Sunteți pe pagina 1din 16

Metoda portretului vorbit

CUPRINS

CUPRINS............................................................................................................................................................1

METODA PORTRETULUI VORBIT.............................................................................................................2

PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA PORTRETULUI VORBIT..................................................................................................2


DESCRIEREA FORMELOR STATICE (SEMNALMENTE ANATOMICE).......................................................................................4
DESCRIEREA FORMELOR DINAMICE (SEMNALMENTE FUNCŢIONALE)................................................................................10

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................................15

1
METODA PORTRETULUI VORBIT

Principiile care stau la baza portretului vorbit

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe principiile identificării


criminalistice, care la rândul lor, se sprijină pe teza materialismului didactic, potrivit căreia toate
obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, iar însuşirile acestora nu
se repetă.1 Fiecare fiinţă are o individualitate certă, obiectivă, durabilă, invariabilă în esenţa sa şi uşor
de recunoscut. Metoda îşi găseşte aplicabilitatea şi datorită împrejurării că omul are însuşirile cele mai
variate şi mai complicate, la el manifestându-se cele mai numeroase elemente de asemănare, dar în
acelaşi timp şi multiple posibilităţi de diferenţiere. “Nimic nu variază mai mult de la un individ la
altul, decât culorile, formele şi mărimile aparente ale fizionomiei.”2
Nu trebuie pierdut din vedere că omul este într-o continuă şi permanentă transformare, care se
manifestă prin schimbarea – în timp şi în intensitate3 – a trăsăturilor sale specifice. Astfel pot apărea
modificări lente, produse indiferent de voinţa sau dorinţa individului, având loc după stabilirea
maturităţii fizice (când apare stadiul de alterare şi de involuţie) şi care privesc printre altele forma
corpului, a feţei, a dentiţiei. Dar trăsăturile corpului pot suferi şi modificări rapide, condiţionate în
bună măsură de dorinţa omului, ca portul bărbii, al mustăţii, dezvoltarea corpolenţei, schimbarea
culorii părului, etc.
Bolile sau traumatismele suferite de corpul uman, anumite intervenţii chirurgicale, pot genera
modificări ce constituie semne particulare ale persoanei respective.
Vârsta, de asemenea, dă naştere la modificări ce se referă la dimensiunile anumitor organe sau
părţi ale corpului, mai puţin cele care au structură osoasă sau cartilaginoasă.
Deşi aceste modificări, în ansamblu îngreunează identificarea, chiar şi în cazul unor deosebiri
esenţiale rămâne posibilitatea recunoaşterii după trăsăturile funcţionale şi în ultimă instanţă, pe baza
impresiunilor digitale.
Pentru a se asigura o descriere ştiinţifică a semnalmentelor persoanei, trebuie să se ţină seama
de o serie de principii, de criterii, dintre care cele mai importante sunt:

1
Fr. Engels, Dialectica naturii, Editura politică, Bucureşti 1966, pag. 180
2
N. Minovici, Şcoala antropologică (Bertillon) pentru agenţii de poliţie, rezumatul cursului – Bucureşti 1900
3
C-tin Dumitru, Corneliu Panghe, Portretul vorbit, Serviciul cultural, presă şi editorial, Bucureşti 1974, pag. 7

2
a) În descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor urmări caracteristicile anatomice ale
întregii conformaţii a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul şi picioarele, elementele
caracteristice ale feţei);
b) Înfăţişarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente anatomice (statice) şi
semnalmente funcţionale (dinamice). Semnalmentele anatomice se referă la variaţiile
morfologice ale corpului, capului, feţei şi ale elementelor de componente, iar cele
funcţionale la caracteristicile de mişcare şi de poziţie ale corpului.
c) În legătură cu semnalmentele se vor individualiza acele caracteristici referitoare la
variaţiile morfologice ereditare ori rezultate din unele fenomene patologice. Este vorba de
rănirea şi deformarea unor organe ale corpului uman, negi, aluniţe, cicatrice, care
constituie semne particulare ale persoanei.
d) Observarea unei persoane în vederea reţinerii şi înregistrării semnalmentelor se va face, de
regulă, din faţă, adică din plan frontal şi din profil, adică din plan lateral. Dacă sunt
posibilităţi, ea se poate privi şi din spate.
e) Pentru identificarea cu ajutorul portretului vorbit, după redarea semnalmentelor anatomice
şi funcţionale ale persoanelor, se vor descrie îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra lor.
f) În descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit, o importanţă deosebită o are
folosirea terminologiei comune, precise şi unitare. Prin respectarea acestei cerinţe se va
asigura posibilitatea evitării unor greşeli sau concluzii care pot să apară în activitatea
practică.
g) Descrierea semnalmentelor va trebui făcută într-o succesiune logică, care va fi respectată
chiar şi atunci când datorită unor condiţii obiective nu se pot observa în întregime toate
semnalmentele.
h) Atunci când se întocmeşte portretul vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor
se va face în funcţie de mărime, formă, poziţie, iar a unora şi după culoare.
Mărimea, cu excepţia înălţimii, nu se redă prin valoarea absolută a rezultatului măsurătorii, ci
prin comparaţii, cu mărimea altor părţi ale corpului şi se va nota cu “mic”, “mediocru” şi “mare”; în
cazul când detaliul este deosebit de mic sau deosebit de mare, se notează cu termenii “foarte mic” sau
“foarte mare”.
Forma este dată de conturul liniar exterior al organului (părţii din organ) ce trebuie să fie
descris, urmând a fi încadrat în una din figurile geometrice cu care se aseamănă (oval, rotund,
dreptunghi, triunghi, romb).
Poziţia unui detaliu al corpului uman se va aprecia în raport cu planul orizontal sau cel vertical
ori după zonele învecinate, notarea urmând a evidenţia dacă este orizontal, vertical sau oblic.

