Beowulf

Lauda faptelor mari a gintei de regi ^

ai danilor cei cu darde armaţi, în zile demult,
auzit-am, şi cităcinstire athelinii au cules.
Adesea Scyld Scefing din şiruri vrăjmaşe
a multelor triburi jilţul miedului smult-a,
spăimînd pe earli. Pruncului cel de pripas,
lipsit de prieteni, piaza prielnică-i fu :
căci sub bolta albastră băiatul crescut-a, bogat om ajunse,
pînă ce-n faţă-i veni, din lungii din lat, lumea-ntreagă
ce-şi are sălaş lîngă drumulbalenei, aflînd că li-i rege,
şi cu toţii daruri i-au dat : drag domnitor a domnit.
Acestuia cerul fecior îi trimise,
făt mîndru-n palat, de ceruri menit
a fi mîngîiere mulţimilor ; el ce simţise
ce vraişte-n sufletul lor, de-atîta vitregă vreme,
sălaş îşi săpase, lipsiţi de stăpîn cît au stat.
Dăruitu-i-au Domnul, Cel de minuni făurar,
faimă în lumea întreagă.
Vestit era Beowulf; buhu-i deparţe răzbise,
sămînţă din scyld, în Scandiaţară.
Cuvine-se celui ce-i tînăr a fi celibiu
cu cei ce-s prieteni părintelui său, cu prinoase primindu-i,
ca atunci cînd se-arată ananghie, ajuns la ani mulţi,
volnic vitejii să vină, la vremi de război,
sprijin să-i deie supuşi; prin fapte de seamă,
un crai cîştiga-va cinstire în oricare clan.
De pe pămîntul acesta au pas la ceas proorocit
straşnicul scyld spre sălaşul lui Dumnezeu Savaot.
Pe umeri purtatu-1-au înspre oceanul mult înspumat
trainici tribari, precum el poruncă le dase,
cu vajnici voroave vorbindu-le lor,
domnul cel drag ce delung a domnit...
Închingată la chei se clătea o catargă cu inele călite,
o arcă athelină, albă de chiciuri, aşteptînd să se-avînte :
lin îl lăsară acolo pe lordul lor drag,
în albia arcei, pe cel ce alcale de aur le dase,
lingă catarg aşternură pe căpetenia lor; comori încărcară
alături de el în arca aceea, de departe aduse.
Nicicînd minunatu-m-a navă mai mîndră pe mare,
cu lăncii mai lucii şi lamuri de luptă,
pavezi şi platoşe ; pe piept presuratu-i-au
preţuri preascumpe cu el să le poarte
în arca pe aspre apele-acelea alunecînd.
Nicicît mai puţin copleşitu-1-au ei cu comori,
daruri duium de la thani, cît acei
care cîndva pe el, copilul sugar,
singur l-au dat să plutească pe săratele spume.
Făcut-au deasupră-i flamură falnic să fluture,
prapur de fir ; apele poarte-l,
fie ofrandă oceanului. O ! grea e obida,
cutremur în cugete. Nici un om nu cunoaşte
să spună curat, nici un sfetnic din săli,
nici un războinic bărbat de sub boltă — cine povara aceea
a-mbrăţişat-o.

I
Într-a scylzilor baştă vieţui Beowulf,
domn lumii drag, şi delung domnind,
tot natul temîndu-1, de cînd tatăl trecuse
din lume la drepţi ; vlăstar dobîndi
pe vladnicul Healfden, cafele cît vieţui,
vîrstnic la minte şi vajnic, pe scylzi voioşit-a.
Unul şi apoi iar unul şi unul urmară urmaşi
părintelui, prunci patru la număr.
Heorogar, apoi Hrothgar, apoi Halga cel harnic,
şi-am auzit că i-a fost lui Onela regină,
scumpă soţie acelui Heathoscylfing.
Avea Hrothgar haruri atîtea în harţuri,
atîta renume-n război încît rudele-i toate
cuvîntu-i cuminţi ascultau, pînă ce mare crescutu-i-a ceata
de tineri voinici. Venitu-i-a-n minte viteazului
poruncă să deie palat făr' de pereche a se face,
măreaţă casă a miedului, mai minunată cu mult
decît au văzut vreodată vlăstarele vieţii-omeneşti,
şi-ntr-însa, mai apoi, la mic şi la mare,
să drămuie-avea tot cu ce Domnul îl dăruise,
fără de numai al obştei olat şi viaţa oştenilor săi.
Aud că tocmise la triburi, toate cîte trăiau
în jurul lui Hrothgar, lucrare să facă,
podoabe pentru palat. Pe potriva poruncii,
clădit-au curînd ctitoria crăiască,
fără pereche aici pe pămînt : Heorot pus-a nume palatului
acel ce crăia într-al lumii cuprins.
Aducîndu-şi aminte făgada, alcale-azvîrlea,
comori fără preţ la ospeţe ; măreţ se-nălţa
zidirea în zare, cu zămci şi zvelte zăbrele,
aşteptînd vîlvătaia varvară; va ziua să vină
cînd socru şi ginere sta-vor să se măsoare
în arme cu aprigă ură iarăşi aprinsă.
Cu duşmană pizmă un duh diavolesc
suferă zbucium în ursuzu-i sălaş
auzind zi de zi al petrecerii zvon
sus în cea sală ; harpe răsună,
cîntec curat. Cîntă acel ce cunoaşte
poveşti dintr-a omului vremuri străvechi,
cum plămădit-a pămîntul A-toate-puternicul,
plaiuri plăcute presurate de ape ;
sus, întru slavă, sădit-a şi soare
şi lună, lumini să strălumine lumea ;
podoabe a pus pe-al pămîntului sîn,
ramuri şi frunze, viaţă suflînd în făpturile toate
cîte se mişcă şi sînt pe pămînt.
Trăit-au tribarii în tihnă şi cînt
viaţă voioasă, pînă ce vidma
rea piază urzi, acea iazmă din iad.
Grendel chematu-s-a groaznicul guld,
mai-mare pe margini de ţară, monstru al mlaştinii,
în smîrcuri sălaşul avîndu-şi ; strajă a stat
o vreme cel urgisit urdiei uriaşilor
de cînd Savaot la surghiun 1-a supus.
Pe cosîngenii lui Cain răzbuna căsăpirea
Puternic Părintele, pentru Abel răpusul.
Rău izbîndi răzvrătirea şi departe zvîrlitu-1-au
pentru omor, de oameni departe.
Din el s-a ivit viţa cea veninată,
eteni şi iele şi iazme,
şi răii uriaşi, în război cu Preasfîntul,
vreme de vaier ; dar cu vîrf le-a fost plata !

II
El merse, atunci cînd murgi, ca să afle
palatul luminii şi păcii şi locul în care,
cuprinşi de beţie-şi găsiseră danii culcuş ;
şi-aici dădu el de-a athelinului ceată,
dormind după benchet, departe de orice dureri
şi-a vieţii bulboane. Blestematul de zmeu,
hain şi hapsîn, stăpînit de prea hîlpavă poftă,
din locul hodinii lor grele îndată hrăpi
vreo treizeci de thani şi de-acolo, avan,
de prada-i bogată-ncîntat peste poate,
porni către casă, să-şi cate sălaşul.
Spre ziuă, cînd zorii zbucniră în zare,
poporul află de puterea lui Grendel grozavă
şi vaiet şi vaier urmă, dimineaţa,
tîrziei petreceri. Puternicul Daniei domn,
soldat fără seamăn slăvit, se surpă de durere
văzînd a netrebnicei namile urme ;
prea aspră era încleştarea şi-amară-ntristarea
prea lungă şi grea pătimirea — iar pacea, prea scurtă :
căci noaptea se-ntoarse netrebnica fiară şi iară-ncepu
măcelul mişelnic ; pornită pe rele,
puţin îi păsa de vărsarea de sînge.
De-aflat erau lesne aceia ce după ospăţ
cătau adăpost mai ascuns peste noapte, în alte,
dosite dichisuri, cînd furia fiarei
de veste-şi dădea prea vădit ; şi de-atunci,
căutau ei un colţ şi-un culcuş mai ferit
spre-a scăpa de spăimoasă a zmeului ură.
Astfel stăpînea peste toţi unul singur,
proclet şi pîrdalnic ; şi-a fost pustiit
măreţul palat şi aşa a rămas multă vreme.
Ierni douăsprezece al scylzilor domn
dureri fără număr rabdă şi necazuri
şi neagră năpastă. Şi veşti netocmite
ajunseră, iată, la neamuri şi neamuri,
prin cîntece triste, spunînd lor de chipul cum Grendel
pe Hrothgar îl paşte, de ura ce-i poartă,
de morţi şi măceluri şi vitregă vrajbă ;
şi, iar, au aflat cum că Grendel nu are de gînd
să cadă cu earlii danezi la-nvoială,
ori pace să-ncheie, ori aur să ceară ;
şi mai puţin încă-aşteptau înţelepţii din sfat
vreun tîrg mai prielnic cu straşnica ştimă.
Ci bala temută-i pîndea pe bătrini şi pe tineri,
nemernică, neagră ca noaptea, umbla după dînşii,
i-adăsta şi-aştepta tupilată la ceasuri cernite
în ceaţa bîhlitelor bălţi, făr-să bănuie thanii
pe unde-şi fac veacul a iadului slugi vitregoase.
Asemeni potop de restrişti răspîndea răpitorul,
răzleţ-umblătorul asemeni urgie urzea
cu ură nestinsă. Sub umbrele nopţii
domnea el deplin în palatul de aur
şi-al Daniei domn. — după voia de Sus —
n-avea Bucurie" de tronu-i bogat.
Pe scylzi îi jeleau juruiţii prieteni
şi soarta lor silnică-adînc îi mîhnea.
La sfat stăteau sfetnici ades, chibzuind
în ce chip anume să-şi cerce vitejii
puterea-mpotriva procletului zmeu.
Pe cînd aduceau în păgînele capişti prinos,
cătan la Casapul-de-suflete milă,
cu vorbe citite de veacuri cereau ajutor
pentru neamul lor greu pătimind. Aşa era şartul,
aşa idolatra nădejde ; şi inima lor
privea către iad. Pe Domnul Preasfînt nu-î ştiau,
aminte nu luau la al faptelor Jude-Mpărat,
la Scutul ceresc, de minuni făcătorul Stăpîn.
Vai celui ce-n vrajbă şi ură vrăjmaşă
'şi îndreaptă-al său suflet spre straşnicul foc
al cruntei Gheene; el nu va cunoaşte nicicînd
îndreptare sau har. Fericit, însă, fi-va
acei ce, murind, se va duce la Domnul
şi-n braţele Lui va afla alinare în veac.

