Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, Galați

LATINITATE ȘI
DACISM
Semestrul I

Coordonator,
Prof. Diana Cătălina Popa
Susținători,
Balan Bianca Andreea
Cașu Maria Bianca
Soare Alessia Patricia
State Andrei Iulian
Tomov Ilinca Elena
Zală Alexia Maria

Galați
An școlar 2021- 2022
 CUPRINS
Introducere.......................................................................................................4
Context istoric.................................................................................................6
Cine au fost dacii și romanii?.......................................................................7
Stilul de viață și religia..............................................................................9
Cultura, tradițiile și portul........................................................................14
Puterea militară........................................................................................20
Miturile fondatoare.....................................................................................38
Procesul de romanizare a Daciei.................................................................47
Originea și evoluția limbii române................................................................51
Consecinţele lingvistice ale romanizării Daciei.........................................52
Latina vulgară.............................................................................................54
Latina dunăreană.........................................................................................56
Formarea cuvintelor....................................................................................66
Substrat.......................................................................................................69
Româna comună.........................................................................................74
Româna în contact cu limbile vecine..........................................................76
Influența slavă..........................................................................................76
Influența maghiară...................................................................................80
Influența turcă..........................................................................................83
Influența greacă........................................................................................85
Influența franceză.....................................................................................87
Influența engleză......................................................................................91
Apariţia şi evoluţia scrisului românesc.......................................................95
Ipostaze ale latinității și dacismului..............................................................98
Teoriile genezei româneşti..........................................................................99
Teoria originii nord şi sud-dunărene........................................................99
Teoria originii nord-dunărene..................................................................99
Teoriile originii sud-dunărene................................................................100
Latinitatea și dacismul..............................................................................101
Concluzii.....................................................................................................104
Bibliografie..................................................................................................105
 Introducere
În ansamblul cercetărilor privind perioada primului mileniu al erei creştine,
problema etnogenezei româneşti prezintă, fără îndoială, o importanţă de prim ordin.
Aceasta nu este evidenţiată numai de ampla dezbatere ştiinţifică, continuată mai bine de
un secol, referitoare în principal la epoca şi locul de formare a uneia din cele mai vechi
popoare din sud-estul Europei, ci şi de semnificaţia istorică aparte a unui îndelungat şi
complex proces care, în contextul desfăşurării marilor migraţii şi a multiplelor şi
profundelor prefaceri social-economice, etno-lingvistice şi culturale înregistrate în
societatea locală a avut ca finalitate în spaţiul geografic menţionat dăinuirea romanităţii
orientale.

Principala dificultate rezidă în lipsa aproape totală a izvoarelor istorice directe,

întrucât nu există documente scrise în limba română înainte de secolul al XVI-lea. Deși
au fost păstrate câteva forme vechi românești la cronicarii bizantini și în manuscrisele
slave, acestea sunt insuficiente pentru stabilirea unor detalii concrete, motiv pentru care
cercetătorii sunt nevoiți să se limiteze la simple presupuneri.

Dacă până spre jumătatea secolului trecut, cercetarea procesului de formare a

poporului şi a limbii române s-a bazat aproape exclusiv doar pe interpretarea ştirilor
transmise de puţinele izvoare scrise privitoare la istoria spaţiului carpato-dunăreano-
pontic şi pe studiul limbii române şi a dialectelor ei, între timp situaţia s-a schimbat
radical, investigaţiile arheologice, dar şi cele din domeniul lingvisticii, etnologiei şi
antropologiei s-au intensificat considerabil, obţinând rezultate deosebit de valoroase.
Acestea au contribuit esenţial la conturarea unei imagini noi privind realităţile din
perioada menţionată, în felul acesta oferindu-se largi posibilităţi de a înţelege corect
coordonatele principale în care a evoluat romanitatea orientală.
 Cu toate acestea, în pofida acumulării unui număr considerabil de informaţii şi a
unor interesante şi raționale interpretări, unele aspecte ale procesului de etnogeneză
românească au rămas încă puţin elucidate, astfel că în stadiul actual al cercetărilor se
impun firesc nuanţări şi chiar amendări a multora din concluziile formulate până acum.
În studiul de faţă ne vom limita doar la câteva probleme, după opinia noastră esenţiale,
evidenţiate de investigaţiile arheologice, încercând să reevaluăm unele din datele pe
care le avem la dispoziţie şi să formulăm câteva concluzii, cu certitudinea că acestea pot
deschide noi căi de abordare, care să ofere la rândul lor posibilităţi sporite de a
reconstitui, cât mai aproape de adevăr, unele din realităţile din mileniul marilor
migraţii.
CONTEXT ISTORIC
 Cine au fost dacii și romanii?
 Stilul de viață și religia
 Cultura, tradițiile și portul
 Puterea militară
 Miturile fondatoare
 Procesul de romanizare a Daciei
 Cine au fost dacii și romanii?

Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr
mai mare de state, iar ei ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și
Marea Neagră (est), Dunărea (sud) și Carpații Păduroși (nord). Regatul dacic a ajuns la
cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării
Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest,
Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud,
capitala fiind orașul Argedava.

Dacii au fost numiți de marele istoric grec Herodot „cei mai viteji și mai drepți
dintre traci”. În ceea ce privește numele lor, există mai multe variante discutate de
istorici; unii au adoptat denumirea de geto-daci sau daco-geți, deci îi consideră un
singur popor, pe când alții susțin că dacii și geții au fost, de fapt, două grupuri etnice
distincte, chiar și aria lor de locuire fiind diferită. Astfel, dacii locuiau în principal în
Transilvania, iar geții la Dunăre și în Dobrogea. Ei erau împărțiți în două clase sociale:
aristocrația, numită pileați (pileati) sau tarabostes și agricultorii liberi, comații (comati).
 Cât despre Imperiul Roman, acesta se situează pe locul 25 în topul celor mai mari
imperii, având 5 milioane de kilometri pătrați în anul 117 sub domnia împăratului
Traian și cuprinzând astfel 3,36% din suprafața terestră. Acesta stăpânea teritorii în
Europa, Africa de Nord și Asia de Vest. Fraza latină „imperium sine fine” (imperiul
fără de sfârșit) exprimă ideologia că nu există limite în timp și spațiu pentru imperiul
roman.

Romanii au lăsat în urma lor o moștenire grandioasă privind instituțiile, cultura,

limbile, religia, arta, arhitectura, filosofia, dreptul și știința. Ulterior, moștenirea romană
a influențat debutul Renașterii, arhitectura neoclasică, codurile legislative moderne și
formarea republicilor moderne precum Franța.
 Stilul de viață și religia

Ocupația principală a dacilor a fost agricultura, în special viticultura și

pomicultura. Se mai ocupau și cu creșterea vitelor, exploatau sarea, iar, din Munții
Apuseni, aurul și argintul. Știau să prelucreze bronzul, fierul, aurul și argintul, din care
confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede.
Măiestria lor se arăta în piese lucrate cu o fantezie și deosebită finețe: se cunosc încă
din secolele IV și III podoabe reproducând prin tehnica ciocănitului imagini de ființe
umane și animale, motive scito-iraniene vegetale sau fantastice, brățări spiralice, lanțuri
ornamentale obținute prin împletire de fibre sau îmbinări de inele, palmete și capete de
animale stilizate, brățări cu capete de șarpe de tip elenistic.
Emisiunile monetare ale geto-dacilor au încetat în
primele decenii ale sec. I î.Hr., când denarul roman a
devenit moneda de schimb. La Tilişca (jud. Sibiu),
Ludeşti (jud. Hunedoara), Grădiştea Muscelului
(Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare
monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În
acelaşi timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care
ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani încă din sec. I î.Hr.
De asemenea, dacii aveau și viață de
familie. Scene de pe Columna lui Traian
înfăţişează momente de afecţiune familială în
comunităţile dacilor, chiar dacă, susţineau unii
istorici, geţii aveau obiceiul să îşi ia mai multe
soţii. Poetul latin Horaţiu, care a trăit în
secolul I î.Hr., afirma însă că femeile geţilor
erau virtuoase. „Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de
grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge supusă bărbatului şi nici nu se
încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea
femeii pentru care legământul căsătoriei rămâne trainic. Ea se teme de alt bărbat.
Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea”, scria Horaţiu, în Ode. Alţi
istorici din vremuri mai vechi informau că fiecare localnic se căsătorea cu trei şi chiar
patru femei, cu care nu aveau conexiuni speciale si pe care le foloseau pentru a-si
satisfice nevoile.
În funcţie de factorii geoclimatici, îşi construiau
atât case de suprafaţă, din lemn şi lut, sau bordeie (în
regiunile de câmpie), cât şi locuinţe mai
impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii
lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia)
sau acoperite cu ţigle şi olane (Popeşti), acestea din
urmă aparţinând desigur fruntaşilor politici şi religioşi. Civilizaţia materială a geto-
dacilor a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană
complexele culturale Basarabi şi Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din
sec. V-IV î.Hr., sunt creatorii unei civilizaţii de tip La Tène, care atinge apogeul în sec.
I î.Hr. – I d.Hr.
Cât despre obiceiurile lor religioase, dacii obținuseră deja un oarecare grad de
civilizație între popoarele barbare până să ia pentru prima dată contact cu romanii. Ei
credeau în nemurirea sufletului și considerau moartea o simplă schimbare de țară.
Religia geto-dacilor a fost politeistă, centrată în jurul zeului important Zalmoxis.
Conducătorul preoților avea o poziție importantă ca reprezentant al zeității supreme,
Zamolxis, pe pământ, fiind de asemena și sfătuitorul regelui. Ritualul de a trimite
„mesageri” la Zalmoxis confirmă credința în viața de dincolo, mesagerii urmând a-l
întâlni. Se presupune că se desfășura în incinta sacra circulară din Sarmizegetusa, la
fiecare patru ani. Sacrificații erau aruncați în trei sulițe îndreptate cu vârful în sus, iar
mesajele destinate lui Zalmoxis erau încredințate cât timp mesagerul mai era în viață.
Totodată, Zalmoxis i-a instruit pe geto-daci în medicină. Discipolii săi sunt
menționați de Platon care relatează concepția zalmoxiana „nu poți să vindeci trupul fără
a ține seama de suflet”. Învățăturile cuprindeau și cunoștințe profunde și complexe de
psihologie. Mai mult, despre Zalmoxis legenda spune că s-a retras într-o peșteră (sub
ceasul solar din ceramică de la Sarmizegetusa se presupune că ar fi existat o grotă, apoi,
în Peștera Pahomie, numită și Peștera lui Zamolxis sau Peștera Polovragi) unde ar fi stat
timp de patru ani ca sihastru.
 Spre deosebire de poporul dac, pe lângă ocupațiile cu privire la megustorie,
agricultură și războaie, cetățenii Imperiului Roman puneau mult accent pe viața de
familie. În familia romană, autoritatea tatălui era – cel puţin în perioada Republicii –
nelimitată şi absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi,
pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat, aceste drepturi tiranice au
dispărut, însă până în secolul I d. Hr. soţul încă avea dreptul, în anumite cazuri, să-şi
ucidă soţia. Abia în secolul I î. Hr., soţia romană a ajuns să fie respectată mai mult decât
era femeia în societatea greacă. În Roma antică, în şcolile elementare, fetele învăţau
alături de băieţi. Mai târziu, fetele din familiile bogate învăţau cu un preceptor literatura
latină şi greacă, studiau muzica şi dansul, iar după căsătorie, femeia romană putea ieşi
singură, la vizite sau după cumpărături, şi chiar să-şi însoţească soţul la ospeţe.

La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce tatăl îl recunoscuse drept al
său, avea loc ceremonia purificării, când i se dădea un nume şi i se atârna de gât o
amuletă spre a-l păzi de puterile răului şi pe care băieţii o purtau până la vârsta de 17
ani (iar fetele, până când se căsătoreau). Însă, până în preajma anului 400 d. Hr.,
bărbatul putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, părăsindu-i sau, mai târziu, vânzându-
i, dar numai în afara Romei, ca sclavi. Când împlinea şapte ani, băiatul îşi urma tatăl
(iar fetele, mama) în activităţile zilnice ale casei. Ajuns la vârsta de 17 ani, în cadrul
unei ceremonii, tânărul era dus în For şi înscris în listele cetăţenilor, îmbrăcând „toga
virilă”, semn că devenise un cetăţean roman. Mai mult, i se da numele complet, având
drept de vot şi fiind apt astfel pentru serviciul militar.

Căsătoria – şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ – o hotărau

părinţii. Între cele două familii se încheia şi un contract, prin care era prevăzută data
uninii, de obicei cu o îndelungată anticipaţie. Căsătoria se celebra în cadrul unor
numeroase rituri şi ceremonii tradiţionale, în centrul cărora erau momentele semnării
contractului şi cel al împreunării rituale a mâinilor celor doi miri. Cât despre divorţuri,
acestea au devenit mai frecvente începând cu secolul I î.Hr. când şi soţiile îşi puteau
repudia soţii. Bineînţeles, majoritatea aveau loc aproape exclusiv în familiile celor
bogaţi şi ale celor aparţinând clasei conducătoare. Pompeius, de pildă, s-a căsătorit de
patru ori, dictatorul Sylla de 5 ori, iar Cicero a divorţat şi s-a recăsătorit, cu o tânără
foarte bogată, când el avea 57 de ani.

Din punct de vedere religios, romanii adorau nenumărate divinități care

influențau fiecare aspect al lumii naturale și al relațiilor interumane. Întemeierea acestor
culte a fost atribuită strămoșilor divini ai Romei, fondatorii și regii, dar și națiunilor
cucerite și aliate. Templele lor reprezentau cele mai vizibile și sacre manifestări ale
istoriei Romei și ale instituțiilor sale.
 După învățatul roman Marcus Terentius Varro, numai după ce romanii au avut
contact cu civilizația Greciei antice în sec VI î.Hr. au început să-și reprezinte zeii sub
formă umană. În ultimele trei secole înaintea lui Hristos, scriitori precum Virgil și
Ovidiu au gravat numele și funcțiile zeilor romani în librăriile grecești și în tradiția
artistică creând o mitologie hibridă, greco-romană care a inspirat poeții și pictorii din
antichitate și până azi. Majoritatea faptelor cunoscute despre vechea mitologie romană
provin din scrierile scriitorilor antici, din operele de artă care au supraviețuit până azi și
din descoperirile arheologice. Romanii credeau că practicile lor religioase mențineau
așa zisa „pax deorum” sau pacea zeilor - care asigura prosperitatea continuă a
comunității. Fiecare loc, împrejurare sau obiect avea propriul zeu ocrotitor și existau
foarte multi zei cu atribuții mărunte, dar importante pentru romani. Astfel, zeii protejau
fiecare act al vieții, de la naștere până la moarte.

Jupiter era stăpânul zeilor și al oamenilor, asemănat cu Zeus din mitologia

greacă, protectorul Romei, Zeul Luminii și tatăl zeilor. Era considerat drept divinitate
supremă, dătătoare de viața și de lumină, care cârmuia cerul și pământul, stăpânea
tunetul și trăsnetul, dezlănțuia ploile și furtunile și ar e ca simboluri vulturul și fulgerul.
Iunona, soția lui Jupiter, protectoarea nașterilor și a căsătoriilor, identificată de timpuriu
cu Hera din mitologia greacă, are ca simbol porumbița.

Venus, o veche divinitate de origine

latină, a fost considerată inițial protectoarea
vegetației și a fertilității și identificată de
timpuriu cu Aphrodita din mitologia greacă.
Mai târziu a fost numită zeița dragostei și a
frumuseții.
 Marte, zeul războiului, asociat cu Ares din mitologia greacă, are ca simboluri
coiful și armele de luptă. Era fiul lui Jupiter și al Iunonei și una dintre cele trei divinități
protectoare ale Romei (alături de Jupiter și Quirinus). Romanii îl considerau protectorul
lor și tatăl lui Romulus. Era, la origine, zeul renașterii naturii, devenind mai târziu zeul
războiului și al agriculturii.

Creștinarea a jucat, de asemenea, un rol vital în cadrul poporului roman, fiind

procedeul prin care s-a realizat convertirea indivizilor la creștinism și a practicilor,
imagisticii religioase, locurilor de închinăciune sau a calendarului păgâne la cele
creștine. În antichitatea clasică, creștinarea a avut loc cel puțin parțial prin emiterea
unor legi împotriva sacrificiilor și vrăjitoriei, prin convertirea oficială a templelor în
biserici, prin degradarea zeilor păgâni la statutul de diavoli și transformarea creștină a
riturilor religioase păgâne.

Creștinarea Imperiului Roman este, de obicei, împărțită în două etape, înainte și

după anul 312, an în care a avut loc un eveniment important, cvasi-convertirea lui
Constantin cel Mare. Până la această dată, la creștinism s-a convertit deja o proporție
semnificativă, dar necunoscută, a populației urbane a Imperiului, inclusiv din clasele
sociale de elită. Constantin a pus capăt persecuției intermitente a creștinismului (și a
altor religii), prin Edictul de la Milano, astfel încât religia păgână imperială a Romei
antice nu mai era singura religie acceptată de către stat. În timpul succesorilor lui
Constantin, creștinarea societății Roman a continuat fiind marcată de convulsii și de noi
începuturi.
 Cultura, tradițiile și portul

Cultura dacilor era una foarte bogată,

însă ceramica reprezinta una dintre cele mai
întâlnite plăceri. Era prelucrată atât cu mâna
cât și cu roata olarului și devenise o artă.
Olarii geto-daci au preluat uneori de la
meșterii străini unele procedee tehnice, sau
anumite forme și motive ornamentale, imitând de exemplu cupele grecești de tipul celor
din Delos. Însă, formele vaselor geto-dace sunt în marea lor
majoritate originale. Și dacă la aceasta se mai adaugă și faptul
că ceramica fină, cerută de clienții bogați, mai era uneori și
pictată cu motive animale sau vegetale (mai rar umane), se
constată că meșterii olari din Dacia nu erau întru nimic
inferiori meșterilor celorlalte popoare antice care la acea dată
se aflau pe aceeași treaptă de civilizație.
 Oamenii de rând și cei liberi trăiau în comunități rurale și erau agricultori,
păstori, meșteșugari și chiar negustori. Vestimentar, aceștia purtau pantaloni de postav,
cămașă despicată în părți, brâu lat de piele sau de pânză și o haină cu mâneci, peste care
se punea o mantie. Iarna purtau opinci de piele sau de pâslă pe talpa cărora fixau uneori
crampoane (cârlige ascuțite) ca să nu alunece pe gheață. Femeile purtau cămăși, fuste și
mantii, iar părul și-l pieptănau cu cărare pe mijloc și strâns la spate într-un coc. Cei
bogați, numiți nobili sau aristocrați (tarabostes), purtau veșminte bogate, iar pe cap
aveau mereu o căciulă, pentru a se deosebi de ceilalți mai săraci. Aceștia erau cavaleri,
preoți, administratori de provincii sau comandanți militari.

Ritualurile făceau parte din pregătirile de război, potrivit unori istorici. Dacii
cunoşteau un ritual iniţiatic, ce presupunea transformarea tânărului războinic în fiară.
Tinerii îmbrăcau piei de lupi şi practicau un ceremonial magico-religios prin care
venerau animalul sacru. De asemenea, practicile ceremoniale se împleteau cu muzică și
dansuri, ducând la un sincretism al formelor de expresie care a rămas specific
folclorului și obiceiurilor populare. Xenophon în Anabis,VI,1,5, scrie despre dansurile
războinice ale tracilor, între care unul cu caracter colectiv, în care mai mulți dansatori
înarmați simulau înfrângerea unor dușmani. Posibil ca aceste dansuri să fi existat și la
tracii nord-dunăreni și să fi stat
la baza Călușului românesc. În
Tristele lui Ovidius apare
versul “Păstorul cânta din
fluierele lui lipite cu
smoală”(V,25.). Herodot mai
amintește toba folosită de geți,
iar Athenaios menționează
fluierele și o liră specific
getică, numită magadis.
„Acesta trebuia să-şi transmute
umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor
turbate. Pentru a deveni războinic redutabil se asmila magic comportamentul fiarei, în
special al lupului şi se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al
unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata savantul Mircea
Eliade.

Herodot relata un alt obicei bizar al strămoşilor noştri, practicat în timpul

furtunilor, pentru a-şi îmbuna zeul suprem, numit înele izvoare Gebeleizis sau
Nebelizis. „Când tună şi fulgeră, geţii trag cu săgeţile înspre cer şi ameninţă zeul,
deoarece cred că acolo sus nu este alt zeu decât al lor”, scria Herodot, în Istorii.
 Arta se dezvoltă de asemenea și pe teritoriul Imperiului Roman, însă, bineînțeles,
în moduri diferite, reprezentând o expresie a societății și puterii statului și având
totodată ca scop principal propaganda în favoarea politicii oficiale. De asemenea,
surprinde și pasiunea romanilor pentru ornament, gustul lor pentru fastuos, dorința de a-
și înfrumuseța locuințele, palatele, templele și locurile publice.
La început, arta romană este dominată de influențe
etrusce și grecești (încât unii o consideră chiar o copie a
acestor arte), ca apoi să devină o artă originală, cu trăsături
specifice, care au supraviețuit de-a lungul istoriei, exercitând
influențe asupra perioadelor ulterioare. Având un caracter
statal, este o artă unitară, bazată pe talentul organizatoric,
spiritul utilitar și simțul practic al romanilor. În arhitectură,
romanii au adoptat multe elemente arhitectonice de la greci
transformându-le pentru scopurile lor. Viziunea lor asupra
spațiilor era, totuși foarte diferită față de cea a Greciei și
formele arhitectonice reflectă perfect acest concept.
Diferența principală este de tip politico-social: statul grec era format dintr-o multitudine
de orașe-stat, deseori în război între ele. Romanii, în schimb, cucereau teritoriile și le
asimilau. Din acest motiv, aveau nevoie de mai multe
construcții publice și de control, spre exemplu străzile
romane sau apeductele.
Sculptura romană s-a dezvoltat în toată zona de
influență a Imperului Roman, având în centrul său
metropola, între secolele VI î.Hr. și V după Hr. În
origine a derivat de la sculptura greacă, în principal
prin mediația etruscă și apoi direct prin contactul cu
coloniile din Magna Grecia în perioada elenistică.
Portretele sunt sculpturi care își au originea în
venerarea strămoșilor reprezentați sub formă de măști
mortuare, realiste, reproducând trăsăturile fizice și
morale ale personajelor reprezentate (mai ales
împărații, simboluri ale autorității).
 Pictura romană este una dintre școlile picturale ce s-a moștenit cel mai bine dintre
picturile antice. Romanii au asimilat în mare parte pictura greacă, imitându-i modelele,
tehnicile și creând nenumărate copii ce, asemănător cu sculptura, au ajutat la
cunoașterea, în mod aproximativ, a operelor originale pierdute.

Romanii, ca şi grecii şi etruscii, erau iubitori de muzică. Muzica nu doar

acompania ceremoniile funerare sau marşurile triumfale, ci şi la diferite festivităţi,
jocuri, competiţii sportive, dansuri, banchete şi ocazii sociale. Augustus şi-a format
propriul cor alcătuit din copii ce au cântat la jocurile seculare din anul 17 a.e.n. Nero
împăratul însuşi a performat în muzică. Romanii cântau la diverse instrumente: suflau la
tubă, corn, flaut, cântau la liră, chitară, orgă hidraulică (folosite la luptele dintre
gladiatori în arene), clopote, tobe, ţambale.

Teatrul roman era similar celui grecesc,

fiind compus din podium, orchestră şi
auditoriumul semi-circular pe ale cărui trepte
se aşezau spectatorii. Deseori se ţineau
festivaluri religioase. Actorii erau masculini,
ce jucau roluri variate, purtând costume (cele
albe reprezentau personaje bătrâne, cele negre
reprezentau personajele tinere, iar cele roşii
reprezentau sclavii) şi măşti. Se ţineau piese de comedii, tragedii, jocuri de pantomimă
şi mascarade.

Cât despre îmbrăcămintea romanilor,

aceasta se caracteriza înainte de toate prin
simplitate: nu necesita aproape deloc croială
şi nici cusătură, astfel încât intervenţia
croitorului de profesie era minimă.
Veşmântul oficial al romanilor (dar care era
interzis ţăranilor şi sclavilor) era toga: o
bucată de stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de elipsă sau de semicerc cu un
diametru care putea ajunge până la şase metri.

În casă, bărbaţii purtau tunică – largă şi lungă până sub genunchi, strânsă la
mijloc cu o centură. Iarna, se îmbrăcau chiar două sau trei tunici una peste alta.
Confecţionată din două bucăţi de stofă, cusute împreună, dar lăsând loc pentru braţe şi
cap, tunica n-avea mâneci – cel puţin până în secolul II d.Hr.. Un secol mai târziu se
putea purta tunica cu mâneci chiar lungi. În oraş, se purta peste tunică toga, dar doar de
oamenii bogați.

Femeile purtau, direct pe piele, o cămaşă

de in (iar în jurul bustului o fâşie de pânză, drept
lenjerie intimă). În timpurile vechi îmbrăcau toga
şi ele, la fel ca bărbaţii, dar încă din secolele
Republicii toga era rezervată numai femeilor de
moravuri uşoare. În locul ei, peste cămaşă purtau
o tunică lungă până la pământ (stola), cu mâneci
scurte sau fără mâneci, încinsă cu un cordon.
Peste stola, un fel de şal de lână colorată (palla)
acoperea şi înfăşura umerii; un capăt al pallei se
înfăşura pe un braţ, iar celălalt capăt cădea până la pământ, iar cu un fald al pallei
femeia îşi acoperea capul (căci o femeie romană nu ieşea niciodată în oraş cu capul
neacoperit).

Încălţămintea de rigoare a bărbaţilor când purtau toga era un fel de ghete din
piele subţire, fără tocuri, fixate pe picior cu şase curele. Mult mai comode, însă, mai
practice şi mai puţin costisitoare erau sandalele. În casă, atât bărbaţii cât şi femeile (ale
căror tipuri de încălţăminte nu se deosebeau de cele ale bărbaţilor) îşi puneau papuci de
stofă, în diferite culori. Ţăranii şi soldaţii purtau saboţi.

Gama bijuteriilor romanelor bogate era de o infinită varietate. Inele pe toate

degetele, agrafe, colane, brăţări – pe braţe, la încheietura mâinii şi la glezne; şi apoi
diademe de aur, eventual cu pietre preţioase, şi – bijuteria cea mai scumpă – cerceii,
pandantivi, câteva perechi deodată, spre a atrage atenţia prin clinchetul lor. În schimb
bărbaţii aveau ca singură podoabă inelul. În perioada republicană nu era îngăduit decât
un singur inel; dar în epoca imperiului bogătaşii parveniţi îşi încărcau degetele cu inele
de o valoare enormă. Inelul bărbaţilor servea drept sigiliu, întipărirea lui având valoarea
unei semnături autografe.

În perioada Imperiului Roman,

tradițiile aveau de asemenea un rol esențial în
societate. Dintre cele mai importante,
amintim obiceiul mirilor de a purta un buchet
de flori la nuntă, simbolizând viața nouă și
fertilitatea. Însă, cele mai importante tradiții
sunt cele legate de jocuri și activități de
distracție. Se întâlnesc diverse jocuri: de
cărți, de noroc, cu mingea (inclusive
hanbalul, jocul cu bile). Nici activitățile
sportive nu lipseau: boxul, luptele. Pentru
cei bogați, principalele distracții erau
dineurile, unde dansau, ascultau muzică
sau lecturau poezie.

În mediul rural, principalele

modalități de relaxare erau
pescuitul și vânătoarea.
 Puterea militară

Pentru a vorbi despre istoria militară a celor două puteri, este esențial să discutăm
și despre armatele acestora.

