți la voi în atelier.
Parcă au toți numai picioare stângi.
Șipca subțire de lemn i se rupe lui Malik în mână, când îl rog s-o țină;
Hector își varsă pe pantofi clei cu uscare rapidă; Eli nu poate tăia un sac de
plastic dublu fără să-l rupă. Sfârșesc prin a face totul singură, iar cei trei
nătângi se holbează la mine de parcă aș toarce paie și le-aș transforma în
aur.
Tocmai înfășor plasticul în jurul ramei zmeului, când o observ pe Amber
aproape de casa mea.
— Aplecați-vă! șuier imediat.
— De ce? întreabă Malik. Și ce dacă suntem aici?
— M-am ferit de ea ca să mă ocup de planurile noastre, îi răspund eu cu
sufletul la gură. Vreți să fiu nevoită să-i explic?
Ne așezăm pe podea, departe de fereastră, iar eu termin aripa zmeului,
ghemuită pe jos. Soneria sună… o dată… de două ori. Părinții mei nu sunt
acasă, deci nu răspunde nimeni.
În cele din urmă, o văd pe geam pe Amber că se îndepărtează.
VP - 76
 — Am scăpat de pericol, anunț eu, simțindu-mă cât ai clipi o prietenă
îngrozitoare.
∵
Ziua este însorită și vântoasă – cât de vântoasă poate fi aici. Uneori,
dinspre Munții Colorado coboară spre sud vânturi persistente. Asta-i
informație primită la școală, evident, deci nu-i obligatoriu adevărată. Din ce
știm noi, un zeu mitologic al vântului suflă spre Serenity printre buzele lui
enorme.
Dar azi nu se plânge nimeni. Avem vizibilitate bună și destul vânt cât să
țină zmeul în aer.
Mă uit la el cu ochi mijiți, cu mâna streașină ca să mă apăr de soarele
puternic.
— Credeți că a ajuns unde ne trebuie?
Eli îi mai dă fir, învârtind abil mosorul. Zmeul l-am confecționat eu, dar el
i-a adăugat partea cea mai importantă – o cameră web fără fir, mică, fixată
de cadrul romboidal.
— Îl mai ridic puțin. Camera este îndreptată direct în jos. Dacă nu suntem
fix deasupra fabricii, s-ar putea s-o ratăm.
— Dacă zmeul este prea sus, s-ar putea să nu mai vedem nimic,
avertizează Hector.
Eli nu-i îngrijorat.
— Camera are rezoluție mare, putem face zoom fără să pierdem mult din
claritate.
Pentru mine, parcă ar vorbi grecește. Eli e cel priceput la tehnologie. Eu
sunt doar constructorul zmeului.
— În calitate de medic, se aude o voce groasă și sarcastică, te avertizez că
înălțarea unui zmeu din mijlocul unei străzi îți poate pune în pericol
sănătatea.
Ne întoarcem toți. E doctorul Bruder, cu chipul radiind deasupra unui
papion roșu; pare amuzat (și poate puțin prea curios).
— Ai dreptate, tată, răspunde Malik. Azi e trafic intens. Dacă rămânem
până la ora de vârf, poate vedem chiar și o mașină.
99
— Ajunge una singură. Sau vreunul dintre camioanele de la fabrică. Nu
înțeleg de ce faceți asta aici. E destul spațiu deschis în parc.
De fapt, am început în parc. Dar vântul a tot purtat zmeul (și camera)
departe de Fabrica de Mase Plastice. Fotografiile aeriene ale stâncilor din
jurul orașului ar putea arăta minunat la mine în atelier, însă nu ne spun
nimic despre acoperișul fabricii.
Evident, nu-i putem explica așa ceva doctorului Bruder.
VP - 77
 Rămânem toți cu limbile legate, și îmi vine în minte că asta-i mai
periculos decât pare. Dacă adulții bănuiesc că se petrece ceva (chiar dacă
nu-și dau seama ce anume), ar putea începe să ne supravegheze mai atent. Și
n-ai prea multe șanse să intri prin efracție într-o fabrică dacă nu poți ieși din
propria casă.
Hector ne scoate din impas.
— În parc sunt prea mulți copaci. Ni se tot agăța zmeul în crengi.
Sună atât de rezonabil, încât aproape că îl credem și noi.
— Probabil că ai dreptate, admite doctorul Bruder. Dar ar putea trece în
orice clipă vreo mașină, așa că fiți atenți, vă rog.
Pe urmă pleacă.
— Frumoasă ieșire, îl complimentează Malik pe Hector după ce trece
pericolul. Să nu te prind că mă minți și pe mine așa.
— Nu-ți bate capul, zâmbește Hector. Dacă se va întâmpla, nici nu-ți vei
da seama.
Mă uit la zmeu, care flutură deasupra celui mai înalt dintre coșurile de
fum.
— Cu siguranță avem deja o fotografie bună.
Eli începe să depene coarda.
— Aflăm diseară.
— Diseară? repetă Malik. De ce nu acum?
— Am setat camera să descarce imaginile pe un site, îi explică Eli,
continuând să coboare zmeul. Unul de pe internetul adevărat, nu din rețeaua
diluată de minciuni de la noi. Va trebui să-l verific de pe terenul fabricii.
Mă pregătesc sufletește pentru altă escapadă în miez de noapte.
∵
Aproape că am întârziat. Pe Steve l-a prins un meci de baseball de pe
coasta de vest care a ajuns în prelungiri. Până când nu înscrie cineva, sunt
prizonieră la mine în cameră. Mă legăn înainte și înapoi cu genunchii
cuprinși în brațe și aștept. Toată povestea asta mă înnebunește.
Reușesc totuși să scap și mă întâlnesc cu Eli sub arțarul cel mare. Malik și
Hector sunt vecini, așa că vin împreună, ciorovăindu-se în legătură cu ceva,
dar pe ton scăzut.
— Sunteți gata pentru a doua rundă? întreabă Eli.
Refacem drumul spre Fabrica de Mase Plastice. Suntem și mai speriați
decât prima oară, pentru că acum știm că Purpuriii patrulează zona.
Pe urmă ne lovește norocul. În timp ce ne apropiem de baza dealului
Fellowship, tableta lui Eli prinde dintr-odată un semnal Wi-Fi slab de la
fabrică. Nemaipomenită treabă! Însemnă că putem accesa adevăratul
internet fără să mai intrăm în curtea fabricii. Ne ghemuim printre niște
VP - 78
ierburi înalte de lângă gardul exterior și ne înghesuim în jurul lui Eli.
Pe mine mă intrigă ceva.
— Dacă orașul și-a bătut capul să creeze o rețea falsă de internet,
înseamnă că nu voia să știm de cea adevărată, așa-i? Atunci, de ce n-a făcut
semnalul ăsta mai greu de găsit?
Hector are o teorie.
— Dacă fabrica are semnal Wi-Fi adevărat, iar noi avem acasă Wi-Fi fals,
poate că nu s-a gândit nimeni să verifice unde se oprește un semnal și începe
celălalt.
— Atenția la detalii, mormăie Malik. La fel s-au obosit și să cumpere trei
camioane uriașe și să le plimbe de colo până colo, dar nu și-au bătut capul să
șteargă conurile de praf ca să pară noi.
— E bine să ținem minte asta, subliniază Eli. Oamenii cu care avem de-a
face nu sunt mereu atât de meticuloși pe cât ar trebui.
— Oamenii cu care avem de-a face? îl provoacă Malik. De ce nu poți
admite adevărul? „Oamenii” cu pricina sunt chiar părinții noștri.
— Nu-i obligatoriu să fie toți, zic eu cu buzele strânse.
— Visează mai departe, Toribilo…
— Am găsit, ne anunță Eli, cu degetele doar niște umbre pe ecranul
tabletei.
Ne arată și nouă. Mă uit la ceva ce par să fie mai multe imagini alb-negru
ale orașului. Case mari și frumoase, piscine dreptunghiulare sau în formă de
bob de fasole, peisaje imaculate. Cum ar putea fi ceva în neregulă într-un loc
atât de perfect?
Dar acum știm că e perfect doar văzut din aer.
Hector ne arată partea de sus a ecranului, unde scrie Festivalul
Acadelelor din Ohio.
— De ce se numește pagina așa?
Eli ridică din umeri.
— Mi-am imaginat că părinții noștri ar putea verifica ce există pe internet
despre Fabrica de Mase Plastice. Nici vorbă, însă, să caute un festival al
acadelelor.
(Din nou se vorbește de părinții noștri ca despre dușmani.)
Malik nu-i deloc impresionat.
— Dacă nu găsim soluția să intrăm în fabrică, puteai la fel de bine să
pozezi acadele. Tu poți vedea ceva? Eu sigur nu văd.
Eli lucrează pe ecran.
— Hai să ne uităm mai bine.
Selectează imaginile cele mai clare și face zoom pe acoperiș.
Văzută de sus, Fabrica de Mase Plastice seamănă cu un tort
VP - 79
dreptunghiular enorm, cu glazură gri granulată și coșurile pe post de
lumânări.
— Ce-i locul ăsta întunecat de aici? arată Hector.
Ne aplecăm cu toții.
— Pare o secțiune separată, observă Malik, despărțită de restul
acoperișului cu un zid.
Hector se încruntă.
— Nu e separată, e mai jos. Vezi? E umbrită de restul clădirii.
— Un fel de etaj intermediar! exclam eu. L-am putea folosi ca treaptă – ne
cățărăm de jos până acolo și pe urmă pe acoperiș.
— Dar cum pătrundem înăuntru? întreabă Eli.
Malik încruntă din sprâncene.
— Trebuie să existe acces pe acoperiș. Dacă se strică aerul condiționat, de
exemplu, să nu fie nevoiți să-l repare ridicând meșterul cu macaraua.
Există, într-adevăr.
— Vedeți pătratul negru de sub compresorul climatizării? Cred că e o
trapă. Ar putea fi calea noastră de intrare.
— Ar putea? se strâmbă Malik. Nu sunt mare amator de cățărări inutile pe
clădiri uriașe.
— Știu că e riscant, răspunde Eli hotărât. Dar avem de ales între a încerca
varianta asta sau a nu face nimic. Iar a nu face nimic nu-i o variantă valabilă.

VP - 80
 13.

MALIK BRUDER

Până acum, cea mai mare spaimă a mea a fost că aș putea rămâne pe veci
în Valea Fericită, unde să muncesc de-mi sar capacele la fabrica de plastic, în
vreo slujbă fără nicio perspectivă.
În ultima vreme, perspectiva asta parcă nu mai era la fel de rea. Serviciu
stabil, salariu stabil, fără căderi de pe acoperișuri și mers târâș prin
boscheții de pe jos.
Acum nici măcar la asta nu mai pot spera. Fabrica e la fel dubioasă ca tot
orașul, iar în loc să muncesc acolo, urmează să dau buzna în ea.
S-a stabilit momentul: marți, la unu noaptea.
Nu sunt singurul copleșit de spaime. Frieden zice că nu poate dormi.
Domnișorica Toribila are coșmaruri cu părinții ei îmbrăcați în uniforme de
Mâncători Purpurii de Oameni. Ar fi amuzant, dacă cearcănele negre de sub
ochii n-ar da-o de gol că a visat urât toată noaptea. Hector tot îmi spune ce
liniștit e el, dar faptul că nu-i tace gura demonstrează exact opusul. Săracul
papă-lapte se teme așa de tare să nu fie lăsat pe dinafară, încât s-a băgat în
treaba asta fără să se gândească bine. Poate că el chiar o fi un „special”.
Ce mă înnebunește cel mai tare este partea pe care n-o vom cunoaște
până când nu dăm nas în nas cu ea: ce se întâmplă înăuntrul fabricii? Colcăie
Purpuriii? Dacă nu fabrică conuri pentru trafic, atunci ce fac acolo? Vreau să
știu, dar mă tem de ce-aș putea afla.
Și mai e un lucru la care pun pariu că niciunul dintre ceilalți nu s-a gândit.
Dacă intrăm și nu descoperim nimic? Nicio explicație despre acel „ceva
suspect” și nimic care să ne liniștească mințile?
Dacă se întâmplă una ca asta, sigur îmi ies din minți.
∵
9:25 seara. Un gheizer de apă țâșnește din robinetul de la bucătărie și îl
lovește pe tata fix în piept, chiar sub papion. Tata cade ca un sac de făină, iar
jetul traversează camera și udă leoarcă cuptorul cu microunde, care face
scurtcircuit într-o jerbă de scântei.
Nu mă pot împiedica să mă gândesc de ce exact în seara asta? În Valea
Fericită nu se întâmplă niciodată nimic, iar chiuveta noastră se transformă
în Cascada Niagara exact în seara în care noi am pus ceva la cale!
Ca prin minune, casa nu e mistuită de flăcări, dar parcă ar fi fost, dacă te
VP - 81
iei după cum reacționează mama.
— Malik, du-te după Peter Amani! Henry, închide apa înainte să se inunde
toată bucătăria!
E cam târziu pentru asta. Deja suntem în apă pân’ la glezne. Sincer să fiu,
puțin îmi pasă dacă plutește casa peste toată Arizona și ajunge în fluviul
Colorado. Pe mine mă îngrijorează planul. Vreau o seară calmă, plăcută și
monotonă. Ultimul lucru de care avem nevoie este o criză a părinților mei și
tatăl lui Hector ocupat până peste cap, înnebunit și poate fără somn.
Familia Amani locuiește două case mai încolo, așa că prefer să dau fuga
decât să telefonez. E mai ușor să nu bagi în seamă țârâitul telefonului decât
pe cineva care bate în ușă și urlă:
— Inundație!
Răspunde la ușă Hector, iar eu îi strig:
— Cheamă-l pe taică-tu! Avem o urgență cu instalația!
El se holbează la mine.
— În seara asta?
— Da, am făcut-o eu intenționat ca să te scot din sărite! Hai, dă fuga!
Domnul Amâni e curând în drum spre noi, cu mine și Hector în spatele lui.
În Valea Fericită umblă vorba că tatăl lui Hector strică la fel de multe țevi pe
cât repară, dar este singurul instalator din oraș – plus singurul electrician și
meșter în general. Dacă nu poate el repara ceva, te duci în Taos. Șoptesc în
minte o rugăciune, în timp ce el pleoscăie prin bucătăria noastră și învârte o
cheie cu aspect foarte distrugător. Tata îi iese în întâmpinare. Și-a pus un
papion uscat, de criză, de parcă astea ar fi instrucțiunile din Manualul
Instalatorului.
— Pete, sper că ți-ai adus echipamentul pentru scufundări.
Tata nu glumește doar cu copiii din oraș. Le dă tuturor aceleași șanse să
audă bancuri proaste.
Hector și cu mine îl urmărim pe domnul Armani apucându-se de treabă,
iar inimile ni se strâng pe măsură ce nivelul apei crește.
— Dacă durează mult toată treaba asta? șoptește Hector îngrijorat.
— N-o să dureze, zic eu hotărât.
N-am absolut niciun argument concret. Strict numai speranță.
— Vreau să spun că…
— Știu ce vrei să spui, prostule! Și dacă nu-ți ții gura, va afla toată lumea!
Chiuveta-i reparată abia după ora unsprezece, dar asta se dovedește doar
partea mai ușoară. Mult mai greu e să curățăm apa. Hector și cu mine cărăm
niște ventilatoare uriașe care trebuie să funcționeze douăzeci și patru de
ore. Fac zgomot ca suflătoarele de frunze în care ar zăngăni câte o piatră
mare. Nici vorbă ca părinții mei să poată dormi cu atâta tărăboi. Ar trezi și
VP - 82
un mort.
Hector e la fel de îngrijorat ca mine. Mai zăbovește și după ce pleacă tatăl
lui.
— Ce ne facem? întreabă.
Mă gândesc și eu, cu suflantele vâjâindu-mi în urechi. Seara asta e foarte
importantă – nu numai pentru că am făcut un plan, dar și pentru că ne-am
montat să-l ducem la îndeplinire. Dacă amânăm, cine știe cât ne mai ia până
ne încărcăm din nou.
— E aproape unsprezece jumătate, zic eu. Dacă ai mei nu adorm până la
miezul nopții, anulăm totul. Te duci tu la locul de întâlnire și le spui lui Eli și
lui Tori.
— De ce să mă duc eu?
— Pentru că dacă m-aș putea duce eu, n-am mai avea de ce să anulăm
toată treaba, nu?
Minunea-minunilor, părinții mei cad răpuși de oboseală la douăzeci de
minute după ce se târâie în pat. Ventilatoarele acelea bâzâie atât de
monoton, încât aproape mă doboară și pe mine. Nu-i așa că ar fi desăvârșit
să adorm exact când ar trebui să intru prin efracție?
Nici măcar nu trebuie să ies din casă în vârful picioarelor. Ai mei nu m-ar
auzi nici dacă aș șterge-o călare în fruntea unei fanfare.
Deja s-a format un ritual: mai întâi mă întâlnesc cu Hector, pe urmă cu Eli
și cu Tori. Ea aduce frânghii, o favoare din partea domnului Pritel, care a
făcut alpinism pe vremuri. Pe urmă ne ducem la fabrică.
Aștept să-mi vină rândul să sar poarta, când îl văd pe Hector înțepenind la
jumătatea drumului.
— În seara asta ne merge de minune, șoptesc eu. Care-i problema?
— Mi s-au agățat pantalonii, răspunde el.
— Desprinde-i! șuier eu.
— Nu reușesc, se foiește el.
Mormăi ceva în barbă și mă cațăr pe gard până la Hector. Eli și Tori, care
au trecut deja dincolo, se urcă pe cealaltă parte. Hector are dreptate, e blocat
de-a dreptul. Capătul unei sârme din plasă i-a străpuns cumva blugii și toate
eforturile lui de a se elibera nu fac decât să-l bage și mai tare în bucluc.
— Scoate-ți pantalonii, îi ordonă Tori.
El e îngrozit.
— Doar n-o să intru în fabrică în chiloți!
— Îi vom desprinde mai ușor din gard dacă nu-s pe tine, explică ea. Pe
urmă te îmbraci la loc, evident.
— De parcă mai contează cum suntem îmbrăcați, în caz că ne prind
Purpuriii, adaug eu, dând ochii peste cap.
VP - 83
 Hector încleștează fălcile.
— Nu.
— Cum adică nu? întreb eu. Ai de ales?
Hector arată spre Tori.
— Nu-mi scot pantalonii dacă se uită ea.
Tori coboară în mâini de pe poartă și sare jos.
— Așa-i bine? întreabă ea și se întoarce cu spatele.
Se cațără cel mai bine dintre noi toți, probabil ne-ar fi prins bine ajutorul
ei. Dar după multe proteste și văicăreli, Eli și cu mine reușim să-l scoatem pe
Hector din blugi și să-l trecem peste poartă. Măcar are eleganța să pară
stânjenit, când se îmbracă din nou. Ne simțim, comic, ușurați, dar ăsta e un
avertisment. Lucrurile pot merge prost și uneori chiar merg.
Ne apropiem în cele din urmă de clădire. Pare altfel decât la prima
noastră vizită. Mai înaltă.
— Sunteți pregătiți, băieți? întreabă Tori pusă pe treabă.
Eu nu știu dacă voi fi vreodată pregătit, iar Eli și Hector sunt niște
neghiobi speriați. Dar pe măsură ce ne apropiem de momentul critic, Tori
pare tot mai cuprinsă de un calm ciudat.
Pasul 1. Cronometratul Purpuriilor. Mașinuța de golf dă ocol clădirii în
douăzeci și unu de minute. Ca să fim în siguranță, ne putem permite ca
prima parte a urcușului să dureze optsprezece minute.
Imediat ce patrula dispare din vedere, ne furișăm pe lângă zid și ne
așezăm fix sub porțiunea cu acoperiș mai scund pe care am depistat-o în
fotografia aeriană. Chiar și acolo sunt cel puțin șase metri până sus.
Pasul 2. Intră în acțiune cowboy-ul. Fac un laț mare la capătul frânghiei,
țintesc și îl arunc spre acoperiș ca pe un lasou. Primele aruncări sunt prea
scurte, dar pe urmă reglez distanța. Lațul dispare dincolo de margine, numai
că ratează ținta și-mi cade din nou la picioare.
Încerc să agăț capătul unei răsuflători de vânt pe care am ochit-o în
fotografiile făcute cu zmeul. Se află la numai câteva degete de streașină, dar
de la șase metri mai jos și blocat de unghiul acoperișului, acționez orbește.
— Opt minute, anunță Tori cât timp a trecut.
— Crezi că te descurci mai bine? mormăi eu.
— Am țintă mai bună, răspunde ea sincer, dar n-am putere să arunc
destul de sus.
Exact de asta aveam chef acum, de un strop de sinceritate gen Valea
Fericită.
Simt coarda de nailon tot mai grea în mâini. Parcă aș arunca o nicovală.
Încep să transpir. Mă dor umerii.
— Douăsprezece minute, clopoțește Tori.
VP - 84
 Ei, de-acum sunt chiar îngrijorat. Nu uitați că nu-i de-ajuns să agăț
răsuflătoarea. Mai trebuie și să ne cățărăm pe frânghie patru oameni, iar pe
urmă s-o ascundem înainte să treacă din nou Purpuriii.
— Nu mai avem mult timp, insistă Hector.
Îi arunc o privire fioroasă, iar această scurtă pauză îmi oferă exact odihna
de care aveau nevoie brațele mele. La următoare aruncare, frânghia nu mai
cade. Trag de ea și lațul ține.
— Cincisprezece minute, ne pune la curent Hector.
Tori sare și se cațără cu ușurință, de parcă ar merge pe cărămizi. Trebuie
să recunosc că se pricepe, e mai bună decât voi fi eu vreodată. Sus, trece un
picior peste streașină și dispare din vedere. Peste o clipă se apleacă spre noi
și îl cheamă pe următorul.
Eli se urcă pe frânghie ca nebunul, împins mai mult de frică decât de
mușchi. N-ar puncta la impresie artistică, dar ajunge sus aproape la fel de
rapid. Urmează Hector. Fără vreo za de plasă în care să se agațe, gângania se
descurcă bine, cel puțin până sus, când se chinuie să treacă piciorul peste
marginea streșinii.
— Grăbește-te, Hector! Au trecut deja optsprezece minute! șuieră Tori.
Ca să-i întărească parcă spusele, auzim torsul mașinuței de golf, se
apropie în depărtare, crescând pe măsură ce se apropia. Vai de mine!
Purpurii fac turul în timp record!
Eli și Tori se întind și îl trag sus pe Hector așa cum fac pescarii cu un
pește-trofeu. Pe urmă ridică frânghia. Tori scuipă un singur cuvânt:
— Ascunde-te!
N-am unde să mă duc. Tufișurile sunt prea departe, iar patrula e prea
aproape. Roțile mașinuței scârțâie. Sunt pe punctul să ia curbă și să apară de
după colț. Și ce vor găsi atunci? Pe mine, servit pe o tavă de argint.
Nu știu ce mă determină să fac ce fac, dar o fac pur și simplu. Mă întind lat
pe iarbă la baza clădirii și încerc să intru în pământ.
N-am absolut nicio acoperire. Dacă Purpurii se uită în direcția mea, sunt
ras.
Mai întâi apar luminile proiectoarelor, mătură complexul ca de obicei. Li
se văd fețele la fel de clar că pe cartonașe – Generalul Încurcă-Lume și
Alexander the Grape. Un con de lumină se îndreaptă direct spre mine, mi se
plimbă peste umeri, îmi luminează nasul…
…și trece mai departe! Zac încremenit de frică, așteptând să se întoarcă
patrula și să mă înșface. Dar ei trec mai departe. Sunt statuie. Nici măcar nu
respir până când mașina nu dispare în întuneric.
În cele din urmă vine o voce de sus:
— Liber.
VP - 85
 La cum îmi bubuie inima în urechi, abia îl aud pe Eli. De ce nu m-au văzut?
Eram chiar acolo, în bătaia farului. Probabil chiar e adevărat că nu observi ce
nu te aștepți să vezi.
Frânghia coboară, iar eu mă cațăr și mă alătur celorlalți. Îmi ia foarte
puțin, valul de adrenalină m-ar putea urca ușor până pe lună.
E vremea pentru Pasul 3, ceea ce nu-i puțin lucru pentru cineva care nu
se aștepta să supraviețuiască Pasului 2. Întindem frânghia din nou, iar eu
țintesc spre acoperișul principal. E o aruncare mai dificilă de data asta,
practic verticală, pentru că nu mă pot da înapoi ca să obțin un unghi mai bun
fără să cad de unde sunt deja. Reușesc în mod uimitor din a treia încercare și
ne pregătim pentru ascensiunea finală. Nu sunt decât încă alți șase metri,
dar pare un kilometru spre cer.
— Nu vă gândiți cât de departe e pământul de sub noi, ne sfătuiește Tori.
Și nu uitați, dacă alunecați, cădeți doar până unde suntem acum.
— Sau de-aici ricoșăm și ne facem bucăți când ajungem jos, mormăi eu.
— Vorbești ca tatăl tău, mă înțeapă Hector.
Sunt prea încordat ca să mă simt jignit.
Prima urcă Tori, se cațără cu mâini puternice pe frânghie, în timp ce cu
adidașii atinge repede peretele clădirii. Sunt uimit cât e de atletică. Dar când
singurele lucruri pe care le încerci vreodată sunt badmintonul, poloul pe apă
și crochetul, cine știe câte talente ascunse zac sub aparențe.
Se-ntâmplă când aproape a ajuns în vârf. Lațul frânghiei alunecă aproape
fără zgomot de pe suportul lui de pe acoperiș. Vreme de o clipă
înspăimântătoare văd frânghia deasupra noastră, neagățată de fabrică. Pe
urmă cade, odată cu Tori.
Ea se răsucește disperată, dând drumul frânghiei inutile. Eu întind
ambele brațe, ceea ce-i o tâmpenie, pentru că Tori e la cinci metri jumătate
înălțime, nu se pune problema să încerc s-o prind. Sau poate ăsta-i planul
meu secret – dacă mă strivește, nu va mai trebui să înfrunt perspectiva de a
coborî de pe clădire cărând un trup neînsuflețit.
Îi aud pe Eli și pe Hector icnind în cor și mă pregătesc pentru impact.
Mâna dreaptă a lui Tori se agață însă de pervazul îngust al unei ferestre.
Strâmbându-se de efort, încearcă să reziste și înfige vârfurile tălpilor de
cauciuc ale adidașilor în crăpăturile dintre cărămizi.
Nu va reuși în veci, mă gândesc eu. Dar cumva reușește și se lipește de zid
de parcă ar avea velcro3. Frânghia aterizează la picioarele mele.
O adun și încep imediat s-o arunc spre acoperiș, sperând să se agațe iute
de ceva, s-o ajute pe Tori să urce ușor până sus. Sau să coboare. În momentul

3 Încheietoare de haine care constă din două suprafețe: una de nylon și una de pânză (n. red.).
VP - 86
ăsta, puțin îmi pasă de misiunea noastră; vreau doar să nu moară nimeni.
Lațul ratează ținta iar și iar și cade din nou la nivelul meu.
— Uite! șoptește Eli.
Tori se mișcă pe perete! Întinde mâna stângă și o strecoară între
cărămizi, găsind destul sprijin cât să ajungă cu picioarele pe pervazul
ferestrei. De acolo, poate ajunge la streașină. Se ridică în ambele brațe și se
rostogolește pe acoperiș. Simt un junghi de spaimă când dispare din vedere.
Dar pe urmă apare din nou, în picioare, făcându-mi semn să-i arunc
frânghia. O prinde și o înnoadă de o țeavă zdravănă.
Ne cățărăm unul câte unul pe perete și ne înghesuim grămadă pe
acoperiș, epuizați și muți.
— Ești întreagă? o întreb eu pe Tori, cu respirația tăiată.
Reușește să dea din cap că da.
— Mulțumesc, Malik.
Pe urmă se uită mai bine la Eli și la Hector, care sunt descurajați, palizi și
respiră ca într-un atac de panică. N-am oglindă, dar sunt sigur că arăt chiar
mai rău. Abia mă abțin să nu tremur.
Ne aflăm pe acoperișul Fabricii de Mase Plastice Serenity – cel mai înalt
punct din universul nostru și din întreaga noastră viață. De fiecare dată când
ne uităm în sus, ăsta-i locul pe care îl vedem.
Eli dă glas aceluiași gând.
— Probabil că așa te simți când stai prima oară în vârful Muntelui
Everest.
— Dacă o fi existând Muntele Everest, îi amintesc eu. Am învățat despre el
la școală, s-ar putea să fie o gogoașă.
Văzut de la înălțimea la care ne aflăm, Serenity arată leit ca un cătun, așa
cum am știut mereu că este. Dacă aș scoate câteva felinare de pe stradă, nici
n-ai ști că aici este un oraș.
Razele reflectoarelor patrulei trec pe sub noi, așa că ne retragem de lângă
streașină. Pietrișul de pe acoperiș scârțâie sub tălpile noastre.
În afara coșurilor, cel mai mare obiect de aici este unitatea enormă de aer
condiționat, aranjată aproape în mijloc. Ne îndreptăm spre ea, ocolind
diferite țevi și răsuflători. Trebuie să găsim trapa pe care am văzut-o în
fotografia aeriană.
Iat-o, e la umbra marelui compresor. Apuc mânerul și trag. Nu se
clintește.
Tori scoate din buzunar un cuțit plat de unt și îi strecoară lama în
crăpătura dintre ușa pătrată și ramă, căutând zăvorul.
— Am exersat pe ușa noastră de acasă, dar nu prea-i la fel, se strâmbă ea.
Răsucește lama mai cu putere și auzim un țăcănit. Când scoate din nou
VP - 87
cuțitul, jumătate din lamă lipsește.
Tori arată teribil de descurajată, iar noi începem să ne dăm seama că nu
s-a gândit nimeni să aducă vreun alt echipament cu care să intrăm în clădire.
Treaba-i clasică – am riscat să ne rupem gâturile, am ajuns aici și acum se
dovedește că întregul nostru plan atârnă de un cuțit de unt?
— Asta-i tot ce avem ca să intrăm? exclam eu, abia abținându-mă să nu
strig. Asta?
Îmi dau seama chiar și pe întuneric că roșește.
— Am învățat pe încuietoarea de la noi de-acasă…
— Și nu ți-a dat prin cap nicio secundă că nu toate încuietorile seamănă
cu cele pe care nu le încuie nimeni?
Adun un pumn de pietre și le strâng până când durerea din palme se
potrivește cu disperarea pe care o simt în măruntaie. Mă trag înapoi și le
arunc cu toată nemulțumirea și furia de care sunt în stare. Câteva pietricele
lovesc colțul aparatului de aer condiționat cu un răpăit.
— Încetează! șuieră Eli. Dacă ne aude patrula?
— Sunt la doisprezece metri sub noi.
— S-a auzit cam tare, se aventurează Hector.
Tori sare în sus încântată.
— Ai dreptate! S-au auzit tare!
— Și? o reped eu.
— Și înseamnă că s-a auzit tare pentru că metalul este gol! Aerul
condiționat este un sistem de conducte care trece prin toată clădirea!
— Iar mie îmi pasă de asta pentru că…?
— Nu pricepi? exclamă ea. Trapa nu-i singura intrare în fabrică!
Conductele de aer condiționat duc tot acolo. Și vom intra prin ele!

