2.

PARAMETRII PRINCIPALI AI ANTENELOR

2.1. PARAMETRII ANTENELOR

Antena este un dispozitiv care face parte dintr-un complex de

instalații de radiocomunicatii și este strâns legată de celelalte elemente
componente ale acestuia. O antenă funcționează bine numai în cadrul
instalatiei de emisie sau de recepție pentru care a fost proiectată.
Antena, ca orice dispozitiv sau instalație, este caracterizată de o serie
de indici tehnici și economici, și de parametrii specifici. Indicii tehnici și
economici sunt: simplitatea instalatiei, gabaritul ei, rezistența sa mecanică,
siguranța în funcționare, exploatare simplă, Întreținere ușoara, preț de cost
redus etc.
Parametrii specifici caracterizează antenele din punct de vedere al
funcției principale pe care o îndeplinesc și al proprietaților esentiale pe care
le au. Funcția principală a antenelor esto de a transforma energia curenților de
înaltă frecvența, în energia undelor electromagnetice (la emisie) și invers (la
recepție). Proprietațile esențiale ale antenelor sunt: emisia și recepția directive și
recepția selectivă a undelor radio.
Parametrii care se referă la funcția principală a antenelor sunt: puterea
de radiație, rezistența de radiație, rezistența de pierderi, randamentul,
tensiunea maximă admisă, înălțimea efectivă, suprafața efectivă, suprafața de
deschidere, coeficientul de utilizare a suprafeței de deschidere etc.
Parametrii care caracterizează proprietățile esențiale ale antenelor sunt:
caracteristica de directivitate, coeficientul de directivitate, câștigul, lungimea
de undă proprie, gama de lucru, caracteristica de frecvență, caracteristica de
polarizare etc. Majoritatea parametrilor enumerați caracterizează atât
antenele de emsie, cit și cele de recepție.

2.2. FUNCȚIA DE DIRECTIVITATE

În deducerea relațiilor de calcul al parametrilor antenelor, un rol deosebit î1

are funcția care determină legătura dintre intensitatea câmpului electric radiat și
coordonatele sferice ( ro , , ) ale punctului considerat. Vectorul intensității
câmpului electric al undelor în zona de radiație ( ro   ) este caracterizat de
araplitudinea, faza și polarizarea lui. Se poate scrie că
E  Em f ( , ) e  j r e  j  ( , ) e jt u ( , )
o
(2.1)
unde   2 /  este constanta de faza, r0 este distanța de la originea sistemului
de axe de coordonate, unde se află antena, până la punctul din zona de radiație,
f ( , ) este funcția de directivitate deamplitudine (FDA),  ( , ) este funcția
de directivitate de faza (FDF), iar u ( , ) este un vector unitate, care reprezintă
funcția de directivitate de polarizare (FDP).
 Funcția de directivitate de polarizare este o funcție vectorială unitară, care
reprezintă legătura existentă între orientarea vectorului intensitate a câmpului
electric, în punctul din zona indepartata, și coordonatele unghiulare ( , ) .
Importanța practică a acestei funcții este mai redusă.
Termenul e jt scoate în evidentă faptul că la rezolvarea sistemului de
ecuatii ale lui Maxwell s-a presupus că variatia curentului este armonică.
Necesitatea acestei presupunori este evidentă.
Dupa cum rezulta din relația (2.1), faza câmpului electric în zona de
radiație este caracterizată de doi termeni și anume e e j r și e   ( , ) . Primul
0

termen determină mărimea defazajului, care rezultă datorită drumului parcurs de

undele radio din origine până la punctul considerat. Cel de-al doilea termen
reprezintă legătura care există întra faza câmpului și coordonatele unghiulare
( , ) . Dacă se determină în fiecare punct al unei sfere de raza r0 defazajul și
se face corespondența dintre valorile obținute și coordonatele unghiulare ale
punctelor, se obține functia de directivitate de fază.
Pentru a simplifica studiul particularităților antenelor, legate de funcția
de directivitate de fază, se consideră suprafețele de egală fază, adică
suprafețele pe care faza undelor nu variaza in funcție de φ și θ. În
coordonate sferice suprafețele de egală fază sunt date de funcția
1
 ( , )  r0   ( , ) , (2.2)