Armata romană
În epoca regală şi cea mai mare parte a epocii republicane, armata o alcătuiau
cetăţenii. Ideea unei armate de „mercenari” câştigă teren în condiţiile mutaţiilor
demografice şi geografice ale statului, ale perpetuării stării de război şi ruinării
gospodăriilor. În timpul imperiului armata este reorganizată şi stabilizată vreme de trei
secole. Avem acum de-a face cu profesionişti şi reguli bine definite.
Cohortele pretoriene
Pretorienii îi înconjurau iniţial pe pretori în vremea republicii. La sfârşitul
acesteia fiecare comandant dispune de propria cohors praetoria, în care serveau
veteranii din ataşament pentru general. În timpul imperiului pretoriul este transferat la
Roma. Praefecti praetorio există din 2 BC, primii cunoscuţi fiind Ostorius Scapula şi
Salvius Asper. Garda pretoriană, însărcinată cu securitatea principelui, număra 9
cohorte, dintre care trei rezidau în Roma. Sub Vitellius se ajunsese la 16, după care
Vespasian revine la 9. Tiberius concentrează cohortele la Roma într-un castru ulterior
încorporat în zidul lui Aurelian şi distrus de Constantin. O cohortă avea un efectiv de
1000 de oameni şi era condusă de un tribun. Ea cuprindea trei manipuli de câte două
centurii de infanterişti. Cohorta este equitata, pentru că fiecare manipul are o turma de
30 de cavalerişti.
Serviciul dura 16 ani, iar dacă soldaţii şi-l reluau la încheierea stagiului,
deveneau evocati. Ei puteau fi promovaţi ca centurioni în legiuni, după care centurioni
în gărzile capitalei. Un centurion care parcurgea cele trei centurionate la Roma se
numea trecenarius şi avea şanse de promovare ca tribun în gărzile capitalei
sau primipilum legionar. Şi foştii primipili puteau deveni tribuni, după care
iarăşi primpili. De administrarea castrului se ocupa princeps castrorum. Solda era de
480 de denari sub Augustus, mărită la 720 sub Tiberius, la care se adaugă darurile.
Treptat cohortele pretoriene îşi asumă rol de decizie în numirile şi răsturnările
împăraţilor, fiind ulterior reformate în timpul lui Septimius Severus şi Gallienus şi
desfiinţate de Constantin. La finalul serviciului pretorienii câştigau dreptul de a se
căsători şi cetăţenia pentru copii. Unii prefecţi ai pretoriului puteau conduce
operaţiunile militare, fiind deţinători de imperium.
Cohortele urbane
Se ocupau cu paza capitalei şi se aflau sub ordinele unui praefectus urbi. La
început au existat trei, dar sub Claudius se ajunge la 7. Erau recrutate numai dintre
cetăţeni, numărând iniţial 500 de oameni, apoi 1000 sub Vitellius şi iar 500 sub
Vespasian, ca să ajungă la 1500 sub Septimius Severus. Comanda o avea tribunul,
fiecare cohortă cuprinzând 6 centurii. O castra urbana este construită pentru acestea pe
Câmpul lui Marte de către Aurelian. Uneori iau parte şi la lupte.
Cohortes vigilum
Se referă la miliţiile pentru securitatea capitalei în timpul nopţii şi pentru
serviciul împortiva incendiilor. 7 cohorte de câte 1000 de oameni sunt repartizate în
cele 14 regiuni ale Romei, în fiecare funcţionând un corp de gardă (excubitorium).
Tribunul şi praefectus vigilum sunt subordonaţi prefectului pretoriului.
Garda de corp
Augustus dispune până la bătălia de la Actium de o gardă formată
din Calagurritani, o populaţie hispanică, şi din o manus Germanorum, care după
dezastrul lui Varus mai reapar la Caligula şi Claudius. De la Galba la Caracalla nu mai
este menţionată nicio gardă de germani. O formaţiune de equites singulares Augusti
este constituită în vremea lui Traian, călăreţi din provincii grupaţi în două, castra priora
şi castra nova. Subordonaţii prefectului pretoriului primeau cetăţenia după terminarea
stagiului.
Legiunile
Existau 25 de legiuni la moartea lui Augustus. Unele dispar, precum cele trei
distruse în bătălia lui Varus din 9 AD, legiunea III Macedonica în 68/69,V Alaudae în
Dacia sau XXI Rapax  nimicită de sarmaţi. Elagabal desfiinţează legiunea III Gallica
din Syria, iar Gordian al III-lea legiunea III Augusta din Numidia. Marcus Aurelius
creează legiunile II şi III Italica, iar Septimius Severus I, II, III Parthica. Numele
legiunilor derivă fie de la divinităţi (I Minervia), insigne (XII Fulminata), numele
împăraţilor (III Flavia), provinciile de recrutare (IX Hispana), calităţi (VI Victrix).
Puteau fi şi formate din marinari (adiutrices) sau dublate (Primigenia) sau fuzionate
(gemellae). Regăsim la legiuni epitete precum pia fidelis, constans, felix, firma.
Legiunile sunt cantonate în provincii, de exemplu: II Augusta în Britannia, XXII
Primigenia în Germania Superior, III Italica în Raetia, I Adiutrix în Pannonia Superior,
I Italica în Moesia Inferior, XV Apollinaris în Cappadocia, XVI Flavia în Syria, VI
Ferrata în Iudaea, II Traiana în Egipt. Toate erau comandate de Legatus Augusti
Legionis, de rang senatorial, care putea deveni guvernator al unei provincii de rang
pretorian. Acesta avea în subordine 6 tribuni, dintre care doar unul de rang senatorial.
 Legiunea cuprindea 10 cohorte, fiecare cu 3 manipuli de câte 2 centurii, deci 60
de centurii şi 4800 de oameni. Dar prima cohortă se pare că avea 800 de oameni şi
adăugând şi cavaleria de 120 de călăreţi în 4 turme, rezultă un efectiv de până la 6400
de oameni. O cohortă avea 6 centurioni, cel mai înalt în rang care comanda mereu era
manipulul. Deosebirea între centurioni se făcea în funcţie de numărul cohortei, care
determina ordinea rangurilor şi avansarea în legiune. Centurioni deveneau tinerii
cavaleri, evocați sau subofiţerii de legiune. Centurionii legionari puteau avansa
ca primipili, care la rândul lor puteau deveni procuratori ai unei provincii sau puteau
comanda gărzile de la Roma.
Legiunile sunt recrutate doar dintre cetăţeni. Septimius Severus permite căsătoria
în timpul serviciului militar. Copiii puteau deveni legitimi doar dacă intrau şi ei în
armată, fiind atunci înscrişi în tribul Pollia. Soldatul, Miles, era inferior
cavalerului, Eques, dar putea aspira la treapta gradaţilor (funcţionari în birouri şi la
intendenţă, subofițeri de ordonanţă cu diverse misiuni).
Trupele auxiliare
În castrele de pe Limes sunt staţionate trupe auxiliare, recrutate dintre peregrini şi
chiar cetăţeni. Primeau numele de la popoare (Cohortes Dacorum), de la provincii (II
Gallorum Macedonica), comandanţi (ala Gallorum Capitoniana), împăraţi (ala Claudia),
arme (cohortes sagittariorum). Unităţile regulate în care se împărţeau sunt alae şi
cohortes, iar cele neregulate numeri şi nationes. Cohortele sunt de 2 feluri:
quingenariae, cu un efectiv de 480 de infanterişti grupaţi în 6 centurii sub comanda
unui praefectus (prima treaptă în cadrul miliţiilor ecvestre), şi miliariae, cu efectiv
nesigur, comandate de tribuni. Alae (cavaleria) sunt şi ele quingenariae şi miliariae,
cuprinzând 480 de călăreţi grupaţi în 16 turme respectiv 1008 în 24. Nu există numere
de ordine, comandanţii sunt egali in grad. Soldaţii recrutaţi din diverse provincii sunt de
obicei cantonaţi cât mai departe de patria lor, dar treptat se introduce sistemul recrutării
locale. Serviciul durează 25 de ani, la finalul căruia soldaţii primesc cetăţenia, deşi în
cazul unor fapte de arme deosebite o pot primi şi mai devreme (ante emerita stipendia).
O parte din unităţile auxiliare, în secolul al II-lea, sunt recrutate din cetăţeni romani
(Civium Romanorum).
Nationes sau gentes sunt folosite uneori în războaie, organizate ulterior în
numeriile conduse la început de praepositi, dar care primesc apoi ofiţeri, prefecţi sau
tribuni, căpătând regim de ala sau cohortă. Trupele auxiliare se află în subordinea lui
Legatus Augusti pro praetore în provinciile imperiale, dar în provinciile procuratoriene
trupele auxiliare formau singure armata provinciei, procuratorul fiind şi comandant.
Doar guvernatorul provinciei avea Imperium, capacitate de comandă, iar în cazul
guvernatorilor-procuratori, dacă situaţia cerea o legiune, acesta primea titlul de pro
legato. În provinciile senatoriale se trimitea un ofiţer ecverstru cu titlul de dux.

Armata dacică
 Armata a fost unul din domeniile în care dacii excelau. Ei tot timpul au constituit
o forță armată care trebuia luată în calcul de toți vecinii inclusiv de Imperiul Roman,
așa cum recunoaște Lucanus în Pharsalia: „Feriți-ne, zei cerești, ca printr-un dezastru
care i-ar pune în mișcare pe daci și pe geți, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr...”.

Principalul avantaj al soldaților geto-daci era credința care-i făcea să lupte fără
frica de moarte, ei murind cu zâmbetul și numele lui Zamolxe pe buze. Dar puterea
militară nu putea exista doar prin credință, dacii aveau tactici de luptă care destabilizau
echilibrul luptei și reușeau să împartă forțele armatei adverse astfel încât să-i poată face
față, armele nu erau deosebite dar falxurile au determinat schimbarea caschetelor din
armata romană, numărul soldaților nu putea fi comparat cu cel al armatelor
macedoneene sau romane, dar destul de mare să formeze un centru de putere armată în
lumea antică.

Politica regilor daci impunea în general o atitudine defensivă, dar sunt numeroase
exemplele de incursiuni incisive ale armatei dacice în teritorii străine cu scopul de a
slăbi puncte de frontieră în principiu cu Imperiul Roman. În luptă, procedeul tactic de
bază este ordinea de bătaie în unghi ascuțit, pentru a străpunge mai ușor liniile inamice,
precum și atacul dintr-o poziție care expune flancurile armatei adverse. În luptele
defensive, dacii preferau lupta de gherilă care obosea armata adversă până la bătălia
decisivă, în plus obiceiul păstrat până târziu în Țările Romane de a pârjoli lanurile din
fața dușmanului și a otrăvi fântânile, pentru a reduce resursele alimentare ale
inamicului. De asemenea, se foloseau tactici de intimidare a dușmanului (scrisori de
amenințare), precum și de inducere în eroare (se spune ca Decebal a tăiat, la liziera unei
păduri, arbori de statutul unui om și, îmbrăcându-i în haine, „a creat” o armată
numeroasă). Nici față de tentativele de asasinat nu sunt străini regii daci. În ultimă
instanță, cetățile, refugiile supreme, erau astfel construite încât „geții erau invulnerabili”
(Sidonius Appolinaris).

Armamentul care predomina în armata dacică era:

STINDARD DACIC
O ființă cu cap de lup (realizat din metal) și
corp de balaur (realizat din solzi metalici sau
franjuri tricolore) care era astfel construit încât în
bătaia vântului sau în goana cailor producea un
șuierat ce afecta psihologic soldații inamici și
îmbărbăta oștenii care luptau sub el. În plus, acest
șuierat și efectul de mișcare pe care îl producea,
induceau o stare de nervozitate cailor cavaleriei
adverse.

FALX
Sabie curbă de dimensiuni mari care a
determinat comandanții armatei romane să
schimbe coifurile soldaților. Această sabie
printr-o lovitură dată în plin trecea prin coif
și rănea mortal soldatul. Pentru a contracara
acest efect, romanii au fabricat căști cu două
benzi metalice rigide, dispuse în cruce cu
intersecția în vârful coifului, locul unde era
aplicată de obicei lovitura. Nu s-a mai putut
diminua efectul devastator al acestor arme.

SICA
Sabie scurtă caracteristică dacilor.
Această armă de dimensiuni cuprinse între
mărimea unui pumnal și a unei săbii mici,
încovoiată ascuțită pe exterior, se pare că era
foarte eficientă în luptă.
SABIA DE TIP CELTIC
Sabia dreaptă de mărime
medie cu garda dreptunghiulară
se afla cu preponderență în
dotarea nobilimii.

 
TOPORUL
Armă eficientă, folosită puțin însă din
cauza gabaritului mare.
 MĂCIUCA
Ca și în cazul toporului, măciuca era
folosită în încăierările accidentale, și nu pe
câmpurile de luptă, rămânând însă arme
foarte eficiente.

 
COASA
Uneori, soldații care nu făceau parte din armata permanentă, agricultori
fiind, schimbau poziția lamei coasei astfel încât aceasta făcea un unghi de 180 de
grade cu coada. Această armă nu avea forță mare de lovire ca și falxul, dar, fiind
foarte ascuțită, intra adânc în corp și reteza ușor member. Era foarte periculoasă
deoarece nu omora, dar producea grave răni care scotea definitiv adversarul din
luptă. Acest rol al coasei s-a păstrat până în Evul Mediu la țăranii romani.
LANCEA
Armă aflată în dotarea cavaleriei, folosită în bătăliile statice deoarece era
greu de folosit dar în aceste cazuri era foarte eficientă. Ea era alcătuită din vârf și
coadă. Vârful era lucrat dintr-o singură bucată de fier și era de două feluri: cu
corpul în formă de frunză de salcie străbătut de o nervură mediană dublă sau cu
lama îngustă și plată, fără nervură.
 SULIȚA
 Similară cu lancea ca și construcție, era însă de dimensiuni mai mici pentru
a fi folosită de pedestrime, ca armă de aruncat cu mâna sau cu balista.
 ARCUL
Armă care a ajuns în armata dacică la
performanțe deosebite, fiind mânuită cu
multă măiestrie de arcași. Tehnicile de
realizare a arcurilor (alegerea lemnului,
fierberea lui pentru a-l încovoia) erau foarte
dezvoltate, săgețile aveau trei tipuri de
vârfuri: majoritatea cu trei muchii, altele
conice și cu două muchii. Uneori înmuiate
în otravă erau păstrate în tolba frumos
ornamentată. Arcul cu o bătaie în jur de o sută de metri era folosit ca armă
ofensivă atât în atacuri statice de către pedestrime cât și în atacuri rapide de către
cavalerie, călăreții daci trăgând foarte bine din goana calului.
PRAȘTIA
Armă bănuită ca foarte mult folosită în armata dacică dar neatestată, era
alcătuită din săculețul pentru încărcătură și două sfori din care una se lega de
arătător, iar cealaltă se ținea între degete, eliberându-se la momentul oportun
pentru a elibera piatra. Această armă de distanță avea avantajul muniției care se
afla din belșug.
 SCUTUL
Armă defensivă a dacilor, era în
marea majoritate a cazurilor de mărime
medie, de formă ovală, realizat din
lemn și acoperit cu piele tare, rareori
cu metal. S-au descoperit scuturi
placate cu aur și frumos ornate, cel mai
probabil, scuturi de paradă. În partea
centrală cu rezistență minimă era aplicată o
semisferă de metal numită „umbo”.
COIFUL
Purtat mai mult de nobilime, era realizat
din metal cu formă cilindrică pentru ricoșarea
săgeților, și cel mai adesea cu ochi încrustați în
dreptul frunții și găuri pentru urechi, uneori cu
protuberanțe pe partea superioară.
 Numărul armatei, cu excepția perioadei în care a domnit Burebista, a fost în jurul
cifrei de 50.000 de soldați. Înainte de Burebista, știm de la Arrian, că imediat după
sosirea lui Alexandru Macedon la Dunăre, pe malul nordic al fluviului și-a făcut
apariția în scurt timp o armată (probabil cea permanentă a tribului care domina în acele
regiuni) alcătuită din circa 4000 de călăreți și 10000 de pedestrași. În această perioadă,
când nu exista o uniune de triburi, o armată de 15.000 de soldați a unui singur trib era
un lucru de remarcat. Odată cu făurirea Marelui Regat, Burebista putea să ridice în caz
de război o armată de 200.000 de soldați, conform lui Strabon. Pe vremea lui Decebal,
numărul soldaților din armată a scăzut la 100.000 și în primul razboi din 101-102 en, o
armată romană de 150.000 de soldați, specializată în cuceriri nu a reușit să înfrângă
armata dacică. În al doilea război, cu forțe sporite, chiar ajunsă la Sarmizegetusa,
capitala Daciei, nu a reușit să fie învinsă decât prin trădare, fiind lăsată fără conductele
de alimentare cu apă.