3
Culoarea se va menţiona pentru detalii care au această însuşire, cum ar fi tenul, părul, ochii
sau alte organe (părţi de organe) care prezintă o coloraţie deosebită de restul pielii.
În aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie să se ţină seama de anumiţi factori care
influenţează asupra exactităţii observării şi reţinerii acestora. Principalii factori care exercită o
asemenea influenţă sunt următorii:
- distanţa de la care este privită;
- locul unde se află persoana respectivă;
- timpul când se execută observarea şi factorii ce o pot influenţa (ziua, noaptea, condiţiile
atmosferice, vizibilitatea, etc.;
- durata observării;
- poziţia persoanei observate şi îmbrăcămintea acesteia;
- capacitatea de percepere şi apreciere a celui care face observarea.
Însuşirea temeinică a principiilor portretului vorbit de către lucrătorii organelor de Poliţie şi
aplicarea lor cu pricepere permit o descriere clară şi sistematică a semnalmentelor anatomice şi
funcţionale ale diferitelor persoane.

Descrierea formelor statice (semnalmente anatomice)

În categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse, în mod condiţional, sexul şi vârsta care
au un rol deosebit în recunoaşterea şi identificarea persoanelor.
La descrierea semnalmentelor anatomice ale unei persoane se au în vedere mai multe categorii
de elemente.
Sexul – pentru aprecierea acestuia, se pot folosi, în principiu, 3 modalităţi: observarea directă
a persoanei, verificarea sexului la introducerea în arest, determinarea medico – legală a sexului.4
În observarea directă asupra persoanei, trebuie să se aibă în vedere şi alte semnalmente ale
acesteia, aşa cum ar fi:
Vârsta (etatea). Aprecierea vârstei se face cu probabilitate, deoarece intervin o serie de
factori ca tipul constituţional, starea generală, felul de alimentaţie, condiţiile de muncă şi de locuit,
mediul de viaţă, clima, etc., care influenţează paralelismul ce ar trebui să existe între etate şi
înfăţişarea corespondentă acesteia. “Se poate spune că omul nu are vârsta din actele de stare civilă, ci
pe aceea determinată de suferinţele şi bucuriile vieţii.”
V. Popov recomandă un număr de elemente pe baza cărora se poate deduce valoarea medie a
vârstei: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrele capului, circumferinţa braţelor,
4
C. Panghe, op. cit., pag. 21