care arată dependența dintre raza vectoare și coordonatele unghiulare.
În cazul în care  ( , )  k1 , relația (2.2) devine
 ( , )  r0  k2  k , (2.3)
caz în care suprafața de egală fază este o sferă. În acest caz centrul
sferei corespunde cu originea sistemului de axe de coordonate și se
numește și centrul de fază al antenei. În cele mai multe cazuri, în prima
aproximație, se poate considera că  ( , )  k1 .
Funcția de directivitate de amplitudine este funcția care reprezintă legătura
dintre amplitudinea câmpului electric al undelor radiate în zona de radia ție și
coordonatele unghiulare ( , ) . La statiile de radiolocatie, radioreleu,
radiodirijare, etc., prezintă interes antenele care concentrează puterea
radiată într-un unghi solid relativ mic. În acest caz func ția f ( , ) are mai
umlte extreme, printre care și un maxim maximorum. Direc ția acestui
maxim este determinată de unghurile φ0, θ0 , iar valoarea funcției, dată de
aceste coordonate se notează cu f max  f ( 0 , 0 ) . Unghiurile φ0 și θ0
determină așa numita direcție de radiație maximă (DRM) . Pe baza
principiului reversibilitații antenelor, această direcție este și direcția de
recepție maxima.
Funcția f ( , ) este funcția de directivitate de amplitudine nenormată
a antenelor. Funcția de directivitate de amplitudine normată este data de
relația:
 f ( , ) f ( , )
F ( , )   (2.4)
f ( 0 , 0 ) f max
Funcţia de directivitate de amplitudine poate determina și distribuţia
densitații fluxului de putere radiat de antenă. Uneori este mai convenabil
să se folosească funcţia de directivitate care reprezintă varia ția denaităţii
fluxului de putere în funcție de coordonatele unghiulare.
În aceste cazuri se folosește funcţia
S ( , )  F ( , ) (2.5)
2

Avand în vedere xaptul că, în majoritatea cazurilor, în practică se

lucrează numai cu funcția de directivitate de amplitudine, se obi șnuie ște ca,
pe scurt, să se yică funcția de directivitate și să se subînteleagă că este
vorba de cea de amplitudine.

2.3 CARACTERISTICA DE DIRECTIVITATE

Prin reprezentarea grafică a funcţiei de directițitate se obține așa

numita caracteristică de directivitate. De regulă caracteristica de directivitate
este o suprafaţă curbă închisaă. Reprezentarea ei pe cale grafică prezintă
unele dificultați de ordin practic. Be aceea, de regula, se reprezintă numai
așa numitele caracteristici plane de directivitate (figura 2.1). Acestea sunt
secțiuni plane ale caracteristicii spațiale de directivitate.

Fig. 2.l. Caracteristica de directivitate

De obicei se represintă grafic două caracteristici de directivitate, obţinute

prin secționarea caracteristicii spațiale cu două plane reciproc perpendiculare.
Planele se aleg în așa fel încât intersecţia lor să corespundă cu direcţia de
radiație maximă a antenei. Cele două plane pot fi: planul vertical și cel
orizontal (figura 2.1 a), sau planul E și planul H. Caracteristicile plane de
directivitate pot fi obtinute prin proiecții ortogonale ale caracteristicii spaţiale
pe două plane raciproc perpendiculare.
Caracteristicilor plane de directivitate le corespund funcţii plane de
directivitate. Ele repreziată legătua dintre intensitatea câmpului electric și
coordonata unghiulară din planul considerat. Astfel pot fi considerate
functjiila g1 ( )  f ( k1 , ) și g 2 ( )  f ( , k 2 ) . Aceste funcţii se obţin mai ușor
pe cale matematică, iar reprezentarea lor grafică este simplă.
Funcţiei de directivitate normate îi corespunde caracteristica de
directivitate normată. În anumite situaţii este mai convenabilă reprezentarea
grafică a funcţiei de directivitate normată.
Caracteristica de directivitate a unei antene se poate obtine și pe cale
experimentală. Dacă se plasează antena în centrul unei sfere imaginare, cu o
rază bine determinată, atunci, pentru a obține caraeterisiica spațială, de
directivitate, trebuie ca în fiecare punct al sferei să se determine intensitaea
câmpului electric (sau densitatea fluxului de putere), iar după aceea să se
reprezinte grafic legătura dintre mărimile obţinute și coordonatele unghiulare
( , ) .
Trebuie remarcat faptul că, caracteristica spațială de directivitate
reprezintă grafic forma fasciculului de unde radio, radiate de către o antenă.
Înfășurătoarea vectorilor care represintă densitatea fluxului de putere pe
diferite direcții poate fi considerată ca fiind acest fascicul.
Caracteristica de directivitate a antenelor, reprezentată în coordonate
polare, redă in mod sugestiv distribuția câmpului electric al undelor radiate în
jurul antenei. Astfel, de exemplu, caracteristica de directivitate a dipolului
elementar electric (figura 2.2,a) arată că, în direcția axel dipolului nu există
radiaţie (recepţie) iar In direcţiile perpendiculare pe axa dipolului, radia ția
este maximă.

