Cuvânt înainte-înapoi

Să faci presă independentă e tare greu. Nu doar în România. Nu doar în 2021.

Dar o facem pentru voi. Și pentru că ne susțineți: citindu-ne, dând și altora ce scriem noi, chiar donând, mulți dintre voi în fiecare
lună. Câte puțin de la fiecare, dar atunci când se strâng câteva sute, apoi (sperăm noi) câteva mii, efectul e simplu: putem continua
să facem presă independentă. Pentru voi.
Drept mulțumire, ne-am gândit că n-ar strica să aveți ceva de citit de sărbători. Sau și după ele.
Așadar, o ediție specială de iarnă, născută din degetele redacției PressOne. Și din sufletele astea care mai îndrăznesc să și viseze
între două investigații sau reportaje din balamucul care ne înconjoară. Să trăiască. Să-și aștearnă pe hârtie nu doar imediatul, ci și
mai departele – cel care uneori e mai aproape de mintea și inima noastră decât am crede, dându-i formă.
Așadar, dacă tot urmează un an nou în fața noastră, noi am privit puțin înapoi. Apoi puțin înainte.
Sperăm să vă placă ce urmează.
Plecăciune,
Redacția PressOne
Cuvânt înainte-înapoi
Să faci presă independentă e tare greu. Nu doar în România. Nu doar în 2021.
Dar o facem pentru voi. Și pentru că ne susțineți: citindu-ne, dând și altora ce scriem noi, chiar donând, mulți dintre voi în fiecare
lună. Câte puțin de la fiecare, dar atunci când se strâng câteva sute, apoi (sperăm noi) câteva mii, efectul e simplu: putem continua
să facem presă independentă. Pentru voi.
Drept mulțumire, ne-am gândit că n-ar strica să aveți ceva de citit de sărbători. Sau și după ele.
Așadar, o ediție specială de iarnă, născută din degetele redacției PressOne. Și din sufletele astea care mai îndrăznesc să și viseze
între două investigații sau reportaje din balamucul care ne înconjoară. Să trăiască. Să-și aștearnă pe hârtie nu doar imediatul, ci și
mai departele – cel care uneori e mai aproape de mintea și inima noastră decât am crede, dându-i formă.
Așadar, dacă tot urmează un an nou în fața noastră, noi am privit puțin înapoi. Apoi puțin înainte.
Sperăm să vă placă ce urmează.
Plecăciune,
Redacția PressOne

OU SONT
LES NEIGES
D’ANȚÂRȚ?
 Cuvânt înainte-înapoi

Să faci presă independentă e tare greu. Nu doar în România.

Nu doar în 2021.

Dar o facem pentru voi. Și pentru că ne susțineți: citin-

du-ne, dând și altora ce scriem noi, chiar donând, mulți
dintre voi în fiecare lună. Câte puțin de la fiecare, dar atunci
când se strâng câteva sute, apoi (sperăm noi) câteva mii,
efectul e simplu: putem continua să facem presă indepen-
dentă. Pentru voi.

Drept mulțumire, ne-am gândit că n-ar strica să aveți ceva

de citit de sărbători. Sau și după ele.

Așadar, dacă tot urmează un an nou în fața noastră, noi

am privit puțin înapoi. Apoi puțin înainte.

Sperăm să vă placă ce urmează.

Plecăciune,

Redacția PressOne
 Închide ochii
și numără bărcile
Text și foto: Ioana Epure
P rimul feribot pe care m-am urcat vreodată a traversat
Canalul Mânecii între miezul nopții și ora 2 și 34 de
minute, pe ruta Dover-Calais.

Nu mai fusesem niciodată pe un feribot, dar pentru că

aveam douăzeci de ani mi-l imaginam ca pe o barcă uriașă,
pe care îți urci mașina și stai înfofolit în frig, afară, până
vezi malul celălalt la orizont.

Ca bacul de la Brăila.

M-a luat, în schimb, tot o barcă uriașă, dar cu magazine și

fotolii din piele roșie, pe care am dormit învelită într-un
sac de dormit verde, pe o canapea prea mică, în valurile
canalului, pe furtună.

Noaptea, feriboturile au o liniște de apartament de bloc cu

pereți subțiri și vecini gălăgioși, dar cu care te-ai obișnuit,
punctată de zgomote de pahare și de tăvi, ca un vis cu
cantine studențești și furculițe scăpate pe jos.

De dincolo de geamurile zgâriate nu vezi decât marea, și

marea pare mâzgălită.

Dar, mai ales, feriboturile au niște apusuri minunate, care

vin împachetate în promisiunea unui loc în care nici măcar
nu trebuie să ajungi - promisiunea îl leagă deja într-o fundă
de perfecțiune, o patină de nostalgie față de ceva care nici
nu s-a întâmplat, dar care nu vrei să se termine.
Somnul către nicăieri și oriunde

În feribotul de Lesbos m-am urcat într-o după-amiază de

aprilie, când soarele încă nu ardea opresiv, iar apusul din
Pireu era o combinație bizară de raze aurii și romantice și
miros de benzină.

Țara era încă în lunga și nemiloasa carantină de șase luni a

iernii trecute și feribotul era aproape gol, ca o navă fantomă
condamnată să facă drumul de 13 ore Atena - Mytilini și
retur în fiecare zi, fără sens.

Punțile erau goale, furculițele se așezau politicos pe

șervețele, iar când s-a așternut noaptea, cei câțiva pasageri
se plimbau de pe o punte pe alta ca niște suflete damnate,
fără vreun gând la clasa cu care călătoresc sau la locul
pe care l-ar fi avut. Ca într-un mall post-apocaliptic, în
care gențile scumpe nu mai contează decât dacă poți să
înghesui conserve în ele, dar nu te poți abține să nu le
admiri, din inerție.

Mi-am întins un sac de dormit pe podea, într-un colț unde

nu mirosea a mâncare de care nu se atinge nimeni și unde
nici nu se putea împiedica nimeni de mine în mijlocul
nopții. Am citit, cu capul pe rucsac, învelită și pe pace, ca
un om care nu vrea să stingă încă veioza.

În lungul nostru drum către civilizație, am uitat cum să

stăm pe vine, fără scaun, și cum să dormim pe jos, fără pat.
Am dormit visând, din când în când, oameni care cereau
sendvișuri la bar.
În miezul nopții, o oprire în Chios a umplut aerul cu
arome de mastic de la vânzătorii ambulanți de dulciuri
care se urcau la bord în cele zece minute de andocare.
Soldații în permisie, adolescenți proaspăt intrați în armata
obligatorie, târau după ei genți cu camuflaj și râdeau
anxios, urcându-se pe vaporul care urma să îi ducă la
unitate pentru următorul an din viața lor.

Crescuseră în oraș, iar acum statul grec îi smulgea din

bucătăriile mamelor lor, dintre plăcinte cu spanac și iubire,
de pe canapele barurilor și mâncătoriilor cu souvlaki la
1 euro 80 în miez de noapte, și îi arunca pe o insulă de
care n-auziseră niciodată nimic bun, pe deasupra căreia
treceau elicopterele care păzesc granița cu Turcia.