4
circumferinţa coapselor, dimensiunile bazinului (la sexul feminin), dezvoltarea pilozităţii (la nivelul
axilei, regiunii genitale, buzei superioare, bărbiei şi obrazului), modificarea elasticităţii pielii
(ridurile), modificarea vocii, starea şi modificarea dentiţiei, pigmentarea regiunii perimamelonare (la
femei), gradul de pigmentaţie al organelor genitale externe, forţa musculară, dezvoltarea scheletului,
dezvoltarea stratului adipos (grăsos). Estimarea izolată a acestor elemente se face specific fiecăruia,
fie prin folosirea unor aparate şi sisteme de măsurat, fie prin simpla apreciere.
Cel mai stabil element este dentiţia care, prin constanţa apariţiei, creşterii şi uzurii, oferă
criterii importante pentru determinarea vârstei.
Înălţimea (statura). Pentru indicarea înălţimii se foloseşte precizarea valorii în centimetri
atunci când stabilirea semnalmentelor se face având persoana (cadavrul) în faţă. În caz contrar, se vor
folosi termenii de: foarte mic, mic, mijlociu, înalt, foarte înalt.
În aprecierea înălţimii trebuie să se ţină seama şi de înălţimea pălăriilor, căciulilor, coafurilor,
etc., precum şi de aceea a încălţăminte utilizate, spre a putea fi scăzute din statura aparentă a
persoanelor cărora le sunt luate (redate) semnalmentele.
Constituţia corpului este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturii şi a ţesutului
adipos. Aprecierea constituţiei persoanei se face în trei gradaţii. Astfel, indivizii pot fi slabi, atletici şi
graşi. Atletici sunt cei la care dezvoltarea scheletului, musculaturii şi a ţesutului adipos este normală,
robustă; slabii sunt numai “piele şi os”, iar cei graşi se remarcă prin dezvoltarea exagerată a ţesutului
adipos (obezitate).
Conturul corpului (spinării) depinde de forma coloanei vertebrale, de obişnuinţa ţinutei
acesteia. El poate fi drept, încovoiat, piept proeminent sau cocoşat.
Umerii se descriu după lăţime şi înclinaţie. După lăţime umerii sunt înguşti, mijlocii şi laţi, iar
după înclinaţie pot fi drepţi, ridicaţi sau coborâţi. Ca particularităţi se pot semnala fenomene de
asimetrie (un umăr mai ridicat faţă de altul).
Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii şi grosimii lor, iar la mâini se descriu şi
degetele. Membrele inferioare şi superioare au trăsături comune în ceea ce priveşte alcătuirea lor.
Fiecare membru este legat de corp printr-o centură osoasă (umăr, respectiv şold) şi apoi se continuă
cu fragmentele libere formate din trei segmente: braţ, antebraţ, mână, pentru membrele superioare, şi
coapsă, gambă, labă, pentru membrele inferioare.
Din punct de vedere al lungimii, membrele pot fi lungi, mijlocii şi scurte, iar al grosimii –
grose, mijlocii şi subţiri.
La descrierea membrelor se va acorda o atenţie deosebită picioarelor, care pot fi în formă de
“X” (medical - genus valgus) sau de “O” (medical – genus vargus). De asemenea, în raport cu corpul,
mâinile pot fi prea lungi sau prea scurte.

5
În unele anotimpuri (toamna şi iarna) trebuie să se ţină seama în aprecierea conturului corpului
şi de îmbrăcămintea pe care o poartă persoana respectivă, deoarece poate masca unele trăsături
caracteristice ale corpului.
Capul se examinează, sub aspectul formei liniilor sale de contur, din faţă şi din profil.
Înfăţişarea formei capului variază în raport cu gradul de dezvoltare şi cu formele oaselor ce-l
alcătuiesc.
Figura umană se examinează din faţă şi din profil, ea cuprinzând zonele feţei de la linia de
inserţie a părului până la vârful bărbiei (osul montonier).
La figura persoanei se descriu trei zone, şi anume:
- zona frontală – cuprinsă între linia de inserţie a părului şi rădăcina nasului;
- zona nazală – cuprinsă între rădăcina nasului şi baza acestuia;
- zona bucală – cuprinsă între baza nasului şi vârful bărbiei.
Atunci când fiecare zonă a figurii reprezintă 1/3 din toată înălţimea, subdiviziunile sunt de
mărime mijlocie. Dacă una din subdiviziuni depăşeşte valoarea de 1/3, zona respectivă va fi
considerată mare, iar dacă una din zone este mai mică decât 1/3, ea se consideră mică.
Părţile constitutive ale figurii umane (văzută din profil) sunt: inserţia părului, fruntea, arcadele
sprâncenelor, rădăcina nasului, vârful nasului, conturul nasului, şanţul naso – labial, buza superioară,
buza inferioară, bărbia, baza bărbiei, sprânceana, aripile nasului, capătul extern al sprâncenei, nara.
Fruntea este mărginită la partea superioară de linia de inserţie a părului, iar la cea inferioară
de baza arcadelor.
Forma şi conturul acesteia sunt determinate de aspectul osului frontal, care corespunde în
exteriorul frunţii, prezentând interes bosele frontale, arcadele şi glabela (zona dintre arcade).
Fruntea se observă din faţă şi din profil, iar elementele ce se descriu sunt următoarele:
înălţimea, lăţimea, înclinarea, particularităţi (proeminenţa arcadelor şi a boselor frontale).
Nasul are următoarele elemente componente: rădăcina, conturul, vârful, baza, înălţimea, aripa,
nara.
Examinarea nasului se face din faţă şi din profil. Elementele care interesează portretul vorbit
sunt: rădăcina nasului, linia conturului, baza nasului (orientare şi lăţime), înălţimea nasului,
proeminenţa piramidei nazale, particularităţi.
Particularităţi. Nasul poate prezenta o serie de particularităţi cum sunt: nări depărtate, osul
nazal zdrobit, vârful nasului deviat dreapta sau stânga, nas ondulat (neregulat) , nas în şa, vârful în
formă de sferă, vârful nasului bilobat, vârful nasului turtit, nările lipite, culoarea deosebită a acestuia
(roşie, vânătă), etc.