VP - 88
 14.

HECTOR ARMANI

Știu ce cred oamenii despre mine uneori: e prea tânăr. Prea mic. Prea
stângaci. Prea fricos.
Ei bine, s-ar putea să fiu câte ceva din astea, dar fricos nu sunt. Când
Malik scoate panoul de acces spre sistemul de ventilație, gândul că va trebui
să coboare prin puțul acela îngust și întunecos aproape îl face să își verse
cina. El crede că nu știu că suferă de claustrofobie – sau poate doar se teme
că are fundul mare și nu-i place să-l înghesuie în locuri strâmte.
Tori scoate din buzunar o lanternuță și luminează deschizătura. Coloana
merge direct în jos vreo doi metri, doi metri și jumătate, apoi se desparte în
două direcții.
— Cineva va trebui să rămână pe acoperiș ca să-i ajute pe ceilalți să
coboare pe frânghie.
— Rămân eu, se oferă Malik imediat.
— Bine, îi spun. Atunci intru eu.
— Tu? hohotește Malik. Tu nici măcar nu știi să mergi pe bicicletă.
Eli pare sceptic.
— Nu știu ce să zic, Hector. Poate ar fi mai bine să rămâi aici, în caz că are
Malik nevoie de… vreun ajutor.
— Conductele sunt înguste, iar eu sunt cel mai mic.
Stabilim planul. Malik rămâne pe acoperiș să ne coboare pe noi și să ne
urce, iar restul luăm fabrica cu asalt.
Strâng coarda până-mi iau foc mâinile, în timp ce Malik îmi dă drumul în
sistemul de ventilație, rânjind neîntrerupt. Știe cât sunt de speriat și n-am de
gând să-i dau satisfacție și să-i arăt că are dreptate. Ceilalți nu m-au ales să
fiu parte din grupul lor; a trebuit să mă strecor. Dar acum sunt aici și le voi
dovedi că-mi pot face treaba la fel de bine ca oricare. Chiar dacă nu
înțelegem exact care-i treaba asta.
Ating fundul conductei cu picioarele și simt un amestec de triumf și
groază. Mă las în genunchi și mă târăsc spre stânga. Mă trezesc imediat
înconjurat de tablă și atunci izolarea devine totală, aș da orice să mai zăresc
o dată zâmbetul batjocoritor marca Malik.
Următorul aterizează Eli și se strânge iute ca să-i facă loc lui Tori. Suntem
un fel de omidă lungă, cu mine capul și cu Tori coada, șerpuim prin
VP - 89
conductă. Părem să fim deasupra unui etaj. Bănuiesc că această coloană de
ventilație ar trebui să fie direct sub acoperișul clădirii, dar mi-e imposibil să
fiu sigur. Nu vedem în tunelul întunecos și argintiu decât fascicolul de
lumină al lanternei lui Tori.
Pe urmă, mâinile mele bâjbâie peste o textură diferită – altceva decât
netezimea prăfuită a tablei, de data asta e metalul aspru al unui grilaj. Se
desprinde sub greutatea mea și cade. Mă întind în ultima secundă și îl prind,
dar dintr-odată cad și eu.
Frica îmi tulbură vederea, dar reușesc să zăresc în penumbră un etaj
mare de fabrică. Parte din mine înțelege că informația nu-mi folosește la
nimic. După câteva secunde violente, o să zac pe podeaua aceea rupt în
bucăți și mort.
Complet fără logică, ultimul meu gând nu se îndreaptă spre părinții mei.
Se îndreaptă spre Malik, căruia îi va fi dor de mine, chiar dacă s-ar putea să
nu recunoască.
Mâini puternice mă înșfacă de glezne, iar Eli mă trage înapoi în coloana de
aerisire. Aduc cu mine și grilajul și îl fixez la loc.
Încerc să mormăi un „mulțumesc” tremurat, dar nu iese nimic. Trec
dincolo de deschizătură, iar Eli și Tori vin cât mai aproape și se uită prin
grilaj.
Eli fluieră lung.
— Frate, Hector! Puteai să mori!
Un răspuns brav și inteligent mi se stinge în gât. Gura mea încă nu
funcționează.
În siguranță pentru moment, ne uităm în jos, la etajul fabricii.
Mai întâi văd portocaliu. Conuri, o grămadă. Cel puțin câteva sute – de
sine stătătoare, aranjate pe paleți și stivuite grămadă.
Bun, îmi spun în mintea mea, încă nu sută la sută limpede. Am intrat prin
efracție într-o fabrică de conuri pentru trafic și am găsit conuri pentru trafic.
La ce ne așteptam?
— Oare ne-am înșelat în legătură cu locul ăsta? întreabă Tori.
Eli clatină din cap. Să fie fabrica exact ce-ar trebui să fie?
Pe urmă mintea mi se limpezește și îmi dau seama ce nu vedem.
Echipament. Utilaje. Cum s-au făcut conurile acelea? Și din ce? Nu există
materie primă nicăieri. Mă uit mai departe. Patru pereți înalți de cărămidă
cu foarte puține ferestre; o podea de beton vopsită gri metal. Un
motostivuitor, câteva mese pliante, o mașinuță de tuns iarba; pe lângă toate
astea, o scăriță în stare să te aducă cu trei la sută mai aproape de tavan. În
colțul cel mai îndepărtat este o zonă de servit masa. Un raft mare, foarte gol,
în afară de o lanternă, un ghem de sfoară și, din cine știe ce motiv, un abajur
VP - 90
fără lampă. Asta-i tot.
— Imposibil, le spun celorlalți doi. Asta nu-i fabrică, e doar o fațadă. Dacă
fac conuri aici, le fac cu o baghetă magică.
Eli încuviințează.
— Nu-i niciun utilaj.
— Și nici plastic, adaug eu. Cum poți avea o fabrică de mase plastice fără
mase plastice?
— Ce fac părinții mei toată ziua în locul ăsta? întreabă Tori cu vocea
tremurând.
— Toată fabrica nu-i decât o acoperire, concluzionează Eli cu chipul
împietrit.
Am făcut o mare descoperire, dar reacția noastră este să amuțim. Nu
suntem șocați. Ușurați, mai degrabă – ușurați că nu suntem nebuni. Dar
rămân multe lucruri pe care nu le știm.
— Dacă este o acoperire, întreb eu, imaginându-mi-o pe mama
pregătindu-și cu grijă cutia cu mâncarea pentru prânz ca să vină la această
ne-fabrică, atunci ce ascunde?
Niciunul dintre noi nu știe să răspundă.
Tori se uită în lateral printre barele înclinate ale grilajului.
— Peretele acela este prea aproape, zice ea.
Sunt nedumerit.
— Unde ai vrea să fie?
— Coloana asta ar trebui să se termine unde se termină și fabrica, arată
ea tunelul îngust în care suntem. Dar ia uitați-vă, continuă încă cel puțin
doisprezece metri. Înseamnă că…
Eli pricepe imediat.
— Mai există ceva dincolo de cărămizile acelea. O întreagă altă parte de
clădire.
— Iar noi ne ducem imediat acolo, adaugă Tori.
Reluăm mișcarea de omidă. Tot eu sunt în față, acum ocolesc cu grijă alte
grilaje. Unul dintre ele este la doar vreun metru înaintea misteriosului
perete. Asta ne face să știm bine când trecem din fabrică în secțiunea
misterioasă.
La zece metri în fața noastră se vede un pătrat de lumină. Bănuiesc că
este o altfel de cameră, pentru că e mai luminoasă decât fabrica în penumbră
din care tocmai venim.
Peste un minut mă uit în jos la un birou obișnuit – un pupitru în fața unui
grup de monitoare TV Deși ecranele sunt luminate și transmit imagini,
scaunul este gol.
— Ce-i acolo? șoptește Tori din spatele meu.
VP - 91
 Mă strâng într-o margine să se poată uita și Eli.
— Un fel de pupitru de securitate. Dar nu-i nimeni acolo.
Eli se uită atent prin grilaj.
— Securitate pentru o fabrică care nu produce nimic?
Tori intervine cu ochiul ei practic.
— Nu-i decât vreun metru jumătate până la biroul acela. Sar acolo.
— Vin cu tine.
Eli împinge grilajul, îl apleacă și îl trage în conductă.
— Stați puțin, protestez eu în șoaptă. Scaunul nu-i acolo de decor, să știți.
Stă un fund pe el, probabil unul purpuriu. Ce faceți dacă se întoarce tipul?
Niciunul dintre ei nu consideră că întrebarea mea ar merita răspuns. Nici
nu-mi dau seama când Tori trece prin deschizătură și se lasă în mâini spre
tăblia pupitrului. Când sare, nu mai are decât cel mult jumătate de metru
până la el. Pentru Eli, care-i mai înalt, chiar și mai puțin.
Iar mă uit la ei dinafară – deși tehnic vorbind, mă uit dinăuntru.
— Să rămân aici? Ca să vă ajut când vă întoarceți? Da, probabil că ar fi o
idee bună.
Dar pe urmă ei încep să se prindă ce-i pe monitoare.
— Ce-i acolo?
Îmi lungesc gâtul din tavan și nici nu-mi dau seama când mă
dezechilibrez din nou. Mă zbat și apuc marginea deschizăturii, apoi sar pe
pupitru. Nu aterizez la fel de elegant ca ei. Ricoșez, cad pe covor și mă
rostogolesc. Nu sunt tocmai gimnast olimpic, dar măcar nu rămân lat și
inconștient.
Sunt optsprezece ecrane acolo și fiecare preia imagini în timp real dintr-o
parte a orașului Serenity. Curtea școlii. Cabinetul doctorului Bruder,
magazinul universal și restaurantul. Parcul, cu un prim plan pe Cupa
Serenity.
— Nu mă mir că nu încuie cutia în care stă cupa, comentează Eli. Dacă se
atinge cineva de ea fie și cu un deget, ei află imediat.
Sunt câteva perspective asupra străzilor din oraș, plus două vederi ale
șoselei Old County Six – una spre vest de Serenity, cealaltă spre est. O
imagine acoperă o zonă de tufăriș. Mai multe reflectoare luminează un
elicopter mare parcat pe o platformă de beton. Pe ecran se văd doi
Mâncători Purpurii de Oameni. Unul este Baronul Vladimir von Dințidecal.
Pe celălalt nu-l recunosc – o fi fost angajat după ce-au făcut Eli și Randy
cartonașele.
Ne dăm seama toți care-i realitatea.
— Au camere de supraveghere peste tot! șoptesc eu. Ne spionează.
Eli gâfâie emoționat.
VP - 92
 — E un miracol că nu ne-au observat furișându-ne în fabrică. Uite, au
cameră la intrarea principală, dar nu și la poartă.
— Dar pe traseul pe care am venit din oraș?
Tori se uită metodic la toate ecranele. Aproape că se vede cum își creează
în minte o vedere generală a orașului Serenity din imaginile surprinse de
camere.
— Am avut noroc chior, zice ea în cele din urmă. N-am trecut pe lângă
niciun punct de supraveghere.
— Trebuie să ne întoarcem fix pe unde am venit, adaug eu îngrijorat.
Probabil că ar trebui să pornim chiar acum.
— În niciun caz până nu verificăm și asta, zice Eli.
Arată spre o deschizătură din podea mărginită de o balustradă din fier
forjat. O scară îngustă în spirală duce la un alt etaj.
— Cum rămâne cu tipul care stă pe scaunul ăsta? protestez eu.
Tori se uită peste balustradă.
— Nu văd pe nimeni. Hai să mergem.
Mă iau după ei, mai ales pentru că îmi este prea frică să rămân singur în
cameră. Chiar și mergând în vârful picioarelor, pașii noștri pe treptele de
fier răsună ca bătăile într-un gong.
La etajul de jos intrăm în ceva ce pare un fel de tipografie. O imprimantă
mare domină mijlocul camerei. Eli mișcă un mouse de calculator și ecranul
uriaș al mașinii se trezește din hibernare. Apare imediat prima pagină din
ziarul Pax cu data de mâine. Titlul principal este:

SERENITY A FOST VOTAT LOCUL #1

ÎN STATUL NEW MEXICO ÎN CE PRIVEȘTE CALITATEA VIEȚII.
ESTE AL PAISPREZECELEA AN LA RÂND, RECORD FĂRĂ PRECEDENT.

Eli pufnește supărat.

— Sigur, ei știu cât de grozav e aici. Doar supraveghează fiecare
centimetru.
În Pax există întotdeauna câteva știri naționale și internaționale, iar acum
înțelegem de unde provin. Pe două ecrane tactile uriașe sunt afișate primele
pagini ale mai multor publicații bine-cunoscute – New York Times,
Washington Post, Wall Street Journal și altele. Unele articole sunt subliniate,
altele au fost deselectate și trecute pe un fond cenușiu.
De exemplu, articolul „Doi morți într-un schimb de focuri între bande” din
Los Angeles Times a fost deja exclus, în schimb a rămas intact articolul de
deasupra: „S-a deschis expoziția competiției de flori dintre vedete”. Pe
ecranul de alături, unde este etalat ziarul Times din Londra, articolul

VP - 93
„Bombardament terorist în Mayfair” a fost tăiat, în timp ce „La Palatul
Buckingham se face curățenie de primăvară” a rămas neatins.
— Așa alege Pax ce să tipărească? șoptesc eu uluit. Scoțând orice știre
negativă?
Eli încuviințează.
— Fac la fel și pe internet. Ceaiul de la Boston n-a fost revoluție, doar ceai.
— Dar noi învățăm și despre războaie, reflectează Tori. Și despre
nelegiuiri.
— Doar ca exemplu, ca să ne dăm seama cât de bune sunt lucrurile aici, îi
explică Eli. De exemplu, Ceaiul de la Boston a reprezentat o revoltă.
Gândește-te la Calitățile Esențiale de la noi – sinceritate, armonie,
mulțumire. Nu se vorbește niciodată despre cum ar fi să pui în discuție
autoritatea sau să te lupți pentru drepturile tale.
— Uite că avem și mai multe motive s-o ștergem de-aici înainte să se
prindă cineva că ne revoltăm! insist eu.
Tori arată spre scara în spirală.
— Sub noi mai este încă un etaj. Ați văzut?
— Ne forțăm norocul!
Dar Eli și Tori se duc deja în vârful degetelor într-acolo.
Deja sunt speriat rău de tot, dar mă iau după ei spre ceea ce pare a fi
parterul. Acolo se termină scara, cel puțin. Găsim o sală de ședințe mare și
rotundă, puțin luminată. Pereții circulari sunt făcuți aproape în întregime
din panouri albe. Acestea sunt acoperite cu fotografii și notițe, sute – ba nu,
mii, prinse cu magneți.
Tori îndreaptă lanterna spre o bucată de perete.
Simt șocul mai întâi la baza spinării, apoi urcă până încep să-mi vâjâie
urechile.
Acolo sunt eu.
Primele fotografii cu mine bebeluș. Pe urmă prichindel. Fotografii cu
mine la toate vârstele, până la portretul făcut anul ăsta la școală. Unele
dintre fotografii și însemnările despre ele sunt decolorate, îndoite,
îngălbenite de vreme. Deasupra panoului este o etichetă mare, scrisă cu
majuscule:

OSIRIS 11
HECTOR AMANI
NĂSCUT: 15.02.2003

Osiris?
E toată viața mea acolo, documentată amănunțit. Cât am cântărit la

VP - 94
naștere. Cât a durat sarcina mamei cu mine. Este și o fotografie cu ea mai
tânără, hrănindu-mă într-un scaun înalt, și o fotografie de sus a clasei
noastre care arată cum aranjez lucrarea de control în unghiul potrivit ca s-o
vadă Malik. Probabil că sunt camere ascunse și la scoală!
Și pe deasupra: evidențele rezultatelor mele școlare, fișe de
comportament, rezultatele testelor medicale. Tomografie craniană,
29.07.2005. Mi-a scanat cineva creierul? Există imagini și grafice medicale
pe care nici măcar nu pot încerca să le înțeleg. Note scrise de mână de
părinții mei, de domnul Frieden, de doctorul Bruder, de doamna Laska… IQ
stratosferic… capacitate excepțională de raționament… nematurizat
emoțional… stângaci din punct de vedere social… vulnerabil până la
intimidare… raport de incident: subiectul a luat o negresă în plus… O
negresă în plus? Ăștia sunt serioși?
Sunt zeci de astfel de rapoarte, poate sute. Subiectul nu dezvăluie că a
avut un avantaj nemeritat la testul recreațional… E datat Ziua Orașului
Serenity, 2011. Am fost mereu analizat sub microscop? Și de ce-mi spun
„subiectul”?
Raza de lumină se mută în altă parte și mă trezesc uitându-mă la peretele
negru.
— Hei, citeam!
— Doamne sfinte! exclamă Tori într-o șoaptă răgușită. Aici sunt eu! Și tu,
Eli!
Luminează restul peretelui. Unsprezece dintre copiii din Serenity sunt
documentați amănunțit cu colaje detaliate de fotografii, documente și notițe.
Fiecare dintre ei are un panou cam ca al meu. E și Amber acolo. Ea este
Osiris 6. Malik e Osiris 3. Eli se află în fruntea tuturor, e Osiris 1, indiferent
ce importanță o avea asta. Dar Randy nu se află pe panouri, nici Stanley Cole,
nici Melanie Brandt și nici gemenii Fowler.
— Cum de nu suntem toți aici? mă întreb eu.
Eli citează cu voce gâtuită din scrisoarea lui Randy.
— Unii dintre noi sunt speciali.
Își scoate tableta și fotografiază minuțios fiecare panou, plus masa lungă
de ședințe acoperită cu hârtii.
Eu nu mă simt special. Mă simt violat, invadat și absolut îngrozit. Mă simt
un fel de cobai!
Tori e vizibil supărată.
— Nu încerca să înțelegi lucrurile astea! Nimic de-aici nu are sens. Eu cică
aș fi Osiris 9! Așa scrie pe niște note semnate de părinții mei! Ce înseamnă
Osiris?
Sunt atât de consternat, încât am uitat unde sunt și ce fac. Mintea mea
VP - 95
este în clipa aceea un vârtej de întrebări. Iar una dintre întrebări este: De ce?
De ce au fost studiați unsprezece copii încă din momentul în care s-au
născut?
Auzim pași pe scara în spirală două etaje mai sus, și frica mă cuprinde din
nou cât ai clipi. Fundul purpuriu care stă pe scaunul din fața monitoarelor
coboară spre postul lui.
Mă uit disperat înjur. O singură ușă dă în zona principală a fabricii. Eli mi-
o ia înainte și încasează el primul vestea proastă: ușa e încuiată.
Distingem zornăit de chei și o voce răgușită fredonează o melodie fără
înțeles. Parcă s-ar întâmpla în același timp tot ce putea fi mai rău. În câteva
secunde, bărbatul va da buzna peste noi și nu vom mai avea scăpare.
Eli și cu mine ne uităm neajutorați unul la altul. Îi fug ochii spre masa de
ședințe, singura ascunzătoare la îndemână. Dar masa are tăblie de sticlă,
deci paznicul ar trebui să fie orb sau idiot ca să nu ne observe ghemuiți
dedesubt.
Încep să-mi dau seama că viața mea este pe punctul să se schimbe
fundamental și nu într-un fel care să-mi placă. Îmi vâjâie mintea. Există oare
vreo ieșire?
— Aici! șoptește Tori abia audibil.
Se lipește de perete lângă o gură de ieșire pentru aerul condiționat. A scos
grătarul și ne face semn să intrăm în coloană.
Am înlemnit în așa un hal, încât Eli trebuie practic să mă tragă după el. Se
târăște prin deschizătură și mă trage și pe mine. Tori se strecoară ultima,
strivindu-mi picioarele, apoi pune grătarul la loc. Disting prin el bocanci cu
manșete indigo deasupra pășind pe dalele sălii de ședințe. Sunt atât de
aproape! Încă două secunde și ar fi fost prea târziu pentru noi. Noi ne-am
ascuns și Purpuriul a intrat în cameră aproape în aceeași clipă.
Stăm cât putem de ghemuiți și îl ascultăm cum își drege vocea. Nici măcar
nu respirăm, iar să ne mișcăm nu poate fi vorba. Dacă ne aude, ne-am ars.
Bocancii scârțâie strident la fiecare pas pe dale. Simt zgomotele ca pe
niște bătăi ascuțite în creier. Dar…
Oare pașii au devenit mai tăcuți? Mă uit prin grătar. Paznicul se
îndepărtează!
Tori arată cu degetul în sus. La început, nu înțeleg ce vrea. Iar când în cele
din urmă înțeleg, aș prefera să n-o fi făcut.
Coloana în care suntem este o ramificație a celei prin care am intrat. Este
o țeavă verticală. Cu alte cuvinte, singurul mod de a ieși de aici este să ne
cățărăm drept în sus printr-un tunel neted de metal, fără nici măcar un
singur punct de sprijin. Și trebuie s-o facem fără zgomot, ca să nu atragem
atenția Mâncătorului Purpuriu de Oameni de dincolo de perete.
VP - 96
 Deasupra mea, Eli își lipește tălpile de cauciuc ale pantofilor de țeava de
tablă și se ridică vreo câțiva centimetri, împingându-se în mâini și în spate
ca să nu cadă.
— Eu nu pot, șoptesc.
Dar trebuie să fac atât de puțin zgomot, încât șoapta mea nu ajunge la
ceilalți.
Tori deja mă împinge de la spate.
Încerc să spun nu, dar nu îndrăznesc să scot vreun sunet. Îmi dau seama
cu groază că va trebui să fac imposibilul, pentru că n-am cum să refuz să urc
fără să dau de gol prezența noastră în coloană.
Este cel mai chinuitor, istovitor, dureros și neplăcut lucru pe care l-am
încercat vreodată. După ce reușim să urcăm câțiva pași de la bază, simt că
încep să cadă peste mine stropi calzi și lipicioși – sudoarea lui Eli. Îmi dau
seama că transpir și eu la rândul meu peste Tori, care ar merita o soartă mai
bună. Nu numai că se cațără ea, dar mă împinge și pe mine în sus. După vreo
trei metri, ajungem la etajul cu imprimanta. Eli desprinde prudent grătarul
din perete.
— Ai prins aseară meciul celor de la Dodgers? se aude o voce de adult.
Prin dreptul deschizăturii trece o pânză purpurie, încă un paznic!
Eli tresare rău și scapă grătarul aerisirii pe pardoseală. Înlemnim și parcă
în clipa aceea toată lumea stă în loc. Dacă ne-au auzit…
— Da, mare luptă între aruncători. S-a decis totul la lovitura aceea joasă
din repriza a șaptea.
N-au existat niciodată trei copii care să stea mai nemișcați ca noi și să nu
facă niciun zgomot. Preocupați să stea de vorbă despre baseball, Purpuriilor
le-a scăpat cumva pocnetul grătarului. Minune!
Eli îl pune cu grijă la loc și urcăm din nou, centimetru cu centimetru. De
data asta parcă mă descurc mai bine, dar nu cine știe ce. Simt în umeri o
durere chinuitoare, iar efortul de a sta cu tălpile lipite de peretele conductei
mă face să mă simt rupt în două, ca un iadeș4. Este o tortură inimaginabilă,
mai ales când nu-ți poți permite nici măcar luxul să scoți un geamăt.
Eli trece de deschiderea din camera monitoarelor. Nici măcar nu se
gândește că am putea ieși pe acolo – nu cu doi Purpurii prin preajmă.
Încă trei metri până sus. Mă cuprinde o nouă îngrijorare. Suntem acum
destul de sus încât dacă Eli alunecă, să ne radă și pe noi definitiv. E cale
lungă până jos, echivalentul a trei etaje de clădire. Și se face și mai mult.
Îmi dau seama că Eli vede capătul urcușului. Mărește viteza – dacă poți

4 Os, în formă de furcă, de la pieptul păsărilor, format din oasele claviculelor sudate în partea
inferioară (n. red.).
VP - 97
vorbi despre viteză când noi ne târâm, de fapt, ca melcul. Scâncind de efort,
se ridică în coloana principală și se apleacă să mă ajute și pe mine. Vă jur că
asta-i partea cea mai oribilă – să fii atât de aproape, dar încă în pericol să te
prăbușești. Pereții conductei sunt alunecoși de transpirație, iar corpul meu e
tot numai durere.
Dar iată-mă în coloana principală, zac lat pe burtă pe metalul rece. Nu mi-
am imaginat niciodată că mă voi simți atât de minunat pentru simplul fapt
că stau orizontal. Nici nu mă pot mișca; Tori trebuie să se cațere peste mine,
înfigându-și adidașii în spinarea mea. Abia dacă bag de seamă. Există mai
multe niveluri de durere, iar după ce-am trecut prin ce-am trecut, simt doar
vag călcătura ei.
Pe scara de metal răsună pași, semn că Purpurii urcă la etaj. Mă prind
imediat care-i problema, dar Eli și Tori încă nu și-au dat seama. Și nu-i pot
avertiza cu niciun chip, din moment ce paznicii sunt atât de aproape.
Mă lipesc de ei în spațiul strâmt. Data viitoare când îmi mai spune Malik
gânganie, am de gând să-i povestesc acest moment. Nici vorbă ca cineva
mare cât el să fi reușit așa o treabă.
Problema este în coloana din fața mea – grătarul pe care l-am scos ca să
coborâm pe pupitrul din stația de observare. Dacă Purpuriii se uită din
întâmplare în sus, vor vedea în tavan o gaură, în locul grătarului!
Sunetul metalului sub pași se aude foarte aproape acum. Cred că sunt
chiar în capătul scării! Nu pot risca să mă târăsc în patru labe – aș face prea
mult zgomot. Mă arunc disperat înainte, alunecând pe burtă prin coloană.
Fără să mă opresc, înșfac grătarul prin deschizătură și îl potrivesc la loc,
exact în momentul când cei doi Purpurii apar în vârful scării de sub mine.
Ne târâm pe rând, fără zgomot, pe deasupra camerei de securitate,
făcându-ne cât mai mici în secundele înspăimântătoare când suntem expuși
direct deasupra paznicilor. Dar după ce trecem, să mergem înainte și nu în
sus ni se pare ușor de parcă ne-am plimba pe Bulevardul Fellowship.
Traversăm și partea de etaj cu fabrica și ajungem curând la coloana
principală de aer condiționat care dă pe acoperiș.
Vederea cerului nopții este cea mai frumoasă priveliște pe care mi-au
căzut vreodată ochii. Dar cerul dispare, pentru că îl acoperă mutra mare și
urâtă a lui Malik. Dar dacă stau să mă gândesc bine, și el mi se pare frumos.
Oricui i s-ar părea la fel.
— Ce-a durat atâta? se răstește el.
— Nu-i momentul acum, geme Eli. Scoate-ne de aici!
Malik ne aruncă frânghia și ne cățărăm pe acoperiș.
În clipa când simt pietrișul sub tălpi, îmi cedează picioarele sub mine și
rămân stând turcește și plângând.
VP - 98
 — Fraților, sunteți bine? întreabă Malik.
Pare și el destul de vlăguit. Cred că nu i-a fost ușor să aștepte acolo de
unul singur, întrebându-se ce-o să facă dacă nu ne întoarcem.
— Nu sunt deloc sigur că suntem bine vreunul, zice Eli obosit. Dar nu-i
momentul să vorbim despre asta.
Tori mă ia de după umeri.
— Gata, e-n regulă.
Dar nu e în regulă. S-ar putea să nu mai fie niciodată în regulă.
— Hai, Hector, mă ceartă Malik. Ține-ți firea!
N-ai decât să-ți ții tu firea! îmi vine să-i strig. N-ai scăpat tu ca prin
urechile acului, așa ca noi! N-ai văzut tu ce-am văzut noi!
Mă uit printre lacrimi la Eli și la Tori, care m-au împins și m-au tras după
ei fără să se gândească o clipă să mă lase în urmă, chiar dacă stângăcia mea
ne-a încetinit și ne-a pus în pericol să fim prinși. Fără ei n-aș fi reușit cu
niciun chip.
Și pe urmă mă văd alunecând pe conductă și punând la loc grilajul lipsă
exact în secunda potrivită. Parcă mi se mai îndreaptă umerii puțin. Nici ei n-
ar fi reușit fără mine.
Îmi vin în minte cuvintele spuse de mama acum multă vreme: sunt
valoros.

VP - 99
 15.