Dacii, trăind la granița cu cel mai mare Imperiu al antichității, într-un spațiu
geografic aflat la intersecția traseelor triburilor migratoare, și după un mod de viață
mereu în contact cu animalele sălbatice îi îndreptățeau pe Dio Chrysostomul să spună
„acolo la ei [geți] puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, peste tot cai, peste tot
arme, peste tot oameni înarmați”.
 Context militar
Tensiunile ce au dus la înfruntările militare dintre daci și romani pot fi datate de
la secolul I î.Hr. Pentru Roma, acest secol corespunde cu ultimele decenii ale Republicii
Romane și cu începutul stăpânirii Romei de către împărați. A fost o eră palpitantă,
dominată de războaie civile, remarcându-se oameni precum precum Iulius Cezar, Sulla,
Marius, Pompei cel Mare și Augustus Cezar. Aceste conflicte au fost cauzate în special
de necesitatea de a furniza pământ pentru trupe și cereale pe care le-ar putea permite
masele, precum și apucările de putere autocratică, care sunt legate de conflictul politic
roman implicit dintre partidul senatorial sau Optimates, ca Sulla și Cato, și cei pe care i-
au provocat, Populares, precum Marius și Caesar. Dintre acestea, a avut relevanță
pentru stabilirea relațiilor politice dintre daci și romani Războiul civil al lui Cezar.
Războiul civil al lui Cezar a fost unul din ultimele conflicte militaro-politice din
Republica Romană înainte de întemeierea Imperiului Roman. Conflictele au avut loc în
perioada 10 ianuarie 49 î.Hr. – 17 martie 45 î.Hr. între forțele propopulare, Populares,
conduse de Iulius Cezar și forțele aristrocrate conservatoare, Optimates, ale Republicii
Romane conduse de Senatul Roman și Pompei. În anul 50 i.Hr., Senatul condus de
Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma și să-și demobilizeze armata pentru
că proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui Cezar să candideze pentru un
consulat secund în absența sa. Cezar a crezut că va fi judecat și marginalizat politic
dacă ar fi intrat în Roma fară imunitatea pe care i-o conferea poziția de consul sau fără
puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare și trădare.
La 10 ianuarie 49 î.Hr., conducând Legiunea a XIII-a Gemina, generalul Iulius
Cezar a traversat râul Rubicon, granița dintre provincia Galia Cisalpina, la nord, și
Italia, la sud, o acțiune -din punct de vedere legal- interzisă oricărui general de armată.
Acțiunea militară a lui Cezar a început un război civil. Acest act de război al lui Cezar
împotriva Republicii Romane a dus la o aprobare pe scară largă în rândul civililor
romani, care au crezut că Cezar este un erou. Documentele istorice despre acest
eveniment diferă în ceea ce provestește ultima afirmație decisivă a lui Cezar făcută la
trecerea Rubiconului - o sursă spune că Cezar ar fi afirmat „Iacta alea est” (tradus
„Zarul este aruncat”).
După o perioadă de patru ani (49-45 î.Hr.) de lupte politico-militare, de
confruntări militare în Italia, Grecia, Egipt, Africa și Hispania, Cezar a învins ultimii
Optimates în Bătălia de la Munda și a devenit Dictator perpetuus (Dictatorul pe viață) al
Romei.
 În timpul acestui conflict se remarcă intervenția statului dacic, condus atunci de
Burebista. Împrejurările ascensiunii la putere a lui Burebista nu sunt cunoscute. Strabon
scrie că el a ajuns, în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese”, ceea ce
înseamnă că o fază de lupte tribale a precedat efortul său de unificare, conflictele
interne fiind curmate prin impunerea unei cârmuiri autoritare care a făcut din
„ascultarea față de porunci” un adevărat principiu de guvernare. În acea perioadă,
societatea geto-dacă avea o clasă politică. Aristocrația tribală, ai cărei membri se
numeau tarabostes în dacă și pileați în latină (de la pileus – căciulă), întrucât purtau
capul acoperit cu o căciulă, semn ce îi deosebea de masa oamenilor liberi de rând
(comati sau capillati – pletoși). Sclavajul a avut o pondere cu totul redusă, activitățile
productive (agricultură, creșterea vitelor, meşteşuguri) fiind practicate de comati
(capillati). Dezbinările din lumea geto-dacă au fost generate, evident, de încercările
diverselor triburi sau uniuni de triburi de a-şi asigura preeminența în anumite zone, în
scopul obținerii de avantaje economice. Sursele nu spun aproape nimic despre
modalitățile utilizate de Burebista pentru a realiza unificarea politico-militară a geto-
dacilor într-un stat asemănător celui constituit de neamul trac al odrişilor. Mijloacele
enumerate de Strabon ar fi fost utilizate de Burebista pentru a da forță statului său -
„prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci”- sunt prea vag înfățişate
pentru a desprinde anumite specificități. De remarcat doar că prohibirea alcoolului a
reținut în chip deosebit atenția istoricului grec; el îl arată ca autor al deciziei pe marele
preot Deceneu, al cărui prestigiu între geți este ilustrat de Strabon prin „faptul că ei s-au
lăsat induplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin”. Fără a exagera însemnătatea
acestei măsuri, menționarea ei în două rânduri de către Strabon arată că ea a surprins pe
contemporani. Eficacitatea acțiunii de unificare a triburilor geto-dace desfășurate de
Burebista este subliniată indirect de dinamismul și agresivitatea politicii sale externe.
 Burebista a fost, înainte de toate, un mare cuceritor. Extinderea teritorială a
autorității sale nu s-ar fi putut înfăptui dacă el nu ar fi dispus de o puternică structură
politico-militară. Nucleul statului său s-a aflat în colțul de sud-vest al Transilvaniei, în
zona Munților Orăștiei, unde reședința regelui, aflată la Sarmizegetusa, era protejată de
un șir de cetăți (Costești, Piatra Roșie, Blidaru, Faeragul). Efectivul de 200 000 de
soldați al armatei lui Burebista, indicat de Strabon, este exagerat, dar numărul amintit
de istoricul grec arată convingerea observatorilor contemporani că regele geto-dac
dispunea de însemnate mijloace militare. Cuceririle lui Burebista s-au îndreptat spre
„toate azimuturile”. În vest, neamurile celtice ale boilor și tauriscilor din părțile Dunării
de Mijloc și ale Slovaciei de astăzi au fost primele care au primit şocul ofensivei regelui
geto-dac. După ce i-a adus în supunerea sa, Burebista s-a îndreptat spre est, asupra
coloniilor greceşti de pe litoralul pontic: unele i s-au opus și au fost aduse în ruină, ca
de pildă Olbia (aflată la vărsarea Bugului în Marea Neagrā), altele, că Dionysopolis
(Balcic), i-au câștigat bunăvoința. În nord-est, Burebista i-a lovit pe bastarni, iar în sud
a împins regatul său până dincolo de Dunăre. La apogeul expansiunii sale teritoriale,
statul lui Burebista se întindea din Carpații Păduroși până la Munții Haemus (Balcani)
și de la Dunărea de Mijloc la Marea Neagră, litoralul pontic de la Olbia (Bug) până la
Apollonia Pontica (Sozopol, Bulgaria) aflându-se sub autoritatea sa. Nu este, aşadar, de
mirare că fondatorul acestei „mari stăpâniri” este calificat, în inscripția închinată lui
Acornion din Dionysopolis (trimis că sol de oraş la Burebista, apoi îndeplinind o
misiune diplomatică pentru regele geto-dac), drept „cel dintâi și cel mai mare dintre
regii care au domnit peste Tracia, stăpân al ținuturilor din stânga și din dreapta
Dunării”.
“Ajuns să fie temut și de romani” (Strabon), Burebista a intervenit în războiul
civil din statul roman, trimițându-l pe Acornion, un negustor grec din Dyonisopolis, ca
sol la Cnaeus Pompeius, rivalul lui Cezar. Tratativele dintre Burebista şi Cnaeus
Pompeius au avut loc în ajunul luptei decisive de la Pharsalos. Sediul de campanie al lui
Pompeius se afla, cel mai probabil, undeva în nordul Macedoniei romane, lucru dovedit
de toponimul Praesidium Pompei. Mai mulţi istorici (Em. Condurachi, R. Vulpe, A.
Petre, H. Daicoviciu, I.H. Crişan, M. Zahariade, V. Lica, M. Bărbulescu, I. Glodariu şi
K. Jordanov) arată că Pompeius recunoştea în schimbul ajutorului dacic posesiunile lui
Burebista din dreapta Dunării, inclusiv stăpânirea asupra coloniilor greceşti vest-
pontice.
 Totuși, după Victoria lui Cezar la Pharsalos, o ciocnire între romani și geto-daci
devenea inevitabilă. Ea nu a mai avut loc, însă, fiindcă ambii protagoniști au fost
asasinați (44 î.Hr., însă după alte opinii, Burebista a murit mai târziu, poate în anul 35
î.Hr.). În urma câștigării războiului, Cezar s-a declarat Dictator perpetuus (Dictatorul pe
viață) al Romei, însă a fost asasinat de către Senatul roman. Între timp, sfärşitul violent
al lui Burebista și destrămarea statului său au generat expresia unei reacții tribale
împotriva politicii de unificare întreprinse de regele geto-dac. Aristocrația tribală
(tarabostes) a suportat cu greu „ascultarea de porunci” impusă de Burebista. Atât timp
cât cuceririle i-au adus beneficii, ea s-a resemnat cu îndeplinirea funcției sale militare,
când, însă, Burebista, în perspectiva confruntării cu romanii, a trecut la o politică
defensivă, aristocrația tribală, frustrate de prăzile cu care se obișnuise, nu a mai fost
dispusă să-l accepte pe regele autoritar. Un complot i-a curmat domnia şi viața.
Moartea lui Burebista a provocat o adâncă tulburare în ținuturile pe care le
stăpânise. Triburile de alt neam pe care le supusese în cursul campaniilor sale
victorioase se grăbesc să-și redobândească neatârnarea; cetățile grecești încetează să
mai recunoască autoritatea statului dac. „Stăpânirea făurită cu sabia se destrăma de
îndată ce sabia căzuse pentru totdeauna din mâna viteazului rege.” (H. Daicoviciu).
Izvoarele indică existența mai multor cârmuitori în spațiul carpato-dunărean, dar
cronologia stăpânirii lor rămâne cu totul ipotetică. Primul este Deceneu, rămas
conducător al nucleului transilvănean al statului lui Burebista; succesorul, Comosicus, a
asociat funcția supremă politică și sacerdotală, întocmai ca și Deceneu; i-a urmat
Coryllus, care ar putea fi aceeași persoană cu Scoryllus. În părțile Banatului și Olteniei,
este semnalat regele Cotiso, care a făcut repetate incursiuni în dreapta Dunării, în
timpul iernii, când apa fluviului era înghețată. În legătură cu acest Cotiso, istoricul
roman Florus scria că dacii „trăiese nedezlipiți de munți” (inhaerent montibus). Într-o
zonă greu de identificat (poate Câmpia munteană), a cârmuit Dicomes, care a intervenit
și el în luptele din statul roman, sprijinindu-l pe Marele Antoniu împotriva lui Octavian
August. Poate ca un răspuns la această prezență politico-militară a geto-dacilor la
Dunăre are loc campania proconsulului Macedoniei, M. Licinius Crassus, în Dobrogea.
Avându-l că aliat pe conducătorul geto-dac Roles, Crassus a înfrânt două căpetenii
geto-dace locale, Dapyx şi Zyraxes, în a cărui reşedință Genucla se păstrau încă trofeele
capturate de la romani, în urma înfrângerii armatei lui C. Antonius Hybrida, venit să
reprime răscoala coloniilor greceşti din Pontul Stâng, beneficiare ale ajutorului dat de
bastarni şi geți. Campania lui Crassus, încheiată cu sărbătoarea triumfului său la Roma
(27 î.Hr.), a integrat Dobrogea, pe plan militar, statului roman, deşi, formal, ea se mai
afla sub stăpânirea Regatului odrizilor, tutelat de Roma. În anul 46, Regatul odrizilor a
fost abolit și teritoriul său transformat în provincie romană, încheindu-se astfel
instaurarea stăpânirii romane asupra Peninsulei Balcanice. Dobrogea a devenit astfel o
parte a provinciei Moesia, creându-se astfel condițiile pentru desfășurarea procesului de
romanizare a spațiului geto-dac. Prezența Romei la Dunărea de Jos, conjugată cu
incursiunile dacilor în dreapta fluviului, făcea inevitabilă o ciocnire romano-dacă.
Întocmai cum în Orient granița cu Regatul Part era o frontieră „conflictuală”, tot astfel,
la Dunăre, Roma era confruntată cu o perspectivă asemănătoare, deşi, evident, geto-
dacii nu dispuneau de mijloacele de putere ale parților. Începând din anul 85 d.Hr., în
Dacia au loc dese incursiuni, ciocniri, bătălii între daci și romani, la capătul cărora, în
89, împăratul Domițian ajunge la încheierea păcii cu Decebal (devenit, din 87, rege al
dacilor). Aparent, succesul era de partea Romei, pentru că Decebal a acceptat statutul
de rege clientelar; în realitate, suveranul dac a folosit subsidiile şi asistența tehnico-
militară romană pentru a-şi consolida puterea și nu numai că a refuzat să înapoieze
prizonierii romani, dar a primit chiar dezertori din armata imperială. Sfidarea lansată
Romei de Decebal era de rău-augur. Regele dar putea deveni un nou Burebista, ceea ce
romanii nu puteau tolera. Confruntarea decisivă se apropia.
 Războaiele daco-romane
În ajunul războaielor daco-romane, la nord de Dunăre luase sfầrşit eclipsa puterii
geto-dace. Restauratorul era regele Decebal (87-106), căruia Dio Cassius, om politic
grec dar și istoric din secolele II-III, îi face un portret entuziast: ,”Era foarte priceput în
ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman și a
se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie
de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrangere, pentru care lucruri el a fost, mult
timp, pentru romani un potrivnic de temut”. Însuşirile personale ale lui Decebal s-au
unit cu progresele înregistrate de societatea geto-dacă, atât în sfera culturii materiale,
cât și a celei spirituale, pentru a conferi forță regatului din Carpați și de la Dunăre.
Cetățile din Munții Orăștiei și, în primul rând, complexul de la Grădiștea Muncelului,
precum și informațiile surselor scrise atestă avansul cunoscut de geto-daci în secolul I
d.Hr. Dacă statul lui Decebal era mult mai restrâns decât „marea stăpânire” a lui
Burebista, în schimb, el se înfățișa mai omogen sub aspect etnic și mai articulat în
privința structurilor politico-militare. Aristocrația - tarabostes - se manifestă solidar cu
regele ei în fața primejdiei romane, iar oamenii de rând - comati - răspund ordinelor lui
Decebal și luptă cu îndârjire împotriva legiunilor romane. Regatul geto-dac nu a fost o
simplă formațiune „barbară”, născută din unirea mai multor triburi sub autoritatea unui
conducător militar de talent, ci statul unui neam a cărui elită politică avea un ansamblu
de reprezentări și concepte politice, religioase și mentale revelate atât de descoperirile
arheologice de la Grădiștea Muncelului (sanctuare, poate un calendar), cât și de
informațiile furnizate de scriitorii antici Dion Chrysostomos și lordanes despre viața
spirituală și culturală a geto-dacilor. Chiar dacă afirmația celui din urmă este, desigur,
exagerată - geții „au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor și aproape egali
cu grecii” -, este cert că ei s-au numărat printre populațiile care au dezvoltat, în
antichitate, o civilizație cu puternice elemente originale.
Atacul roman din primăvara anului 101 a fost determinat de temerile lui Traian,
generate de consolidarea puterii Regatului geto-dacilor, sau, cum relatează Dio Cassius:
„văzând cum odată cu întărirea forțelor militare sporea și trufia lor”. Armata romană era
alcătuită din patru legiuni panonice: I, II Adiutrix, XIII și XIV Germina, două legiuni
moesice din Moesia Superior: IV Flavia și VII Claudia, trei legiuni moesice din Moesia
Inferior: I Italica, V Macedonica, XI Claudia, și altele aduse de la Rin, în total fiind 13-
14 legiuni (70 000 de soldați), plus trupele auxiliar, dar și formațiuni etnice din rândul
altor popoare că mauri, palmireni, asturi. Operațiunile de debarcare erau menținute de
flota dunăreană, Classis Flavia Moesica. În total, numărul celor care participau la forța
de invazie era de 150 000 de oameni. Comanda trupelor a fost încredințată unor
generali și ofițeri veterani, că Iulius Sabinus, Terentius Scaurinus, Iulius Quadratus
Bassus, care vor fi guvernatorii Daciei.
Armata dacilor era alcătuită din 50 000 de soldați, din călăreți ce luptau cu arcuri
și pedestrași înarmați cu paloșe curbe - siccae, săbii drepte sau curbe - falces, și aveau
că stindard balaurul-draco.
 Decebal s-a coalizat cu bastarnii și sarmații, ba chiar a trimis în dar un sclav
regelui Parthiei, Pacorus al II-lea. A trimis soli la nord de Marea Neagră, la sarmați,
roxolani și alani pentru a le cere sprijinul.
Armata romană a traversat un pod de vase pe
Dunăre după ce a ieșit din poarta cetății Viminacium,
traversând Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a
armatei a pătruns în Dacia la Dierna-Orșova, înaintând
pe valea Cernei și a Timișului, întâlnind prima coloană
la Tibiscum. A treia coloană a pătruns prin Drobeta,
traversând pe sub munți pe la Cătune, Vartu și Porceni,
urcând apoi pasul Vălcan până la Sarmizegetusa. Erau
construite castre, drumuri și poduri pentru a menține
siguranța armatei.
Armata romană înainta fără incidente, iar Decebal s-a decis să-i aștepte într-un
loc prielnic, la Tapae, unde dacii și-au stabilit tabăra. Conform lui Cassius Dio, Traian
primește un sol care îi aduce o ciupercă mare pe care scria cu litere latine că romanii
trebuie să se retragă. Traian a refuzat dur și a continuat înaintarea. Bătălia decisivă s-a
desfășurat la Tapae, unde dacii au rezistat în față ofensivei romane, dar, la izbucnirea
unei furtuni, aceștia, considerând-o un semn de la zei, au hotărât să se retragă. Din
cauza apropierii iernii, Traian a hotărât să aștepte primăvara pentru a-și continua
ofensiva asupra Sarmisegetuzei. Decebal se retrage spre un cuib de vulturi din munți și
rezistă în cetățile întărite cu ziduri de piatră. Unele cetăți sunt ocupate de romani.
Replica lui Decebal dezvăluie o gândire
strategică de vast orizont: în timp ce armata
romană era angajată în Banatul de astăzi,
forțele unite ale dacilor, burilor şi sarmaților
au trecut în sudul Dunării și au înaintat prin
Dobrogea, unde a avut loc o mare bătălie. În
cursul ei, pierderile romane au fost atât de
mari (calculele specialiştilor le evaluează la 3
800 de militari), încât Traian şi-ar fi rupt
veşmintele pentru a putea fi legate rănile soldaților săi. Amploarea bătăliei şi
însemnătatea ei sunt relevate și de hotărârea împăratului de a înălța pe locul incleștării
un monument triumfal, Tropaeum Traiani (ale cărui vestigii au fost numite de
cuceritorii turci „Biserica Omului” – Adamclisi).
Regele dac a acceptat condițiile dure impuse de Roma, care urmărea, pe această
cale, să-l priveze pe Decebal de mijloacele sale de putere. Condițiile păcii au fost
următoarele: predarea armelor, mașinilor de război, constructorilor, dezertorilor,
distrugerea zidurilor cetăților, retragerea trupelor dacice de pe teritoriul cucerit de
romani (Banat, Oltenia), Decebal să devină rege clientelar al Romei. Adevărata intenție
a lui Traian era să transforme Dacia într-o provincie, și astfel, i-a ordonat arhitectului
Apollodor din Damasc să construiască un pod de piatră peste Dunăre, între Drobeta și
Pontes, două castre.
Pentru Decebal pacea nu era decât un armistițiu. În vederea iminentului conflict,
el a încercat să-l determine pe Pacorus al II-lea, regele parților constrânși, să facă față
unui război pe două fronturi. Regele Part nu a dat curs îndemnului lui Decebal, rămas
astfel singur.
Armata romană, condusă de Traian, a părăsit Roma la 4 iunie 105, îmbarcându-se
la Brundisium. Traian este întâmpinat de o solie dacă, care îi cere pace. Traian nu
acceptă condițiile impuse de regele dac. Decebal însuși a întins o cursă trupelor romane,
gata să-l ucidă pe împărat, trimițând dezertori în Moesia. Decebal l-a capturat pe
comandantul unei legiuni, Longinus, și l-a obligat să mărturisească planurile
împăratului. Longinus nu i-a dezvăluit nimic, iar Decebal a trimis din nou o solie
împăratului pentru a cere bani și înapoierea teritoriilor în schimbul eliberării lui
Longinus. Traian i-a răspuns prin vorbe îndoielnice că nici nu-l prețuiește, dar nu dorea
să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii mari. Longinus se otrăvește, nu înainte să
trimită o scrisoare plină de rugăminți prin intermediul libertului lui Traian. Decebal
făgădui lui Traian că-i va da în
schimbul libertului trupul lui
Longinus și zece prizonieri. Traian
refuză să-l trimită pe libert înapoi.
Ostilitățile au reizbucnit. Decebal
cere pace după ce a observat că mulți
nobili-comati daci au trecut de partea
romanilor.
Traian și trupele romane au
traversat Dunărea pe podul construit de Apollodor. În vara anului 105, romanii au atacat
Dacia în mai multe direcții: din vest, prin Banat până spre Valea Mureșului și pe valea
Apei Orașului; dinspre sud, de la Drobeta, prin pasul Vâlcan, și apoi, pe valea Oltului.
Ultimele cetăți sunt treptat cucerite în vara anului 106, printre care și Sarmizegetusa,
unde apărătorii rezistă cu înverșunare. Primul atac a fost respins de apărătorii daci.
Romanii au bombardat orașul cu armele lor de asediu și, în același timp, au construit o
platformă pentru a ușura intrarea în cetate. Ei au încercuit orașul și cu un zid
circumvallatio. În cele din urmă, romanii au distrus conductele de apă ale
Sarmizegetusei și au obligat pe daci să se predea înainte că să dea foc la oraș. Forțele
romane au reușit să între în incinta sacră dacică, unde l-au salutat pe Traian ca împărat
și apoi au nivelat (distrus) întreaga cetate. Legiunea a IV-a Flavia Felix a staționat acolo
pentru a păzi ruinele Sarmizegetusei. Ca urmare a încheierii asediului, Bicilis, un
apropiat al lui Decebal, și-a trădat regele și a condus pe romani la comoara dacică,
ascunsă sub râul Sargetia. Decebal a reuşit să-și părăsească reședința, dar, urmărit, s-a
sinucis, în momentul când era să fie luat în captivitate. S-a păstrat stela funerară a lui
Tiberius Claudius Maximus, înaintat decurion de Traian deoarece „l-a prins pe Decebal
și i-a adus lui Traian capul la Ranisstorum” (localitatea nu a putut fi identificată).
Victoria decisivă și deplină a lui Traian a însemnat dispariția Regatului dac și
transformarea teritoriului său în provincie romană (106).
Împăratul și-a sărbătorit triumful la Roma, capitala cunoscând apoi patru luni de
serbări (123 de zile); s-a acordat o scutire de un an pentru dări și, mai mult, fiecare
contribuabil a primit un dar de la împărat în valoare de 650 de dinari. La Roma a fost
înălțată, în Forumul lui Traian, o coloană (Columna lui Traian), înaltă de aproape 40 m,
opera aceluiași Apollodor din Damasc, o cronică în imagini a celor două războaie daco-
romane. Cu cele peste 2 500 de figuri umane ce apar în banda spiralică de 200 de metri,
Columna lui Traian este „cea mai mare sculptură în relief din toată antichitatea” (Radu
Vulpe). Ea oferea privitorilor ceea ce cititorii puteau afla din lucrarea sa Dacica (De
bello dacico), o relatare a campaniilor sale din Dacia. Această operă s-a pierdut, din ea
păstràndu-se o singură propoziție: „inde Berzobim deinde Aixim processimus” (de
acolo am înaintat la Berzobis și pe urmă la Aizis”).

Amploarea manifestărilor consacrate cuceririi Daciei reflectă însemnătatea

excepțională a victoriei lui Traian. Noua provincie era doar expresia extinderii
Imperiului roman la nord de Dunăre; ea însemna asigurarea securității frontierei
imperiale pe marele fluviu prin eliminarea unui adversar puternic și generator de
instabilitate: în același timp, cucerirea Daciei a avut și însemnate consecințe economice.
Potrivit datelor oferite de loannes Lydus, istoric bizantin din secolele V-VI, Traian ar fi
capturat în Dacia 165 000 kg de aur și 331 000 kg de argint, cantități considerabile ce
ridică semne de întrebare asupra veridicității lor. Noua provincie cuprindea interiorul
arcului carpatic (Transilvania), în afara colțului de sud-est (încorporat provinciei
Moesia Inferior), Banatul și aproximativ o jumătate - cea de apus - a Olteniei. Dacia
avea statutul unei provincii condusă de împărat (existau și provincii administrate de
senat), reprezentat de un delegat: legatus Augusti pro praetore. O parte însemnată a
teritoriului carpato- dunărean, aflată în afara provinciei Dacia (partea de est a Olteniei.
Muntenia, sudul Moldovei și colțul sud-estic al Transilvaniei), a fost inclusă în
provincia Moesia Inferior, al cărei teritoriu era limitat de Munții Haemus (Balcani),
Dunăre și Marea Neagră. Provincia Dacia a cunoscut mai multe restructurări adminis-
trative și teritoriale. Prima a avut loc în anii 118-119, după ce succesorul lui Traian,
Hadrian, a restabilit ordinea, tulburată de atacurile sarmaților (roxolanii și iazigii). Un
izvor târziu – Eutropius (a doua jumătate a secolului al IV-lea) – atribuie lui Hadrian
intenția de a părăsi Dacia, împăratul fiind însă disuadat de prietenii săi, care i-au atras
atenția că ar fi abandonat barbarilor un mare număr de cetățeni romani. S-a obiectat că,
față de însemnătatea strategică a Daciei, Hadrian, el însuşi un remarcabil comandant
militar, nu putea avea gânduri de abandonare a provinciei. Este însă cert că el a ordonat
distrugerea suprastructurii lemnoase a podului de la Drobeta pentru a împiedica
pătrunderea lesnicioasă a adversarilor în Moesia. În urma deciziei lui, Dacia a fost
împărțită în două provincii: Dacia Inferior, cuprinzând Oltenia și colțul de sud-est al
Transilvaniei, apărată de Munții Carpați și de limes Alutanus (frontiera pe Olt), întărită
de numeroase tabere fortificate (castre), și Dacia Superior, în limitele căreia intrau
Banatul și cea mai mare parte a Transilvaniei. Mai târziu (probabil în 167-168)
teritoriul celor două Dacii a fost divizat în trei provincii: Dacia Malvensis (Oltenia), cu
capitala la Malva (Romula); Dacia Apulensis (Banatul și sudul Transilvaniei), cu
capitala la Apulum (Alba lulia), și Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei), cu
capitala la Porolissum (Moigrad).
Teritoriul provinciei a cunoscut o masivă colonizare. Potrivit lui Eutropius,
Traian, după cucerirea Daciei, a adus „o mulțime foarte mare de oameni din toate
colțurile lumii romane pentru popularea oraşelor și cultivarea ogoarelor, căci Dacia
fusese secătuită de bărbați în urma lungului război al lui Decebal”. Afirmația este o
vădită exagerare în ceea ce privește „secătuirea” de bărbați a Daciei, fie și pentru că se
întâlnesc în armata romană unități militare ale căror efective erau recrutate dintre daci,
în timpul lui Traian și Hadrian. Colonizarea a avut mai puțin rostul de a repopula un
teritoriu devastat de două războaie purtate într-un scurt interval, cât mai ales de a
consolida stăpânirea într-un mediu care, cel puțin la început, nu putea fi decât ostil. A
urmat procesul de romanizare a Daciei, pe care îl vom aborda ulterior.
 Miturile fondatoare

Mitul este o poveste, o legendă, un basm care cuprinde credințele popoarelor

antice despre originea universului, a fenomenelor naturii, a zeilor și a eroilor legendari,
etc. Încercând să definească acest concept, Mircea Eliade arată că mitul „povestește o
istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul
fabulos al «începuturilor». Acesta conferă expresie la ceea ce raţiunea nu poate exprima
și ne pune în contact cu misterul naturii. Utilizarea sa tot mai frecventă, adesea abuzivă,
întreţine un grad înalt de ambiguitate, iar exprimarea curentă si dicţionarele vehiculează
o mulţime de semnificaţii, tot ceea ce se îndepărtează mai mult sau mai puţin de
realitate părând succesibil de a deveni mit.Totuși, ele se întrepătrund în istoria fiecărui
popor, contribuind la farmecul lor.
Miturile fondării Romei
”Ab urbe condita!”
Astfel a răsunat deasupra celor Şapte
Coline, strigătul triumfător în latină care anunţa
fondarea Romei în data de 21 aprilie în anul 753
înainte de Hristos. Principalele surse de informare
cu privire la întemeierea Romei sunt scrierile
unor istorici din antichitate, precum Dio Cassius,
Plutarh, Vergilius sau Titus Livius ce au apelat la
vechi mituri şi legende atunci când au făcut
referire la începuturile Romei. De pildă, în cartea “Oameni Iluştri“, Plutarh face referire
la mai multe vechi legende privind fondarea Romei, o primă variantă pornind de la
ideea că pământurile Tibrului ar fi fost invadate de o populaţie războinică, însă
localnicii ar fi izbutit în final să-i învingă. În cinstea marii victorii s-ar fi puse bazele
unui mare oraş numit Roma. 
Conform altei legende, romanii ar fi fost
urmaşii troienilor. Astfel, mai mulţi fugari din
vechea cetate Troia ar fi descoperit întâmplător un
loc primitor în care ar fi pus bazele Romei. Această
variantă prezintă puncte comune cu ceea ce a scris
Titus Livius, un alt mare istoric roman, în „Ab urbe
condita“ (De la întemeierea Romei), carte ce
pornește de la mitul conform căruia, după cucerirea
Troiei, grecii ar fi cruţat doar două persoane, pe
Aeneas şi Antenor. Primul dintre ei ar fi fugit în ţinutul Laurențiilor, unde regele
Latinus i-ar fi dat-o de soţie pe fiica sa, Lavinia. În cinstea miresei sale, Aeneas ar fi
întemeiat un oraş, Lavinium. Ulterior, fiul lor, Ascanius, ar fi ridicat un oraş, Alba-
Longa. La moartea tatălui acestuia, moștenirea a fost împărțită în mod egal celor doi fii:
cel mai mare, Numitor, a obținut tronul, iar Amulius, cel mai tânăr, a primit bogățiile și
banii părintești. Dezamăgit de această împărțire, Amulius l-a detronat pe fratele său și l-
a ucis pe fiul lui Numitor, Lausus.
Pentru a fi sigur că descendența lui Numitor dispare, a făcut-o pe nepoata
sa, Rhea Silvia (fiica lui Numitor), o vestală, fiind astfel obligată să rămână fecioară pe
tot timpul vieții sale. Cu toate acestea, zeul Marte s-a îndrăgostit iremediabil de fata
care ulterior a născut doi gemeni: Romulus și Remus. Amulius a dispus zidirea vestalei
și i-a condamnat pe sugari să fie aruncați în Tibru. Copiii, însă, au fost abandonați pe un
teren mlăștinos, pe malul fluviului, de către servitorul însărcinat cu executarea sentinței,
apoi adăpostiți de o lupoaică care i-a alăptat în grota Lupercal, la poalele Palatinului. În
continuare, păstorul Faustulus, martor al acestei minuni, i-a adăpostit pe gemeni sub
un Ficus Ruminalis (smochin sălbatic) situat la intrarea în grotă și i-a crescut, alături de
soția sa, Acca Larentia. Aceasta ar fi fost o damă de companie pe care păstorii din
împrejurimi o porecleau ”lupa”, în latină, „lupoaică” sau „prostituată”. Legenda
lupoaicei care alăptează gemenii și-ar avea originea din această poreclă. De notat, pe
acest subiect, că, în latină, Ficus Ruminalis ar fi fost, la origine, consacrat
zeiței Rumina care supraveghea alăptarea.
Deveniți adulți, Romulus și Remus au hotărât
să fondeze un oraș. Nereușind să hotărască care dintre
ei să îi dea numele, ei s-au încredințat augurilor.
Remus a fost primul care a văzut șase vulturi zburând
pe cer. După aceea, Romulus a văzut doisprezece
vulturi. Remus avea, prin urmare, primatul, în timp ce
Romulus avea numărul cel mai mare. De aceea
Romulus a fost desemnat în final.
În timp ce trasa brazda sacră ce delimita orașul,
ridicând plugul pentru rezervarea porților, fratele său,
Remus, pentru a-și bate joc de slăbiciunea noului
oraș, a trecut cu un pas acest zid de apărare simbolic.
Îndată, Romulus l-a ucis gândindu-se la
zicala Insociabile regnum (în română: „Puterea nu se
împarte”) care marchează astfel, în mod simbolic,
intransigența trufașă a Romei în fața oricărei
incursiuni răuvoitoare.
Acest mit fondator este urmat de diverse evenimente care concură la popularea
inițială a Romei: răpirea sabinelor, războiul contra regelui sabin Titus Tatius, pacea cu
sabinii, respectiv împărțirea puterii cu Titus Tatius.
 Despre Aeneas, străbunicul lui Romulus și Remus, a fost scris și în Eneidele lui
Vergilius la sfârşitul unui îndelungat război civil în Roma, în vremurile tulburi ale unor
schimbări politice majore, în care Republica Romană ajungea să fie condusă de
Augustus. Poemul reproduce un mit mai vechi despre aventurile lui Aeneas, un prinţ
troian care a scăpat din cetate imediat după ce grecii aheeni au incediat-o, luând cu el o
statuie sacră salvată din mâinile grecilor, intitulată Palladium. Primele şase cărţi ale
Eneidei relatează despre călătoriile lui Aeneas în căutarea unor tărâmuri sigure, precum
şi despre popasul său în Cartagina condusă pe atunci de regina Dido.
Între cei doi se pare că a fost o relaţie deosebit de pasională, căci după ce Aeneas
şi oamenii săi părăsesc Cartagina şi se îndreaptă spre Peninsula Italică, regina Dido se
sinucide, nu înainte de a-i blestema pe Aeneas şi pe toţi descendenţii acestuia.
Blestemul explică la nivel mitologic rivalitatea istorică dintre romani şi cartaginezi.
Ultimele şase cărţi ale Eneidei ne relatează și despre sosirea şi stabiliere lui Aeneas în
Peninsula Italică precum şi încercările sale de a găsi pământuri pentru oamenii săi şi de
a stabili alinţe cu localnicii. Cu toate acestea, va izbucni un război între oamenii lui
Aeneas şi rutuli, un trib local condus de regele Turnus. Cu toate că legendele despre
Aeneas le precedă pe cele cu Romulus şi Remus, mitul fondatorului trac nu a fost
edificat definitiv decât după opera poetului Vergilius. Acest fapt nu a servit doar la
cimentarea mitului Eneidei dar a servit mai ales ca motiv de propagandă pentru
legitimitatea domniei lui Augustus. Mai departe, scrierile lui Vergilius menţionează
Războaiele Punice, victoria lui Octavian de la Actiom asupra lui Marc Antoniu şi
Cleopatrei.
Univerul dac. Mituri despre daci.
Transformarea în lupi
Luptătorii daci se avântau în luptă
fără teama de moarte. Unii istorici afirmau că
îşi spuneau „lupi” şi făceau parte dintr-o frăţie
a războinicilor care venera acest animal.
Potrivit unor legende, ei se transformau ritualic
în lupi.  „Esenţialul iniţierii militare consta în
transformarea rituală a tânărului războinic în
fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă
fizică sau de putere de a îndura, ci de o
experienţă magico-religioasă care modifica
felul de a fi al tânărului războinic. Acesta
trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un
acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”, preciza Mircea
Eliade, în lucrarea sa „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. Nu se ştie ce conţineau şi cum
se desfăşurau acele ritualuri magico-religioase de transformare a tinerilor războinici,
 însă mai mulţi istorici au ajuns la
concluzia că lupul era un animal sacru al
dacilor, venerat uneori de popor.
Steagul de luptă al dacilor
Cu o simbolistică puternică,
stindardul de luptă al dacilor era înfăţişat
sub forma unui cap de lup care pare să se
repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur
ce se înfoaie în bătaia vântului. Lupul era
unul dintre animalele sacre ale
strămoşilor noştri, fiind cel mai des întâlnit animal în reprezentările culturale ale
acestora. Prezenţa corpului de şarpe de pe stindardul dacilor a fost asociată cu zmeul,
personajul mitologic care străbate văzduhul, stăpânind furtunile şi salvându-i de la
pieire pe oameni. Şarpele avea, de asemenea, şi un rol protector.
Comoara lui Decebal
Potrivit legendelor, Decebal şi-ar fi ascuns comoara într-un loc tainic, sub albia
Sargeţiei. „Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă.
Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri preţioase, aşezase
peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui.
Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte
lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata
Dio Cassius. Autorul „Istoriei Romanilor” mai scria că romanii au descoperit o parte
din comori, după ce Biciclis, un get care ar fi ştiut locul ascunzătorilor, a fost luat
prizonier şi ar fi dat în vileag povestea. Comorile au ajuns în Roma, o dată cu alte prăzi
care au totalizat peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint.
Teama de cer
O legendă spune că singurul lucru de care se temeau strămoşii noştri era să nu
cadă cerul pe ei. Mitul a ajuns cunoscut şi datorită scriitorului Alexandru Vlahuţă, care
afirma următoarele: „nici mânia cerului nu domina trufia lor, ci când tuna şi fulgera, ei,
încălecând pe cai, făceau gălăgie mare şi, furioşi, trăgeau cu săgeţile-n nori. Solii lor,
care cântau din chitară înainte de a-şi spune solia, întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă
se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: Geţii nu se tem decât de cer, să nu cadă pe ei”.
Scrierile antice care au inspirat acest mit i-au aparţinut lui Arian şi se referă, de
fapt, la celţii care s-au înfăţişat lui Alexandru cel Mare, după ce armata acestuia a
cucerit mai multe cetăţi ale geţilor, de pe malurile Dunării. „Pe celţi îi întrebă de ce
lucru omenesc se tem ei mai mult, în nădejdea că - deoarece marea sa faimă va fi ajuns
până la ei şi încă şi mai departe - au să răspundă că se tem de el mai mult decît de toţi.
Dar răspunsul celţilor îi spulberă nădejdile, într-adevăr, cum locuiau departe de
Alexandru - iar în ţinuturile ocupate de ei se putea cu greu pătrunde - văzându-l pe
Alexandru că porneşte spre alte locuri, îi spuseră că se tem ca nu cumva vreodată să
cadă cerul pe dânşii. Alexandru le dădu numele de prieteni, îi făcu aliaţi şi îi trimise
acasă, după ce adăugă doar atât: că “celţii sînt nişte flecari”. Totuşi, despre geţi,
Herodot afirma următoarele: „Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu
săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al
lor”.
Plângeau la nașteri și se bucurau la înmormântări
Cei din triburile tracice aveau un dispreţ pentru viaţă şi erau gata oricând să se
jertfească, scriau autorii antici. Ion Horaţiu Crişan prezenta în volumul “Spiritualitatea
geto-dacilor”, publicat în 1986, o relatare a istoricului Herodot, despre comportamentul
emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte. “Vorbind despre trauși, traci care
locuiau în Munţii Rodope ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng
nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite
atunci toate suferinţele omeneşti. Când moare cineva, traușii îl îngroapă glumind şi
bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât
este el de fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu Crişan. Se plângea la
naşterea unui copil, iar moartea unui om era petrecută cu bucurie.
Cum au renunţat la viţa de vie
În vremea regelui Burebista, marele preot Deceneu a cerut dacilor să îşi distrugă
viile, afirma istoricul Strabon. „Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau, este şi
faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”, arăta
Strabon, despre Deceneu. „Cu optzeci de ani înainte de Hristos, porunci profetul
Deceneu, sfetnicul marelui rege Boerebiste, să se stârpească viile pentru ca nu cumva
ispita băuturii să smintească firea cea bună a poporului şi să-l abată din vrednicia lui. Şi
dacii se plecară poruncii, căci pe cât erau de aprigi şi de cumpliţi în războaie, pe atâta
de blânzi şi de supuşi regelui şi profetului lor. Numai aşa se înţelege cum au ajuns ei, pe
vremea aceea de vifor şi de întunecate frământări de neamuri, la o stăpânire aşa de
întinsă şi la o putere aşa de temută”, scria Alexandru Vlahuţă.