6
Profilul fronto – nazal. Observând conturul figurii de profil, se remarcă existenţa a două
regiuni foarte expresive în conturarea fizionomiei persoanei.
Regiunea superioară – alcătuită din linia frunţii şi a nasului – poartă denumirea de profil fronto
– nazal, care începe de la inserţia părului şi se termină la baza nasului.
Profilul fronto – nazal continuu formează o linie aproape dreaptă.
Profilul fronto – nazal frânt are forma unei linii frânte. Rădăcina nasului este în acest caz
foarte puţin vizibilă.
Profilul naso – bucal. Regiunea inferioară a profilului feţei, alcătuită din jumătatea de jos a
acesteia şi conturată de structura maxilarelor superior şi inferior, poartă denumirea de profil naso –
bucal. Dacă acest profil este dur, osos, cu gura proeminentă, se numeşte prognat. Dacă oasele
formează o linie de profil ştearsă, fără ridicături osoase la nivelul nasului şi al gurii, profilul se
numeşte ortognat, iar dacă oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul gurii formând o linie
concavă, se numeşte retrognat.
Descrierea zonei bucale. Zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii persoanei. Ea se
întinde de la şanţul subnazal (distanţa naso - labială) până la vârful bărbiei.
Buzele se descriu din punct de vedere al grosimii, al proeminenţei şi al particularităţilor lor.
Din punct de vedere al grosimii, buzele pot fi: groase, mijlocii, subţiri.
Proeminenţa buzelor poate fi apreciată atât la ambele buze, cât şi separat la buza superioară şi
cea inferioară.
Ca particularităţi ale buzelor se pot întâlni: ambele buze crăpate, buza superioară sau cea
inferioară crăpată, buza superioară foarte ridicată, buza inferioară coborâtă, buză de iepure.
Gura se apreciază din faţă, apreciindu-se dimensiunea, forma şi particularităţile ei.
Dimensiunea gurii se apreciază ca: mare, mijlocie, mică.
Forma gurii este dată de poziţia comisurilor (colţurilor gurii) în raport cu un plan orizontal ce
traversează centrul ei. Din acest punct de vedere, la gură se întâlnesc comisuri: ridicate, orizontale,
coborâte.
Ca particularităţi ale gurii se pot întâlni: gură în formă de inimă, gură oblică, dimensiuni
exagerate ale gurii (gură mare cu buze proeminente).
Dinţii sunt fixaţi în marginea alveolară a celor două maxilare şi se diferenţiază în: incisivi,
canini, premolari şi molari.
Dinţii pot fi: laţi, ieşiţi în afară, depărtaţi unul de altul, lipsă, falşi, îmbrăcaţi.
În general se descriu incisivii, respectiv forma lor, distanţa dintre ei, dacă sunt ieşiţi în afară,
felul cum gingia îmbracă rădăcina.

7
Astfel, la examinarea incisivilor se pot observa o serie de anomalii, unele congenitale (incisivi
descoperiţi, depărtaţi, sudaţi, înclinaţi în exterior, înclinaţi în interior, incisivi laţi, etc.).
Se mai pot întâlni şi anomalii dobândite, cum sunt: lipsa unuia sau a mai multor incisivi,
fractură orizontală, uzură, carii, etc.
În ceea ce priveşte dentiţia în general, ea se examinează detaliat în cazul cadavrelor
neidentificate.
Totuşi, unele anomalii se pot observa şi la persoanele vii, cum sunt: absenţa congenitală a
tuturor dinţilor, dinţi foarte rari, fenomenul de homodontism (toţi dinţii au aceeaşi formă), dinţi reduşi
sau exageraţi ca mărime, dinţi asimetrici. La dinţi, în general, se mai pot aprecia culoarea acestora,
piatra existentă, diferite lucrări dentare (plombe, proteze).
Bărbia este porţiunea cea mai de jos a figurii, conturând faţa şi dându-i forme caracteristice.
Bărbia se examinează din faţă şi din profil, stabilindu-se înclinaţia, înălţimea şi particularităţile
ei.
Înclinaţia bărbiei, văzută din profil, poate fi oblică interior (retrasă), verticală, proeminentă.
Înălţimea bărbiei – se stabileşte ţinându-se seama de distanţa de la linia bucală până la vârful
bărbiei, şi poate fi: mare, mijlocie, mică.
Lăţimea bărbiei se observă privind persoana din faţă şi poate fi: îngustă (ascuţită), mijlocie,
lată.
Particularităţi ale bărbiei sunt: bilaleată, alungită, dublă, cu gropiţă, proeminentă, răsucită.
Marginea inferioară a mandibulei poate fi orizontală, intermediară sau oblică.
Ochii sunt situaţi în cavitatea orbitală. Părţile vizibile ale ochilor sunt: pupila, care ocupă
centrul ochiului, este un orificiu rotund, aparent de culoare neagră; irisul este o bandă colorată în jurul
pupilei, şi care dă culoarea ochiului; sclerotica sau albul ochiului.
La ochi se examinează forma, mărimea, aşezarea în orbită, culoarea, deformaţiile.
Forma ochiului poate să varieze în funcţie de poziţia unghiurilor interne şi externe. Astfel,
există ochi drepţi, când o linie dreaptă şi orizontală întretaie mijlocul extern şi intern la ambii ochi, cu
comisuri (unghiuri) interne sau externe coborâte ori ridicate.
Mărimea ochilor se apreciază în funcţie de lungimea şi lăţimea lor, ei putând fi mari, mijlocii
şi mici.
Aşezarea în orbită a globului ochiului poate să fie normală, înfundată, proeminentă. Ea se
observă din profil.
În afară de dimensiunea şi forma ochilor, trebuie observată şi culoarea acestora. Culoarea
ochilor se observă pe iris.