Fig. 2.2 Reprezentarea caracteristicilor de directivitate.

În practică, de regulă, caracteristica de directivitate a antenelor se

reprezintă în coordonate carteziene (figura 2.2.b). Într-o astfel de reprezentare
sunt puse în evidenţă mai explicit direcțiile de radiatie maximă și minimă. De
asemenea, este mai clar pusă în evidenţă configuraţia lobului principal și a
lobilor secundari.
 În cazurile în care caracteristica de directivitate are lobi secundari cu nivele
mici faţă de nivelul lobului principal, cele două moduri de reprezentare grafică
de mai sus devin incomode. În astfel de cazuri se utilizează inversa valorii
relative a intensităţii câmpului electric al undelor, sau a densităţii fluxului de
putere, exprimate în decibeli.
S max
N ( )  10 log [dB], (2.6)
S ( )
sau
E max
N     20 log [dB]. (2.7)
E  
Caracteristica de directivitate se obţine prin reprezentarea grafică a funcţiei
N ( ) . Modul de reprezentare este indicat in figura 2.3 a.

a) b)
Fig. 2.3. Reprezentarea caracteristicilor de directivitate.

La stațiile de radiolocație de observare radială este mai convenabilă o

altă reprezentare grafică a caracteristicii de directivitate. Pentru a reprezenta
cât mai sugestiv distanta de acționare a radiolocatorului, caracteristica de
directivitate în planul vertical se reprezintă în coordonate speciale. Pe abscisă
sunt trecute distanțele de acționare în kilometri (figura 2.3 b), iar în ordonată
altitudinea în metri sau kilometri. De asemenea, sunt indicate și unghiurile de
înalțare în grade ( ε).
Unghiurile de deschidere ale caracteristicilor de directivitate se
definesc cu ajutorul caracteristicilor plane (figurile 2.2b și 2.3a). În practică
se utilizează trei tinghiuri de deschidere.
 Unghiul de deschidere 2γ este unghiul format de direcțiile în care
nivelul câmpului electric radiat este zero.
Unghiul de deschidere 2  este unghiul format de direcțiile în care
nivelul câmpului este 0,316 Emax (0,1 S max ). Într-o altă exprimare este unghiul
la care puterea radiată scade cu 10 dB față de directția de radiație maximă.
Unghiul de deschidere 2  este unghiul format de direcțiile în
care nivelul este 0,707 Emax (0,5 S max ) sau cu 3 dB mai mic decât nivelul
maxim.
In cazurile în care caracteristica spațială de directivitate nu prezintă
simetrie axială, este necesar să se specifice la care secțiune longitudinală se
referă unghiurile de deschidere date. În cele mai multe cazuri acest fapt de
scoate în evidență printr-un indice. De exemplu, 2  v este unghiul de deschidere
la nivelul 0,707 Emax în plan vertical,
2  E este unghiul de deschidere la nivelul 0,316 Emax în planul E, etc. De
asemenea, deși s-au stabilit notațiile,  , , , totuși uneori, pentru a înlatura
orice dubiu, se folosesc și notațiile:  0 ,  0, 707 ,  0,316 , etc.
În afara elementelor enumerate mai sus, este important să se cunoască
numărul, nivelul maxim și direcția (orientarea) lobilor secundari. Nivelul
maxim al lobilor secundari se exprimă în procente sau în dB fata de nivelul
maxim al lobului principal, adica,
N max ls
N 100% (2,8)
N max lp
Unde N max ls este nivelul maxim al lobului secundar, iar N este nivelul
max lp

maxim al lobului principal.