III
Astfel făr' de răgaz se framînta feciorul lui Healfdene
de grija grozavă a grelelor zile ;
nici înţelepţii nu pot patima să-i potolească,
căci chinu-i prea crud, necurmat şi cumplit
ce-apasă poporul, despre-acea blestemată bală a beznelor.
Auzit-a aceste — acasă cum sta — thanul lui Hygelac ,
mare printre geaţi — grozăvii a lui Grendel.
Mult vajnic printre viteji voinicul era,
în zilele-acelea a zilelor noastre,
măreţ şi măiestru. Navă pe mări mergătoare
poruncă a dat să-nceapă. La războinicul rege, spunea,
departe pe-al lebedei drum, dorea să se ducă,
slăvit suveran ce suferă fără de sprijin !
Cu nici o cîrtire primiră plecarea-i cei chibzuiţi,
măcar că thanul mult drag le era ;
preamăriră eroul, urîndu-i ceas bun.
Din ginta geaţilor, cel curagios
alege tovarăşi de arme, pe cei mai aprigi războinici
din părţile-acele ; cu paisprezece prieteni,
corabia o cată şi, încercat corăbier,
îi mină spre marginea ţării, la mare.
Vreme trecuse ; sta vasul pe valuri,
pînza sub rîpă. Pe punte păşiră,
vajnici voinicii ; valuri vîrteje
scurmă nisipul afundului ; în sînul corăbiei
aduseră armele lor ce ard în lumină,
pavezi şi platoşe ; împinseră pupa —
şi lunecă lin înspre larg luntrea armată.
Se-avîntă pe ape, de vînt alergată,
iar prora ei — pasăre este cu pieptul de spumă;
şi după socoată, în ziua de a doua,
arcuita catargă atîta cale călcase
încît călătorii coasta puteau s-o zărească,
stînci sclipitoare, munţii sumeţi,
latele limbi de pămînt. La liman ajunseseră,
la capăt călătoria. Coboară de pe corabie
voinicii din wederul clan, voios pe cel mal,
arca în ancoră prind ; armele zăngăne,
zuruie zalele; şi Domnului dau mulţămită
că-n pace au pas pe-nspumate poteci.
De sus de pe stîncă un Scylding de strajă,
voinic ce veghea peste valuri, îi vede
purtînd peste punte poleitele pavezi,
armurile aprige ; îl arde mirarea
să afle ce oameni aceia erau.
Pinteni dă pagului pînă pe prund
hultanul lui Hrothgar ; harnic atunci
îşi scutură suliţa şi strigă sumeţ :
„Cine sînteţi, din ce cin, ceată armată,
zdraveni voinici înzăuaţi, zornic aduşi
de vasul acela voinic prin văiugile valului,
pîn' la pămîntul acesta ? Paznic sînt eu,
stînd strajă peste-a oceanului smîrcuri,
ca duşmanii danilor, orideunde aduşi
sub prădalnice pînze, prăpăd să nu facă pe-al nostru pămînt.
Mai fără sfiială străini nu ne-au sosit pîn-aici,
pavezi purtînd ; pas nu aveţi,
de spre partea poporului meu, a păşire pe prundul acesta
voia voevodului nost' ; mai vladnic voinic n-am văzut
în lumea cea largă cît cel luptător de colo,
într-armatul erou ! Nu-i el om de rînd,
sub chivără-ascuns, la chipu-i de caut,
la portu-i fără pereche ! Rogu-vă, dar, a rostire
din ce neam şi ce ţară purcedeţi, căci. altfel
iscaţi bănuieli că iscoade sînteţi scociorînd
prin Dania ţară. Deci dar, de departe drumeţilor,
pe mări mergătorilor, primiţi de la mine
povaţă curată : cu cît mai curînd cu atîta mai bine
spuneţi-mi de ce ţară ţineţi, cu ce ţel venit-aţi ?"

IV
Vorbi cel mai falnic, mai-marele cetei,
desferecînd vistierul de vorbe :
„Ne tragem din sînge şi stirpe geată
şi toţi ai lui Hygelac sîntem tovarăşi.
Pe Ecgtheow athelinul, al nostru părinte,
ştiutu-l-au limbi de la capăt de lume.
De multele ierni podidit a murit om bătrîn
şi iată că încă-şi mai află aleasă cinstire
la cei înţelepţi dintr-a lumii aceste întins.
La domn şi stăpînul tău drept am sosit,
cu gîndul cel bun la băiatului lui Healfdan,
la-al scylziîor scut — să ne dai îndrumare şi sfat.
Solia ce-aducem slăvitului Daniei domn
nu este de obşte şi oblu vom spune ce credem.
Din zvonuri aflat-am şi tu poţi s-adeveri de-i drept
că-n părţile voastre s-a fost pripăşit un vrăjmaş,
un crunt căpcăun care-n nopţile negre
cu ură nespusă împarte urgie şi moarte,
pe scylzi spăimîntîndu-i. Doresc, dar, din suflet
proptire s-aduc de priinţă lui Hrothgar
şi dacă e dat, să-1 doboare pe duşman,
sa curme noianul de crunte năpaste,
s-apuce să vadă venind vindecarea
şi-a grijilor valuri şi volburi că scad ;
de nu, îndelung să îndure într-una
obidă şi chin şi pe creasta de colnic
să stea singuratic slăvitul sălaş".
Călare pe roibu-i, răspunse străjerul,
tribar credincios : „Prea destoinicul than,
cu vrednică grijă alege vorbirea de faptă.
Pricep că vitejii aceştia venit-au
stăpînului scylziîor sprijin să-i dea ;
prea bine — vă luaţi tot tacîmul, şi săbii şi scuturi,
şi mergeţi pe calea pe care-o vedeţi într-acoace.
Poruncă voi da într-acestea la paznici
să vegheze la vasul cu care-aţi venit,
de duşmani să apere dîrz de pe-al mărilor mal
prora proaspăt smolită din lemn încrustat
pînă cînd peste ape-o să poarte din nou
şi la wederii lor de iznoavă şi iute va duce
pe thanii slăviţi ce sub pavăza soartei
izbmditori vor ieşi din al luptelor iureş".
Purceseră ei aşadar, părăsind
pieptoasa corabie, prinsă-n parîme,
de ancoră strîns priponită sub ape.
Luceau aurii mistreţi ce-mpănau argintiile coifuri
cu vîrfuri semeţe, sclipind şi stînd strajă
preamuît osteniţilor oameni ; şi, iată, oştenii
plecarea-şi pripeau şi porneau spre palatul
cu falnic fruntar ferecat tot în aur.
Mai mîndru lăcaş nu aflai printre limbi
şi sclipetul lui strălucea peste ţări
şi Hrothgar stăpînul sălaşul aici îl avea.
Şi bravul, de scut-purtătorul bărbat
le-arătă aurită cetatea aceea,
apoi îi pofti să purceadă-ntr-acolo.
Războinicul, dar, îşi roti armăsarul
şi-astfel le vorbi : „Este vremea să plec.
Cu multa Sa milă vă apere"Domnul
în tot ce veţi face. Eu merg către mare,
de strajă să stau, veghetor la vrăjmaşi".

V
Drumul cu dalele lucii de-a dreptul îi duce
spre clanul întreg adunat. Pieptarele scapără,
vîrtos ferecate de fauri ; se frînge lumina
în albe armuri, de palat cum se-apropie ei,
şi zalele zornăie sub zdravănul pas.
Acolo, de-ocean osteniţi, orînduke latele pavezi,
straşnice scuturi, de zid sprijinindu-le în şir ;
de bănci din blană de brad bizuindu-le, zăngăne platoşe,
vestmîntul de fier al vitejilor ; vrafuri de arme,
lăncile lor, călătorii pe mări, laolaltă lăsară,
din mojdrean meşterite : mîndru armat e
stolul în fier ferecat. — Atunci un falnic viteaz
făcu întrebare
voinicilor ce vînt pe ce valuri i-aduce :
„De unde-aţi purtat pîn-aci sclipitoarele pavezi,
călitele-alcale, cumplitele chivere,
şi suliţi sodom ? Lui Hrothgar sînt sol
şi supus slujitor. Nicicînd n-am văzut atîţia străini,
oameni mai mulţi şi mai tari.
La Hrothgar socot că venit-aţi rîvnind vitejii
şi nu călători că sînteţi pe-a surghiunului cale".
Cestuia-i dete răspuns dîrz oşteanul,
mîndrul earl al wederilor, astfel vorbind,
falnic sub coifu-i : „Sîntem de-ai lui Hygelac
soţi de ospăţ. Port numele Beowulf. j
Voiesc a duce la fiul lui Healfdene,
craiul vestit şi prinţului tău,
crăinicia ce port, de se-ndură a da,
bun cum îl ştiu, ascultare urărilor bune".
Wulfgar vorbise — voievod al vandalilor,
de mulţi cunoscut drept om harnic la harţ,
deştept şi-ndrăzneţ : „Eu domnului danilor,
prieten al scylzilor, voios îi vesti-voi
hatîrul ce-i ceri, lui, prinţului celui preavrednic,
de drumul vostru încoace vorbindu-i —şi repede-ntorcu-ţi
răspunsul
ce domnul cel dîrz se-ndura-va să-1 dea".
Zornic acesta fugi unde Hrothgar adastă
alb şi bătrîn, în alai de earli în mijloc,
pînă ce vine viteazul alături de umărul
craiului dan ; şi curtene purtări cunoscînd,
Wulfgar rosti către rigă :
„Inşi de departe porniţi au plutit pîn-aicea
peste noianele mării, dinspre-a geaţilor ţară,
Beowulf e numele celui mai vajnic voinic dintre aceştia,
roagă-se dînşii, stăpîne, să-i suferi să schimbe
vorbe cu tine ; ci nu le întoarce rugarea
de-a-i ascultare pe ei, milostivule Hrothgar!
În meşter-lucrate veştminte de luptă-s, şi par
oameni de neam ; nendoios că acel ce-i îndrumă
e-un mare viteaz ce vasalii cu sine a luat aicea venind".