Analiză privind miturile ce au creat identitatea românească

Una dintre legendele privind etnogeneza poporului roman este supranumită
„Traian și Dochia”. Criticul literar George Călinescu, considera că acest mit este
“rezultatul unei întregi experiențe de viață a poporului român”. Mitul i-a fermecat pe
romancierii romani, Gheorghe Asachi fiind cel care în 1838, a scris o baladă special
dedicată Dochiei. Legenda relatează despre formarea poporului român, despre unirea
dacilor cu romanii:
 „Traian și Dochia”
Sub muntele Pion, în Moldova

I Schiptru-i este un toiag.

Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-au fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună IV
Al său cântec amorţit. Traian vine-n astă ţară,
Acea doamnă e Dochie, Şi de-a birui deprins
Zece oi, a ei popor, Spre Dochia cea fugară
Ea domnează-n vizunie Acum mâna a întins.
Preste turme şi păstori. Atunci ea, cu grai fierbinte,
II „Zamolxis, o, zeu, striga,
La frumseţe şi la minte Te giur pe al meu părinte,
Nici o giună-i samana, Astăzi rog nu mă lăsa!'
Vrednică de-a ei părinte, Când întinde a sa mână
De Deceval, ea era. Ca s-o strângă-n braţ, Traian,
Dar când Dacia-au împilat-o De-al ei zeu scutita zână
Fiul Romei cel mărit, Se preface-n bolovan.
Pre cel care-ar fi scapat-o, V
De-a iubi a giuruit. El pietroasa ei icoană
Traian vede astă zână; Nu-ncetează a iubi;
Deşi e învingător, Pre ea pune-a sa coroană,
Frumuseţei ei se-nchină, Nici se poate despărţi.
Se subgiugă de amor. Acea piatră chiar vioaie
III De-aburi copere-a ei sin,
Împăratu-n van cată Din a ei plâns naşte ploaie,
Pe Dochia a-mblânzi; Tunet din al ei suspin.
Văzând patria ferecată, O ursită-o priveghează,
Ea se-ndeamnă a fugi. Şi Dochia deseori
Prin a codrului potică Preste nouri luminează
Ea ascunde al ei trai, Ca o stea pentru păstori.
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai.
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
 Dochia se crede că ar fi fost fiica lui Decebal, una
dintre acele femei dace care, cu vitejie, și-au apărat
țara alături de bărbați. Înainte ca Traian să înceapă
războaiele cu dacii, Dochia a mers la Roma alături
de solii lui Decebal pentru a apăra pacea poporului
său. Se povestește că Dochia era atât de frumoasă
și înțeleaptă, încât Hadrian, nepotul lui Traian și
urmașul său la conducerea imperiului s-ar fi
îndrăgostit de ea. După ce romanii victorioși au ars
și dărâmat cetatea, Dochia a plecat cu alte femei în
pribegie. Pe drum a aflat că Decebal își pusese
capăt zilelor. Atunci le-a sfătuit pe femei să se
întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu
romanii.
Se spune că Hadrian, dorind-o de soție, ar fi trimis să fie căutată și adusă la
Roma. Astfel că pe Dochia au prins-o și au adus-o în fața generalului roman. Hadrian
i-a vorbit cu blândețe și prietenie. Dochia nici nu a vrut să audă; ea prefera să moară
decât să fie soția unuia dintre ucigașii tatălui său. Atunci Hadrian a lăsat-o să plece
liberă. Dochia și-a luat o turmă de mioare și a rătăcit prin munți cu oile și câinii săi
până ce a ajuns pe muntele cel înalt, numit Ceahlău. Oamenii de prin sate veneau la
sora regelui dac să-i povestească ce mai se mai petrecea prin țară și să-i ceară sfat, cu
timpul devenind cuoscută ca Baba Dochia.
Totuși conform unei alte teorii
asemănătoare, dupa cucerirea Daciei,
asezandu-se pe meleagurile dacice, Traian, nu
nepotul său, a fost vrajit de farmecul Dochiei
si si-a dorit sa o ia de nevasta, aceasta
casatorie trebuind a fie un exemplu pentru
ceilalti romani, asigurandu-se in felul acesta
asimilarea populatiei dacice. Dochia era insa
o fata foarte mandra si hotarata,astfel că
decide sa fugă și să se ascundă . Traian
împreună cu trupele sale o urmărește și o
ajunge din urmă. În acest moment, Dochia
cere ajutorul zeului Zamolxis (zeul suprem al
dacilor ) și îi cere să o prefacă în stană de
piatră decât să capituleze în fața cuceritorului
poporului dac. Ascultându-i ruga, zeul o transformă împreună cu oile sale în stane de
piatra. Tradiția spune, însă, că Dochia nu a murit niciodată, ci s-a împietrit de durere
împreună cu oile sale. Și astăzi se vede stana de piatră, în mijlocul turmei sale de
stânci, pe muntele Ceahlău, aproape de vârful Toaca. Legenda, în ambele variante,
continuă și în zilele de azi: dacă stânca este albă, atunci ciobanii vor avea parte de o zi
însorită, iar dacă este cenușie, vor veni ploi și furtuni.

