Comparatie intre Hanul Ancutei si

Decameronul
   “Povestea ne duce intr-o altă lume în care nu trăim întamplarile
ci le inchipuim,in care sa stăpanim timpul si spatiul punand in miscare
personaje imposibile.Povestea ne face sa uităm uratenia insangerata a lumii
sau prostia ei plicticoasa”(Jean Claude Carière).

Cu un discurs mai putin original decat al nuvelei, povestirea este o

relatare afectiva a unor fapte petrecute de cele mai multe ori in trecutul
idealizat . De aici vine nostalgia romantica a lui Sadoveanu , compensata de
realismul minutios ,veridic al unui Balzac(George Calinescu).Atat
povestirile lui Sadoveanu cat si cele ale lui Boccaccio sunt remarcabile
prin rafinamentul artei narative.Despre acest gen de istorisirese poate spune
ca “sterge ceva din frumusetea insangerata a lumii “(Jean Claude
Carrière-“Cercul mincinosilor”).

Ca specie,povestirea este cultivate inca de la sfarsitul Antichitatii

latine,aparand apoi mentionata in timpul Evului Mediu si in Renastere, cand
atinge apogeul prin “Decameronul” lui Boccaccio.

In secolul al XIV-lea cand in Europa incepe utilizarea termenului de

“nuvela”, nu exista o distinctie reala intre povestire si nuvela deoarece erau
construite initial pe aceleasi principii. Astfel, “Decameronul” lui Boccaccio a
fost considerat multa vreme drept o succesiune de nuvele. Confuzia, care are
la baza predominanta actiunii in ambele specii, poate fi eliminate prin
precizarea ca in povestire actiunea este preponderenta, pe cand in nuvela
accentul cade asupra personajului.

Asociate cu temenul de povestire sunt si conceptele de “short-story”,

termen provenit din limba engleza,aplicabil tuturor speciilor de mica
intindere, si “kurtzgeschichte”,termen al limbii germane ce desemneaza o
anumita categorie a naratiunii scurte, la persoana I, cu final deschis.

Povestirea propune o viziune subiectiva a unui narator prin faptul ca

evenimentul i s-a intamplat povestitorului sau unui prieten apropiat, detaliu
care permite naratorului o buna cunoastere a evenimentului si, implicit, o
percepere subiectiva a acestuia. Accentul este plasat asupra actiunii in
detrimental evolutiei psihologice a personajului, iar existenta unui singur
nucleu epic important determina existenta unui singur plan narativ, ceea ce
conduce la o actiune lineara. Personajele sunt construite mai ales prin prisma
unui portret moral, cu o vizibila conotatie afectiva, portretul fizic fiind
introdus doar schematic, succinct, avand rolul de a sustine de fapt trasaturile
interioare ale personajului.Limbajul povestirii are o vizibila conotatie
populara, fiind dominat de marci ale oralitatii (expresii colocviale, formule
ale adresarii directe,elemente paremiologice) incadrandu-se adesea intr-un
registru stilistic familiar si primind conotatii afective.

Acestor trasaturi li se adauga o serie de trasaturi specifice povestirii in

literatura romana: oralitatea este conferita de relatia stransa dintre povestitor
si ascultator, este respectat un ceremonial al adresarii ce presupune captarea
atentiei, cucerirea ascultatorilor si verificarea atentiei, existenta unei
atmosfere de petrecere, sfat sau intimidate si evocarea unui timp trecut, vag
istoric,. de cele mai multe ori mitic.

George Călinescu a asemănat "Hanu-Ancuţei" lui Sadoveanu

cu”Decameronul" lui Giovanni Bo ccaccio având ca argument temele
diverse ale povestirilor, relatarea unor întâmplări trăite sau auzite de
povestitori, caracterul relativ independent al fiecăreia dintre cele nouă
povestiri, precum şi faptul că fiecare dintre ele are un alt povestitor şi toate
se deapănă într-un singur loc.