Antenele pot fi nedirective și directive. Nedirective sunt acele antene care
radiază, în primă aproximație, uniform în toate direcțiile, ca de exemplu
radiatorul izotrop punctiform. Antenele directive pot fi slab directive, directive și
foarte directive. La antenele slab directive nu se poate vorbi de unghi de
deschidere al caracteristicii de directivitate, sau acesta are măsura mare. La an-
tenele directive măsura unghiurilor de deschidere este de ordinul zecilor de
grade și mai mare, iar la antenele foarte directive este de ordinul gradelor sau
mai mic.
Un alt element al caracteristicilor de directivitate este coeficientul de
uniformitate. Acest coeficient se utilizează, la antenele slab directive.
Marimea lui este dată de raportul dintre valoarea minimă și cea maximă a
intensității câmpului electric al undelor, măsurat la o anumită distanță,
dată, adică
Emin
ku  . (2.9)
Emax
În cele mai multe cazuri antenele nu au un centru de fază în sensul în care a
fost definit mai sus. Aceasta se explică prin aceea că suprafața de egală fază nu
este o sferă. Totuși, din punct de vedere practic trebuie să se cunoască bine
caracteristica de directivitate de fază în limitele lobului principal al
caracteristicii de directivitate de amplitudine. Într-un sector limitat, cum este cel
al lobului principal, suprafața de egală fază, de regulă, este foar te apropiată de
o calotă sferică.
Se poate considera centrul de fază al antenei, centrul sferei care coincide cu
suprafața de egală fază în limitele lobului prin cipal al caracteristicii de
directivitate de amplitudine. Este cu totul motivată tendința de a căuta un centru
de fază echivalent, în cazurile în care nu poate fi definit, deoarece un astfel de
punct poate fi privit ca un centru din care sunt radiate undele radio.
Caracteristica de directivitate a antenelor este un parametru important
al acestora. Fără cunoașterea ei nu se poate stabili natura legăturilor radio ce
se pot realiza cu echipamentul dat. La instalațiile de radiocomunicatii cu
destinație specială, se impune o anumită formă a caracteristicii de
directivitate pe care antena trebuie să o realizeze.
Un rol deosebit are, din punct de vedere practic dacă este posibil,
suprapunerea directillor de radiație și receptie maximă a celor două antene (de
emisie și recepție). Numai în acest caz se asigura obținerea unei tensiuni
maxime la bornele antenei de recepție.

2.4. PUTEREA DE RADIAȚIE

Puterea undelor electromagnetice, radiate de o antenă în spațiul

înconjurător, se numește putere de radiație și se notează cu P . Propagarea
undelor radio în toate direcțiile, deci dispersarea naturală a puterii în spa țiu, este
echivalentă cu disiparea puterii pe o rezistența oarecare, deoarece puterea
undelor are un caracter activ.
Puterea de radiație a unei antene poate fi determinată prin calcule , dacă se
cunoaște expresia cămpului electric radiat de către aceasta. Pentru determinarea
puterii de radiatie, se consideră antena în centrul unei sfere de rază dată (r).
Puterea care trece prin aceasta suprafața la un moment dat, reprezinta puterea de
radiație. Analitic această putere poate fi exprimată prin relația,
P   S n df , (2.10)
F

în care df este suprafața elementară a sferei, iar S n este componenta

normală a vectorului densitații fluxului de putere, pe elementul de suprafața df.
Dar df  r sin  d d , deci,
2

P   S n   ,  r 2 sin  d d . (2.11)
F

Pentru calculul puterii de radiație este necesar să se cunoască expresia

densității fluxului de putere. Una din relațiile uzuale este,

Eef2 2
S n   ,   F   ,  (2.12)

 
în care   , este impedanța intrinsecă a mediului. Relatia (2.12) poate

fi scrisă și sub forma,
Em2 2
S n   ,   F   ,  (2.13)
2
2
E
sau, S n   ,   , (2.14)
2
unde E  Em F   ,   Em   ,  , iar Em'  Em f max .
'

În cazul radiatorului izotrop punctiform F   ,   1 , deci,

Eef2 Eef2
Po   df  4 r 2
. (2.15)
F  

In cazul dipolului elementar slectric,

I l 
E  sin  , (2.16)
4 r
iar
 2 l 
2

P  I   . (2.17)
3  
În cazul general
Em2 r 2
d 0 f 2   ,  sin  d .
2 
P 
2  0 (2.18)
În practică, la multe antene, expresia câmpului electric radiat este de
forma
60 I
E  f   ,  . (2.19)
r
Dacă se consideră   120  (în vid sau aer uscat), atunci înlocuind relația
(2.19) în expresia (2.18), se obține,
15 I 2
d  f   ,  sin  d .
2 

 
P  0 0
2
(2.20)
Cu relația (2.20) se ealculează puterea de radiație a unei antene, dacă se
cunoaște valoarea curentului de la boraele acesteia și funcția de directivitate
nenormată, în cazurile în care expresia câmpului electric este de forma dată de
relația (2.19).