8
Se pot întâlni ochi albaştri, negri, căprui, cenuşii, verzi, ceacâri (un ochi de o culoare şi altul
de altă culoare).
Deformaţiile ochilor ca: asimetrie, privire saşie, unul sau ambii ochi lipsă, anumite boli, etc. se
trec la semne particulare.
Părţile auxiliare ale ochilor sunt sprâncenele şi pleoapele superioare. Mai puţine detalii se pot
obţine în ceea ce priveşte genele şi pleoapele inferioare.
Sprâncenele se examinează din punct de vedere al amplasării, direcţiei, formei, dimensiunii în
lungime şi lăţime, nuanţei de culoare şi particularităţilor.
Din punct de vedere al amplasării, sprâncenele pot fi reunite, apropiate, depărtate, ridicate,
intermediare, coborâte.
Direcţia sprâncenelor poate fi apreciată astfel: oblice interior, oblice exterior, orizontale.
După formă, sprâncenele pot fi: rectilinii, arcuite, unghiulare, sinuoase (neregulate).
După dimensiuni, se au în vedere lungimea firului de păr şi lăţimea sprâncenelor. Astfel, după
lungimea firului de păr sprâncenele pot fi: lungi, scurte, intermediare, pensate, iar după lăţime ele
sunt: late, mijlocii, înguste.
Nuanţa culorii este asemănătoare, în general, cu cea a părului de pe cap.
Astfel, există sprâncene blonde, negre, albe, roşii, şatene, etc.
Ca particularităţi ale sprâncenelor – abundenţa lor, lipsa sau faptul că sunt rare, precum şi acea
ridicare nervoasă a unor fire de păr din componenţa lor.
Pleoapele se examinează din punct de vedere al deschiderii, al lungimii, şi, eventual, al
particularităţilor. Astfel, pleoapele scurte nu acoperă, când sunt închise, întregul ochi, iar pleoapele
superioare pot fi coborâte pe ochi, atât la una din margini – exterioară sau inferioară – cât şi la partea
mediană.
Genele pot fi lungi sau scurte, rare sau dese, ori pot lipsi complet. Se mai pot întâlni şi gene
false.
Bărbia şi mustăţile se descriu din punctul de vedere al mărimii, culorii şi al portului.
Barba poate fi: mare, când cuprinde toată faţa şi părul ei este lung; barbişon, când cuprinde
toată faţa dar părul este scurt; în formă de guler, când este o continuare a perciunilor şi cuprinde
întreaga faţă până sub bărbie; muscă, când este un mănunchi de fire sub buza inferioară; cioc, când
este de dimensiuni mici şi cuprinde întreaga bărbie.
Mustaţa trebuie descrisă în creşterea ei firească şi în ce are ea mai caracteristic. Poate fi: mare
cu colţurile ridicate; mare cu colţurile drepte; mare cu colţurile coborâte; tăiată mărunt pe buză; numai
pe porţiunea foselor nazale.
Nuanţa culorii, în general, este asemănătoare cu cea a părului de pe cap.

9
Părul se studiază din punct de vedere al caracteristicilor sale: linia de inserţie, dimensiunea,
natura, densitatea, portul, lungimea, culoarea. De asemenea, se studiază şi chelia.
Tot la păr se examinează şi favoriţii (perciunii), care pot fi lungi, scurţi, tăiaţi oblic sau drept.
În ceea ce priveşte chelia (calviţia), aceasta se descrie în raport cu partea capului pe care se
află. Astfel, chelia poate fi: frontală – când cuprinde regiunea dinspre frunte a capului; temporală –
când se află pe părţile laterale ale capului; frontal-parietală – când este plasată pe partea superioară a
capului; occipitală – când se găseşte spre ceafă; totală, când afectează întreaga formă a capului.
Urechea este partea esenţială a figurii în tehnica portretului vorbit, ea prezentând cele mai
multe calităţi de identificare.
Se poate aprecia că urechea are un dublu caracter, şi anume: este imuabilă ca formă, de la
naştere până la moarte şi variabilă, adică nu se întâlnesc două urechi asemănătoare.
Pavilionul extern al urechii este alcătuit dintr-o serie de cartilagii, care au o denumire specială.
Ele sunt de mărimi diferite şi forme foarte variabile.
La ureche, în afara părţilor constitutive ale pavilionului se mai examinează forma generală,
dimensiunile, depărtarea şi particularităţile acestuia.
Forma generală a urechii poate fi: triunghiulară, rectangulară, ovală, rotundă.
Astfel, înălţimea urechii poate fi: mare, mijlocie, mică.
Lăţimea urechii se notează cu: lată, mijlocie, îngustă.
Depărtarea urechii faţă de conturul capului poate fi: totală, nulă, superioară, inferioară,
normală.