VI
Şi Hrothgar, al scylzilor scut, a răspuns :
„De cînd era copilandru cunoscu-1 —
băiatul bătrînului Ecgtheow — şi marele Hrethel
pe el 1-a ales pentru mîndra sa fiică de mire.
Vlăstarul lui vajnic venit-a la noi
să-şi afle adinc şi ahotnic prieten.
Şi oamenii mării, acei ce-au adus
suede scumpeturi în semn de prinos,
mi-au spus c-acest brav în războaie bărbat
tăria a treizeci de oameni o poartă în braţ.
În marea sa milă, precum socotesc,
trimisu-1-a Domnul danezilor noştri din soare-asfinţit
pe omul acesta-mpotriva grozavului Grendel.
Cuvine-se daruri de aur să-i dăm,
cinstindu-i dîrzia ! Te du, dar, de sîrg,
şi-ndeamnă-i încoace îndată, tot neamul nost' vrednic
să vină-nainte-mi ; şi spune-le vorbă
că danii-i adastă ca oaspeţi cu drag aşteptaţi".
Purcese spre poarta palatului Wulfgar
şi spuse : „Solie v-aduc a stăpînului meu
şi domn peste danii din soare-răsare ;
necunoscut nu îi este al vostru neam nemeş,
iar vouă, viteji ce-aţi venit peste valuri,
vă spune din inimă «bine-aţi sosit»!
În straie de luptă, sub coifuri semeţe,
veniţi să-1 vedeţi, deci, pe Hrothgar ; dar însă,
34
ce suliţi, săgeţi şi ce scuturi aveţi,
lăsaţi-le-aici ca s-aştepte atît ce-ţi vorbi".
Se sculă, dar, stăpînul încins de şutaşi,
de thani fără teamă ; iar unii afar-aşteptau,
păzindu-i tacîmul, precum poruncise.
De sîrg s-au dus solii, de sîrg au intrat pe sub bolţi
şi-n mîndrul palat Heorot au pătruns ;
şi aprig în coifu-i, călcînd apăsat,
slăvitul erou a urcat acea uirnă de trepte.
Vorbi Beowulf, îmbrăcat în aleasa-i armură,
năvod de război făurit de-un fierar firoscos :
„Mă-nchin ţie, Hrothgar ! Lui Hygelac eu
i-s rudă şi than ; şi multă-n a mea tinereţe
pohvală am strîns ! Iar de groaza lui Grendel
vestitu-s-au vorbe în ţara-mi cu tîlcuri vădite.
Năierii ne-au spus că măreţul şi mîndrul palat
e gol pentru thanii temuţi şi pustiu
cînd soarele, seara, se-ascunde în sumbru-i sălaş.
Iar oamenii mei, înţelepţi, ne-ntrecuţi, ne-nfricaţi,
mi-au dat într-acestea îndemn şi învăţ,
puternice Hrothgar, aici să te aflu,
ştiind ei prea bine de ce sînt în stare.
Doar martori mi-au fost cînd, mînjit de-al duşmanilor sînge,
la ai mei m-am întors după ce-am cetluit
vreo cinci dintr-ai lor şi-au cicnit matahala.
Răpus-am în apă pe nicori în negura nopţii
şi pe wederi, pe cari ei umblau să-i ucidă,
am ştiut să-i răzbun, cu-ncercată răbdare şi trudă,
zdrobindu-i pe zmeii grozavi. Şi-acum Grendel,
cumplit căpcăunul, mă-ncumet să-1 culc
în dreaptă-ncleştare ! O, doamne-al vitejilor dani
şi stîlp pentru scylzi, un hatîr am să-ţi cer
acum că ajuns-am la capătul căii aceste,
şi tu mi-1 plineşte, prieten poporului tău
şi scut al soldaţilor. Lasă-mă-n voie aici
cu oamenii mei, cu mănunchiul de mîndri oşteni,
şi de iazmă va fi Heorot izbăvit.
Şi iar mi s-a spus că scîrbavnicei schime
nu-i pasă de arme nici cît cînd se-asmute ;
aşadar mi-ajute-arhistrategul meu, Hygelac,
cu gîndu-i ales ! — am să lepăd în lupta V
şi scutul şi spada cu sclipet de aur
şi-am să înfrunt neprietenul numai cu braţul,
pe viaţă şi moarte, vrăjmaş la vrăjmaş.
Şi fie ca cel ce va fi pîn-la urmă ucis
să-şi pună nădejdea-n judeţul de-apoi !
De biruie bala, socot că va fi bucuroasă
să sfîrtece fără sfială-ntr-acesta de aur palat —
aşa cum ades a făcut altădată —
pe falnica ceată geată, a feţilor floare.
Nici fi-va nevoie atunci ca tu capul să-mi coperi;
căci dac-o să mor, voi fi-n sînge scăldat ;
-nroşitul meu trup o să-1 poarte ca pradă
răzleţ-umblătorul spre-ascunse-adăposturi,
să-mpurpure balta bîhlită şi hîlpav
să-1 sfîrtece-n voie; şi nu vei mai fi nevoit
de grijă să-mi porţi, să-mi găteşti de-ale gurii.
Lui Hygelac, dacă va fi să mă spulbere Hild,
trimite-i puternica, trainica za ce mă-ncinge,
armura aleasă ce-o am de la Hrethel
şi-a fost făurită de Weland. Pe-a Wyrd-ei să fie".

VII
Spuse dar Hrothgar, al scylzilor scut :
„ Venit-ai, viteze prietene Beowulf,
din mărinimie să ne niîntui pre noi.
Harţul părintelui tău patimi aprins-a
cînd crunt căsăpit-a pe Heatholaf,
Wylfing vlăstare ; wederii, rudele-i,
de răul războiului se feriră să-1 apere.
În bejenie, ajunse la danii de jos,
peste muncile mării, la scylzii cei mîndri,
cînd domneam eu dintîi peste dani,
cînd tînăr ţineam sub toiag ţara toată,
acest vistier de viteji. Trecuse din viaţă Heorogar,
dragul mai mare din fraţi duhul şi-1 dase,
băiatul lui Healfdene ; bun, mai bun decît mine era !
Repede rîca prin răscumpăr sleit-aim,
la cei wylfingi trimiţînd pe cerbkele-oceanului
străvechi giuvaere regeşti ; iar el jurămînt mi-a jurat.
Sufer în suflet să spun orişicui
de neam omenesc cu ce neagră năpastă păli
în Heorot Grendel, cu gînduri de gîde,
ce năprasnic prăpăd. Pier pilcuri de oameni,
răriţi mi-s războinicii-n rînduri ; i-aruncă ursita
în gheara lui Grendel. Dar Domnul găsi-va o cale
s-abată bala bolîndă de la blestemăţii !
Se bat bărbaţii în piept, berea mea bînd-o,
earli plătoşaţi, peste potirele pline,
câ-n sală vor sta, cu spade spăimoase,
hulpava hiară s-o hăcuie.
Şi măre, casa miedului, cînd murii mijeau la lumină,
mînjiţi de imult sînge erau, în zorii de zi,
pe blănile băncilor broboane de proaspăt profir,
iar podina toată o purpură : eroi mai puţini în palat,
de vitrega vidmă vînaţi vitejii mei dragi.
— Ci haide, cinsteşte-ne cina, desceltuie-ţi glasul
şi voroveşte din inimă, vajnic viteze".
Şezînd după şart, ginta geată în sala de praznice,
în cap au la coadă, precum se cuvine,
cu suflete straşnice. O slugă-i slujeşte,
purtînd între palme potirele pline
cu mied miresmat. Cîntau menestrelii măiestru,
în Heorot haruri aflînd. Harnic petrece
divanul de dîrji luptători. Wederi şi dani.

VIII
Vorbi apoi Unferth, feciorul lui Ecglaf,
culcat la picioarele domnului scyld,
răsfoind ce războinice rune vedea : era mult mîhnit
că vajnicul fiu al viitorilor mării venit-a
căci, măre, nicicum n-ar fi fost el numit
să facă mai vrednice fapte ca dînsul.
„Au nu eşti tu Beowulf, fostul potrivnic lui Breca?
au n-aţi înotat voi o dată, cu gînd să vă-ntreceţi,
departe pe mare cînd, mîndri şi trufaşi,
cu-avînt înfruntat-aţi adîncile ape
şi viaţa v:aţi pus în primejdii ? cînd nimeni pe lume,
nici bunii prieteni, nici duşmanii n-ar fi putut
opri nebuneasca-nfruntare ? Ci iată că voi
cu braţele-aţi prins a cuprinde potecile mării,
cărările apei cu lacome mîini măsurînd,
lunecînd peste valuri. Viforniţa iernii
răscolea din rărunchi nesecatul burduf.
Şapte nopţi aţi muncit pe a mării meleaguri ;
apoi te-a-ntrecut căci a fost decît tine mai tare
şi-n zorile zilei talazul 1-a dus la Heathoreme,
De-aici, prea-iubitul vlăstar al poporului său
porni către Bronding, cinstita cetate
în care domnea peste oameni, oraş şi odoare.
Băiatul lui Beanstan apoi se făli
cu fapta pe care-o făcuse.
De-aceea, îmi zic, te aşteaptă-ncercare mai aspră
de-o fi să veghezi a lui Grendel venire la noapte,
chiar daca destoinic te-ai fost dovedit
în loviştea luptei şi-n focul războiului crunt."
Băiatul lui Ecgtheow, Beowulf, astfel vorbi :
„Mâi mult de-o grămadă grăit-ai, prietene Unferth,
de bere cum eşti îmbătat, despre Breca
şi marea-i izbîndă ! Oi, iată, nu mint cînd vă spun
că eu dovedeam prin putere pe orişice om
în apele mării, în aprig al valului ceas.
Fiind, deci, feciori voinicoşi, ne-am vorbit în de noi
— ia' doi băieţandri, n-aveam nici tuleie în barbă —
să ducem cu marea o luptă pe viaţă şi moarte,
departe, în larg ; şi aceasta-a fost toată isprava,
în timp ce-notam în noian de talazuri,
ţineam spada-n mîini, bănuind că halene
pîndi-ne-vor drumul. Grăiesc adevăr cînd vă spun
că nu m-a-ntrecut nici c-o palmă măcar,
oricît s-a căznit; nici eu nu puteam să-1 întrec.
Şi astfel pe ape-am rămas amîndoi
cinci nopţi, pîn-ce-am fost despărţiţi dintr-o dată,
cînd volburi şi valuri şi vitregă vreme
şi-al nopţii nor negru şi crivăţul crunt
s-au surpat peste noi în de pomină ceas !
Şi furia fiarelor mării se-aprinse avană ;
zadarnic cercau ele, totuşi, să smulgă din zaua
făcută de mîini iscusite de faur ;
bătut tot în aur pe pieptu-mi stătea
veşmântul ţesut pentru lupte. Vrăjmaşul 6 cumplit
m-a prins şi m-a strîns cu grozavă strînsoare
şi-afund m-a tîrît ; dar mi-a fost, totuşi, dat
să spintec huiduma cu spada-mi semeaţă,
cu vîrfu-i viclean ; şi-n vîltoarea-ncleştării,
pe bală cu braţul acesta s-o birui.