2.5. REZISTENȚA DE RADIAȚIE

Faptul că puterea de radiație are un caracter activ permite ca antena să fie

caracterizată printr-o rezistență fictivă denumita rezistență de radiație.
Matematic valoarea acestei rezistente poate fi exprimată prin relația
2 P
R  , (2.21)
I2
unde cu I s-a notat amplitudinea curentului de la bornele antenei. Rezisten ța
de radiație poate fi considerată ca fiind rezistența unui rezistor real pe care
se disipă o putere egală cu puterea radiată, în cazul în care prin resistor
trece un curent egal cu cel de la bornele antenei.
Dacă se ține seama de relația de definiție (2.21) și de relația (2.20) , se
obține,
30 2  2
d f   ,  sin  d .
 0 0
R  (2.22)
Această relație este valabila dacă intensitatea câmpului electric este
dată de reiația (2.19) și dacă antena este izolată în spațiu.
În cele de mai sus, rezistența de radiație a fost determinată în raport cu
curentul de la bornele antenei. Ea poate fi definită în raport cu valoarea
curentului din orice punct al antenei. Nu are sens să se vorbească despre
rezistența de radiație a unei antene, fără a se indica și valoarea curentului la care
se referă. Dacă nu se face nici o specificare, se subînțelege că este vorba de
curentul de la bornele antenei.
Relația (2.22) stabilește o legătură bine determinată între rezistența de
radiație și funcția de directivitate a antenei. Cunoscându-se funcția de
directivitate, se poate determina valoarea rezistenței de radiație.

2.6. RANDAMENTUL ANTENELOR

O antenă trebuie să fie astfel construită încât cea mai mare parte a puterii
curenților de înaltă frecvență să fie transformați în puterea undelor radio.
Randamentul este acel parametru, care pune la evidență cât din puterea
curenților se transformă în puterea undelor.
Evident, că nu este posibilă, o transformare totală a puterii curen ților în cea
a undelor. O parte din putere se disipă prin conductoarele și izolatoarele antenei.
Această putere se pierde din punct de vedere al radiației undelor și de aceea, se
numește putere de pierderi. Puterii de pierderi i se poate asocia o rezisten ță de
pierderi.
Relația de definite a rezistenței de pierderi este
2 Pp
Rp  , (2.23)
I2
unde cu P s-a notat puterea de pierderi.
p

Rezistenta de pierderi caracterizează puterea de pierderi. După cum

rezultă din relația de definiție, și această rezistență este raportată la o anumită
valoare a curentului din antenă. De regulă, se consideră curentul de la
bornele antenei.
Din cele de mai sus rezultă că puterea dată de emițător în antenă, numită
puterea în antenă, se împarte în două, în puterea de radiație și puterea de
pierderi, adică,
 I  R  R p 
1 2
Pa  P  Pp  (2.24)
2
Puterii din antenă îi corespunde rezistența activă a antenei.
2 Pa
Ra  . (2.25)
I2
Este evident că R  R  R .
a  p

Cunoscându-se aceste mărimi, se poate determina randamentul antenei.

Prin randament se înțelege raportul dintre puterea utilă (cea de radiatie) și
puterea totală consumată (cea din antenă), adică,
P P R 1
a    
Pa P  Pp R  R p R
1 p . (2.26)
R
Din relația (2.26) rezultă că pentru îmbunătățirea funcționării antenei,
pentru mărirea randamentului ei, este necesară micșorarea rezistenței de
pierderi prin pe orice cale posibilă.
În cele de mai sus, randamentul antenelor a lost definit in ideea ca ele
sunt antene de emisie. Însă se poate vorbi și de randamentul antenei de
recepție. Pe baza principiuilui reversibilității se poate afirma că randamentul
unei antene de recepție este egal cu al acelelași antene, utilizată ca antena
de emisie.
Randament ridicat au antenele de unde foarte scurte , ceva mai scăzut
antenele de unde scurte, iar un randament mai slab (0,3-0,6) antenele din
gama undelor medii și lungi.