AMBER LASKA

Lucruri de făcut azi

• Exersat la pian (1,5 ore)
• Exersat la balet (1 oră)
• Început dietă (obiectiv de greutate 45 kg. Greutate curentă: 46,3 kg)
• Antrenament de călcat apa (18 minute – pregătire pentru marele meci
de polo)
• Lucru la carte cu Tori
• Lucru la proiectul pentru Ziua Orașului Serenity cu Tori
• Rămas peste noapte la Tori (neconfirmat; poate dormi Tori aici)

Mă uit lung la foaie vreme de câteva minute și pe urmă tai „Lucru la carte
cu Tori”. Propria ta grădină se suspendă deocamdată. Pe urmă desenez o
săgeată și mut proiectul pentru Ziua Orașului Serenity pe prima poziție,
adăugând „prioritar”.
Ziua Orașului Serenity se apropie pe nesimțite, dar de fiecare când îi
pomenesc lui Tori de pictura noastră murală, reacționează de parcă ar fi
vorba despre un lucru din trecut de care își amintește vag. Ca să nu mai
vorbim de faptul că reprezintă jumătate din nota noastră la recunoștință și
este cam cel mai important lucru pe care îl facem la școală întregul an.
Și nu-i vorba doar despre proiect în sine. Când ai fost cea mai bună
prietenă cu cineva toată viața, îți dai seama dacă se poartă ciudat.
Noi suntem mai degrabă surori, decât prietene. Eu le spun părinților ei
pseudo-mama și pseudo-tata, iar ea are propriul ei sertar în comoda mea ca
să-și țină haine pentru când rămâne peste noapte pe neașteptate. Am în
dulap lucruri despre care nu-mi mai amintesc dacă sunt ale ei sau ale mele.
Să fii mai apropiat de-atât nu se poate.
Până recent. N-am mai dormit una la cealaltă de săptămâni întregi. Abia
dacă mai petrecem timp împreună, zilele astea. Nu pot să-mi explic. Nu s-a
schimbat nimic. Nu ne-am certat, nici vorbă de așa ceva. Numai că ea nu mai
are niciodată timp pentru mine. Chiar și când suntem împreună, parcă-i
mereu cu mintea în altă parte. Ce s-a schimbat? Sigur, știu că pe unii îi
enervez – pe Malik, de pildă – pentru că sunt atât de perfecționistă cu lista
VP - 100
mea de lucruri de făcut. Dar Tori și cu mine am fost cele mai bune prietene
din leagăn. Dacă o deranja perfecționismul meu, aș fi aflat cu ani în urmă.
Așadar, ce e altfel acum?
Mama are o teorie.
— Voi crește-ți, Amber. Ajungeți la o vârstă când interesele voastre
evoluează.
Traducere: Când ajungeți în clasele mari, începeți să vă doriți iubiți și
iubite. Pricep treaba asta. Cât de cu capul în nori mă crede? Trebuia să fi
trăit încuiat în dulap ca să nu observi că Tori a făcut un fel de pasiune pentru
Eli. Dar între noi e altă treabă. O macină ceva. În ultimele zile a fost palidă, cu
cearcăne negre sub ochi. Sunt absolut sigură că nu poate dormi, deși ea
insistă că n-are nimic.
Când reușesc s-o prind în sfârșit să lucrăm la proiect, rămân șocată cât de
puțin a progresat. Fundalul picturii murale arată nemaipomenit – exact
elementele potrivite din Pădurea Națională Carson, cu munții în depărtare.
Dar de chipuri aproape că nici nu s-a apucat, ceea ce mă scoate din sărite,
pentru că săptămâna trecută m-a ținut la distanță spunând că e foarte
ocupată cu lucrul la portrete!
Sunt foc și pară în atelierul ei din pod, o aștept să iasă de la duș. Oare cât
de mult caz ar trebui să fac de toată povestea? Nu vreau să ne certăm, n-aș
face decât s-o îndepărtez, iar lucrurile stau deja destul de rău. Dar dacă ea ia
șase la proiect, tot șase iau și eu. Chiar dacă am strălucit tot anul la
recunoștință, nu pot spera decât la o medie de opt. Iar asta nu-i de ajuns,
când ești copilul profesoarei.
Măcar văd pe masa de lângă șevaletul din atelier niște fotografii –
portrete. Înseamnă că totuși lucrează la chipurile pentru tablou, sau cel
puțin intenționează. Le răsfoiesc, curioasă să văd fețele cui intenționează să
le folosească. Sunt o mulțime de copii, dar și mulți adulți, mai ales persoane
ca mama, doctorul Bruder și domnul Frieden, care sunt oameni importanți
în oraș. Are și câteva dintre cartonașele cu Mâncătorii Purpurii de Oameni. Îl
are până și pe Bryan Delaney, care seamănă cel mai bine cu o ființă
omenească, din moment ce știm măcar că are drept soție o femeie reală.
Ideea noastră inițială a fost să folosim pentru Purpurii fețe din reviste, din
moment ce nu le place să fie fotografiați, dar asta era înainte să știm de
cartonașe.
Pe urmă mai observ și alte fotografii. Nu sunt în teancul principal; le
găsesc sub masă, într-o cutie mică de carton, pe jumătate ascunse sub tuburi
de uleiuri. Să fi uitat Tori de ele?
Le scot și mă uit la prima. Nu este un portret, seamănă mai degrabă cu
fișele despre noi de la școală. Cercetez foaia. Sus scrie Osiris 1: Eli Frieden.
VP - 101
Conține imagini cu Eli la toate vârstele, inclusiv bebeluș. Mai există și alte
lucruri în fotografie – hârtii și note –, dar sunt prea mici să le pot citi. Câteva
imagini par să fie din clădirea școlii.
Cât de puternică a devenit pasiunea asta a lui Tori? A început să
colecționeze tot felul de lucruri despre Eli? Mă încrunt. Dacă ar fi așa, atunci
ar avea o colecție, nu fotografia unei colecții!
Verific mai departe. Încă un print parcă după o fișă – de data asta despre
Hector Amani! Știu sigur, fără să fiu nevoită să întreb, că Tori n-a făcut o
pasiune și pentru Hector!
Pe urmă încă o foaie. Despre mine!
Aud prea târziu pașii lui Tori pe scara spre pod.
— Bun, la treabă…
Înghite restul frazei, pentru că vede ce fac și înlemnește în cadrul ușii.
— Ce înseamnă asta? gâfâi eu.
O cunosc pe fata asta de când s-a născut. Pot spune cu mâna pe inimă că
n-am văzut-o niciodată atât de speriată.
— Să nu spui nimănui! imploră ea. Promite-mi, Amber!
— De ce ai colaje despre oameni, cu fotografii de când erau mici și alte
informații? Și de ce ai un colaj despre mine?
Intră în cameră, toată albă la față.
— Nu pot să-ți spun.
— Trebuie să-mi spui! exclam eu.
— N-ai înțelege, zice ea jalnic.
— Pune-mă la încercare! insist eu. Suntem cele mai bune prietene. Sau cel
puțin așa se presupune!
— Suntem! țipă ea. Sigur că suntem!
— Atunci, de ce nu-mi poți spune despre ce este vorba?
Mă fixează cu o privire intensă.
— Atunci, promite-mi că nu spui nimănui! Nici măcar părinților tăi! Aș
putea intra într-un mare necaz! Nu-ți poți imagina cât de mare!
În acel moment simt că mă cuprinde și pe mine frica. Nu numai din cauza
vorbelor lui Tori, ci pentru faptul că crede un milion la sută în ce spune.
Indiferent ce se petrece aici, ceva a speriat-o de moarte.
— Bine. Liniștește-te. Promit să nu spun.
Tace o clipă, apoi zice:
— Nu-ți va fi ușor să auzi asta, dar adulții din oraș ne-au monitorizat și ne
monitorizează permanent.
— Asta-i tot? rămân eu uluită. Că părinții noștri sunt cu ochii pe noi?
— Nu-i așa cum crezi, insistă ea. Ne studiază așa cum studiază oamenii de
știință chestiile pe care le țin în eprubete sau lamele de microscop. Când
VP - 102
Randy a zis că se petrece ceva suspect aici…
— Randy? explodez eu. Despre asta-i vorba? Randy e Randy! El n-a luat
niciodată nimic în serios încă din ziua în care s-a născut, iar tu îl lași să
distrugă orașul Serenity în ochii tăi! Nu înțelegi? Noi am tras lozul câștigător,
Tori! Suntem numai câțiva care avem șansa să creștem în cel mai minunat,
mai pașnic și mai uimitor oraș care a existat vreodată! Dar mulțumită lui
Randy și scrisorii lui tâmpite, tu nu-ți mai dai seama de asta.
Vreau deosebit de mult să ajung la ea, dar frica a făcut-o să se închidă
complet în sine însăși.
— Ține minte, ai promis să nu spui nimănui, insistă ea. Chiar dacă crezi că
așa m-ai ajuta, să știi că nu mă ajuți.
Ce a speriat-o în halul ăsta? E cu mine; părinții ei o iubesc; orașul nostru
are grijă de noi sută la sută. Cum să fi găsit ceva greșit, când totul merge atât
de perfect?
Răspunsul îmi sare brusc în ochi din foaia pe care o țin în mână. Cine să
aibă fotografii din leagăn până azi ale unui grup de copii? Informații de
genul ăsta aparțin numai școlii! Probabil că Eli a fotografiat dosarele tatălui
său. Sau sunt fișele doctorului Bruder, le-a șterpelit Malik. În orice caz, sunt
informații private care au fost furate, sau cel puțin spionate. Nimeni atât de
norocos să crească în acest oraș nici măcar n-ar fi trebuit să se gândească să
facă așa ceva!
Știu că violența este nepotrivită, dar simt că l-aș pocni zdravăn pe Randy
Hardaway. Scrisoarea lui a devenit un virus care se transmite printre copiii
din oraș. Dacă a reușit s-o afecteze pe Tori, poate afecta pe oricine.
— Parcă nici nu te mai cunosc, Tori. Nu-ți dai seama că povestea aceea a
lui Randy otrăvește pe toată lumea? Îi face pe oameni să gândească atât de
strâmb, încât nici nu mai știu ce e corect! Viața noastră aici este perfectă, dar
cât va mai fi așa dacă apar furia, minciuna și secretele? Ce mai urmează?
Crima?
Ea nu pricepe.
— Ce-i aceea crimă?
Aproape că izbucnesc în lacrimi.
— Ține-o tot așa și vei afla curând! Nu vreau să mai fac proiectul pentru
Ziua Orașului Serenity împreună cu tine! Și nu mai vreau să fiu prietena ta!
Ies val-vârtej din atelier și o iau la fugă pe scări. Mă simt tentată să dau
buzna și să le spun părinților ei în ce confuzie trăiește fiica lor, dar m-a pus
să jur că păstrez secretul. Am promis, iar în Serenity ne ținem de cuvânt!

VP - 103
 16.

ELI FRIEDEN

Poți să mă scoți din Fabrica de Mase Plastice, dar nu poți scoate Fabrica
de Mase Plastice din mine.
Sala aceea de ședințe e mereu cu mine. Panourile albe mi s-au întipărit pe
retină, le văd zi și noapte indiferent dacă țin ochii deschiși sau închiși.

OSIRIS 1
ELI FRIEDEN

Nu sunt singurul care încă se resimte după expediția noastră în fabrică.

Simplul fapt că i-am descris lui Malik în drum spre casă ce s-a întâmplat
acolo a fost la fel de chinuitor ca întâmplarea însăși. Ba într-un fel a fost
chiar mai rău. Ce am descoperit a fost atât de ciudat, încât a semănat cu
intriga unui film. Dar când i-am povestit altei persoane, a devenit real. Și
când în cele din urmă ne-am despărțit și ne-am dus fiecare la el acasă în
orele acelea timpurii ale dimineții, eram complet năuci. Descoperiserăm
ceva important și spectaculos despre noi înșine, dar ce însemna
descoperirea noastră?
Chiar și acum, când apuc să mă gândesc, tot n-am niciun răspuns. Am aflat
multe, e adevărat: fabrica este o înșelăciune; știrile și informațiile pe care le
aflăm sunt alese cu grijă și modificate; Mâncătorii Purpurii de Oameni
spionează orașul. Și cel mai ciudat lucru, unsprezece dintre noi – deci din
cine știe ce motiv, nu toți – suntem și am fost studiați în permanență.
Reiau în minte toate numele. Ce avem noi diferit? De ce eu și nu Randy?
De ce Hector și nu Stanley? De ce Tori și nu Melissa? Speciali – ăsta-i
cuvântul pe care l-a folosit Randy. Bine, sunt special, dar el de ce era
nespecial?
Două observații:
1. Cei „unsprezece speciali” nu au frați sau surori; sunt copii singuri la
părinți.
2. Toți avem între unsprezece și treisprezece ani.
Asta nu spune prea multe. Trei din grupul nespecialilor sunt și ei copii
singuri la părinți, iar aproape jumătate fac parte din același interval de
vârstă. Deci observațiile mele sunt probabil nefolositoare.

VP - 104
 În fiecare zi mă întâlnesc la școală cu Malik, Tori și Hector. Ne uităm la
fotografiile de pe tableta mea încercând să înțelegem ce am văzut în sala
aceea de ședințe.
E dificil de descifrat tot ce este pe panouri. Trebuie să facem zoom pe câte
o anumită secțiune ca să focalizăm pe scris. Nu-i un sistem perfect, cuvintele
devin încețoșate atunci când sunt mărite, așa că rămân multe pe care nu le
putem citi.
Concluzia: Știm că suntem supravegheați, dar nu avem idee cât de
amănunțit. Panourile noastre conțin rapoarte despre crizele de nervi pe care
le făceam când eram țânci și detalii despre cât de încântați sau de
dezamăgiți am fost de cadourile de Crăciun sau de cele aniversare primite în
anii următori. Monitorizarea este și mai intensă la școală, unde camere
ascunse înregistrează tot ce facem, chiar și deserturile pe care le primim „pe
bază de onoare” după masa de prânz.
— Ei, haide! exclamă Malik, campionul incontestabil al șterpelirii mai
multor deserturi. Imposibil să fi luat cinci sute optzeci și unu de fursecuri!
— Camera nu minte, Malik, râde Hector.
— Nici tu nu ești perfecțiunea întruchipată, frate, contraatacă Malik. Sau
ar trebui să spun că trișezi la lucrările de control? Așa scrie pe panoul tău.
— Nu trișez eu, îl contrazice Hector. Doar că nu te opresc să copiezi de la
mine. E cu totul altă poveste.
— Dar asta ce-i? Nu atrage atenția că a luat o notă nepotrivit de mare.
Despre tine-i vorba.
— Nu sunt eu de vină că doamna Laska a scris nota greșit pe unele dintre
lucrările mele, se apără Hector.
— Da, dar nici nu te-ai dat de ceasul morții să-i spui că n-aveai atâtea
puncte, îl provoacă prietenul lui cel mai bun.
— Dacă-i o profesoară așa grozavă, ar trebui să știe să adune.
— Nu-i vorba despre asta, intervine gânditoare Tori. Doamna Laska a
știut, probabil, că te-a notat în plus. Altfel cum ar fi raportat că n-ai venit să
corectezi punctajul?
— Asta-i o prostie și mai mare decât să numeri fursecurile oamenilor,
râde disprețuitor Malik. De ce să-ți dea un profesor note greșite în mod
intenționat?
— Ne pun la încercare, concluzionez eu. Când ai primit tu ditamai
potcoava la Ziua Orașului, te-ai dus s-o schimbi cu una normală? Încearcă să
vadă cât suntem de sinceri – sau de nesinceri, adaug uitându-mă cu înțeles la
Malik.
— Nu-s decât niște fursecuri! insistă Malik. Nu-i ca și cum aș fi încercat să
fur prețioasa lor Cupă Serenity!
VP - 105
 — Pentru orice eventualitate, să știi că au o cameră video și acolo, ne
amintește Tori. Probabil că e alt test.
— Dar de ce le pasă de lucrurile astea? se întreabă Hector.
— Dacă stai și te gândești, cuget eu, toate aceste lucruri sunt teste de
caracter. Suntem cinstiți sau nu? Cum reacționăm la dezamăgiri? Uitați-vă la
treaba cu poloul pe apă – nu-i vorba despre cine înscrie goluri sau câștigă
meciuri. Este despre cine-i agresiv, cine folosește mingea ca pe o armă, cine
este dispus să facă orice ca să câștige.
— Oare toți cei din oraș păstrează genul ăsta de informații despre copiii
lor?
— Imposibil, zice hotărât Malik. Nici măcar aici n-au panouri pentru toată
lumea – doar pentru unsprezece dintre noi. Copiii Osiris. Trebuie să fie ceva
care ne face speciali.
— Osiris este zeul egiptean al vieții de dincolo de moarte, le spun eu.
Majoritatea poveștilor despre el spun că a murit, apoi a renăscut sau s-a
întors din lumea de dincolo.
De obicei îi întreb pe doamna Laska sau pe tata despre astfel de lucruri.
De data asta n-o să-i întreb.
Cercetăm amănunțit fiecare centimetru al panourilor albe și aflăm cam
același lucru: detalii peste detalii, viețile noastre întregi mărunțite în sute de
mini-teste. Fotografiile mesei de ședințe ne ajută și mai puțin. Strălucirea
luminii fluorescente pe tăblia de sticlă face hârtiile aproape ilizibile. Cel mai
clar lucru pe care îl putem distinge este mai degrabă un puzzle cu litere,
decât o propoziție. Documentul pare important, conține fotografii și titluri
scrise gros. Dar fotografiile seamănă cu niște stropi de apă, iar după mai
mult de o oră în care ne chinuim să citim titlul principal, ne iese cam așa
ceva:

ART(H) OM W G EN

— Asta explică tot, zice Malik cu amărăciune.

— Ar putea fi un cod? se întreabă Hector.
— Mira-m-aș zic eu. Restul e scris în engleză. Pur și simplu ne lipsesc prea
multe litere.
— Nu apare Osiris pe nicăieri, remarcă Tori. Nici Serenity.
— Poate-i numele cuiva. Arthur Nu știu-cum.
— Sau Martha, zice Tori.
— Primul cuvânt ar putea fi și Marte, intervine sarcastic Malik. De asta
suntem speciali. Suntem extratereștri. Am rezolvat misterul. Tata poartă
papioanele alea ca să comunice cu nava-mamă de pe orbită…
VP - 106
 — Nu-i de glumă, Malik, îl întrerup eu. Vorbim despre viețile noastre și
asta ar putea fi ceva important.
— Ne-ar ajuta dacă am ști ce voia să fie hârtia asta, mi-o întoarce Malik.
De ce n-ai încercat să-ți dai seama la ce te uitai, în loc să fotografiezi pur și
simplu tot?
Tori e răbdătoare.
— N-am avut timp. Cobora pe scări un Purpuriu.
Mă uit la litere, așteptând să se umple spațiile goale și să dezvăluie
adevărul despre cei unsprezece oameni speciali.
Seara, în pat, continui să mă uit până mi se descarcă bateria tabletei și
ecranul devine negru.
∵
După chinul de trei ore de marți noaptea, nu sar în sus de bucurie la
gândul de a mă furișa până la fabrică numai ca să mă conectez la rețeaua lor
Wi-Fi. Îmi amintesc că am reușit să ne conectăm chiar lângă poartă, la baza
dealului Fellowship. Nu-mi pot face de lucru cu tableta pe-acolo fără să atrag
atenția Purpuriilor. Dar poate mai există și alt loc, undeva chiar dincolo de
terenul uzinei, unde să mă prefac că învăț, dar de fapt să „agăț” semnalul
care trece prin ziduri.
Mă duc într-acolo vineri după școală și o iau pe lângă gard, verificând
mereu dacă am semnal pe tabletă. Când văd că am, mă retrag câțiva pași
până într-un loc unde pot sta pe iarbă, rezemat de un copac. Semnalul
rămâne. Perfect. Mi-am luat și rucsacul, așa că împrăștii niște cărți în jur.
Dacă mă vede cineva, o să creadă că îmi fac temele.
Încep cu pagina Ceaiului de la Boston, să mă asigur că am intrat pe
internetul cel adevărat. Pe urmă tastez cu grijă literele în fereastra de
căutare Google.

ART(H) OM W G EN

Nimic. De fapt, rezultate sunt multe, dar toate pornesc de la cuvântul

cheie „artrită”.
Cu alte cuvinte, Google nu poate înțelege literele mai bine decât noi.
Prostii întrebi, prostii primești răspuns.
Îndrăzneț, dau o căutare cu „Osiris”. Îmi apar milioane de pagini, nu
numai despre zeul egiptean, ci și despre o firmă de pantofi, un club de
sănătate, un hotel, o trupă rock și sute de alte afaceri care au în numele lor
cuvântul Osiris. Există până și un magazin de delicatese în New York care
oferă o specialitate numită Osiris – friptură de miel pe lipie, cu humus în
formă de piramidă deasupra. Când adaug, însă, la căutare și „Serenity, New
VP - 107
Mexico”, rezultatele se reduc la zero. Ceea ce însemnă că lumea orașului
Serenity nu s-a intersectat niciodată cu lumea lui Osiris.
Cu excepția acelei săli de ședințe despre care nu știe nici măcar Google.
Nemulțumit, șterg Osiris și caut doar Serenity. Și atunci fac o descoperire
uimitoare.
Nu există nicio companie care să se numească Fabrica de Mase Plastice
Serenity.
Cum e cu putință? Sigur, conurile de trafic sunt în mod clar o păcăleală,
dar cum să scapi din vedere o clădire uriașă? Ce crede Google că e
construcția aceea, un limitator de viteză pe șosea? Adevărată sau nu, fabrica
este centrul întregului oraș!
Tastez din ce în ce mai repede, impulsionat de azotul lichid pe care îl simt
curgându-mi prin vene. Nu există nici Compania de Cablu Serenity, nici
Canalul Unu Serenity, nici ziarul Pax.
Închid tableta. Nu vreau să continui. Simt că vine spre mine ceva ca un
tren în viteză. Indiferent ce-o fi, nu voi avea puterea să-i țin piept. Mă
tentează să dau fuga acasă și să-i arunc tatii în față tot ce am aflat, dar,
evident, asta nu-i o soluție.
Și-atunci? Nu rămâne decât să insist, să merg mai departe și să încerc să
găsesc o explicație pentru toate aceste lucruri.
Reiau căutarea cu „Osiris”. Sunt enorm de multe pagini – peste șase
milioane – parcă aș înota printre linkuri, luptându-mă să rămân la suprafață.
Nu mi-ar ajunge o viață să parcurg atâtea site-uri. Nici dacă m-ar ajuta și
ceilalți.
Trebuie să existe o cale să restrâng aria. Adaug alte cuvinte cheie: Copii.
Studiu. Nu încape nicio îndoială că suntem studiați. Comportament. Face
cumva parte din studiu. Cele șase milioane de posibilități se reduc la doar
optzeci de mii. Să spun că sunt descurajat nici măcar n-ar putea descrie
câtuși de puțin ce simt.
Nu voi reuși niciodată să le analizez pe toate, dar sar de colo-colo,
sperând să-mi atragă atenția ceva. Majoritatea linkurilor se încadrează în
două categorii: ghiduri de studiu pentru copiii care învață despre mitologia
egipteană și studiile unor specialiști cu privire la marca de încălțăminte
Osiris.
Pe urmă îmi sare în ochi un cuvânt care nu are vreo legătură nici cu
mitologia, nici cu încălțămintea, îl recunosc imediat, deși la început nu știu
exact de unde să-l iau.
Hammerstrom.
Tipul acela din rândul Mâncătorilor Purpurii de Oameni? De ce să apară
el aici? Pe urmă inima începe să-mi bată mai tare. O legătură între Osiris și
VP - 108
Purpurii înseamnă o legătură între Osiris și Serenity! N-are cum să nu fie
important.
Dau clic pe link și îmi apare pe ecran un document lung, redactat cu un
font de literă care îmi amintește de o mașină de scris de modă veche.

PROIECTUL OSIRIS

Proiectul Osiris a fost un experiment strict secret asupra

comportamentului uman propus la sfârșitul anilor 1990 de către dr.
Felix Hammerstrom, specialist în științe sociale, și miliardara
internetului Tamara Dunleavy…

Felix Hammerstrom? Dr. Felix Hammerstrom, specialist în științe sociale?

Gândul mi se întoarce la momentul când m-a dat Siguranța jos din elicopter.
Da, domnule Hammerstrom. Cuvintele acestea nu le erau adresate
Purpuriilor; îi erau adresate tatei! Tata a fost cel care mi-a spus că este
numele unuia dintre membrii echipei de salvare. Iar eu l-am crezut, pentru
că, nu-i așa, de ce m-ar fi mințit?
De-atunci și până acum, însă, a mai mințit de cel puțin douăzeci de ori. A
încercat să-mi șteargă adevărul din memorie spălându-mi creierul și dându-
mi pastile. Iar acum mă uit la dovada certă că este unul dintre oamenii aflați
în spatele Proiectului Osiris, indiferent ce-o fi ăsta. Aș vrea să spun că nu-mi
vine să cred, dar de fapt cred totul imediat.
Propriul meu tată, iar eu nici măcar nu-i știam numele adevărat!
Mă reîntorc la ecran.

Osiris avea ca obiectiv cercetarea conceptului de criminalitate din

perspectiva natură versus educație, adică: se naște rău un anume
individ, sau devine rău fiind influențat de mediu și de experiență? Era
de așteptat ca rezultatele să revoluționeze concepțiile noastre cu
privire la sistemul de judecată și cel penal, să schimbe conceptele de
crimă și de pedeapsă așa cum le știm acum.
Experimentul propus implica clonarea umană – procesul medical
prin care unor oameni vii li se creează gemeni identici, pe baza
recoltării de ADN. În cadrul Proiectului Osiris, urmau să fie clonate cele
mai geniale minți criminale aflate în acel moment în închisoare. Copiii
născuți astfel urmau să fie crescuți de părinți surogat într-o comunitate
alcătuită artificial, izolată geografic și protejată cu grijă de expunerea la
ilegalitate, violență, minciună și fraudă. Copiii-subiect urmau să fie
copii exacte ale celor mai rele exemplare din societate umană, dar
crescuți departe de orice influență negativă. O monitorizare atentă
avea scopul să dovedească dacă clonele își urmau destinul malefic

VP - 109
 înscris în ADN sau dacă mediul onest și integru reușea să crească adulți
liniștiți, supuși legilor.
Primit inițial cu entuziasm datorită abordării științifice a
problemelor sociale, Proiectul Osiris a fost ulterior criticat pentru
folosirea insensibilă a vieții omenești în scop de cercetare și pentru
lipsa lui de încheiere clară. Planul se referea la o posibilă schimbare a
protocoalelor experimentului în momentul în care subiecții clonați
împlineau paisprezece ani, dar existau foarte puține detalii în legătură
cu ce urma să se întâmple după aceea.
Aceste îngrijorări, împreună cu interzicerea internațională a clonării
umane, au condus la abandonarea Proiectului Osiris în anul 1999. Dr.
Hammerstrom a demisionat de la Universitatea din Colorado și a
dispărut din atenția publică. Tamara Dunleavy s-a retras din afaceri și
trăiește acum izolată într-o fermă din apropiere de Jackson Hole,
Wyoming…

Sunt calm ca de obicei, dar știu că asta se întâmplă din cauză că nu pot să
cuprind cu mintea ceea ce tocmai am văzut. Sunt tentat să consider totul o
nebunie, numai că fiecare piesă, fiecare element se așază la locul lui exact ca
într-un puzzle rezolvat. Felix Hammerstrom – Felix Frieden. O comunitate
artificială, izolată – Serenity. Străzi cu nume ca Fellowship, Harmony, Amity,
Unity5.
Citesc articolul iar și iar, până când practic mi se întipărește în creier.
Totul este adevărat. N-are cum să nu fie. E adevărat fiecare cuvânt.
Cu o sigură excepție: Proiectul Osiris n-a fost abandonat niciodată. Felix
Hammerstrom și-a schimbat numele și l-a continuat, a mers mai departe
într-un loc atât de îndepărtat de restul lumii, încât n-a aflat nimeni de el.
Proiectul Osiris suntem noi.

5 Camaraderie, Armonie, Prietenie, Unitate (n. tr.).

VP - 110
 17.

HECTOR AMANI

Acum înțeleg. Totul are sens.