Există însă deosebiri esenţiale între cele două creaţii

literare’Decameronul" lui Boccaccio conţine "o sută de poveşti, ori basme,
ori parabole, ori istorioare, cum veţi vrea să le numiţi, istorisite în zece zile
de către o preacinstită ceată de şapte doamne şi trei tineri, care s-au
întovărăşit pe vremea păcătoasă a molimei de odinioară (ciuma care a
bântuit Florenţa în anul 1348 - n.n.), precum şi câteva cântări cântate întru,
desfătarea lor de către doamnele amintite". Povestirile relatează "plăcute sau
dureroase întâmplări de dragoste precum şi alte norocoase fapte, petrecute
atât în vremurile noastre, cât şi în cele de demult", aşa cum spune însuşi
autorul într-un "Cuvânt înainte" al "Decameronului". Timp de zece zile, cei
zece tineri, retraşi de teama ciumei într-o vilă din Fiesole, relatează câte zece
povestiri plus o baladă, realizând o galerie infinită de portrete şi
reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale, de la torcătorii de lână până la
cavaleri şi regi, de la călugării cei mai dăruiţi cu har divin până la ţărani şi
meşteşugari, compunând o adevărată "comedie umană", printr-o desăvârşită
şi subtilă analiză psihologică. Boccaccio creează, aşadar, o galerie umană
complexă, o vastă frescă socială realistă a epocii sale.In “Dictionarul de
simboluri” al lui Jean Chevalier –zece-“poate sa exprime atat viata cat si
moartea ,alternanta,sau mai curand coexistenta lor...”Volumul "Hanu-
Ancuţei", al lui Sadoveanu conţine nouă povestiri, relatate într-un singur loc,
la Hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă
şi petrecere, fiind ei înşişi participanţi direct sau martori ai evenimentelor
narate. Întâmplările se petrec în vreme veche, în timp mitic românesc,
posibile oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor străvechi şi nu
numai într-o anumită epocă socială. Povestirile au o structură epico-lirică,
ilustrând participarea afectivă a povestitorilor la întâmplările relatate, iar
locul de desfăşurare a acţiunii este hanul Ancuţei sau împrejurimile lui.
“Hanu –Ancutei” deschide seria marilor capodopere sadoveniene.”Intr-o
toamna aurie “,”intr-o departata vreme “,demult,la hanul Ancutei-“care nu
era han,era cetate”-se creeaza un spatiu privilegiat ,propice ritualului
povestirii. Toate”ale departarii se sterg si incepe vremea petrecerilor si a
povestilor”.Intamplarilede mirare,minunate ori infricosatoare ,pline de haz
ori naprasnice sunt rostite conform unui complicat ceremonial,oamenii
cunoscundu-se unii pe altii dupa fapte ,dar mai ales dupa vorbe,dupa
priceperea cu care “slobod”cuvantul”talcuind lucrarile acestei lumi”.

Valoarea incontestabilă a acestei creaţii sadoveniene constă în

frumuseţea deosebită a limbii şi vraja stilistă, observaţia realistă
pătrunzătoare în surprinderea destinelor omeneşti, candoarea romantică în
dezvăluirea sentimentelor şi tainelor sufleteşti, cadrul de legendă şi
atmosfera poetică în care se petrec faptele povestite.La Hanu
Ancutei,povestirea reuseste sa suspende timpul si spatiul,plasand
evenimentele in timpul mitic,auroral.De altfel,tonul povestirii este
intotdeauna nostalgic,invocand “vremea de altadata”,cand oamenii erau
aparte si faptele lor “de poveste”.Regasim in aceasta carte toate elementele
pvestirilor anterioare :lumea taraneasca ,idilica,calatoriile cu
peripetii,natura,oralitatea.”Niciodata arta povestirii n-a fost mai rafinata in
simplitatea ei”(N.Manolescu)

Sub influenta lui Dante in ceea ce priveste orientarea poeziei si sub

aceea a lui Francesco Petrarca in ceea ce priveste interesantele sale
preocupari pentru stiinta umanistica, in special pentru filologie, Giovanni
Boccaccio i-a considerat totdeauna, si cu cea mai mare mandrie, ca pe
maestrii sai, pe cei doi mari, carora personalitatea sa li se va adauga in
curand, pentru a inalta cea mai extraordinara triada literara pe care a
cunoscut-o vreun secol, faimoasa trinitate trecentista, care a ridicat la cea
mai inalta treapta inceputurile literaturii, artei si culturii italiene. In timpul
vietii sale Giovanni Boccaccio nu a cunoscut gloria si faima lui Francesco
Petrarca, dar in opera sa literara se oglindesc mai profund noile
particularitati si caracteristici ale orientarii progresiste care prevesteste
cotitura Renasterii italiene, epoca descoperirii omului si a lumii, epoca
laicizarii culturii, a dezvoltarii personalitatii umane si a unui splendid
optimism. Indeosebi prin opera lui Boccaccio, cultura inceputurilor
Renasterii cunoaste aspectul sau caracteristic Italian, amprenta specificului
national .