Pentru a determina autenticitatea

vestigiilor trecutului geto-dacic din
muntele Ceahlău, B. P. Hașdeu relevă
legătura dintre statuie și mitul Dochiei,
privită ca o realitate istorică de cult
pentru epoca respectivă. Inițiativa de a
polemiza cu D. Cantemir se manifestă
prin dezacordul cu opinia acestuia
precum că „statuia ar trebui să fie o
reprezentare a unei zeițe păgâne”.
Savantul invită publicul la discuție în
baza mai multor afirmații, ca în cele din
urmă să ajungă și la alte constatări referitoare la semnificația originilor. „Este greu,
firește, de spus dacă natura a arătat în acest monument jocurile sale, precizează
Hașdeu, ori dacă o mână ghibace de artist a făcut-o așa.
Disponibilitatea imaginativă a lui B. P. Hașdeu față de etnogeneza mitică despre
Dochia se manifestă prin „mai multe nivele”, pe de o parte, se are în vedere „mitul
arhaic păstoresc-universal”, făcând referință la cunoscuta legendă a naturii, când
Dochia, lăsând cojoacele, îngheață și se pietrifică într-o stâncă, iar pe de altă parte, se
are în vedere „un mit istoric”, care se prezintă drept „o soluție de transcendere a
impasului, ca o împlinire dată de Zamolxis rugăminții fetei de împărat, care își va
apăra în această ipostază integritatea ființei”. Având cunoștințe profunde în domeniul
civilizațiilor străvechi, Hașdeu aduce argumentele sale pentru a prezenta niște lecții ale
istoriei, dar și a demonstra în mod concret originea autohtonă a stratificării statuii de
pe Ceahlău, care în mod veritabil „reprezintă singurul monument dac” printre
mulțimea de idoli slavi, iar vechea legendă populară despre Dochia capătă o nouă
plenitudine, devine un simbol matern cu multiple semnificații, este o „Magna Mater”,
cum este numită în unele studii etnologice, cu orientare pentru neamul de păstori din
care face parte, ea transpare drept o „mumă” a poporului român, dar și a naturii în
germinația ei totalizatoare, este „mama soarelui, mama ploii, mama florilor, mama lui
Dumnezeu”. Dochia  mai este percepută cu semnificația de obârșie sau origine, fiindcă
în accepția populară  „nu e nimic pe lume care să nu aibă o mumă, o maică” . 
Baba Dochia este un personaj complex, aflat la loc de cinste în panteonul
românesc, așa că mai există și alte legende despre ea. Aceasta a avut un fiu, pe numele
său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și necăji nora, într-o zi
rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele,
spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele
lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot
neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul iubit, a început să
plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat
o floare roșie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă,
a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun
sfârșit această sarcină grea fata se întoarce acasă. Auzind povestea fetei, Baba Dochia
se înfurie crezând că este primăvară. Pornește îmbrăcată în nouă cojoace (unele
variante povestesc de 12) în căutarea primăverii. Pe parcursul călătoriei soarele
puternic o face să își scoată rând pe rând, cele nouă cojoace pe care le purta, până
rămâne fără nici unul. Vremea se schimbă brusc și Baba Dochia îngheață.
Folclorul popular românesc asociază cele nouă zile de pe 1 Martie până pe 9
Martie cu povestea Babei Dochia. Martie este luna în care relicte ale unor sărbători
matriarhale se manifestă încă în hotarul satului, când Baba Dochia, întruchipare a
anului îmbătrânit, moare spre a renaște odată cu timpul calendaristic, la fel ca toate
divinitățile din prag de echinocții și solstiții.Atât Calendarul roman cât și un străvechi
calendar agrar consemnează ziua de 1 Martie ca fiind început de An Nou.Este ziua în
care, firul vremii tors de Baba Dochia se împletea în culorile celor două anotimpuri:
alb și negru, iarnă și vară, zi și noapte, moarte și viață. Această „funie a anului” a
devenit firul mărțișorului.
Baba bună
În imaginarul popular, Dochia oscilează între o entitate mito-folclorică
demonică, un fel Muma Pădurii, ce bântuie munții și îngheață oamenii și o bătrână
creștină, milostivă și protectoare, care îl roagă pe Dumnezeu să aducă timpul călduros
pe pământ. „Îț spun io, Baba nu-i ra, îi de toate bună că ne apără de vijălii și de friguri,
că altu’ cum or crește holdele? Ia se roagă la Dumnăzău șăpte zile de-a rând să ne deie
Bunu’ soare, căldura de trebuință”. (Marcel Lapteș)
Baba prezicătoare
Este o perioadă a energiilor nefaste, un timp magic a cărui sacralitate negativă e
dată îndeosebi de strălucirea malefică a „soarelui alb”, de care tinerii se protejează
purtând drept amuletă, mărșișorul. Se povestește că Baba Dochia dezleagă primăvara
și, odată cu ea, timpul bun pentru vrăji și descântece, pentru alinarea dorului și aflarea
ursitului: „că vine Baba și-i spune fetii care-o fi iubitu’ și în ce zî s-or lua, și cum o fi
zâua aceia: urâtă, posomorâtă sau luminoasă, cu soare”. (Marcel Lapteș)
Sf. Muceniță Evdochia Samariteana
Ziua Babei Dochia se suprapune peste prăznuirea Cuv. Mucenițe Evdochia
Samariteana din calendarul creștin-ortodox, făcând din 1 Martie, una dintre cele mai
importante date ale calendarului popular. Dochia împrumută numele Sfintei Evdochia
iar în unele legende, chiar și o parte din povestea, frumusețea și bunătatea ei. Sfânta
Evdochia Samarineanca a trăit pe vremea împărăţiei lui Traian în cetatea Iliopolei din
Liban. A fost o femeie frumoasă și bogată care și-a trăit tinerețea în desfrâu până când,
auzind un monah vorbind despre credința cea adevărată, s-a pocăit și a fost botezată de
către episcopul Teodot. Atunci, şi-a împărţit toată averea săracilor și s-a dus într-o
mănăstire, unde se povestește că ar fi făcut multe și neasemuite minuni.
 Procesul de romanizare a Daciei
Stăpânirea romană a durat în Dacia timp de 165 de ani (106-271) și reprezintă
un exemplu de aculturație, întâlnirea între două culturi – cea autohtonă, geto-dacă, și
cea romană, a administrației, armatei și coloniştilor, o întâlnire în desfășurarea căreia
cele două culturi au dialogat dar s-au și confruntat, una din ele cea romană
impunându-se că biruitoare întrucât a fost asimilată de băştinaşi.
Limba latină a fost principalul factor al procesului de romanizare a geto-dacilor
şi a Daciei. Dacă limba latină a fost factorul invizibil al romanizării și unificării
diverselor etnii aflate în Dacia, armata romană a reprezentat agentul cel mai vizibil al
prezenței imperiale la nordul Dunării. Ocupată cu prețul unor mari eforturi militare,
noua provincie apărea cz un bastion expus atacurilor date de dacii liberi, apoi de
neamurile germanice. O rețea de puncte militare de control și de rezistență - castrele- a
acoperit teritoriul provinciei. Din pământ, în prima fază a ocupației romane, castrele
au fost construite începând cu domnia lui Hadrian din piatră, putând fi ocupate, cele
mai mici dintre ele, de efective de circa 500 de militari. Acolo unde staționau legiuni -
marile unități ale armatei romane și solide. Dintre legiunile aflate pe teritoriul Daciei,
legiunea XIII Gemina a staționat în provincie de-a lungul întregii perioade de
ocupație, avandu-şi sediul la Apulum (Alba Iulia), iar legiunea V Macedonica, venită
în 166/167, a rămas până la retragerea aureliană, reședința ei fiind la Potaissa (Turda).
Alt factor al romanizării este prezența
militarilor romani care, întocmai ca și
coloniştii, a antrenat difuzarea limbii latine
și romanizarea populației. În jurul castrelor,
pentru a răspunde nevoilor de tot felul ale
militarilor romani, au apărut așezări civile -
în cadrul cărora negustorii și meşteşugarii
aveau o pondere importantă - numite
canabae. La Apulum, unde s-a aflat imediat
după crearea provinciei și legiunea I
Adiutrix, care participase la război, pe lângă
legiunea XIII Gemina, sunt semnalate
canabae încă din primii ani ai ocupației romane. Poate că mărturia cea mai elocventă a
rolului armatei în romanizarea Daciei este faptul că bătrân provine din lat. veteranus,
termenul folosit pentru a desemna pe soldații romani care, după 25 de ani de slujbă
militară, intrau în viața civilă. Cuvântul „bătrân” din limba română este un indiciu
concludent că un mare număr de soldați romani, la încheierea serviciului militar, au
rămas în Dacia, unde și-au întemeiat familii şi, evident, gospodării.
 Un alt factor puternic al romanizării au fost oraşele. Geto-dacii nu ajunseseră la
nivelul unei vieți urbane. Aşezările lor ar putea fi considerate - doar unele din ele - în
cel mai bun caz ca având un caracter semiurban. Cucerirea romană a adus cu sine o
autentică înflorire a oraşelor. Provincia a numărat 12 aşezări urbane, fondate de
coloniști și de veterani. Prima a fost însăși capitala provinciei, Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmizegetusa, cu statut de colonie, întemeiată prin 108-110; alte oraşe -
precum Drobeta, Napoca, Apulum, Potaissa ete. - au avut statut de municipii (inferior
coloniei). Oraşele erau centre de producție și de schimb, reşedințe administrative și
militare; ele aveau o intensă viață publică, sub conducerea magistraților. În oraşele din
Dacia sunt semnalate numeroase asociații de meșteşugari, de zidari, lemnari, dulgheri,
pietrari, plutași etc. Civilizația urbană nu s-a limitat la aria oraşelor, ci a invadat şi
hinterlandul lor agrar. Aşezările urbane au
îndeplinit pentru zonele sătești din jurul lor - din
unghiul de vedere al procesului de romanizare -
aceeași funcție că și castrele pentru canabaele
adiacente. În interiorul zonelor rurale, alte focare
de romanizare au fost fermele agricole, întemeiate
de coloniști (villae rusticae), ale căror pământuri
erau cultivate și prin munca băştinaşilor.
Întâlnirea între coloniștii latinofoni și autohtoni a
deschis calea pătrunderii limbii latine și în satele
geto-dace.
În sfarşit, un loc important în procesul de romanizare a revenit contactelor
umane și, în primul rând, căsătoriilor. Afirmația lui Eutropius despre Dacia secătuită
de bărbați este evident o exagerare,dar nu poate fi trecut cu vederea impactul
războaielor asupra populației masculine a regatului dac. Coloniştii au umplut aceste
goluri și, pe măsura amalgamării autohtonilor cu cei nou-veniți, căsătoriile mixte au
devenit tot mai frecvente. Romanizarea intensă a autohtonilor geto-daci constituie
esența procesului de aculturație, ce a început înainte de cucerirea Daciei de către
romani, prin legăturile economice dintre cele două maluri ale Dunării, și a continuat și
după plecarea administrației și armatei imperiale, prin legăturile economice și
religioase dintre sudul și nordul Dunării de Jos și prin prezența garnizoanelor romano-
bizantine pe malul stâng al fluviului. Superioritatea categorică a civilizației romane
față de cea geto-dacă și-a spus cuvântul; ea s-a impus în spațiul carpato-danubian, a
romanizat pe băştinaşi și a făcut din geto-daci, mai întâi, romani, apoi romanici și, în
cele din urmă, români. 
Retragerea Aureliană
Expusă atacurilor întreprinse de dacii liberi și sarmați, iar mai târziu de goți,
Dacia reclama - pentru apărarea ei – efective militare importante, într-o perioadă când
criza Imperiului roman făcea vulnerabile frontierele, a căror securitate impuneau
Romei mari eforturi. Dunărea - un obstacol natural - era mai uşor de apărat decât
granițele dace din nordul fluviului. Retragerea armatei romane la sud de Dunăre și
organizarea apărării pe limesul danubian apărea ca o soluție pe cât de necesară pe atât
de evidentă. Începutul retragerii pare a fi fost făcut în timpul domniei împăratului
Gallienus (253-268), dar abandonarea Daciei este asociată cu numele împăratului
Aurelian (270-275) și plasată de obicei în 271, deşi este evident că o operație de
evacuare nu se putea încheia într-un singur an.
În condițiile declanşării - din rațiuni precumpănitor politice, cum se vă vedea
mai jos - a unei vii controverse în jurul continuității daco-romane și române la nord de
Dunăre, textele privind retragerea aureliană au fost supuse unei analize scrutătoare.
Sursele care menționează evenimentul sunt toate târzii. Ele vorbesc despre „plecarea
romanilor” sau legiunilor și a provincialilor (provinciales). Astfel, Eutropius relatează
că „Deoarece toată Illyria și Moesia erau devastate și nu mai spera să o poată păstra, el
a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre, romanii pe care i-a
scos din oraşele și de pe ogoarele Daciei i-a așezat în partea de mijloc a Moesici. Şi
astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga
ei”. Față de afirmarea răspicată a golirii Daciei de populație ca și față de
imposibilitatea practică a realizării unui astfel de gol demografie - mai ales în
condițiile epocii - este tentant și oportun de amintit remarca unui istoric francez (J.
Nouzille), care rezumă în termeni sugestivi confruntarea dintre partizanii și adversarii
„golirii” Daciei de către Aurelian: cei dintâi au de partea lor izvoarele împotriva
logicii, ceilalți logica împotriva izvoarelor. Există totuşi un izvor care, indirect, vine în
sprijinul adversarilor tezei despre totala evacuare a Daciei: lordanes, un got romanizat
care a trăit în secolul al VI-lea, scrie numai despre retragerea legiunilor din Dacia
(„împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia”). Absența
oricărei referiri la romani sau provinciali s-ar putea explica prin existența la nord de
Dunăre a unei populații romanice, ceea ce l-ar fi făcut pe Iordanes să renunțe la
afirmația că împăratul îi strămutase în sudul Dunării pe toți locuitorii Daciei. Părăsirea
Daciei de către armata și administrația imperială a fost, cu siguranță, însoțită și de
plecarea celor care aveau să-și pună la adăpost bogățiile, expuse acum năvălitorilor.
Numărul de refugiați la sud de Dunăre este imposibil de evaluat. Dacă sursele literare
latine vorbesc despre o evacuare totală a provinciei, ele o fac pentru a acredita
imaginea punerii la adăpost a tuturor cetățenilor romani. Realitatea istorică arată însă
că - exceptând „purificările etnice”- războaiele, atacurile, calamitățile naturale nu
dislocă grupurile umane dintr-o regiune expusă vicisitudinilor. Logica istoriei obligă
astfel la încheierea că grosul populației daco-romane a rămas pe teritoriul fostei
provincii romane Dacia.
Se cuvine citată aici opinia lingvistului român Sextil Puşcariu „Oricât de
paradoxal ar părea, evacuarea Daciei de armată și oficialități și lăsarea ei pradă
barbarilor a fost una din cauzele care au favorizat menținerea romanismului în stânga
Dunării. Dacă Roma ar fi opus aici o rezistență armată, năvălitorii ar fi distrus
populația romană, trecând peste ea că un ciclon peste un dig prea slab, măturând tot ce
i se opunea în cale. [...] Pe întinderea mare a provincii lăsate în nordul fluviului în
stăpânirea năvălitorilor, aceștia aveau să se răspândească în toate direcțiile; ei nu mai
puteau izbi cu atâta putere, precum valurile mării se pierd pe o întinsă plajă nisipoasă”
Absența rezistenței militare a cruțat Dacia de devastările un război între barbari și
legiunile romane, așa cum s-a întâmplat, în repetate rânduri, în sudul Dunării, în
secolele III-V, unde întinse regiuni au fost pustiite. Năvălirile barbare”, astfel cum
sunt cunoscute marile deplasări de populații din Europa de Est și Asia Centrală, nu au
însemnat, cum se crede îndeobşte, permanente distrugeri și masacre. Unul dintre cei
mai reputați specialiști în istoria nomazilor, americanul Owen Lattimore, exprimă
părerea că este o greşeală să se presupună că, în fapt, culturile nomade erau „mai
primitive” decât culturile sedentare. Ele trebuie văzute mai degrabă ca tipuri
alternative de specializare economică și productivă.
Este, așadar, greșit să se presupună că, în fapt, culturile nomade erau mai
războinice și mai prădalnice decât culturile sedentare. Atât popoarele nomade, cât și
cele sedentare s-au angajat în războaie de pradă, dar și unele și altele au fost de
asemenea angajate în negoț, în schimburi pașnice”. Observațiile de mai sus trebuie
înțelese, în cazul Daciei, în sensul că, după primele contacte între migratori și
autohtoni, ce au putut avea un caracter violent, între ei s-au stabilit relații de schimb,
care au asigurat o coexistență pașnică.
În concluzie, în urma retragerii aureliene, așezările urbane au fost distruse de
năvălirile barbarilor. Astfel, populația daco-romană s-a organizat în obști sătești,
reprezentând expresia unei multiple solidarități de rudenie, de activitate economică, de
viață social și de afirmare militară. Acestea au conservat identitatea etnică într-o epocă
de migratori, asimilând popoarele nomade și înglobându-le cultura prin intermediul
asocierii rezultate din căsătorii sau cumpărare de pământ, toate acestea fiind
dependente de aprobarea comunității. Timp de aproape un mileniu, cultura noastră s-a
schimbat, ajungând de la a fi daco-romani la romanici, devenind ulterior români. Însă,
pe tot parcursul acestei epoci, noi am reușit să ne menținem natura latină, spre
deosebire de vecinii noștri, devenind astfel o insulă de latinitate. Prin urmare, este cert
faptul că procesul de romanizare al Daciei este unul ireversibil și esențial în formarea
poporului nostru.
ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA
LIMBII ROMÂNE
Consecinţele lingvistice ale romanizării Daciei
Latina vulgară
Latina dunăreană
 Vocalismul
 Consonantismul
 Morfologie şi sintaxă
 Formarea cuvintelor
Substrat
Româna comună
Româna în contact cu limbile vecine
 Influenţa slavă
 Influenţa maghiară
 Influenţa turcă
 Influenţa greacă
 Influența franceză
 Influența engleză
Apariţia şi evoluţia scrisului românesc
 Consecinţele lingvistice ale romanizării Daciei
Limba este un fenomen în mişcare, modificându-se de-a lungul timpului atât prin
evoluţia cât şi prin influenţele exercitate de contactele cu alte limbi. Când s-au
înregistrat numeroase modificări (fonetice, gramaticale şi lexicale) astfel încât varianta
de origine nu mai este înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Totuşi,
transformările se petrec continuu şi gradual, astfel încât nu se pot fixa nişte praguri
precise. Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul
oriental al limbilor romanice. Din motive de diferențiere tipologică, mai este numită
limba dacoromână (dialectul dacoromân).
Varianta oficială a originii limbii române, cea mai răspândită între istoricii români
contemporani este aceea derivată din teoria romanizării definitive și statornice a
Daciei. În urma războaielor din Munţii Orăştiei, provincia a fost cucerită şi înglobată
în Imperiu, iar mai apoi a început procesul intens și dinamic de romanizare discutat în
capitolul anterior. Sunt aduşi numeroşi colonişti „pentru popularea oraşelor şi
cultivarea ogoarelor” (Eutropius, sec. IV), pentru care latina era o lingua franca, adică
un mijloc unic de comunicare, indispensabil unei populaţii constituite din etnii diferite.
Latina se impune, așadar, ca limbă oficială, în detrimentul limbii autohtone, devenind
folosită în armată, administraţie, comerţ, iar populația indigenă este atrasă de formele
superioare ale civilizaţiei şi culturii romane.
Unii cercetători au încercat să dovedească că limba română s-a format doar pe baza
latinei vorbite de către colonizatorii romani şi că elementul autohton a fost nul, pe
baza faptului că, în urma brutalității războaielor, romanii ar fi omorât în luptă toți
bărbații daci. Într-adevăr, unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello
Decibali, viris fuerat exhausta”1 („În îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost
secătuită de bărbaţi”), însă există argumente puternice împotriva ipotezei extirpării
totale a populației băștinașe, spre exemplu toponimia majoră din Dacia romană –
nume de orașe precum Comidava=Râșnov, Napoca=Cluj, Potaissa=Turda,
Apulum=Alba Iulia. De asemenea, este argumentat că intervalul de 165 de ani, din
106 și până la retragerea trupelor imperiale la sud de Dunăre din 275, a fost insuficient
pentru desăvârșirea procesului complicat al romanizării, împiedicând schimbarea
radicală a caracterului lingvistic local. Mai mult, se consideră că proporția copleșitoare
a militarilor, meșterilor și negustorilor romani la nord de Dunăre în comparație cu un
număr foarte redus de administratori, vorbitori ai limbii latine culte, a împiedicat
impunerea acesteia din urmă în bazinul Dunării de Jos, unde s-a generalizat o variantă
locală de latină populară. Acest lucru a determinat apariția unei limbi proto-românești.
 Latina vulgară
Prezența latinei vulgare dunărene este atestată încă din anul 229 î.Hr., odată cu
debutul cuceririlor Imperiului Roman în Peninsula Balcanică, conform circa 3.000 de
inscripții găsite pe teritoriul fostei Dacii și alte circa 3.000 pe cel al fostei Moesii.
Charles Hall Grandgent (1907) considera că latina vulgară era „vorbirea claselor de
mijloc”, József Herman (1967) o înțelegea ca fiind „limba vorbită de păturile puțin sau
deloc influențate de învățătura școlară și de modelele literare”, iar B.E. Vidos (1959),
extindea conceptul la „limba vorbită de toate păturile populației, în toate perioadele
latinității”. Punctul convergent al tuturor definițiilor indică ideea de limbă vorbită, deci
dinamică, supusă în primul rând uzului și mult mai puâin regulilor gramaticale. Limba
ţăranilor, a soldaţilor, meşteşugarilor, negustorilor, ea se opunea aspectului îngrijit,
literar, cult al latinei clasice.
Studiul inscripţiilor şi comparaţia dintre diferitele limbi romanice arată că latina
vulgară de la baza limbii române nu diferă de latina vorbită în celelalte provincii ale
Imperiului. Deosebirile dintre cele două nu erau esenţiale, fiind majoritar doar de
pronunţare şi de vocabular, mai ales pentru că, fiind liberă de rigiditatea normelor, era
supusă uşor modificărilor, inovaţiilor, îndepărtându-se mereu de latina fixată în scrieri.
Parafrazându-l pe Rosetti, „unitatea latinei vulgare este admisă ca o dogmă ce nu
suferă dezminţire”, menţinându-se atât timp cât a existat o unitate teritorială și politică
a imperiului.
În afară de inscripţii, există şi unele documente în care se precizează cu exactitate
formele de latină vulgară în raport cu cele clasice. Foarte important din acest punct de
vedere este „Appendix Probi”, un îndreptar ortoepic şi gramatical, ce însumează 227
de cuvinte considerate corecte, figurând alături de corespondentele lor corupte.
Documentul normativ, cu autor necunoscut, care ar data din secolul al III-lea este
anexat la un tratat al gramaticului Probus. Câteva exemple care interesează în mod
special limba română sunt:
uetulus non ueclus (rom. vechi)
acre non acrum (rom. acru)
tristis non tristus (rom. trist)
 palumbes non palumbus (rom. porumb)
oculus non oclus (rom. ochi)
Elemente de latină vorbită, folosite însă în scopuri stilistice, se întâlnesc şi în
textele literare ale unor mari autori, de exemplu în comediile lui Plaut (secolele al III-
lea–al II-lea î.Hr.), în corespondenţa lui Cicero (sec. I î.Hr.), în romanul de dragoste şi
aventuri Satyricon al lui Petronius (secolul I d. Hr.).
 Latina dunăreană
Vocalismul
Latina clasică avea zece vocale, care se deosebeau nu numai prin locul
articulaţiei şi gradul de deschidere, ci şi prin „cantitate”. Din punctul de vedere al
cantităţii, cele zece vocale se grupau în cinci perechi: vocale lungi şi vocale scurte: ā–
ă, ē–ĕ, ī –ĭ, ō–ŏ, ū – ŭ.
Acestea aveau valoare fonologică, adică serveau la distingerea sensului
cuvintelor sau a funcţiei gramaticale, de exemplu: „pōpulus”, cu ō lung, însemna
„plop”, iar „pŏpulus”, cu ŏ scurt, însemna „popor”; „vēnit” desemna perfectul verbului
venire, iar „vĕnit” prezentul. În latina vulgară târzie, spre secolul al IV-lea d. Hr.,
corelaţia de cantitate slăbeşte şi e înlocuită de corelaţia de deschidere: vocalele lungi
se închid, iar cele scurte se deschid, vocalele de deschidere maximă ā şi ă devenind
una singură. Ulterior, vocalele cu deschidere apropiată se confundă, încât se ajunge la
un sistem vocalic simplificat: i (deschis) se confundă cu ẹ (închis), iar u (deschis) se
confundă cu ọ (închis). Acest sistem vocalic se află la baza limbilor romanice
occidentale.
În latina dunăreană însă, nu se confundă u cu ọ, ci se confundă între ele, cele
două feluri de o şi cele două feluri de u. Prin urmare, există un ginur tip de „o” și „u”,
după cum se poate observa în exemplele: lŏcus > rom. loc; pōmum > rom. pom; gŭla >
rom. gură; lūmen > rom. lume.
Sistemul vocalic al latinei dunărene este asimetric faţă de cel al latinei
occidentale, în sensul că cele două vocale anterioare e şi ẹ au un singur corespondent
cu articulaţie postpalatală o. Se poate spune că aceasta reprezintă o trăsătură dialectală
în sistemul fonologic al latinei vulgare, un început de individualizare a latinei
dunărene faţă de cea occidentală. Se rezolvă parţial, dar relativ repede, această
asimetrie, prin diftongarea în ie (încă din secolul al II-lea d.Hr.) a lui é accentuat:
fĕrrum > fier, fĕrvere > fierbe, pĕctus > piept.
Dacă é (deschis) se află înaintea unei consoane nazale, diftongarea nu se mai
produce: „dentem”, „tempus” se rostesc „dente”, „tempu” (dinte, timp). Sistemul
vocalelor neaccentuate apare acum constituit numai din cinci termeni: a, e, i, o, u.
Româna dezvoltă acest sistem prin apariţia vocalelor mediale ă, şi, mai târziu, î.
Diftongii (constituiți dintr-o vocală şi o semivocală) se contrag în vocale simple.
Astfel, ae (rostit ai) devine e: caelum > celum (rom. cer), haedus >hedus (rom. ied).
Diftongul au s-a păstrat, dar în unele cazuri s-a contras, fie în o: cauda > coda (rom.
coadă), auricula > oricla (rom. ureche), fie în a: ausculto > asculto (rom. ascult),
augustus > agustus (rom. agust, numele popular al lunii august); au s-a menţinut însă
în aurum (rom. aur), laudo (rom. laud).
Dintre fenomenele mai importante care privesc evoluţia vocalelor în latina
populară, remarcăm sincoparea vocalelor neaccentuate i şi u. Iată câteva exemple
reţinute din Appendix Probi: veclus, oclus, stablum, anglus, calda, virdis (în loc de:
vetulus, oculus, stabulum, angulus, calida, viridis, din latina clasică), devenite în
română: vechi, ochi, staur, înghi, caldă, verde. Dispariţia vocalelor neaccentuate i şi u
(de regulă, precedate sau urmate de l, n, r, m, y sau w) este în acord cu tendinţa
generală a latinei vorbite de închidere a vocalelor neaccentuate: a > ă, e > i, o > u.
Vocalele i şi u, fiind, prin natura lor, închise, au fost sortite dispariţiei când se aflau în
silabe neaccentuate. Româna este însă o limbă mai conservatoare decât limbile
romanice apusene, ceea ce explică menţinerea, în unele cazuri, a vocalelor i şi u
neaccentuate: lingula (rom. lingură), scandula (rom. scândură), singulus (rom. singur),
homines (rom. oameni).
În opoziţie cu tendinţa de închidere a vocalelor neaccentuate, care a avut drept
consecinţă, între altele, apariţia timpurie a vocalei ă, în latina dunăreană se petrece şi
tendinţa de deschidere, în anumite condiţiuni, a vocalelor e şi o, urmarea fiind apariţia
diftongilor ea şi oa: sera > seară, legem > v. rom. leage, mola >moară, florem > floare.
De asemenea, i a avut o acţiune puternică asupra consoanelor precedente,
provocând astfel transformarea lor în consoane noi, necunoscute latinei clasice: ţ,dz, č,
ğ, ş, l', n', k', g', ca în exemplele: terra > ţară, dicere > dzice, vicinus > vecin, gelum >
ger, sic > şi, linum > l'inu > in, calcaneum > călcân'u, clavem > cl'aie > cheie, glacies
> gl'aţă > gheaţă.
Acţiunea lui i asupra consoanelor este un fenomen care continuă până târziu în
evoluţia românei. Ea afectează mai întâi labialele, provocând aşa-numita „palatalizare”
a acestora, adică atragerea articulării lor spre partea anterioară a palatului: albină >
alg'ină, piept > k'ept, miercuri > n'ercuri etc., apoi dentalele t, d, l, n, care se
palatalizează în graiurile din partea de vest a teritoriului dacoromân: frate > frat'e >
fraće, verde > verd'e > verđe, vale > val'e, pune > pun'e.
Consonantismul
Latina clasică avea următoarele foneme consonantice:
 oclusive:
 labiale: p, b
 dentale: t, d
 velare: c (k), g
 labio-velare: qu, gu
 sonante:
 nazale labiale: –m
 nazale dentale: –n
 lichide laterale, vibrante: –l, -r
 constrictive (continue):
 labio-dentale: f–
 siflante: s–
 laringale: h–
 semi-consoane:
 palatale: –i
 labiale: –u
Se observă că latina clasică avea un sistem consonantic relativ sărac. Nu avea
consoane africate, iar palatalele k', g' nu erau foneme independente, ci variante
poziţionale ale velarelor c, g (adică erau urmate de e, i). Consoanele f şi s nu aveau
pereche sonoră; de asemenea, nu existau în latină constrictivele ş, j. Corelaţia de
sonoritate privea numai oclusivele. Din greacă a pătruns z prin câteva cuvinte, de felul
Zephyrus, dar nu avea valoare fonologică.
Latina avea consoane geminate: pp, bb, tt, dd, mm, ss, nn, ll etc., cu valoare
fonologică: ferum, „sălbatic” şi ferrum „fier”; catus „ascuţit” şi cattus „pisică”. În
latina populară târzie, consoanele duble se reduc la consoane simple (se menţin, totuşi,
în italiană). În latina din Dacia, ll, rr şi nn au un comportament diferit de al
corespondentelor simple. Aşa se explică faptul că în română a accentuat nu se închide
la ă, î dinaintea lui nn: annus > an (dar lana > lână), iar ll, în funcţie de poziţia în
cuvânt, poate dispărea (stella > stea), se poate menţine ca l simplu (caballus > cal,
mollis > moale, vallis > vale) sau ca l palatal (gallina > găl'ină, găină); niciodată însă ll
nu devine r, aşa cum se întâmplă cu l simplu intervocalic: solem > soare, mola >
moară. Cele două semivocale i şi u se consonantizează de timpuriu. Astfel, i (y) devine
dz sau ğ (mai târziu, z, j); iocus > gioc (=joc), it. gioco, fr. jeu; iaceo > dzac (= zac), it.
giacio. Semivocala u (w) devine v, intrând în corelaţie de sonoritate cu f. În poziţie
intervocalică, u dispare: rivus non rius (în Appendix Probi); româna continuă pe rius >
râu.
În latina populară se produc numeroase alte modificări importante privitoare la
consonantism reflectate şi în sistemul consonantic românesc. Reţinem dintre acestea,
mai întâi, aşa-numitul betacism, cu alte cuvinte confuzia în pronunţare a lui b şi v,
consoane care au în comun articulaţia bilabială şi sonoritatea: alveus non albeus (în
Appendix Probi); în inscripţii, apar notaţii de felul: cibes (= cives), comparabit (=
comparavit), vone (=bone), verbex (= vervex). Această schimbare consonantică se
reflectă şi în română, de exemplu: vervex (verbex, berbex) > berbece, veteranus >
bătrân, vesica > băşică, alveus (albeus) > albie, corvus > corb.
Consoanele t, d, c, g, l, n, s, urmate de e, i, se palatalizează de timpuriu în latina
populară, premergând astfel reflexele româneşti; ţ, dz, č, ğ, l' (i), n' (i). În inscripţii,
apar forme ca tersio (= tertio), Vincentzus (=Vincentius), adzutor (= adiutor), ziaconus
(=diaconus), zebus (=diebus). Prin urmare, geneza africatelor româneşti (în special a
dentalelor ţ, dz) trebuie considerată chiar la nivelul perioadei latine a limbii.
Unii învăţaţi au pus chiar pe seama substratului apariţia acestor consoane.
Labiovelarele qu, gu pierd apendicele labial, evoluând ca velarele c, g: quinque a
devenit în română cinci, iar sanguis > sânge; apendicele labial se menţine însă
dinaintea lui a, labiovelara evoluând la p, b: aqua > apă, quattuor > patru, lingua >
limbă. Laringala h a dispărut devreme din latina vorbită; nici o limbă romanică nu a
moştenit această fricativă: hibernum, herba, hordeum s-au păstrat în română cu
formele: iarnă, iarbă, orz, deci fără h. Foarte probabil, această fricativă e datorată în
română intervenţiei substratului traco-dac. Consoanele finale -m, -n, -t, -s, -r tind să
dispară în latina populară.
În inscripţii, exemplele sunt numeroase, mai ales de -m dispărut. Din raţiuni
morfologice, -s final (şi chiar -t) s-a păstrat în unele limbi romanice (de exemplu,
filius, campus au devenit în franceză fils, champs), dar nu şi în italiană şi română
(figlio, campo; fiu, câmp). Dintre grupurile consonantice care apar modificate în latina
populară, reţinem aici întâi situaţia lui cs, care a devenit, prin asimilare, ss, apoi s:
maxilla > măsea, laxare > lăsa, lixivia > leşie (cu s > ş sub influenţa lui i următor). În
mod izolat, cs a devenit ps: coxa > coapsă (comp. cu alb. kofshë; de aici, ipoteza că
acesta ar fi un tratament determinat de substrat). Şi evoluţia lui ct la pt este de dată
latină şi determinată, probabil, de acţiunea substratului: lucta> luptă (alb. luftë). E
posibil ca şi grupurile cl, gl să fi devenit de timpuriu cl', gl', cu l palatalizat, chiar şi în
situaţia când era urmat de altă vocală decât e, i: glacies > gl'aţă, oculus > ocl'u. Grupul
ns a devenit devreme s: mensa > measă, masă, consuere > coasere.
Morfologie și sintaxă
În latina populară, se produc modificări importante în structura gramaticală faţă
de latina clasică, care la rândul lor se reflectă în limbile romanice. Schimbările
fonetice, în special dispariţia consoanelor finale, au dus la perturbări mari în flexiune,
prin confuziile formelor de caz, gen, persoană la nume şi la verb. Se adaugă aici
tendinţa generală a limbii populare de a simplifica paradigmele. În procesul de
reorganizare a acestora, se preferă construcţii analitice, mai concrete, în locul celor
sintetice din latina clasică.
Substantivul
Cazurile. Din cauza căderii consoanelor finale şi a evoluţiei particulare a unor
sunete, se reduce numărul de forme cazuale, de la cinci, câte avea latina clasică, la trei
forme în latina populară. Un substantiv ca lupus, lupi, lupo, lupum, lupe devine lupu,
lupi, lupe, prin eliminarea lui –s de la nominativ şi a lui -m de la acuzativ şi prin
închiderea lui o neaccentuat la u. La plural: lupi, luporum, lupis, lupos devin lupi,
luporu, lupe, prin dispariţia lui -m şi -s; lupi şi lupu se regăsesc la singular, iar luporu,
izolată, va fi eliminată curând. Aşadar, rămân trei forme în declinarea masculinelor:
lupu şi lupe pentru singular, iar lupi generalizată la plural. Româna conservă forma de
vocativ în -e a masculinelor. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna, mai
fidelă latinităţii, menţine forma de genitiv-dativ a femininelor: casa, casae, casae,
casam devin casă, case; genitiv-dativul singular este omonim cu pluralul: case (casae).
În concluzie, se poate spune că româna a pierdut flexiunea cazuală, dar, mai
conservatoare decât limbile romanice occidentale, a păstrat vocativul la masculinele de
declinarea a II-a şi dativul feminin la declinările I şi a III-a (unei case < lat. casae; unei
morţi < lat. morti). Zdruncinarea sistemului de desinenţe din flexiunea nominală a fost
suplinită în latina carpato-dunăreană prin dezvoltarea construcţiilor cu prepoziţie. Cu
ajutorul acestora se exprimă în română valorile ablativului, acuzativului, locativului şi
chiar ale genitivului şi dativului. Ablativul şi acuzativul, cazurile prepoziţionale prin
excelenţă, se contopesc în unul singur prin dispariţia formală a ablativului. Sporirea
rolului prepoziţiilor este în acord cu tendinţa generală spre analitism a latinei vorbite.
Prepoziţiile ad şi de, de exemplu, exprimând valori ale genitivului şi dativului, se
întâlnesc cu acest rol încă din latina clasică. În româna veche şi cea populară, a, de, la,
introducând sensuri proprii genitivului şi dativului, sunt foarte frecvente.
Româna este singura limbă romanică în care se păstrează neutrul ca gen al
neînsufleţitelor. Se menţin din latină şi desinenţele de plural -a: scamna devenit scaune
şi -ora (de fapt tot -a, cu interpretarea ca desinenţă a segmentului -or din radical) la
substantivele în -us: tempus, -ora > rom. timp, timpuri. Tendinţa eliminării neutrului
se manifestă încă din latină. Reorganizarea lui în română prin determinări masculine la
singular şi feminine la plural pare să-şi aibă începutul chiar în latina târzie. Nu trebuie
exclusă însă influenţa substratului traco-dac, mai cu seamă că în albaneză neutrul este
organizat la fel ca în română.
Se continuă tendinţa de întărire a distincţiei dintre singular şi plural. Desinenţa i
se extinde la toate clasele de masculine şi, în plus, la o bună parte dintre feminine. În
română -i devine semnul cel mai important pentru marcarea pluralului. Româna reţine
un grup de imparisilabice, la care opoziţia de număr este redată nu numai prin
desinenţe, ci şi prin deosebiri de radical: cap-capete (lat. caput-capita), om-oameni
(lat. homo-homines), oaspe-oaspeţi (lat. hospes-hospites), mamă-mămâni (lat.
mamma-mammanae), tată-tătâni (lat. tatta-tattanae), sor(ă)-surori (lat. soror-sorores).
Extinderea desinenţei -uri (lat. -ora) asigură, de asemenea, o distanţă mai clară între
singularul şi pluralul neutrelor. De adăugat, în sfârşit, tendinţa continuă de modificare