Demult, când eram un țânc în lada cu nisip – când mai-mai să mă înhațe
șarpele cu clopoței… înțeleg în sfârșit ce i-a spus mama tatii.
Știi cât e de valoros.
Nu era dragostea necondiționată a unei mame pentru copilașul ei. Nu
sunt copilul ei. Nu sunt copilul nimănui. Nici măcar nu sunt om.
Sigur, tehnic vorbind, clonele sunt totuși considerate oameni. Corpurile
noastre au aceleași organe vitale, sânge, țesuturi și oase ca ale oamenilor
adevărați. Mâncăm, bem, dormim și ne ducem la toaletă la fel ca toți ceilalți.
Nu, când mama a spus valoros, exact la asta s-a gândit. Că mai există doar
alți zece ca mine în toată lumea – nu doar clone umane, ci clone ale unor
genii ale crimei.
Asta-i partea pe care-mi vine cel mai greu s-o accept. Sunt destul de
deștept și iau note bune, dar nu mă simt deloc un geniu. Asta mă face să mă
gândesc la cineva malefic și inteligent care ar încerca să controleze lumea.
Dacă stau să analizez, nu mi-ar displăcea să am mai mult control; nu asupra
lumii, doar asupra locului meu în ea. Mai ales în ce-i privește pe mama și pe
tata. Și pe Malik, poate.
În ce-l privește pe Malik, da, el ar putea fi un geniu dominator.
E o adevărată nebunie pentru oricine să afle lucruri despre el însuși. Iar
nebunia maximă este că nici așa nu știm tot: da, am fost clonați după niște
genii ale crimei, dar după care? Cine sunt acei infractori supremi cu care
suntem identici genetic?
Am rămas toți șocați când ne-a anunțat Eli că suntem clone, dar eu sunt
ceva mai puțin șocat decât restul. Am simțit întotdeauna că sunt ceva mai
puțin decât un om – nu suficient de bun, sau de curajos, sau de frumos ca să
corespund criteriilor. N-am bănuit niciodată că aș fi fost creat în laborator,
ca plasticul spațial sau vreo cremă revoluționară pentru coșuri. Dar astea
sunt amănunte.
Eli ne duce în apropierea fabricii ca să putem citi articolul cu ochii noștri.
Povestea este mult mai puțin științifico-fantastică decât mă așteptam. Am
început toți prin a fi celule în eprubete, dar pe urmă totul a decurs oarecum
normal. Am fost plasați vreme de nouă luni în mame purtătoare și ne-am
VP - 111
născut normal. „Părinții” noștri din Serenity – mamele și tații care ne-au
crescut – sunt oameni de știință care lucrează în cadrul Proiectului Osiris.
Copiii nespeciali din oraș nu sunt clone, ca noi; sunt copii naturali ai altor
oameni afiliați experimentului.
— Trebuia să-mi fi dat seama, șoptește Tori. Când lucram la schița pentru
pictura murală, s-a văzut clar. În unele familii, copiii seamănă cu părinții, dar
nu și în ale noastre.
Ținând cont că parcă am fi fost loviți de un asteroid, reacția noastră este
destul de liniștită. Se varsă câteva lacrimi, dar majoritatea suntem prea
uluiți ca să plângem. Sunt foarte multe de digerat: părinții noștri nu sunt
părinții noștri; nu avem părinți deloc; viețile noastre sunt în întregime un
experiment. Eli a avut mai mult timp să se obișnuiască cu gândul, dar e cel
mai distrus dintre noi patru. „Tatăl” lui este șeful întregii povești – el și
miliardara aceea, care acum pare să nu mai facă parte din ea.
— Cine spune că nu semănăm cu familiile noastre? mormăie Malik. Doar
cu așa zișii noștri părinți nu semănăm. Mă întreb oare cu cine semăn eu. Cu
Adolf Hitler, probabil.
Eli clatină din cap.
— Nu puteam fi clonați după criminali celebri de-acum multă vreme.
Oamenii din care ne tragem sunt încă în viață, sau cel puțin erau când – i se
strâmbă gura – am fost fabricați.
Tori își acoperă fața cu palmele.
— Nu-mi vine să cred că suntem criminali. Nici nu-mi pot imagina ce
lucruri oribile trebuie să fi făcut!
— Oprește-te imediat, îi poruncește Eli. Noi n-am făcut nimic. Chiar dacă
suntem copii perfecte ale unor oameni care au comis fărădelegi, noi suntem
nevinovați. Să nu uitați asta niciodată.
— Exact ăsta a fost scopul experimentului, intervin eu. Să demonstreze că
putem fi buni chiar dacă suntem clonele unor oameni răi.
— Acum mă simt mult mai bine, zice sarcastic Malik. Sunt un monstru,
dar pot fi un monstru bun.
— Noi suntem doar patru dintre cele unsprezece clone, se văicărește Tori.
Cum le spunem celorlalți?
Are dreptate, Mai există încă șapte clone Osiris în oraș care habar nu au
cine sunt.
— Dar o să le spunem celorlalți? nuanțez eu întrebarea ei.
— Nici vorbă, zice iute Malik.
— Sunt la fel ca noi, argumentează Eli. Au dreptul să știe.
Malik rămâne de neclintit.
— Jumătate o să ne creadă nebuni, iar cealaltă jumătate o să se sperie și o
VP - 112
să-i ia gura pe dinainte.
— Măcar lui Amber trebuie să-i spun, zice Tori. E prietena mea cea mai
bună.
— Amber este de-a dreptul ultima persoană căreia poți să-i spui, o
contrazice Malik. Ea crede că Valea Fericită e Shangri-la tra-la-la. N-ar
accepta în veci că viața ei perfectă este în realitate un experiment bolnav
derulat de familiile noastre iubitoare. Se va duce direct la părinții ei ca s-o
asigure din nou că există un Dumnezeu în cer și totul pe lume e bine. Iar
atunci Proiectul Osiris va ști că noi știm, iar asta le-ar putea distruge toată
cercetarea. Ați observat și voi că pagina web nu pomenește ce urmează să se
întâmple cu noi, dacă ne contaminăm cu prea multe informații.
Nu-mi place cum sună asta.
— Malik…
Nu mi-a trecut niciodată prin minte că părinții noștri ar putea încerca să
ne facă rău, dar asta probabil din cauză că am crescut aici. În lumea reală,
oamenii își fac rău unii altora în fiecare zi. La urma-urmei, ce rol au
Mâncătorii Purpurii de Oameni? În niciun caz să apere o fabrică de plastic
care nu-i fabrică sau să mențină ordinea într-un oraș în care-i ordine sută la
sută.
— Doar nu crezi că, din moment ce-am fost făcuți, putem fi desfăcuți? mă
cutremur eu.
— Adică uciși? întreabă cu amărăciune Malik. Nu se poate. N-ați observat
că în Valea Fericită nu există cimitir? Încep să mă întreb ce-am făcut cu
morții din 1937 până acum… i-am mâncat?
— Încetează, îl roagă Tori. N-a existat niciodată anul 1937 pentru
Serenity. Au construit orașul pentru noi. Iar când Osiris se va termina,
Serenity probabil că o să dispară.
— Osiris s-a terminat deja, intervine Eli. Din clipa când știi că ești într-un
experiment, experimentul nu mai funcționează.
— Nemaipomenit, comentează Malik. Întregul scop al vieților noastre
tocmai a luat sfârșit.
Așa are el talentul să taie chiar în miezul problemei.
Eli clatină din cap.
— Scopul lor în ce ne privește poate că s-a terminat. Dar noi avem vieți
întregi înaintea noastră. Nu știu ce părere aveți voi, dar eu am de gând să
mi-o trăiesc pe a mea.
— Mult succes când îi vei vinde asta scumpului tău tată, insistă silabă cu
silabă Malik.
N-am fost niciodată cel mai vesel copil din oraș, iar faptul că părinții mei
sunt în realitate oameni de știință explică ceva din asta, dar nu tot. Familia
VP - 113
Bruder, familia Pritel, familia Laska sunt și ei cercetători, la fel că ai mei. Și
totuși, ei au fost „părinți” într-un fel în care ai mei n-au fost niciodată. Chiar
și un experiment are nevoie să fie iubit.
— Vom pleca, zic eu din senin.
— Da, sigur, pufnește Malik.
— Serios, insist eu. Tu vorbești mereu că vrei să pleci din Serenity pentru
că-i mare plictiseală. Ei bine, exact asta vom face. Cât de curând.
Mă privesc toți lung – Malik nesigur, Tori, uluită. Îmi ia o clipă să descifrez
expresia lui Eli. E ceva cu care nu sunt obișnuit: respect. Pentru prima oară
în viață, conduc, nu urmez pe altcineva.
— Hector are dreptate, zice el. Nu ne vom elibera niciodată de Osiris până
când nu plecăm din locul ăsta.
— Dar suntem doar copii, protestează Tori. Suntem în mijlocul pustietății.
Și suntem doar patru, spre deosebire de cei aproape două sute care vor
încerca să ne oprească.
— Nu va fi ușor, acceptă Eli, dar dacă am reușit să intrăm în fabrică, vom
reuși și asta. Dacă plănuim totul cu grijă, se poate.
— Nu seamănă cu intratul în fabrică! exclamă Tori, cu vocea frângându-i-
se puțin. Acolo a durat trei ore; plecarea ar fi pentru totdeauna! Poate că ai
mei nu-mi sunt părinți în sens obișnuit, dar rămân totuși părinții mei. Chiar
dacă m-au mințit nu înseamnă că nu vreau să-i mai văd niciodată.
Malik își studiază tenișii. Speră să nu observe nimeni, dar în bătaia
soarelui se vede că are ochii umezi. Se plânge tot timpul cât îl cocoloșește
maică-sa și ce penibil e taică-su. Și totuși, gândul de a-i părăsi îl tulbură.
— Contați pe mine, zice el tare. Dacă Hector are curaj, am și eu.
Rămân cu gura căscată. Malik e cel puternic, dar iată că acum are nevoie
să-i dau eu curaj.
Îmi dau seama că am mai puțin de pierdut decât el. Eu am o viață
confortabilă alături de doi cercetători care se prefac că sunt mama și tata. El
are o familie.
— Nu-mi pot părăsi părinții, șoptește aproape neauzită Tori.
— Noi nu avem părinți, o informează Malik. Noi avem îngrijitori zoo.
Mă doare până și pe mine să aud asta. Mama și tata sunt cel mai ușor de
părăsit dintre toți. Dar nu merge așa.
Nu sunt părinții noștri adevărați, dar sunt singurii pe care i-am cunoscut
vreodată.

VP - 114
 18.

ELI FRIEDEN

Casa noastră-i plină de fotografii ale sărmanei mele mame decedate. Tata
îmi ține mereu predici despre ce-ar fi dorit „mama”, iar eu trebuie să trăiesc
la înălțimea așteptărilor ei. Nu numai că-i mereu prezentă în viața noastră,
dar este și mereu dezamăgită. Adăugați asta la vinovăția mea că nu-mi
amintesc absolut nimic despre ea – nici vocea, nici atingerea, nimic.
Acum știu de ce. Pentru că mama n-a existat niciodată.
Petrec douăzeci de minute uitându-mă cu lupa la fotografia lor de nuntă.
S-ar zice că nu sunt singurul din casă care se pricepe să utilizeze Photoshop.
N-ar trebui să fiu atât de uimit. Orice om destul de pervertit încât să poată
crea Proiectul Osiris poate inventa și o soție, mamă iubitoare. E floare la
ureche față de clonarea a unsprezece copii folosind ADN-ul unor prizonieri
din închisori de maximă securitate și de inventarea unui întreg oraș și a unui
mod de viață în care să-i crești.
Tata nu este primar și director de școală – e savant – un savant nebun. Și
nici măcar nu-i tatăl meu. Este, de fapt – îmi dau seama acum – cel mai mare
mincinos din lume. Și-a inventat numele, soția, orașul, fabrica de plastic,
ziarul și așa numita noastră educație, în care doar o informație din zece s-ar
putea să fie adevărată. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât descopăr
mai multe minciuni care se învolburează în jurul meu ca ceața.
Exemplu: din moment ce nu avem părinți reali, numele noastre de familie
trebuie să fi fost inventate, nu? Am stat câteva ore ieri noapte pe Google
Translate și am aflat că numele noastre înseamnă lucruri gen prieteni, frate,
pace și iubire în mai multe limbi. Până și numele ziarului, Pax, este cuvântul
latinesc pentru pace. La fel ca străzile și ca echipele de polo și ca însuși
numele orașului, totul face parte din experimentul Osiris: pot copiile fidele
ale unor genii ale crimei să se dovedească cetățeni onești, dacă stau pe
strada Armoniei, în loc de strada Stejarului?
Este o întrebare interesantă, dacă nu ești chiar tu sărmanul tont creat
special numai ca să fii subiect de laborator. Cunoașterea faptului că ești
copia exactă a unui criminal îngrozitor nu-i un lucru pe care să-l porți cu
tine cu plăcere. Malik a glumit despre Adolf Hitler, dar am putea fi clonați
după infractori care au jefuit oameni și poate chiar i-au ucis. Chiar dacă eu n-
am făcut nimic rău, am și eu fiecare cromozom din ADN-ul acelui individ
VP - 115
care a făcut lucruri oribile – fiecare celulă cerebrală care l-a determinat să
acționeze astfel.
Este înspăimântător și te umple de furie – iar furia asta este lucrul cel mai
înspăimântător. Oare furia l-a transformat pe geamănul cu același ADN ca al
meu într-un geniu criminal? Înseamnă că sunt și eu deja pe același drum?
Cum pot opri asta? Se poate opri? Decid eu tot ce fac, sau el?
Malik se gândește și el de unde provin genele lui, dar nu pare afectat de
asta. Îl numește pe donatorul ADN-ului său „tipul meu”.
— Abia aștept s-o șterg de-aici ca să-l pot găsi pe tipul meu.
— Să știi că nu ți-e unchi, îi amintește Hector. E mai degrabă un geamăn
malefic mai bătrân ca tine.
— Pun pariu că stă în New York, visează Malik cu ochii deschiși. Îmi
convine de minune, tot acolo aveam de gând să merg și eu.
— Motivul pentru care i-au obținut ADN-ul este că se afla în pușcărie, îi
explic eu. Sunt toate șansele să fie tot acolo. Marii criminalii primesc
pedepse lungi.
— Nu s-a construit încă pușcăria care să-l poată opri înăuntru pe tipul
meu. El tre’ să fie jucător de anvergură. Doar nu vreți să mă aleg cu un cap
pătrat care a traversat pe unde n-avea voie.
De parcă am participa la un concurs de cine-a fost clonat după infractorul
cel mai șmecher.
— Eu nu vreau să-l cunosc pe al meu.
Este unul din rarele momente când Hector nu-i de acord cu Malik.
— Ei, hai, îi răspunde Malik. Pe-al tău e floare la ureche să-l găsești. E de-
ajuns să scormonești sistemul penitenciar după un tip de un metru treizeci
închis pentru o pisălogeală.
Hector nu mușcă momeala.
— Nu-mi pasă cu cine semăn, zice el serios. Vreau doar să plec de aici și
să o iau de la început.
— Ce mai așteptăm? se întoarce Malik spre mine. Când ne luăm tălpășița?
— Tori încă nu s-a hotărât dacă vine cu noi, îi spun eu.
— Las-o baltă, frate! exclamă Malik. N-am nimic cu Tori, dar nu putem
amâna treaba la nesfârșit până își bagă ea mințile-n cap.
Mă țin tare pe poziție.
— Avem nevoie de ea. Îți amintești escapada în fabrică? N-am fi scăpat
întregi de-acolo fără ea. Trebuie să facem lucrurile ca lumea, Malik. Dacă ne
prind, nu vom mai avea a doua ocazie, chiar și dacă părinții noștri ar fi
nevoiți să ne lege cu lanțuri în camerele noastre.
— Bun, atunci spune-i să se grăbească, zice iritat Malik. Dacă așteptăm
prea mult, o să se înmoaie și o să le ciripească totul lui mami și lui tati.
VP - 116
 Pentru mine, ăsta-i exact motivul să n-o presez. Dacă insist prea mult, s-ar
putea să cedeze și să le mărturisească părinților.
Înțeleg perfect de ce șovăie să-și dea toată viața peste cap. Nu-i vorba
numai despre a-și aduna curajul să se despartă de familie. Să evadăm din
locul ăsta va fi o treabă dură. Următorul oraș se află la o sută treizeci de
kilometri distanță și nu avem alt mijloc de transport în afară de biciclete.
Suntem noi patru împotriva a aproape două sute de participanți la Proiectul
Osiris și de Mâncători Purpurii de Oameni, iar ei au mașini și un elicopter. Și
chiar dacă reușim să scăpăm de-aici, ce facem pe urmă? Suntem minori, nu
cunoaștem pe nimeni din altă parte decât Serenity și habar nu avem cum
merg lucrurile în lumea largă. Educația noastră poate semăna sau nu cu
realitatea, până și cărțile pe care le-am citit și filmele pe care le-am văzut s-
ar putea să fi fost modificate de cercetătorii Osiris.
O idee ar fi să mergem la poliția din Taos și să le spunem cine suntem și
ce ni s-a făcut. Poate în felul ăsta vor închide Proiectul Osiris și îi vor salva
pe ceilalți șapte care sunt ca noi. Dar pentru asta ar trebui în primul rând să
ne creadă – ne ducem cu o poveste nebunească spusă de niște copii. Ce
dovezi avem? Câteva zeci de fotografii din sala de ședințe? Pe tableta mea
abia dacă se pot citi – avem o mulțime de ART (H) OM W G EN și foarte
puține date concrete. Informațiile concrete de pe panouri pot fi ușor date jos
și ascunse. Se va ajunge până la urmă la cuvântul nostru împotriva
cuvântului părinților noștri.
Din cât putem prevedea, vom avea probleme din cauza infracțiunilor
săvârșite de gemenii noștri cu același ADN, sau pur și simplu pentru că
suntem clone. Dacă și asta-i ilegal?
În caz că reușim să fugim, trebuie să luăm lucrurile pe rând, așa cum vin,
și să decidem pe loc. Perspectiva asta mă îngrozește, numai că nu destul
încât să rămân aici și să trăiesc cum vrea Proiectul Osiris.
Deci pentru moment așteptăm, facem planuri în minte și încercăm să ne
comportăm ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Zâmbesc, deși am un nod în
gât, și îmi reamintesc că cel care stă la masă în fața mea nu este tatăl meu, ci
un savant pe care îl cheamă Felix Hammerstrom. Sunt liniștit și ascultător,
fiul perfect. Mă spetesc muncind la un proiect pentru Ziua Orașului Serenity
pe care sper din toată inima să nu mai fiu aici ca să-l prezint. Scriu detalii
nesfârșite despre vizita din 1937 a Președintelui Roosevelt, un eveniment
care n-a avut loc niciodată, în ciuda a ceea ce susține internetul nostru fals.
Umplu pagini de Excel cu statistici de producție ale fabricii noastre de mase
plastice care nu există. Citez articole false din Pax despre cum este orașul
nostru cel mai cel din stat, din țară, din emisferă, din lume, din sistemul
solar, din Calea Lactee.
VP - 117
 La școală, îmi păstrez notele bune și îmi țin gura. Dacă doamna Laska află
la ce ne gândim noi în ora de meditație, îmi coboară imediat nota de la
recunoștință.
La sport, mă port ca o fiară în bazin. Toate emoțiile pe care le ascund în
celelalte aspecte ale vieții răbufnesc la polo. Din fericire, găsesc o scuză. Îi
spun doamnei Delaney că intenționez să țin piept forței fizice copleșitoare
pe care o aruncă în joc Malik.
— E normal să joci agresiv, zice ea. Dar înoți de parcă ai încerca să
pedepsești apa. Te miști mai bine când păstrezi ritmul relaxat și echilibrat
pe care îl folosești de obicei.
— Data viitoare mă voi strădui mai mult.
Rostesc cuvintele atât de automat, încât își dă seama că vorbește gura
fără mine.
Tace o vreme și rămâne pe gânduri. Pe urmă zice:
— Ții minte ce ți-am spus când am venit atunci la tine acasă? Că dacă ai
vreodată nevoie să vorbești cu cineva, poți conta pe mine?
Țin minte, și adevărul este că-mi place să vorbesc cu doamna Delaney.
Am simțit întotdeauna că e altfel decât restul adulților din oraș, iar acum am
dovada. Când a început Proiectul Osiris, probabil că era doar un copil. Oare
știe tot adevărul despre ce se petrece aici? Imposibil de spus, dar sper că nu.
Vreau să cred că-i genul de persoană care n-ar accepta să fie complice la o
șmecherie ca Serenity.
Îmi dau seama pe neașteptate de ceva: Când voi pleca din orașul ăsta de
coșmar, s-ar putea să-mi pară rău că mă despart de tata, mai ales datorită
obișnuinței și a creierului spălat. Dar numai de ea îmi va fi cu adevărat dor.
— Sunteți nemaipomenită, doamnă Delaney. N-am să vă uit niciodată.
Pare nedumerită.
— Să mă uiți? Nu plec nicăieri. De-abia am venit.
Pe urmă zâmbetul jucăuș îi dispare de pe chip și i se îngustează ochii.
— Pleci tu undeva?
Îmi simt inima în gât și aproape mă înec. Cum mi-a scăpat o asemenea
prostie?
— Sigur că nu, reușesc să răspund cu voce răgușită. Nu plec nicăieri.
Mă studiază o vreme care mie mi se pare lungă.
— Iartă-mă, probabil că am înțeles greșit, zice ea în cele din urmă. Hai,
du-te să te schimbi. Poate mai încerci să înoți diseară acasă… Ia-o ușurel, cu
plăcere, regăsește-ți ritmul.
Imediat ce ușa vestiarului se închide în urma mea, alunec cu spatele lipit
de perete până pe podea și rămân acolo, respirând din greu. După ce mi-am
făcut atâtea griji din cauza lui Tori, aproape că m-am dat eu de gol într-o
VP - 118
conversație oarecare despre polo.
Încep să-mi dau seama că dacă mai întârziem mult, riscul ca unul dintre
noi să vorbească în plus crește exponențial. Și atunci putem spune adio
oricărei șanse de a ne dobândi libertatea.

VP - 119
 19.

TORI PRITEL

Mama pregătește în seara asta la cină felul meu de mâncare preferat

(macaroane cu brânză presărate cu firimituri de pâine drese cu mirodenii)
și nu se ia de mine decât când încep a patra porție.
Asta înseamnă dragoste. Trebuie să fie. Nu s-a schimbat nimic. Câteva
panouri dintr-o sală de ședințe și un articol vechi de pe internet nu pot
distruge o familie.
Steve ridică ochii din adâncurile temei mele.
— Sunt niște ecuații simple, Toribilo. Am discutat despre ele săptămâna
trecută. Și cu o săptămână mai înainte.
— Eu sunt artistă, Steve, îi spun. Evident că nu mă pricep la matematică.
— Atâta vreme cât face parte din programă, zice mama, evident că ai să te
străduiești.
Știu că nu-mi sunt părinți biologici, dar refuz să cred că pentru ei sunt
doar un experiment. Contez pentru ei la fel de mult cât ar fi contat o fiică
adevărată.
Cum să-i părăsesc?
Pe de altă parte, am văzut sala de ședințe de la fabrică, am văzut biroul
unde se tipărește Pax și unde se modifică realitatea care ajunge doar sub
ochii noștri. Am citit descrierea Proiectului Osiris și am văzut clar că nu
putea fi vorba decât despre noi, cei crescuți cufundați până în gât în armonie
și în mulțumire și închiși ermetic în acest oraș. Nu poate fi vorba despre o
neînțelegere; imposibil să ne fi înșelat. Este oribil, dar e oribilul adevăr.
De fiecare dată când părinții mei au fost nevoiți să lucreze după program
(un transport vital de conuri pentru trafic trebuia expediat de urgență
undeva!), a fost vorba despre o minciună deocheată. Probabil că au stat în
sala de ședințe și au povestit despre mine, făcând însemnări pe panoul
corespunzător. Mai rău, chiar înainte să mă nasc, când Proiectul Osiris urma
să fie abandonat pentru că era imoral, părinții mei au fost de acord chiar și
așa să crească o clonă a vreunei minți geniale criminale (eu).
Poate că au făcut-o pentru bani. Serenity este un loc destul de bogat.
Poate aveau de plătit împrumuturi pentru studii. Ce le rămânea de ales?
Vreau atât de mult să cred că despre asta-i vorba! Dar nici așa nu se
explică totul.
VP - 120
 Atunci, cum să rămân?
Poate că-i vorba despre altceva: noi, artiștii, suntem niște romantici
incurabili, și iată o viziune romantică de care nu mă pot descotorosi: pruncul
Tori e depus în brațele a doi cercetători și urmează dragoste la prima
vedere!
S-ar fi putut întâmpla așa. Probabil chiar așa s-a întâmplat.
Dar oare e destul?
Malik și Hector mă presează să mă hotărăsc o dată pentru totdeauna. Eli e
mai calm, dar în adâncul sufletului e mai răvășit decât noi toți. Până la urmă,
domnul Frieden este chiar șeful Proiectului Osiris.
Hopa! Nu domnul Frieden; dr. Hammerstrom.
Ca să devină viața și mai grea, Amber mi-a devenit din cea mai bună
prietenă, fostă prietenă, abia dacă mai vorbește cu mine. Asta-i oribil, pentru
că se presupune că tot împreună facem proiectul pentru Ziua Orașului
Serenity. Așa că uite-o chiar aici, la mine în atelier, pictează fundalul
tabloului meu mural.
Se spune că liniștea poate fi asurzitoare. Ei bine, este chiar pe dos.
Liniștea noastră e doar liniște. Am putea fi la fel de bine în adâncul spațiului
cosmic.
Suntem mai apropiate decât surorile, iar eu știu ceva care explică totul
despre viața și despre lumea ei. Și ce-i spun? Nimic.
Grozavă prietenă mai sunt!
Este mai mult decât ciudat – sau poate că nu. Poate că criminalii după
care am fost clonați sunt genul puternic și tăcut.
∵
Trandafirii mei agățători s-au oprit din urcuș la jumătatea spalierului,
arătând de parcă ar putea ajunge în vârf, numai să le dea cineva atenție. Acel
cineva fiind eu.
Pe lângă tot ce am neglijat, de pildă proiectul pentru Ziua Orașului și cea
mai bună prietenă, mi-am neglijat și plantele.
Steve spune că nu poți crește trandafiri în deșert și asta s-a transformat
în clasica noastră dispută nu poți, ba pot. Așa că sunt hotărâtă să-i cresc, să
pictez un tablou cu ei și să-i dăruiesc produsul finit, frumos înrămat, la
următoarea lui aniversare.
Mă urc pe spalier cu un pumn de legături, hotărâtă să îndrum cârceii să
urce spre cer. Sentimentul de a fi desprinsă de pământ și lipită de perete mi-
e foarte familiar – aproape că mă văd atârnând de zidul Fabricii de Mase
Plastice, atunci când s-a desprins frânghia. Am fost la un pas minuscul de
dezastru. Norocul meu că fabrica are atâtea scobituri și ieșituri care m-au
ajutat să ajung în vârf.
VP - 121
 Sau poate că n-a fost noroc. Mă uit la peretele nostru și văd la fel de multe
locuri de care m-aș putea agăța. Dacă mă pot cățăra pe o fabrică pe un
întuneric ca smoala, o casă obișnuită ar fi floare la ureche. Intrigată, trec
dincolo de trandafiri și de spalier și urc până la etaj. Nu pot să explic de ce,
dar mie punctele de sprijin mi se pare evidente, parcă ar fi subliniate cu
markerul. Sunt destul de sus, dar nu mi-e frică deloc. Mi-am sprijinit tenișii
de marginea de mortar dintre cărămizi și mă țin bine de pervazul de sub
fereastra de la dormitorul părinților mei.
Le aud vocile înăuntru și îmi vine să mă ridic și să bat în geam. Cred că ar
face o criză. Dau să cobor, dar îmi atrage atenția un cuvânt rostit de mama și
înlemnesc: „Osiris 3”.
Osiris 3 – ăsta-i Malik.
Rămân agățată de perete și aștept continuarea.
— Nu-mi place, îl aud spunând pe tata. Copilul ăsta nu-i doar un număr.
Vorbești despre unul dintre bunii prieteni ai lui Tori.
— Așa prevăd protocoalele, vorbește din nou mama. Cei mai mari vor
împlini curând paisprezece ani. Orice element toxic trebuie eliminat din
grup.
— Eu nu pentru asta m-am înscris în proiect, zice Steve și pare stresat.
Când pleacă?
— Nu vrem să stricăm Ziua Orașului Serenity, răspunde mama. Dar după
aceea, îl îndepărtăm.
Îmi alunecă un picior și mă clatin, agățată pentru moment de pervaz.
Dintr-odată, cățărarea asta nu mai e atât de amuzantă, iar să crești trandafiri
în deșert mi se pare pierdere inutilă de timp.
Cobor de pe perete, zgâriindu-mi picioarele în ghimpi. Probabil că mă
ustură, dar nu bag de seamă. Cele câteva cuvinte pe care le-am auzit mă dor
cu mult mai mult.
Am aflat deja ce sunt părinții noștri, dar e prima oară când unul dintre noi
o aude chiar din gura lor.
Orice element toxic trebuie eliminat din grup. Primul ar fi Malik. Apoi,
cine urmează?
Și, cel mai important, ce înseamnă exact eliminat?
Îmi dau seama că nu voi afla niciodată, pentru că nu ne putem permite să
rămânem aici destul cât să vedem.
Mă duc spre casa familiei Frieden. Pe drum simt că-mi vine să vărs, dar
acum, dacă am luat o hotărâre, nu voi mai reveni asupra ei. În mod ciudat,
nu m-am considerat niciodată o persoană cu voință puternică, dar înțeleg
acum că probabil am fost clonată după una.
Eli deschide ușa. Pare emoționat, când vede că sunt eu.
VP - 122
 Înghit greu.
— M-am hotărât.
∵
Malik încearcă să se prefacă nepăsător, atunci când îi povestesc
conversația părinților mei. Dar îmi dau seama că e speriat, pentru că respiră
cam prea des, de parcă tocmai ar fi venit de la antrenament la polo.
— Element toxic, da? Și ce-i nou în asta?
Nu-i prea iese fața plictisită.
— Familia Pritel nu te înțelege cum te înțelegem noi! încearcă Hector să-l
înveselească. Vorbești o mulțime de lucruri pe care noi ne-am prins că nu le
spui serios.
Malik se înfurie.
— Crezi că-i vorba doar de alde Pritel? Doar despre ei am aflat ce cred.
Toată lumea e la fel, toți adulții…
Amuțește brusc.
— Proprii mei părinți. Și ei vor asta. Și ei cred că trebuie să fiu eliminat.
— Nu avem de unde ști ce înseamnă „eliminat”, îi amintesc eu.
— Mă îndoiesc că părinții tăi se refereau la plivit grădina, zice el amar.
— Nu contează ce înseamnă, intervine Eli. Nu vom mai fi aici ca să aflăm.
Hai să punem la cale planul.
Ne gândim la ceva destul de simplu. (Nici nu se poate altfel, din moment
ce nu știm nimic despre lumea de dincolo de oraș.) Ne strecurăm afară după
ce adoarme toată lumea, sărim pe biciclete și ne întâlnim pe șoseaua Old
County Six la marginea orașului, chiar dincolo de camerele de supraveghere.
Improvizăm folosindu-ne doar de intuiție, e clar, și sperăm că puțina
informație pe care o avem va fi corectă. Pe baza unei hărți pe care a văzut-o
Eli pe internetul fabricii, credem că nu departe la sud de noi trece o cale
ferată. Problema este că pe harta feroviară Serenity nu apare. Deci punctul
nostru de plecare e doar o presupunere care se bazează pe locul unde se află
Taos și Pădurea Națională Carson. S-ar putea să fim doar la câțiva kilometri
de șine; sau s-ar putea să fim la optzeci sau o sută.
— Pe hartă nu-i mare diferență, remarcă Malik, dar când pedalezi, se
simte rău.
Întâlnirea în care facem planul e foarte tensionată și nu doar din cauză că
ne lipsesc detalii. Suntem speriați de moarte, dar și mai speriați de ce s-ar
întâmpla dacă rămânem. Malik este primul pe care îl paște o criză, dar toți
vom împlini paisprezece ani într-o zi. Aniversarea lui Eli este la numai
câteva zile după cea a lui Malik. Suntem în pericol să fim eliminați, orice-o fi
însemnând asta.
— Pot întreba un lucru practic? intervine Hector. Ce facem când vine
VP - 123
trenul?
— Simplu, răspunde Malik. Te aruncăm pe șine, iar în timp ce ei îți adună
resturile cu furca, noi ceilalți ne strecurăm într-un vagon.
— Fii serios, Malik, îl dojenesc eu.
— Cine glumește? Eu sunt un element toxic, mai ții minte?
— Nu mai toxic decât noi, îl consolează Hector. Am fost clonați după
galeria de onoare a oamenilor toxici.
— Atunci, eu sunt cel mai câștigat, zice Malik cu un amestec de ironie și
mândrie. Nu-i ușor să fii cel mai rău când ai crescut împreună cu pleava
pământului.
Eli conduce discuția înapoi la plan.
— Nu vom ști cum să acționăm în legătură cu trenul până când nu
ajungem acolo și vedem ce se întâmplă. Sper să treacă o garnitură cu
încărcătură grea, care să meargă încet, iar noi să ne putem urca pe o
platformă. Dar vom fi nevoiți să așteptăm și să vedem.
— Câtă vreme așteptăm departe de aici… zice Malik cu o expresie
întunecată.
— Tare aș vrea să văd ce față vor face părinții mei când se vor trezi și vor
constata că micul lor cobai a dispărut, zice Hector cu un amestec de plăcere
și de frică.
Simt un șoc.
— Eu mă gândeam să le las părinților mei un bilet – ceva în genul că îi
iubesc în ciuda a orice.
Eli aproape că îmi sare la beregată.
— Nici să nu te gândești! Dacă se trezesc în mijlocul nopții și îl găsesc? Îi
vor suna pe Purpurii într-o clipită.
Mi se umplu ochii de lacrimi.
— Pur și simplu nu suport gândul că ne despărțim pentru totdeauna.
Poate într-o zi – peste multă vreme, vreau să zic – vom putea, știți, să-i
vizităm.
Mi se frânge glasul.
— Da, da, nu uita să mă iei și pe mine, zice tărăgănat Malik. De-abia aștept
să mă întorc ca să mă elimine ei.
Stabilim momentul: mâine noapte. Cum lui Malik i se apropie sorocul,
suntem nevoiți să acționăm rapid.
În plus, dacă amânăm prea mult, cineva s-ar putea să se sperie. (Sunt
sigură că băieții se gândesc la mine.)
A doua zi mă duc la școală ca prin vis, adâncită în gândurile mele, pentru
că-i singura modalitate să nu mă pierd. Înregistrez totul ca „ultima oară” –
ultima oară când gust din omleta mamei; ultimul antrenament la polo;
VP - 124
ultima oră de meditație; ultima oară când stau la masa din bucătăria casei
noastre.
Steve simte ceva.
— Te simți bine, Toribilo? Pari cu mintea aiurea.
— Mă gândeam cum ar fi să studiez arta la Sorbona, răspund. La Paris
sunt Luvru, Muzeul d’Orsay și o mulțime de alte muzee nemaipomenite.
E un remediu sigur să-l îndepărtez de subiectul „de ce mă port ciudat”.
Sunt sigură că mâine îmi va încărca pe calculator un întreg tur cu explicații
al Muzeului Luvru – orice ca să mă împiedice să vreau să merg acolo.
Săracul Steve. Habar n-are că eu sunt deja pe drum.
A mai rămas un singur lucru nefăcut și trebuie să mă ocup de el. După
cină, urc scările la mine în atelier. Acolo, întins pe masa mare, este tabloul
pentru Ziua Orașului Serenity. Proiectul nostru, al lui Amber și al meu. E
terminat. Nu-i lucrarea mea cea mai bună, dar trebuie să recunosc că arată
cât se poate de decent, probabil din cauză că înfățișează felul de viață pe
care nu îl voi mai duce niciodată.
Îl fac sul și îl duc acasă la Amber – un drum pe care l-am făcut de un
milion de ori, deși nu în ultima vreme și nu simțindu-mă ca acum.
Mă bucur că doamna și domnul Laska sunt acasă, altminteri probabil că
Amber nu m-ar fi lăsat să intru. Îi sunt, totuși, recunoscătoare. Și-a ținut
promisiunea. N-a spus absolut nimănui despre fotografii și despre panourile
din fabrică. N-a făcut decât să nu mai vorbească cu mine, ceea ce a fost
destul de dureros.
Ajungem în cele din urmă în camera ei și derulez tabloul.
— Ce părere ai?
— E bun, zice ea fără să se uite la el. De ce l-ai adus aici?
— Ca să-l duci tu la Ziua Orașului Serenity.
— De ce nu-l poți duce tu?
Asta-i evident o întrebare la care n-am răspuns.
— E și proiectul tău, îi reamintesc.
Îl face sul la loc, părând exasperată și puțin tristă.
— Bine. Îl duc eu.
— A fost amuzant să lucrăm împreună, răbufnesc eu.
— Exact. Amuzant.
Simt că mă încurc în vorbe. După ce am fost atât de apropiate încât viețile
noastre practic se amestecau, mi se pare absolut îngrozitor s-o părăsesc așa.
— Îmi pare rău că ne-am certat. Dacă stai să te gândești, am fost prietene
mai multă vreme decât n-am fost.
Nu-mi mai răspunde. Vrea doar să plec. Oricum n-are rost s-o mai
lungesc, pentru că nu-i pot spune exact singurul lucru pe care aș vrea să i-l
VP - 125
spun:
Rămas bun.