2.7. IMPEDANȚA DE INTRARE

Prin impedanță de intrare se înțelege impedanța întilnita de curentul

generatorului (emițătorului) la bornele de intrare ale antenelor. În cazul
general antena se comportă ca o sarcină complexă, adică impedanta de
intrare este de forma,
Ui
Zi   Ri  j X i . (2.27)
Ii
În scopul măririi eficacității funcționarii antenelor, acestea se construiesc în
așa fel, încât să fie la resonanță. În acest caz componenta reactiva a impedanței
de intrare devine zero  X i  0  , iar antena se comportă fața de generator ca o
sarcină pur activa.
Componenta activă a impedanței de intrare a antenelor este dată de rela ția
(2.25) și este suma rezistențelor de radiație și de pierderi. Rezistența de radia ție
poate fi determinată pe cale teoretică, cea de pierderi, de regulă, numai pe
cale experimentală.
Pentru determinarea impedanței de intrare a unei antene, este necesar să se
cunoască distribuția tensiunii și curentului din ante na. Calculul este greoi și se
obțin relații de calcul aproximative. De aceea impedanța de intrare se determină,
mai frecvent, pe cale experimentală.
Impedanța de intrare a antenelor poate fi determinată prin măsurare , dacă
există aparatură de masură corespunzătoare. Pentru măsurarea ei există linii de
măsură, punți de masură speciale sau analizoare de rețele vectoriale.
Prezintă unele particulariți, determinarea impedantei de intrare a antenelor
de frecvență foarte înaltă, alimentate cu ghiduri de undiă. Impedanța de intrare a
acestor antene poate fi apreciată numai pe baza reflexiilor ce am loc în punctul
de conectare a antenei la ghidul de undă. Trebuie avut în vedere că, valoarea
coeficientului de reflexie depinde de modul de undă care se propagă prin fider.
Dacă se propagă mai mlte moduri de undă, pentru fiecare trebuie determinat
coeficientul de reflexie corespunzător. De aceea se caută să se asigure ca prin
ghid se propagă numai modul fundamental.
În practică sistemul de anienă-fider trebuie să fie adaptat cu emi țătorul
sau cu receptorul. Adaptarea antenei de emisie cu fiderul, asigură un regim de
undă progresivă în fider. Adaptarea fiderului cu emițătorul asigură o
functionare normală a acestuia. La variațiile de sarcină sunt sensibile mai
ales generatoarele de frecvențe foarte înalte. Astfel , de exemplu, în cazul
unei variații în limite nu prea mari a impedanței de sarcină, generatorul cu
magnetron generează oscilații cu frecvență instabilă sau cu putere mai redusa.
Adaptarea fiderulul cu receptorul asigură, de asemenea, un regim de undă
progresivă în fider. Adaptarea antenei de receptie cu sarcina, care este fiderul cu
receptorul conectat la celălalt capăt, permite să se transmită spre receptor, toată
puterea captată de antenă, dacă se neglijează pierderile din antenă și fider.
Metodele de calcul al impedanței de intrare, de regulă, se referă la antenele
care sunt izolate în spatiu. În realitate antenele nu sunt utilizate izolate în spatiu.
Datorită acestui fapt la bornele antenei apare o impedanță suplimentară, numită
și impedanță reflectată, sau sutuală. Această impedanță este tot o mărime
complexă și poate fi determinată de cele sai multe ori, numai prin măsurare.
Cunoașterea ordinului de mărime a acestei impedanțe este necesar la proiectarea
circuitelor de adaptare.

2.8. COEFICIENTUL DE DIRECTIVITATE

Densitatea fluxului de putere sau intensitatea câmpului electric al undelor

radiate într-o anumită direcție, de regulă, în direcția de radia ție maximă, poate fi
caracterizată prin coeficientul de directivitate. Prin coeficientul de directivitate
se ințelege raportul dintre densitatea fluxului de putere radiată de către antenă în
direcția considerată și densitatea fluxului de putere radiat de o antenă de
referință nedirectivă, adică,
S max
D , (2.28)
S0
dacă este vorba de direcția de radiație maximă, sau
 S  
D    , (2.29)
S0
dacă este vorba de o direcție oarecare, care face unghiul  cu direcția de
radiațtie maximă (vezi figura 2.4).