O insulă în care, în fapt, nu se întâmplă niciodată nimic.

Închisoarea de un an a băieților aflați în permisie avea
deja aromă de mastic.

Nu număra oile, numără bărcile

Feriboturile sunt bucurie, mai ales la răsărit, când la ora

5 dimineața cauți, cu ochii cârpiți de somn, poarta E4 sau
E8 din Pireu, sau autobuzul care te duce la porțile alea
exotice, din capătul celălalt, la kilometri de intrare și te
întrebi: oare ce barcă mi-a picat?, ca atunci când desfăceai
surprizele de la Turbo.

Când urci și te prăbușești pe una din canapelele din cafenele,

cu haina sub cap, la un loc cu ceilalți cinci oameni care s-au
nimerit la cursa asta păcătos de matinală odată cu tine.
Și te trezești, o oră sau două mai târziu, în razele soarelui
care se izbesc aproape violent de o Egee atât de albastră,
încât nici măcar geamurile zgâriate ale bărcii nu reușesc s-o
urâțească, mai degabă îi dau un aer analogic, de fotografie
veche, uitată printr-o cutie.

Pe lângă porturile din insulele grecești, uitându-mă la cum

vin și pleacă feriboturile, numărându-le, măsurându-le,
am mâncat kalamaki și-am băut freddo la apus, cu sarea
uscată în păr, cu obrajii arși de soare, de mai multe ori
decât mai pot să număr.

Și niciodată n-o să fie prea mult.

Portul e locul de unde începe și se termină viața, pe bărcile

mai mici și mai mari, cu podelele lor din parchet artificial,
banchetele din piele artificială, prin perdeluțele cu iz de
anii 80 și vremurile bune ale Pasok, prin țigările rulate în
vântul de pe puntea exterioară, în timp ce insula vine sau
pleacă, mereu cu promisiunea unui alt și alt început.

Dar ai putea să le numeri și tu, iată cum

Să sari din portul Pireu din Atena într-o barcă înspre Agistri
și Aegina, aproape și departe în același timp. Agistri, cu aer
de cicladă pierdută și Aegina, cu al ei calamar umplut cu
brânză feta de care nici pâinea nu te mai poate despărți.

Spre Poros, Hydra și Spetses, unde iahturile nu se rușinează

și se arată, cârduri-cârduri, în toată splendoarea lor,
legănându-se leneș pe apele verzi ale Golfului Saronic, în
timp ce brațele de caracatiță se frig pe grătare încinse la
tavernele de pe faleze, iar duminica te cheamă Dumnezeu
la slujbă în bătăi de clopote mari și solemne.
Să te căiești pentru toate păcatele culinare și enologice,
c-ai poftit calamarul altuia și ai și furat niște smochine din
copacul vecinului, dar lasă, poate scrie ceva frumos pen-
tru tine Henry Miller din cer, sau Cohen îți dedică vreun
cântec, că amândurora le-a cam plăcut viața din insulele
astea. Iar în ultimele două nici să nu te gândești să-ți iei
mașina. Că n-ai voie și asta e bine.

Sau poate vrei să sari prin Syros - Tinos - Andros - Kea

- Kythnos - Serifos - Sifnos, Ciclade uscate și vântoase,
cu copaci mai rari ca bisericuțele albe (numai Sifnos are
360).
Zic de insulele alea liniștite, stai calm, de nu se aude până
la ele muzica din Mykonos, poți să bei liniștit un mojito
triplu la barul care servește doar băuturi pe bază de rom
din Kastro, în cetatea pitită de pirați pe vârful stâncii din
Sifnos, sau un espresso rece pe plaja Kolimvithra din Tinos,
unde singurul lucru care curge mai frumos decât spuma
mării pe stânci sunt picăturile de sudoare de pe pectoralii
băieților tatuați de la bar.

Skiathos - Skopelos - Alonissos, Mamma Mia, da, dar pe

pe plaja Mandraki din Skiathos vezi un apus de soare care
te face să te simți că ești ultimul om de pe pământ în ulti-
ma zi înainte de apocalipsă.

Sau doar te duci în Ikaria și trăiești o sută de ani acolo.

În Lesvos - Chios - Samos, nu, nu te aleargă refugiații pe

stradă, dar e posibil să dai peste stoluri de păsări flamingo,
iar din apele perfect albastre și anasonul din zonă se naște
cel mai bun ouzo grecesc. Da, știu că nu-ți place ouzo, dar
încearcă-l acolo, în curtea familiei Barbayanni din Plomari,
care-ți povestesc chiar ei cum au plecat din Odessa acum
150 de ani ca să învețe plomărenii să facă ouzo de-ăla
adevărat.

Închide ochii, pune degetul pe hartă și fugi. Oprește-te

într-un port și numără bărcile. Și-o să dormi, în sfârșit,
ca un prunc învelit într-un sac verde de dormit, legănân-
du-se în valurile Canalului Mânecii.

-//-
 O poveste cu un poet
TEXT: Codruța Simina
ilustrație: ratpack2/dreamstime

Motto

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

Nichita Stănescu, Poetul și soldatul

Aceasta este povestea unui eșec jurnalistic.

Jurnalistul, la fel ca marinarul legendar, nu are decât

un nume. O semnătură. O convenție a bunei credințe
cu publicul - “Call me Ishmael”. La fel ca marinarul, și
jurnalistul urmărește în cariera lui niște subiecte-balenă.
Niște Moby Dicks.
Sunt acele subiecte care produc în câmpul emoțiilor noastre
fascinația descoperirii. E ca și cum ai prinde pe un radar
excepțional ecoul cozii unui animal submarin legendar, ale
cărei unduiri subterane ne fac nările de vânători preistorici
să freamăte.

(Dacă ești jurnalist și n-ai simțit asta niciodată, poate ar fi

bine să-ți cauți altă carieră.)

O informație care mi-a marcat viața, în ultimii 10 ani, a

fost aceea că omul nu a folosit pentru prima dată limbajul
pentru a-și avertiza semenii de pericole, de pildă, ci pentru
a poetiza, pentru a spune metafore.

Am învățat asta în primul - și singurul an - în care am

frecventat cursurile Facultății de Filosofie a Universității
“Babeș-Bolyai”.

Aveam 31 de ani și mă simțeam pregătită să înțeleg Platon

și Aristotel, care, până atunci, însemnaseră pentru mine o
semnătură funny din Academia Cațavencu.

Viața a venit apoi peste mine și m-am trezit în diverse

ipostaze, dezgolită - femeie singură, mamă singură,
jurnalistă. Singură.