VP - 126
 20.

AMBER LASKA

Lucruri de făcut azi

• ?????

Mă concentrez asupra foii de hârtie, dar din cine știe ce motiv, nu găsesc
nimic de scris pe ea. Nu mă pot gândi decât la Tori.
Ce se întâmplă cu ea? Adică, în afară faptului că s-a întors împotriva
orașului Serenity din cauza unui bilet de-al lui Randy.
E cea mai bună prietenă a mea și nu facem decât să ne certăm. Sunt atât
de supărată! Eu n-am timp să fiu supărată. Eu sunt o persoană ocupată!
E o prostie. Eu duc lucrurile la îndeplinire făcându-mi liste și
organizându-mi timpul. Să mă uit la o pagină goală nu se potrivește modului
meu de viață.

• Exersat la pian (1,5 ore)

• Exersat la balet (1 oră)…

Nu-i cine știe ce știință complicată. Lucrurile astea sunt pe listă zilnic.
Altceva?
Îmi atrage atenția ceva albastru. Este colțul tabloului făcut sul și rezemat
de birou. Cerul – cerul meu. Eu sunt cea care l-a colorat, chiar dacă n-am
contribuit prea mult la concepția artistică.
Iar o iei razna, îmi spun. Concentrează-te asupra listei.
Dar mă roade ceva: de ce să aducă Tori proiectul la mine acasă, când îl
putea păstra la fel de bine în atelierul ei? La mine în cameră e mai ușor să
calc pe el.
A fost, evident, un pretext să-mi vorbească. Dar ce a spus de fapt?
„Îmi pare rău că ne-am certat… Am fost prietene mai multă vreme decât
n-am fost”.
Bun, vrea să ne împăcăm și să fim prietene din nou. Dar n-am de gând să
stau și s-o ascult depănând teorii conspiraționiste.
Vezi-ți de listă…
Dar dacă nu încerca să ne împăcăm? Dacă privești lucrurile din alt unghi,

VP - 127
cuvintele ei par ceva ce i-ai spune unei persoane pe care n-o s-o mai vezi
niciodată. Dacă mi-a adus tabloul pentru că nu va mai fi ea aici, să-l ducă
singură?
Inima începe să-mi bată repede. Oare asta să însemne? Tori pune la cale
să fugă de acasă?
Imposibil. Cine-ar face ceva atât de drastic? Unde să se ducă și cum să
ajungă acolo?
Mă așez pe marginea patului, cu inima bătându-mi tare. Asta-i o nebunie!
Nici vorbă să reușească singură. Atunci mă lovește un gând. Oare au de gând
și alții să meargă cu ea? Eli, poate? Lui i-a scris Randy scrisoarea aceea. Sau
Malik, care nu tace o secundă despre cum are el de gând „să spele putina”.
Până la urmă, n-are importanță. Și ce dacă vor să plece? Vor fi niște copii
care vor trăi de capul lor în cine știe ce oraș jegos. Dar gândul că Tori ar
putea fi înconjurată de infracțiuni și de violență ca acelea despre care am
citit în USA Today îmi produce un nod în stomac.
N-o pot lăsa pe Tori să facă o asemenea greșeală. Am fost cele mai bune
prietene cândva, chiar dacă nu mai suntem. Pe de altă parte, m-a făcut să-i
promit că nu spun nimănui ce-am văzut la ea în atelier. Nu-mi pot călca
cuvântul.
Respir adânc și inventez altă listă:

• S-o prind pe Tori asupra faptului.

• S-o conving să nu facă asta.

Chiar dacă e pornită pe Serenity, în mod cert îi pot dovedi că moartea în

deșert nu-i o alegere mai bună.
S-o prind asupra faptului. Locuim la capătul străzii Harmony, de la
geamul camerei mele se vede perfect ușa de intrare în casa ei. Nu trebuie
decât să aștept până trece la fapte.
Până la Ziua Orașului Serenity a rămas mai puțin de o săptămână.
Indiferent ce urmează să se întâmple, se va întâmpla curând.
∵
Miezul nopții vine și trece și nu se întâmplă absolut nimic.
La început, citesc Fiicele doctorului March6 și mă uit din când în când pe
fereastră, dar lumina veiozei mele se reflectă prea puternic în geam. Sunt
plictisită, obosită și încep să amorțesc. Nu va da bine deloc, dacă fiica
profesoarei va adormi mâine la ore. Rămân atentă, amintindu-mi că regula a
treia a recunoștinței spune să faci ce se cuvine (prima regulă este să fii

6 Little Women, carte americană pentru adolescenți de Louisa May Alcott (n. tr.).
VP - 128
mulțumit cu ce ai, iar a doua, să fii sincer în permanență.)
Îmi cade capul brusc și îmi dau seama că pesemne am adormit.
Inacceptabil. Probabil că n-aș avea decât o singură ocazie s-o opresc pe Tori.
Când îmi simt iarăși capul în piept, îmi înfig unghiile în încheietura mâinii
până mă doare.
Încă mai strâng degetele, când văd că se deschide ușa familiei Pritel și
Tori se strecoară afară pe verandă, cu un rucsac pe umăr.
Mi-am pus deja tenișii și sunt gata să ies iute, fără zgomot. O pierd din
vedere și mă cuprinde panica. Era acolo, afară, acum numai câteva secunde!
Cum putea să dispară atât de rapid?
Pe urmă o surprind din nou trecând prin lumina unui felinar stradal. E
mult mai departe decât mă așteptam și descopăr de ce. Merge pe bicicletă!
Nu m-am gândit deloc la asta – nu te poți gândi la toate nici chiar dacă îți faci
listă. Dau fuga în garaj să-mi înșfac și eu bicicleta, clipind la orice scârțâit sau
zgomot care i-ar putea trezi pe mama și pe tata. Când reușesc în sfârșit să ies
pe ușița laterală – nu pot folosi ușa mare, automată, pentru că zguduie
întreaga casă – Tori nu se mai vede deloc. Ba nu, uite-o, sub alt felinar de pe
Old County Six, la vreun kilometru înaintea mea. O însoțesc încă doi – ba nu,
trei bicicliști. Se îndreaptă spre ieșirea dinspre est.
Pedalez din răsputeri, disperată să-i ajung, dar ei pedalează și mai tare.
Când ajung eu pe Old County Six, m-am mai apropiat puțin, dar nu cine știe
ce. Dincolo de marginea orașului nu sunt lumini stradale, mi-e greu să-i văd.
Din fericire, cerul de deasupra orașului Serenity e senin ca de obicei, iar
stelele atârnă ca strugurii, joase și strălucitoare. O jumătate de lună
contribuie și ea la lumina generală.
Îi dau bătaie. Trebuie să-i ajung suficient de repede și să-i conving să se
întoarcă în oraș înainte să observe cineva că lipsesc.
Merg cât pot de repede. Luminile din Serenity se îndepărtează în spatele
meu și mă aflu la rândul meu sub bolta cerului, așa că îi urmăresc mai ușor.
M-am apropiat la vreo patru sute de metri și câștig teren. Ei pedalează încet
și constant, în ritmul unei călătorii de durată, în timp ce eu sprintez. Pe lângă
Tori, îl identific mai întâi pe Malik, are o siluetă impunătoare. Pe urmă, încă
cineva mai mic – Hector. Dacă-i Malik acolo, putea să nu fie și el? Iar cel înalt
și subțire este…
În clipa aceea, Eli se întoarce de parcă mi-ar fi citit gândurile. Chiar și în
lumina aceea slabă, văd că face ochii mari când observă că îi urmărește
cineva. Le spune ceva celorlalți și încep toți patru să pedaleze nebunește. Se
îndepărtează iar, am nevoie de toate puterile să țin ritmul cu ei. Nu mi-a mai
rămas strop de energie.
Mă hotărăsc într-o fracțiune de secundă.
VP - 129
 — Tori! strig cât de tare pot.
Ea încetinește, rămâne în urma celorlalți, dar fără să se oprească.
— Amber? strigă ea, nevenindu-i să creadă. Ce cauți aici?
Gâfâi de nu mai pot. Cu ultima rezervă de energie care mi-a mai rămas,
gonesc spre ea.
— Stai, te rog.
Ea continuă să pedaleze, dar îmi dau seama că e tulburată.
— Nu ne oprim. Vino cu noi, dacă vrei, dar noi nu ne întoarcem.
— Dar… e… o nebunie, gâfâi eu.
Nu mai pot scoate alte cuvinte. Cum să-i conving să se întoarcă, dacă nici
măcar nu pot vorbi? Dacă mă opresc să-mi recapăt suflarea, îi pierd din
nou…
Gonesc mai departe. Dacă îi las să se îndepărteze, nu-i mai pot convinge.
Dar fiecare clipă ne îndepărtează de Serenity. Luminile orașului au dispărut
de mult.
Mă cuprinde oboseala. E mai rău decât la sfârșitul unui meci de polo,
pentru că mă doare capul și simt că mi se face greață de la stomac. Știu că
încă am un kilogram în plus, dar de ce mi-am ieșit atât de mult din formă?
Cineva din față cade. Îmi desprind ochii de la Tori exact la timp să-l văd
pe Hector cum se prăvălește de pe bicicletă pe un umăr. Reușesc să zăresc
prin apăsarea pe care o simt în ochi cum Malik sare să-și ajute prietenul. Dar
înainte să ajungă la el, se îndoaie de mijloc și vomită. Nu departe de mine,
Tori face la fel. Bicicleta îi cade pe pavaj și ea se așază în mijlocul șoselei,
înecându-se. Eu icnesc, abia reușind să-mi păstrez cina în stomac. Capul îmi
bubuie atât de tare, încât abia reușesc să-mi mai dau seama unde sunt și de
ce pedalez o bicicletă. Ce se întâmplă, oare?
Eli vine împleticindu-se spre noi, ținându-se de cap de parcă i-ar fi frică să
nu-i zboare.
— Ieșiți de pe șosea! zice el răgușit, alb la față. Ascundeți bicicletele!
— De ce? gem eu.
Se vede clar că ni se întâmplă tuturor deodată ceva groaznic, dar la ce ne-
ar ajuta să ne ascundem?
— Eu am mai pățit asta o dată, cârâie Eli, trăgându-mi bicicleta departe
de asfalt, într-o tufă înaltă. Va apărea curând!
— Ce anume va apărea curând? gâfâie Tori.
În clipa aceea distingem slab, dar inconfundabil în liniștea nopții,
zumzetul îndepărtat al elicei elicopterului.
Malik îl aude și el, iar pericolul îi dă puteri să ridice capul.
— Purpuriii!
— Nu vom întrece în veci un elicopter! geme Hector.
VP - 130
 Eli se răsucește și cercetează avid întunericul.
— Acolo! arată el spre o stâncă de formă ciudată, cu un fel de streașină
deasupra. Intrați dedesubt!
— De ce? întreb eu. Vin să ne ajute!
— Vin să ne aresteze! mă contrazice Malik.
— Dar sunt de partea noastră! insist eu.
— Gândește! îmi ordonă Eli. Cum te simți? Te doare capul; ți-e rău de la
stomac – toți ne simțim la fel. Probabil că există un fel de barieră invizibilă în
jurul orașului, iar noi tocmai ne-am lovit de ea!
Mă supun, dar nu pentru că aș fi de acord cu el, ci pentru că durerea de
cap mă face să nu pot gândi limpede. Mă înghesui pe bâjbâite sub tufiș
împreună cu ceilalți, fără să văd nimic, și încercăm să ne adăpostim sub
stânca aceea. Dacă n-am fi atât de slăbiți și nu ne-ar durea atât de tare, am
arăta de-a dreptul comic, așa cum ne clătinăm pe picioare ca niște pui de
girafă care abia învață să meargă.
— Și bicicletele, zice Eli cu voce gâtuită. Luați bicicletele!
Efortul de a se întoarce după bicicletă îl face pe Hector să cadă din nou.
Cu un efort herculean, Malik reușește să-l târască după el, împreună cu cele
două biciclete ale lor. Eli încearcă să ne ajute pe Tori și pe mine, dar nimeni
n-are cum să-i fie de ajutor altcuiva. Ne simțim prea rău. În cele din urmă,
mă dau bătută și vomit. Simt gustul acidului gastric în gât.
Acum deja putem vedea luminile elicopterului, iar bâzâitul motorului
devine mai puternic. Un reflector mătură pământul cu un con de lumină.
Oricât de slăbiți am fi, asta ne dă pinteni. Ne îngrămădim deopotrivă cu
bicicletele sub lespedea de stâncă și stăm înghesuiți unii în alții, tremurând
de frică și de rău. Pentru o clipă lungă și oribilă, reflectorul se plimbă în jurul
ascunzătorii noastre.
Malik mă strânge cu putere de umăr, iar eu scâncesc:
— Lasă-mă să le fac semn unde suntem!
Tori îmi spune, la capătul puterilor:
— Pe toți sfinții, Amber, încă nu te-ai prins? Serenity este o închisoare, iar
noi tocmai i-am sărit gardul!
— Nu-i adevărat! bâigui eu. Nu poate fi adevărat!
Dar am dovada chiar în fața mea. Ne răvășește pe toți, așa cum l-a răvășit
data trecută pe Eli. Încerc să mă concentrez să-mi amintesc ceva din
povestea lui Eli.
— Bine, ni se întâmplă tuturor, iar lui Eli i s-a mai întâmplat o dată, dar
Randy de ce n-a pățit nimic?
— Pentru că Randy nu era unul dintre prizonieri, îmi răspunde Eli. Iar noi
suntem. Chiar și tu, Amber.
VP - 131
 Ghemuit lângă mine, Malik geme scurt și leșină cu capul atârnând pe
Hector. Brațul meu e liber. Pot fugi în raza de lumină să ne salvez pe toți.
Stau pe gânduri. Chiar dacă ei bat câmpii, tot nu-mi pot explica altfel
starea în care ne aflăm. Tori și Eli au pomenit de două dintre ideile
principale din scrisoarea lui Randy: întâi, că noi suntem special, dar Randy,
nu; apoi, că din acest motiv lui Eli i-a fost rău, dar nu și lui Randy.
În timp ce agonizăm în ascunzătoarea de sub piatră, scrisoarea începe să
nu mi se mai pară o glumă. Nu pot accepta tot ce-mi spun ei – în niciun caz
cu mintea încinsă. Dar e destul cât să mă împiedice să dau fuga și să flutur
din mâini în fața elicopterului.
Peste o clipă, lumina reflectorului dispare și șoseaua rămâne din nou în
întuneric. Zgomotul motorului slăbește și elicopterul se îndepărtează.
Eli scutură capul și strânge din ochi.
— Continuă, probabil, căutarea. Pesemne că bariera invizibilă înconjoară
orașul.
— Ce facem mai departe? gâfâie Hector.
Malik s-a trezit și el.
— Eu nu mă întorc. Zic să insistăm. Dacă există o barieră, trebuie să se
termine undeva.
Tori e îngrozită.
— Cu bicicleta? Nu sunt sigură nici că pot sta în picioare!
— Chiar dacă am fi destul de puternici să mergem mai departe, tot nu
știm ce ne poate face bariera, zice Eli tras la față. Poate că mai departe ne
omoară.
— Ne-am putea întoarce, sugerez eu. Nici măcar nu trebuie să afle cineva
că am plecat.
— Acolo sus e un elicopter! ne ciondănește Malik, ridicând capul. Ne
poate vedea și dacă fugim, și dacă ne întoarcem.
Tori e disperată.
— Nu putem merge mai departe, nu ne putem întoarce și în niciun caz nu
putem rămâne aici! Are cineva altă idee?
Pe urmă se întâmplă ultimul lucru care s-ar aștepta oricare dintre noi. O
voce de femeie strigă nu foarte de departe:
— Eli…
Înlemnim.
— Cine-i acolo? întreabă Hector în șoaptă.
Strigătul se aude din nou.
— Eli, ești aici?
Auzim alt motor, unul mult mai puțin gălăgios, și zgomotul unor
cauciucuri pe asfalt. O mașină?
VP - 132
 Ne uităm din ascunzătoare la șoseaua Old County Six. O camionetă neagră
se îndreaptă spre est cu farurile stinse. Se oprește la fiecare sută de metri,
iar femeia de la volan îl strigă pe Eli.
Eli dă să iasă la iveală, dar Malik îi sucește brațul.
— Ai înnebunit? Nu vezi că are emblema Siguranței pe portieră? E mașina
Purpuriilor!
Camioneta se oprește la vreo cincizeci de metri de noi și șoferul strigă din
nou.
— Eli…
De data asta scoate și capul pe fereastră.
— E doamna Delaney! șoptesc eu. Ce caută aici?
— Soțul ei lucrează pentru Siguranță, mârâie Malik, Rămâneți ascunși!
Dar Eli aleargă clătinându-se spre mașină. Ea sare de la volan și îl prinde
chiar înainte să se prăbușească.
— Urcă în mașină. Te duc acasă.
— Nu sunt singur, reușește el să spună.
Doamna Delaney ne vede atunci pe toți ascunși sub stâncă.
— Vă duc pe toți. Puneți bicicletele în spate. Repede!
Ne îmboldește să ne punem lucrurile în lada camionetei, făcând ea
aproape toată treaba. Singuri nu cred că ne-am fi descurcat. Agonia pe care
ne-a provocat-o bariera ne afectează pe clipă ce trece tot mai mult, gata să
ne pună la pământ.
Malik se oprește și se sprijină de portieră.
— Nu ne întoarcem. Treceți-ne dincolo de câmpul ăsta de forță sau ce-o fi
el și nu vă mai bateți capul cu noi.
— Nu se poate așa, Malik, insistă antrenoarea noastră de polo. Efectele
barierei mai întâi se înrăutățesc, înainte să se vindece. Singura voastră
soluție este să vă întoarceți acasă.
Ne holbăm la ea, dar cine să știe mai bine? Soțul ei este Mâncător
Purpuriu de Oameni.
Simt o durere nouă, la fel de rea ca aceea provocată de așa-zisa barieră.
Ceilalți copii au spus o grămadă de lucruri nebunești despre Serenity. Dar
este prima oară când aud că un adult – o angajată a școlii, soția unui agent al
Siguranței – confirmă că orașul nostru ideal nu e așa cum pare.
— Noi n-avem casă, doamnă Delaney, zice Eli amar. Cât știți despre noi?
— Doar ce mi-a spus soțul meu – că unii copii fac parte dintr-un studiu și
că n-ar trebui să plece.
— Este mai rău decât atât. Oftează Eli. Mult mai rău.
Ea pare vizibil supărată.
— Când Bryan a trebuit să intervină la o breșă ivită în barieră, am știut că
VP - 133
despre tine-i vorba. Și am știut că numai eu te puteam salva. Dar îmi asum
un risc enorm. Dacă sunt prinsă, soțul meu își poate pierde slujba, iar eu îmi
pot pierde căsnicia.
Malik profită de ocazie.
— Dacă ne duceți înapoi, vom spune că evadarea a fost ideea
dumneavoastră.
— Malik! exclamă îngrozită Tori. Doamna Delaney ne ajută!
El este uimitor de sigur pe picioare și de relaxat, în ciuda valurilor de
durere și de greață.
— Atunci să ne ajute să nu fim prinși.
Doamna Delaney îi aruncă o privire severă, dar pare mai degrabă
indecisă.
— Eu nu știu ce-ar fi corect să fac.
— Corect ar fi să ne strecurăm înapoi în case și să ne sculăm dimineață de
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, insistă Malik. Aveți și dumneavoastră de
pierdut la fel de mult ca noi.
Ea bagă mașina în viteză și oftează.
— Bine. Încercăm cum vreți voi.
— Dar ne putem întoarce? întreabă Hector îngrijorat. Părinții noștri nu au
aflat deja?
— Alarme false se petrec tot timpul. Siguranța nu alertează pe nimeni
până nu deslușește lucrurile. Dacă nu găsesc nimic, nu vorbesc. Trebuie să
recunoașteți că ar fi un rezultat mai bun decât merită oricare dintre noi.
Doamna Delaney îi aruncă lui Malik o privire pătrunzătoare.
Apasă ușor pe accelerație și pornim, tot cu farurile stinse, spre oraș. Încă
mai auzim elicopterul, dar mult mai la distanță. Văd prin parbriz că
reflectorul mătură șoseaua Old County Six la vest de oraș.
Nu mergem mult și începem să ne simțim mai bine – gata cu greața, gata
cu durerile de cap. Ni se întâmplă tuturor practic în același moment. Dacă
mai exista vreo îndoială că răul ne-a fost provocat de un fel de barieră
nevăzută, acum a dispărut. A dispărut și convingerea mea că Serenity este
locul care mi s-a spus mereu că este. Propria mea mamă, în calitate de
profesoară, este unul dintre principalii vinovați ai răspândirii acestei
minciuni. Randy a avut dreptate tot timpul: în Serenity chiar se petrece ceva
suspect. În afară de faptul că suspect este un cuvânt prea mic ca să descrie
ce se întâmplă de fapt. Ce justificare ar putea avea vreodată oamenii pentru
a-și închide proprii copii în spatele unui gard invizibil?
— Sunt așa o proastă! mormăi eu.
— Nu, nu ești, zice Tori încet. Doar că n-ai știut.
Asta nu mă consolează.
VP - 134
 — Tu ai încercat să-mi spui, dar nu te-am ascultat.
Hector se întoarce spre ea.
— Pentru că tu erai fericită!
— Nu mai sunt fericită, zic eu cu voce gâtuită.
— Stai puțin, că nici n-ai aflat ce-i mai bun și mai bun, mă asigură Malik.
— Ajunge, zice doamna Delaney și trage pe dreapta. Aici vă dați jos. Vă
luați bicicletele și mergeți acasă.
— Doamnă Delaney, nu știu cum v-am putea mulțumi vreodată… începe
Eli.
— Nu puteți, îl întrerupe ea destul de rece. Povestea asta nu s-a întâmplat
niciodată, așa că nu aveți de ce să-mi fiți recunoscători. Voi păstra secretul
doar de data asta, pentru că este și secretul meu. Dar nu sunt de partea
voastră. Nu sunt de partea nimănui, de fapt, și intenționez să rămân așa.
Imediat ce am coborât bicicletele, pleacă fără să mai spună un cuvânt.
Mă întorc spre ceilalți, în timp ce în minte mi se învârt stări contradictorii,
acum, când suferința s-a micșorat. Supărare, jenă, frică. Dar în primul rând
mi se pare că sunt proastă. Am făcut liste nesfârșite, crezând că îmi
controlam viața. Și în tot acest timp habar n-aveam ce se petrecea în lumea
din jurul meu.
Nici acum nu știu.
— Spuneți-mi tot, insist.
— Nu în noaptea asta, răspunde Eli, uitându-se îngrijorat spre cer, către
vest. Mâine, îți promit.
Aș vrea să mă cert cu el, dar are dreptate. Un elicopter poate acoperi
terenul mult mai rapid decât o bicicletă, iar dacă suntem prinși, această
nouă realitate va dispărea înainte să înțeleg măcar ce este. Nimic nu-i mai
important decât să ajungem neobservați acasă.
Ne urcăm pe biciclete, iar eu pedalez până la ușă. Duc bicicleta în garaj și
mă strecor în casă. E complet liniște: părinții mei dorm în continuare. Poate
că doamna Delaney n-o fi de partea noastră, dar în noaptea asta ne-a salvat
în mod cert.
Trecerea de la haosul din zona barierei invizibile la familiaritatea
căminului meu mult iubit și a camerei mele în stil provincial franțuzesc
parcă ar fi tratament cu șocuri electrice. Pianina mea; bara de balet; tabla pe
care-mi trec activitățile cu un anumit cod de culori. Totul este în perfectă
ordine, de la pijamaua cu volane până la patul cu baldachin.
Refuz să mă uit la aceste lucruri. Tot ce credeam că înțeleg tocmai s-a
schimbat. Putea la fel de bine să se anuleze legea gravitației, pentru că n-am
încredere că următorul pas nu mă va arunca în spațiu.
Ce este acest loc în care mi-am petrecut întreaga viață? Cine sunt acești
VP - 135
oameni care au fost mereu aici?
Și lucrul cel mai înspăimântător dintre toate: Dacă nu-i cunosc pe ei, oare
chiar mă cunosc pe mine însămi?

VP - 136
 21.