Giovani Boccaccio este considerat cel de-al doilea mare umanist

italian, prin capodopera sa, “Decameronul”, a carei denumire,
”decameron”,provine din greaca veche si inseamna zece zile.Pe langa
valoarea artistica,Decameronul reprezinta un moment esential al evolutiei
gandirii umane prin propagarea libertatii de constiinta a omului.
Decameronul contine o suta de nuvele, probabil concepute in anii sederii
sale la Napoli, la indemnul cert al Mariei d’Aquino. Si lui Boccaccio I s-a
parut oportun sa le incadreze impreuna intr-o cornisa, care le acorda o
unitate de simetrie exterioara, cum o spune el insusi in prezentarea
Decameronului, ca “aceste o suta de povesti ori basme, ori parabole sau
istorioare, cum veti vrea sa le numiti...” In care unele placute si dureroase si
altele fericite se vor vedea, intamplate in timpurile moderne sau in cele
vechi”.In “Dictionarul de simboluri” al lui J.Chevalier,”o suta”
inseamna:”un numar ce individualizeaza partea unui tot care la randul lui nu
este decat partea unui ansamblu mai mare”.

 Criticul literar italian Natalino Sapegno descifreaza doua directii

fundamentale in Decameron :tema iubirii si cultul inteligentei (cu corelativa
descriere a prostiei),motive care uneori intretaie ;alteori “se contopesc intr-o
unitate superioara,care e echilibrul si armonia inteligentei cu viata
sentimentala”.O serie de alte teme joaca ,de asemenea,un rol puternic in
dezvoltarile narative ale Decameronului ,de exemplu tema anticlericala.
Povestirile celei dintai zile se caracterizeaza prin satira la adresa
clericilor .Boccaccio deschide astfel lungul sir al descrierilor
anticlericale ,atat de caracteristice Renasterii italiene .Parabola “celor trei
inele” este un elogiu adus iscusintei umane; eroul, evreul Melchisedec, a
carui intelepciune va birui viclenia sultanului Saladin,va inspira,in secolul al
XVIII-a ,poemul dramatic Nathan cel Intelept ,al scriitorului
german,Lessing.Tema fericirii regasite dupa grele incercari este comuna
povestirilor zilei a doua ,prilej de desfasurare a unor largi intrigi
romanesti,printr-o atmosfera pitoreasca ,din lumea corsarilor, a
aventurierilor, dar si a cavalerilor, regilor si negustorilor.

 In Hanu Ancutei, rolul celui de-al patrulea narator este foarte bine
stabilit si anume de a schimba sirul povestirilor. Acesta va istorisi o
intampalre pe care a patit-o chiar el, dar de data aceasta(si pentru prima
oara) va fi una de dragoste. Poate acesta este si motivul pentru care “Fantana
dintre plopi” are un impact atat de mare asupra ascultatorilor, sau poate doar
prin natura ei este o poveste foarte emotionanta. In orice caz, cert este ca
Neculai Isac este un narator personaj. Diegeza nu lipseste nici din acest
capitol, dar este si normal la o poveste de iubire sa predomine discursul
narativ. Acest nou tip de istorisire ii uimeste pe toti, lasand sa se vada
reactiile lor pe fata fiecaruia. In fata unei asemenea povesti tragice “am
ramas tacuti si mahniti”aflam de la naratorul principal, “numai comisul
Ionita mormai ceva si se uita cu fudulie in juru-i.”. In finalul acestui capitol
o urma de melancolie s-a asternut, o pauza de revenire a fost necesara si o
reaprindere a focului.