Descrierea formelor dinamice (semnalmente funcţionale)

Prin trăsăturile sau semnalmentele funcţionale (dinamice) înţelegem caracteristicile unei


persoane care apar cu prilejul executării diferitelor mişcări, cum ar fi mersul, gesticulaţia, mimica etc.
De regulă, în viaţa cotidiană se recunosc oamenii nu după culoarea ochilor, ci după privirea
acestora, nu după forma membrelor, ci după mişcarea lor, nu după conturul feţei, ci după mimică.
Cele mai importante semnalmente funcţionale sunt: expresia fizionomiei, atitudinea,
gesticulaţia, mersul, vocea şi vorbirea, anumite obişnuinţe în diverse activităţi.
După unii criminalişti, şi scrisul trebuie considerat ca un semnalment funcţional.
Expresia fizionomiei. Printre trăsăturile persoanei, unele manifestări (expresii) de
comportament, ca expresia feţei, a ochilor ori a buzelor, mobilitatea capului, a corpului, a mâinilor ori
a picioarelor sunt cele mai reprezentative.

10
Astfel expresia feţei poate fi în mod aparent: calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată,
confuză, distrată sau obosită.
Expresia ochilor poate fi: mobilă, tristă, fixă.
Privirea apare ca o realitate imaterială, ca o serie de radiaţii care pleacă din ochi. Aceste
radiaţii sunt susceptibile de modalităţi care sunt “expresiile privirii”, astfel: privire tandră, rea,
mânioasă, bănuitoare, neîncrezătoare, întrebătoare, mirată. Mai trebuie amintit că există priviri fixe,
drepte, oblice, pătrunzătoare, mobile, fugitive.
Expresia buzelor, indiferent dacă persoana vorbeşte sau nu, poate fi obişnuită, cu tremurături,
să aibă un aspect ironic sau de tristeţe. Uneori expresiile buzelor sunt specifice numai în timpul
vorbirii ori numai când persoana nu vorbeşte.
Alteori, o persoană este caracterizată prin faptul că îşi muşcă buzele, ori la ele se observă un
tic nervos sau un rictus, îşi strânge ori îşi smulge dinţii, toate acestea constituind tot atâtea
caracteristici care o individualizează.
Atitudinea. Aceasta se datorează stării de contracţie musculară, care are ca urmare o atitudine
relaxată, contractată sau rigidă. Tot ca atitudini sunt apreciate poziţia mâinilor în timpul mersului,
staţionării sau vorbirii, ca: ţinerea mâinilor pe şolduri, în buzunare, la încheietura hainei, la spate.
Gesticulaţia se apreciază din punct de vedere al întinderii şi frecvenţei ei. Astfel, poate exista
gesticulaţie abundentă, rară şi nulă.
Dintre gesturi amintim: clipirea repede şi deasă a pleoapelor, ridicarea frecventă din umeri,
încruntarea frunţii, mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii, a mărului lui Adam, aranjarea
repetată a gulerului sau a cravatei, mişcarea gâtului, a capului, frecarea mâinilor, joaca cu degetele,
privirea lor repetată, roaderea unghiilor sau a degetelor, scărpinatul, joaca cu părul, scobitul în gură,
nas, ureche, joaca cu nasturii de la îmbrăcăminte, etc.
Mersul. Mai întâi se pot observa o serie de elemente ale mersului, ca lungimea pasului (mare,
mijlocie, mică), linia de direcţie (dreaptă, ondulată), lăţimea pasului (mare, mijlocie, mică), unghiul
de mers (pozitiv, negativ). Apoi se pot defini şi caracteriza rapiditatea, simetria laterală şi
uniformitatea paşilor, atitudinea corpului (drept, aplecat), poziţia capului (băţoasă, domoală, aplecată
înainte ori înapoi, spre stânga sau spre dreapta), modul în care piciorul se detaşează de sol (glisează,
se ridică), mobilitatea, oscilaţiile corpului (laterale, antero – posterioare, verticale, ondulaţii ale
bazinului, mişcări ale braţelor etc.).
Vocea şi vorbirea. Se pot distinge vorbirea scurtă şi corectă; vorbirea scurtă şi incorectă;
vorbirea în fraze lungi corecte; vorbirea în fraze lungi confuze. De asemenea, se pot întâlni vorbirea
cu erori gramaticale ori cu utilizarea de cuvinte obişnuite sau străine, folosirea unor dialecte,
subdialecte sau graiuri ori expresii literare.