Aceasta nu este povestea unei mame singure care, against

all odds, învinge totul și seamănă cu tipa aia din Gilmore
Girls, Lorelei, care e mega prietenă cu fiica ei adolescentă,
cu care nu se ceartă niciodată de la dezordine, școală
și mâncare nesănătoasă, conduce o afacere și cumva e
cool&fun tot timpul.
Mai e și slabă, deși bea cafea și mănâncă burgeri tot timpul.
O iubesc pe Lorelei, dar pur și simplu nu e posibilă. Poate
de asta o iubesc. Pentru că e o ficțiune.

Poeții nu sunt ficțiuni, poeții sunt oameni reali, din carne

și oase. Platon i-ar fi surghiunit din Republica lui din cauză
că, i se părea lui, poezia se bazează pe fals. Nu pe adevăr,
ci pe o oarecare aparență.

Poezia, la fel ca Lorelei Gilmore, e o ficțiune.

Asta n-a împiedicat-o să mă salveze în momentele acelea

de mamă, jurnalistă și mai ales singură. Ceea ce te face să
te întrebi uneori dacă sunt mai reale unele personaje din
capul nostru sau oamenii pe care îi cunoaștem de-o viață.
Care dintre ei au un efect mai pregnant asupra noastră?

Dacă am descoperit vreun adevăr în perioada aia, e aces-

ta: că, într-un fel, toți suntem poeți. La răstimpuri, viața
personală a fiecăruia este praf și pulbere.

În timp ce mă abandonam salvării prin poezie, am citit

zeci de volume de poeme. Am și scris unul, probabil prin
contagiune. Am descoperit așa zeci de poeți, majoritatea
români, de care nu auzisem niciodată.

M-am îndrăgostit - pentru totdeauna - de ceea ce se

numește Generația pierdută din poezia românească.

Când o să cresc mare - ca jurnalistă - voi reuși un docu-

mentar despre toți acești poeți peste care au trecut două
regimuri politice extremiste. Și fiecare a simțit nevoia să-i
anuleze și să-i dizolve, în mare parte, din același motiv.

Din volum în volum, am ajuns la Cartea de iarnă a lui Ion

Mureșan. Și mi-a plăcut, mi s-a părut foarte frumoasă -
aceste două lucruri care se spun tot mai rar despre cărțile
de poezie. Apoi la Poemul alcoolicilor. Apoi la cartea Al-
cool.
Am citit apoi toate interviurile pe care le dăduse Ion
Mureșan. Am aflat așa că, în copilărie, îi spălase unei fete
genunchii juliți cu apă dintr-un lighean plin de albăstrele.
(Awwww)

Că poezia e fascinantă (și) din acest motiv: în timp ce,

în majoritatea textelor scrise, cuvintele se leagă unul de
celălalt ca mărgelele pe un lănțișor, cuvintele din poezie
se leagă toate cu toate. Au sens oricum le-ai combina. În
capul meu, a fost ca în mema aia cu strălucire maximă în
tot creierul.

Așa că, inevitabil, am decis să-i iau un interviu lui Ion

Mureșan.

De aici, povestea se simplifică abrupt. Am făcut rost de

numărul lui de telefon și l-am sunat.

Era o perioadă în care aveam redacția într-un apartament

din piața centrală din Cluj, și Ion Mureșan m-a întrebat
cum de avem redacția așa bine plasată.

I-am răspuns natural: pentru că suntem bogați! A râs. Am

râs și eu.

Ne-am întâlnit pentru un prim interviu, la care Ion Mureșan

mi-a zis că el a venit mai degrabă să afle temele întrebărilor.
Cu o candoare demnă de o cauză mai progresistă, am
încercat să-i spun despre ce ar fi urmat să fie interviul.

Detalii despre albăstrele și felul în care, într-un text, e

posibil ca toate cuvintele să se lege între ele. Țin minte că
am plecat acasă pe patru cărări, fără interviu.

Am citit și cam toate editorialele pe care le scrisese. Despre

Paști, despre sat, despre tăierea porcului și Dumnezeu. Și
mi-au plăcut. Redescopeream o lume din satul bunicilor
mei la care nu mă mai gândisem. Despre versete din Biblie.
Despre testiculele poeziei.
Am descoperit așa, de pildă, că toți oamenii care-l cunosc
pe poet spun că sunt prietenii lui. Și că asta e, probabil, un
gest de mare generozitate din partea lui.

Am descoperit că poate să mimeze perfect lipsa de adec-

vare la realitate - să pară așa, un ursuleț nedumerit care
nu știe ce să facă cu mâinile atunci când îl aplaudă o sală
întreagă - și că ăsta era un gest de protecție. A lui față de
amețeala care poate să te ia în momentul în care te iei
prea în serios.

L-am urmărit pe la festivaluri de poezie, la care am cu-

noscut și citit alți poeți. Finalul a fost, de fiecare dată, la
fel: pe patru cărări, către casă, descopeream că am ratat
interviul.

Ultima dată mi-a promis că asta e ziua cu interviul. Și

l-am crezut. Câteva ore și nenumărate beri mai târziu, în
drum spre casă, pe patru cărări, am realizat că probabil,
interviul ăsta la care visez eu nu se va întâmpla niciodată.

Și m-am gândit la posibilitatea textelor în care cuvintele

se leagă, toate cu toate, într-un singur sens. La mișcările
tectonice abia simțite.

La viețile noastre personale, care sunt mai des praf și pul-

bere decât lănțișoare în care mărgelele se aliniază una
după alta, într-un fel de progres.

La sensibilitatea și vulnerabilitatea oamenilor. La faptul

că ne aruncăm uneori într-un spațiu ca un gol, necartat,
pentru a găsi exact acele cuvinte care descriu sau compun
acest adevăr simplu.

N-o să-l spun aici.

Poetul e un Moby Dick. Jurnalistul mătură și el din urmă.

-//-


Ce-am învățat încercând

SĂ construiesc jocuri
Text: Barbu Mateescu
Trăim în epoca ludică

Jocurile de masă, solitare au ba, mă pasionau de dinainte

de lockdown-uri. Și, cum am o minte de inginer-care-n-
a-devenit-niciodată-inginer, m-a atras în timp ideea de a
modifica, elimina sau adăuga componente.

Anul 2021 a fost, din acest punct de vedere, un mare pas

înainte pentru mine. În editarea și crearea de jocuri am
tras niște învățăminte.

Industria jocurilor pe calculator a depășit ca venituri

Hollywood, iar în umbra ei a crescut lumea jocurilor de
masă (boardgames).

Potențialul lor ca mijloc de socializare și de relaxare într-o

lume surescitată este imens – de altfel, în limba română li
se spune „jocuri de societate”.

Dar acest potențial a fost redus de pandemie, contactul în

persoană fiind mai dificil. Din fericire, ele nu au dispărut
în totalitate, cele solitare răzbind și devenind din ce în ce
mai importante.

Însă niciuna din lecțiile de mai jos nu se aplică doar la

jocuri. Cred că în majoritatea domeniilor de activitate, mai
ales economice, ele sunt utile.

1. Rotește premisele de start pentru a asigura (chiar

dacă o iluzorie) varietate

Twilight Struggle este un joc despre Războiul Rece. Cei doi

jucători sunt SUA, respectiv URSS. Succesul comercial al
produsului a fost fenomenal, însă autorii au conștientizat
în timp că apăruse o problemă.