MALIK BRUDER

Mama este singura profesoară de balet din Valea Fericită și are o singură
elevă: pe Laska. Cum alți dansatori și dansatoare nu mai sunt, Amber n-are
parte niciodată de un balet adevărat. Așa că din când în când, mama
organizează un recital.
Aștept aceste recitaluri cu groaza pe care majoritatea copiilor o păstrează
pentru când vine dentistul din Taos să ne găurească dinții. La noi în living se
adună vreo douăzeci de persoane dornice să vadă piruete, grand jetés și alte
chestii cu nume franțuzești. E antrenant de parcă te-ai uita cum se usucă
iarba. Singura parte distractivă este să faci bancuri pe seama lui Amber
îmbrăcată în tutu, din moment ce Laska nu are atâta minte să-i fie jenă să se
lase văzută în tutu.
Mama, desigur, o consideră pe Amber un fel de perla coroanei. E o fată
atât de adorabilă zice ea mereu. Credeți-mă, în seara când mi s-a umflat
degetul mare de la picior după ce m-a călcat ea și mi-a căzut unghia, iar tata
m-a ținut cu piciorul în saramură un ceas și jumătate, nu mi-am spus deloc
Ce fată adorabilă. Dar motivul principal pentru care mă scoate din sărite că
mama e admiratoarea numărul unu a Laskăi este că „fata cea adorabilă”
reprezintă exact opusul meu în locul ăsta. Laska ia ore de balet și de pian și
se oferă voluntar pentru tot ce-i sub soare. Pentru mine a devenit o
problemă de onoare personală să muncesc cât de puțin este omenește cu
putință – chiar și atunci încerc să-l păcălesc pe Hector să facă treaba în locul
meu. Laska ia note mari și e elevă model, în timp ce eu abia mă târăsc la
școală.
Cea mai mare diferență dintre Amber și mine este că ea-i mare fan
Serenity – parcă ar fi singură un întreg batalion de majorete.
Până acum.
În ziua lungă care a urmat nopții foarte lungi, aceasta face cea mai rapidă
întoarcere la o sută optzeci de grade din istorie. După ce citește pagina de
internet despre Proiectul Osiris, pare gata să mănânce tableta lui Eli, de
furie.
— Liniște! o avertizează speriată Tori. Nu vrem să ni-i aduci pe Purpurii
pe cap.
Așa că Amber apucă în tăcere cu palmele gardul fabricii și îl strânge până
VP - 137
când începe să-i picure sânge de sub unghii pe zalele de sârmă. Unele fete nu
suportă să afle că sunt clone, mă gândesc. Plus treaba cealaltă, că părinții îți
sunt niște străini și toată viața ta ai trăit o minciună.
Abia reușim toți patru s-o desprindem de gard. Când îi dăm drumul, se
așază turcește pe iarbă.
— Vreau să…
Dar în loc să termine propoziția, întinde un picior și strivește cu adidasul
un cosaș, înfigându-l cu tocul în pământ.
Și cică eu sunt elementul toxic? Mă întreb dacă s-a gândit cineva vreodată
s-o elimine pe Laska.
— Ce-ar fi să ne descărcăm țopăind puțin? propun eu.
— „Părinții” noștri! clocotește ea. Nu scapă ei așa ușor!
Partea uimitoare este că se poartă tot ca o majoretă. Numai că înainte era
pentru oraș, iar acum e împotrivă. Urăște dintr-odată Valea Fericită la fel de
tare cum o iubea până de curând. Aproape că nu contează ce simt pentru ea,
ci cât de mult.
Hei, nu mă plâng. Sunt de partea ei sută la sută. Probabil că este primul
lucru cu care suntem de acord, în treisprezece ani. Serios, empatizez cu ea!
Ce-am aflat despre noi treptat, în decursul câtorva săptămâni, pe ea o
lovește dintr-odată. E un șoc pentru sistem, mai ales când mare parte din
explicații au la fel de mult sens ca ART (H) OM W G EN. În câteva ore toată
lumea ei s-a întors cu fundul în sus, iar majoritatea detaliilor continuă să
rămână un mister.
— Știu că ești furioasă, intervine Eli. Și noi am fost la fel de supărați când
am aflat. Dar trebuie să te porți normal. Dacă începi să-ți acuzi părinții,
pierzi singurul avantaj pe care îl avem – faptul că nu știu că noi știm.
Tace din nou, dar rămâne încăpățânată.
— Puțin îmi pasă.
— Treaba e că în oraș părinții fac legea, insist eu. Singura noastră șansă
să trăim ca lumea e s-o ștergem de-aici. Asta trebuie să punem la cale. N-
avem cum lupta altfel cu ei.
Elementul toxic încearcă să-și potolească ghemul de nervi. Scrâșnește din
dinți.
— Ce-ar fi să aruncăm cu cărămizi în fiecare fereastră din oraș? Credeți că
ar înțelege mesajul?
Ne uităm uluiți la ea. E atât de evident – ești supărat, înseamnă că
izbucnești și spargi ceva. Mă întreb după cine o fi clonată. Cred că-i cineva
lângă care nu vrei să stai la mânie.
— E ușor să repari câteva ferestre, remarcă Hector.
Laska îngustează ochii.
VP - 138
 — Ce ziceți atunci de toată fabrica?
Dacă mă gândesc mai bine, începe să-mi placă stilul ei.
Eli clatină din cap.
— N-are niciun sens. N-ar face decât să se prindă că le-am luat urma. Și
ne-ar trece pe toți cinci pe pastile care să ne facă fericiți, nu numai pe mine.
Cine știe cât ar dura să ne amintim ce știm acum, presupunând că s-ar mai
întâmpla vreodată.
Până și Amber trebuie să recunoască asta. Începe să se liniștească.
Aproape că simt cum i se transformă furia în hotărâre neînduplecată.
— Bine, vom evada, acceptă ea. Dar ne întoarcem mai târziu să ne facem
dreptate pentru tot ce ni s-a făcut.
— Dacă reușesc să scap de-aici, zice Hector sincer, nu mă mai întorc
niciodată. Nici măcar ca să dărâm orașul.
— Nu ne cam înfierbântăm? întreb eu. Nu plecăm nicăieri până nu găsim
o cale să trecem prin gardul acela invizibil. Mă scuzați dacă iau toată chestia
asta puțin mai personal decât voi. Știți, se apropie Ziua Orașului și imediat
după aceea cred că vine Ziua Eliminatului.
Uite-așa le închid gura tuturor. Cel mai bine atragi atenția când ești
primul la tăiere. Nu știm sigur ce are de gând să facă Proiectul Osiris cu
mine, dar e greu de imaginat că va fi ceva bun.
— Oare ce se întâmplă cu noi de ni se face atât de rău când ajungem la
bariera aceea? gândește Tori cu voce tare. Lui Randy nu i s-a făcut. Părinții
noștri nu pățesc nimic. Iar lucrătorii veniți din altă parte intră și ies în voie.
Pe ei de ce nu îi afectează?
— Oamenii obișnuiți nu sunt făcuți în laborator, explică posomorât Eli.
Când ne-am născut, probabil că cercetătorii ne-au pus ceva înăuntru – un fel
de antenă sau de receptor – care reacționează la un semnal transmis de
barieră. Dacă n-ai cipul acela sau ce-o fi, nici măcar nu știi că acolo este un
obstacol. Dacă îl ai, se întâmplă ca noaptea trecută.
— Ca un fel de gard invizibil pentru câini adaptat la clone, zic eu.
— Cum poți glumi pe tema asta? se supără Amber. Avem ceva înăuntru,
ca un păianjen care ni se târăște în cap, iar noi nu-l putem alunga!
— Nu-i ceva viu, o liniștește Tori.
— Dar ar putea fi! Ne controlează, ridică un zid uriaș între noi și restul
lumii!
— Reacționăm prea emoțional, avertizează Eli. Trebuie să gândim ca
oamenii de știință, ei au organizat totul. Bariera trebuie să fie un fel de
semnal wireless…
— Iar un semnal wireless poate fi închis, îi termin eu ideea. Deci
șmecheria este să aflăm ce anume îl generează.
VP - 139
 Asta devine Treaba nr. 1: să identificăm sursa barierei care ne ține în
Valea Fericită.
Sunt destul de optimist. Într-un oraș mare cât o balegă de vacă de talie
mijlocie, n-ai mult teren de acoperit – mai ales dacă ținem cont că ne uităm
după ceva gen antenă sau transmițător care ar trebui instalat undeva sus.
Serenity nu-i nici cu mult mai înalt decât o balegă de vacă.
Cele mai înalte puncte din oraș sunt:
1. Antena de pe acoperișul Fabricii de Mase Plastice.
2. Turnul cu ceas din fața primăriei.
3. Antena de pe catargul pentru drapel din parc.
Eli fotografiază cu tableta toate cele trei obiective și începem să
comparăm imaginile cu unele similare de pe net. Se dovedește că antena de
pe fabrică – pe care aș fi fost gata să pariez – nu-i decât un receptor. Probabil
că pe acolo primesc internetul real. Internetul pe care îl avem noi, la fel ca
televiziunea și radioul, sunt furnizate toate de Compania de Cablu Serenity.
Antena de pe catargul din parc pare un emițător-receptor clasic de
telefonie mobilă cu rază de acțiune foarte limitată – probabil acționează
numai în oraș. Turnul cu ceas este păcăleala cea mai mare. În el nu-i decât
ceasul.
Lui Amber îi vine o idee.
— Credeți că ar putea fi Cupa Serenity, sau poate cutia, ori piedestalul pe
care stă?
Cred că a dat de-un fir. Serios acum, la ce altceva ar putea servi gunoiul
ăla? În niciun caz nu a fost dăruit orașului de Roosevelt, care era mort de
jumătate de secol când lui Felix Hammerstrom și cucoanei aceleia
miliardare le-a venit ideea luminată să înființeze Valea Fericită.
Următoarea oprire o facem, așadar, în parc, să cercetăm Cupa Serenity.
Nu-i așa de simplu cum sună, din moment ce Rump. L. Stiltskin sau cine știe
care alt Purpuriu stau în fața monitoarelor din fabrică și examinează
imaginile camerelor de supraveghere, dintre care una este îndreptată non-
stop chiar spre minunatul nostru trofeu.
Tori vine cu ideea să jucăm Măgărușul la Mijloc, ca să ne putem împrăștia
în toate direcțiile și să ne uităm mai de-aproape. Poate ca Purpuriii n-o să-și
facă o părere prea bună despre priceperea noastră la aruncat discul Frisbee,
dar cu puțin noroc, nici nu se vor prinde că suntem cu ochii după antene și
fire electrice, sau tragem cu urechea dacă bâzâie vreun transformator.
Numai că ce să vezi: Cupa Serenity este la fel de alimentată cu
electricitate ca o pâine. Nu vibrează, nu emite căldură, nu bâzâie. Este cel
mai mort lucru din oraș, chestie care spune ceva când vorbești despre Valea
Fericită.
VP - 140
 Îmi descarc dezamăgirea placându-l zdravăn pe Hector și trântindu-l în
iarbă cu toată greutatea mea. Îmi dau seama că îl îngrijorez de-adevăratelea,
pentru că zace acolo neîndrăznind să se plângă și încercând să-și recapete
răsuflarea.
Nu-mi vine să cred ce-am ajuns: mi-e milă de Hector Amani!
Șchiopătează, săracul, când ne retragem din parc.
— Deci cupa-i doar o cupă?
— Am o teorie în legătură cu ea, murmură Eli. Cred că-i un fel de sistem
de avertizare. Întregul scop al Proiectului Osiris este să vadă dacă ne purtăm
rău pentru că suntem clonele unor oameni oribili. Așa că au lăsat o cupă
mare de argint complet nepăzită să vadă care dintre noi va încerca s-o fure
primul.
— De parcă aș vrea-o, zic eu sarcastic.
Hector ne aduce cu picioarele pe pământ.
— Ce facem mai departe? Am eliminat câteva lucruri care nu sunt
transmițătoare, dar tot nu știm de unde se transmite semnalul.
Auzim un huruit binecunoscut și pe strada Harmony trece un camion cu
conuri. Nu-i cel cu sângele lui Hector pe el – am învățat să disting petele
maronii de la o distanță de jumătate de oraș.
Și atunci o văd. Sunt sigur că a fost mereu acolo, dar atâta mi-am bătut
capul cu încărcătura, încât nu m-am mai gândit și la camion. Are pe cabină o
mică antenă rotativă de satelit, o farfurie cu diametrul cam de jumătate de
metru.
Îl ciupesc tare pe Eli.
— Au!
— Au și celelalte camioane așa ceva?
Își freacă locul dureros și se uită încruntat.
— Nu cred.
— Cel pe care mi-a curs mie sânge sigur n-are, intervine Hector.
— Eu mi-am imaginat mereu că e un GPS sau ceva, zice Amber.
— De ce i-ar trebui GPS unui camion care se învârte în jurul orașului și nu
pleacă niciodată nicăieri? întreabă Eli.
— Nu-i trebuie, rânjesc eu. Doar dacă GPS-ul nu e GPS.

VP - 141
 22.

ELI FRIEDEN

Dintre cele patru mașini din fața mea, problema-i cea albastră. Îmi taie
calea de fiecare dată când vreau să depășesc. Trag de volan încercând să mă
strecor pe interior, dar rad bordura cu cauciucurile și trebuie să mă
redresez.
În linie dreaptă, mașina albastră accelerează brusc. Mă bag în spațiul
rămas liber și trec ca prin urechile acului printre SUV-ul verde și taxi. Scap
un strigăt victorios:
— Da!
Sunt pe locul doi.
Tata apare în cadrul ușii.
— Eli, nu-i momentul să te apuci de teme?
Cui îi stă gândul la teme, Mai am doar o mașină de depășit!
Apăs podeaua cu piciorul acolo unde ar fi accelerația unei mașini
adevărate. Depășesc decapotabila roșie și trec pe primul loc.
— Eli? zice tata mai tare de data asta. Te joci deja de vreo două ore. Nu-i
nimic rău să te joci puțin, dar de când ai devenit așa un împătimit de curse
video?
Există un răspuns la întrebarea asta, dar nu unul pe care să i-l pot spune
tatii.
Învăț singur să conduc.
Știu, desigur, că e mare diferență între programul Curse de stradă 2014 și
condusul unui vehicul cu motor adevărat. Dar e tot ce-mi pot permite mai
apropiat de realitate și trebuie să învăț. Măcar partea cu volanul seamănă
destul, la fel și cum vine șoseaua spre tine. Voi fi nevoit să deprind din zbor
folosirea pedalelor de accelerație și de frână. Malik face și el același lucru pe
consola lui de jocuri.
Opresc Xbox-ul.
— Ai dreptate, tată, mă apuc imediat.
În ultima vreme am fost foarte ascultător. Toți am fost. Supunerea
noastră face parte din planul de a pregăti terenul pentru colosalul act de
nesupunere care va urma curând.
— Deprinderile sănătoase de muncă se învață într-o viață, predică tata.
Obiceiurile proaste se prind imediat.
VP - 142
 Noi lecții de viață din partea unui individ care a clonat criminali numai ca
să vadă ce urmează să se întâmple.
Încerc să par rușinat.
— Iartă-mă.
Se îmblânzește.
— Nu fi prea dur cu tine însuți. Se apropie Ziua Orașului Serenity. Cu toții
îi simțim spiritul în aer.
Da, tată, tocmai ai enunțat o maximă.
— Vreau să-ți arăt ceva, Eli. Mă gândesc că poate știi cui îi aparține.
Recunosc cartonașul de opt pe doisprezece centimetri înainte să-l
întoarcă. Mi-l întinde. Este Baronul Vladimir von Dințidecal, unul dintre
preferații tuturor. După cât e de ferfenițit pe la colțuri, îmi dau seama că a
făcut ocolul școlii de mai multe ori.
— De unde îl ai? întreb cu glas pierit.
— L-a găsit doamna Laska azi, după ora de meditație. Am recunoscut
scrisul de mână al lui Randy. Și încă unul parcă și mai cunoscut.
Mi se învârte capul. Este cel mai prost moment cu putință să devină tata
bănuitor. Mai bine îi mărturisesc totul și îmi încasez partea, decât să creadă
că îi ascund ceva.
— Există un set întreg, recunosc eu cu urechile arzând. Copiii le schimbă
între ei. N-am vrut să facem nimic rău.
— Este un gest lipsit de respect față de cât efort depune Siguranța pentru
noi, zice tata și se încruntă dezaprobator.
— Știu. Le-am făcut în glumă și au dat ceilalți de ele. Îmi asum întreaga
vină.
— Iar eu tot pe tine te învinuiesc, zice el. Randy nu-i aici să-și ia porția.
Pe urmă face ceva complet neașteptat. Râde la propria lui glumă. Mă lasă
cu gura căscată pentru că 1 – a râs și 2 – a făcut o glumă.
Îl face bucățele pe baron, desigur.
— Mă aștept să procedezi la fel cu restul cartonașelor imediat ce le aduni.
Și iese din cameră, dar eu îmi dau seama că se luptă din greu să nu
zâmbească. Incredibil! Ori tatăl meu are simțul umorului, ori Mâncătorii
Purpurii de Oameni sunt considerați mai caraghioși decât am crezut Randy
și cu mine.
Aștept până îl aud că a ajuns în bucătărie și abia după aceea reiau jocul,
de data asta fără sunet. Lecțiile de conducere nu sunt un moft, sunt o
necesitate. A fost ideea lui Tori. Ea este cea care a ajuns la concluzia că dacă
vrem să fugim din Serenity, bicicletele nu sunt suficiente. Gândiți-vă numai
ce rapid a ajuns doamna Delaney până unde pedalasem noi în noaptea
aceea.
VP - 143
 — Când își vor da seama părinții noștri că lipsim și vor trimite Purpuriii
după noi, trebuie să fim suficient de departe ca să nu știe încotro să ne caute.
Să recunoaștem, ne trebuie o mașină.
Ne-am gândit chiar și ce mașină vom lua – Lexusul nou-nouț al tatei. Va fi
ușor. Ține cheile de rezervă în sertarul cu mărunțișuri din bucătărie. De ce
și-ar bate capul să le ascundă? Singurii potențiali hoți de mașini din oraș nu
pot trece de gardul invizibil.
Sau cel puțin așa crede el.
Faptul că acum știm că bariera este generată de antena de satelit de pe
camionul cu conuri schimbă totul. Sigur, nu putem fi complet siguri până nu
verificăm, dar am cernut tot orașul și nu poate fi altceva.
Planul nostru e simplitatea întruchipată: anihilăm antena, luăm mașina și
la revedere.
Malik și cu mine ajungem să ne simțim cât de cât încrezători la volan când
mai sunt sub patruzeci și opt de ore până la Ziua Orașului Serenity.
Eu sunt agitat.
— E prea riscant să încercăm ceva acum. Oamenii sunt afară, își
decorează casele cu steaguri și ghirlande. Purpurii au împânzit parcul,
aranjează mesele de picnic.
— Poate ar trebui să așteptăm câteva zile, propune Amber. Până se
termină cu sărbătorirea.
— Ție îți vine ușor să vorbești, protestează Hector. În clipa când Ziua
Orașului se va termina, Malik poate fi eliminat imediat. Îl pot trimite undeva
și să nu-l mai vedem niciodată! Din câte știm noi, asta înseamnă…
Tace.
— Stai calm, Hector, zice încet Malik. Știm că urmează să se întâmple
după Ziua Orașului, dar nu neapărat în primele cinci minute. N-o să pățesc
nimic.
Încearcă să pară încrezător, dar nu prea reușește.
— Sau, intervine Tori, am putea acționa exact de Ziua Orașului, noaptea,
chiar în timpul focurilor de artificii.
Ne holbăm la ea.
— Este momentul perfect de neatenție, insistă Tori. Tot orașul e în parc,
Chiar și Mâncătorii Purpurii de Oameni sunt la datorie cu minimum de
oameni. E întuneric, toată lumea mănâncă înghețată și se uită în sus.
— Retrag toate dățile când ți-am spus că ești proastă! strigă Malik. Ziua
Orașului Serenity! Ca și cum am lua sărbătoarea lor falsă și le-am întoarce-o
împotrivă!
Sub atitudinea lui sfidătoare obișnuită se simte o ușurare sinceră.
— Nu te bucura încă, îl avertizez eu. Există un milion de lucruri care pot
VP - 144
merge prost și unele dintre ele probabil chiar vor merge. Trebuie să stabilim
planul și să-l cunoaștem ca pe dosul palmei, dacă vrem să ducem la bun
sfârșit fiecare amănunt.
Într-un oraș plin de copii cuminți, avem grijă să ne purtăm cel mai
frumos. Ni se văd, practic, nimburile de sfințișori. Mergem la școală,
definitivăm ultimele detalii la proiectele pentru Ziua Orașului și ne
antrenăm la bazin pentru marele meci de polo. În particular, însă, când nu se
uită nimeni la noi, petrecem fiecare clipă liberă citind despre cum decurge
viața în lumea reală. Economisim fiecare bănuț din alocații, spargem
pușculițe vechi și adunăm orice dolar primit pentru o gustare sau o
înghețată. Nici măcar Tori nu poate face planuri până mai departe de câțiva
kilometri de oraș, pentru că niciunul dintre noi nu are idee ce va găsi acolo.
Oare un grup de copii singuri va atrage atenția? Unde vom locui și unde vom
dormi? Cât de importanți vor fi banii? Oare îi va trimite Proiectul Osiris pe
Mâncătorii Purpurii de Oameni să ne vâneze, sau ne vor șterge din evidențe
și se vor concentra asupra clonelor rămase?
— Vor fi nevoiți să vină după noi, e de părere Amber. Altminteri strângem
dovezi despre ce au făcut în Serenity și fac în continuare.
— Dar dacă restul lumii știe deja despre Proiectul Osiris și îl consideră în
regulă? se întreabă Tori.
Hector clatină din cap.
— Conform internetului, nu-i așa. Pagina aceea spune că proiectul a fost
oprit pentru că era considerat imoral. Cred că ai noștri vor avea mari
necazuri dacă află lumea despre noi.
— Abia aștept! zice Amber. Vreau să fiu de față și să văd fețele părinților
mei când voi depune mărturie împotriva lor la tribunal. Sper să ajungă la
pușcărie pentru ce-au făcut.
Restul schimbă priviri stânjenite între ei. Cu toate că suntem toți furioși
pe părinți, dorința de răzbunare a lui Amber ne cam dă fiori. Nu pot să nu
mă întreb al cui ADN îl poartă. Tata merită să ajungă în fața justiției mai
mult decât oricine, și totuși mă doare să mă gândesc că ar avea de suferit în
închisoare.
Nu numai că planul nostru e făcut doar pe jumătate, dar nici măcar nu
suntem siguri la ce să sperăm dacă reușim.
Alt posibil punct slab este doamna Delaney. Ea știe ce am încercat să
facem în noaptea aceea. Până acum a păstrat secretul, altminteri eram toți
îndopați cu pastilele vrăjite ale doctorului Bruder. Dar și doamna Delaney se
află într-o poziție dificilă, din moment ce este măritată cu un Mâncător
Purpuriu de Oameni. Iar în calitate de antrenoare a echipei de polo, ne vede
în fiecare zi, deci are o mulțime de ocazii să se gândească dacă procedează
VP - 145
bine sau nu acoperindu-ne.
Înotăm toți mai mult decât e nevoie ca să o mulțumim. Calitatea poloului
pe apă din acest oraș n-a mai fost niciodată atât de ridicată. Dar cred că ea s-
a prins. A devenit distantă și strict profesionistă, de unde înainte era caldă și
prietenoasă. Încerc de câteva ori s-o angajez într-o discuție, dar nu vrea să
vorbească decât despre cum putem deveni sportivi mai buni.
La un moment dat, în particular, merg până acolo încât pomenesc despre
„… atunci când ne-ați dus cu mașina Siguranței”.
Nu muscă momeala.
— N-avem nevoie de la ea să facă un legământ semnat cu sânge, Eli, îmi
atrage atenția Malik. Trebuie doar să-și țină gura încă vreo câteva zile.
— În plus, nu-i singurul lucru care poate merge rău, adaugă Tori. Din
momentul în care trecem dincolo de barieră, suntem pierduți, hai să
recunoaștem.
Habar n-avem ce ne așteaptă și nici nu putem întreba pe nimeni, din
moment ce nu cunoaștem nicio persoană din afara orașului Serenity.
— Asta nu-i în întregime adevărat, zic eu.
M-am gândit la această idee acum câteva zile, dar n-am vorbit despre ea
pentru că nu eram sigur că merită luată în seamă. Dar din moment ce a
început numărătoarea inversă, mai bine ne gândim împreună.
— Cunoaștem pe cineva în lumea dinafară. Îl cunoaștem pe Randy
Hardaway.

VP - 146
 23.

AMBER LASKA

Anul trecut, în ajunul Zilei Orașului Serenity, eram atât de nerăbdătoare

încât n-am putut dormi. Aveam de gând să mă pictez pe față și să mănânc
vată de zahăr până când vomitam pe marele tobogan sau în castelul
gonflabil. Urma să beau suc acidulat adevărat, din care mama nu ține
niciodată în casă. Totul era fals, dar încă mă simt cam tristă că nu voi mai fi
așa de entuziasmată niciodată, pentru nimic.
Lista mea cu lucruri de făcut azi e prinsă de tabla de plută. Este specială
pentru ce nu-i trecut pe ea – nu tu balet sau pian, nu tu teme, nu tu nimic
legat de școală.

• Să mă dau în carusel
• Să câștig alergarea în saci cu Tori
• Să ascult (!!!) discursurile
• Să prezint proiectul
• Meciul cel mare
• Să-i fac galerie tatei la întrecerea de tras cu frânghia dintre muncitorii
de la fabrică și membrii Siguranței
• Focuri de artificii

Ce mult contează un an!

De data asta nici nu dorm prea mult, dar dintr-un motiv fără nicio
legătură cu vata de zahăr sau poloul pe apă. Abia aștept focurile de artificii,
dar nu ca să mă minunez în fața exploziilor de culori. Și asta nu-i în niciun
caz o listă adevărată. Să scriu ce vreau să fac și să afișez planul pe tabla
unde-l pot vedea mama și tata este ultimul lucru pe care l-aș dori. Și oricum
ar fi o listă foarte scurtă:

• N-o da în bară.

Îmi simt tot corpul încordat ca o coardă de chitară, vibrează plin de

energia puternică a hotărârii. Azi e cea mai importantă zi din viața mea.
Dacă totul merge bine, mâine va fi prima zi a unei vieți noi.
Începe după-amiază, cu picnicurile de familie în parc. Familie – nici măcar

VP - 147
nu mai știu ce înseamnă acest cuvânt. Tori mi-a spus de cel puțin douăzeci
de ori că părinții mei mă iubesc. Nu neg că s-au purtat frumos cu mine
vreme de treisprezece ani și mi-au oferit o viață tihnită. Toată lumea duce o
viață tihnită aici, și nu de pe urma fabricii sau a organizării comunități, ci
pentru că o miliardară oarecare a vărsat tone de bani ca să creeze un întreg
oraș și să-l transforme într-un uriaș laborator comportamental.
Am plâns de-am rupt; acum e timpul să merg mai departe. Cred că geniul
criminal după care sunt clonată nu-i genul sentimental.
Ceremonia începe în jur de ora două când domnul Frieden ține sus Cupa
Serenity și toți ne ieșim din minți zece minute, aplaudând, îmbrățișându-ne
vecinii, strângând mâini și bătând pe toată lumea pe spate. Dau cu ochii de
Tori. E roșie la față de cât a strigat plină de bucurie și sunt sigură că la fel
arăt și eu. Suntem hotărâți să ne dovedim cei mai entuziaști cetățeni din
Serenity – până la noapte, când ne luăm tălpășița.
Discursurile sunt aceleași ca de obicei, dar e primul an în care îmi este
greu să le aud. Vorbitorii sunt prezentați cu funcțiile lor fițoase: primarul;
președintele consiliului de administrație de la Fabrica de Mase Plastice;
Medicul-șef; președintele Camerei de Comerț. În realitate, sunt părinții și
vecinii noștri, oameni pe care i-am văzut în costum de baie sau la coadă,
cumpărând laxative. Am fost topită după ei mai ceva decât majoritatea
celorlalți copii și nu sunt deloc mândră. Asta nu face decât să-mi întărească
hotărârea. Nu voi mai fi lingăul lor.
Pe urmă începe „distracția”. Îmi permit să țopăi de câteva ori în castelul
gonflabil și mănânc niște vată pe băț de dragul vremurilor trecute. Pentru
întrecerea de alergat cu oul în lingură, doamna Amani îmi dă un polonic
adânc de-ar putea pluti în el un transoceanic. Mă opun și îi cer același model
de lingură ca toată lumea. Adulții îmi dau dreptate încântați. Înțeleg că am
mai trecut un test. Dar cel mai mult mă bucură că atunci când va veni
vremea să noteze asta pe panourile lor, eu voi fi plecată de aici.
Pe urmă mergem la școală să ne prezentăm proiectele. Tori și cu mine
câștigăm premiul întâi. Nu-mi pot asuma cine știe ce merite. Tori e artista,
eu am contribuit foarte puțin, mâzgălind cerul cu albastru și iarba cu verde.
Primim plachete pe care le putem atârna în camerele unde nu vom mai
locui.
Urmează meciul de polo, echipa Solidaritatea contra echipa Comunitatea.
Tot orașul se așază pe gradenele din jurul bazinului de înot. Printre
spectatori se află chiar și câțiva Mâncători Purpurii de Oameni. Este singura
zi din an când se amestecă printre noi.
În timp ce stăm în poziție de drepți și ascultăm imnul național și
„Serenity, căminul meu”, mintea îmi fuge la paginile de sport din USA Today.
VP - 148
Se vorbea acolo despre baseball, fotbal american, fotbal european, baschet,
tenis, lacrosse și orice alt sport ți-ai putea imagina. Nici vorbă, însă, despre
polo pe apă. De ce e sportul ăsta atât de popular aici? Oare ne monitorizează
Proiectul Osiris tendințele agresive și competitive într-un mediu înconjurat
de apă, în care suntem la adăpost de accidentări majore?
Clonele sunt scumpe, bănuiesc.
Meciul e un amestec de împroșcături și strigăte, mingea vâjâie pe lângă
capul meu, întâi într-o direcție, pe urmă în alta. Cu greu îți mai pasă de gloria
sportivă când urmează să ți se întâmple atât de multe curând. Până și Malik
se dovedește o variantă diminuată a modelului Zeus-aruncătorul-de-
trăsnete care e de obicei. Meciul se termină patru la patru. Publicul
explodează de bucurie, în Serenity adorăm egalitățile, pentru că în felul ăsta
nimeni nu pleacă acasă dezamăgit. Asta înseamnă aici armonia și fericirea.
Cât privește cinstea… ne mulțumim cu două din trei.
După ce ne schimbăm, ne întoarcem în parc. Grătarele sfârâie și soarele
coboară pe cer. Ultimul meu apus în Serenity. Ar trebui să fiu fericită, dar
încep să mă simt speriată rău de tot. Îi caut din ochi pe ceilalți în mulțime și
îmi dau seama că se gândesc la același lucru. Suntem trup și suflet devotați
planului nostru, dar urmează să devină foarte curând foarte real.
Mâncătorii Purpurii de Oameni pierd întrecerea la trasul frânghiei în fața
muncitorilor de la fabrică. Pierd intenționat, procedează mereu la fel ca să
arate ce prietenoși sunt ei. E plăcut să vezi uniformele acelea impecabile de
culoare violet târâte prin noroiul și murdăria din groapa cu apă, dar sunt
prea neliniștită să mă bucur. Așteptarea e chinuitoare, iar partea grea –
evadarea – nici măcar nu a început. Îmi vine greu să cuprind cu mintea
imensitatea a ceea ce suntem pe cale să facem.
Mi se flutură un hotdog pe sub nas.
— Mănâncă ceva, dragă, mă îndeamnă mama. Cred că mori de foame.
Am stomacul ghem de emoție, iar mirosul aproape mă face să vărs.
— Nu prea, îi răspund.
— După atâta înotat?
Iau o gură și înghit cu noduri, doar ca să nu ne certăm, sau, mai rău, să mă
ducă acasă și să-mi dovedească ce mult mă iubește. Cârnatul e scârbos, dar
nu scap de senzația că nu-i nici pe departe cel mai rău lucru pe care va
trebui să-l îndur în noaptea asta.
Soarele a apus. Amurgul se transformă rapid în întuneric. Curând
urmează să înceapă focurile de artificii.
Și nu doar cele pe care le știm.

VP - 149
 24.

ELI FRIEDEN

Mă furișez din parc cu ușurință. Toată lumea se uită la artificii.