Iubind viata si dorind-o cu atat mai mult in mijlocul unor asemenea

nelinisti si terori, acesti tineri se retrag intr-o vila fiesolana, hotarati sa
petreaca acolo cateva zile, in mijlocul dansurilor, al jocurilor si al placutelor
conversatii. In fiecare zi aleg cate un rege sau o regina si in fiecare dupa-
amiaza (exceptie vinerea si sambata dedicate postului) se aseaza intr-o
livada pentru a spune fiecare cate o poveste care sa intre intr-o tema
generica, indicate de catre rege sau regina, in afara de prima si a noua zi,
cand teme nu sunt indicate, ci se lasa deplina libertate de alegere.Scurtele
povestiri ilustrand viata unor contemporani(Giotto spre exemplu)prin cate o
intamplare ,complexeaza impresia de viata reala.

  Povestirea in rama

  Ideea povestirii in cadru nu este o noutate.existau deja “Cartea celor

sapte intelepti” din Evul Mediu, colectia de basme arabe “O mie si una de
nopti” (unde cadrul il constitue istoria Seherezadei,care ii spune cate o
poveste sotului ei in fiecare noapte),culegerea italiana anonima “Cartea cu
povestiri de Dragoste”. Prin urmare, sursele “Decameronului “si ale
“Hanului –Ancutei” au fost diferite ,subiectele fiind preluate din naratiunile
mai sus mentionate si din “fabliaux-uri”.
 Atat hanul Ancutei cat si vila din Fiesole unifica trei timpuri diferite ale
povestirii in rama: al autorului,al povestirilor (timpul” toamnei aurii” si al
“ciumei catastrofale din 1348”si al faptelor povestite,al diegezei.Discursul
narativ capata aspect mozaicat din pricina povestirii in rama.Atmosfera este
una dionisiaca,toti povestitorii se supun aceluiasi ritual”fiecare participa la
petrecerea din han(pentru Sadoveanu)si biserica(pentru Boccaccio)cu pui
fripti si placinte calde,joc si veselie”

 Gerard Genette spune ca diegeza(povestirea propriu-zisa)poate fi:

1) cu focalizare zero -naratorul omniscient nu adopta nici un punct de

vedere anume (obiectiv) si ofera cititorului informatii
complete;amandoi sunt omniscienti;ei stiu mai multdecat oricare
actor al diegezei ;naratiunea urmareste mai multe planuri ale
realitatii ,poate surprinde succesiv gandurile tuturor
personajelor;naratorul omniscient ofera constant informatii despre
personaje(Mos Zaharia rade ,auzind vorbele litei Salomie,si pare mai
uimit decat toti de acele fapte ,in vreme ce femeia apuca cu “clestele
degetelor” inca o placinta poale-n brau,povestea cu demonul.)

Focalizarea zero,construieste o perspectiva realista ,o viziune de

ansamblu ,creand iluzia dominarii universului fictional.

2) cu focalizare externa –actorii nu sunt vazuti decat din exterior,

comportamentist ,fara a se permite accesul la gandurile lor; cititorul
stie mai putin decat actorii -personaje;nu are prioritatein nici un
punct de vedere (chicotelile, rasetele care ascund gandurile
ascultatorilor).

Ipostaza naratoriala este aceea a unei camere de luat vederi,care are

rolul de a prelua imagini brute ,fara a le comenta ,ceea ce produce un efect
de neutralitate, de obiectivitate.

3) cu focalizare interna –naratorul,necreditabil si avand omiscienta

limitata, restrange informatia la punctul de vedere al unui personaj
(focalizarea interna fixa) sau al mai multor actori (focalizarea interna
variabila.

În povestirea sadoveniană, naratorul - martor (ia parte la acţiune însă

nu în calitate de protagonist, ci ca personaj secundar, asistă la episoade
importante, dar are mai curând rolul unui martor, unui observator care nu se
implică în mod direct) este moş Zaharia Fântânarul, care este prezentat ca un
personaj important, misterios, dar care sfârşeşte prin a-şi asculta propria
poveste din gura liţei Salomia. Naratorul - martor de gradul II - relatează un
eveniment la care nu a participat, dar pe care îl cunoaşte datorită mărturiei
unei persoane apropiate, fapt ce permite o implicare afectivă în redarea
ulterioară. Liţa Salomie reconstituie faptele de odinioară în detaliu, dând
amănunte care servesc veridicităţii - Vodă, gustând din apă, "lacrima
pământului", a zis "Aferim!" Liţa Salomie este un narator dramatizat,
deoarece este ea însăşi personaj, la fel de însufleţit ca cele despre care
relatează.