Fig. 2.4 Coeficientul de directivitate

În această definiție se presupune că ambele antene radiază aceeași putere

P  P 0

și că pierderile din cele două antene sunt egale

P P .
p p0

Ca antenă de referință nedirectivă se alege radiatorul izotrop punctiform

cu pierderi.
Coeficientul de directivitate (D) este un număr, care arată de câte ori este
mai mare densitatea fluxului de putere pe direcția de radiație maximă a antenei
de studiat, față de densitatea fluxului de putere a antenei de referință nedirectivă,
dacă cele două puteri (de radiație și de pierderi) sunt egale.
Pe baza relațiilor de definite (2.28) și (2.29) se poate defini și un coeficient
de directivitate normat, adică,
D   S   
Dn   . (2.30)
D S max
Coeficientul de directivitatee poate fi definit și ca raportul dintre puterea de
radiație a radiatorului izotrop punctiform și cea a unei antene directive cu
condiția ca în punctul de recepție, la o anumită distanță dată să se ob țină aceeasi
intensitate a câmpului electric, adică
P
D 0
(2.31)
P
Dacă E  E0 la distanța r și dacă puterile de pierderi ale celor două antene
sunt egale.
 _ Deci, din alt punct de vedere, coeficientul de directivitate este un numar,
care rată de câte ori trebuie să se micșoreze puterea radiată de o antenă directivă,
față de puterea radiată de radiatorul izotrop punctiform, pentru ca în punctul de
recepție să se obțină aceeași intensitate a câmpului electric.
Uneori este mai comod să se exprime coeficientul de directivitate
în decibeli si anume
S max
D  10 lg [dB] (2.32)
S0
Sau
P
D  10 lg 0
[dB] (2.33)
P

Din punct de vedere teoretic, uneori este convenabil să se folosească la

definirea coeficientului de directivitate ca antenă de referință, dipolul elementar
electric.
Pe baza modelului din figura 2.5a și ținând seama de ce arată coeficientul
de directivitate, pot fi deduse relațiile de legătură dintre coeficienții de
directivitate raportați la diferite antene de referință, si anume
D  D ' D1 [dB], (2.34)
sau
D
D1  [dB]. (2.35)
D'
unde cu D ' s-a notat coeficientul de directivitate al dipolului elementar electric,
raportat la radiatorul izotrop punctiform, iar cu D1 cel al antenei de studiat,
raportat la dipolul elementr electric. Din calcule rezultă că, D  1,5 , ceea ce
'

arată că densitatea fluxului de putere pe direcția de radia ție maximă a

dipolului elementar electric este de 1,5 ori mai mare, fa ță de densitatea
fluxului de putere radiat de radiatorul izotrop punctiform.

Fig.2.5. Legătura dintre eoeficienții de directivitate

Din punct de vedere practic, este convenabil să se folosească ca antenă de

referință o antenă reală (dipol simetric în  / 2 sau antena ghid de undă), pentru a
putea determina pe cale experimentală valoarea coeficientului de directivitate.
Pe baza modelului din figura 2.5b și a considerațiunilor făcute mai sus,
rezulta
D  Dr D2 (2.36)
D
unde cu r s-a notat coeficientul de directivitate al antenei reale de
referință, raportat la radiatorul izotrop punctiform, iar cu D2 cel al antenei
de studiat, raportat la antena de referință reală.
Din calcule rezultă că în cazul dipolului simetric în  / 2 , Dr  1,64 , iar
în cazul antenei ghid de unda
32ab
Dr  (2.37)
 2
unde a și b sunt dimensiunile secțiunii transversale a ghidului de unda.
În ceea ce privește coeficientul D2 , acesta rezulta din relația
2
S max1 Emax
D2   2 1 (2.38)
S max 2 Emax 2
Unde S max1 și S max 2 reprezintă densitațile fluxuirilor de putere pe de
radiație maximă a celor două antene (de studiat 1 și de referin ță 2), iar Emax1
și Emax 2 intensitățile câmpului electric pe direcțiile de radia ție maximă,
măsurate la aceeași distanță (r).
Coeficientul de directivitate al unei antene poate fi definit și altfel,
dacă se ține seama de legătura care există între densitatea fluxului de putere
radiată și intensitatea câmpului electric. Astfel, coeficientul de directivitate
poate fi definit ca raportul dintre pătratul intensității câmpului electric radiat
de antena directivă (de studiat), pe direcția de radiație maximă, la o anumită
distanța dată (r) și valoarea medie a pătratului intensității câmpului electric,
radiat în toate direcțiile de antenă, la aceeași distanță, dica
E02
D 2 (2.39)
 E  med
Pe baza acestei relații de definiție, se poate obține o relație generală
pentru determinarea coeficientului de directivitate.
Daca se ține seama de faptul că
E  E m f   , 
atunci
E0  Em f  0 , 0  (2.40)

