Statele Unite ale Americii în perioada

Interbelică

Deşi la începutul primului război mondial Statele Unite îşi declaraseră neutralitatea faţă de
conflictul izbucnit în Europa, treptat se va produce o apropiere faţă de tabăra Antantei. Un rol foarte
important în acest sens îl jucat preşedintele Woodrow Wilson care va câştiga alegerile din 1916
propagând ideea menţinerii neutralităţii, deşi, în mai 1915, submarinele germane scufundaseră
pachebotul „Lusitania”, provocând moartea a 128 de cetăţeni americani. După ce, în ianuarie 1917,
ţine celebrul discurs „Pace fără învingători”, el îşi va modifica sensibil poziţia în urma unui
document interceptat de serviciile secrete britanice şi transmis celor americane, „telegrama
Zimmerman”, potrivit căruia germanii se ofereau să sprijine pretenţiile Mexicului asupra Texasului,
dacă acesta ataca Statele Unite. Ulterior, trei nave americane vor fi scufundate de germani, astfel că,
la 2 aprilie, Wilson cere Congresului să declare război Reichului pentru apărarea democraţiei în
lume. După patru zile, forul legislativ suprem american va declara război Germaniei, procedând
apoi identic şi faţă de restul Puterilor Centrale.
Wilson s-a implicat activ atât în pregătirea campaniei militare decisive de pe frontul de Vest din
1918, cât şi în privinţa organizării postbelice a lumii. Din această perspectivă trebuie subliniat
impactul la scară planetară al celor 14 puncte ale lui wilson, formulate în cuprinsul mesajului anual
către Congres, rostit la 8 ianuarie 1918. După ofensiva finală declanşată, cu participarea trupelor
americane, la 18 iulie 1918, încununată de capitularea Germaniei la 11 noiembrie, la 13 decembrie,
Wilson merge la Paris pentru a participa la Conferinţa de pace, însoţit fiind de secretarul de stat
Robert Lansing. Aici, deţine o poziţie foarte importantă, fiind unul din factorii principali de decizie.
Cu toate acestea, textul Tratatului de la Versailles supus adoptării Congresului, la 10 iulie 1919,
va fi respins de Senat după lungi controverse, la 19 martie 1920, cu 49 la 35, voturi. Votul a avut un
impact deosebit în plan internaţional, contribuind la declinarea, din start a sistemului gândit în
capitala Franţei. De asemenea, el era un puternic semnal în favoarea revenirii Statelor Unite la
doctrina Monroe.
In plan intern, după război, Statele Unite au beneficiat de faptul că teritoriul naţional nu fusese
câmp de luptă, având în plus de câştigat din punct de vedere material. De aceea, societatea
americană se confrunta cu alte probleme faţă de cele ale statelor europene, una dintre acestea fiind
consumul de alcool. De altfel, un mare impact în epocă a avut adoptarea legii prohibiţiei, Volstead
Act, la 28 octombrie 1919, care va contribui la înflorirea contrabandei cu băuturi spirtoase şi chiar la

1
înflorirea activităţilor de tip mafiot. De exemplu, celebrul Al Capone, care controla piaţa alcoolului
la Chicago, avea un venit anual de zece ori mai mare decât al celui mai bine plătit actor de la
Hollywood. Impopulară, prohibiţia va fi abrogată de administraţia Roosevelt în 1933.
După ce, potrivit celui de-al 19-lea amendament la Constituţie, adoptat la 28 august 1920,
femeile au primit drept de vot, alegerile generale din noiembrie au fost dominate de prima emisiune
radio la nivel naţional, asigurată de la Washington de către „Electrical Company”. Scrutinul s-a
soldat cu victoria senatorului republican Warren Harding, ales preşedinte în faţa contracandidatului
democrat James M. Cox. De altfel, până astăzi, sistemul electoral american continuă să fie dominat
de lupta dintre cele două mari partide, Republican şi Democrat, care şi-au împărţit perioadele în
care au dominat viaţa politică americană. Un rol important au jucat alegerile primare, în urma
cărora cele două formaţiuni principale îşi desemnau candidaţii la funcţiile de preşedinte şi
vicepreşedinte, aceştia înfruntându-se apoi pentru a obţine votul unui număr cât mai mare de
electori. De aceea, din cauza unui sistem electoral diferit de cel european, uneori a fost posibil ca un
candidat care a câştigat votul popular să nu fie desemnat preşedinte datorită faptului că nu a adunat
un număr suficient de electori.
Dominaţia republicanilor avea să fie confirmată şi de alegerile din noiembrie 1928, de această
dată Herbert Hoover fiind ales preşedinte în faţa democratului Alfred Smith. Explicaţia rezidă în
creşterea constantă a nivelului de trai, fapt reflectat şi de statistici: americanii deţineau în 1920 un
număr de circa opt milioane de autoturisme, pentru ca în doar un deceniu cifra să atingă 23 de
milioane. Radioul, o raritate după război, era prezent în 1930 în casele a peste 13 milioane de
familii, la fel ca şi alte instrumente electrocasnice. Visul avea să se destrame însă o dată cu
prăbuşirea Bursei din New York, în octombrie 1929. Va urma o perioadă de adevărat haos, o mare
criză economică, însoţită de şomaj pe scară largă, falimente, dezastre financiare şi numeroase drame
personale ori de grup lovind America.
Pe fondul unor semnale îngrijorătoare, evenimentele de pe Wall Street din joia neagră, 24
octombrie 1929, au început printr-o dimineaţă dezastruoasă. Totuşi, intervenţia marii bănci,
patronate de J.P. Morgan, urmată şi de alte bănci, va salva oarecum impresia generală, lăsând
speranţa că totul a fost o criză de o zi. Insă, săptămâna următoare, după ce luni indiciile erau deja
îngrijorătoare, vine marţia neagră, 29 octombrie. De această dată, dezastrul a fost total,
înregistrându-se falimente în lanţ. Intervenţia preşedintelui Hoover şi a Congresului s-a dovedit
tardivă, criza perpetuându-se timp de câţiva ani.
Ieşirea din haos este legată de numele lui Franklin Delano Roosevelt, ales preşedinte la 8
noiembrie 1932. Democratul l-a învins categoric pe Hoover, asigurându-şi 472 de electori faţă de
doar 59 ai adversarului. Primul mandat al lui Roosevelt, care a debutat la 4 martie 1933, a început