Naraţiunea urmăreşte mai multe planuri ale realităţii, poate surprinde

succesiv gândurile tuturor personajelor. Naratorul omniscient oferă constant
informaţii despre personaje. Focalizarea zero construieşte o perspectivă
realistă, o viziune de ansamblu, creând iluzia dominării universului ficţional.

Decameronul a fost scris ca un omagiu pentru femei, iar o parabola

aflata in introducerea grupului de nuvele din ziua a IV-a arata cum un tanar
pustnic venit pentru prima oara din solitudini intr-un oras, vazand femeile,
le-a considerat ca pe fiintele cele mai minunate si mai demne de a fi vazute
de lume. Pentru cucerirea lor si a iubirii au loc in Decameron cele mai
extraordinare aventuri, in care protagonisti sunt reprezentanti ai tuturor
structurilor sociale, negustori, nobili, tarani, calugari, tot atatia inflacarati
indragostiti. Intotdeauna a descris cu cea mai mare placere triumful iubirii ce
incununa lungul sir de intamplari prin care trec unii indragostiti.

Opera lui Giovanni Boccaccio, neobosit explorator al sufletului uman,

precursor prin aceasta Renasterii (epoca descoperirii lumii si a omului),
poate sa fie considerata fara dubiu ca o vasta comedie umana.

Putem sa observam in sfarsit ca in cazul lui intalnim aceeasi

experienta, facuta cu alte mijloace literare, a lui Dante si Petrarca, dar cu
aceeasi tendinta si rezultate: a pune in valoare omul si viata.

De aceea este atat de iubit si citit Decameronul in care se oglindeste

vie marea umanitate, libera cugetare, aspiratia spre libertate deplina, setea de
viata a unui mare creator si artist aşa cum rezultă din înţelesul grec al titlului,
acţiunea are loc în decursul a zece zile. După o precuvântare dedicată
"graţioaselor doamne" ("vaghe donne") care cunosc arta amorului, urmează
o introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei de groază care domnea în
Florenţa bântuită de ciumă. La sfârşitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate
de un "canzone" (un recitativ în formă poetică) şi de dans. A rezultat astfel
un număr de 100 nuvele care alcătuiesc Decameronul, prima şi în acelaşi
timp cea mai bună operă în proză a literaturii italiene din epoca Renaşterii.

Opera lui Boccaccio inseamna si un general examen critic,coerent

intotdeauna cu postulatul realist al artei sale .Giovanni Boccaccio este , intr-
adevar ,o oglinda a societatii din Trecento .In Decameron el paraseste
mitologia ,alegoria, lumea clasica,reminescentele dantesti prezente in
operele anterioare,patrunde in mijlocul societatii ,traind viata comuna a
colectivitatii-dupa faimoasa formula a lui Francesco de Sanctis,”lumea
spiritului dispare ,apare lumea naturii”

Intre dimensiunile imense ale Decameronului sufla vasta respiratie a

intregii naturi ,in al carui centru de frumusete si bucurie se afla omul ,strivit
in vremuri revolute de parcurgerea in nelinisti a tragicei sale
existente ,conditionate de exercitiul aspru al unor austere virtuti
nefiresti.Autorul indeparteaza cu o mana ferma valurile care infasurau
adevaratele realitati si bunuri ale vietii – Iubirea devine subiectul
central,forta egalizatoare a diferentelor sociale ,o lege noua a naturii care se
impune oricarei existente.Nu exista regi si sclavi in fata acestui sentiment
dominator.Cartea lui Boccaccio este un breviar de arta a carui finalitate este
de a infrumuseta viata, de a servi, cu fidelitate profunda umanista, omul
eliberat de entitati transcendentale .