IX
Fără-a-mi lăsare răsuflet, fiarele rele,
multe la număr, mă-ameninţă. Cu muchia cea muşcătoare
a nepreţuitului paloş, pălescu-i, plătind înapoi.
Nu-şi împliniră visarea vînat din mine să-şi facă,
să-nfulece prada fiarele pline de pizmă,
stînd la ospăţ în străfund de-ocean ;
ci-n zorii de zi, de fieru-mi răzbite,
la marginea mării zac moarte morman,
prin paloş răpuse. De-atuncea pasă în pace,
pe căile fără cuprins, corăbierii.
Rază răzbea dinspre soare răsare,
farul Celui-fără-sfîrşit ; freamătul valului scade,
şi pot a zări zimţate ziduri de stîncă,
de vînt vîrtejitele vîrfuri. Vajnic de sete earlul,
piaza-i prielnică-1 apără!
Şi-astfel se făcu de fărmat-am cu fierul
nicori nouă la număr. Nicicînd pomenit-am
bătălie în bezne mai cruntă, sub bolta cerească,
nici suflet mai singur lăsat să plutească pe ape !
Şi totuşi teafăr scăpat-am din trudnica luptă,
măcar că sleit de înot. Marea mă duce,
mă poartă puhoiu-i puternic pin' la pămîntul Laponilor '.
umflatele unde. Unul n-aud
dintre-ai tăi să fi fost cu temutul tăiş
în mai crîncen încaier. Breca nicicînd,
nici nimeni din neamu-ţi, în năstruşnic război,
fălească-se poate cu faptă mai falnică
a spadei în sînge scăldată — în slăvi nu mă salt ! —
fără de numai c-ai fost gîdele fraţilor tăi 2,
de-un os şi de-un sînge, drept care osîndă de spaimă
te-aşteaptă în iad, isteţ cît ei fi tu la minte !
Căci fără sfială îţi spun, fiu al lui Ecglaf,
Grendel nicicând faptele-i groaznice n-ar fi făcut,
diavoleasca dihanie împotriva domnului drag,
n-ar fi dat iama prin Heorot, dacă inima ta
ar fi la fel de bărbată pre cît bătăioasă ţi-e lauda.
Dar auzi că războaie nu-1 zăticni-vor,
socoate că-i slobod de spaimele spadelor
tribului dan, mult-temuţilor scylzi.
Cu biruri izbeşte, nu cruţă niciunul
din danele plaiuri, ci cu poftă ucide,
se bate şi-n benchete sade , nu bănuieşte războaie
dinspre danii cu darde armaţi. Ci degrabă acum
mărturie îi da-voi ce mîndri şi cît de măieştri-s geaţii.
La luptă-1 stîrni-voi. Meargă mîine voios la mied
oricui îi va place, cînd pîlpîirea primilor zori
lumina-şi lăsa-va pe lume,
cînd soarele-n abur scăldat sclipi-va din cel miază-zi !".
Mult se-arată mulţumit dătătorul de daruri,
căruntul, cumplitul în luptă ; căpetenia danilor
ajutor aştepta, de la Beowulf auzind,
de la bunul păstor al poporului, hotărîre atît de puternică.
Răsună-a vasalilor rîsete tari, rînduri-rînduri,
şi vorbe voioase. Veni Wealhtheow,
doamna lui Hrothgar, priveghetoare de-alese purtări,
în fir îmbrăcată, pe oaspeţi firitisind ;
stâpîna din stirpe înaltă potiru-1 purtă
dintîi domnitorului danilor din Răsărit,
îmbiindu-1 să beie cu bucurie din bere
pe bravul bărbat. Băuturi şi bucate
voios le primi vestitul voievod.
Apoi prin sală păşi prinţesa din Helmingi 3
spre june vlăstare şi vîrstnici
potirul purtînd ; se-apropie clipa
cînd cu inele împodobite doamnă a ţării, suflet regesc,
la Beowulf merge, cupa cu mied între mîini ducînd-o.
Se-nchină voievodului şi-n vorbe vădind cuminţie,
Domnului dă mulţumită pentru-mplinirea dorinţei ;
căci iată aflatu-şi-a sprijin nădejdii :
erou de chinuri să-i ierte. Luînd cupa
viteazul din mîna crăiesei Wealhtheow,
grabnic răspundu-şi grăi cel gata de luptă.
Vorbi Beowulf, vlăstarul lui Ecgtheow :
„În minte mi-am pus, cînd thanii mei toţi şi cu mine
spre mare am mers şi-n corabie-am păşit,
că volnic sînt voia poporului vostru s-o fac
pe deplin, sau luptînd, viaţa să-mi dau
în gheara de groază-a lui Grendel. Sînt gata
faptă de faimă să făptui, sau firul vieţii
să-mi mîntui aici, în sala cea mare a miedului'".
Plăcute părură prinţesei spusele sale,
lauda-n luptă-a lui Beowulf. — În aur lucind,
alături de domnu-i se-aşază destoinica doamnă.
Iarăşi, ca şi mai-nainte, începură în sală
voinicii să beie şi-n vorbe de voinicie,
se-ncinseră cutezătorii la chef ; dar curînd
fiul lui Healfdene se duse să afle
odihnă-n culcuş ; ştia că-i aşteaptă
bătălie mult grea cu bala aceea, în sala de benchet,
cînd soarele nu mai străluce de sus
iar noaptea-şi aşterne năframe de neguri
şi stinse stihii se strecoară,
spăimoase sub spuza de stele. Se ridică războinicii.
De la bărbat la bărbat, lui Beowulf vorbe zicîndu-..,
Hrothgar îl hiritiseşte şi har îi urează,
în seamă sala de-ospeţe îi lasă ; şi spune :
„Nicicînd nimănui nobila sală a danilor,
de cînd însumi paloş şi pavăză port,
încredinţat-o-am, fără de numai azi ţie.
Primeşte palatul nepreţuit şi păzeşte-1 ;
de faima ta adu-ţi aminte ; aprig te-arată ;
vrăjmaşul vînează-1! Orişice voie-ţi vom face,
dacă spre biruinţă vei da bătălie bărbată".

X
Şi pavăza scylzilor, Hrothgar, purcese
cu pîlcul de dîrji luptători din palat;
războinicul rege se duse-n iatacul' reginii
pe numele său Wealhtheow. Strălucitul stăpîn
pusese de pază — precum a aflat şi poporul —
potrivă lui Grendel, străjer fără seamăn
păzind de primejdii palatul de aur.
Credea cu tărie temutul geat
în marea-i dîrzie şi-n multă a Domnului milă !
Apoi şi-a scos zaua de fier, şi-a scos coiful din cap,
şi-a dat slugii sale cea spadă-ncrustată bogat,
aleasă din arrnele-alese, spunîndu-i
să apere-ntregul armînt. După care vorbi
şi nu nefălos, pîn-să-şi cate culcuşul,
bărbatul geat prea viteaz, Beowulf :
„în luptă şi lovişte grea nu mă cred
mai slab de cum Grendel se crede pe sine.
De-aceea, deşi e-n puterile mele,
eu n-am să-1 dau somnului morţii cu spada.
El nu se pricepe la arme, procletul,
nu ştie a sparge un scut, chiar de este şiret
şi hîtru la harţ ; şi, la noapte, — amîndoi
uita-vom de săbii, de-o fi să mă afle
aici, fără arme. Atotînţeleptul,
Stăpînul Preasfînt, să pogoare slăvirea
asupra acelui din doi ce va crede că-i vrednic''.
Apoi căpitanul geat se găti de culcare,
pe-o perină capul şi—lpuse şi-n preajma lui toţi,
ai mării fii mîndri, adormiră-n odaia de obşte.
Nici unul din ei nu gîndea că-ndărăt
purcede-va iar, spre poporul iubit,
spre ţara şi locul de care ţineau.
Ştiau ei că moartea cosise, mîrşavă,
mulţime de dani în palatul cu mied !
Dar Domnul Cel Mare şi Bun le dădu biruinţă
şi pilcul de wederi primi ajutor
astfel că, prin unul, prin multa-i putere,
înfrînt-au ei toţi ticălosul vrăjmaş.
Ştiut e de-o lume că Domnul-a-toate
din veac vlăduieşte pe om şi-1 veghează.
Păşea, dară, namila grabnic prin negura nopţii.
Dormeau luptătorii ce-aveau datorinţă
să apere casa cu coame de cerb,
afară de unul. Şi vorba umbla cum că vîlva
nu poate să-1 biruie-n beznă, căci Domnul
voise altminteri ; iar el, veghetor toată vremea,
pîndind, pregătit, cu războinică ură,
stătea aşteptînd a urgiei urmare.

XI
Şi-atunci din mocirlă, de printre înceţoşatele stînci,
împovărat de povara pedepsei de Sus, Grendel iese.
În gîndu-i guldul gîndea să înghită
iarăşi o mînă de oameni din mîndrul palat.
Sub nouri calcă, pînă-ce castelul de colo,
boltă-aurită a bărbaţilor bravi bucuros o zări :
pîlpîiau podoabe de aur. Fiara nu prima oară
casa lui Hrothgar căta să o calce
dar încă-n văleatul vieţii, tînăr sau vîrstnic,
atare temuţi luptători,- trainici thani, nicicînd întîlnise.
Păşi cu paşi iuţi spre palatul prinţilor celor puternici,
deşert de-al Domnului har ; se sparge portalul,
în fier ferecat şi-n zăvoare ; sub pumnu-i se surpă,
rupt din ţîţîni, şi sar uşiorii în ţăndări
de furia fiarei flămînde. Cu pas fioros
podeaua-n desemn dăltuit-o adulmecă,
prădalnic păşeşte; din puhavii ochi
fire de fulgere sfredelă, flăcări de foc.
Măsoară, din ochi măturîndu-i, pe mîndrii eroi,
oameni din clan; cosîngeni, ciorchine culcaţi,
vajnici vasali. Şi rîset revarsă din vintre ;
căci piaza pîndea, pînă ce primele zori pîlpîi-vor,
să curme preacrud, al curtenilor cust,
traiul să-1 taie de trup, căci temuta beţie
sprijin îi sta ! însă Soarta opritu-1-a
prăpăd să mai facă prin vieţi pămîntene
dup-acea seară. Cu sete pîndea
vărul lui Hygelac vidma vrăjmaşă
cum va porni la prăpăd printre prăzi.
Nu c-ar fi vrut lighioana să se lase de rele !
Îndată înhaţă un ostaş adormit,
I prima sa pradă. Sălbatic îl sfîşie,
oasele-i sfarmă-ntre fălci şi sîngele-i soarbe setos ;
îl hrănţăne halcă cu halcă : trupu-i degrabă
pe nerăsuflate-1 înfulecă fiara,
cu mîni cu picioare cu tot. Mai departe porneşte ;
cu ghearele-1 cată pe eroul culcat,
diavoleasca dihanie pe dîrzul duşman,
îl strînge-ntre briînci ; pe-un braţ răzimat, Beowulf
aprig se apără, astfel proptit îl apucă.
Curînd pricepu acel de păcate păstor
că încă n-a întîlnit în lumea întreagă,
pe toate potecile-acestui pămînt, ins. mai puternic,
strînsoare mai straşnică. Cu spaimă în suflet,
cu chinuri în cuget, scăpare cată, de-a surda căznind !
Bucuros ar fi fost în bîrlog să se bage,
în sălaşul spurcaţilor ; se sfîrşiseră zilele
cînd putea pustii cu prăpăd palatul acela.
Aminte-şi aduse aprigul văr .al lui Hygelac
de lauda sa decuseară ; drept la duşmanu-i el sare de-ndată,
puternic l-apucă, trosnesc a dihaniei degete,
şi duşmanul dă să se ducă, dar dînsul de-aproape-1 urmează.
Chitea căpcăunul încalţe să poată
din strînsoarea acea să se smulgă, spre smîrcuri să scape —
vedea bine că vlaga din vîrtoasele-i degete
sta-n cleştele celui prea-crunt. Cumplită călătorie
făcuse cea fiară a furiei spre Heorot!
Urlete umplu odaia ; de groază stau uluiţi
danii — tribarii şi thanii cu toţii,
earlii şi ei mărmuriţi. îmbii erau mînioşi,
cu ură rîvnind pe vrăjmaş să-1 râmînă. Răsună de răget
palatul.
Mare minune că, măre, mîndrul lăcaş al miedului
nu s-a surpat de sălbatica silă,
nu prăbuşitu-s-a în praf şi-n pulbere. Puternică prea
era ferecată, prin-nuntru şi-afară, în fese de fier,
de meşteră mînă muncite ; multe-a miedului jilţuri,
de aur sclipind, smulte au fost dintru stîlpi
— precum povestesc pământenii —. în pustielnica luptă.
Nu le mijise în minte mintoşilor scylzi
că-n veci Va vercine cu pizmă vicleană
să zdruncine acele prea zdravene ziduri
cu falnice coarne podoabe — fără de numai vreun foc să-1
înşface —
şi-n fum să sfîrşească. Şi iar se stîrni
muget mai mare. Danii din miază-noapte,
de chinul şi caznele fricii cuprinşi fiecare,
auzind dinspre ziduri cel zbieret de zmeu,
a Domnului duşman durere strigînd,
vaierul celui învins, vidma din iad
sfîşierea strigîndu-şi. Prea sîngeros îl strîngea
cel ce din ceata de oameni cel mai puternic era,
în zilele-acelea a zilelor noastre.