Condițiile de start - Coreea de Nord e comunistă, americanii

au influență aproape covârșitoare în Europa de Vest dar
nu în Est etc. - erau copleșitoare.
Deschiderile partidei ajunseseră, ca la șah, să fie cruciale.

Dar, spre deosebire de șah, erau predictibile și plictisitoare.

În consecință, autorii au creat „Tura Zero”, un mecanism
simplu dar șarmant ce precede începutul propriu-zis al
jocului.

În „Tura Zero”, harta inițială a jocului suferă modificări pe

baza unui fel de șeptică între cei doi jucători.

Poate că, la finele celui de-al doilea război mondial, Armata

Roșie nu ajunge pe teritoriul Germaniei, aliații vestici
fiind mai rapizi decât în realitate. Poate că Japonia cade
sub fascinația comunismului imediat după aruncarea
bombelor atomice.

Sau poate că nu se întâmplă niciunul din aceste două lu-

cruri, dar Uniunea Sovietică dă atenție specială Orientului
Mijlociu, infiltrându-se puternic în zonă. Per total, oricare
din 6 variabile poate avea 4 valori. Probabilitatea ca două
începuturi să fie identice este extrem de mică.

Costurile de implementare au fost limitate. Efortul din

partea creatorilor a fost mic-spre-moderat. Dar jocul a
câștigat foarte mult ca varietate și atractivitate.

Dacă oamenii cu care interacționezi sau cărora le furnizezi

servicii trec prin aceeași experiență din nou și din nou,
gândește-te dacă nu cumva le-ar prinde bine un pic de
noutate sau chiar haos.

2. Stabilește cu precizie rolul pentru a înțelege limitele

și avantajele

Un joc pe care l-am creat despre o colonie britanică din

Africa anilor ‘50 nu era destul de incitant. Lipsea acel
element care să transforme o construcție corectă într-una
atrăgătoare.

Soluția a fost să identific cu precizie cine este jucătorul:

persoana (fizică) a guvernatorului coloniei, deci un om
care trebuie să managerieze atât presiunile Londrei cât și
scena politică locală, un om care poate fi pe baza deciziilor
jucătorului simpatizat de unii, antipatizat de alții (sau toți)
și chiar demis.

Astfel, am aranjat ca pe baza reputației guvernatorului

jucătorul să primească drept răsplată puncte pe care le
putea folosi ulterior pentru a-și impune voința („da, această
lege va fi adoptată!”), întotdeauna sub umbra dubiului
(„poate că de fapt o să am nevoie de punctul ăsta tura
următoare dacă apare un eveniment grav...”).

Experiența a devenit personală, incitantă și mult mai

incisivă decât dacă rolul jucătorului era unul nebulos.

Un exemplu supărător din realitate de cum *nu* se aplică

acest lucru este în domeniul turismului românesc. Foarte
lent, mult prea lent, începe să fie luată în calcul perspectiva
clientului.

Un munte în mijlocul orașului – mă gândesc la Piatra Neamț

– e ceva miraculos, dar pentru a ajunge pe Pietricica trebuie
ca, odată ajuns la Iași, să ai transport rapid și frecvent spre
Piatra Neamț.

Un prieten îmi explica cum, în condițiile în care pe Valea

Prahovei există cel mult 3 toalete/benzinărie, este exclus
să poată aduce autobuze cu zeci de turiști germani fiecare
în Carpați dinspre București.

Exemplele sunt din nefericire multe.

3. Listează mecanismele și crează interacțiuni între

ele...

Un joc bun are mecanisme care se susțin reciproc. Precum

Cehov observa despre dramaturgie, o resursă aflată la
dispoziția ta în momentul X trebuie să fie relevantă în
momentul ulterior Y.
Un exemplu bun în acest sens mi se pare munca lui Ben
Madison, un designer care la finele unora din jocurile sale
solitare trage linia, acordându-ți puncte și deci victoria/
înfrângerea în funcție de practic toate deciziile pe care le-
ai luat.

Ai pus accentul pe dezvoltarea economică și nu pe

propagandă? Nu vei pierde tot, dar vei suferi un pic. O
strategie mediocră și echilibrată, în care ai făcut de toate
dar nimic foarte bine, va rezulta într-un scor ca atare, deci
probabil o remiză.
Odată ce devii conștient de mecanisme de acest tip, îți crește
responsabilitatea. Ți se mărește acuitatea atunci când
vine vorba de țintirea victoriei, ți se desfundă (metaforic)
urechile apropo de consecințele fiecărei acțiuni.

Acest lucru contează întrucât suntem, ca specie, foarte

buni la a rezolva puzzle-uri, la a găsi soluții incredibil de
creative, la a ne strecura pe lângă reguli ca să atingem
obiectivele setate.

Nu întâmplător jocurile solitare au rate mici de victorie,

designerii neavând habar ce chichiță ieșită din comun va
găsi peste 4 ani un om din Oradea sau Milano sau Austin,
și de aceea supra-încărcând jocul cu elemente, mecanisme
și reguli defavorabile.

Gândirea lui Ben Madison, de care am scris mai sus,

funcționează pe alte coordonate, mai mature: nu
există decizii gratuite, la final totul va fi depunctat sau
recompensat.

4. ... dar atenție la spiralele galopante

Poate că în domeniul în care lucrezi te interesează să

răsplătești geometric un tip de comportament sau altul. În
genere însă câștigătorii – odată deveniți hiper-câștigători
– se plictisesc, iar cei rămași în urmă pierd speranța pe
măsură ce descoperă că nu-și pot reveni.
Multe jocuri echilibrează în mod explicit: „Dacă deții 5
orașe sau mai multe, în Vest apar invadatori ce doresc să
te distrugă; dacă nu, nu”.

Dar pedepsirea performanței prin mecanisme artificiale

frustrează de asemenea: „degeaba am construit mai multe
ferme ca voi, uite, jocul acum mă dezavantajează!” Și
atunci? Cum găsești nuanța potrivită?

Răspunsul e unul singur: testează. Testează din nou

după ce ai testat până ți-a dat sângele pe nas. Testează
cu alții. Testează circumstanțe-limită („și dacă personajul
nu-și cumpără niciodată o haină?” sau, în dilemele lumii
concrete „și dacă utilizatorul nu dă niciodată click pe acest
buton?”).

Testează cu începători și ia-le în serios întrebările cele

mai naive (Microsoft n-a făcut asta și versiuni multe de
Windows au inclus paradoxalul fapt că pentru a închide
calculatorul trebuia întâi să dai click pe butonul ... „Start”).
Testează fără mândrie, conștientizând că lucruri care-ți plac
din motive personale pot fi slabe, nefericite, neinspirate în
setul actual de circumstanțe. Testează variante, conștient
fiind că poate pierzi timp.