Malik și cu mine intrăm printre copaci și ne oprim o clipă să ne asigurăm
că nu ne urmărește nimeni. N-avem, însă, vreme de pierdut. Contez pe cea
mai înaltă autoritate din Serenity – tata – ca această extravaganță de Ziua
Orașului să dureze fix douăzeci și trei de minute.
— Liber, șoptește Malik și fugim.
Într-un tufiș din colțul parcului am ascuns ce-am găsit mai apropiat de
niște unelte de distrugere – o lopată și o săpăligă din șopronul doctorului
Bruder. M-aș fi simțit mai sigur de succes cu un baros și niște dinamită, dar
greu găsești așa ceva în oraș la noi. Iar milogii nu-și permit să aleagă.
Străzile sunt pustii, n-avem nicio problemă să ajungem la poalele dealului
Fellowship. Ne uităm prin poarta fabricii. Imediat dincolo de ea sunt parcate
trei camioane cu conuri. Cel cu antenă de satelit e în mijloc.
— Parcă ar purta coroană, murmur eu.
— Hai să-l detronăm, se strâmbă Malik.
Patrula Siguranței nu se vede. Poate că de Ziua Orașului nici nu-și face
rondul. Mâncătorii Purpurii de Oameni au alte treburi azi, organizează
focuri de artificii și pierd la trasul cu frânghia.
Sărim peste poartă cu uneltele în mână și fugim spre camionul din centru.
Eu mă cațăr pe capotă, iar Malik urcă prin ladă, împrăștiind conurile prăfuite
în toate direcțiile. Ajungem la antenă în același timp.
— Nu uita, gâfâi eu, încearcă să potrivești loviturile peste exploziile
artificiilor. În felul ăsta riscăm mai puțin să fim auziți.
— N-ai decât să încerci tu, zice el. Eu aștept de treisprezece ani să bat
ceva de să se facă țăndări și am de gând să-mi împlinesc pofta.
Vorbește serios; prima lui lovitură cu săpăliga trece la numai un lat de
palmă de nasul meu. Farfuria de metal a antenei sună ca un gong și se
îndoaie.
Încep și eu să dau cu lopata, căutând între timp un cablu pe care să-l tai.
Am adus un foarfece zimțat de bucătărie cu care ai putea decapita și un
rinocer. Dar generatorul de semnal e mai zdravăn decât pare, iar cablajul
probabil că se află înăuntru. Boțim rău antena, o facem să semene cu o operă
de artă modernă. Sar din ea cioburi și zboară în toate direcțiile. Și totuși,
VP - 150
baza ei solidă rămâne aproape neatinsă.
Schimb strategia. Îl las pe Malik să lovească, iar eu încerc să întrerup
conexiunea dintre camion și caseta de control. Sar pe acoperișul cabinei,
încercând să-l îndoi. Dacă pot crea un mic spațiu, poate reușesc să înfig
lopata sub antenă și s-o ridic. Pe urmă i-aș tăia cablurile, aș arunca-o jos, iar
Malik și cu mine am face-o tocană.
Malik șiroiește de transpirație și geme la fiecare lovitură cu săpăliga.
Probabil că și eu sunt în aceeași situație, pentru că mă ustură ochii și abia
reușesc să țin lopata, atât de tare mi-au transpirat mâinile. Lovim cu furie. Și
în tot acest timp deasupra capetelor noastre explodează lumini și culori.
Probabil că de asta nu auzim mașinuța de golf.
— Stați pe loc! bubuie o voce groasă.
Pe urmă nu mai văd decât că un braț purpuriu îl imobilizează de gât pe
Malik și îmi dau seama că am fost prinși. Malik face ochii mari de groază, dar
nu-i în stare să se zbată, nici măcar să strige.
Fără să stau pe gânduri, învârt lopata și îl lovesc pe Alexander the Grape
fix între omoplați. Cade ca un bolovan și se rostogolește la pământ, unde
rămâne lat, încercând să respire. Abia atunci văd mașinuța parcată sub noi.
Bryan Delaney a coborât din ea și aleargă spre noi cu o expresie plină de
furie.
— Țin’-te bine! îi strig lui Malik, care e năuc, dar nevătămat.
Las lopata și sar în cabina camionului. Nu sunt chei în contact, dar aplec
parasolarul și îmi cad în brațe. Bag cheia la locul potrivit și o răsucesc.
Motorul puternic începe să huruie. Mă uit disperat în jur și îmi dau seama că
nici vorbă să semene ceva cu jocul Curse de stradă 2014. Camionul are
transmisie cu schimbător de viteze manual. Am citit despre așa ceva în cărți,
dar cum Lexusul tatei e automat, nu mi-am bătut capul să văd cum se
conduce altceva.
Apăs pe accelerație și împing schimbătorul spre lăcașul însemnat cu 1. Se
aude un scrâșnet teribil, camionul se zguduie, dar nu pleacă de pe loc.
— Ambreiajul! strigă Malik. Folosește ambreiajul!
— Împing de el cât pot! îi strig la rândul meu.
— Ambreiajul e o pedală! La stânga frânei!
Se vede treaba că Malik are în minte un joc mai realist decât al meu. Apăs
ambreiajul și bag din nou în viteză, iar de data asta camionul începe să se
desprindă dintre frații lui. Se aude o bufnitură și Bryan sare pe pragul
mașinii. Un braț cu mânecă indigo se întinde după mine. Mâna mă apucă de
păr. Mă doare, dar îmi lasă timp să ridic geamul, prinzându-i brațul chiar de
sub cot. Văd cu coada ochiului cum se apropie coada săpăligii și îl pocnește
în tâmplă. Corpul Purpuriului devine țeapăn, iar eu cobor geamul cât să-i
VP - 151
permit să cadă.
— Dă-i, bătaie, dă-i, dă-i, dă-i! îmi ordonă Malik.
— Treci în cabină, lângă mine, strigă cu.
— Nu pot. Am treabă!
Îl aud tocând în continuare antena de pe acoperiș. Are dreptate. Dacă nu
reușim să distrugem bariera invizibilă, tot ce facem e degeaba.
Camionul cu conuri trece prin poarta de metal, lăsând în urmă o ploaie de
lanțuri rupte și strâmbate. Virez și intru pe Bulevardul Fellowship, apoi
schimb în viteza a doua, să urc dealul. Se aude din nou un scrâșnet, și pentru
un moment nesfârșit și teribil, motorul începe să se înece și să tușească.
Nu te opri… te rog, nu te opri, îl implor eu în gând.
Văd în retrovizor mașinuța de golf cu cei doi Mâncători Purpurii de
Oameni croindu-și drum prin poarta dărâmată. Întorc pe Fellowship și
pornesc în urmărirea noastră. Fața lui Bryan sângerează. Înghit un oftat
involuntar. Este pentru prima oară în viață când îi curge cuiva sânge din
cauza mea.
Îmi pare rău, doamnă Delaney.
— Mergi! strigă Malik printre lovituri zdravene.
Îmi dau seama, cu un junghi de spaimă, că dacă motorul moare, nu știu
cum să-l pornesc din nou. Pârâie de mai multe ori periculos de încet, apoi
pornește cu un tors sănătos. Ajungem în vârful dealului și o iau spre parc,
ignorând indicatoarele care îmi interzic asta. Focul de artificii continuă, ceea
ce înseamnă că nu-i prea târziu.
Mașinuța de golf merge destul de repede cât să se țină după noi, sau poate
merg eu prea încet ca s-o las în urmă. Camionul poate mai mult, dar nu în
viteza asta, iar eu nu îndrăznesc să schimb în a treia. Data trecută am fost
periculos de aproape să înec motorul. Nu mai risc din nou.
Parcul e aproape, pe partea stângă.
— Îi văd! strigă Malik de pe acoperiș.
Îi văd și eu – Hector și fetele, adunați lângă locul de parcare al primarului,
unde și-a lăsat tata Lexusul. Camera de supraveghere care monitorizează
partea asta de oraș zace bucăți la picioarele lor – Tori și-a făcut treaba. Ne
așteaptă pe mine și pe Malik să ne întoarcem, să ne urcăm în mașină și s-o
ștergem. Numai că noi ne întoarcem cu camionul, nu pe jos. Și cu doi
Purpurii pe urmele noastre, așa că nu avem timp să schimbăm mașinile.
La vederea camionului fabricii, cei trei încearcă să se piardă în întuneric.
— Noi suntem, fraierilor! șoptește Malik tare. Hai, urcați! S-a schimbat
planul, nu mai oprim!
Instrucțiunile lui mai întâi îi uimesc, apoi văd cine se află la volan.
Observă și mașinuța care vine după noi și trec la treabă. Hector și Amber se
VP - 152
cațără în spate, alăturându-i-se lui Malik printre conuri. Tori sare în cabină,
lângă mine.
Deasupra noastră, pe cer, șapte artificii mari se desfac într-o cascadă de
roșu, alb și albastru. Este începutul finalului grandios. Cele douăzeci și trei
de minute ale noastre aproape au trecut.
— Măgăoaia asta nu poate merge mai repede? întrebă neliniștită Tori.
Cu pumnii strânși în minte și cu inima la fel de strânsă, calc ambreiajul și
schimb în viteza a treia.
Se aude un scrâșnet și camionul se cabrează, dar pe urmă motorul
pornește regulat și o luăm din loc. Apăs pe accelerație și țâșnim înainte.
Mașinuța de golf se micșorează în retrovizor, iar vitezometrul trece de
treizeci și cinci, cincizeci, ba chiar șaizeci de kilometri pe oră.
Din ladă se aud urale, Hector și Amber sărbătoresc faptul că am lăsat în
urmă mașinuța patrulei.
— De-acum nu ne mai prind, exultă Amber.
Va fi însă, o victorie foarte scurtă, dacă n-am reușit să distrugem bariera
nevăzută.
Camionul răsună de loviturile lui Malik în antenă. Se gândește și el la ce
mă gândesc eu. Generatorul de semnal este rupt și îndoit, bătut măr, dar n-
am reușit să ajungem la măruntaiele lui. Singura noastră speranță este că
dacă i-am distrus exteriorul, va fi de-ajuns să nu-și mai facă treaba.
Virez și intru pe șoseaua Old Six County atât de repede, încât câteva
conuri de trafic sunt aruncate pe iarba din jur.
— Încetinește! strigă Hector. Nu pot să mă țin!
— Să încetinească? se înfurie Malik. Mai bine s-o calce!
Asta și fac. Vitezometrul trece de sută și încep să mă simt mai în largul
meu la volan. Indicatorul cu Ieșiți din Serenity apare și dispare înainte de a
apuca să ne gândim să-i aruncăm o privire. Orașul nu se mai vede, cu
excepția câtorva artificii de la sfârșitul serbării. E doar o chestiune de timp
până să-și dea seama cei de-acolo că am dispărut și noi.
— Până acum, totul merge bine, spune Tori cu voce pierită.
— Și eu zic la fel.
De fapt, mă dor toate, dar asta-i din cauza încordării din umeri și din
brațele cu care țin volanul uriaș. Nu îndrăznesc să-mi dezlipesc ochii de la
drum, dar sunt sigur că ne apropiem de locul unde va începe să acționeze
asupra noastră bariera invizibilă, în caz că mai funcționează.
O aud pe Amber prin geamul deschis scoțând un scâncet, iar până să
înțeleg ce înseamnă asta, simt și eu cum mi se întoarce stomacul pe dos și
cum îmi crapă capul de durere și de presiune.
Nu se poate! Bariera încă există!
VP - 153
 Atacul e subit și copleșitor, o suferință sfâșietoare și anihilantă care ne
cuprinde corpurile cu totul, întunecând orice altceva.
Viteza e de vină, mă gândesc, străduindu-mă să păstrez controlul
camionului. Acum nu mai suntem pe biciclete; ne-am năpustit peste barieră
cu o sută de kilometri la oră!
Tori e pe jumătate căzută de pe scaun, vomită îndoită de mijloc. Îl aud
deasupra mea pe Malik cum lovește furios în farfuria antenei, într-un ultim
efort de a o distruge înainte să ne distrugă ea. Hector țipă; Amber geme.
Într-o clipă de coșmar totul se transformă în haos, iar mai rea decât
suferința noastră este realitatea zdrobitoare că am pierdut bătălia. Avem de
făcut o alegere cumplită: ne întoarcem acasă și suntem obligați să trăim tot
restul vieții prizonieri și pe post de cobai, sau mergem înainte și murim.
Eșec total. Ne-am grăbit atât de tare să-l scoatem pe Malik din oraș
înainte de Ziua Orașului Serenity, încât am însăilat un plan gândit
insuficient. Cum am putut fi atât de fără minte încât să credem că reușim să
distrugem o barieră tehnologică de vârf, foarte sofisticată, folosindu-ne doar
de niște unelte de grădină? Chiar și acum, prin valurile de greață și durere,
aud în continuare bum-bumbul neobosit în antenă al lui Malik, care nu se dă
bătut cu toate că săpăliga din mâna lui nu-i potrivită să rezolve treaba.
Malik continuă lupta curajos. O fi săpăliga ineficientă, dar este singura
armă pe care o avem.
Îmi dau seama brusc, prin ceața care-mi întunecă judecata, că mai avem,
totuși, o armă.
Avem un camion care gonește cu viteză!
— Dă-mi un con portocaliu! îi strig lui Tori.
Este atât de înghițită de suferința ei, încât îi ia câteva secunde până să-și
dea seamă că vorbesc cu ea.
— Un con! Acum! strig din nou.
Scoate umerii pe fereastră, mișcându-se de parcă ar avea nouăzeci de ani.
Aud câteva cuvinte strigate peste zgomotul motorului, apoi revine în cabină
cu un con în mână. Îl iau și verific drumul dezvăluit de lumina farurilor. În
dreapta este o vale tot mai adâncă; în stânga, pinii de deșert anunță că ne
apropiem de Pădurea Națională Carson.
— Fii gata să sari, îi spun lui Tori.
— Poftim? Să sar? De ce?
N-am timp să-i explic, pentru că în față farurile luminează exact ce
căutam: un indicator ruginit care anunță un viraj strâns la stânga. Chiar în
spatele lui, un șir de stâlpi albi de lemn urmează curba pe care o face
drumul.
Înșfac conul și blochez accelerația cu el, proptindu-l de partea din față a
VP - 154
scaunului. Camionul se smucește cu putere și trece de o sută zece kilometri
pe oră.
— Acum! îi strig lui Tori.
Ea deschide portiera cu un țipăt îngrozit și sare. Încerc să mă asigur că n-
o nimeresc roțile uriașe ale camionului, dar a rămas deja mult în spate, ce-a
fost să se întâmple, s-a întâmplat.
Cu o mână în continuare pe volan, deschid portiera din dreptul meu și
pun piciorul pe treapta dinafară.
— Săriți! le strig celor din ladă. Acum! Nu mai stați pe gânduri!
La viteza asta, să cazi pur și simplu din camion înseamnă să fii zvârlit cu
putere în spate. Număr doi săritori, nu trei. Cel mai mic încă a rămas în ladă
– Hector e înlemnit de frică și se ține de grilajul din spate.
— Hector, saaaari!
Nu sunt sigur dacă sare sau nu, pentru că am intrat în criză de timp.
Semnul de circulație trece pe lângă mine parcă-n zbor. La fel gonesc și stâlpii
albi; după ei, aș cădea în râpă. Acum ori niciodată!
Mă arunc în întuneric. Simt cum suflul camionului mă soarbe când trece
pe lângă mine. Impulsul mă duce pe un taluz de pietriș și cad ca izbit de o
mână uriașă. Ridic privirea cât să apuc să văd camionul străpungând bariera
de stâlpi și zburând în râpă. O încasează rău. Îl aud zdrobindu-se de bolovani
și rupând tufe și copaci. Deja nu-l mai văd, dar știu când ajunge la fund,
pentru că o explozie enormă zguduie pământul și un bulgăre de foc se ridică
până la cer, făcând valea să arate, pentru o clipă, ca în mijlocul zilei.
Asta-i focul nostru de artificii pentru Ziua Orașului, mă gândesc și simt un
fior puternic de satisfacție. Cu siguranță l-au văzut și din oraș. Probabil s-a
văzut chiar și de pe Stația Spațială Internațională.
Sunt jupuit, lovit și sângerez de peste tot. Totul mă doare, dar altminteri
mă simt nemaipomenit. Îmi ia o clipă să-mi dau seama de ce. Durerea
paralizantă de cap și greața au dispărut. Când camionul a explodat în râpă, a
luat cu el și generatorul barierei invizibile.
Mă cuprinde un val de euforie. Zidurile închisorii noastre n-au fost din
cărămizi și din mortar, dar au fost la fel de adevărate. Pentru prima oară în
viețile noastre, suntem liberi.
Suntem. Cuvântul îmi amintește de ceilalți. Sper că sunt întregi. Eu am
reușit să scap, deci sigur au reușit și ei, nu?
Mă gândesc la Hector și simt că mă părăsește spiritul triumfător. Oare a
sărit la timp? Chiar dacă a reușit, putea s-o pățească rău, aruncându-se
dintr-un camion care gonea cu o sută zece kilometri la oră. Își putea rupe
oasele; putea aluneca sub roți; se putea izbi cu capul de-o piatră.
— Hector! strig. Tori! Amber! Malik!
VP - 155
Numele lor răsună în tăcerea deplină cu ecou.
Îmi îngheață sângele în vene. Oare sunt singurul rămas în viață?

VP - 156
 25.

TORI PRITEL

În momentul în care mă izbesc de taluz, camionul în viteză a trecut deja

de mine vreo zece metri. Impactul parcă îmi sfărâmă oasele. Încerc să văd ce
se întâmplă cu ceilalți, dar acum mă rostogolesc și lumea întreagă nu-i decât
o ceață. Aud pe cineva țipând și sunt aproape sigură că eu sunt aceea.
Prin caleidoscopul iute rotitor de pământ negru și de cer, zăresc în
treacăt că mă apropii de râpă. Dacă ajung să cad peste margine, mor sigur.
Mă întind disperată să mă apuc de ceva, orice, care să-mi oprească mișcarea.
Degetele mi se înfig în iarba uscată, dar o smulg și o iau cu mine.
Străduiește-te mai tare! îmi ordon. Până jos este cale lungă!
Mă apuc de o tufă țepoasă. Spinii mi se înfig în piele, dar rezist asaltului
durerii. Cine a știut că viața e atât de prețioasă? Cine a știut?
Când în sfârșit mă opresc, am doar o fracțiune de secundă să mă bucur că
am scăpat la limită. La vreo opt sute de metri în fața mea, camionul cu conuri
portocalii spulberă gardul de stâlpi albi și se prăbușește în râpă. Mi se taie
respirația când îl aud cum se rostogolește până jos. Văd mingea de foc puțin
înainte să aud zgomotul exploziei și mă gândesc fără să vreau la mama lui
Amber, care ne-a învățat că lumina se deplasează mai rapid decât zgomotul.
Ceilalți! mă gândesc cu un fior de groază. Eu am sărit, au sărit și restul?
Dacă nu, n-aveau cum supraviețui cu niciun chip.
Durerea și greața provocate de barieră au dispărut. Am avut dreptate,
antena de pe camion le provoca. Dar asta-i o mică alinare, în situația în care
mă aflu.
Mă chinui să mă ridic, ceea ce nu-i ușor deloc, când ești rupt bucăți. Poate
să fi rămas doi-trei foliculi mititei de păr care nu mă dor, restul mă omoară.
Pe obraji îmi curg lacrimi, și nu numai la gândul sorții sărmanilor mei
prieteni, ci și pentru mine – dacă sunt singură aici?
— Amber! strig. Eli! Malik! Hector!
Am vocea răgușită și subțire ca pergamentul. Nu mă poate auzi nimeni.
Sunetul abia dacă ajunge, probabil, la vreun metru distantă.
Șchiopătez spre drum, îndurând o simfonie de dureri. Dacă au reușit și
alții să sară, trebuie să fie prin preajmă. Șoseaua nu-i departe, dar îmi simt o
gleznă în flăcări. Probabil mi-am scrântit-o când m-am izbit de pământ. Văd
cu coada ochiului o mișcare și îmi sare inima în piept.
VP - 157
 — Amber?
Dar nu-i Amber. Nu-i nimeni. Dinspre Serenity se văd lumini, departe. Vin
mașini să cerceteze explozia cea mare.
Mâncătorii Purpurii de Oameni! Sau, și mai rău, părinții noștri.
Părinți! Simt brusc nevoia să-mi ascund corpul plin de lovituri în
îmbrățișarea tatei. El m-ar ierta și mi-ar spune că totul e în regulă. E o
imagine atât de ispititoare, încât mai că mă sfâșie în două. Acest coșmar se
poate termina curând. Tata va fi aici în doar câteva minute. Nu trebuie decât
să aștept. Se va afla sigur în prima mașină…
Nu! Îmi scutur capul cât de tare pot. Mă năvălește o explozie de durere,
dar merită, dacă-mi limpezește mintea. Alinarea tatei e o minciună. Tata e o
minciună. Părinții noștri sunt de partea dușmanului, nu-i pot lăsa să mă
prindă.
Gândul acesta mă împinge să acționez. Mă târăsc spre pădure. Renunț să-i
mai caut pe ceilalți. Dacă există și alți supraviețuitori, vor alerga și ei să se
ascundă, la vederea acelor faruri îndepărtate.
Înaintez în pădure, ocolind trunchiuri căzute de copaci și sărind peste
rădăcini ieșite din pământ. Când frunzișul de deasupra capului se îndesește
și devine ca un baldachin, ascunzând lumina lunii și a stelelor, șchiopătez
orbecăind. În timp ce mă adâncesc printre copaci, partea logică a minții mele
urlă: Întoarce-te înainte să te prăbușești, să-ți pierzi cunoștința și să nu te
mai trezești niciodată din cauză că te mănâncă vreun șarpe sau vreun coiot.
Pe urmă mă gândesc la viața mea ca prizonier și clonă, iar șerpii cu
clopoțeii și coioții nu mi se mai par atât de răi.
Când ochii tocmai încep să mi se obișnuiască cu întunericul, mă izbesc de
ceva. Ricoșez și vântul mă trântește la pământ. Mă simt atât de distrusă,
încât nu mă îndoiesc că m-am repezit în plin într-un copac.
Dar copacii nu înjură, iar ăsta da.
— Malik! hârâi eu, bâjbâind după el. Nu pleca! Sunt eu, Tori!
— Tori! zice vocea lui Amber.
Începem să bâiguim amândouă în același timp, până când Malik ne
întrerupe brusc.
— Unde-i Hector?
— Nu știu, mă opresc eu imediat. Până să dau de voi, credeam că sunt
singura care am scăpat. Dar Eli?
— Când am sărit noi, el încă mai controla volanul, zice Amber cu
răsuflarea tăiată.
— Eli poate avea singur grijă de el, intervine Malik. Trebuie să căutăm
gângania!
Clatin din cap.
VP - 158
 — Nu putem. Dinspre Serenity se apropie o adevărată defilare de mașini.
— Îl găsim repede și pe urmă ne întoarcem aici, zice încăpățânat Malik.
Îl căutăm pe Hector în linie, cam la trei metri unul de altul. Nu îndrăznim
să ne îndepărtăm mai mult de frică să nu ne pierdem.
N-am înaintat cine știe ce, când din pădure se aude o voce slabă. Trebuie
practic să-l placăm pe Malik ca să n-o ia la goană într-acolo de unul singur.
— Aici! strig eu, dar încă nu-s în stare să scot cine știe ce sunet.
Nu și Malik. El n-are nicio problemă să ridice la maximum volumul vocii,
în timp ce se zbate să scape din strânsoarea noastră.
— Hector!!
În tufăriș se aude un foșnet și din întuneric se ivește o siluetă.
— Eu sunt, zice Eli.
Eli! Credeam că n-o să-l mai văd niciodată.
— Suntem toți aici, în afară de Hector, zic eu cu voce tremurată.
Și vocea lui tremură.
— Nu știu nimic de Hector. L-am implorat să sară, dar cred că îi era prea
frică. Nu știu dacă a apucat să se desprindă la timp de camion.
Cuvintele lui sunt liniștite, dar impactul lor este chiar mai mare decât
unda de șoc a exploziei. Sigur că am știut întotdeauna că planul nostru era
periculos și că exista posibilitatea să nu supraviețuim toți. Dar acum avem
de înfruntat situația că poate asta s-a întâmplat deja, că poate Hector s-a
prăbușit în râpă odată cu camionul.
Știam că libertatea noastră urma să aibă un preț, dar nu ne așteptam să-l
plătească Hector pentru toți.
— Idiotul de Hector! zice Malik și se vede cum suspină. Când e s-o dea în
bară, las pe el! N-ar fi mișcat un deget să-și salveze viața de doi bani! Ce era
așa greu să sari dintr-un camion de care nici măcar nu te prea puteai ține
bine?
— A făcut tot ce-a putut, Malik, intervin eu cu blândețe. Numai că era
înlemnit de frică. Trebuie să fi fost îngrozit de-a dreptul.
— Nu face două parale! se dezlănțuie Malik După cine naiba l-or fi clonat,
după un babuin? Iar când a avut și el nevoie de mine cu adevărat, eu n-am
fost acolo, adaugă el cu voce gâtuită.
Rămânem muți de uimire. Malik, căruia nu-i pasă de nimeni și de nimic,
plânge! Își acoperă cu palmele fața zgâriată, dar lacrimile reușesc să-i treacă
printre degete, amestecate cu țărână și cu sânge. Amber se întinde să-i pună
o mână liniștitoare pe umăr, dar el se scutură.
Un țăcănit puternic și ritmic se aude tot mai tare. Eu îl auzeam deja de o
vreme, dar în haosul momentului, n-am apucat să mă gândesc la el până
acum.
VP - 159
 — Un elicopter, șoptesc. Purpuriii!
Încercarea noastră de a ne elibera s-a transformat într-un dezastru. Unul
dintre noi probabil a murit, iar Siguranța se năpustește să ne adune pe
restul.
— Fugiți! ordonă Eli răgușit.
O luăm la fugă spre adâncul pădurii ca o turmă de cai sălbatici. Până să
auzim vuietul motorului chiar deasupra noastră, n-am reușit să ajungem
prea departe. Raza reflectorului de căutare mătură coroanele copacilor la
nici cinci metri de noi, atât de aproape încât suntem siguri că vom fi
descoperiți. Dar elicopterul trece mai departe, planând apoi pe deasupra
râpei de dincolo de curbă. Începe până la urmă să coboare în vale.
— Nu ne-au văzut, șoptesc eu.
Eli s-a prins.
— Camionul arde în fundul râpei. El le-a atras atenția. Probabil se
așteaptă să găsească cinci cadavre în el.
Malik e în continuare copleșit de emoție.
— Dar vor găsi numai unul…
— Ascultă, Malik, zice Eli sincer. Indiferent ce s-a întâmplat cu Hector,
dacă rămânem aici nu facem decât să ne lăsăm prinși.
— Și cică eu sunt elementul toxic? se înfurie Malik. Măcar nu sunt rece ca
o piatră, așa ca tine! Bag mâna în foc că au căutat mult printre demenți până
să-ți găsească ție ADN-ul! Nu mă mir că a ales să te crească fix creierul
Operațiunii Osiris.
Eli sare de parcă ar fi fost pălmuit, dar nu se dă bătut și își continuă
argumentarea.
— Acesta e un dar, insistă el. Camionul va mai arde ceva vreme, până să
se poată apropia restul suficient cât să-și dea seama că nu suntem în el. Când
se va răci destul cât să-l poată cerceta, noi va trebui să fim departe.
— Cred că m-am înșelat în privința ta, Hector, zice Malik tare. Nu ești
chiar inutil. Ești folositor la un singur lucru – să distragi atenția. Așa ai fost
toată viața ta.
— Haide, Malik. Zice Amber luându-l de braț. Pe Hector nu-l ajută cu
nimic dacă pe noi ne târăsc înapoi în Serenity.
Malik oftează tremurat.
— Pe Hector nu-l mai ajută nimic, punct.
— Încotro o luăm? întreb eu, tremurând din tot corpul. Cu mașina, ne-am
fi îndreptat spre Taos sau spre vreun oraș, dar acum suntem pe jos. Nu
putem merge pe jos o sută treizeci de kilometri, cu Purpuriii pe urmele
noastre. Niciun camion nu arde atât de mult timp.
Eli are răspunsul pregătit.
VP - 160
 — Mergem spre calea ferată. Asta plănuiam când am plecat cu bicicletele.
Nu există niciun motiv pentru care să nu punem în practică acum planul
ăsta. Dacă ne îndreptăm spre sud, în cele din urmă vom da peste șine.
— Dar cât de „în cele din urmă”? întreabă Amber. S-ar putea să fie
kilometri buni până acolo.
Ne întoarcem spre Malik, care încă jelește. Arată de parcă n-ar fi în stare
să pună un picior înaintea altuia, ca să nu mai vorbim de un maraton în marș
forțat, pe întuneric.
Trăsăturile lui îndurerate se transformă într-un zâmbet slab.
— Ce-i, aveai treabă undeva în altă parte?

VP - 161
 26.