11
Obişnuinţe în diverse activităţi. Unele obişnuinţe pe care le au multe persoane în timpul
activităţii lor constituie şi ele semnalmente funcţionale.
Printre acestea sunt:
- felul de a aprinde chibritul (cum se freacă băţul de cutie, cum se lasă chibritul să ardă
aproape complet şi după aceea se aprinde ţigara);
- folosirea într-un mod specific a ţigaretului sau pipei;
- felul cum se ţine ţigara, în mână sau gură, în timpul fumatului;
- poziţia mâinilor în timpul activităţii profesionale;
- exalivaţie frecventă;
- toaletă aleasă sau îngrijită.
Astfel de obişnuinţe sunt folositoare atunci când sunt cunoscute şi avute în vedere în timpul
urmăririi unor persoane, pentru verificarea existenţei sau inexistenţei lor.
Prin semne particulare în sens criminalistic se înţeleg anumite efecte anatomice şi funcţionale
care ajută la identificarea unor persoane. Ele se datorează unor malformaţii congenitale, diferitelor
acumulări sau deformări cantitative sau calitative sau lipsei anumitor organe din corpul omenesc.
Semnele particulare care se întâlnesc mai frecvent la diferite persoane sunt următoarele:
Cicatricele. Etimologia lor este foarte variată, putând fi de natură:
- traumatică – datorită unor plăgi, care afectează stratul dermatic al pielii. Acestea pot fi ca
urmare a unor accidente mecanice, fizice, chimice.
- chirurgicală – orice intervenţie operatorie, oricât de neînsemnată ar fi, generează o
cicatrice de această natură. Aceste indicii sunt decelabile atât la vedere (cicatrice post-
operatorie), cât şi prin palpare (deseori sub cicatrice se poate palpa nodulul chirurgical
rezultat din operaţie).
Cicatricea trebuie descrisă amplu, urmând a se face referiri la culoare, formă, mărime şi
poziţie anatomică.
Astfel, din punct de vedere al culorii, cicatricele pot fi: roz, roşii, vinete, negre, decolorate sau
albicioase. Aceste culori pot indica şi momentul aproximativ al creării lor. De exemplu, o cicatrice
roşie este proaspătă, în timp ce o cicatrice albă sau decolorată este veche, celelalte culori fiind
intermediare.
Ca formă, cicatricele pot fi: liniare, stelare, circulare, semiovale.
Ca mărime, cicatricele pot fi: mari, mijlocii, mici. Aşa de exemplu, o cicatrice datorată unei
fracturi de femur este mare, în timp ce o cicatrice post – apendictomie este mică.
Culoarea pielii (tenul) reprezintă, în afara diferenţierii dintre rase, şi un semn particular.
Astfel, o piele de culoare galbenă sau cenuşiu – galbenă este specifică unor persoane care prezintă o

12
suferinţă hepato – biliară; coloraţia roşiatică a nasului, a obrazului este specifică persoanelor
alcoolice. O coloraţie deosebită faţă de restul pielii se poate datora şi unor agenţi externi de natură
chimică (acizi) ori anumitor factori termici (opărirea cu apă sau cu alte substanţe în stare de fierbere).
La diferite persoane se poate observa pe piele prezenţa unor pete, negi, aluniţe sau a altor
semne din naştere. Atunci când acestea se descriu trebuie avute în vedere locul, forma, poziţia,
mărimea şi culoarea lor.
Modificări în sistemul funcţional ori al unor organe. Alte semne particulare pe care le pot
avea persoanele se datorează unor modificări survenite în sistemul funcţional al organismului lor.
Astfel, o paralizie facială poate determina căderea comisului gurii pe partea afectată; existenţa
unui sifilis terţiar se manifestă, printre altele, şi prin dinţi crenelaţi (zimţaţi).
Malformaţiile congenitale pot, de asemenea, da naştere unor semne particulare ca, de
exemplu:
- deschiderea naturală a vălului palatin;
- platfus (picior plat);
- modificări ale coloanei vertebrale (convexităţi ori concavităţi în plan longitudinal sau
median).
Semne particulare pot exista şi la nivelul unor organe (părţi) ale corpului omenesc, fără a fi de
natură patologică ca, de pildă: bărbia dublă sau bilobată, vizibilitatea gingiilor în timpul vorbirii sau
râsului, urechi ascuţite în partea superioară.
Încreţiturile feţei constituie, de asemenea, semne particulare. Toate încreţiturile vizibile în
regiunea frontală sunt sub formă de cute sau onduleuri adânci ori superficiale. Astfel de încreţituri mai
sunt întâlnite în:
- regiunea orbitală – sub formă de dungi sau pungi;
- regiunea dintre sprâncene;