Testează modificări mici („ce-ar fi dacă, atunci când

construiești o fermă în joc, primești nu un măr ci două?”)
sau mari. Testează când totul pare să meargă perfect.

Apoi mai testează încă o dată.

5. Creează alegeri substanțiale și măcar parțial

echilibrate

Nu avem resurse să facem orice. Într-un joc, limitările nu

sunt o problemă, ci strict o provocare.

Viața nu ți se schimbă dacă, în joc, micuțul tău ducat din

centrul Germaniei se face praf în urma unei investiții nein-
spirate în creșterea fasolei (mai degrabă decât în mazăre,
care era opțiunea prudentă dar mai puțin bănoasă). În
mod cert nu te vei zvârcoli în brațele unei insomnii din
acest motiv.

În afara lumii jocurilor intervine cu autoritate psihologia.

Ființa umană are loss aversion. Regretăm ce n-am putut
cumpăra, ce n-am putut face, ușile pe care n-am intrat.
În plus, în viața reală, e neplăcut să alegi între o imprimantă
color și a împrumuta bani unei cunoștințe care are nevoie
de ajutor.

Raza de lumină este că în unele jocuri – și desigur și în

unele domenii – acest lucru e temperat de o prioritate
superioară: atingerea obiectivelor.

Sacrificiile temporare pot fi acceptate în numele unui scop

mai mare. În măsura în care, în interacțiunile sau busi-
ness-ul tău, poți identifica acel scop, expune-l în mod ex-
plicit.

Dilema alegerii între urmărirea obiectivului strategic și

satisfacerea micilor plăceri tactice este esențială pentru o
interacțiune ludică de calitate.

În 1989, un joc despre căderea sistemelor totalitare în

Europa de Est, jucătorul care reprezintă tabăra comunistă
are de ales foarte devreme dacă să plaseze 2 puncte de
influență oriunde dorește sau 3 în Bulgaria, ceea ce le va
face relevante abia spre finalul jocului.

Prima opțiune permite rezolvarea unor probleme de

moment, a doua este aparent mai puternică (3 > 2) dar
nu are o răsplată imediată. Iar la această dilemă nu există
soluție corectă prin definiție.

În funcție de circumstanțe poți ezita destul de mult în

fața celor două opțiuni. Un joc bun are multe astfel de
momente.
... Iar un joc e un orologiu fin

Definiția designului de calitate variază. Designul prost este

însă recunoscut de toată lumea.

Mai sus am încercat să cuprind câteva bube de care ne

lovim nu atât în domeniul jocurilor de masă – care sunt o
nișă – cât în domenii mult mai vaste.

Construcția sau editarea de jocuri are în prim-plan

experiența „consumatorului”. Aplicând lecția aceasta în
viața reală, marketingul e subevaluat.

Iar o componentă a marketingului – contactul direct al

utilizatorilor cu produsul – este încă în urma potențialului.

Odată produsul finalizat, a aloca testării o perioadă de

minim 6 luni e un lucru obișnuit în lumea jocurilor de
masă, aceasta lățindu-se în unele cazuri spre 2 ani (!).

Pentru așa ceva, în cea mai mare parte a activităților

comerciale, nu e timp. Cumva, acest timp trebuie găsit.

-//-
omul de peste drum
Text: alex olaru
imagine: adrian mihălțianu
Peste drum de mine, dar nu la mare distanță, tot într-un
bloc turn comunist și cam pe la același etaj, stă un domn
despre care inițial am crezut că e voyeurist și pe care l-am
înjurat în minte.

Omul stă țeapăn-împăiat în geamul de la balcon și se uită.

Se uită pur și simplu. Se uită de dimineață și până seara.

Un sfert dintre gospodăriile din România nu-și pot plăti la

timp cheltuielile.

Peste drum de mine stă un domn care, m-am gândit după

o vreme, s-ar putea să fie totuși bolnav. „Prea mult se uită
ăsta, ceva e în neregulă”.

Așa am început să-i observ mai atent trăsăturile. Pare spre

65, ce chestie! Sau poate chiar mai bine. Părul e alb în lat-
eral. Chelie pe mijloc știam că are, așa cum știu și eu că
voi avea. Și riduri.

Peste 4 milioane de români trăiesc în sărăcie, potrivit In-

stitutului Național de Statistică.

Peste drum stă un domn despre care nu știu sigur dacă e

bolnav sau nu, dar știu că se uită mult de tot pe geamul de
la balcon. Într-o zi mi s-a părut că îl văd afară, uite-l jos!
Nu e el? El e! Merge cam infantil, poticnit și precipitat,
dar cară niște cumpărături.

Acum pare normal, trecătorii nici nu bănuiesc cât se uită

omul ăsta.

Populația rezidentă a României a scăzut cu peste 140 de

mii de persoane în 2020, din cauza sporului natural nega-
tiv și a fenomenului de emigrare.

Acum nu mai știu dacă domnul de peste drum e bolnav

sau funcțional, așa că devine tragicomica întreaga situație.
M-am obișnuit atât de mult cu privirea lui, că nici măcar
nu mă mai face să tresar.
Onest vorbind, nici nu știu dacă mă vede prin geam, mai
ales dacă trag perdeaua. Și dacă nu o trag, ce poate să
vadă?

Unul din patru vârstnici din România e afectat de sin-

gurătate. Unul din patru vârstnici din România declară că
are o stare proastă, atât fizică, cât și mentală.
Peste drum de mine stă un domn la care simt nevoia uneori,
când am o zi proastă, să urlu. Stă și se uită, am crezut că
la mine sau la alte viețuitoare cuprinse între etajele doi și
patru. Dar acum mi se pare că se uită numai în gol, mereu
pierdut.

43% dintre vârstnici se plimbă exclusiv în jurul casei sau

în cel mai apropiat parc.

Mi-ar plăcea să facă ceva domnul care stă peste drum de

mine și care se uită mult. Să facă orice, să dea din mâini sau
să mă înjure el pe mine. Să-și miște capul a dezaprobare
sau să îmi arate degetul mijlociu. E viu și nu e. E bolnav,
dar parcă nu e.

Peste drum de mine stă de fapt un bătrân care se uită mult

și simt uneori că se holbează prin sufletul meu, ca și cum
ar ști el ceva ce eu nu știu, naiba să-l ia!

Persoanele în vârstă de 65 de ani și peste reprezintă aproape

20% din populația României. În jurul anului 2050 un
român din patru va fi pensionar.

M-am trezit într-o dimineață, am făcut contact vizual cu

domnul de peste drum și un gând ciudat și rece s-a în-
colăcit în cap și pe coloana vertebrală și nu a mai plecat
din mine.

Dacă domnul de peste drum, omul care stă și se uită mult

de tot în gol, sunt eu în viitor?