2
sub auspicii din cele mai nefavorabile, în ţară fiind înregistraţi peste 13 milioane de şomeri.
Roosevelt va promova o nouă politică economică, cunoscută sub numele de “new deal” (noul curs).
Era vorba despre o serie de reforme în plan legislativ menite să revigoreze agricultura, băncile
şi industria. Erau promovate o nouă politică monetară şi un nou curs extern. Prin măsurile luate,
Roosevelt a redus numărul şomerilor şi a depăşit criza, economia americană trecând peste şocul din
anii 1929 - 1933. La 16 iunie 1933, preşedintele a trecut prin Congres legea reconstrucţiei industriei
naţionale care oferea două soluţii pentru ieşirea din impas. Pe de o parte, erau disponibilizate trei
miliarde de dolari pentru programe de investiţii publice cu scopul declarat de a crea peste un milion
de noi locuri de muncă. Pe de alta, se urmărea crearea unui cod al comunităţii de afaceri prin unirea
eforturilor angajatorilor cu cele ale sindicatelor. Deşi, politica nouă a lui Roosevelt nu a reuşit să
stimuleze puternic economia, acesta are meritul de a fi creat un mediu economic stabil, bază a unei
creşteri sănătoase de perspectivă. Astfel, Roosevelt a câştigat simpatia americanilor, care l-au reales
ca preşedinte la 3 noiembrie 1936 cu un scor fabulos: 524 la 7, voturi, în faţa republicanului Alfred
London. Urmare a celui de-al 20-lea amendament la Constituţie, valabil şi astăzi, el îşi va începe cel
de-al doilea mandat la 20 ianuarie 1937. În plan extern, preşedintele a luat măsuri pentru o prezenţă
mai activă a Statelor Unite în chestiunile majore, sesizând starea de lucruri din Europa, precum şi
aspiraţiile Japoniei, la 12 ianuarie 1939, el va solicita Congresului alocarea unei importante sume,
552 milioane de dolari, pentru apărare. Mai mult, la 15 aprilie, cum am arătat, Roosevelt se va
adresa în scris lui Hitler şi Mussolini cerându-le să garanteze că în următorii zece ani se vor abţine
de la orice agresiune faţă de 31 de state din Europa şi bazinul mediteranean.
Totuşi, la data izbucnirii războiului în Europa, Statele Unite au ales neutralitatea, proclamată la
5 septembrie. În ciuda acestui fapt, simpatiile pentru Marea Britanie vor fi evidente, iar legislaţia va
fi acomodată în acest sens. Totuşi, America nu va intra în conflictul mondial decât după ce va fi
atacată de Japonia la baza sa militară din Pacific, Pearl Harbor, la 7 decembrie 1941.
În concluzie, Statele Unite ale Americii, și-au început dezvoltarea, încă de la declararea
independenței, la 4 iulie 1776, de către cele 13 colonii americane, față de Marea Britanie, dând
naștere unei noi entități suverane, o nouă Mare Putere, dezvoltată economic, politic, și cu o poziție
geostrategică de defensivă favorabilă, fapt ce îi oferă posibilitatea, de a ieși învingătoare din război,
mai apoi împărțind harta politică în 2 părți, cu URSS, generând imediatul conflict, cunoscut ca
“Războiul Rece”, care se încheie la 26 decembrie 1991, prin destrămarea URSS, și împărțirea
statelor postsovieticve.