XII
''Şi nici că vroia cu vre-un chip al earlilor scut
să lase-ntre vii pe setosul de sînge străin ;
iar viaţa el nu-i socotea de folos nimănui.
Fierbînd de mânie, -ai lui Beowulf falnici bărbaţi
zmuciră cu zînghet străbunele săbii,
ahotnici să apere viaţa vestitului domn,
să-şi scape stăpînul slăvit, de le-o sta în putere ;
dar asprii şoimani nu ştiau despre ştimă
şi-n jariştea luptei loveau la-ntîmplare,
ochindu-i pe ogru cu săbii cînd oblu, cînd strîmb.
Dar limba de fier cea mai tăioasă din lume
să-1 vatăme n-ar fi putut sau să-i facă vreun rău.
Prin farmece, fiara fusese ferită de-al fierului vîrf,
de multe-n război ucigaşe unelte.
Sfîrşitul. ei însă, sorocul lumeştii socoate,
era hotărât în cel iceas de cutremur cumplit ;
grozav se-arăta ca să fie, iar sufletul balei
urma urgisit să se ducă-n a umbrelor sumbre ţinut.
Acum înţelese, el care-altădată
urzea uneltiri şi-n inima sa îl ura pe Cel Veşnic,
omorînd oşti de oameni, că n-are-ncotro,
că trupu-i netrebnic nu-1 poate ajuta să mai lupte.
Căci vărul lui Hygelag vajnic-viteazul,
cu mîna-1 ţinea fără milă ; şi vrajbă de moarte
era între ei. Neprietenul, dară,
primi lovituri ucigaşe ; în umărul lui
se căscă rana-adîncă, crăpară a vinelor chingi
şi trupul trosni din temeiuri. Şi Beowulf, biruitorul,
cîştigă slava, căci Grendel, fugi să se-ascundă,
de moarte rănit, înspre bălţile tulburi,
spre tristu-i sălaş. Ştia că-i sosise sfîrşitul,
prea bine ştia el că ceasul din urmă-a bătut
şi viaţa-i se curmă. Danezii-şi vedeau vechiul vis
împlinit prin înfrângerea fiarei în sînge.
Palatul lui Hrothgar fusese scăpat de pustie ;
străinul sosit de departe, destoinic şi dîrz,
îi dăduse sclipirea de-alt' dată. A nopţii grea trudă
răsplată-i aduse : cinste şi biruinţă.
Cutezătorul geat s-a ţinut de cuvînt,
n-a dezamăgit pe danezii din soare-răsare,
tămadă-aducînd el la chinul şi toate prin cîte-au trecut,
sfîrşind şirul luptelor lungi ce-au purtat
cu duşmani drăceşti de tot soiul, durînd
în jale şi lacrimi. Şi semn lămurit despre-acestea
a fost cînd voinicul a pus pe podea, în boltitul palat,
cea gheară-a lui Grendel, cu greabăn cu tot.

XIII
Duium se-adunară, după cum auzit-am,
războinici jur împrejurul sălii de daruri,
domnitori de departe au de-aproape veniţi,
peste întinsele căi ale mării, minunea s-o vadă,
urmele iazmei haine. Neîndoielnic părea
al fiarei sfîrşit fieştecărui,
om ce vedea după mersul vrăjmaşului cel veninos,
cum, vlăguit de vieaţă, departe de-acolo,
în luptă înfrînt, din palat alungat, paşii săi,
de moarte-nsemnaţi, i-a tîrît spre-a necuraţilor mlaştini.
Volburi de valuri vîrstate cu sînge vuiesc,
tulburi turbate talazuri" se dau tăvălug,
în sorbi se frămîntă sînge din rană stîrnit,
din cel blestemat, care-n bîhlitu-i bîrlog
şi-a părăsit pustielnica vieaţă,
- păgînul său suflet, iar iadul primitu-1-a.
Acasă călare cărunţii oameni de clan,
prea bucuroşi, şi pe albi buestraşi,
mulţime de tineri, temuţi luptători,
se-ntorc dinspre smîrcuri. Slavă lui Beowulf
din piepturi puternic purcede. Pun toţi mărturie
că din mare în mare, miază-zi, miază-noapte,
altul nu se mai află pe lumea aceasta,
sub bolta albastră bărbat mai nebiruit,
mai vrednic viteaz, voievod să le fie !
(N-aduceau nicidecum o dojana dragului lor domnitor,
blagoslovitul Hrothgar-cel-Bun !)
Din cînd în cînd, apoi, cercaţii-n încaiere,
pe suri armăsari alergau în galop,
călări se-ntreceau cînd calea curată părea.
Din cînd în cînd, iarăşi, vreun curtean dintr-ai craiului,
ştiutor de fapte de slavă, de stihuri strugar,
vistier de viteze poveşti şi versuri din vremi,
cuvînt din cuvînt lunecmd în cîntec curat,
legenda îşi leagă ; acel luptător
băsni de-a lui Beowulf bătălie bărbată
şi meşter adaose minunată poveste,
în măiestre măsuri, despre marele fapte
de el auzite în saga lui Sigemund.
Năstruşnice, nepomenite iznoave —
despre vlăstarul lui Wals şi-ai lui mulţi viteji,
de~nverşunatele vrajbe şi vrăjmăşii,
neaflate de fiii pămîntului, afar' de Fitela,
căruia el cîte ceva catadicsit-a să-i zică,
unchiul către nepot ; căci pururi au fost
împreună umăr la umăr în urgiile luptei ;
mare mulţime din spiţa de monştri
cu spadele lor sfîrtecase. S-au spus despre Sigemund,
cînd de pe pămînt petrecutu-s-a, puternice laude ;
căci biruitorul bărbat răzbise un balaur,
străjuitor al comorii ; sub stînca cea sură,
singur acel athelin săvîrşi
falnica faptă, fără.a fi de faţă Fitela.
Însă aşa s-a-ntîmplat că spada străpuns-a
zmeul zăcaş şi în zid s-a înfipt
criţă crăiască — şi-n chin s-a curmat căpcăunul.
Şi astfel ajunse acel athelin, aprig în arme,
stăpîn după plac pe nepreţuita comoară,
în voie s-o vînture ; un vas a-ncărcat
ce-n pîntec purtat-a sclipindele preţuri,
vlăstarul lui Wals; în vipie fiara topitu-s-a.
Avea dintre toţi cel mai trainic renume
printre limbile lumii acel lăudat luptător,
pentru fapte de faimă ce-nfloreau al.său nume,
de cînd braţul şi inima lui Heremod
sleit-a. De sîrg surghiunit
în mijlocul monştrilor la mila duşmanilor iuţi,
morţii vîndutu-1-au ; căci mări de mîhnire
prea mult l-au muncit ; mare-apăsare
pe suflet a fost alor săi athelini şi earli.
Adesea, într-adevăr, în zilele-apuse,
căinat-au cuminţii a craiului călătorie,
de la el aşteptînd să-i ajute şi de rele să-i apere,
socotind că feciorul stăpînului lor propăşi-va,
ca părintele său că va fi, poporului pavăză,
şi comorii precum şi cetăţii, regat al eroilor,
leagănul scylzilor. — Dar aici, spuneau thanii,
vărul lui Hygelac mai vrednic de dragoste-a fost
decît toţi în ochii-alor săi ; celălalt la omor a căzut.
Şi iarăşi călări cîrmîziile căi le-au călcat
pe iuţi armăsari ! Apoi astru-aurorii'-
mai sus a săltat. S-au dus cei cu suflete tari,
tribarii degrabă la naltul palat,
minunea cea mare s-o vadă. Mai-marele peste comoară,
în corună de slavă, regele însuşi,
cu alai prea-ales din alcovul reginei purcese ;
şi regina cu el, de un roi de fecioare-nsoţită,
călcat-au cărarea către casa miedului.

XIV
Şi Hrothgar purcese-n palat şi din prag
privi la tavanul cu aur tivit şi-ncrustat,
la braţul lui Grendel, şi astfel vorbi la bărbaţi :
„Pentru cele ce văd, să-1 slăvim-de îndată pe Domnul.
Destule-am răbdat de la Grendel grozave urgii,
dar, iată, puternicul nostru Stăpîn păzitor
minuni săvârşeşte mereu dintre cele mai mari.
Pîn-mai ieri îmi pierdusem credinţa că pot să primesc,
atît cît sînt viu, ajutor la amarnică vreme ;
căci în sînge scăldat a fost falnic lăcaşul acesta;
nu mică-a fost scîrba-nţelepţilor sfetnici,
văduviţi de nădejdea vreunui zăgaz
în calea cumplitelor duhuri şi demoni
şi iazme ieşite din iad ca s-aducă prăpăd în palat.
Şi-acum acest mare erou, prin a Proniei vrere,
făcut-a o faptă de care, -altădată,
noi n-am fost în stare nicicînd, nici umblînd
cu hître hăţişuri şi nici judecind cu temei.
Femeia ce-un astfel de fiu a născut printre neamuri
cu drept poate spune, de-i încă în viaţă, că Domnul,
Vlădica din veac, a fost darnic cu dînsa
atunci cînd ea-n lume-a adus un asemeni copil !
Deci, Beowulf, brav luptător fără seamăn pe lume,
din inimă te voi iubi ca pe-un fiu ; veşnic vie
păstrează-nrudirea aceasta a lumii averi
pe cari sînt stăpîn la poruncă-ţi vor sta.
Mult darnic am fost eu la fapte mai mici,
bogatu-mi tezaur plătit-a bărbaţi mai prejos
ca tine în luptă. Te-ai fost dovedit chiar în stare
de-asemenea fapte că faima-ţi va fi pomenită
de-a pururi. Plăţească-ţi Preasfîntul cu plata-i bogată,
precum a plătit totdeauna aleşilor Săi".
Vlăstarul lui Ecgtheow, Beowulf, astfel vorbi :
„Nesilnic plinit-am a luptei lucrare,
a fiarei puteri înfruntând fără frică.
Fericit aş fi fost, de asemenea, dacă
şi tu-ai fi văzut cum vrăjmaşul cel vajnic
icneşte în iţele morţii şi-i gata să cadă.
Degrabă, mi-am dat eu cu gîndul, ca-n menghină-1
strîng,
pe patu-i de moarte îl leg fedeleş,
cu braţul acesta îl birui pe zmeu ;
Şi, dacă nu-mi scapă, suflarea i-o sting.
Dar nu .mi-a fost dat — n-a vroit Cel de Sus —
ain fugă s-aţin şi pe loc să opresc
pe-al vieţii vrăjmaş, căci prea iute era
la mers, veneticul ! Ci viu vrînd să scape,
în urma-i un umăr zălog şi-a lăsat —
un braţ şi un greabăn — dar bala grozavă
n-a aflat ajutor şi-alinare acasă !
Vicleanul vrăjmaş nu mai este în viaţă,
povara păcatelor nu şi-o mai poartă cu el ;
Păcatu-1 striveşte-n strînsoarea-i silită,
în crîncene chingi cetluind căpcăunul cîinos,
şi-acolo va el să adaste judeţul amarnic
şi soarta ce-a Toate-Stăpînu-i va fi sorocit".