-//-
OU SONT LES NEIGES D’ANȚÂRȚ?
text: adrian mihălțianu
foto: simion mihălțianu (1906-1948)
Acum aproape o sută de ani, în minunatul interbelic,
începea să ningă cu fulgi mari undeva în zilele mici ale lui
decembrie, pentru că Moș Niculae avea nevoie de bocanci
în care să-și deșarte bruma de cadouri: portocale, ciocolată,
bomboane, rareori câte o mică jucărie - astea erau păstrate
pentru mai târziu, pentru zilele mari ale celuilalt moș.

Generația care punea aceste cadouri în ghetele cu talpă

de lemn nu luptase în Războiul cel Mare, dar copilărise
prin toate dramele aduse de război, jafurile armatei de
ocupație, apoi molima care omorâse mai mulți chiar decât
luptele. Americanii i-au zis apoi The Greatest Generation,
pentru că a fost cea care a dus pe umerii ei al doilea mare
război și apoi a clădit America aia la care visau și ai noștri.

La noi, a fost generația care a pătimit cel mai mult, între o

copilărie marcată de război, o tinerețe marcată de celălalt
război, o maturitate petrecută fie în închisori, fie sub
teroarea comunistă, pentru ca ultimii ani să și-i petreacă
la pensie în cei mai negri ani ai comunismului. Născuți
în primii ani ai secolului trecut, puțini dintre ei au mai
văzut eliberarea României de sub toate coșmarurile care
au năpădit-o timp de o sută de ani.

Dar n-a fost deloc o generație marcată de tristețe - nici ei,

nici copiii lor (bunicii sau părinții noștri). Au fost oameni
care au știut să petreacă, să iubească, să se distreze ca și
când mâine n-ar fi fost o altă zi. Pentru că, de prea multe
ori, mâine nu mai era nicio zi.

Mulți dintre noi îi știm din poze sau i-am mai apucat doar
câțiva ani, cei în care erau sfătoși, aduși de spate și chinuiți
de boli, unii dintre ei trecuți prin închisorile comuniste, dar
fără să-și fi pierdut cumva acel optimism oțelit în timpuri
mult mai grele decât cele de care ne-am plânge noi acum.

Pozele sunt alb-negru, iar amintirile noastre sunt virate

deja în sepia sau colorate peticit, cum se reușea pe vremuri
la atelierele de artă fotografică. Însă bunicii și străbunicii
au dus o viață cât se poate de colorată. Nebunii ani 20
ai secolului trecut, urmați de dramaticii ani 30 au creat,
cel puțin în România, acea aură a unei țări interbelice de
un dinamism fantastic, care moderniza în ritm susținut o
nație trezită din pumni.

Cel puțin la oraș, chiar și cei care nu duceau propriu-zis o

viață de noapte marcată de toate excesele din filme știau,
totuși, să chefuiască mai abitir decât o facem noi acum.
Nu la restaurant sau în sălile de bal, acolo mergeau doar
cei puțini din societatea înaltă, în timp ce cheflii burlaci
se regăseau cu lăutari și tot tacâmul prin cârciumile de
cartier.

Nu, orășeanul de rând, din clasa așa-zis medie, se distra la

chefuri făcute la prieteni acasă. Cu deosebirea că această
„acasă” era, de multe ori, o vilișoară mai spațioasă decât
cele două camere în care avea să dea din cap și din picioare
generația nepoților. Uneori împărțită cu restul familiei
extinse, desigur, dar măcar spațiul comun era mai mare.

Și ce chefuri! Bunicii și străbunicii noștri sfătoși știau să-și

facă de cap, iar dacă s-ar povesti toate poantele, farsele și
ideile care le treceau prin cap ar roși mai toți conservatorii
noștri de azi, oameni mult prea serioși pentru binele
propriu.
Cheful se termina târziu în noapte sau chiar a doua zi, când
fiecare-și ridica gulerul paltonului și mergea zgribulit spre
casă, prin zăpada deja mare.

Crăciunul era, însă, sărbătorit în familie. Nicidecum sobru,

deși tradiția colorată a brazilor împodobiți abia dacă avea 60
de ani atunci în România, de când primul brad împodobit
a fost adus de Carol I, în 1866.

Masa era îmbelșugată, după posibilități, iar pe ea puteai

găsi multe mezeluri făcute în casă, dacă gospodarul se
pricepea cât de cât la făcut cârnați, tobă și alte minuni din
porcul adus de la țară, unele dintre ele afumate chiar în
curte.
Copiii lor ieșeau de Ajun să colinde prin vecini, prin nămeți,
atunci când nu priveau cu ochi mari la colindătorii îmbră-
cați în costume țărănești care veneau din satele dimprejur,
însoțind câte un car cu boi împodobiți și plesnind din bice
în adevărate cortegii. Fără boxe și petarde, pe vremea aia.

Acești copii aveau să treacă, la rândul lor, printr-o tinerețe

marcată de sobrietatea comunistă, în care Moș Crăciun a
fost înlocuit de Moș Gerilă, iar petrecerile de sfârșit de an
se făceau tovărășește, în cadru organizat.

Chiar și așa, s-au descurcat. Bunicii și părinții noștri au

știut și ei cum să petreacă, în ciuda celor vreo 20 ani dintre
1946 și 1965 în care n-au prea avut cu ce, de ce și cu cine.

Apropo de „cine”, trebuia să fie foarte atenți mai ales

la cei care le călcau pragul casei. O delațiune făcută de
un binevoitor îi putea costa mult și foarte mult. Dar nu
s-au închis în ei, au știut să supraviețuiască cumva cu un
optimism incredibil în condițiile date.

Au trecut prin timpuri mai bune - scurtul dezgheț al anilor

60-75, apoi din ce în ce mai negre. Mâncarea a reapărut,
apoi a dispărut din nou, odată cu toanele conducerii
comuniste.
Chiar și ninsoarea a început să vină tot mai rar și mai
târziu - atunci când nu cădea toată odată, ca-n 1986.
Ger se mai găsea, atât record, ca-n 1985, cât și prin case,
ca-n toată perioada de după 1980.

În tot acest timp, bunicii și mai ales bunicile rămase în viață

și-au păstrat cumva o umbră a vieții pe care o trăieseră în
tinerețe.

Știau să se viziteze și să joace împreună partide memorabile

de cărți la o cafeluță și o dulceață - memorabile mai ales
pentru momentele petrecute împreună. Se vizitau unii pe
alții - în fiecare zi la altă gazdă - și își făceau bula lor de
normalitate, așa cum apucaseră în tinerețe.

Bunicii și mai ales bunicile știau să ne privească cu in-

dulgență și pe noi - poate uneori chiar mai mult decât
părinții. Pentru că prinseseră timpurile alea bune, de de-
mult, în care libertatea era ceva de la sine înțeles. Nu-și
pierduseră eleganța, nici buna creștere - chiar dacă uneori
erau mult mai indulgenți cu noi decât fuseseră cu părinții
noștri, crescuți cu nuiaua și depărtări emoționale care azi
ar fi pasibile cu pușcăria.
Și chiar dacă mare parte din timpul lor liber și-l petreceau
la cozile comuniste interminabile, sub asaltul coatelor to-
varășilor aduși cu forța într-un oraș pe care nu l-au înțe-
les și iubit niciodată, rămâneau demni.