Pe de altă parte
1
E 
2
med   E
2
df (2.41)
f F

unde, f  4 r este aria suprafeței sferei de raza r, F este sfera de rază r

2

pe care se efectueaza integrala.

Dacă se fac înlocuirile și se aranjează integrala, se obține
Em2 2  2
E  d f   ,  sin  d .
4 0 0
2
med  (2.42)
 Dacă se ține seama de relațiile (2.40.) și (2.42) și de rela ția de
definiție (2.39), se obține,
4f 2  0 , 0 
D  2 
, (2.43)
 d  f   ,  sin  d
2

0 0

care este expresia generală de calcul al coeficientului de directivitate.

Dacă se ține seama de relația (2.22), atunci în cazul parti cular
considerat, se obține
120 f 2  0 , 0 
D (2.44)
R
Relația (2.43) poate fi folosită și pentru determinarea coe -
ficientului de directivitate pe cale grafică. Astfel, dacă se ține seama de
relația (2.4), se obtine
4
D  2 
d F 2   ,  sin  d .
 0 0
(2.45)
0 0

În cazul simetriei axiale, când intensitatea câmpului electric nu depinde


de , se poate considera că
2
D
. (2.46)
 F ( ) sin  d
2

Dacă calculul analitic al integralei din relația (2.46) pune probleme

deosebite, atunci se poate recurge la rezolvarea problemei prin metode numerice
sau, pe cale grafică, folosind metodele cunoscute. Metoda de rezolvare pe cale
grafică este avantajoasă în cazurile în care se cunoaște caracteristica de
directivitate a antenei și nu funcția de directivitate.
Coeficientul de directivitate joacă un rol însemnat în aprecierea
directivității antenelor, cât și î n calculul altor parametrii, sau în calculele de
proiectare ale instalatiilor de comunicatii radio.

2.9. CÂȘTIGUL ANTENELOR

Pentru a caracteriza o antenă atât din punct de vedere al pierderilor, cât și

din punct de vedere al proprietăților sale de directivitate, se utilizează
noțiunea de câștig al antenei.
Câștigul antenelor este raportul dintre densitatea fluxului de putere,
radiată de către antenă pe direcția de radiație maximă, și densitatea fluxului de
putere, radiată de un radiator izotrop punctiform ideal (făra pierderi), puterile
de radiație fiind egale.
Deci
 S max
G (2.47)
S0'
Coeficientul de directivitate se definește pe calea comparării antenei
directive (de studiat) cu o antenă nedirectivă, care are pierderi egale cu cele ale
antenei. În schimb, câștigul antenelor se definește prin compararea antenei
directive, cu o antenă nedirectivă fără pierderi.
Datorită faptului că la antenele fără pierderi, puterea radiată este egală
cu puterea aplicată la bornele de intrare, între densitatea fluxului de putere
radiată de către antenele cu și fără pierderi există relația,
S0
a  . (2.48)
S0'
Dacă se ține seama de această relatie, se poate scrie că
S max S max S0
G 
S0' S0 S0'
sau
G  a D (2.49)
unde  a este raadamentul antenei, iar D este coeficientul de directivitate.
Câștigul antenelor este un număr, dar, ca și coeficientul de directivitate,
poate fi exprimat și în decibeli, și este un parametru important al antenelor. Pe
de o parte, el ia în considerare mărimea densității fluxului de putere pe direc ția
de radiație maximă, dar pe de altă parte, ține seama și de pierderile din
antenă.
Pentru definirea câștigului la antenele de recepție, se consi deră raportul
între tensiunea U 1 de la bornele de ieșire ale acesteia, și tensiunea U care
apare la bornele unei antene etalon. Ambele antene sunt adaptate cu sarcina
și sunt sub actiunea aceluiași câmp electric. Ca antenă etalon, se utilizează
dipolul simetric în  / 2 .