SOARELE ŞI OMULEŢII DE ZĂPADĂ

A fost odată ca niciodată…a fost odată o iarnă albă și strălucitoare, cu puf mult
așternut pe crengi, pe pământ și pe case. Puful era moale și când sclipea în bătaia soarelui, îți părea
că zărești arzând focuri mărunte. Doar când luai puful în mână simțeai cât e de rece. Iar dacă suflai
asupra lui cu căldură, atunci se topea încetișor, și-ndurerat că piere, îți lăsa în palmă o lacrimă…

Era un ger năpraznic în zilele acelea. Copacii abia îndrăzneau să mai trăiască. Iarba
pierise, frunzele se duseseră. Plecară din sat și multe vietăți mici: păsărele, fluturi, mulți prieteni de-
ai copiilor.

Atunci au răsărit în curte școlii niște omuleți de zăpadă. Câți să fi fost? Stați că-mi aduc
bine aminte: da, da ,erau cinci… Cinci oameni nemaipomenit de hazlii. Unul, înalt și voinic, purta o
pălărie de paie și – dacă nu mă înșel – cineva îi înfipsese în gura de cărbune o pipă groasă; altul, ceva
mai mărunt, mândru din pricină că avea pe cap o oală veche de supă, ca un coif; al treilea, îmbrăcase
clopul vechi al tatei; al patrulea avea șorț, mătură și semăna leit cu țața Floarea; iar al cincilea, cel
mai mititel, strângea în mâini plasa mea de fluturi.

Cine-i făcuse? De unde răsăriseră? Sst! Nu pot să vă spun. E o taină pe care noi cinci,
eu și prietenii mei, Costel, Maricica, Duțu și Gheorghinița, am jurat să n-o trădăm nimănui. Pot doar
să vă destăinui atât: cei care plămădiseră oamenii de zăpadă nu s-au mai îndurat să-i strice, pentru
că într-adevăr, când le zăreai nasurile de morcovi și caraghioasele de pălării, îți venea să râzi, dar
când îi priveai în ochii de chipăruși îți deveneau grozav de dragi. Așa încât meșterii făuritori au vorbit
între ei și și-au zis: ”Ce ar fi dacă i-am lăsa? Hai, să trăiască și ei!… Măcar până la primăvară. Că atunci
tot o să vină soarele cald și o să-i topească…”

Au rămas deci omuleții în curtea școlii. Și s-a făcut seară. Pe urmă a venit noaptea. Toți
din sat s-au culcat. Ne-am culcat și noi… Iar peste noapte, s-a lăsat un asemenea frig, încât parcă
înghețase și vântul, ba și fumul coșurilor. Iar inimile copacilor, sub scoarțele înghețate, de-abia mai
ticăiau. Atunci, deodată, momâile cele albe din curtea școlii au prins să se miște.

Pasămite, fusese un asemenea ger năpraznic încât, deh, și oamenilor de zăpadă le

venise chef să țopăie din picioare. Și așa, pesemne, au înviat. Cât de veseli erau omuleții noștri!
Săreau încoace și încolo; priveau de jur împrejur și li se părea lumea minunată. Ba, băiețelul cu plasa,
a început să alerge după fluturașii de zăpadă. Cel cu oala pe-o ureche s-a apucat să mărșăluiască
precum ostașii. Iar femeia de nea a prins să deretice prin curte cu mătura.

Dar pe când toți își găsiseră câte o îndeletnicire, unul singur, cel voinic și cu pălăria de
paie, rămăsese pe gânduri, sprijinit de-o ulucă a gardului. Când băgară de seamă, ceilalți se adunară
în jurul lui:

- Ce-ai, moșule? întrebă soldatul de nea.

- Ce să am, oftă voinicosul. Ia, mi-am adus și eu aminte de ceva…

- De ce?

- Mi-am adus aminte că, în timp ce dormeam, am auzit niște voci de copii spunând:
„Omuleții ăștia nu vor trăi mult. O să vină soarele cald și o să-i topească!”
 O vreme au rămas toți nemișcați. De spaimă nici nu mai îndrăzneau să vorbească.

- Ce-i de făcut? A șoptit, în sfârșit, femeia de nea. Moșul a ridicat din umeri.

- Păi știu eu?

- Dar cum arată soarele acesta cald? a întrebat curios băiețelul.