Dacă e să simt ceva când privesc vechile poze de acum

aproape un secol din care-mi zâmbește un bunic cu buzele
date cu ruj la un chef - bunic pe care nu l-am cunoscut,
pentru că a murit de leucemie la câțiva ani după ce s-a întors
ca medic de pe frontul de Est - simt nu doar nostalgia unor
timpuri pe care nu le-am prins (și care, să recunoaștem,
au fost mult, mult, mult mai rele decât cele de azi), ci o
imensă admirație.

Admirație față de niște generații care au știut să zâmbească

și să-și păstreze libertatea interioară chiar și atunci când
aceasta le-a fost răpită de un sistem totalitar. Nostalgie
pentru niște generații care au știut să prețuiască libertatea
și prietenii mai mult decât am crede noi azi.

Și respect pentru optimismul din ochii lor, chiar și după

decenii întregi în care viitorul le fusese furat. Devenit între
timp trecut, au știut să-l accepte și să-și croiască o viață
în junglele de beton care au fost aruncate peste traiul lor
bonom (în fapt, destul de greu și el).
Ou sont les neiges d’antan?

Nici chiar când au venit peste ei snobii de rit nou

(omniprezenți azi) pe care-i ironiza marele Caragiu - un
alt membru al acestei generații - în scheciul său Snobul,
din 1969 (caută-l pe YouTube dacă nu-l știi, te rog), nu și-
au pierdut zâmbetul.

Râdeau cu gura la urechi, ca o formă de eliberare din lagărul

în care fuseseră închiși fără voia lor. Râdeau pentru că
știau, în sufletul lor, că nenorocirea asta se va sfârși la un
moment dat. Și s-a sfârșit.

30 de ani mai târziu, România de azi e incomparabil mai

bună decât cea apucată de străbunicii și bunicii noștri, cea
la care visau cu nostalgie. Noi, azi, trăim ca niște boieri
chiar prin comparație cu ce-și permiteau cei din clasa
mijlocie de atunci. Și, în primul rând, suntem liberi. Nu
vreau să uit asta vreodată.

Asta e tot ce mi-am propus și eu începând din 2022, de

altfel. Să nu-mi pierd zâmbetul, chiar dacă aș avea un
milion de motive să o fac. Îi sunt dator acelui bunic din
seara unei petreceri interbelice.

Are cineva un ruj?

-//-
 doi ani de verificat
privilegiul
text: răzvan filip
ilustrație: marcel de grijs / dreamstime
„Verifică-ți privilegiul”, suna o memă de acum câțiva ani
care parodia activiștii de pe Internet, cei pe care mulți
oameni de dreapta (și nu numai) îi strigau social justice
warriors.

Sigur, o foloseam și eu când era la modă pe diverse grupuri

de Facebook, mai mult sau mai puțin umoristice, crezând
că-s foarte isteț și șugubăț. Dacă aș fi citit atunci titlul
ăsta, cu numele meu sub el, mi s-ar fi strepezit dinții. Aș fi
strigat „CRIIIINGE” și aș fi apăsat ALT+F4. Cum adică să
am privilegii? EU?

Sunt născut într-o familie de profesori, la începutul

anilor 90. În provincie. Mai ține cineva minte cât câștigau
profesorii pe vremea aia? Am crescut la țară, cu suficiente
lipsuri încât să-mi amintesc ce-i aia apă caldă doar în
weekenduri, când făcea tata focul într-un boiler pe lemne.

Încă am sobe în casa părintească, ca amintire a acelor

vremuri, deși tranziția spre centrală pe lemne am făcut-o
încă de când eram eu prin clasa a cincea, adică acum
aproape 18-19 ani. Centrală pe lemne! Ce salt miraculos
mi s-a părut la vremea aceea.

Tot trebuia să facă tata focul, dar de data asta îl făcea într-o
încăpere din afara casei, iar în camere apăruseră brusc
calorifere, cum avea lumea la cinci-zece minute de mers
cu mașina de mine, în Râmnicu Vâlcea.

„Deci cum să am eu privilegii, cu istoricul ăsta?”, te-aș fi

întrebat înainte de pandemie. Doar sunt un băiat simplu
de la țară! Sigur, părinții erau relativ săraci când am apărut
eu și sora mea pe lume. Dar erau profesori, adică niște
săraci cu studii superioare.

Așa că am crescut înconjurat de cărți și oameni care mai

știau una sau alta despre lume. Educația, oricât de tare
mi-ar fi displăcut în anumite momente, a fost mereu o
prioritate, iar asta mi-a deschis niște uși inaccesibile alto-
ra.
Apoi, de ce locuiam la țară? Pentru că ai mei au primit
pământ, fiind la rândul lor suficient de privilegiați încât să
aibă rude, părinți cu pământuri. N-au ridicat casa bătând
din palme, ca Dorian Popa.

A durat ani de zile, poate mai bine de un deceniu, au con-

struit-o și finisat-o cameră cu cameră, cu mari eforturi și
probabil multe datorii. Dar am stat la casă.
Am avut o curte mare în care să mă desfășor, cu grădină,
livadă și orătănii. Aveam ceva ce mi se mult mai important
astăzi, ceva ce colegii de școală și prietenii cu încălzire
centrală de la oraș nu aveau: spațiu. Mult spațiu.

Odată cu pandemia, toate aceste avantaje, dar și altele, pe

care înainte mi-era greu să le recunosc, au devenit vizibile
de pe Lună. În primul rând spațiul, care a devenit mai
important decât niciodată.

După două luni de stare de urgență, închis într-un

apartament de două camere, mi-am dat seama că traiul la
țară nu era deloc așa rău pe cât mi se părea cândva.

Dimpotrivă. În timp ce eu jucam Call of Duty cu prietenii,

deprimat și sufocat de cei patru pereți ai camerei mele,
ai mei trebăluiau fericiți prin grădină și livadă, făceau
plimbări pe malul Oltului, care e la câteva aruncături de
băț de casa copilăriei.

Dar chiar și așa, „amărât” și închis într-un apartament de

DOAR două camere? Doar eu locuiesc în el. Mă pot plimba
în el cum am eu chef, mai mult sau mai puțin îmbrăcat, de
obicei mai puțin.

Tot spațiul ăsta, oricât de claustrofobic mi s-a părut în

cele două luni de lockdown, era doar pentru mine și pisica
mea. Iar o pisică nu ocupă foarte mult spațiu. În plus, e
un spațiu pentru care n-am plătit un leu. E luat de părinți
și sora mea, că din ‘90 încoace s-au mai schimbat niște
lucruri prin finanțele familiei. N-a trebuit să-mi bat capul
cu proprietari nenorociți, care să fi profitat de pandemie
ca să-mi crească chiria în mod abuziv sau să mă dea afară.