Giovanni Boccaccio nu a vrut sa intervina aparent ,in jocul liber al

personajelor sale aflate in perpetua miscare .El a demonstrat o facultate intr-
adevar exceptionala de dominare dialectica a tuturor intamplarilor ,a
temelor ,a episoadelor ,a actiunilor .Aceasta dominare dialectala este a unui
adevarat maestru cunoscator al noii psihologii umane,dar si al tehnicilor
artei narative .

Personajele, in conceptia estetica a lui Boccaccio se profileaza,nu prin

descrierea fizica, ci prin actiunile la care ei sunt participanti directi. Ei sunt
introvertiti, contorsionati in meandre psihologice, ci in proiectatrea
extravertita, determinati de succesiunea evenimentelor in al caror centru se
afla. Dinamica lege a actiunii continui face sa defalce in fata citiorilor hora
personajelor, pe fundalul realitatii si al peisajului ,indicat rapid de autor ,dar
concretizat prin actiunea eroilor asupra naturii si asupra semenilor lor ,in
curgerea necontenita a fluviului uman care strabate harta istoriei.

“Povestea este forma genuina a imaginatiei umane ,prin ea,omul s-a

opus realitatii ,mai mult sau mai putin constient ca o face,caci unde incepe
povestirea,viata inceteaza sau mai bine spus,este suspendata ,pusa provizoriu
intre paranteze”(N.Manolescu)

Diversitatea celor nouã , subiectul fiecãreia nu are nici o legãturã cu al

alteia si fiecare dintre ele are un titlu de sine stãtãtor;
• Fiecare povestire este o altã specie literarã: snoavã ("Iapa lui Vodã"), idilã
("Fantana dintre plopi"), aventura ("Cealaltã Ancuta"), legenda (Judet al
sarmanilor"), reportaj ("Negustor lipscan"), portret prin naratiune ("Orb
sarac") si având cate un titlu sugestiv, care le conferã o independena totala;
• fiecare povestitor are modul sãu specific de a relata întamplarea si de a
starni interesul ascultãtorilor.

  Arta narativa

 Arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu constã în îmbinarea

epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma
George Cãlinescu, “Sadoveanu a creat o limbã limpede, armonioasã si
purã, în care se împleteste graiul popular al tãranilor cu fraza vechilor
cronici, o limbã capabilã sã redea poezia sentimentelor omenesti,
frumusetile tainice ale naturii, pãstrând farmecul atmosferei acelor vremuri
vechi”.
Arhaismele si regionalismele sunt folosite cu naturalete de cãtre
personajele povestirilor, creând o limbã literarã usor accesibilã, scriitorul
rãmânând fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea cã
"taranul român a fost principalul meu erou".
Figurile de stil apar cu moderaþie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora
lipseste aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizand
trasãaturi ale personajelor. Astfel, despre mustatile comisului Ionitã,
Sadoveanu spune cã sunt "tusinate", epitet care revine de câteva ori pentru
a reliefa preocuparea personajului pentru aceastã podoabã de care este
foarte mândru.

De remarcat în mod deosebit în volumul "Hanu-Ancutei" este

muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu creeaza trairi tulburãtoare în
sufletele ascultãtorilor.
 "Eroii nu povestesc spre a-si usura sufletul, ori spre a reda viata, ci pentru a
se sustrage vietii si mortii" (Nicolae Manolescu - "Imaginarul
sadovenian").

Decameronul este o opera umanista prin excelenta care demonstreaza

legile firii si ale bucuriei de a trai ,in defavoarea dogmelor religioase
medievale.Prin marele numar de nuvele dedicate satirizarii bigotismului si
a reprezentantilor bisericii care profita de pe urma ignorantei poporului .
Boccaccio deschide deschide drumul literaturii anticlericale ,dar nu
anticrestine ,care va inflori in Italia cuprinzand toate genurile literare .
Scriitorul acorda un loc privilegiat iubirii si femeii in nuvelele sale .In
acest sens,ilustrativa este parabola introductiva la grupul de nuvele din ziua
a patra, in care untanar pustnic ajuns pentru prima dta in oras si vazand
pentru prima oara femeile le va cosidera cele mai frumoase fapturi din
lume. Boccaccio scoate in evidenta rolul pozitiv al iubirii ca forta
transformatoare a omului. Nuvela din ziua a cincea care il are drept
protagonist pe indragostitul Federigo degli Alberighi arata calitatile umane
superioare ale indragostitilor. Astfel se explica critica poetului adresata
familiei feudale bazate pe interesele economice, pe casatoria-tranzactie si
simpatia sa pentru femei.