- Nu te pot lămuri. A oftat moșul, nici eu nu l-am văzut.

- Frumos îi șade, strigă femeia, punându-și mâinile în șold. Să se lege, așa, de oameni,
tam-nisam! Ce are cu noi, de vreme ce nici nu ne cunoaște? De ce să ne topească?

- Nu l-am putea ruga să nu mai vină – întrebă iarăși mărunțelul.

- Nu știm unde șade, clătină din cap moșul.

- L-am putea căuta, își dădu cu părerea cel cu clopul tatei.

Ceilalți încuviințară:

- Da, da, să-l căutăm, să-l căutăm! De ce să ne pierdem nădejdea? O să înțeleagă și o

să se ducă în altă parte. Să ne lase și pe noi să trăim.

Și așa au purces la drum. Dar oricât au căutat pe ulițele satului nu au găsit soarele. De
aceea au mers mai departe și au ajuns pe câmp. Dar câmpul era pustiu. Atunci au pornit și mai zoriți
și mergând fără răgaz, s-au văzut deodată înconjurați de o mulțime de copaci. Erau în pădure. Și, pe
când străbăteau cărările argintate de raza verzuie și rece a lunii, iată că le-au ajuns la ureche niște
tainice și ciudate ciocănituri.

- Nu cumva o fi soarele? a întrebat băiețelul de omăt și toți s-au oprit speriați.

Dar nu. Era o pasăre, cu o scufiță roșie și cu o scurteică împestrițată. Avea un cioc lung
și ascuțit și lovea de zor în scoarța copacilor.

- Cum te numești, frumoasă zburătoare? o întrebară prietenii noștri.

- Eu mi-am zis Ciocănitoarea-harnică, răspunse ea. Dar încotro, oameni buni?

- Mergem și noi…vrem să căutăm soarele cald.

- O, că bine faceți, dragii mei. Mergeți cât mai degrabă și spuneți-i să vină neîntârziat.

De uimire, moșului de omăt îi scăpă luleaua din gură:

- Cum așa, păi nu te temi de el?

- Ba, mă tem de ger, zise ciocănitoarea. Că din pricina lui, micile vietăți de sub coaja
copacului stau amorțite și nu mai ies la lumină. Nici nu mai țin minte de când n-am mai pus pe limbă.
Duceți-vă, duceți-vă, oameni buni și spuneți-i soarelui cald așa: că de nu se grăbește, că de nu vine,
mâine în zori moare ciocănitoarea!
 Au plecat prietenii noștri și s-au afundat mai adânc în pădure. Se simțeau mâhniți de
soarta tristă a ciocănitoarei. I-a înveselit nițel un pui de animal, sprinten. Părea un ghemuleț roșcat,
cu coadă lungă și sărea ușor, fie de pe-o creangă pe alta, fie din vârful unui copac, la poalele lui. Și
era atât de zglobiu, năzdrăvanul, încât cel mai mărunțel dintre oamenii noștri de zăpadă s-a luat
după el. A alergat ce-a alergat și apoi buf, s-a trezit cu nasul în nămeți. Ceilalți l-au întrebat pe
roșcovan:

- Cum te cheamă și de ce sari atât de voios?

- Sunt Veverița-pui și sar de nerăbdare în așteptarea soarelui celui cald.

- Cum așa, nu te temi de el? întreabă mirat cel ce purta clopul tatei

- Să mă tem? zise Veverița-pui. Dimpotrivă. Cămara maică-mi e goală și în zadar

căutam cu toții ghinde și cucuruzi de brad, totul e acoperit de zăpadă. Numai soarele cald ne poate
scăpa. Dacă dați cumva de el, spuneți-i să nu zăbovească, altminteri pierim până mâine la amiază!

Cei cinci oameni de zăpadă s-au așternut la drum. Mergeau greoi și supărați. Și iată că
de după o moviliță, zăriră răsărind două urechi. Două urechi lungi și ciudat de tremurătoare.

- Văleu, să știi că acesta e soarele! zise băiețelul de nea și ceilalți se opriră

înspăimântați.