În plus, am avut un job pe toată durata pandemiei. N-am

stat nici măcar o clipă în șomaj sau șomaj tehnic. Când în
presă apăreau materiale despre oameni dați afară imediat
cum a început lockdownul, eu stăteam bine-mersi pe scaun
sau canapea, în chiloți, lucrând de acasă, fără să fiu bâzâit
de șefi obsedați de control.
Apoi, pandemia m-a prins relativ rezilient (că tot e un
termen la modă) din punct de vedere psihic. Bineînțeles,
cele două, avantajele materiale și reziliența psihică, sunt
strâns legate. O dată pentru că a nu muri de foame poate
face minuni pentru liniștea ta sufletească. Apoi, când multe
dintre grijile tale materiale sunt deja acoperite sau parțial
acoperite, rămâi cu destui bani pe care-i poți folosi cum
vrea sufletul tău.

Să-i economisești. Să-i investești. Inclusiv în tine, prin

hobby-uri, prin mers la terapie, la sală, la înot, la cine-
matograf. Toate astea-s lucruri pe care mi le-am permis și
care m-au ajutat să trec cu mintea relativ întreagă printr-o
perioadă plină de incertitudini și tragedii. Și doar pentru
că acum 29 de ani, într-o maternitate din Râmnicu Vâl-
cea, m-am născut în familia potrivită.

Dar iată că a fost nevoie de o pandemie ca să am epifania

că viața mea e destul de ok. Materialele la care am lucrat în
acești doi ani n-au făcut decât să întărească acest sentiment.

La un moment dat, am documentat poveștile mai multor

români care, pe lângă pandemie, au avut de luptat și cu
șefi abuzivi, uneori de-a dreptul sociopați.

Angajatori care fie nu credeau deloc în periculozitatea lui

SARS-CoV-2, fie minimizau amploarea problemei. Mie
nu mi-a pus nimeni viața în pericol în acești doi ani, am
colaborat doar cu oameni care au luat pandemia în serios.

Alt text, despre turismul de vaccinare, mi-a arătat cât de

inechitabilă a fost campania de imunizare în primele sale
luni.

Sigur, ne-am ultragiat toți oamenii din bulă când au apărut

informații despre sistemul de vaccinare paralelă, organizat
cu dedicație pentru domnii și doamnele cu epoleți, dar
asta asta nu ne-a împiedicat să ne programăm pentru
vaccinare în localități aflate la sute de kilometri distanță.
Brusc, unii dintre noi am devenit „esențiali”.
Ziceam că m-am dus și la terapeut. Între timp, pentru un
alt reportaj, am văzut cum a te îngriji și de sănătatea ta
psihică, nu doar de cea a trupului, e încă un lux în România.

Și probabil va rămâne așa mult timp de acum încolo, pentru

că soluțiile profilactice în materie de sănătate mintală sunt
în mare parte privatizate, deci inaccesibile pentru mulți
români, iar la stat mergi doar când ți-a ajuns cuțitul la os și
medicul psihiatru îți prescrie anxiolitice sau antidepresive
pentru a trata simptomele, nu neapărat cauza.

Revelații similare am avut când am scris despre concedii.

Când am vorbit cu oamenii, m-am uitat pe statistici și am
văzut că prea mulți români nu-și permit să facă lucruri
pentru ei înșiși, că nu-și permit să spună „stop joc” măcar
câteva săptămâni pe an, să se odihnească altundeva decât
în locul care-și petrec mare parte din viață.

Deși ai mei nu și-au început viețile de adulți înotând în

bani, concediul a fost mereu sfânt în familia mea. Merg
la mare de când mă știu, am explorat și niște munți, am
văzut și niște țări străine.

Chiar dacă uneori am stat la o stea sau la cort, important

e că m-am plimbat, că mi s-au deschis niște orizonturi
care altora, mai puțin privilegiați ca mine, li s-au deschis
mult mai târziu. Sau niciodată.

Am fost șocat să descopăr că există atâția oameni de vârsta

mea care abia mai târziu în viață, după niște ani de carieră,
au reușit să vadă marea și muntele mai mult de o zi sau
două, să viziteze o țară străină.

Și încă n-am ajuns la elefantul din cameră, la cel mai

important privilegiu de care m-am putut bucura în acești
doi ani de haos.

Privilegiul de a avea niște părinți și rude nu doar stabile

financiar, ci și ancorate în realitate. Pe care n-a trebuit să
le conving, prin mari eforturi, să se vaccineze.

S-au convins singuri și s-au înțepat imediat cum au avut

șansa s-o facă. Fără discuții interminabile despre „seruri
experimentale” și alte prostii.

În plin val de infecții, așteptam împreună cu tata autocarul

spre București într-o autogară din Râmnicu Vâlcea. La
un moment dat, a apărut prin peisaj o doamnă care-l
cunoștea pe tata. Cumva, discuția a ajuns la vaccinuri.
Doamna avea îndoieli, rețineri. Tata i-a zis simplu: „am
făcut atâtea vaccinuri în copilărie, doar n-o să fac tocmai
acum nazuri”.
Am fost atât de mândru că am un tată care știe să-și
recunoască și limitele din când în când, spre deosebire de
mulți bărbați de vârsta lui. Alte persoane de vârsta mea -
prieteni, amici, iubită - n-au fost la fel de norocoși.

Au stat luni de zile într-o continuă stare de tensiune, unii

stau și acum, neștiind ce val sau tulpină îi va răpune pe cei
dragi, neștiind ce argumente să le mai aducă unor părinți
sau bunici încăpățânați, care știu ei mai bine, pentru că au
auzit la Cutărescu, pe Internet sau la TV, cum stă treaba
cu vaccinurile.

Privilegiul vine cu niște costuri. M-am îngrășat și m-am

trezit cu niște probleme de sănătate pe care nu-mi
închipuiam că le voi avea prea curând.

În 2019, când mă simțeam mai tânăr decât niciodată, dacă

aș fi auzit pe cineva de vârsta mea că se plânge de probleme
cu spatele, aș fi râs, aș fi zis „haha, ce boomer”.

Astăzi, 24 de luni mai târziu, mă simt mai bătrân ca

niciodată, de parcă ar urma să fac 40 de ani, nu 30.

Pot fi, însă, recunoscător că marile tragedii ale pandemiei

m-au ocolit, cel puțin până acum. Aș mai fi copilărit puțin,
aș fi preferat să râd încă la meme răsuflate cu verificat
privilegiul decât să trec prin toată perioada asta de
introspecție obligatorie. Dar asta e.

Dacă te-ai recunoscut și tu în aceste cuvinte, poate că

pandemia asta n-a trecut prin noi fără acest mic folos.
Cringe sau nu, suntem niște privilegiați.

Măcar asta să fi învățat din toată tragedia.

-//-
 dacă ți-a plăcut,
rămâi alături de noi și în 2022

REDACȚIA PRESSONE, VĂZUTĂ DE EA ÎNSĂȘI,

ÎN URMA UNEI ȘEDINȚE DE PSIHANALIZĂ*
*nu întreba
ILUSTRAȚIE DE SONIA BLOȚIU