XV
Harnic şi fără hodină în Heorot,
mîini multe de oameni muncesc şi de muieri,
casa s-o cureţe şi să acaţe
odoare-n odaia de oaspeţi. Ochii orbescu-i
prapuri de fir pe pereţi, şi podoabe de preţ,
desfăt celor dornici de rare frumseţi.
Măcar că în fese de fier ferecată,
clătită din chingi era ctitoria,
uşiorii urniţi ; doar unul, tavanul,
stîncă nestrămutată a stat,
cînd de sînge — setosul spurcat se silea
de moarte să-şi mîntuie viaţa. Nu mică e cazna
de coasă să scapi — cuteze cine se-ncumetă !
Silit de ursită va calea să-şi cate
către al lumii de oameni liman,
al celor ce suflete poartă, ai pămîntului fii ;
după ospăţul vieţii, odihnă afla-vor acolo,
în strîmtu-i sălaş. — Sosit-a şi ceasul .
cînd fiul lui Healfdene f spre sală purcese ;
voia voievodul el însuşi să steie la vesel ospăţ.
Nicicînd pomenit-am popor mai semeţ, mai plăcut în purtări.
în jurul acelui ce-alcale de aur le da !
Pe bănci se-aşezară bărbaţii în faimă bogaţi,
bucuroşi de cel benchet. Cu inimă bună
şi-aleasă purtare primiră pocale de mied puternicii-n piept.
cosîngenii ce stau în slăvitul sălaş;
Hrothgar şi Hrothulf. Era Heorot
plin de prieteni: poporul cel scyld
încă nu încercase înfierată trădare.
— Datu-i-a în dar odrasla lui Healfdene lui Beowulf
flamură-n fir, răsplată a falnicei fapte;
stindard de bătaie, platoşă, chivără
V şi paloş puternic purtate i-au fost
în văzul multor voinici. .Sorbi Beowulf
potiru-n mijlocul sălii; pentru prinosul fără-de-preţ
ruşine n-avea a răbdare în rîndul acelor războinici.
De puţin pomenit-am cu prietenoasă pornire
altuia pentru prinoase, cu podoabe de aur, să-i poarte
la banca pe care beau bere vitejii bărbaţi !
Pe-al chivărei creştet se-ncolăcea o cunună
din zdravănă sîrmă, întru sine sucită,
pavăză-a fi de-al pilelor prunc,
ce aprig se-abâte cînd de armuri apăratul erou
se încleştează în luptă împotriva vrăjmaşilor săi.
Poruncit-a apoi păzitorul earlilor pe podeaua palatului
cai opt să se-aducă-n căpestre cu aur ţintate,
în sala slăvită ; şa scumpă stătea pe-un fugaci,
în aur bătută, cu bogată podoabă-mbrăcată.
Era jilţ de război măritului rege,
cînd fiul lui Healfdene hîrjaană cu spada
voia; vitejia voievodului, departe vestită,
veşnic în frunte păşea unde leşuri cădeau.
Apoi păstorul celor urmaşi ai lui Ing
putere i-a dat peste toate lui Beowulf-prinţ,
arme şi cai; cu har să le poarte urîndu-i.
Astfel bărbăteşte blagoslovitul stăpîn,
vistiernic de vajnici voinici, răsplăti vitejia
eu aprig armaţi armăsari şi mare avere,
încît cel ce cată curat adevăr să cuvinte,
cuvine-se haz nicicînd să facă de ele.

XVI
Şi pe băncile miedului, marele crai
Împărţi însemnate şi vrednice daruri
la acei care au mers peste mări cu eroul,
cu aur plătind pentru cel omorît de tîlhar.
Mulţi alţii-ar fi fost nimiciţi de nemernica fiară,
de nu stăvileau Prea-nţeleptul şi omul slăvit
vrăjmaşă a Wyrd-ei voinţă. Dar Domnul din veac,
la fel ca şi astăzi, aici, stăpînea pe pămînt.
Cuvine-se, dar, să ai cuget curat
şi cu mintea să poţi prevedea şi pătrunde.
Pe-acela ce-n vremile-acestea de vrajbă şi luptă
trăieşte ani mulţi, îl aşteaptă
amare-ncercări şi năpaste.
Cununi de cîntări se-mpletiră duioase în faţa
danezului domn, căpitan hotărît al lui Healfdene;
ciupite au fost ale harfelor corzi ; iar şi iar
menestrelul lui Hrothgar zicea măiestrit
de lupta ce fiii lui Finn o au dus din senin cu duşmanii ;
şi mare era bucuria pe-a miedului bănci.
Hnaef scyldul, danez-cosîngeanul, căzuse
pe-al frizilor cîmp de bătaie cumplit.
Temei n-a avut Hildeburh de-a slăvi
credinţa ostaşilor juţi ; fără vină
au fost cei dragi dînsei, un frate şi-un fiu,
pe care i-a pierdut în a pavăzei joacă ;
sfîrşit-au pe rînd, sfîrtecaţi de-ascuţitele suliţi...
Sărmana femeie ! Firesc a fost, dară, ca fiica lui Hoc
să-i plîngă ursita cînd purpura zilei se-aprinse
şi-aievea-a putut ea privi pustiirea !
Sub bolta cerească, acolo unde-altădată
gustase a lumii dulceaţă, războiul răpise
aproape toţi thanii lui Finn şi acesta
în darn s-ar fi dus înarmat şi-nzăoat
pe cîmpul de luptă; el nu mai putea cuteza
să-nfrunte pe Hengest, să-ncerce-a scăpa
cu arma, de-al domnului than,
ce încă eroi mai erau dintre dînşii în viaţă.
Ci ei le-au vorbit de-o-nvoială : să dea
danezilor altă clădire : odaia de oaspeţi
şi jilţul donţnesc ; pe din două să-mpartă puterea
cu duşmaniilor eoteni, şi-al lui Folcwalda fiu
pe dani să-i cinstească cu daruri de obşte
în fiece zi ; să arunce alcale
oştirii lui Hengest, comori şi de aur odoare
la fel de bogate ca şi pentru frizii
frumos omeniţi în odaia cu bere.
într-o tainică pace-au crezut cu tărie
şi unii şi alţii. Apoi Finn Iui Hengest adînc s-a jurat
să-ndrume-nţelept, cîrmuind cu al Sfatului sprijin,
pe bieţii supuşi cîţi scăpaseră teferi :
că nimeni din ei n-o să-nfrîngă-nvoiala
cu vorba sau fapta, şi nici pentru cele ce-au fost
cîrti-vor cîndva ; căci el 1-a urmat de nevoie
pe cel ce-a răpus pe-al inelelor rege.
Şi, iarăşi, s-au fost înţeles, potrivit învoielii,
pecetea pedepsei s-o pună prin paloş
acelui din frizi ce aduceri-aminte
stîrni-ar, prin vorbe, de vrajba vicleană.
Jurat-au temut jurămînt şi din vechiul tezaur
ce aur ales au avut au adus. Bravul scyld,
a thanilor fală, zăcea pe fierbinţi ale rugului flăcări.
Vedeam lămurit în lumina văpăii
acea za înroşită de sînge,
mistreţul din fier făurit cu-a sa coamă de aur,
şi-atîţi căpitani adormiţi de colţoasele săbii.
Apoi, Hildeburh a cerut să-i aşeze copilul,
tulpină din trupu-i, pe rugul lui Hnaef,
să ardă alături de aprigu-i unchi.
Cu vraiştea-n suflet, văitîndu-se-n viersuri,
femeia i-a plîn-s şi-al ei bocet urcat-a spre bolţi ;
şi tot înspre bolţi, înspre norii noptatici,
urcă cel mai mare al morţilor foc,
trosnind pe tăpşanul din faţa movilei.
De-a valma-a lor capete-au ars şi cumplite
deschisiu-s-au rărri şi-a ţîşnit sînge roş
din trupul Crestat. Nesăţiosul duh, focul,
de-un neam şi de altul avan mistui
pe cei ce războiu-i răpise la dînsul.
Murise mîndreţea şi floarea făloaselor oşti.

XVII
La al lor lăcaş au mers luptătorii,
fără prieteni, Frizia ţară s-o afle,
vetre şi val întărit. Cu Finn vieţuia în vremea aceea
Hengest, în iarna cu sînge spoită,
pace încă păstrînd ; spre pămîntul părinţilor gîndu-1 purta,
măcar că n-avea cum să mîne pe mări
corabia cu prora-n alcale călite legată —
valuri se vălătuceau vîrtejite de vînt,
sau iarna în menghini de gheaţă le-ncremenise ; zintîi de
Ghenar
în case de oameni calcă ; precum încă fac
cei ce prilejul prielnic aşteaptă,
siniliul senin. Se sparse şi silnica iarnă ;
plăcut ena pieptul pămîntului ; să plece pîndea
din casele lui călătorul ; măcar că mai grabnic
rîvnea răzbunare decît pe mări să răzbească,
şi cum să ajungă la apriigă-ncleştare armată
cu fiii frizienilor, oriunde-ar fi fost.
Obştească osîndă nu putu ocoli-o,
cînd Hunlafing, cu harnicul fier,
paloşul nepreţuit, pieptu-i străpunge ;
falnică faimă avea firul fierului printre frizieni.
Arma cea agerită l-ajunse pe Finn acasă la el;
iar Guthlaf şi Oslaf cu oarbă obidă,
în ţară ajunşi, jertfa de vieţi jalnic jelit-au ;
cu mare mînie-mpotriva multelor chinuri,
patima-n piepturi pace nu-şi află ;
roşu e burgul de sîngele celor răpuşi,
răpus e la rîndu-i şi Finn,
rege printre tribari, regina răpită.
Pe puntea corăbiei lor purtară puternicii scylzi
comorile casei căpeteniei ţării,
cîte-au aflat în conacul lui Finn,
pietre şi scumpe podoabe. Aleasa prinţesă,
pe drumul adîncului la dani o au dus,
la obştea ei. Obîrşită e oda,
cîntul crăiesc. Creşte acum chilomanul ;
zburdă sonuri sprinţare. Cuparii toarnă-n pocale
din vrane vinul vîrtos. Acum Wealhtheow vine
(pe păr coruna de aur purtând) spre brava pereche,
unchi şi nepot, uniţi prin credinţă unul de cellalt.
prieteni pace păstrând. Unferth curteanul,
la poala stăpînului scyilzilor sta ; se-ncredeau toţi în şartu-i,
în curaju-i călit, măcar că-1 ştiau cosîngenii
viclean la hîrjoana cu spada. Vorovi a scylzilor doamnă :
„Soarbe din cupa aceasta, rege al meu şi stăpîne,
fărîmător de alcale, şi fii tu ferice,
prieten de aur al oastei ; audă geaţii aici
calde cuvinte precum se cuvine un om să cuvinte.
Duios fii cu dînşii, prea-darnic la daruri,
cînd pacea păşeşte acum pe pămînt.
Glasuri grăiesc că ţi-i gîndul să-1 iei
pe erou de urmaş. Curăţitul acum Heorot.
luminatul lăcaş, cît putea-vei plăcut locuieşte-1,
cu multe mărinimii ; moştenilor lasă
stăpînire asupra supuşilor tăi, cînd soarta
sorocul va să-ţi socoată sosit.
Hrothulf al meu, în hăţ va ţine cu har
pe tinerii noştri, dacă tu înainte de el,
principe-al scylzilor, de pe pămînt vei păsa.
Cu bine socot, şi cu daruri, bogată răsplată va da
vlăstarelor noastre, de vrea să nu uite-acea vreme
cînd sprijin i-am stat în pruncie,
cu daruri şi dragostea noastră dovezi de cinstire noi dîndu-i.!"
Se-ntoarse regina acolo unde şedeau fiii ei, Hrethric şi
Hrothmund, şi fiii eroilor,
tinerii toţi ; şedea tot acolo geatul,
Beowulf bravul, între ei, fraţii cei doi.