a radicalului prin crearea alternanţelor fonetice, care marchează suplimentar opoziţia
de număr.
În latina dunăreană se simplifică numărul tipurilor flexionare, numite, de obicei,
„declinări”. Din cele cinci tipuri câte erau în latina clasică, se conservă trei tipuri şi
unele urme ale celorlalte două. Declinările a V-a şi a IV-a se contopesc în celelalte.
Substantive ca facies „faţă”, effigies „imagine”, glacies „gheaţă”, materies „material,
lemn”, de declinarea a V-a, devin „facia”, „glacia”, „material”, de declinarea I. Cele
transmise românei aparţin declinării I: faţă, gheaţă. A supravieţuit în română, din
vechea declinare a V-a, numai dies: zi, înglobat la declinarea I în gramaticile
tradiţionale, din motive care privesc tendinţa generală a evoluţiei declinărilor latineşti.
Declinarea a IV-a, restrânsă numeric ca şi a V-a, s-a contopit cu a II-a, cu care se şi
aseamănă la singular (-u, -us, acuz.-um): cornu, gelu se conservă în română la
declinarea a II-a, la care trecuseră încă din faza latină a limbii: corn, ger. Motive
semantice justifică integrarea substantivelor socrus şi nurus la declinarea I: socrus non
socra şi nurus non nura (Appendix Probi), devenite în română soacră şi noră. Ca urmă
a declinării a IV-a, româna a conservat substantivele manus: mânu (articulat mânule)
şi nurus: nor(u) (noru-mea); mână şi noră sunt refăcute.
Tendinţa de îmbogăţire a declinării I, rezervată femininelor în -a, care se
manifestă în latină, se continuă, după cum vom vedea mai departe, în tot lungul istoriei
limbii române. Am arătat mai sus că substantive aparţinând declinărilor a V-a şi a IV-a
trec la declinarea I; adăugăm că şi substantive de declinarea a III-a pătrund la
declinarea I; glans, -dis devine glanda, de unde rom. ghindă, diminutivele oricla,
ungula de declinarea I provin de la auris, unguis, de declinarea a III-a. În română, cele
două diminutive au devenit, din cauze fonetice, ureche, unghie. Plurale neutre de felul
folia (rom. foaie), viridia (rom. varză) au fost tratate ca feminine de declinarea I.
Multe nume de fructe de genul neutru devin feminine de declinarea I: (malum)
persicum > persica (rom. piersică), prunum > pruna (rom. prună).
 Şi declinarea a II-a, specifică masculinelor în -us şi neutrelor în -um, se
îmbogăţeşte necontenit încă din latină. Am văzut că substantive de declinarea a IV-a
trec la declinarea a II-a.
Prin urmare, latina dunăreană păstrează şi dezvoltă primele trei declinări. De la
declinările a V-a şi a IV-a se menţin numai câteva urme. Tendinţa latinei de a
îmbogăţi declinările I şi a II-a se continuă în română.
Adjectivul
Latina populară are tendinţa de a dezvolta categoria adjectivelor în -us, -a, -um,
de tipul bonus, -a, -um, devenit, după dispariţia consoanelor finale, bonu, bona, pl.
boni, bonae (rom. bunu, bună, pl. buni, bune). În Appendix Probi, ne întâmpină
recomandări de felul: tristis non tristus (în latina clasică: tristis m.f., triste n.), acre non
acrum (în latina clasică: acer, acris, acre). Această tendinţă a latinei se continuă în
română: categoria adjectivelor cu patru forme (tipul bun) devine foarte productivă.
Comparaţia se redă tot mai frecvent prin construcţii analitice, adică prin adverbe
însoţind adjectivul propriu-zis. E posibil ca încă din latina dunăreană să se fi impus
magis (rom. mai) pentru comparativ şi multum (rom. mult) şi forte (rom. foarte)
pentru superlativ.
Pronumele
Are o flexiune mai rezistentă din cauza frecvenţei ridicate în uzul vorbirii şi a
numărului restrâns de termeni ai paradigmei. Cea mai importantă inovaţie care se
produce în latina populară în legătură cu pronumele este integrarea lui ille în seria
pronumelor personale alături de ego şi tu. Valoarea lui ille de pronume personal de
persoana a III-a, pe care nu o avea în latina clasică, derivă din aceea de pronume
demonstrativ de depărtare. Cu aceeaşi funcţie începe să fie folosit şi ipse (devenit în
română însu).La demonstrative, apare seria compuselor cu ecce „iată”: ecce-iste
„acesta”, ecce-ille „acela”, care coexistă cu seria formelor simple: iste, ille (rom. ăsta,
ăla).
Verbul
Se păstrează în latina dunăreană cele patru clase de flexiune în –are (cantare), -
ēre (vidēre), -ĕre (credĕre), -ire (fugire). Cele mai productive sunt conjugările I şi a
IV-a.
 Se produc treceri de la o conjugare la alta: ardēre (II) – ardĕre (III), respondēre
(II) – respondĕre (III), lucēre (II) – lucire (IV), fugĕre (III) – fugire (IV). Procesul
acesta se continuă în tot cursul istoriei limbii noastre. Verbele posse „a putea” şi velle
„a vrea” s-au regularizat: potēre şi volēre, forme pe care le regăsim în română.
Apar două clase de verbe noi în latina dunăreană târzie: terminate în –sc (sufix
care avea iniţial valoare incoativă): floresco „înfloresc” și terminate în -izare:
baptizare „a boteza”. Ambele sufixe, care caracterizează prezentul indicativului, al
conjunctivului şi al imperativului, capătă o foarte mare extindere în română. În cadrul
conjugărilor a II-a şi a III-a, se conturează o subclasă nouă cu perfectul în -ui: tacui
(rom. tăcui), facui (rom. făcui) alături de verbele cu perfectul sigmatic de tipul
absconsi (în loc de abscondi), dixi (rom. ascunş, ascunsei; dzîş, zisei). Dispar verbele
deponente (cu forme pasive şi înţeles activ); ele capătă flexiunea proprie verbelor
active: lat. cl. mori devine morire „a muri” şi la fel pati > patire „a păţi”, ordiri >
ordire „a urzi”. Se reorganizează diateza pasivă. Auxiliarul sum, esse, fui exprimă
timpul şi modul construcţiei pasive. De exemplu, laudatus sum, care însemna în latina
clasică „am fost lăudat”, deci valoare de perfect, capătă rol de prezent indicativ în
latina vulgară: „sunt lăudat”. Construcţia cu sum readus la valoarea de prezent în
construcţia pasivă devine paralelă cu perifrazele cu habeo plus participiul de tipul
habeo scriptum = am scris, din construcţia activă.
O inovaţie importantă a latinei târzii este apariţia perfectului compus cu habeo:
habeo scriptum > am scris. În acest tip de perifrază, habeo exprima, iniţial, ideea de
posesie; după secolul al IV-lea devine un component gramatical al perfectului.
Tendinţa generală a latinei populare de a dezvolta construcţiile analitice a determinat
şi apariţia formelor de viitor cu velle (volēre) şi habere, prin care se explică rom. voi +
infinitivul (tip voi cânta) şi am + infinitivul cu a (tip am a cânta). Conjunctivul, ca
mod al subordonării, era, de regulă, precedat de o conjuncţie (quia, quod, ut); în latina
dunăreană, s-a impus si (rom. se, să), care a devenit morfem al conjunctivului ca şi
echivalentele lui din celelalte limbi balcanice.
Adverbul
În latina populară, apar numeroase compuse adverbiale cu ad, de, eccum, in.
Reţinem aici o parte din cele care au fost transmise românei: ad-foras (> afară), ad-
post (> apoi), ad-prope (> aproape), ad-supra (> asupră), ad-*tuncce (> atunci), ad-vix
(> abia); de-hora (> doar), de-quantum (> decât), de-parte (> departe), de-una-die (>
deunăzi); ecce-hic şi ad-hicce (> aici, aci), eccum-modo (> acmu, acum), eccum-sic (>
aşa), eccum-illoc (> acolo); in-ab-ante (> înainte), in-de-retro (> îndărăt), in-per-unam
(> împreună), in-contra-ubi (> încotro), in-ad-post (> înapoi), hac-die (> azi).
Prepoziţia. Conjuncţia
Procedeul compunerii e frecvent şi în crearea de prepoziţii şi conjuncţii: de-in
(> din), de-inter (> dintre), de-intro (> dintru), de-post (> după), de-super (> despre),
illac-ad (> la), per-intro (> pentru), per-extra (> peste), paene-ad (> până), per-in (>
prin), per-inter (> printre); de-sic (> deşi), de-volet-quid (> deoarece), in-quantum (>
încât).
Sintaxa
Dispariţia consoanelor finale a dus la slăbirea flexiunii, mai ales a flexiunii
nominale. În locul desinenţelor cazuale, apar construcţiile cu prepoziţie, care dau o
mai mare claritate frazei. După cum se va vedea mai departe, româna continuă
tendinţa latinei vorbite de a exprima cu ajutorul prepoziţiilor valorile genitivului,
dativului, acuzativului şi ablativului. Flexiunea cazuală exprimată în latină prin
desinenţe impunea o ordine liberă a cuvintelor în frază; prin desinenţă se reda rolul
gramatical exact al cuvântului în frază, indiferent de locul pe care acesta îl ocupa. În
latina populară, o dată cu dispariţia desinenţelor, ordinea liberă a cuvintelor e înlocuită
cu o ordine fixă. Într-un stil neutru, ordinea preferată este subiect-predicat-obiect;
verbul nu mai e la sfârşit, cum era, de regulă, în latina clasică. Dacoromâna are o
ordine fixă, dar, totodată, tinde să dezvolte mai mult libertatea topicii prin
specializarea prepoziţiei pe pentru obiectul direct. De exemplu, se spune: „Mama o
îngrijeşte pe Maria”, dar şi „Pe Maria o îngrijeşte mama” sau „Mama pe Maria o
îngrijeşte”. Prin urmare, în latina populară se preferă o sintaxă mai simplă, întemeiată
mai ales pe coordonare, pe utilizarea prepoziţiilor şi pe o ordine fixă a cuvintelor.
 Formarea cuvintelor
În română, ca şi în latină, compunerea, ca procedeu de formare a cuvintelor,
este foarte slab reprezentată. Compusele moştenite sunt puţine: primăvară (lat. prima
vera, lat. cl. primum ver), miazăzi (lat. mediam diem), miază-noapte (lat. mediam
noctem), Dumnezeu (lat. Domine Deus „Doamne Dumnezeu”, şi în româna populară
se întâlneşte sintagma latină: Doamne Dumnezeule!), codalb (lat. coda-albus), mijloc
(lat. medius locus).
În româna populară, există o mulţime de cuvinte compuse dintr-un substantiv
nearticulat şi un adjectiv: apă-albă „cataractă” la ochi, iarbă-mare, botgros (o pasăre);
sunt frecvente şi în onomastică: Barbălată, Bouroş, Calalb, Ochialbi, Ţarălungă,
Mantaroşie.
Derivarea este o altă modalitate de formare a termenilor și aceasta este de două
tipuri:
a. cu prefixe
 (lat. ad-): abate (lat. abbattere), afuma (lat. affumare), afunda
(lat. affundare), alunga (lat. allongare), amuţi (lat. *ammutire, de la mutus), apune
(lat. apponere).
 de- (lat. de-): degera (lat. degelare), depăna (lat. depannare),
deprinde (lat. deprehendere), depune (lat. deponere).
 des- (lat. dis-): descălţa (lat. discalceare), descăleca (lat. discaballicare),
descărca (lat. discarricare), deschide (lat. discludere).
 în- (lat. in-): încălţa (lat. incalceare), încăleca (lat. incaballicare),
încărca (lat. incarricare), înfrâna (lat. infrenare).
 s- (lat. ex- ): zbate (lat. exbattere), scădea (lat. excadere), smulge
(lat. exmulgere), stoarce (lat. extorquere).
 stră- (lat. extra-): strecura (lat. extracolare), strămuta (lat. extramutare), pe teren
românesc: străbun, strămoş, străvechi etc.
Derivarea cu prefixe este relativ săracă. Prefixele latineşti nu au devenit
productive decât în rare cazuri: aluneca (luneca), sfărâma (fărâma). Există însă unele
verbe care au dezvoltat un număr mare de derivate cu prefixe moştenite ca atare în
română: pune (lat. ponere) – apune (lat. ad-ponere), depune „a pune jos” (lat.
deponere), despune „a domni, a stăpâni”, prepune (lat. praeponere), răpune (lat.
reponere), spune (lat. exponere), supune (lat. subponere); prin urmare, în cazul lui
pune sunt şapte derivate, toate transmise din latină.
Verbul „a pune” a devenit productiv chiar şi în epoca modernă, stând la baza
traducerilor după franceză şi latină pentru neologismele: impune, compune, interpune,
juxtapune, opune, propune, suprapune, transpune.
Din latină s-au păstrat familiile de verbe: prinde (lat. prehendere), aprinde (lat.
adprehendere), cuprinde (lat. comprehendere), deprinde (lat. deprehendere); toarce
(lat. torquere), întoarce (lat. intorquere), stoarce (lat. extorquere).
b. cu sufixe
Derivarea cu sufixe e un procedeu frecvent şi foarte productiv. Cu sufixele
transmise din latină se formează substantive, adjective, verbe. Mai jos sunt prezentate
o parte dintre sufixele moştenite:
 -ar, la nume de agent (lat. -arius: lat. aurarius > aurar, pecorarius > păcurar,
ferrarius > fierar, lignarius > lemnar).
 -atic, adjectival (lat. -aticus: hibernaticus > iernatic, silvaticus > sălbatic,
lunaticus > lunatic).
 -ătate, pentru substantive din adjective (lat. -itas, -itatem: bonitatem > bunătate,
sanitatem > sănătate, plenitatem > plinătate).
 -eaţă (eţe), substantive din adjective (lat. -itia: blanditia > blândeţe, tristitia >
tristeţe; frecvent în română: dulceaţă, negreaţă, albeaţă.
 -el, diminutive (lat. -ellus: porcellus > purcel, porcella > purcea, vitellus > viţel,
retella > reţea); sufix productiv: băieţel, feciorel.
 -et, colective (lat. -etum: fraxinetum > frăsinet, nucetum > nucet, pometum >
pomet);
 -ic, diminutive (lat. -iccus): bunic, rândunică, fiică (de la fie < lat. filia).
 -ime, colective şi substantive din adjective (lat. -imen): acrime, mulţime,
ţărănime.
 -inţă, substantive de la verbe (lat. -entia: credentia > credinţă); frecvent: dorinţă,
putinţă.
  -ior, diminutive (lat. -eolus, -iolus: capreolus > căprior, capreola > căprioară)
 -şor, -işor ca în podişor, merişor, ouşor, botişor.
 -iu (lat. ivus: tardivus > târziu, temporivus > timpuriu).
 -mânt, substantive de la verbe (lat. -mentum: iuramentum > jurământ,
ligamentum > legământ)
 -oi, -oaie, augumentativ (lat. -oneus, sufix adjectival): căsoi, căsoaie, fătoi,
lupoaie, ursoaie.
 -os, adjective de la substantive (lat. -ossus: formosus > frumos, pluviosus >
ploios, umbrosus > umbros), sufix productiv: cărnos, osos.
 -tor, nume de agent (lat. -torius: iudicatorius > judecător); adjective de la verbe:
cumpărător, vânzător; nume de instrumente: încuietoare, strecurătoare.
 -tură, substantive de la verbe (lat. -(t)ura: battitura > bătătură, fractura >
frântură, scriptura > scriptură); sufix foarte productiv: arătură, sămănătură, încărcătură,
săritură.
În concluzie, latina dunăreană, după cum rezultă din descrierea făcută, poate fi
considerată ca cea dintâi perioadă a istoriei limbii române, pentru că numeroase
particularităţi ale românei au apărut (ori numai au început să se contureze) încă din
faza latină.
 Substrat
Substratul este unul dintre rezultatele amestecului de populație, al conviețuirii
de durată a două sau mai multe colectivități, dintre care una este băștinașă, pe teritoriul
devenit comun, iar cealaltă imigrată, stabilită prin cucerire sau dislocări de grupări
umane. În rezultatul acestei conviețuiri se stabilește comunicarea, limba străină intrând
în uz și având astfel drept rezultat bilingvismul, mai mult sau mai puțin extins, ce
conduce la mărginirea limbii populației indigene. Astfel, influenţa autohtonă participă
la geneza limbii române, adică afectează toate compartimentele limbii. De aceea,
spunem că reprezintă substratul limbii române, pe care se grefează stratul propriu-zis
(latina), iar influenţele ulterioare, menite să fie discutate în subcapitalolele ulterioare,
reprezintă adstratul.
În limba română, mai mult decât în alte limbi romanice, există un număr foarte
ridicat de cuvinte ale căror etimologii au rămas necunoscut. De aceea, se consideră că
aparţin substratului elementele care cu certitudine nu provin din latină, din vechea
greacă, din vechea slavă sau care nu au apărut pe terenul intern al limbii (diverse
creaţii accidentale, expresive). După filtrarea materialului atribuit substratului, acesta
se compară în primul rând cu corespondentele din albaneză. Aceasta este o limbă care,
după unii învăţaţi, ar descinde din traco-dacă (sau din daco-moesiană), iar după alţii,
din limba iliră, care se vorbea în antichitate în zona de vest a Peninsulei Balcanice,
deci şi în aria în care se vorbeşte astăzi albaneza.
Nu poate fi acceptată teoria împrumutului din albaneză în română, făcut târziu,
într-o epocă de presupusă comunitate româno-albaneză. Această teorie roesleriană, din
care ar rezulta că românii s-au format în sudul Dunării, poate fi combătută de faptul că
elementele româneşti din substrat au un comportament de evoluţie specific
elementelor latine. Aceasta însemnează că moştenirea din substrat se identifică cu
moştenirea din latină.
Cuvintele autohtone pot fi raportate şi la reminiscenţele traco-dace şi,
bineînţeles, ilire. Mânz, de exemplu, există şi în albaneză (mës, mëzi, cu acelaşi
înţeles), dar şi în tracă: MEZENAI, un atribut al cavalerului trac; mai mult, la ilirii
mesapi există Jupiter Menzana, zeul suprem, căruia i se aduceau ca ofrandă sacrificii
de cai. Cuvântul „mal” are în albaneză un corespondent identic, „mal”, cu înţelesul
„munte”, dar poate fi raportat şi la toponimul Malua, localitate în Dacia. Se pot face,
de asemenea, raportări şi la alte limbi indo-europene, de exemplu, „doină”, cu varianta
„daină” din Banat, poate fi atribuit substratului prin raportare la lituan. „dainà”:
„cântec popular”.
Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi, mai
ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă,
singurele cuvinte rămas fiind introduse în diferite texte greceşti sau latine. Dimitrie
Cantemir pare să fi fost primul care a presupus prezența unor cuvinte de origine dacă
în limba română: „stejar”, „pădure”, „heleșteu”, „cărare”, „grăesc”, „privesc”,
„nimeresc”, în cadrul lucrării sale „Descrierea Moldovei”.
De asemenea, inelul de aur din Ezerovo (Bulgaria)
este un artefact din aur având 31,3 grame și este constituit
dintr-un disc oval, pe care este inscripționat un text
misterios (61 semne pe opt rânduri), nedescifrat până în
prezent, considerat în unanimitate de specialiști ca fiind
unul din puținele texte păstrate în limba tracă.
O altă inscripție cunoscută este „Decebalus per Scorilo”, descoperită pe
probabil cel mai celebru artefact găsit de arheologi la Sarmizegetusa Regia. A fost
interpretată divers de specialiști, ca „Decebal, fiul lui Scorilo” sau ca o simplă marcă
de olar. Există și ipoteza că inscripția ar fi pur și simplu în latină și deci s-ar traduce
„Decebalus prin Scorilo”.
Din materialul lingvistic rămas de la daci e de reţinut, de asemenea, lista de
nume de plante a medicului Pedanios Dioscorides, inclusă într-un tratat de botanică
medicinală („De materia medica”) din secolul I d.Hr. şi în „Herbarius”, opera unui
anonim din secolul al III-lea, cunoscut sub numele de Pseudo-Apuleius Platonicus.
Lista cuprinde 57 de nume de plante atribuite limbii dacilor, care sunt însă foarte greu
de interpretat etimologic, mai cu seamă că textul a fost transmis în copii târzii şi
imperfecte, cu erori mari de scriere. Totuşi, vreo 10-15 nume se explică mai
convingător, prin raportare la albaneză şi la elementele din substrat ale românei:
amolusta (şi amalusta) „muşeţel” s-ar raporta la alb. ambël „dulce”, μαvτία (în alb.
man „dudă, mură”), μόξοuλα „cimbrişor” (alb. modhullë „neghină, măzăriche”, rom.
mazăre), riborasta (rom. brusture, alb. brushtull). Totodată, numele proprii păstrate de
la daci sunt numeroase. E vorba de nume de râuri (în jur de 40), nume de persoane, de
triburi, de zeităţi, toate acestea aproape imposibil de utilizat în descrierea limbii
dacilor.
Conform lui G. Reichenkron, numărul elementelor de substrat de origine traco-
dacă ar fi în română de ordinul sutelor, dacă nu chiar a miilor. Până în prezent s-au
propus explicații etimologice prin traco-dacă pentru un număr de aproximativ 200 de
cuvinte românești, cele mai multe referindu-se a îndeletniciri străvechi sau noțiuni și
procese importante.
Mai mult chiar, au putut fi sesizate unele diferenţe lingvistice regionale în
cadrul teritoriului vast locuit altădată de care se reflectă şi în limba română, în cadrul
elementelor de substrat româneşti distingându-se două mari arii. Prima, aria
elememtelor trace propriu-zise, cu mutația consonantică şi cu corespondențe apropiate
în armeană, constituiă la sud şi la nord de Dunăre (în Moesia Inferior), cuprinde, în
urma unei migrații spre nord și est, Muntenia, Transilvania de est, Moldova, Bucovina
şi Basarabia,. În schimb, a doua este reprezentată la nord de Dunăre, dar mai ales la
sudul fluviului (în partea de sud a Moesiei Superior şi Dardania, în apropiere de patria
primitivă a albanezilor) și cuprinde vestul României, cu alte cuvinte Oltenia, Banatul,
Transilvania de vest, Crișana şi Maramureșul.
Prezentăm în continuare trăsăturile fonetice, gramaticale şi lexicale pe care le
atribuim acţiunii substratului.
Vocală ă, considerată de numeroşi cercetători ca trăsătură esenţială din substrat,
se află şi în albaneză şi bulgară. Ea se explică din evoluţia spontană a lui a
neaccentuat: lat. camisia > rom. cămaşă, alb. këmishë, precum şi din a accentuat în
poziţie nazală: lat. canis > rom. căne (mai târziu câne), alb. qen.
Rotacismul sau rotacizarea este o schimbare fonetică ce constă în transformarea
unei consoane în „r”. În limbile romanice de est s-a produs rotacizarea lui „l”
intervocalic, de exemplu în mola(m) > moară (română), moarã (aromână), moară
(meglenoromână), morę (istroromână). În unele limbi, rotacizarea a avut loc numai în
anumite varietăți regionale, și eventual s-a păstrat. În limba română veche, de
exemplu, este atestat rotacismul lui [n] intervocalic la sfârșitul secolului al XV-lea și
începutul secolului al XVI-lea, în jumătatea de nord a Transilvaniei și în nordul
Moldovei. Fenomenul este prezent în primele scrieri în română, așa-numitele texte
rotacizante („Codicele Voronoțean”, „Psaltirea Voronețeană”, „Psaltirea Scheiană”),
în care întâlnim exemplele: bine > bire, pâne > pâre. În româna modernă, rotacizarea
lui [n] se mai întâlnește numai ca fenomen regional, în unele sate din Munții Apuseni,
de pildă Scărișoara (găiră „găină”, lură „lună”), și este caracteristic istroromânei: bire
„bine”, spure „spune”. Rotacismul e general în dialectul istroromân, precum şi în
albaneza de sud (dialectul tosc). Acest fenomen afectează numai fondul vechi al celor
două limbi.
Consoana h, dispărută de timpuriu din latină, e pusă pe seama acţiunii
substratului, pentru că există cuvinte preromane cu h, ca hameş (de aci verbul a
hămesi), alb. hamës „mâncău, lacom”. De asemenea, în materialul lingvistic dac există
cuvintele: Hierasus (numele Siretului), Histria etc.
Consoana ş provine din s în poziţie moale: lat. sīc > rom. şi, lat. sĕrpens > rom.
şarpe. În albaneză, sh provine din transformarea spontană a lui s în toate cuvintele
anterioare secolului al XI-lea. În hidronimia majoră de origine dacă, sunt multe nume
cu ş: Argeş, Criş, Mureş, Someş, Timiş.
S-a scris mult despre vocabularul românesc moştenit din substrat, dar numărul
cuvintelor diferă de la un cercetător la altul. Elementele sigure sunt cele cu
corespondente identice sau asemănătoare (ca formă şi ca sens) în albaneză. Pentru
unele dintre ele cercetarea etimologică se poate sprijini şi pe reminiscenţele din
repertoriul traco-dac. Iată lista acestor cuvinte: abure, baci, balaur, baltă, bâr (strigăt cu
care se mână oile), brad, brânză, brâu, brusture, căciulă, cătun, ceafă, cioară, cioc,
copac, copil, fărâmă, fluier, gard, groapă, grumaz, mazăre, măgar, măgură, mărar,
mânz, moş, mugur, năpârcă (viperă), noian, pârâu, pupăză, raţă, scrum, sâmbure,
strugure, şopârlă, ţap, ţarc, urdă, vatră, viezure, zgardă.
La aceste 90 de cuvinte sigure din substrat se poate adăuga o listă de 50-60 de
cuvinte, pe care le considerăm numai cu probabilitate ca aparţinând fondului autohton.
Iată câteva dintre acestea: băiat, băl (blond), bulz, burduf, codru, Crăciun, creţ, cruţa.,
curma, daltă, dărâma., fluture, mătură, mire, negură, păstaie, scorbură, stăpân, sterp,
stână, traistă. Se observă că cele mai multe cuvinte din listele de mai sus aparţin
limbajului păstoresc, adică sunt legate de realităţi proprii universului crescătorilor de
vite. Prin caracterul lor profund popular aceste elemente se integrează în fondul lexical
moştenit din latină, care, după cum se ştie, are un mai pronunţat caracter popular,
rustic, decât în celelalte limbi romanice.
 Româna comună
Limba protoromână, numită și română comună sau primitivă, se plasează în
timp după secolul al IV-lea și a evoluat din latina vulgară, fiind considerată de
lingviști o limbă unitară din care s-au desprins ulterior idiomurile considerate de unii
cercetători limbi aparte: româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna. Vorbitorii
acesteia aparţineau unui trunchi etnic unitar, după cum și Rosetti precizează că „nu
există nici un indiciu despre vreo sciziune dialectală a latinei vorbite la nordul şi la
sudul Dunării”.
Singura atestare a protoromânei ar fi, după unii autori, fraza ”Torna, torna,
fratre” („Întoarce-te, Întoarce-te, frate”), rostită în anul 587, în timpul unei campanii
împotriva avarilor, de către un ostaș al armatei bizantine care, observând că povara
purtată de catârul tovarășului ce mărșăluia înaintea lui căzuse, a vrut să-l atenționeze.
Ceilalți ostași ar fi interpretat aceasta ca o comandă de întoarcere și ar fi transmis-o
mai departe în față, ceea ce ar fi provocat deruta oastei. Primul cuvânt, repetat, apare
la cronicarul bizantin Teofilact din Simocatta, în jurul anului 630.
Principalele trăsături ale protoromânei moștenite din latină sau date de evoluții
pornind de la aceasta sunt desinența specifică de genitiv-dativ feminin singular la
substantive și adjective - o casă (nominativ); unei case (genitiv-dativ) -, articolul
hotărât enclitic (lup → lupul), frecvența mărită a terminației de neutru plural –uri (cuib
→ cuiburi), forma de viitor analitică, cu latinescul volo „a voi” ca verb auxiliar (voi
cânta), forma de condițional optativ, prezent (aș cânta), numărul declinărilor redus la
trei (dispar declinările IV și V) și vocala „ă”. De asemenea, la pronumele personal a
apărut seria accentuat-neaccentuat la cazurile dativ şi acuzativ: mie–mi, mine–mă, și
au fost inserate și pronumele relativ-interogative: cene (> cine) din lat. quis, ce din lat.
quid, care din lat. qualis, căntu (dr. cât) din lat. quantus.
Vocabularul românei comune e constituit, în principiu, din toate elementele
lexicale moştenite din latină, indiferent de dispersiunea lor geografică sau de frecvenţa
în comunicare. În general, româna a moştenit, ca şi celelalte limbi romanice,
aproximativ 2.000 de cuvinte. E un fond lexical cristalizat, care nu s-a mai putut
îmbogăţi decât prin mijloace interne, adică prin derivare şi compunere.
Ion Coteanu a întocmit o listă de aproape 600 de cuvinte de origine latină,
comune dacoromânei şi aromânei, utilizate şi astăzi în cele două dialecte, deci cuvinte
importante care în mod sigur aveau acest statut şi în româna comună. Se pot adăuga la
acestea circa 30 de cuvinte din substrat, cu o poziţie solidă în ansamblul vocabularului,
care vor fi fost larg utilizate şi în româna comună.
Există, de asemenea, un număr important de cuvinte, de origine latină,
cunoscute numai în aromână. E greu de dovedit că acestea vor fi avut caracter general
în româna comună, de aceea e mai prudent să le considerăm dialectale şi în perioada
de comunitate. Iată câteva dintre aceste cuvinte: bâşari „sărutare” (lat. basiare), câroari
„căldură mare” (lat. calorem), câstâńu „castan” (lat. castaneus), dimâdari „a chema, a
porunci” (lat. demandare), fauă „linte” (lat. faba), furnu „cuptor” (lat. furnus), nuiarcă
„mamă vitregă” (lat. noverca).
 Româna în contact cu limbile vecine
Influența slavă
Venirea slavilor transfigurează complet fizionomia Peninsulei Balcanice,
întrucât determină o profundă răsturnare în partea Europei Orientale, introducând
astfel un element nou în cadrul populaţiei romane abia formate. Cei care îşi fac acum
apariţia în istorie nu mai sunt incursori trecători, precum goţii, stimulați doar de
dorinţa jafului.
Pătrunderea lor în Peninsula Balcanică trebuie considerată drept un eveniment
îndelung pregătit. La început, coborâţi de la nord în regiunea Carpaţilor, puţin timp
după părăsirea Daciei de legiunile romane, ei au înaintat, puţin câte puţin, spre
malurile Dunării. La început, au trecut în grupuri mici fluviul, la sfârşitul secolului al
III-lea. În secolele IV-V, aceste grupuri mici au locuit în Moesia şi Tracia. Adevărata
imigraţie slavă a început în ultimii ani ai secolului al V-lea, când ostrogoţii au părăsit
ţările dunărene pentru a se îndrepta spre Italia, lăsând loc slavilor, care au asaltat
Imperiul Bizantin, reuşind să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-
dunărean.
În prima jumătate a secolului al VII-lea, aproape toată Peninsula Balcanică se
afla în mâinile slavilor. Contactul dintre ei și români s-a produs atât la nordul cât şi la
sudul Dunării. Prin săpăturile arheologice e dovedită existenţa unei culturi autohtone
în secolele al VII-lea-al VIII-lea, cu alte cuvinte în perioada când slavii stăpâneau la
nordul Dunării, toponimia nord-dunăreană de origine slavă dovedind că românii se
aflau în vechea Dacie atunci.
Importanta influență slavă în daco-română este pusă în legătură cu bilingvismul,
cu istoria țaratelor româno-bulgare și cu rolul slavonei, limbă liturgică și limbă oficială
a voievodatelor române. În schimb, faptul că celelalte limbi romanice de est, din sudul
Dunării, nu au suferit influența lexicală slavă cu aceeași intensitate ca daco-româna,
este pus în legătură cu evoluția separată a populațiilor proto-române din nordul și din
sudul lanțului munților Balcani după instalarea slavilor la Dunărea de Jos începând cu
secolul VI.
 Când încep să pătrundă elementele slave în română, aceasta era o limbă
„formată”, adică vechile legi fonetice de tip latin încetaseră de a mai acţiona. Astfel, în
cuvintele slave, á accentuat în poziţie nazală nu devine ă, î, ca în elementele latine
(blană, hrană), -l simplu intervocalic nu devine –r (colac, milă, pilă), iar grupurile
consonantice cl, gl nu se palatalizează (clădi, clipi, clopot, glas, glumă). Nici
consoanele t, d, s, urmate de i nu se mai transformă în ţ, dz, ş ca în cuvintele din
fondul latin: grădină, clăti, silă.
Ca toate influenţele vechi, cea slavă este considerată adstrat al limbii române și
s-a exercitat pe două căi. Pe de o parte pe cale populară, orală, prin contactul direct
dintre populaţii, deoarece convieţuirea îndelungată a românilor cu slavii a determinat
starea de bilingvism, încheiat cu asimilarea slavilor în masa românească, iar, pe de
alta, pe cale cultă, limba slavă fiind utilizată în biserică, în administraţie, precum și în
cancelariile domneşti. Astfel, primele texte care apar, fie ele cărţi religioase, cronici
sau documente diverse, sunt redactate în slavă.
Cuvintele de origine slavă pătrunse pe cale orală se pot clasifica după un criteriu
cronologic. Cele care se află şi în dialectul aromân aparţin stratului vechi de elemente
slave. Iată câteva cuvinte slave populare cunoscute atât dacoromâni cât şi aromâni:
blid, brazdă, cleşte, clopot, coajă, coasă, colac, gol, a goni, grădină, a hrăni, izvor, jale,
jar, nevastă, nevoie, a plăti, plug, prag, pungă, rană, scump, a topi, zmeu.
Influenţa slavă acoperă aproape toate sferele semantice ale vocabularului
general. Nu ne ocupăm aici de împrumuturile târzii din limbile slave vecine (bulgara,
sârbocroata, polona, ucraineana, rusa):
a) Părţi ale corpului: cârcă, gât, gleznă, obraz, stomac, trup.
b) Particularităţi fizice şi morale: blajin, calic, grozav, lacom, milostiv,
mândru, sărman, slab, vinovat, voinic, vrednic, zdravăn.
c) Locuinţă, obiecte casnice: blană, ciocan, coş, coteţ, grajd, grădină, grindă,
iesle, lanţ, lopată, ogradă, perie, pernă, pivniţă, pod, prag, rogojină, sanie, sfoară,
sticlă, topor, uliţă, zăvor.
d) Natură: crivăţ, crâng, dumbravă, izvor, lapoviţă, livadă, omăt, peşteră,
podgorie, prăpastie, vifor.
 e) Faună: bivol, dihor, gâscă, lebădă, molie, ogar, păianjen, păstrăv,
prepeliţă, ştiucă, veveriţă, vrabie.
f) Acţiuni: clădi, clăti, coborî, croi, dărui, dobândi, dovedi, isprăvi, iubi,
izbi, izgoni, îndrăzni, logodi, lovi, năvăli, nimeri, obosi, odihni, opri, otrăvi, plăti,
porunci, primi, privi, risipi, săvârşi, sfârşi, topi, zâmbi.
Influenţa slavă asupra limbii române este mai evidentă în morfologie. Diferențe
se observă mai ales în cadrul cazului Vocativ, la substantivele feminine, care se
formează pe întreg teritoriul românesc prin desinenţa o, după modelul bulgăresc
„zeno” sau al celui ucrainean „susidko”. Întrucât nu admitem o influenţă analogă şi
pentru vocativul substantivelor masculine care se termină în e, rămâne la latitudinea
noastră să presupunem că vocativul românesc reproduce modelul latin, iar modelul
slav doar accentuează această variantă cazuală. Pe de altă parte, e demn de subliniat că
vocativele româneşti cu e la masculin sunt totuși rare, locul lor ocupându-l vocativul
cu -ule: omule, scumpule, drăguţule. Însă, nicidecum nu putem admite că vocativul cu
–ule este o variantă a nominativului latinesc, la care s-a ataşat, pur şi simplu, articolul
substantival definit, descendent din pronumele demonstrativ latinesc ille, ipoteza fiind
mai degrabă că avem de a face cu o influență slavă.
Influenţa slavei vechi se observă mai ales la derivate. În primul rând, cităm mai
multe prefixe, pe care româna le-a moştenit din slavă, de exemplu: iz-, na, -pa-, po-,
pri-, care se întâlnesc doar în compusele formate în slavă: izbire, năpădire, păgubire,
pocăire, primire. Din mulţimea de prefixe de origine slavă numai următoarele au fost
productive în limba română: ne-, care serveşte în română, ca şi în slavă, la exprimarea
negaţiei, pentru a da un sens peiorativ cuvântului cu care intră în compoziţie
(neadevăr, neastâmpăr, nedreptate, nemurire, neom, neputinţă, nesaţ) sau răz-, ce
serveşte în general ideii de despărţire şi corespunde latinescului dis- (răzbunare,
răzmeriţă, răzbate). În istroromână, această funcţie a prefixului răs- [-res] a fost atît de
bine înţeleasă, încît el l-a înlocuit adesea pe des-: rescoperi (descoperi), rescuts
(desculţ), rezmetso (dezvăţa).
Mult mai numeroase sunt sufixele slave introduse în limba română prin
intermediul slavei. Sufixul -ac corespunde vechiului bulgăresc -aku: siraku (sărac). Se
întâlnește, de asemenea, în cuvintele: prostănac, gânsac, porumbac. De asemenea, -că
este derivativul de vechea bulgară de la -uka, -uku, -iku şi desemnează mai ales
naţionalitatea sau originea: armeancă, italiancă, româncă, ţigancă, orăşeancă, săteancă,
tărancă. Împreună cu sufixul -oai, -că formează substantive de genul feminin şi indică
un titlu, o stare: boieroaică, strigoaică, dar şi unele denumiri de animale de genul
feminin: lupoaică, ursoaică, leoaică. Mai mult, sufixul -eală, de la v. bulg. –eli, este
adăugat la tema verbelor pentru a indica rezultatul acţiunii exprimate: ameţeală,
cheltuială, îndrăzneală, lustruială, croială, iar -nic, reprodus din forma -inicu, formează
în română adjective: destoinic, amarnic, casnic, datornic, darnic. Sufixul -eţ, derivat
din v. bulg. -ici, formează nume de agent: călăreţ, cîntăreţ, drumeţ, cât şi diminutive:
râuleţ, săculeţ, steguleţ, ursuleţ.
 Influența maghiară
Până în sec. 1 d. Hr., o populaţie fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munţii
Altai şi nordul Iranului. Mai târziu, prin secolele VII-VIII, această populaţie este
atestată între Ural şi Volga, apoi între Don şi Nipru. Sub presiunea pecenezilor,
populaţia fino-ugrică, numită mai târziu machiari, sau unguri, se mută între Nipru şi
Nistru. În sec. al IX-lea, ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia şi
Moldova de astăzi şi, sub conducerea lui Arpad, trecând prin stepa Tisei, s-au aşezat,
în anul 896, pe teritoriul fostei provincii romane Panonia, între Dunăre şi Carpaţii
Apuseni. În secolele X şi XI ei au pătruns în Crişana şi Ardeal, cucerind aceste teritorii
treptat, până în anul 1200. Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela III (1172-1196)
povesteşte că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit
de rezistenţa populaţiei locale, alcătuită din volohi şi slavi, adică era o populaţie
romanizată.
Cucerirea Transilvaniei de către maghiari a adus cu sine, treptat, reorganizarea
teritorială, socială, administrativă, odată cu implantarea de instituţii având structură şi
funcţionare specifice cuceritorului. Totodată, factori dintre cei mai importanţi, precum
viaţa de zi cu zi alături de maghiari, contactul constant cu felurite forme de
manifestare ale comunităţii lor şi diferenţele de tot felul (sociale, economice,
educaţionale, organizatorice în general), reflectate în planul vieţii şi al realizărilor
zilnice, vor favoriza pătrunderea de felurite elemente dinspre unii către ceilalţi.
Cadrele organizatorice şi funcţionale ale oraşului şi ale domeniului nobiliar vor
stimula interacţiunea româno-maghiară, prin contactul direct dintre cele două
populaţii, fapt care va conduce la apariţia unui proces de convieţuire socio-economică.
Dincolo de particularităţile cadrului concret în care se va desfăşura realitatea,
caracterul statornic al coprezenţei celor două neamuri, faptul că unul construia o
societate care, treptat, devenea premisă a coexistenţei celor două, au făcut din însăşi