MALIK BRUDER

Am crezut mereu că Serenity e cea mai jalnică fundătură de pe fața

pământului. Dar când compar acum cu ce are înjur, orașul mi se pare New
York, Paris, Tokyo sau alte metropole despre care am citit.
În jurul lui Serenity practic nu-i nimic. Știu pentru că străbatem pe jos
fiecare palmă afurisită din nimicul ăsta. Țărână, copaci și tufișuri țepoase
care te înșfacă de tălpi și de glezne. Grohotiș, pereți de piatră și colțuri de
stâncă peste care trebuie să te cațeri sau să le ocolești. E atât de liniște, încât
în afară de propriile gemete și înjurături nu se mai aud decât pași de șopârle
și pârâituri de scorpioni. Săracul Hector probabil că ar fi făcut pe el de frică,
deși dacă mă gândesc, ar fi fost prea deshidratat și el, la fel ca noi restul.
Ar fi greu de înaintat pe aici în orice fel de împrejurări, dar după ce-ai
trecut prin ce-am trecut noi, e tortură curată. Mergem toată noaptea,
bâjbâind pe întuneric, până când durerea epuizării egalează durerea
tăieturilor și vânătăilor cu care suntem acoperiți pe nouăzeci și nouă la sută
din corp. Probabil că deja aș fi fost obligat să-l car pe Hector în spinare, până
acum. Ținând cont de împrejurări, aș face-o cu plăcere. Nici măcar nu trage
prea mult la cântar.
Corecție: nu trăgea…
Uite ce-mi stă pe creier: dacă nu trebuia să ne grăbim cu planul ca să fiu
scos eu din Valea Fericită înainte de Ziua Eliminării, oare n-am fi găsit o
soluție mai bună, în care Hector să nu fi fost ucis? Dacă nu copiam la lucrări,
dacă nu înfulecam fursecuri și brioșe în neștire, dacă nu ajungeam să fiu
clasificat drept „toxic” și dacă n-aș fi fost așa un ticălos, oare Hector mai
trăia?
Asta-i o povară mai greu de dus decât un puști sfrijit.
Fetele sunt mai date naibii decât am crezut. Mă gândeam că până aici o să
pice deja în nas, dar uite că rezistă. Mă gândesc că pesemne atunci când asta-
i singura ta șansă să ai cu adevărat o viață, tot pui un picior înaintea celuilalt,
indiferent cât de tare te doare. Iar când te așteaptă „eliminatul”, voința se
dublează. Nu mă simt foarte norocos, dar înțeleg că sunt. Dacă n-o ștergeam
atunci când am șters-o, cine știe ce s-ar fi întâmplat cu mine.
Nu știu cât de departe am ajuns, dar nu mai vedem și nu mai auzim
elicopterul. Poate că a aterizat în râpă, sau poate că Purpurii s-au întors la
VP - 162
bază să aștepte prima geană de lumină. Sper să fi ieșit din raza lui de
acțiune. Sunt gata să dovedesc cu bășicile de la picioare.
Călătoria noastră poate fi rezumată în două vorbe: spre sud. Ne gândim că
ne îndreptăm în direcția corectă, dar când mergi pe teren accident, e ușor să
te învârți în cerc. Mă simt de parcă am merge de vreo șase luni când în
sfârșit apare discul soarelui deasupra orizontului și vedem că ne îndreptăm
direct spre el.
— Mergem spre est! se văicărește Tori.
Ăsta-i singurul cuvânt plângăcios. Corectăm traseul, dar suntem prea
obosiți ca să mai bombănim. Ne e sete și ne e foame. Când soarele se ridică,
începe să ne bată nemilos.
— Să știți că au dat lovitura, când au căutat locul pentru ferma lor secretă
de clone, gâfâi eu. Mergem de vreo cincisprezece ore și n-am văzut picior de
om. Nici măcar vreun cal, vreun drum sau vreo rețea electrică.
— Mai bine fii mulțumit că e așa, mormăie Eli. Puteam vedea o grămadă
de oameni în uniforme purpurii.
Transpir ca naiba, dar ăsta-i semn că deocamdată încă sunt în regulă. Am
auzit că atunci când nu mai transpiri înseamnă că te-ai deshidratat rău de
tot.
— E atât de cald! exclamă Tori.
— Nu-i mai cald decât în Valea Fericită, îi atrag eu atenția.
— Da, dar acolo nu te îndepărtezi niciodată de aerul condiționat sau de
piscină, se plânge Amber.
Tare mi-ar mai plăcea piscina mea acum! Aș bea-o pe toată, cu clor și
orice ar mai avea în ea.
— Le acord părinților noștri un singur merit, remarc eu. Ne-au ținut ei
sub microscop, dar ne-au crescut în puf.
— Eu prefer să mă lipsesc de toate jucăriile și confortul lor, zice Eli
printre dinți. Măcar nu mai sunt cobaiul nimănui.
Sunt de acord cu el, dar a început să-mi dea târcoale un gând supărător.
De-o zi întreagă n-am văzut nimic în jur. În locuri dintr-astea, oamenii mor
fără apă și mâncare. Când vom ajunge în punctul în care faptul că suntem
liberi va fi mai puțin important decât să nu murim?
Știu că și restul se gândesc la asta, deși n-o spune nimeni cu voce tare.
Abia ne târâm cu toții. Avem fețele și cefele arse de soare. Nu vom putea
prinde noi puteri, dacă nu găsim măcar apă. Trecem pe lângă vreo două
iazuri secate și prin albia unui fost pârâu. Dar atât. Cred că n-am ales
anotimpul potrivit să mergem pe jos. Nu există nici măcar buruieni verzi pe
care le-am putea mesteca pentru puțină umezeală.
Sub soarele încă sus pe cer și arzător, Amber cade. Nici măcar nu scoate
VP - 163
vreun sunet; se înmoaie și se prăvălește grămadă la pământ ca o foaie de
hârtie purtată de un curent de aer descendent.
— Trebuie să ne oprim, se roagă Tori printre buzele crăpate. Să găsim
niște umbră și să ne odihnim până mai trece căldura.
— Nu ne permite timpul, îi explică Eli. Mai bine să fim departe, când vor
porni după noi Mâncătorii Purpurii de Oameni.
Tori se lasă în genunchi.
— Amber, trezește-te!
— Sunt trează, răspunde Amber necăjită. N-am leșinat, m-am împiedicat.
Ne uităm în jos și atunci le vedem: două șine de oțel pe un pat de traverse
din lemn pe jumătate îngropate în pământ și buruieni.
Calea ferată.
∵
Așteptăm o veșnicie, dar măcar nu mai mergem. Sunt sigur că linia ferată
este încă folosită regulat, pentru că partea de sus a șinelor strălucește. Dar e
totuși o pândă lungă și agitată. Iar setea nu ne părăsește nicio clipă. Seamănă
cu ceva viu înăuntrul meu, o creatură pârjolită de nisip care se tot mărește și
mă domină.
Îmi petrec vremea imaginându-mi o sticlă de apă. Serios, timp de patru
ore din viața mea nu fac decât asta.
Prima dată simțim vibrația. Durează mai multe minute până când auzim
de-adevăratelea trenul. În cele din urmă, chiar când începe să amurgească, la
orizont apare locomotiva, care vine dinspre apus, din dreptul soarelui.
— De ce merge atât de încet? se miră Amber.
— E un tren de marfă, îi explică Eli. Și nu te plânge. Va trebui să sărim în
el.
— De ce nu-i putem face semne să se oprească? întreb eu.
— Pentru că am fi nevoiți să explicăm cine suntem și ce căutăm aici, zice
Eli. Iar dacă dau sfară în țară prin secțiile de poliție și se interesează de copii
fugari, ar putea afla și Purpuriii.
Ne îndepărtăm de șine și ne ghemuim în tufișuri, încercând să ne dăm
seama cât de greu e ce avem de făcut. O veste bună este că trenul trage un
milion de vagoane, deci vom avea de unde alege.
Cât timp trec locomotivele, ne lipim de pământ. După ce nu se mai văd, ne
apropiem de șine și căutăm o posibilitate să urcăm în tren. Vagoanele
cisternă sunt sigilate, iar în cele cu cereale se poate ajunge doar pe deasupra.
Arăt spre o platformă încărcată cu cherestea.
— Un vagon ca ăsta?
Tori clatină din cap.
— Nu-i bun. Mâncătorii Purpurii de Oameni ne-ar putea observa din
VP - 164
elicopter.
Pe urmă apare un vagon de marfă acoperit, cu ușa glisantă deschisă.
Vedem ceva încărcătură înăuntru, dar e loc destul.
Ne uităm unii la alții și încuviințăm. Asta e!
Poate că trenul merge încet, dar când vine vorba să sari într-un vagon de
marfă în mișcare, „încet” devine o noțiune relativă. După douăzeci și patru
de ore de umblat prin sălbăticie, suntem slăbiți, istoviți și deshidratați.
Ușa vagonului are pe toată lungimea ei o treaptă de metal. Eli sare pe ea,
dar mișcarea trenului îl face să-și piardă echilibrul și este nevoit să sară din
nou jos. Amber pune și ea un picior tremurător pe scară, înainte să sară din
nou pe pământ. Tori sare direct în vagon, peste treaptă. Reușește, dar nu
fără să-și cotonogească un genunchi. Se trage mai în spate, iar noi trei
alergăm pe lângă vagon să ținem pasul cu ea.
— Hai, sus! zice ea cu voce plângăcioasă.
Îmi dau seama ce simte. Gândul că ar putea rămâne singură la bord este la
fel de înspăimântător ca acela de a pierde trenul.
Prima reușește Amber. Tori se întinde și o trage în vagon. Eli se agață cu
mâinile de marginea ușii și încearcă să sară balansându-se, dar nu are curaj
să-și dea drumul. Așa că atârnă într-un unghi ciudat, blocând intrarea și
dând aiurea din picioare.
— Urcă-te odată, prostule! gâfâi eu, alergând pe lângă șine.
— Nu pot!
Parcă-i o scenă dintr-o comedie. Probabil aș muri de râs, dacă viețile
noastre n-ar depinde de urcatul în tren.
Îl împing zdravăn pe Eli de fundul care i se agită și zboară în fine în vagon.
Mă împiedic cu vârful piciorului de marginea șinei și încep să mă
împleticesc. În sufletul meu știu că, dacă voi cădea, nu mai ajung niciodată
lângă ceilalți. Mi se face stomacul ghem la gândul că aș putea fi lăsat în urmă.
Reușesc să mă redresez în ultima secundă, apoi sar și zbor pe ușă cu tot
corpul.
— Oof!
Lovesc podeaua și mă rostogolesc. Îmi vine în minte un gând îngrozitor:
dacă mă rostogolesc până cad pe ușa din cealaltă parte?
Spre norocul meu, mă lovesc de o stivă de marfă. Ceva gâlgâie înăuntru.
Îmi înfig pumnul în cartonul celei mai apropiate cutii și scot o sticlă cu
lichid albastru. Mă uit la etichetă și rămân cu gura căscată.
Gatorade!
Zâmbesc, parcă pentru prima oară după o veșnicie, și le arăt sticla
celorlalți:
— Îi este sete cuiva?
VP - 165
 27.

ELI FRIEDEN

Habar n-avem încotro mergem.

Niciunul nu ne așteptam să ajungem înghesuiți printre cutii de Gatorade
într-un vagon de marfă zgomotos, așa că nu ne-am bătut capul să verificăm
trasee feroviare sau orare. Dacă lucrurile ar fi mers conform planului, acum
ne-am croi drum spre est în Lexusul tatei. Corecție: în Lexusul lui Felix
Hammerstrom. Nu mai este tatăl meu. Tehnic, n-a fost niciodată, așa cum
nici Statele Unite nu s-au născut cu adevărat la o discuție la un ceai.
Hammerstrom a crezut că poate ascunde de noi ideea de rebeliune și până la
urmă s-a trezit cu mai multă rebeliune decât poate duce. În ciuda faptului că
mă doare tot corpul și sunt plin de lovituri, a epuizării celor douăzeci și
patru de ore de alergătură, a lipsei amorțitoare de somn, a faptului că sunt
lihnit de foame și a fricii paralizante față de ce ne-ar putea aștepta de-acum
înainte, simt o satisfacție profundă. Proiectul Osiris este în mod oficial
terminat.
— Chiar este? întreabă Amber, nu foarte sigură. Întregul scop al
Proiectului Osiris era să ne crească într-un mediu ideal. Poate că tocmai am
confirmat așteptările părinților noastre și ne-am transformat în ceea ce
eram inițial – mințile geniale criminale după care am fost clonați.
— Minți geniale – fix asta suntem, pufnește Malik. Nimeni care ne-ar fi
văzut cum am urcat în tren n-ar îndrăzni să ne acuze că avem vreun strop de
minte. Ca să nu mai vorbim că ne-am ratat evadarea într-așa un hal, încât
aproape că am fost uciși. Iar unul dintre noi chiar a fost ucis, ridică el vocea.
Se întinde după o sticlă de Gatorade, dar îi simțim mâhnirea profundă din
felul în care înghite hulpav.
— Malik, zice Tori cu blândețe, nu putem ști sigur dacă Hector n-a scăpat
și el.
Malik clatină disperat din cap.
— Chiar dacă ar fi fost cu noi, n-am fi reușit să-l urcăm în tren. Ar fi șovăit,
așa cum a șovăit să sară din camion. Păcat că nu va fi prin preajmă să ne
vadă când ne întoarcem în Valea Fericită în fruntea unei armate de polițiști!
— Să nu ne grăbim! intervin eu iute. Avem de spus o poveste, dar ar fi
bine să fim atenți cui i-o spunem – asta dacă ne putem permite s-o spunem
cuiva.
VP - 166
 — Dar nu se poate să nu facem nimic, protestează Tori. Avem o datorie
față de celelalte clone care au rămas în Serenity.
— Ne ocupăm și de asta, o asigur eu, dar numai după ce înțelegem cum
funcționează lucrurile în lumea reală. Nu uitați că suntem clone și nu știm
cum va fi primită treaba asta. Suntem copii exacte ale unora dintre cei mai
răi criminali din istorie – mai tineri, dar identici. Faptul că noi nu-i
cunoaștem pe cei după care am fost clonați nu înseamnă că nu-i vor
recunoaște alții.
— Noi ne-am gândit că vom avea o mașină, subliniază Amber. Cum nu
avem, trebuie să sărim și să ne ascundem în trenuri. În felul ăsta nu vom afla
niciodată destul despre lume încât să ne dăm seama cum să ne integrăm în
ea.
Trag o cutie plină cu sticle și mă așez pe ea, cu fața la ei.
— Speranța noastră cea mare este Randy. El cunoaște și lumea din afară,
dar știe și ce înseamnă să fii din Serenity.
— Ce te face să crezi că îl putem găsi? întreabă Tori.
— Este la Academia McNally, lângă Pueblo, Colorado. Ne poate oferi un
adăpost până ne dăm seama cum ne privește lumea. Este o școală cu
internat, ne-am putea amesteca printre ceilalți și n-o să se întrebe nimeni ce
caută acolo patru copii de capul lor.
— Părinții lui Randy sunt cercetători Osiris, intervine Malik. Cum putem
fi siguri că nu îi va suna ca să ne toarne?
Asta-i o întrebare ușoară.
— Randy este cel mai bun prieten al meu, zic eu plin de încredere. Nu m-
ar înjunghia niciodată pe la spate. Dacă poate, ne va ajuta.
Credeam că n-o să mai vreau să merg pe jos în viața mea, dar după câteva
ore petrecute în vagonul de marfă, aș da orice să-mi pot dezmorți picioarele.
Suntem deja în mijlocul nopții și încă n-am trecut prin niciun oraș. Mă
concentrez asupra amintirii neclare a unei hărți pe care am văzut-o la un
moment dat pe internetul de la fabrica de plastic. Calea ferată se despărțea
în două undeva în estul statului New Mexico. O linie continua să meargă spre
est, cealaltă o cotea spre nord și intra în Colorado. Linia aceea ne-ar trebui,
dacă vrem să ne apropiem cumva de Pueblo. Dar nu vom ști pe ce rută
suntem până când nu oprește trenul într-o gară. Asta-i încă o variabilă care
ne face să ne treacă toate sudorile – de parcă ai mai avea nevoie de ceva ca
să asuzi într-un vagon de marfă încins de soare.
Malik scoate din stivă o cutie nouă de Gatorade și ne aruncă fiecăruia câte
o sticlă. Nu fac nicio mișcare ca s-o prind, iar sticla mă lovește peste față și se
rostogolește pe podeaua vagonului. Ceilalți râd pe socoteala mea, dar eu
abia dacă-i bag în seamă. Mă uit lung și intens la o foaie de ziar lipită pe
VP - 167
scândurile care susțin stiva de cutii. Este dintr-un ziar numit San Bernardino
Sun, iar titlul principal anunță.
LUI BARTHOLOMEW GLEN I S-A REFUZAT ELIBERAREA CONDIȚIONATĂ

În mintea mea parcă sună un clopoțel. De ce oare? N-am auzit niciodată

de acest individ. Cum aș fi putut? Copiilor bogați din Serenity nu li se
permite să citească știri despre crime. Este misiunea principală a orașului.
Înșfac foaia și încep să citesc.

Lui Bartholomew Glen, faimosul Ucigaș Rebus, i s-a refuzat ieri

prima cerere de eliberare condiționată. Excepțional de inteligentul dar
antisocialul Glen este în prezent închis ca urmare a noua condamnări
succesive pe viață primite pentru nouă crime oribile. Porecla „Ucigașul
Rebus” provine din obiceiul lui de a furniza poliției în bătaie de joc
anumite indicii despre omorurile lui atroce prezentate sub forma unor
rebusuri extrem de dificile…

Pe urmă, câteva litere din titlu parcă pălesc, iar eu văd clar, ca proiectat
pe peretele vagonului:

BARTHOLOMEW GLEN
ART (H) OM W G EN

Șocul este atât de oribil și atât de puternic, încât am nevoie de ceva timp
până să le pot explica celorlalți că nu de la sticla de Gatorade încasată în
figură am devenit palid și tremur ca varga.
Acesta este numele misterios de pe hârtia pe care am fotografiat-o pe
masa din sala de ședințe a fabricii!
Există un singur motiv pentru care numele Ucigașului Rebus putea să
apară într-un document din centrul de comandă al Proiectului Osiris: este
una dintre mințile geniale criminale al căror ADN a fost folosit în
experimentul nostru.
Unul dintre noi este clonat după Bartholomew Glen.
Suntem complet întorși pe dos. Știam, evident, că am fost clonați după
oameni răi. Dar cum până acum n-am știut niciun nume, cred că ne-am
imaginat toți niște caricaturi de deținuți dintr-o închisoare oarecare, poate
chiar îmbrăcați în zeghe. În imaginea aceea, individul – sau individa – erau
niște infractori, desigur, dar cumva inofensivi, pentru că din închisoare nu
mai poți face rău, așa-i?
Bartholomew Glen, însă, nu-i inofensiv. Este un ucigaș nebun cu nouă
oameni nevinovați pe conștiință. Iar unul dintre noi este copia lui, fidelă
VP - 168
până la ultima celulă.
Trecem foaia de ziar din mână în mână, citind și recitind amănunte
despre crimele oribile comise de Glen. Nu vrem să le știm, dar nici nu putem
rezista ispitei.
— Când mă gândesc la un geniu al crimei, îndrăznește Tori, am așa, o
imagine oarecum romantică. Cineva care face un plan complicat să pătrundă
în Muzeul Luvru și să fure Mona Lisa, de exemplu. Dar Bartholomew Glen
este… nebun de legat.
— Nu te îngrijora, voi două nu puteți fi făcute după ele, zice Malik cu
amărăciune. Probabil că sunteți clonate după sora lui geamănă,
Barthotomia, cea care omora puiuți de câine.
— Nu-i nimic de râs, Malik! exclamă Amber.
— Cine râde? ripostează Malik. Probabil că eu sunt Glen. Elementul toxic,
mai ții minte?
Este un mod distructiv de a gândi, dar acum, dacă tot a ieșit la iveală
adevărul, măcar putem vorbi deschis despre el.
— Suntem unsprezece clone – șapte băieți și patru fete. Bartholomew
Glen ar putea fi oricare dintre cei șapte. Ar putea fi…
Mă opresc. N-o să-i revină nimănui buna dispoziție dacă amintesc de
Hector.
— Nu, nu poate fi Hector, rămâne de neclintit Malik. Hector a fost un copil
bun.
— Oricum, oricine ar fi copia lui, n-a comis încă nicio crimă, adaug eu.
Acest Glen le-a comis. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că s-ar putea să aflăm
că am fost clonați după niște criminali care o să ne bage în sperieți.
Cădem într-o tăcere tristă și ascultăm huruitul necontenit al trenului.
Amber e prima care ațipește, ținând în brațe o sticlă de Gatorade de parcă ar
fi un nou-născut. Urmează Malik, care visează agitat. Tori ține ochii închiși,
dar cred că încă-i trează. Eu nici vorbă să dorm. Numai gândul că
Bartholomew Glen a făcut nouă victime e de ajuns să mă facă să cred că nu
voi mai pune în veci geană peste geană. Îmi amintesc vorbele spuse de Malik
când am pus capăt căutării lui Hector: Măcar nu sunt rece ca o piatră, așa ca
tine.
Rece ca o piatră – ce expresie l-ar putea descrie mai bine pe Ucigașul
Rebus?
Oare reacționez cel mai puternic la Bartholomew Glen pentru că sunt el?
Asta se dovedește ultimul meu gând în stare de trezie.
∵
— Eli!
Vocea ajunge la mine printre niște vise agitate, în care explozii de
VP - 169
camioane luminează noaptea; Hector Amani care dispare; dușmani în
uniforme purpurii; Felix Hammerstrom mă urmărește cu Lexusul și simt
bara din față a mașinii cum îmi atinge spatele genunchilor, în timp ce alerg
să-mi salvez viața. Pe urmă cad, iar greutatea mașinii în viteză mă strivește
ca pe un gândac.
— Eli, trezește-te!
E Tori, aplecată peste mine, mă scutură de umăr. Mă dezmeticesc și îmi
reamintesc cu viteză tot ce s-a petrecut – evadarea, trenul, sticlele
salvatoare de Gatorade. Malik și Amber tocmai se smulg și ei din somn.
Trenul, deloc rapid până acum, încetinește. Abia s-au ivit zorii, soarele încă
nu s-a ridicat pe cer. Prin ușa deschisă a vagonului vedem semne de
civilizație – clădiri, case, linii electrice, drumuri.
— Asta-i un oraș mare? șoptește Amber.
— Nu cred, răspunde Malik. Dar e mai mare decât tot ce știam noi. Și mai
jerpelit.
Are dreptate. Unele dintre casele risipite de-a lungul șinelor sunt niște
cocioabe cu gardurile rupte și ruginite. În Serenity nimic nu are voie să zacă
nereparat, nici măcar nevopsit. Aici nu pare să fie cazul.
Trecem pe lângă un indicator decolorat: Colorado City.
— Colorado! șoptesc eu, încurajat de faptul că am mers spre nord.
Habar n-am unde o fi Pueblo, dar măcar nu mergem spre est, unde ne-am
fi îndepărtat în mod cert de Academia McNally și de Randy.
Frânele scârțâie și trenul se oprește agale în mijlocul unui păienjeniș de
șine. În jurul lor sunt împrăștiate grămezi de cherestea și echipamente.
Suporturi încărcate cu marfă sunt aliniate alături de câteva motostivuitoare.
— Pentru ce sunt astea? se întreabă Amber.
Ne lămurim imediat. Un muncitor în salopetă și cu o cască dură pe cap
sare în ușa vagonului și face semne unui motostivuitor care se apropie. Ne
aruncă o privire și întreabă scurt:
— Copii, ce căutați aici?
Cum nu știm ce să răspundem, nu ne rămâne decât să ne facem nevăzuți.
Tori reacționează prima. Fuge spre ușa deschisă, blocată acum de
încărcătura uriașă ridicată de motostivuitor.
Muncitorul o apucă strâns de încheietură. Cu mâna liberă, scoate o stație
de la brâu.
— Să vină paza la vagonul treizeci și șase!
Amber și cu mine ne uităm îngroziți, dar Malik sare la bătaie. Înșfacă o
sticlă plină de Gatorade și o aruncă cu precizie extremă fix în falca
bărbatului. Lovitura îl expediază în spate, spre peretele vagonului, și îl face
să-i dea drumul lui Tori. Dăm fuga cu toții să ne eliberăm. Cum ușa e blocată
VP - 170
de încărcător, Tori se strecoară spre spațiul rămas în dreapta mărfii; Amber
și cu mine ocolim prin stânga. Muncitorul se duce după Malik, care se aruncă
la podea și încearcă să se rostogolească pe sub brațele motostivuitorului.
Aproape reușește, dar în cele din urmă suportul cu marfa coboară și îl
prinde dedesubt, iar el strigă după ajutor.
Tori și cu mine ne întindem și încercăm să-l smulgem de acolo, dar are
picioarele prinse sub încărcătura care coboară încet. În câteva secunde o să-l
facă zob.
Amber nu stă pe gânduri. Sare în cabina motostivuitorului și îl împinge pe
șofer. Bărbatul este atât de uluit de atacul brusc și agresiv al unei fete de
treisprezece ani, încât se răstoarnă în partea cealaltă și cade pe pietriș.
Amber apucă maneta de control cu podul palmei și o împinge în direcția
opusă. Încărcătura se ridică până se lovește de acoperișul vagonului. Malik
se eliberează din strânsoare, Amber sare din utilaj și toți patru o rupem la
fugă.
Un agent de pază mic și durduliu fuge spre noi pe lângă vagon. Ne uităm
disperați înjur.
— Acolo! strigă Tori și ne arată câțiva copaci.
Ne stă în drum un gard înalt de sârmă, dar spre norocul nostru, plasa s-a
desprins de stâlp. Ne strecurăm pe dedesubt și gonim către copaci. Este
ultimul lucru de care avem nevoie, așa lihniți și epuizați cum suntem. Dar în
acest punct al aventurii noastre, nici vorbă să ne lăsăm prinși. Dacă ne-ar
aresta aici, poliția locală ar începe să ne caute părinții. Ar fi doar o chestiune
de timp până am ajunge în custodia Mâncătorilor Purpurii de Oameni.
Risc să arunc o privire în spate și îl văd pe paznic ajutându-i pe cei doi
muncitori să dea jos marfa ajunsă pe vagon. Cred că activitatea lor la calea
ferată este mai importantă decât patru copii care au călătorit clandestin.
Imediat însă ce termină de încărcat, s-ar putea să vină totuși după noi.
Trebuie să acționăm rapid.
Copacii se termină brusc și ne trezim pe o stradă aglomerată. Scârțâie
cauciucuri, iar un SUV enorm se oprește la douăzeci de centimetri de pieptul
meu. Șoferul sare jos de la volan, alb la față.
— Sunteți întregi, copii?
— Scuze! bombăn eu și ne tragem înapoi pe trotuar.
Ne aflăm în orașul ăsta de numai câteva minute și deja am fost
descoperiți, vânați și aproape călcați de mașini. Oare educația noastră din
Serenity ne-a făcut atât de neajutorați încât suntem condamnați să dăm greș
tot timpul? Cât va mai dura până când aceste accidente din care am scăpat
ca prin urechile acului se vor transforma într-un adevărat dezastru?
În acest moment, șansa noastră de a ne descurca în lumea reală pare de
VP - 171
unu la un milion.
Ce vedem și ce auzim este copleșitor: claxoane de mașini și chipurile
atâtor de mulți oameni pe care nu-i cunoaștem. Drumul e plin de mai multe
vehicule decât am văzut noi vreodată adunate laolaltă.
Încerc să-mi dau seama unde mă aflu. Nu-i un oraș mare, dar pe ambele
părți ale șoselei se înșiră magazine și restaurante, oamenii vin și pleacă.
Probabil că suntem în centru.
Îmi cad ochii pe o mașină parcată lângă bordură. Este galbenă, are un
model cu pătrățele alb și negru, iar șoferul așteaptă la volan. Ceva mi se pare
cunoscut, dar n-aș ști să spun ce.
Tori îmi urmărește privirea.
— Asta-i un taxi?
Sigur că da! În Serenity nu există taxiuri, din moment ce în opt minute
poți traversa pe jos tot orașul. Dar am citit în cărți și am văzut în filme că
taxiurile te pod duce oriunde vrei să mergi. Departe de gară, de exemplu.
Sau până la Academia McNally.
Alergăm la mașină și ne înghesuim toți pe bancheta din spate.
— Trebuie să ajungem în Pueblo, îi spun șoferului.
E o femeie. Se uită la noi toți în oglinda retrovizoare.
— Asta-i un drum de o oră. Sunteți siguri că vi-l puteți permite?
Începem să ne scormonim prin buzunare după banii pe care i-am tot
adunat. E un moment dificil, nu ne pricepem deloc cât costă lucrurile în
afara orașului nostru natal. Adunăm un teanc de bancnote mototolite, făcute
sul, pătate cu noroi și sânge. La magazinul nostru general ai putea cumpăra
cu ele o mulțime de lucruri, dar totul este atât de artificial în Serenity, încât
experiența noastră de viață de până acum nu valorează doi bani. Plus că
niciunul dintre noi n-a mai mers cu taxiul până acum, darămite să mai și
plătească. Din ce știm, este ceva foarte costisitor. Nu ne putem da seama
dacă banii ne ajung până la Pueblo, sau măcar o stradă.
Șoferița noastră face ochii mari la vederea bancnotelor – de un dolar, de
cinci, de douăzeci, de cincizeci, de o sută.
— Pentru toți banii ăștia vă pot duce și la Bangor, în Maine, râde ea.
— Doar până la Pueblo, vă rog, zic eu politicos.
Se întoarce pentru prima oară și se uită la noi. Vede ceva cu care noi am
început să ne obișnuim: suntem arși de soare, zgâriați, plini de vânătăi,
ciufuliți și murdari, ca să nu mai pomenesc ochii roșii de epuizare.
— Ce-ați pățit, copii? Mai bine ne oprim întâi la un spital.
— Fără spital! zic eu repede. Trebuie să ajungem la Pueblo, la Academia
McNally!
Se uită lung la mine, apoi pornește motorul.
VP - 172
 — Copii de bani gata de la școli particulare, pufnește ea. Cheltuiți banii lui
tati și vă țineți de trăsnăi. Va fi belea mare când vă vor vedea profesorii
voștri!
— Probabil, încuviințează solemn Tori.
Taxiul se desprinde de bordură.
Am trecut primul nostru test din lumea reală.
∵
Pueblo pare ponosit și neglijat față de Serenity, dar clădirile cu acoperiș
roșu de ardezie ale Academiei McNally sunt cele mai frumoase pe care le-am
văzut până acum. Campusul este pe un deal la câțiva kilometri de oraș.
Taxiul ne lasă pe aleea principală a școlii, mai „ușori” cu două sute de
dolari. Este mai răcoare decât la Serenity. Peste tot se văd elevi în drum spre
micul dejun și spre orele de dimineață.
— Uau! șoptește Amber. V-ați gândit vreodată că există atâția copii în
toată lumea?
În jurul nostru sunt împrăștiați vreo sută. Dar când te-ai obișnuit cu un
loc unde există doar treizeci – și niciun chip necunoscut –, ți se par o
adevărată adunare.
— Obișnuiește-te, comentează Malik. Ăsta chiar e un lucru care există din
belșug în lumea de-afară – oameni.
— Pe noi ne interesează numai unul, le amintesc eu.
Observ că am început să atragem atenția, și nu numai pentru că suntem
zgâriați, loviți și avem hainele rupte și murdare. McNally ni se pare nouă un
loc aglomerat, dar probabil că nu-i o școală enormă. Există posibilitatea ca
elevii să se cunoască toți între ei, așa că nou-veniții ies în evidență. Dacă ne
vede vreun profesor, ne va lua la întrebări.
— Haideți să-l găsim pe Randy înainte ca adulții care se ocupă de locul
ăsta să se intereseze ce căutăm aici.
Totuși, șovăim. Nu știm să vorbim cu străinii; în Serenity nu există străini,
dacă nu-i socotești pe Mâncătorii Purpurii de Oameni. Cum ar trebui să
abordezi pe cineva pe care nu l-ai cunoscut? Copiii de la McNally stau
grupuri-grupuri și pălăvrăgesc prietenește. Faptul că ei aparțin în mod
evident acestui loc scoate și mai mult în evidență adevărul că noi suntem
străini.
Malik e primul care îndrăznește. Ochește un copil de vârsta noastră care
merge singur.
— Hei, îl strigă el, cunoști un băiat pe care îl cheamă Randy?
Elevul se oprește și se uită la noi.
— Da, îl cunosc pe Randy.
Observă în mod evident ce vraiște arătăm, dar se hotărăște să nu întrebe
VP - 173
nimic.
— Sunteți prieteni cu el?
— Din același oraș, încuviințez eu. Ne poți îndruma să ajungem la el?
— Este un fel o vizită surpriză, adaugă Tori.
— Probabil că-i la el în cămin – clădirea Hayden, camera treizeci și trei,
ne spune băiatul. Randy sare peste micul dejun și se trezește abia cu cinci
minute înainte să înceapă ora. A ajuns faimos pentru asta.
Nu mă pot abține și zâmbesc. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Băiatul ne arată clădirea din dreapta și ne grăbim în direcția aceea. La
intrare scrie:

CĂMINUL HAYDEN PENTRU ELEVI

NUMAI BĂIEȚI

Nu pare o regulă foarte strictă, totuși. Pe hol se amestecă băieți și fete, se

strigă unii pe alții, își îndeasă manuale în rucsacuri și în general se pregătesc
pentru o zi de școală. Ne privim unii pe alții îngrijorați. E multă lume acolo.
De aproape, la lumina din interior, starea noastră jalnică și faptul că suntem
altfel va sări și mai tare în ochi.
La început stăm pur și simplu acolo, neajutorați. Coridorul e înțesat de
lume și nu avem experiența mersului prin mulțime. În cele din urmă, tot
Malik îndrăznește, mai ales pentru că-i destul de voinic să facă pârtie. Restul
îl urmăm adăpostindu-ne în spatele lui.
Elevii de la McNally se uită lung la noi când trecem pe lângă ei, unii doar
de la câțiva centimetri depărtare. Se iscă un murmur. Cine suntem? De ce ne
aflăm acolo? Mă cuprinde o frică stranie și încep să tremur, cu toate că
pielea mea arsă dogorește. Îmi spun în minte: „Asta înseamnă să fii clonă în
lumea reală – ești o curiozitate, o ciudățenie, nici complet uman, nici
complet acceptabil, posibil periculos”.
Îmi repet că nimeni nu are de unde să știe asta. Stârnim interes pentru că
suntem niște străini plini de lovituri, nu pentru istoria invizibilă a nașterii
noastre. Dar nu mă pot descotorosi de presimțirea apăsătoare că lumea se
va uita destul de curând după noi și din motivele la care mă gândesc eu.
Malik se oprește brusc și noi ceilalți trei ne ciocnim de el din spate.
— Am ajuns, îmi spune el. Camera treizeci și trei.
Se dă deoparte, iar eu bat la ușă. Zgomotul încheieturilor degetelor mele
lovind lemnul îmi răsună în craniu, reverberând dintr-o tâmplă în alta.
Copiii de pe hol se adună în jurul nostru ca în jurul celei de-a optsprezecea
găuri de la un campionat de golf.
Vreme de câteva secunde nu se întâmplă nimic. Este liniște deplină, de

VP - 174
parcă elevii de la McNally și-ar da seama că asistă la cel mai important
moment din viața noastră.
Pe urmă se aude foială după ușă. Mânerul se învârte, iar ușa se deschide
larg.
În cadrul ei stă Randy, cu părul ciufulit ca de obicei, cercetându-mă cu
gura căscată de uimire. Pe urmă, trăsăturile lui liniștitor de cunoscute mie se
descompun într-un zâmbet încântat și se dă deoparte, poftindu-ne înăuntru.
— Hei, văd că ai găsit scrisoarea de la mine.

VP - 175
virtual-project.eu

VP - 176