Boccaccio stapaneste la perfectie arta naratiunii ; ritmul este curgator

si firesc,episoadele se incheaga unul din altul in tablouri pline de miscare .
In Decameron traieste o lume intreaga ,creata de un artist admirabil ,lume
sesizata in existenta ei zilnica ,umila si plina de pitoresc in brutalitatea
dorintelor ei, dar si in delicatetea unor suflete blande. Critica clericilor
contine un protest impotriva bisericii reactionare ,anchilozata in formele ei
medievale.

Fiind o competitie a povestitorilor si povestirilor fiind spuse,nu scrise,

functia fatica (de contact) joaca un rol important.Fiecare nou povestitor
consulta auditoriul in formule variate. In “Hanu-Ancutei”, intamplarile sunt
povestite intr-o tehnica anume care poate fi urmarita cu ajutorul conventiilor
narativitatii propuse de Adrian Marino,astfel,dupa acumularea de informatii
este pregatita disimularea lui”ce va urma”.

Asa cum observa T.Vianu, Sadoveanu incearca sa modernizeze o

limba veche si sfarseste prin a inventa una noua. In fond, limbajul exprima o
mentalitate,iar in poezia rafinata,delicata a termenilor sadovenieni, se
intalnesc ceremonia bizantina si curtenia frantuzeasca,cavalerismul medieval
si moravurile taranilor din Moldova cronicarilor.Astfel,vorba inflorita si
dulce se observa la Salomia,care se plange ca e bolnava de “vatamatura” si
nu poate suferi in gura nici picatura de vin, nu bea dechat rachiu, apa este”
lacrima pamantului”,closca cu pui trece de “crucea noptii”,iar comisul Ionita
“zambeste incremenit”

Topica afectiva, expresia ceremonioasa elaborata, (“cinstiti oaspeti”,

”credinciosul meu boier”, ”draga jupaneasa Ancuta”, ”duduita”), exprimarea
locutionala si idiomatica (a purcede la vanatoare, a-si face seama, a nu afla
astampar) fonetismele (nimică, răzăş, cătră) sau termenii arhaici (a purcede,a
ferim, ciubere, caruta, harabale), comparatiile (privindu-ne ca prin sita, am
atintit urechile ca si dihaniile),contribuie la expresivitate.

Pe Sadoveanu il preocupa altceva decat redarea realista a vorbirii

curente-stilizarea ei, inaltarea la un timbru grav si sarbatoresc deopotriva ca
un text al liturghiilor.

In proza de arta a Decameronului,Giovanni Boccaccio a acumulat toata

experienta scrisului anterior,replasmuita acum la marele foc al naratiunilor
despre iubire si viata intensa .Stilul Decameronului ,in planurile alternante
ale comicului si tragicului,ale umilului si ale sublimului,se inalta ca o arcada
intre doi puternici pilastri,contribuind la complexa idee arhitectonica a
acestui vast edificiu,in care viata se manifesta multiform.Exista impresia ca
artistul a incercat o mare desfatare estetica atunci cand si-a elaborat ,cu atata
rigoare perioadele ,cand a alcatuit din pietrele pretioase ale
cuvintelor ,marele mozaic literar,desfatare care este si astazi deplina ,pentru
orice cititor al paginilor nemuritoare ale marelui creator de arta ,Giovanni
Boccaccio.

Echilibrul de structuri interioare, ordonarea lor in fraza cea mai fluida a

prozei italiene este o caracteristica inca neatinsa de alti artisti ai verbului
italian,proza cpodoperii lui Giovanni Boccaccio ridica la viata noua a artei
existenta cotidiana si realitatea inconjuratoare. Tesatura ei, in care sunt
utilizate stralucit regulile de aur ale sintezei latine, releva, intr-o armonie
inextricabila toate firele,divers colorate , ale urzelei artei verbului.

In vechi timpuri se spunea ca povestea are o functie magica si ca apara

casa in care este rostita, de aceea,”demonul ce trece in pustietatile apelor si
codrilor” ocoleste casa.