Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Participanţi şi obiective
La Congresul de la Viena au participat delegaţii din aproape toate statele europene, însă deciziile
cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Aşadar, soarta Europei a fost hotărâtă de
către delegaţii marilor puteri, aşa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la marile
conferinţe de pace de la Paris, din 1919/1920 şi 1946/1947, care au schimbat harta geo-politică a
Europei şi a întregii lumii, după Primul şi, respectiv, Al Doilea Război Mondial ... Rolul
principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil şi subtil care, sub o aparenţă glacială, avea
un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea protocolară a diplomaţilor de modă
veche. El vroia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri şi nu aştepta vreo
mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de
ambiţiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi delegatul
Austriei, prinţul Metternich, diplomat abil şi prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european
diferă de cea engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă
conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste. Ambii delegaţi au un adversar puternic: ţarul
Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegaţia rusă, aflată sub autoritatea
ministrului afacerilor străine, Nesselrode. Alexandru se considera, şi nu chiar fără motiv,
principalul autor al coaliţiei antinapoleoniene. Numai că, paradoxal, îşi însuşise ambiţiile
hegemonice ale învinsului. Dorinţa lui era să realizeze o federaţie a statelor europene condusă de
el. Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , şi ministrul său, Hardenburg,
care devin simple unelte ale ţarului, în schimbul unor promisiuni teritoriale. Trimis de regele
Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are şi el un rol secundar în cadrul congresului. Totuşi,
reuşeşte să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici şi să facă uitat faptul că Franţa era o
putere învinsă. În cele din urmă, obiectivele britanice şi austriece au învins, iar Congresul de la
Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european.
Congresul de la Viena a pus capăt războaielor napoleoniene şi a stabilit noile graniţe din Europa.
Un rol important în desfăşurarea lucrărilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei,
Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, şi Metternich, cel al
Austriei. Fiecare reprezentant căuta să câştige numeroase avantaje pentru ţara sa, prin diplomaţie
şi prin acţiuni desfăşurate în secret.
În acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat şi de poliţia secretă austriacă, a fost deosebit
de abil şi eficient. In timpul lucrărilor, s-a remarcat şi ministrul de externe francez Talleyrand,
care, sprijinit de delegaţii micilor puteri, căuta să destrame alianţa anglo-austro-ruso-prusacă şi
să obţină pentru ţara sa hotărâri care să nu-i îngreuneze foarte mult situaţia.
Revenirea lui Napoleon în fruntea Franţei, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor
congresului, semnarea Actului final, şi a determinat formarea unei noi coaliţii militare
antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia).
Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relaţiilor internaţionale moderne,
marcat de semnarea Declaraţiei Puterilor cu privire la desfiinţarea comerţului cu negri şi
adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanţilor diplomatici, aflat in vigoare şi
astăzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost
semnat Actul final. Acesta preciza graniţele hotărâte de marile puteri. Deciziile cele mai
importante luate în cadrul Congresului au fost: • Franţa îşi vede teritoriul redus la frontierele sale
din 1789; în plus, avea obligaţia de a plăti despăgubiri de război şi de a primi trupele străine care
să staţioneze pe teritoriul ei; • Regatul Unit al Ţărilor de Jos reuneşte Provinciile Unite şi Ţările
de Jos Austriece şi trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deşteptării dorinţelor franceze
de expansiune; • Regatul Prusiei câştigă, la vest, Westfalia şi Renania, iar în est, Pomerania, şi
devine unul dintre membrii cei mai importanţi ai Confederaţiei Germane; • Austriei i se restituie
teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria şi primeşte provinciile ilirice, Lombardia
şi Veneţia; poziţia sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar
în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soţie a lui Napoleon I; • Rusia obţine 2/3 din
Polonia, inclusiv Varşovia, constituite într-un un regat autonom al Poloniei, ţarul Rusiei obţinând
şi titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obţine Finlanda şi i se recunoştea anexarea Basarabiei,
răpită din trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la Bucureşti (16 mai 1812); • Regatul
Unit a redobândit coroana Hanovrei, şi-a menţinut dominaţia asupra Coloniei Capului Bunei
Speranţe, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice şi insulei Hellgoland; în plus, i se recunoaşte
suveranitatea asupra Gibraltarului • în Spania şi Regatul celor Două Sicilii se produce
restauraţia Bourbon-ilor;
• Statele germane (38) vor fi reunite în Confederaţia Germană, condusă de o dietă
federativă prezidată de Austria; • Suedia primeşte Norvegia, ca urmare a sprijinului
acordat alianţelor antinapoleoniene; • Elveţiei i se recunosc independenţa şi neutralitatea
perpetuă.
2. Consecinţe
Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui
ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia şi Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri
dinastice, neluând în seamă dorinţele şi aspiraţiile naţiunilor care doreau să-şi creeze state
proprii, naţionale, monarhii Prusiei, Austriei şi Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianţă, un pact
de asistenţă mutuală între monarhii absoluţi europeni îndreptată împotriva frământărilor
revoluţionare, şi care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mişcărilor liberale sau
naţionale europene.
Tratatul "Sfintei Alianţe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se ţarul
Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit şi pe împăratul Francisc I al Austriei şi pe regele
Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul "Sfintei Alianţe“ este ambiguu şi nu
aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un
îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creştine de iubire de oameni şi existenţa unui
singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece
marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. "Aerul mistic"
al tratatului a fost sugerat de ţarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut
cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe
marile principii ale legitimităţii, dar este şi o încercare de raţionalizare a hărţii Europei şi de
organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase îşi arogă dreptul de a interveni
pentru menţinerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena şi să pună sub observaţie
Franţa, acea „peşteră de unde suflă vântul ce răspândeşte moartea asupra corpului social“.
Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt
ultimei încercări a Franţei de a-şi impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al
securităţii europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută,
constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un
tratat formal, prin instituţia Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în
sensul de a-şi respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor graniţe şi în zonele
adiacente de interes, adică a sferelor de influenţă în accepţiunea modernă a sintagmei.
Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia, avea să fie
consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menţinerea
echilibrului de forţe în Europa şi, pe acest fond, asigurarea stabilităţii şi păcii. Independent de
criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism
internaţional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin
crearea Ligii Naţiunilor, apoi a Organizaţiei Naţiunilor Unite.