convieţuire instrumentul, calea şi cauza (eficientă şi finală, deopotrivă) multor
modificări de mentalitate, lingvistice şi comportamentale.
Totodată, evoluţia istorică împreună a celor două comunităţi a stimulat şi chiar
forţat contactele de tot felul, cu variate consecinţe, uneori fiind un factor care a
favorizat apariţia chiar şi de distorsiuni, adică a accentuat tendinţele naturale ale celor
două comunităţi de a împrumuta elemente comportamentale, de mentalitate şi de
limbă, în fapt, de a folosi şi integra elemente ale celui cu care se convieţuieşte, totul
conducând la un proces de acomodare şi, în cele din urmă, la modificări ale realităţii.
Chiar dacă, în general, în mediile de convieţuire, influenţele se manifestă în ambele
sensuri, mediul schiţat anterior şi relaţiile pe care acesta le generează tind să
favorizeze dominante, acestea impunându-se, de regulă şi în mod firesc, dinspre partea
cu solicitări şi constrângeri mai mari, plasată pe o poziţie ierarhică superioară - mai
ales când alte repere funcţionale şi eficiente lipsesc sau sunt blocate prin acţiunea
dominanţilor.
În Transilvania ocupată de către maghiari, suprastratul slav a fost destul de
afectat de influenţa maghiară, felurite porţiuni ale sale fiind dizlocate. Chiar dacă
relaţiile dintre români şi cele două neamuri au cunoscut diferenţe consistente, iar
stadiile evolutive găsite de către slavi şi de către maghiari erau altele (în perioada
primelor contacte cu slavii, poporul şi limba română abia se formaseră, deci puteau fi
mai receptivi sub multe aspecte), prin împrejurarea că durata celor două influenţe
diferă incomparabil în favoarea celei maghiare, şi prin prezenţa şi convieţuirea
neîntreruptă a maghiarilor alături de români, forţa, constanţa şi caracterul influenţei
maghiare au marcat, sub toate aspectele, populaţia românească din Transilvania.
Limitele spaţiale ale influenţei maghiare nu se s-au oprit acolo, însă, deoarece, de-a
lungul secolelor, dinspre interiorul arcului carpatic s-a migrat pe întreg teritoriul
românesc, din motive de ordin social şi în funcţie de caracteristicile epocii, mai mult
sau mai puţin tenace, în număr mai mare sau mai mic, dar în mod constant.
Această influenţă a afectat româna mai ales în cadrul lexicului. Se disting,
astfel, două straturi de elemente ungureşti în română: unele vechi, cunoscute în toate
graiurile dacoromâne, altele, mai noi, cu întrebuinţare restrânsă la graiurile din
Transilvania. Răspândirea în toată dacoromâna a fondului vechi şi general de elemente
maghiare se explică prin mişcările de populaţie (păstorit, băjenărit) dinspre
Transilvania spre Moldova şi Ţara Românească. Cuvinte care aparţin acestui strat
vechi sunt: a alcătui, a bănui, a bântui, belşug, bâlci, a cheltui, chin, chip, a făgădui,
gazdă, hotar, a îngădui, a întâlni, lăcaş, meşter, neam, oraş, sălaş, sobă, tâlhar, vamă.
Se observă că unele dintre acestea sunt importante în ansamblul lexical românesc, ceea
ce însemnează că au pătruns pe calea directă a contactului popular. De remarcat în
mod special verbele termainte în -ui, care au avut ca model verbele slave terminate în
–ovati (sl. darovati > rom. dărui). Din maghiară au fost preluate în română şi câteva
sufixe: -şag (furtişag, rămăşag, vălmăşag), -eș (chipeș, gureș).
 Influența turcă
Începând cu secolul al IX-lea pătrund pe teritoriul ţării mai multe neamuri
turcice. Sunt semnalate mai întâi triburile de pecenegi (numiţi în izvoarele latine bessi,
bisseni), care vin drept păstori şi crescători de cai. Se stabilesc în Moldova la sfârşitul
secolului al IX-lea, de unde trec în Muntenia şi Transilvania. Limba pecenegilor nu ne
este cunoscută, de la ei rămânând doar câteva toponime, spre exemplu Peceneaga (în
Buzău), Pecenişca (în Banat). Presupunem că şi numele „pădurii românilor şi
pecenegilor” din sudul Transilvaniei, menţionat în 1224, este în legătură cu numele
lor: Silva Blachorum et Bissenorum. Așadar, o deducţie istorică importantă extrasă din
acest aspect este că românii se aflau în Transilvania la începutul secolului al XIII-lea.
Cumanii, alte triburi turcice, apar în sudul Basarabiei, la sfârşitul secolului al XI-lea,
de unde pătrund în Muntenia, Oltenia, Transilvania. Luând în considerare că în secolul
al XIII-lea Moldova şi Ţara Românească sunt numite Cumania de către autorii vremii,
infuența lor se dovedește a fi una foarte importantă.
Din limba cumană, dispunem de un glosar latin-persan-cuman, redactat în 1303
de misionari italieni şi germani, în 1880, lucrarea fiind editată sub titlul „Codex
Cumanicus”. Este dificil de afirmat dacă în română aceste cuvinte au intrat din
cumană sau din turcă: baci, buzdugan, catâr, hambar, maimuţă, maramă, murdar,
suman. Multe dintre acestea există şi în aromână, precum şi în albaneză, ceea ce
înseamnă că ipoteza conform căreia ar fi turceşti este mai probabilă. Din toponimie, s-
ar datora originii cumane cuvinte precum: Teleorman (compus din teli „nebun,
sălbatic” şi orman „pădure”, deci „pădure sălbatică, deasă, de nepătruns”), Caracal
(compus din kara „negru” şi kala „castel, fortificaţie”), numele terminate în -ui
accentuat: Bahlui, Călmăţui, Covurlui, Vaslui şi, bineînţeles, Comana, Vadul
Cumanilor, Comăneşti.
Turcii sosesc în Europa din Asia Mică, la mijlocul secolului al XIV-lea,
cucerind, rând pe rând, toate ţările balcanice. După victoria turcilor la Nicopole (1396)
împotriva cruciadei conduse de regele Ungariei, Bulgaria devine provincie turcească.
În 1453, cuceresc Constantinopolul prin Mahomed al II-lea, iar în 1459, Serbia devine
şi ea provincie turcească. Ţările Române cad sub suzeranitate turcească, dar niciodată
nu au fost supuse ca provincii otomane. Raporturile acestea durează aproape cinci
secole, de pe la 1400 până la mijlocul secolului al XIX-lea.
Influenţa turcească în plan lingvistic a afectat mai ales laturile concrete ale
vocabularului românesc. Ea a fost studiată amănunţit de Lazăr Şăineanu, în lucrarea
„Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române”, din care extragem o listă de
cuvinte care se referă la locuinţă (cerdac, hambar, odaie, tavan, duşumea, cearşaf,
lighean, saltea, chibrit), hrană (baclava, cafea, caşcaval, iaurt, pilaf, sarma, telemea,
tutun), îmbrăcăminte (basma, ciorap, şalvari), floră și faună (dovleac, fistic, lalea,
liliac, cais, nufăr, salcâm, bursuc, şalău). Se observă că aproape toate cuvintele au
accentul pe silaba finală., acesta fiind un criteriu de recunoaştere a elementelor turceşti
din vocabularul vechi al limbii române.
Influenţa turcă este aproape uniformă în toate limbile balcanice, de aci
observaţia că popoarele din zona noastră aveau aproximativ aceleaşi trebuinţe
materiale. Elementele turceşti, dispersate uniform, pot constitui o dovadă în favoarea
conceptului de uniune lingvistică balcanică.
Prin turcă, au pătruns în limbile balcanice, deci şi în română, numeroase cuvinte
din persană (duşman, papuc, ghiulea) şi mai ales din arabă (cusur, hain, haz, şiret,
atlaz, catifea, acadea, tabac, tarhon, musafir, muşama).
În primele secole de influenţă turcă, au pătruns în română cuvinte care, în marea
lor majoritate, au devenit populare. În epoca fanariotă însă, epocă de apogeu a acestei
influenţe, au intrat multe turcisme utilizate în limbajele specializate privind
administraţia, armata, relaţiile oficiale. Cele mai multe dintre acestea au dispărut spre
1830-1850, o dată cu dispariţia noţiunilor pe care le denumeau.
 Influența greacă
Influenţa greacă s-a exercitat asupra românei în diferite perioade de evoluţie,
variind ca intensitate. Se poate spune că e o influenţă care a afectat româna, direct sau
indirect, de la originile ei până astăzi. Greaca era limba unei culturi şi civilizaţii
superioare, prin urmare era firesc ca influenţa ei să se resimtă în toate limbile
balcanice. În primele şase secole ale erei creştine, Peninsula Balcanică era împărţită în
două mari zone de cultură: una greacă la sud, alta latină la nord, cu graniţa dintre ele,
fixată pe baza inscripţiilor, corespunzând aproximativ cu munţii Haemus. Aceasta nu
trebuie înţeleasă ca o graniţă rigidă‚ între lumea de limbă greacă şi lumea de limbă
latină, pentru că elenismul, ca formă de civilizaţie şi cultură, pătrunsese de timpuriu şi
la nord de această linie de demarcaţie.
În română, se disting trei straturi de influenţă greacă:
1. Elenisme intrate în latina dunăreană, de unde le-a moştenit româna (secolele
I-VI);
2. Cuvinte din greaca bizantină (sau medio-greacă), (secolele VII-XV);
3. Cuvinte neogreceşti, intrate în română începând cu secolul XVI şi sfârşind cu
prima jumătate a secolului XIX (epoca antefanariotă şi epoca fanariotă – 1711-1821).
Cuvintele din primul strat integrate în latină s-au păstrat în aproape toate limbile
romanice. Astfel, se găsesc în mai multe idiomuri romanice cuvinte precum: a amăgi,
carte, farmec, gutuie, a măcina, mărgea, mesteacăn, a mângâia şi, în ceea ce privește
cuvintele din terminologia religioasă întâlnim: biserică, creştin, drac, înger, a boteza, a
blestema, preot.
Cuvintele din greaca bizantină sunt rezultatul unui intens proces de grecizare a
întregii Peninsule Balcanice. Către secolul al VII-lea, greaca devine limbă oficială în
Imperiul Roman de Răsărit, după ce coexistase, secole de-a rândul, cu latina şi suferise
o puternică influenţă din partea acesteia. În nordul Peninsulei Balcanice, se vorbea mai
ales latina, în timp ce în jumătatea sudică se vorbea greaca. În secolele al XI-lea-al
XII-lea, Imperiul bizantin se extinsese până la Dunăre, deci ajunsese în vecinătatea
imediată a românilor nord-dunăreni. Flota greacă era nestingherită în Marea Neagră şi
pe Dunăre. Din această perioadă, ne-au rămas numele topice Constanţa, Mangalia,
Sulina sau termeni comuni legaţi de comerţ, ca spre exemplu: a agonisi, folos, mătasă,
prisos. Haralambie Mihăescu considera că împrumuturile bizantine sunt în română 278
de toate, dintre care însă numai 22 intrate direct, iar 254 prin filieră slavă şi 2 prin
latina medievală (bumbac şi căpitan).
Cuvintele bizantine prin intermediar slav circulau în textele slave care se
tipăreau în Ţările Române și aparţin la cele mai diverse domenii: floră, faună, comerţ,
biserică. O parte din acestea sunt: busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, sfeclă sau
cuvinte din domeniul religiei: acatist, liturghie, apostol, parastas, anaforă, aghiazmă,
colivă, mir, mănăstire, arhanghel. Prin slavi, pătrund şi termeni de comerţ, de felul:
ieftin, a lipsi, mirodenie, a mirosi, orez, piper, săpun, tigaie sau termeni de cancelarie:
călimară, condei, dascăl.
Din listele întocmite de Mihăescu ar rezulta că raporturile directe ale românilor
cu grecii în perioada bizantină au fost mai strânse decât crede cunoscutul elenist. E
riscant să considerăm această influenţă exercitată aproape în totalitate prin intermediar
slav, mai ales din cauza faptului că multe dintre cuvintele bizantine din română au
caracter popular, nu în exclusivitate livresc: argat, cămin, cărămidă, pat, scufie, zahăr,
trandafir, zodie.
Constantinopolul devine al turcilor începând cu 1453, când începe expansiunea
puterii otomane în Balcani. Ţările din vecinătatea noastră sunt supuse rând pe rând, iar
mulţi greci emigrează în Ţările Române. În secolul al XVIII-lea, greaca ajunge limbă
de cultură: în 1660, se întemeiază la Iaşi o şcoală grecească, apoi, în 1689, alta la
Bucureşti. Din 1711, când turcii înving rășii la Stănileşti pe Prut, se instalează la noi
domniile fanariote, care durează până la 1821, influenţa neogreacă devenind foarte
puternică. Pătrund în română termeni de cultură (arte, ştiinţe, muzică), termeni politici,
de administraţie, de civilizaţie modernă. L. Gáldi, un lingvist maghiar, a numărat peste
1.200 de cuvinte neogreceşti din română, observând însă că abia o zecime dintre
acestea au rezistat timpului. Sunt cuvinte de felul: a aerisi, fasole, fundă, furtună,
monedă, patimă, portocală, scrumbie, a molipsi, molimă, nostim, a plictisi, ţaţă,
prosop.
În secolele al XIX-lea-al XX-lea, pătrund din greacă, de regulă indirect, prin
limbile romanice (sau chiar germanice), numeroase neologisme (multe derivate cu
prefixoide), legate de domeniile culturii, ştiinţei, artei și tehnicii.
 Influența franceză
Dacă în ceea ce priveşte celelalte influenţe exercitate asupra limbii române
literare, părerile sunt împărţite, în ceea ce priveşte influenţa franceză majoritatea
opiniilor converg spre sublinierea importanţei acestui fenomen pentru redefinirea
fizionomiei neolatine a limbii române şi pentru modernizarea şi occidentalizarea
culturii româneşti în general. Vorbind despre „providenţiala influenţă franceză”,
Pompiliu Eliade constată că „această influenţă s-a făcut cel mai mult simţită şi a adus
schimbările cele mai adânci ale vechilor stări de lucruri în Principatele Dunărene. Ea a
modelat pentru o bună bucată de vreme gândirea şi sensibilitatea românească şi poate
fi identificată în toate manifestările spiritualităţii româneşti, atât în politică, cât şi în
legislaţie, atât în literatură, cât şi în administraţie sau în viaţa socială” .
Despre o influenţă a limbii franceze asupra limbii române se poate vorbi
începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, când în Principatele Române au apărut
primele semne ale civilizaţiei franceze. Datorită împrejurărilor istorice şi culturale în
care s-a dezvoltat poporul român în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, limba română
literară a avut de suferit de pe urma influenţelor străine (slavonă, greacă, turcă,
maghiară) care au defavorizat-o şi au împiedicat-o să aibă o evoluţie favorabilă
asemănătoare celorlalte limbi de cultură europene. Primul obstacol de care s-au lovit
traducătorii din secolului al XVI-lea, de altfel ca şi toţi cărturarii din veacul următor, a
fost sărăcia vocabularului, numărul restrâns de sinonime şi de termeni abstracţi,
precum şi lipsa unor termeni adecvaţi denumirii multor noţiuni şi idei noi.
Ideea necesităţii îmbogăţirii limbii române literare cu împrumuturi din alte
limbi, mai ales din limba latină şi din limbile romanice, s-a născut încă din secolul al
XVII-lea, când, preocupaţi de argumentarea originii poporului român, cronicarii ajung,
în mod firesc, la demonstrarea originii latine a limbii române şi îşi pun problema
îmbogăţirii vocabularului cu termeni noi din cele mai cunoscute limbi de cultură,
greaca şi latina, dar şi din limbile romanice.
În scrierile lui Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino, dar mai ales
în opera lui Dimitrie Cantemir, găsim neologisme latino-romanice, unele trădând o
filieră polonă, rusă sau greacă. Iată câteva dintre acestea: articule, avocat, calendar,
cristal, diiamant, experienţia, fantezie, metafisică, oraţie, providenţia, parolă (Ion
Neculce) decadă, meleon, providenţie (Constantin Cantacuzino), canţilar, comendant,
diplomă, fundament, poetic, prinţipal (Dimitrie Cantemir).
Momentul salutar pentru cultura românească pare să fi fost începutul influenţei
franceze, manifestată mai întâi, pe cale directă, prin intermediul vorbitorilor nativi de
limbă franceză şi, mai apoi, prin intermediul traducerilor, al scrisului în general.
Admiratori ai culturii franceze, domnitorii fanarioţi Constantin Mavrocordat, Grigore
Ghica, Alexandru Ipsilanti, au contribuit la pătrunderea elementului francez în limba
română şi, odată cu acesta, la introducerea unei imagini a ceea ce reprezenta civilizaţia
occidentală. Venind în Principate, fanarioţii aduceau cu ei secretari şi perceptori
francezi însărcinaţi cu educaţia copiilor domnitorului. Prin intermediul lor, limba
franceză a fost introdusă la curtea domnească şi în rândul boierilor. Secretarii, printre
care Jean-Louis Carra şi contele d’Hauterive, au fost cei care au răspândit numele de
Moldova şi de Valahia în Franţa, prin publicaţiile lor. Tot domnitorilor fanarioţi li se
datorează introducerea primelor cărţi franceze în Ţările Române.
Clasicii Corneille, Racine, Molière nu lipseau din bibliotecile boierilor români,
iar unii dintre aceştia nu se mulţumeau doar cu lectura operelor, ci făceau diferite
observaţii cu privire la vocabular, oferind cuvintelor franţuzeşti corespondente în
greacă sau în română. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
următor se traduc în limba greacă manuale franceze de istorie, de filosofie, de
matematică, de chimie, dar şi operele autorilor francezi cunoscuţi: Marmotel, Voltaire,
Fénelon, Fontenelle, Rousseau.
Tot în această perioadă au apărut şi primele gramatici şi dicţionare ale limbii
franceze. Nicolae Caragea a scris în greceşte lucrarea „Gramatică a limbii franceze”
tipărită în 1806, iar Alexandru Mavrocordat a realizat primul Dicţionar francez-grec şi
grec-francez. Primul Dicţionar francez-român şi român-francez a fost redactat de Jean-
Alexandre Vaillant, în 1839, fiind urmat de un al doilea, de proporţii mai mari,
aparţinând lui P.Poenaru, Fl.Aaron şi G.Hill.
În asemenea condiţii istorice şi culturale, multe neologisme de origine latino-
romanică au pătruns în limba română prin filieră neogreacă. Dovadă stau derivatele
formate cu ajutorul sufixului -(ar)isi: adresarisi (fr. adresser), ocuparisi (fr. occuper),
publicarisi (fr. publier). Un fenomen asemănător a vizat, în Transilvania, sufixul
maghiar -ălui cu care au fost derivate cuvinte provenind din franceză sau latină.
O altă cale de pătrundere a limbii şi culturii franceze s-a manifestat la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, ca o consecinţă a
evenimentelor politice petrecute în Franţa şi, în primul rând, a Revoluţiei din 1789.
După căderea lui Napoleon şi restaurarea vechiului regim, numeroşi nobili francezi
emigrează în Ţările Române. O parte dintre aceşti emigranţi se angajează ca dascăli în
casele boiereşti, făcând astfel cunoscute atât limba şi cultura franceză, cât şi ideile
politice şi filosofice care pregătiseră Revoluţia franceză (fraternitate, egalitate,
libertate) şi care au fost îmbrăţişate de boierii din Principate, interesaţi să scape de sub
dominaţia turcilor şi a grecilor.
Unele neologisme franceze şi romanice, mai ales din sfera militară şi
administrativă, au pătruns în limba română prin filieră rusească. Într-o primă fază,
transferul de elemente de origine franceză a fost favorizat de prezenţa ofiţerilor ruşi în
Principate în perioada războaielor ruso-turce, dar şi a consulilor ruşi la Bucureşti care
se foloseau de limba franceză în relaţiile diplomatice. Prin filieră rusească, mai ales în
vremea Regulamentului Organic, au pătruns în vocabularul limbii române elemente
din terminologia franceză referitoare la organizarea militară şi administrativă. În acest
mod, limba română a primit o serie de cuvinte terminate în -(ţ)ie (artilerie,
administraţie, cavalerie, comisie, constituţie, infanterie) în timp ce variantele mai
vechi în -(ţ)iune (administraţiune, comisiune, constituţiune) provin direct din franceză.
În prima parte a secolului al XIX-lea, influenţa franceză devine din ce în ce mai
evidentă şi datorită tinerilor intelectuali care îşi fac studiile în Franţa, unde însuşesc
limba franceză la sursă şi iau cunoştinţă în mod direct de literatura şi ideile novatoare
ale acestei ţări. Întorşi în ţară, aceşti „franţuziţi”, cum erau ridiculizaţi de boierimea
conservatoare, devin exponenţi ai influenţei franceze în cultura şi limba noastră. Presa
a avut, de asemenea, un rol important în propagarea elementelor de cultură franceză.
Astfel, limba franceză devine limba la modă a boierimii, în locul celei greceşti, fiind
folosită din ce în ce mai des în conversaţia curentă sau în corespondenţă. În legătură
cu acest aspect, Ana Goldiş-Poalelungi vorbeşte chiar de un „bilingvism franco-
român” ce caracteriza, în secolul al XIX-lea, anumite medii sociale din Ţările
Române.
Această efervescenţă lingvistică a generat însă şi folosirea abuzivă a unor
împrumuturi scrise, pronunţate şi înţelese în mod greşit de persoane care năzuiau să
ţină pas cu moda vremii. Prin urmare, aceste franţuzisme răspândite în limbajul
familiar şi-au dovedit în timp inutilitatea şi au dispărut, fiind criticate şi ridiculizate de
scriitorii vremii, printre care M. Kogălniceanu, I.L. Caragiale sau V. Alecsandri.
Ritmul împrumuturilor din limba franceză s-a menţinut şi în secolul al XX-lea
pentru unele sectoare de activitate (viaţă socială, gastronomie, vestimentaţie,
toponimie, ştiinţă, tehnică, economie, administraţie, sport), dar, îndeosebi, pentru
domeniile umaniste. Procesul a fost susţinut şi de teoriile lovinesciene care încurajau
împrumutul cultural în vederea sincronizării culturii româneşti cu spiritul veacului
european. Totuşi, deşi în număr considerabil, noile achiziţii prin împrumut nu au mai
schimbat profilul limbii literare conturat la sfârşitul secolului anterior.
Excesul de neologisme a dus chiar la crearea unui vocabular „standardizat, cu
cuvinte cosmopolite şi expresii-clişeu”, după cum observă Sextil Puşcariu, analizând
limbajul gazetarilor şi al scriitorilor din această perioadă. Este interesant de observat
că majoritatea neologismelor de origine franceză, pe care Sextil Puşcariu le prezintă ca
fiind nepotrivite pentru simţul limbii, datorită folosirii lor în exces, s-au păstrat şi s-au
integrat perfect în vocabularul limbii române: anvergură, bravadă, epata, eşantion,
festin, nonşalant, şoc, tandru.
În general, scriitorii moderniști au recurs la valorificarea elementelor de origine
franceză adaptate sau neadaptate (xenisme), elemente cu potenţial expresiv şi care
relevă prestanţa culturală a limbii franceze. O trăsătură distinctivă a xenismelor o
constituie modalitatea de integrare în structura morfologică şi sintactică a textului
literar. Deşi majoritatea păstrează forma intactă a etimonului, xenismele sunt
„românizate” în sensul unei încadrări parţiale în sistemul morfologic al limbii române,
realizate prin adăugarea desinenţelor de plural şi a articolului hotărât.
 Influența engleză
Fiecare epocă a avut neologismele sale: slavonisme (cuvinte intrate în limbă în
special prin traducerile de cărţi bisericeşti), grecisme, turcisme (în perioada fanariotă),
ungurisme (mai ales în perioada stăpânirii austro-ungare în Transilvania), franţuzisme
(mai ales în epoca modernă), anglicisme şi americanisme mai recent.
Oprindu-ne la influenţa limbii engleze, primul fapt demn de menţionat este că
vorbim de un fenomen internaţional (nu numai european, ci şi mondial). Împrumutul
masiv de termeni angloamericani s-a manifestat după al doilea război mondial în
majoritatea limbilor europene şi nu numai. Vorbim de un fenomen explicabil mai ales
prin progresul anumitor domenii ale tehnicii, o pătrundere masivă, care continuă să
crească într-un ritm accelerat, dar care îşi găseşte motivaţia în necesitatea de a
desemna anumite realităţi extralingvistice noi.
Împrumuturile necesare sunt acele cuvinte, sintagme sau unităţi frazeologice
care nu au un corespondent în limba română sau care prezintă unele avantaje în raport
cu termenul autohton. În acest sens, anglicismele necesare au avantajul preciziei, al
brevilocvenţei şi nu în ultimul rând al circulaţiei internaţionale. Ele sunt motivate de
noutatea referentului. În acelaşi timp, luăm în calcul şi o motivare denotativă şi,
riscăm a afirma chiar una conotativă, în anumite situaţii, chiar dacă mai puţine la
număr.
Anglicismele stilistice nu au, în general, echivalente în limba română, întrucât
denumesc realităţi apărute recent în diferite domenii ale culturii materiale şi spirituale.
Vom face o scurtă trecere în revistă a domeniilor în care apar aceste anglicisme: în cel
al sportului, avem exemple precum: fotbal, baschet, rugby, volei, skateboard, în cel
economic întâlnim: laptop, walkman, pager, sponsor, hard, soft (din nou trunchieri din
engleză: hardware, software). Apar aici şi verbe precum a scana, o formă adaptată la
realitatea lingvistică românească din englezescul to scan (a examina ceva în detaliu, cu
ajutorul unui fascicul de raze X). În domeniul comunicaţiilor şi presei există termenii:
computer, web, clip (video-clip), e-mail, iar în cel al gastronomiei regăsim fast-food,
ketchup, hamburger.
În mod cert numărul domeniilor în care îşi fac apariţia anglicismele denotative
este mult mai mare decât cel expus aici, dar intenţia nu a fost de a epuiza exemplele, ci
de a sublinia diversitatea acestor domenii. Principalul avantaj al utilizării acestor
termeni este caracterul lor internaţional, care facilitează schimbul de informaţii şi
tehnologii între specialişti. Având funcţie denominativă, aceşti termeni sunt lipsiţi de
expresivitate.
Anglicismele ,,de lux” sunt împrumuturi inutile, care ţin de tendinţa de ordin
subiectiv a unor categorii sociale de a se individualiza lingvistic în acest mod. Sunt
fapte de snobism şi ca atare nu vom insista decât cu puţine exemple: advertising
(publicitate), band (orchestră), fashion (modă), toast (pâine prăjită).
Norma lingvistică presupune mai multe aspecte, unele dintre ele chiar
contradictorii. Intenţia noastră nu este de a impune o astfel de normă, ci doar de a
constata dificultăţile de adaptare a anglicismelor la sistemul flexionar românesc, la cel
fonetic, oscilaţiile în scrierea lor, extinderile sau restrângerile de sens şi alte asemenea
situaţii. Discutăm, totuşi, despre normă, întrucât studiile care dezbat problema
anglicismelor au relevat anumite aspecte care, prin caracterul lor regulat, repetabil, pot
fi considerate ca având caracter de normă.
Adaptarea fonetică şi grafică depinde de mai mulţi factori: momentul intrării în
limbă, conştiinţa lingvistică a vorbitorilor (cunoaşterea sau necunoaşterea limbii
engleze). Cunoscătorii limbii engleze acţionează ca ,,frână” în calea adaptării.
Caracterul internaţional al anglicismelor denotative motivează folosirea lor în forma
originară (tocmai pentru a fi un ,,instrument” facil de comunicare între specialişti şi nu
numai). Ele nu se vor adapta niciodată, tocmai datorită acestui caracter: lobby, hobby,
thriller, brandy, ketchup, western.
Un alt factor demn de menţionat este filiera de pătrundere în limba română.
Avem anglicisme pătrunse prin filieră franceză (şalanger din challenger, golaveraj din
goal-average) şi germană (forme incorecte ortografiate cu ş pentru start, sprint,
strand). O manifestare evidentă de snobism lingvistic este în cazul anglicismelor
intrate demult în limbă şi care sunt ortografiate conform etimologiei lor, deşi acestea
sunt adaptate fonetic şi grafic: interview (pentru interviu), clown (pentru clovn), leader
(pentru lider) ş.a. Acele anglicisme care au pătruns în limba vorbită se ortografiază
fonetic. Cel mai cunoscut exemplu în acest caz este blugi, care s-a adaptat total.
Adaptarea morfosintactică o devansează pe cea fonetică şi grafică.
 În privinţa genului la substantive (acestea fiind cele mai numeroase părţi de
vorbire împrumutate), majoritatea anglicismelor care desemnează inanimate se
încadrează în categoria neutrului românesc: star – staruri, cocteil – cocteiluri, weekend
– weekenduri, trening – treninguri, meci – meciuri. Un singur inanimat a trecut la
feminin şi e acceptat în varianta literară: giacă, prin analogie cu jachetă, oricum
ambele provenite din englezescul jacket (în DEX apare şi varianta geacă). O situaţie
intresantă apare în cazul unui termen precum miss, care, conform genului natural ar
trebui să fie feminin, dar el îşi formează pluralul în –uri, la fel ca substantivele neutre.
Ne îndepărtăm astfel de regula concordanţei între genul natural şi cel gramatical.
Există şi substantive împrumutate din engleză care nu s-au adaptat
morfosintactic. Situaţii aparte avem când vorbitorii români nu recunosc formele de
plural englezeşti (desinenţa –s), iar prin adăugarea desinenţelor româneşti se ajunge la
forme cu caracter pleonastic: ,,pungile de snacksuri”, ,,bestsellersuri româneşti”, ,,un
pachet de sticksuri” (aşa-numitul pleonasm morfologic). Suntem de părere că în
cazurile anterior menţionate, frecvenţa utilizării lor a contribuit la considerarea acestor
forme drept corecte. Dintre substantivele care nu s-au adaptat sub acest aspect al
limbii, menţionăm pe mass-media. În fapt, întâlnim două situaţii diferite la acest
termen. În acord cu etimologia (media fiind, aşa cum se ştie, pluralul cuvântului
latinesc medium ,,mijloc”) apare acordul la plural: Mass-media au anunţat că...
Conform criteriului formal, substantivul poate apărea şi drept substantiv feminin
invariabil, având numai formă de singular. Ca urmare a acestui fapt se folosesc
enunţuri precum: Mass-media locală a anunţat ...
Verbele împrumutate din limba engleză sunt mai puţine decât substantivele, dar
la ele adaptarea morfosintactică este obligatorie şi se face prin încadrarea în prima
conjugare (cu sufixul –ez la persoana I a indicativului prezent). Astfel avem: a dribla,
a accesa, a procesa, a sponsoriza, a implementa.
Anglicismele nu au determinat o ,,alterare” a limbii române, ci, dimpotrivă, au
contribuit la permanenta ei înnoire şi reconstrucţie, la nuanţarea ei semantică şi
stilistică, la modernizarea lexicului. Influenţa limbii engleze nu trebuie să fie
considerată un fenomen negativ, nefiind cu nimic mai periculos decât alte influenţe
străine care s-au manifesta de-a lungul timpului în limba noastră, atâta timp cât nu se
exagerează folosirea lor.
Esenţa limbii este aceea de a se reînnoi în permanenţă. Împrumutul din alte
limbi reprezintă un aspect al creativităţii lingvistice prin care limba se schimbă,
îmbogăţindu-se neîncetat pentru a corespunde unor realităţi în permanenţă noi.
 Apariţia şi evoluţia scrisului românesc
O mare realizare în dezvoltarea culturii unui popor sau a unei ţări o are şi
cultura literaturii scrise, parte componentă a procesului literar. Cultura scrisului capătă
în Moldova o dezvoltare destul de accentuată în perioada feudalismului dezvoltat şi
este o preocupare mai mult a clasei dominante. Procesul literar în Moldova îşi are
specificul său de dezvoltare, dat fiind faptul că principatul Moldovei, cât şi al
Munteniei, deşi ocupate de turci, n-au fost transformate în paşalâcuri, păstrându-şi
astfel, pe cât a fost posibil, statalitatea şi dezvoltarea culturală independentă spre
deosebire de popoarele grecilor, bulgarilor şi sârbilor, care şi-au perdut cu desăvârşire
existenţa lor statală sub dominaţia turcească.
Acest fapt a permis dezvoltarea literaturii populare orale (folclorul) cât şi a
literaturii scrise la popoarele din Delta Dunării. Literatura orală se dezvolta pe măsura
timpului şi exprima năzuinţele de eliberare a poporului de sub jugul străin, întruchipa
eposul luptelor legendare şi a eroilor îndrăgiţi, se deplângea viaţa grea a oamenilor
simpli sub exploatarea feudală, se respectau tradiţii folclorice menţinute din neam în
neam. Dominaţia de un secol a sistemului fanariot a dus la decăderea cuturală pe
meleagurile noastre, în primul rând prin faptul că se impunea o cultură străină în
mediul moldovenesc, limba greacă a uzurpat locul limbii materne în administraţie şi în
învăţământ. Însă ocupaţia fanariotă trebuie privită într-un mod compex, deoarece pe
lângă regrese, ea a avut şi o importanţă incontestabilă pentru populaţia principatelor,
ea fiind racordată mai devreme la elementele civilizaţiei şi mentalităţii moderne,
având relaţii strânse cu Italia, Austria şi Rusia, mult mai avansate.
În Moldova, paralel cu studiul clasicilor, a început să se acorde atenţie tot mai
mare disciplinelor ştiinţifice, contribuind la ridicarea nivelului general al cărturăriei în
rândul maselor. Un alt aspect pozitiv al culturii neogreacă a fost prin excelenţă un
apanaj al păturilor privelegiate, care, deşi având un caracter conservator, nu acceptau
într-u totul o cultură, o limbă, cu atât mai mult un scris străin. Acest factor a şi fost un
indiciu mobilizator pentru privelegiaţii societăţii moldoveneşti de atunci, să tindă spre
o literatură scrisă în limba română, cu atât mai mult, că exista şi o tradiţie
cărturărească. Este cunoscut faptul, că pe lângă biserici şi mănăstiri se creau şcoli şi
centre care dirijau procesul de învăţătură, se ocupau de scrisul şi traducerile textelor
din slavonă, greacă, bizantină iar mai apoi şi tipăritul cărţilor. Aceasta a condiţionat
formarea unui număr mare de oameni ai cărţii – de copişti, desenatori şi legători, de
pisari, deci şi grămătici, care ştiau să scrie fel de fel de acte oficiale şi neoficiale;
exista şi o clasă de ştiutori de carte slavonă, în special clericii. Perpetua scrisul
religios, iar genul literar era exprimat prin istoriografia cronicărească, vechile
letopiseţe ale lui Ureche, Costin şi Neculce, cărturari care scriau şi în româneşte.
Până în 1860, scrierea în limba română s-a făcut cu alfabet chirilic, compus din
43 de litere și creat de frații călugări Chiril și Metodiu. Trecerea la alfabetul latin nu a
fost bruscă, ci a cunoscut faze intermediare. Primul document în limba română datează
din iulie 1521 şi se intitulează „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” către judeţele
Braşovului prin care se comunică, că turcii pregătesc o invazie militară în
Transilvania. Documentul conţinea opt fraze. Din secolul al XVI-lea datează
numeroase alte documente originale scrise în limba română, ele reprezentând diverse
testamente, acte de vânzare-cumpărare sau foi de zestre. Documentele vremii au
păstrat mai multe nume de cărturari, care au contribuit la dezvoltarea culturii scrisului
în limba română. Filip Moldoveanul a fost unul dintre ei care a realizat la Sibiu în iulie
1544 prima carte tipărită în limba română „Catehismul Lutheran”, căruia i se mai
zicea şi „Întrebare creştinească”. Deşi cartea nu s-a păstrat, despre existenţa ei vorbesc
chitanţele ajunse până la noi, unde se indică cheltuielile suportate de tipografie la
editarea ei. Tot Filip Moldoveanul în anul 1550 la Sibiu a tipărit primul Tetravanghel
slavo-român. Diaconul Coresi de origine român este cunoscut ca primul traducător şi
tipăritor de cărţi. Între anii 1559-1580 el a editat în total 35 de titluri de carte, care au
fost tipărite în mii de exemplare şi răspândite în ţinuturile româneşti. Ciclul
tipăriturilor româneşti al lui Coresi se încheie cu aşa-zisa Cazanie a doua sau
„Evanghelia cu învăţătură”, tipărită la Braşov în anul 1581. Şirul de tipărituri poate fi
continuat.
Despre începutul scrisului românesc există mai multe teorii. Cercetătorii în
domeniul istoriei, literaturii şi filologiei, pedagogi, George Călinescu, Ștefan Ciobanu,
Efim Levit, Eugen lungu menţionează unele din aceste teorii: bogomilistă, husistă,
luterană sau calvinistă, care pretind că scrisul românesc a fost o idee venită din
exterior şi nu una autohtonă. Contra argumentele acestor teze sunt bine elucidate în
diverse surse, printre care menționăm „Istoria literaturii române vechi” de S. Ciobanu,
„Poezia moldoveneasă modernă la începuturile ei” de E. Levit, „Istoria literaturii
române de la origini până în prezent” de G. Călinescu, precum şi în antologii „Poezia
românească de la începuturi până la 1830”, „Antologia poeziei moderne moldoveneşti
1770-1840”. Pentru combaterea lor este necesar să atragem atenţia asupra tipurilor de
texte şi cărţi care se traduceau la început de secol al XV-lea. Cele mai dintâi traduceri
în limba română a fost „Psaltirea”, fiindcă era pe înţelesul oamenilor simpli şi conţinea
răspunsuri la toate întrebările de ordin moral, etic, religios și poetic. „Psaltirea” servea
din timpuri şi mai vechi drept manual în şcoală, aşa că apariţia acestei cărţi a fost
determinată de necesitate poporului nostru şi nu invers, dictată de condiţiile din
exterior.
Concluzuionând, primele texte, deși modeste, constituie cel mai important fapt
în viaţa culturală a poporului românesc. Orice literatură scrisă îşi are un început
modest, fie ea o rugăciune, o traducere stângace, o scriitură pe marginea unei cărţi
sfinte, fiindcă de aici pornește literatura multor popoare. La noi acest proces care s-a
pornit în secolul al XV-lea şi s-a accentuat în secolul al XVI-lea a implicat un număr
mare de cărturari curioşi faţă de slova românească, trezind gândirea şi în rezultat,
formând idei naţionale.
IPOSTAZE ALE
LATINITĂȚ II Ș I
DACISMULUI
 Teoriile genezei româneşti
Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbii române” după
părerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor îndelungate şi energice dispute
ştiinţifice. În principiu, discuţia rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice,
arheologice şi lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească
şi să nuanţeze opiniile istoricilor şi lingviştilor. Teoriile genezei etnolingvistice
româneşti pot fi repartizate în trei grupe.