- Nu vă apropiați de el – rosti soldatul de nea. Să nu vi se întâmple vreun rău! Lăsați-

mă pe mine…

- Măria ta, rosti el cu băgare de seamă. Suntem o familie de oameni de zăpadă. Ieși,
rogu-te, de după moviliță că avem să-ți spunem ceva…

- Dacă aveți să-mi spuneți ceva, veniți voi încoace, se auzi o voce slabă. Cel cu casca
pe-o ureche începu să tremure…

- Nu putem, că ne e frică de matale.

- Păi și mie mi-e frică de voi.

- Așa, zise moșul către ceilalți, apăi atunci să știți că acesta nu e soarele, acesta trebuie
să fie Iepurașul-spăimântici, căci numai el e atât de fricos. Dar de ce te-ai pitit pe după deal?

- Nu m-am pitit, răspunse Iepurașul-spăimântici. Scormonesc zăpada cu lăbuțele. Caut

rădăcini vechi de iarbă, căci nu mai pot de foame. Puieții cei tineri i-am ros de mult. Of, dacă nu vine
soarele cald mă prăpădesc până mâine în amurg…

Oamenii noștri de zăpadă au mai mers oleacă. Atunci au auzit glasul arborilor. Erau
niște voci, unele subțiri, altele groase și se văitau care mai de care:

- Uf, rău mă mai dor brațele! Crengile mele sunt prea împovărate de zăpadă. Or să se
rupă! O să pierim cu toții! Primăvară, soare cald, nu vii, nu vii?
 Prietenii noștri s-au oprit câteva clipe din drum. Erau tare îngândurați. Tocmai ieșiseră
din pădure și s-au pomenit tot la marginea câmpului celui întins. Apoi s-au pus din nou în mișcare și…
Fără să mai spună nimic, au luat-o înapoi, de-a curmezișul ogoarelor înzăpezite, spre satul nostru.
Gata să intre pe uliță când i-a zărit o pasăre neagră.

- Ia te uită cine umblă haihui prin sat! a cârâit ea. Dar de unde veniți oameni buni, de la
crâșmă?

- De unde venim, de unde nu venim, ce-ți pasă dumitale? A mormăit morocănos

moșul. Nu ne mai supăra și mata; în primul rând ca nici nu te cunoaștem!

- Și în al doilea rând, nici nu vrem să-ți spunem că am fost să căutăm soarele cald, țipă
obraznic băiețelul.

- Cârr, cârr, cârrnule, ați fost să căutați soarele cald? Și l-ați găsit?

- Vezi bine că nu! Nu l-am găsit nicăieri.

- Așa? Ei, aflați că eu sunt Cioara cea bătrână și învățată, care-și are cuibul într-un
horn de pe acoperișul școlii. Eu știu tare multe, știu și unde-i locuința soarelui. Stă tocmai acolo,
după vârful acela de munte înalt.

- Zău? Și cum se ajunge până la el?

- Nu poți ajunge decât în zbor.

- Cioară dragă, se rugă atunci femeia. Fii bună și du-te matale până la dânsul, că ți-e
mai ușor. Zboară de grabă și du-i veste din partea oamenilor de zăpadă! Spune-i că moare pădurea
dacă nu vine, pier veverițele cele roșcovane, se prăpădesc iepurașii urecheați, se sting ciocănitoarele
cele frumoase și harnice, îngheață de tot mândrii copaci… Așa să-i spui, auzi?

- Bine, mă duc, încuviință cioara.

Iar prietenii noștri îi făcură semn cu capul. Ca și cum soarele cald ar fi fost undeva pe-
aproape, din ochii femeii căzură lacrimi de zăpadă…

Dimineața, când m-am trezit, era soare afară și bătea parcă un vânt călduț. Zăpada
începu să se topească. Plângeau streșinile și nu peste mult timp a bătut la geamul meu o cioară. Ea
mi-a povestit toate câte s-au întâmplat. Apoi au venit prietenii mei: Costel, Maricica, Duțu și
Gheorghinița.

- Vino să vezi, mi-au spus, în curtea școlii au răsărit ghiocei.

Am alergat cu ei într-acolo. Și-ntr-adevăr, ici-acolo se zăreau tulpinițe verzi cu capete

albe. Iar într-un loc am găsit cinci ghiocei laolaltă. Unul era mare, doi erau mai scunzi, al treilea avea
frunzele verzi răsucite ca niște brațe proptite în șolduri, iar cel din urmă era mărunțel de tot. Nu
păreau triști. Sunau din clopoțel: „A venit primăvara!”