- regiunea temporală (încreţituri cunoscute sub denumirea populară de “laba gâştei”);


- regiunea peribucală;
- regiunea obrazului.
Este cunoscut că aceste încreţituri pot fi corijate sau îndepărtate prin intervenţii chirurgicale
plastice. În asemenea cazuri pot şi trebuie descoperite cicatricele post-operatorii, care sunt foarte fine
şi situate în regiunea imediat anterioară lobului urechilor ori la nivelul inserţiei terminale păroase
frontale sau şanţului naso-labial.
Unele semne particulare se datorează modificărilor structurale ale diferitelor părţi ale
corpului omenesc, ca urmare a practicării unor meserii de către anumite persoane. Astfel5:
5
Mina Minovici – Tratat complet de medicină legală, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 1030-1031

13
- cizmarii au bătături deasupra genunchiului (datorită loviturilor de ciocan) şi la mână (ca
urmare a ţinerii cuţitului), precum şi înfundarea coşului pieptului;
- croitorii şi frizerii – bătături şi înţepături pe degete (lăsate de manipularea foarfecelor şi a
acelor de cusut);
- fierarii – întărirea podului palmei la nivelul bazei degetelor (datorită ţinerii ciocanului);
- parchetarii – bătături localizate la genunchi;
- spălătoresele – retracţia pielii podului palmelor;
- plăpumarii – îngroşări în dreptul gleznelor (ca urmare a obiceiului de a sta “turceşte”);
- metalurgiştii şi pietrarii – tăieturi foarte mici pe cornee (datorită proiectării particulelor
metalice sau de piatră);
- muncitorii care manipulează substanţe pulverulente, minerale ori minereuri – încrustaţii cu
praf (de făină, cărbune, ipsos, argilă, calcar, fier, mercur, argint) pe mâini şi pe faţă;
- muncitorii care manipulează produse chimice (materii colorate, petrol, crom) – eczeme
caracteristice, dermatoze sau simpla colorare persistentă a pielii ori coloraţia brună a
unghiilor.
În anumite situaţii, infractorii pot folosi deghizarea şi machierea pentru a îngreuia urmărirea şi
identificarea lor. În acest sens i pot să-şi schimbe îmbrăcămintea, să folosească unele măşti
(confecţionate din pânză, carton ori materiale sintetice), să-şi schimbe aspectul exterior al feţei
(vopsirea părului, modificarea unor detalii prin intervenţii chirurgical-plastice, prin folosirea de
proteze).
În ce priveşte culoarea părului, se poate descoperii cu uşurinţă dacă acesta a fost sau nu vopsit,
datorită nuanţelor diferite faţă de cel natural, aspectului său mat (cel natural este strălucitor), culorii
originale existente la rădăcina firelor de păr sau a diferenţei de intensitate a culorii în diferite regiuni
ale capului.
Machierea poate fi de regulă uşor descoperită. Totuşi, ea este mai greu de depistat în cazul în
care se cere identificarea în baza unor fotografii, una din ele reprezentând aceeaşi persoană, dar
machiată. În acest caz, se vor urmări cu atenţie – folosindu-se fotografii mărite ale detaliilor ce s-ar fi
putut deforma prin machiere – zonele probabile unde s-a acţionat, pentru a constata lipsa continuităţii
unor din ele şi deosebirea de nuanţă în zonele respective.
Intervenţiile chirurgical-plastice pot da naştere, prin modificarea unor detalii, la greutăţi destul
de mari în identificarea după semnalmente. Este necesar însă să se urmărească urmele lăsate de
intervenţia chirurgicală, manifestate prin existenţa unei cicatrice liniare, chiar dacă s-a folosit pentru
camuflarea ei un rid sau o cută naturală a pielii. În asemenea situaţii, medicii pot fi de un real folos,
pentru a stabilii existenţa anumitor intervenţii chirurgical-plastice care au avut drept urmare

14
modificarea unor detalii caracteristice. În orice caz, cicatricea rezultată dintr-o asemenea intervenţie
constituie un semn particular ce va evidenţia şi diferenţia persoana respectivă, uşurând ulterior
identificarea sa.

BIBLIOGRAFIE

Cârjan L. – Criminalistica şi ştiinţe de contact, Editura MAI, Bucureşti 2006


Dumitru C-tin, Panghe C. – Portretul vorbit, Serviciul cultural, presă şi editorial, Bucureşti
1974
Engels Fr. – Dialectica naturii, Editura politică, Bucureşti 1966
Minovici M. – Tratat complet de medicină legală, vol. II, Bucureşti, 1930
Minovici N. – Şcoala antropologică (Bertillon) pentru agenţii de poliţie, rezumatul cursului –
Bucureşti 1900
Stancu E. – Tratat de criminalistică, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004

15