Teoria originii nord şi sud-dunărene

Procesul complex, unitar şi inseparabil de constituire a poporului român şi a
limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate
la nordul şi la sudul Dunării: Dacia și Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia
Inferioară şi Moesia Superioară.

În această ordine de idei, important este şi faptul că pentru populaţia romanizată

din spaţiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un hotar administrativ, „politic şi
strategic”; fluviul nu a constituit deci o frontieră etnică, lingvistică, economică sau
culturală ceea ce a permis mobilitatea populaţiei şi a favorizat menţinerea caracterului
unitar de ansamblu al limbii române.

Susţinută de istorici şi de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Al.

Rosetti), ipoteza apariţiei şi dezvoltării limbii române în spaţiul romanizat nord şi sud-
dunărean este confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice.

Teoria originii nord-dunărene

Avansată de personalități ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne (D.

Cantemir, P. Maior, B. P. Hașdeu), această teorie nu a beneficiat de demonstraţii
ştiinţifice convingătoare, iar astăzi are numai valoare istorică.
 Teoriile originii sud-dunărene

Formarea poporului român şi a limbii române la sudul Dunării, ca urmare a

părăsirii Daciei prin retragerea aureliană, a fost susţinută şi de savanţi români, dar mai
ales de autori străini. Între ei diferenţele sunt majore, deşi acceptarea unei întinse zone
sud-dunărene drept „patrie primitivă” a românilor constituie, fără îndoială, un punct
comun deloc neglijabil. Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr. J. Sulzer, care
îşi propunea să demonstreze că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui
Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie
consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că
„valahii au luat fiinţă în Moesia, Tracia şi în regiunile de acolo de primprejur, nu în
Dacia”.

În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea

românilor la nordul Dunării la sfârţitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat
următor”. Mai mult, el clădeşte un întreg sistem de ipoteze explicative – istorice şi
lingvistice.

În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă dupa 106.
Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie
de forţă de muncă şi nu le stătea în obicei să masacreze populaţiile din teritoriile nou
cucerite. Au mai fost găsite dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi,
iar nişte inscripţii din alte provincii romane atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă.
Din acea perioadă datează toponimele şi hidronimele care au fost transmise românilor
şi au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus). Toate acestea dovedesc faptul că
dacii nu au dispărut dupa anul 106, ba mai mult şi-au continuat existenţa în acelaşi
teritoriu.

Teoria roessliană mai susţinea şi faptul că după retragerea aureliană dintre anii
271 - 274, teritoriul nord-dunărean ar fi rămas pustiu, lucru ilogic având în vedere că
în secolul IV un amfiteatru din Sarmisegetuza a fost blocat şi transformat în fortăreaţă;
la Porolisum şi Apullum s-au găsit morminte de inhumaţie cu inventar daco-roman; la
Napoca s-au descoperit două cuptoare de olărit din secolul IV şi pe tot spaţiul nord-
dunărean au fost găsite obiecte paleo-creştine.
 Latinitatea și dacismul
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria
noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces
complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii
acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor,
continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile
migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în
spatiul central-sud-est european .

În cultura românească, meritul întâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii

materne îi revine lui Grigore Ureche (1590-1647). Succinta lui demonstraţie se
clădeşte pe semnalarea, nu lipsită de erori, a unor paralelisme lexicale latin-romane:
„De la râmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găină, ei zic
galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe
den limba latinească, că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”
(Letopiseţul Ţării Moldovei).

Această glorificare a latinității a devenit, după Grigore Ureche, un adevărat

laitmotiv în cultura română, fiind întâlnit la Miron Costin, la stolnicul Constantin
Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Samuil Micu, la Gheorghe Șincai și la mulți alții.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, iniţial ca argument în disputa istorico-politică
privind drepturile românilor în Transilvania, cărturarii ardeleni de formaţie clasică vor
avansa ipoteza, neîntemeiată însă, a originii pur latine a limbii române.

Exemple de texte literare ce susțin latinitatea

Hronicul vechimii a romano-moldo-valahilor, semnată de Dimitrie Cantemir:

“[…] a Dachii adevaraţi moştenitori i-au pus și cu, curat sângele fiilor săi, pe
Dachia, care mai denainte varvară ieră, au evghenisit-o”.

Dacismul este un curent în istoriografie, afirmat la jumatatea secolului al XIX-

lea, prin absolutizarea contribuției dacilor la formarea poporului român. Acesta îşi face
simţită prezenţa odată cu interesul romanticilor pentru etnogeneza şi pentru mitologia
din spaţiul traco-dac. Se conturează ca un curent de idei, mai mult sau mai puţin
unitar, mai ales în perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea
tradiţionalistă. Cunoaşte câteva puncte de maxim interes, între care apariţia, în 1926, a
monumentalei opere a lui Vasile Pârvan, Getica, de referinţă în istoriografie.

Exemple de texte literare ce susțin dacismul

Lucian Blaga, prin articolul „Revolta fondului nostru nelatin” din revista
„Zalmoxis”:
„Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care, oricât ne-am
împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în
conştiinţe.”
B.P.Hașdeu, prin lucrarea „Perit-au dacii?” din 1860, în care punea la îndoială
latinismul românilor și linia trasată de Şcoala Ardeleană, orientându-se către o direcţie
cu totul nouă: originea geto-dacă a poporului roman, precum a ales să facă și A.D.
Xenopol, în lucrarea sa, „Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”.
Mihai Eminescu, prin poezia sa, „Memento Mori”:
“Stau tăcuți ostașii Romei, ridicând fruntea lor lată,
Strălucitele lor coifuri, la stâncimea detunată,
Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colți. […]
Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit
Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri”.

Totodată, în secolul al XX-lea, au fost elaborate lucrări ştiinţifice, care au

abordat continuitatea românilor pe teritoriul de la nord şi de la sud de Dunăre, dar şi
rolul elementului dacic în etnogeneza românilor. Dintre autori, se remarcă Vasile
Pârvan, Constantin C. Giurescu, Nicolae Densuşianu, în textul „Dacia preistorică” și
Gheorghe I. Brătianu: „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”.
 Motivaţiile apariţiei şi persistenţei celor două curente de idei sunt dintre cele
mai diverse (politice, psihologice, culturale, economice). Tocmai de aceea ele au, în
vreme, un caracter relativ unitar, cu interferenţe, cu reveniri şi deplasări de accent pe
una sau pe alta dintre poziţii.
În perioada interbelică mai ales, cele două curente de idei sunt percepute de pe
poziţii adesea opuse, aflându-se în confruntare directă; sunt folosite, direct sau
indirect, ca suport argumentativ pentru diferite antinomii: tradiţie-modernitate, spirit
naţional-cosmopolitism, Orient-Occident.
În perioada comunistă, în perioada lui Nicolae Ceaușescu (după 1965) s-au
reînviat principalele aspecte ale teoriei autohtoniste. Numai că s-a accentuat rolul
daco-geților, fără a fi amintite unele aspecte particulare ale acestei civilizații. Toate
aceste aspecte au fost subsumate însă factorului politic și, în speță, cultului
personalității secretarului general al Partidului Comunist Român. Demn de amintit este
de asemenea, că în acestă perioadă de confruntare între istoricii români și cei maghiari,
a crescut rolul arheologiei, care a umplut lacunele (din secolele V – IX) generate de
absența izvoarelor scrise.
Cercetările ultimelor decenii aduc în prim-plan noi perspective. Mircea Martin,
de exemplu în „G. Călinescu şi <<complexele>> literaturii române” se referă la
existenţa periferică, începutul continuu, ruralitate, imitaţie, pe care le discută din
perspectiva complexelor naţionale faţă de culturile europene. Mircea Muthu, în
„Balcanismul literar românesc” se referă la balcanism, balcanitate, bizantism,
orientalism. Alexandru Duţu, în „Cultura română şi civilizaţia europeană modernă”
extinde cercetarea dincolo de domeniul strict literar, analizând raporturile dintre
fenomenul naţional şi cel occidental.
 CONCLUZII
Argumentată şi formulată în variante intuitiv-empirice sau riguros ştiinţifice,
„latinitatea limbii române” este o idee fundamentală, cu o apariţie constantă în cultura
românească medievală şi modernă. În egală măsură, componenta dacică nu poate fi
contestată, întrucât, odată cu părăsirea provinciei Dacia de către armata şi
administraţia romană, a început propriu-zis istoria poporului nostru, care a evoluat şi
s-a dezvoltat în strânsă legătură cu populaţia romanică din sudul Dunării, limba
română păstrând numeroase cuvinte daco-trace. Astfel, putem afirma că etnogeneza
poporului român se înscrie în procesul general european de formare a popoarelor şi
limbilor neolatine, desfășurându-se într-o lungă perioadă de timp, la nord şi la sud de
Dunăre, şi având drept coordonate esenţiale sinteza şi simbioza daco-romană.

Încheind aceste consideraţii cu privire la istoria spaţiului carpato-dunărean în

primul mileniu al erei creştine, subliniem hotărât că punctele de vedere formulate ca
urmare a analizei rezultatelor obţinute de investigaţiile arheologice nu prejudiciază, în
esenţa lor, principalele concluzii ale istoriografiei româneşti privind romanizarea,
locul şi timpul de formare a poporului şi limbii române ci, dimpotrivă, încearcă să
aducă unele clarificări privitoare la realităţile social-economice, culturale şi
etnodemografice din perioada de timp menţionată.
 BIBLIOGRAFIE
1. Arvinte, Vasile – Formarea limbii și poporului român în lumina cercetărilor
recente, Editura Academiei, Iași, 1966
2. Babuș Negrescu, Inna – Cercetări privind elementele de substrat din limba
română, Editura Revista „Limba Română”, Chișinău, 2014
3. Brâncuș, Grigore – Istoria limbii române, Editura Junimea, Iași, 1980
4. Constantiniu, Florin – O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic, București, 1997
5. Daicoviciu, Hadrian – Dacii, Editura Științifică, București, 1965
6. Densusianu, Ovid – Istoria limbii române, Editura Științifică, București, 1961
7. Coteanu, Ion – Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II–a, Editura
Univers Enciclopedic, București, 1996
8. Fischer, Iancu – Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1985
9. Iliescu, Vladimir, Popescu, C. Virgil, Ștefan, Gheorghe – Izvoare privind istoria
României, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964
10. Ivănescu, Gheorghe – Istoria limbii române, Editura Junimea, Iași 1980
11. Mihăescu, Haralambie – Influenţa grecească asupra limbii române până în
secolul al XV–lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966
12. Mihăescu, Haralambie – Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului
Roman, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1960
13. Mihăilă, Gheorghe – Împrumuturi vechi sud–slave în limba română, Editura
Academiei Populare Române, București, 1960
14. Pușcariu, Sextil – Limba română Vol. I– Privire generală, Editura Fundația
pentru Literatură și Artă „Regele Carol I”, București, 1940
15. Rosetti, Alexandru – Istoria limbii române, Editura Științifică, 1964
16. www.adevarul.ro/locale/cluj–napoca/mituri–despre–daci–romani–fondarea–
romei–cucerirea–daciei–1_5a9e9a25df52022f75458b99/index.html
17. ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman
18. www.istoriiregasite.wordpress.com/2011/12/11/imbracamintea–in–roma–
antica/
 19. www.historia.ro/sectiune/general/articol/a–te–distra–in–anul–216–in–imperiul–
roman
20. www.wikipedia.org/wiki/Dacia
21. www.copiibjc.bjc.ro/?p=6316
22. ro.wikipedia.org/wiki/Religia_dacilor
23. www.adevarul.ro/locale/hunedoara/mituri–despre–daci–cele–mai–faimoase–
legende–despre–stramosii–nostri–1_5603b3b8f5eaafab2cf16fb9/index.html
24. www.biblior.net/poezia–romaneasca–in–epoca–romantica/dochia–si–traian–
de–gheorghe–asachi.html
25. www.dezvoltarespirituala.ro/legendele–babei–dochia/
26. www.icr.ro/uploads/files/etnogeneza–poporului–roman–si–comunitatile–
romanesti–din–vecinatate.pdf
27. www.miscareaderezistenta.ro/obiceiuri–si–traditii/traditii–si–superstitii–zilele–
babelor–legenda–babei–dochia–49059.html
28. www.descopera.ro/istorie/14130610–povestea–intemeierii–romei–orasul–de–
pe–sapte–coline–ab–urbe–condita
29. www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3625
30. www.biblioart.wordpress.com/2012/07/18/aparitia–si–evolutia–scrisului–
romanesc–sec–xv–xvi/
31.www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum–era–organizata–armata–romana
32. www.altmarius.ning.com/profiles/blogs/razboiul–civil–roman–al–lui–cezar
33. www.enciclopedia–dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=armele&fisier=arme–
si–echipamente–din–patrimoniul–MNIR
34. www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboaiele–daco–romane–
controverse–si–mitificari
35.www.referatele.com/referate/istorie/online18/Echipamentul–si–Artileria–de––
baza–a–soldatului–roman–Coiful––Armura––Gladiusul–Piliumul––Scutul––Ma.php