XVIII
Iar ea îi întinse-un pocal şi-1 pofti să-1 primească}
îi dădu, cu alese cuvinte, -ncrustată în aur, o cupă;
şi două bogate brăţări, un veşmînt, Un colan —
lucrare pe lume mai falnică nici c-am aflat !
Sub boltă nu ştiu să fi fost vieţuit în vreo vreme
mănunchi mai măreţ de eroi minunaţi
din ceasul cînd Hama -adusese-n cinstita cetate
cea brosingă salbă, lăcriţa cu scumpe odoare
şi ghizdave geme. Fugind el de Eormenric,
şi-a dat el obştescul sfîrşit. Nepotul lui Swerting geatul
avuse asupră-i inelul acesta în ultimul drum,
păzind a războiului prăzi sub stindarde
şi steaguri semeţe ; ci Soarta 1-a fost spulberat
atunci cînd, luptînd cu primejdii piezişe,
cu frizii-a dat faţă. Frumoase visterii -
purtat-a cu el căpitanul puternic
pe valuri şi volburi ; sub scut a sfîrşit.
Al regelui trup a trecut în păstrarea poporului frînt
odat' cu pieptarul, cu platoşa fără pereche.
cu mîndra-i alea ; după cruntul măcel,
soldaţi fără slavă prădat-au pe morţii geaţi,
a căror mormane pe cîmpul de luptă
zăceau peste tot. Răsunară urale-n palat ;
apoi, aste vorbe vorbi Wealhteow :
„Ţi-aducă priinţă alcaua, o, tînăr viteaz, Beowulf,
aceste scumpeturi cu spor să le porţi
şi zaua s-o-mbraci sănătos ! În putere să stărui;
pe-aeeşiti tineri de-aici să-i îndrumi cu îndemnuri
şi sfaturi de bine. Bogată răsplata-ţi va fi !
Asemenea fapte-ai făcut că-a tafaimă apururi-
va fi răspîndită de neamuri în lung şi în lat,
pîn-la~al mărilor mal, unde apa-ntîlneşte
fortăreaţa furtunii. Ferice să fii
în toate, temutule than ! De tezaur bogat
în veci să ai pante ! Feciorul meu fie-ţi părtaş
la faptă şi faimă ! Aici fiecare earl
rărnîne-n credinţă statornic semenilor săi,
la fire e blînd şi nu-şi surpă stăpînul !
Temeinici sînt thanii, poporu-i prieten,
pocalul le place ia toţi. Tu ia-n seamă ce spun".
Şi se duse-ndărăit. Şi-a fost falnic festinul ;
Şi vinul în valuri a curs. Ei pe Wyrd n-o ştiau,
nu ştiau urgisita ursită-nadins urmărind
pe unii din thani. Apoi umbrele serii-au urnit
pe Hrothgar spre patu-i domnesc de odihnă. Odaia,
precum şi-altădată-n atîtea prilejuri,
vegheată era de un vîrf de viteji.
Au dat la o parte tacâmuri şi mese
şi jos au pus pături şi perne. — Un sutaş beat de bere.
osîndei sortit, se culcă în odaia de oaspeţi.
Strălucitoarele scuturi oştenii
şi-au pus căpătîi. Peste pături, pe mese şi bănci,
stăteau la vederea oricui
semeţele suliţi, a cîmpului coifuri de luptă,
lucioasele zale. Căci datul la dînşii era
să fie oricînd pregătiţi pentru luptă
acasă şi-afară, oricum ar fi fost
atunci cînd pe regele lor vreo restrişte
părea că ,îl paşte. Poporul era de ispravă.
XIX
Apoi adormiră. Dar unul amarnic plăti
odihna de noapte — cum nopţi pătimit-au nenumărate,
cît Grendel în gheare ţinea gătitul în aur palat,
prăpăd săvârşind, până sfîrşitu-î sosi :
plată cu moartea pentru păcate. S-au povestit pătăranii văzute,
cum după duşmanul răpus rămase-o răzbunătoare,
vestită în lume. Viaţa ei toată,
după mârşavul măcel, mama lui Grendel,
fiară printre femei, fiul cu foc şi-a jelit.
A fost osîndită-a sălăşlui în sălciile smîrcuri,
mlaştini a mării, de mult, de cînd Cain
cu sabia sparse pe singuru-i frate,
plămada părintelui său ; departe-n pustiu
a fugit, înfierat pentru fapta-i,
departe de bine şi bucurii. — Din el au purces
duhuri trimise de-un destin duşmănos, precum Grendel,
fiară haină şi hulpavă care în Heorot
găsi un oştean stând de strajă, harţ sângeros aşteptînd,
cu care la-ncaier cumplit a căzut căpcăunul.
Dar omul aminte-işi aduse de apriga-i vlagă,
darul fără de preţ de Domnul din cer dăruită ;
în mila şi-n mâinile Celui Mărit îşi puse nădejdea
de bună izbindăî biruit-a vrăjmaşul,
doborît-a duşmanul, care-a dat dosul,
fără-de fală fugind spre feuda morţii
al vieţii vrăjmaş. Şi mumă-sa, vidma,
rea şi hrăpareţâ, neagra la suflet, la drum se porni,
răpusul fecior să-şi răzbune.
Păşi spre palat unde danii în piatosi şi coifuri dormeau
prin falnica sală. De-nfricoşare fiori îi cuprind,
earli aminte-aducîndu-şi de-amar, cînd se-avînta
asupră-le muma lui Grendel. Încalte mai mică e spaima
pe cît mai plăpîndă-i puterea femeii la luptă,
mai becisnic e braţul femeii cît cel de bărbat,
cînd de ciocane călitul oţel,
spada cu buză subţire de sînge pătată,
cu sete mistreţul, podoabă a chiverei, spintecă.
Şi-atunci în sală sclipiră trasele spade,
oţeluri pe laviţi lungite, şi latele scuturi
de puternice mîini apucate; dar nu de chivără-i vreme,
nici de pieptarul de zale, pentru cel de groază cuprins.
Graba-i da ghes ; voia să gonească departe,
viaţa să-şi «cape nevătămată, cînd o văzură vitejii.
Dar tot apucă să înşface un athelin
în menghinea mîinii; apoi înspre mlaştini mina.
Era cel mai drag dintre dragii lui Hrothgar,
în ţara cea dintre mări, cel mai vrednic vasal,
şi ea î-a ucis în culcuş pe cinstitul curtean,
în bătălie prea-brav. — Beowulf însuşi lipsea ;
într-alt adăpost îl aşezaseră ei,
după darul de aur, pe vestitul geat. —
Hăuie-ntreg Heorotul ; cu toţii văzură
mîna de sînge mînjită cum monstru-o hrăpi.
Jale-i în case şi-n cugete. Cumplită e plata,
cînd dani şi geaţi osîndiţi sînt să deie
vieţile celor mai vrednici din ei. Voievodul,
căruntul, călitul viteaz, sufere-n cuget,
văzîndu-şi viteazul de viaţă lipsit,
răpus cel mai drag dintre thani.
La baldachin fu degrabă adus Beowulf,
nebiruitul bărbat. Cînd beznele se risipeau,
măreţu-athelin, cu-ai săi earli,
cu-ai săi vajnici voinici, veniră la rege,
care nădejde nutreşte că Nepieritorul
va să schimbe în bine-acea vreme de vaiet.
Pe lespezi păşeşte slăvitul în lupte
cu războinicii săi — răsună de ropot palatul —
înainte păşesc să se-nchine înţeleptului rege,
stăpîn al ingwinilor ; întreabă pe principe dacă nevătămat
trecut-a noaptea aceasta

XX
Şi Hrothgar, al scylzilor scut, cuvîntă :
„Nu-ntreba de odihnă ! Obidă din nou şi ocară
menite-au fost danilor noştri. Murit-a Aeschere,
mai marele frate al lui Yrmenlaf,
în sfat înţeleptul meu sfetnic şi sprijin,
prieten la vremi de vrăjmaşe ciocniri,
cînd coiful cătam să-1 ferim de striviri
în loviştea luptei; eroi luptători s-ar cădea
să fie earlii ca Aeschere, toţi ! Dar azi noapte,
în Heorot, mîna spăimoasă a unui strigoi
menitu-i-a moarte. Nu ştiu încotro s-a-ndreptat,
de prada sa mîndră, momîia. Astfel a plătit
pentru tot ce făcut-ai tu noaptea trecută,
cînd, fără cruţare si fără să şovăi o clipă,
de gheară pe Grendel l-ai strîns, omorîndu-1
căci prea-mi spăimîntase supuşii şi jertfele, jalea,
prea. grele erau. în grozava-ncleştare,
de viaţă a fost văduvit. Acum vine şi rnuma-i,
haină şi hîtră, cu gînd să-şi răzbune feciorul,
semănând suferinţă atîta în jur,
că mulţi căpitani, covîrsiţi de mîhnire,
în vidmă-a/u să vadă urgia din urmă
căzînd pe acel ce alcale de aur
împarte la toţi. îndoită e mîna ce-altdâtă, ahotnic,
plinea multe rugi. Pămînteni de prin preajmă,
supuşi de prin părţile-acelea şi sfetnici de-ai mei
îmi zic c-au văzut o pereche de-asemenea zmei,
urgii Umblătoare prin bălţi, păşitoaire-n paragine duhuri,
şi unul, din spusa şi după socoata supuşilor mei,
părea că de parte-ar fi fost femeiască ;
a doua dihanie-n chip de bărbat
călca pe cărarea surghiunului silnic,
dar faţă c-un om muritor, mult mai mare la trup.
În zilele-apuse-i ziseseră oamenii Grendel.
Pe tatăl său nu l-au ştiut, nici avut-au ştiinţă
de-al ştimei vre-un alt plod proclet prin pîrloage prăsit.
Sălaşul lor nime nu-1 ştie — sînt stînci viscolite,
de lupi căutate, poteci şi limbi de pămînt,
mocirle mîloase pe unde se-azvîrle din munţi,
sub umbra urcatelor vîrfuri, pîrîul ascuns
în matca pămîntului. Multă nu-i calea de-aici
la mlaştina-aceea ; asupră-i atîrnă
păduri ţintuite de-a gerului ţurţuri
şi codru-adumbreşte potmolul şi apa.
În fiece noapte nespusă minune se poate vedea,
văpaie pe valuri. De oameni vlăstar înţelept
n-a fost trăitor ca s-ajungă acele adîncuri.
Cu toate că cerbul cu coarnele lui colţuroase,
pe-cîmp-eălătorul, cînd este de cîini încolţit,
să-şi cate-adăpost după goană-ar putea printre codri,
mai iute îşi leapădă viaţa la marginea lor
decît să se-avînte acolo cu capul. Aceea
e-o vale a spaimei — dintr-însa, vultoarea de valuri
se-aburcă în trîmbe spre boltă cînd vîntul trezeşte
viforniţi nebune şi zarea se-nvăluie-n neguri
şi-n plîns izbucneşte tăria. Şi iarăşi tu singur
ne poţi ajutaj Nu cunoşti ascunzişul,
pustia de groază în care-ai putea să găseşti
spurca a zmeoaica, De vrei să o cauţi, cutează !
Cuviaţa de-o fi-sa te-ntorci, pentru-a ta vitejie
eu iar, ca-n trecut, te-oi plăti cu prea darnică plată
scumpeturi străvechi si alcale de aur"
XXI
Sloboade voroavă feciorul lui Ecgtheow, Beowulf :
„Nu te întrista, înţeleptule ! Mai bine-i într-adevăr
să-i răzbuni pe prieteni cît nerodnic să-i plîngi.
Omul se cade obştescul sfîrşit să-şi aştepte
după valsatul vieţii ; slava cîştige cel vrednic
'nainte de moarte ! Cînd mîntuite-i sînt zilele,
acesta-i sfîrşitul de slavă sorocit luptătorului.
Ridică-te, tu ce eşti reazim acestui regat î
Degrabă pornim a găsi urma mumei lui Grendel.
Făgadă îţi fac : colţ ferit nu afla-va,
nici în braţele cîmpului, nici în bezne de bunget,
nici în adîncuri de ape, alerge oriunde!
Ci rogu-te-arată răbdare relelor toate
cîte, astăzi, aici, te pasc pe pămînt". --.
Săltă suveranul cel sur : slavă lui Savaot
aduse vladnicul vodă pentru vitează voroavă.
Curînd înşăuară calul cu coama cea creaţă,
armăsarul lui Hrothgar ; cu-alăi se avîntă
măritul monarh, oameni în arme urmîndu-1,
scuturi sclipind. Şerpuie urme de paşi
prin ale pădurii poteci, peste plai,
bine bătute, pe unde bolînda dihanie
s-a tras înspre sumbrele smîrcuri, pe cel mai de seamă
dintre toţi thanii, ucis, tîrîndu-1 cu ea,
pe cel drag ce lui Hrothgar era mîna dreaptă-n domnie.
Apoi athelinul din altoi-prea-ales
păşi peste prag de prăpăstii, prin prăvaluri de pietre,
prin chei cu colţuri colţoase, pe căi necălcate,
prin zvelte ziduri de stei, prin zămci ale zmeilor.
Mereu înainte mînâ, urmat de nu mulţi
dinltre cuminţii curteni, calea cătînd,
până deodată dădu de-un desiş,
copaci cocoţaţi acolo pe creasta căruntă.
Răzbind înspre brînă, prin rarişte, măre, văzură
valuri vîrsfcate cu sînge devale vuind.
Jale simţeau în suflete danii, prietenii scylzilor,
şi multor eroi mult greu le era martori să fie
la cazna cumplită-a earlilor, lui Aeschere capul găsindu-1
în mlaştina mării la malul cu multale-i stimei.
Valuri se vălătuceau, văzură vitejii,
în clocot de sînge ; iar cornul suna cînd şi cînd
bărhată chemare la luptă. Cu toţii şezură pe ţărm
şi-n verzile valuri văzură viermînd vietăţi,
buhavi balauri ai mării în bălţi bălăcind,
ni cori pe netede stînci înotînd,
feluri şi feluri de fiare ce-n fi'ce amiază
pe calea catargelor crud pradă să-şi cate
puhoi se pornesc. De-acolo puxces-iau,
cumpliţi şi în clocot, cornul chemînd auzindu-1,
larmă de luptă. Lamura gintei geate,
săgeată din arc slobozind, de viaţă scurtat-a,
de muncile mării, un monstru ; pînă-n al inimii miez
s-a-nfiptt agerită săgeată ; în apă alene
mişca cel de moarte muşcat.
Cu suliţă, ţapină, cange cu cată,
în iureş îl iau, prin iutile valuri,
şi-1 mînă pe malul stîncois, morţii menindu-l
pe cruntul călău al cărărilor mării. Cătau călătorii
la biruitul balaur. Şi-atunci a-mbrăcat Beowulf,
de zilele sale nesinchisindu-se, zale a, luptă zornind.
Platoşa lată, pîlpîind de sprinţare culori,
de mîini meşterită, va apele mării să-ncerce ;
trainic putea-va trupul ce tînăr să-1 apere.
ca viforul luptei în van să vreie a-1 vătămare,
nici menghina mâinii duşmane de moarte să-i muşte din inimă.
Iar chivără aprig de albă ce capu-i acopere
avea să se-avînte-n adîncile ape
prin valuri vîrteje : vajnice chingi o încing,
cu aur e-mpodobită, precum în de mult pieritele zile,
cu fermecat meşteşug faur au făurit-o,
cap de mistreţ după cap de mistreţ călindu-i în jur, ca nici cînd
paloş cît de puternic, prin lupte purtat, să poată a-1 sparge.
Şi n-a fost acela cel mai mărunt dintre marile sprijine
lui hărăzite de-al lui Hrothgar herald, la ceas de nevoie :
numele Hrunting purta paloşul cel cu plasele,
mai minunată cu mult moştenire din vremi ;
tăişul său fir, şi flori cu otravă săpate pe fier,
în sîngele luptei călită ; sprijin a stat nesurpat
pururi în pumnii puternici ai celui pornit
pe poteci de primejdie pline
spre vizuina vrăjmaşilor. Nu-ntîia oară
menită era măreaţă lucrare să mîntuie.
Uitase, fireşte, feciorul lui Ecglaf,
voinicul, viteazul, vorbele ce azvîrlise,
de vin ameţit, acum cînd arma o da
unuia şi mai puternic în paloş. Pregetă însuşi
sub valuri învîrtejate viaţa să-şi primejduiască,
fapte mari săvîrşind. Astfel s-a stins faima sa,
cinstirea celor din jur el pierzînd-o. Nu însă şi cellalt
ce-acuma paloşu-ncinge spre cruntă-ncercare.
XXII
Vlăstarul lui Ecglheow, Beowulf, astfel vorbi :
„Cum sînt pregătit să m-avînt în această-ncleştare,
ia seama, cinstit şi de faimă-al lui Healfden fecior,
prieten de aur oştirii şi domn prea destoinic şi darnic,
la vorba ce-am spus noi cîndva ; de va fi ca vreodată
eu viaţa să-mi pierd pentru tine, precum un părinte
să-mi fii după ce voi fi dus dintre vii !
Şă fii păzitor pentru pilcul acesta de thani,
tovarăşi de luptă ai mei, de-am să mor în măcel ;
şi, iarăşi, iubitul meu Hrothgar, comorile scumpe
ce-n dar mi le-ai dat, le trimite lui Hygelac domn.
Stăpînul geat va vedea după vraful de scule,
feciorul lui Hrethel va şti, căutînd spre comori,
că-n Dania-am dat peste-un darnic prieten
şi multă mi-a fost mulţămita o vreme.
Lui Unferth să-i dărui străveche a mea spadă,
slăvitul sutaş să îi fie stăpîn mîndrei săbii
val-valuri lucrată, cu vîrf şi tăiş ascuţit.
Sili-mă-voi foarte spre slavă cu Hrunting,
iar dac-o să-mi fie menit, voi muri".
Acestea grăind, athelinul geat
porni năpristan, nemaidmd vreun răspuns nicidecum,
căci nu mai vroia să adaste ; — a oceanului valuri
pe than îl zidiră. Trecu o postată de timp
pînă cînd el putu să atingă al lacului prund.
Curind, căpcăuna ce vreme de cincizeci de ani
stăpînă fusese pe-a-ntinselor ape fruntarii,
cumplită şi cruntă,-nţelese că vine de sus
un oaspe, un om care cată cuibarul de zmei.
Se-ntinse apoi după el cu grozavele-i gheare
şi-1 prinse-n strînsoare, dar fără să facă vreun rău
voinicului trup; îl veghea într-attîta cămaşa de zaie,
că labele ei spăimîntoase-n zadar se sileau
să spargă armura, să smulgă războinicul strai.
La mîl cînd ajunse, a mării lupoaică
îl duse pe-oşteanul în za spre bîrlogu-i,
pe cînd el în darn căuta (ou curaj, pasă~mi-te)
cu arma-i să lupte ; în jur mişunau lighioane
şi asupră-i cădeau ; cu colţii lor cumpliţi,
puzderii de fiare-ale apei foind lîngă dînsul,
cercau din chiurasă să muşte. Cînd, măre, deodată,
pătrunse-ntr-un fel de palat athelinul
şi apa nici nu putea să-1 ajungă nicicum,
locaşul boltit nu lăsa să-1 atingă
ai apelor colţi. într-o parte ardea o văpaie
şi razele ei străluceau răpitor.
Apoi luptătorul văzu pe lupoaica de mare,
pe vidma din valuri. Zmeoaica zvîcni,
dar paloşul lui o păli cu putere ; năprasnica spadă,
gătită cu-alcale, pe creştetul balei cîntă
cumplitul războiului cînt. Eroul află prea curînd
c-a luptei lumină era la ucis lenevoasă
şi viaţa nu vrea să o vatăme ; mult ascuţitu-i tăiş
la greu îl lăsa ; nu puţine-altădată
ştiuse-nfruntări piept la piept, biruind bărbătească armură
şi coifuri crăpînd. Strălucita lui spadă,
stăpînul acum nu-şi slujea.
O dată mai mult, al lui Hygelac neam neîntrecut,
neclintit în curaj, năzuind către falnice fapte,
zvîrli la o parte bogat încrustatul său paloş
şi ţeapăn să zacă-n ţărînă-1 lăsă.
Acum se-ncrezu cu tărie în trupu-i de fier,
în braţul său brav. Aşa se cuvine să facă bărbatul
ce vrea-n bătălii să câştige slăvire bogată,
de viaţă-i puţin păsător! Căpitanul geat,
de loc înfricat de a luptei nebună-ncleştare,
cu grabă o istrînise de greabăn pe mama lui Grendel.
Cuprins de cumplită mînie, zvîrli el cît colo zmeoaica
şi-a vieţii vrăjmaşă căzu la pămînt.
Dar, repede, fiara răspunse la rîndu-i,
în gheară-i grozavă îl strânse, cu gând să-l răpună.
Sleit de silinţă, pică luptătorul,
trântit fără veste fu cel mai viteaz din viteji.
Spre oaspele-odăilor ei se zvîrli ea zăludă,
cu-o sabie scurtă sclipindu-i în gheare, râvnind să răzbune
pe singur-născutul ei fiu. Străjuindu-1 de moarte,
ferindu-l de-al fierului vârf şi tăiş,
pe umărul lui odihneau încrustate de luptă odăjdii.
Eroul geat, al lui Ecgtheow fiu,
s-ar fi stins dintre vii sub vârtejul de valuri
de nu-1 ajuta la aman credincioasa armură,
vintirul de luptă, şi-al lumii acesteia Domn,
al Cerului nalt şi-nţelept Ziditor,
izbîndă nu-i da la strîmtoare ; şi, iată,
din nou se sculă, fără trudă, temutul geaţilor than.

XXIII
Printre feluri de arme văzu un fier falnic,
spadă .străveche a uriaşilor, ageră foarte,
al luptătorului lucru de laudă, unul pe lume,
neîntrecut — numai că nimenea altul
putea acel paloş să-1 poarte pînă la locul hîrjoanei-
de fauri uriaşi fiind făurit, fără de moarte.
Zdravăn, cu sete, al scylzilor sprijin, sabia
de-învăluritul mîner o apucă, în văzduh o învârte,
făr-ai păsa de primejdii, apoi păleşte cu patimă ;
greu în grumaz se îngroapă, osul găseşte
şi-1 sfarmă ; silnic străpunge
prin 'crâncena carne, şi cade acum necurata.
Fumegă fierul de sânge fierbinte. Ferice-i viteazul de fapta-i.
Şi-atunci o zare zbucni. Zamca sitrăluce de raze,
aşa cum din 'nalturi neînnorat neînnimbă
torţa tăriilor. Thanul prin sală ochii-i roti,
apoi porni de-a lungul peretelui ; paloşul greu,
de plasele strângîndu-1, sus îl săltă
în mîini cu mînie şi mult hotărât. Nu de mărunt ajutor
i-i greul tăiş. Lui Grendel degrabă
râvnea răsplată să-i dea pentru rele ; războiul
ce duşman îl duse mai des de o dată,
prăpădul ce-1 pricinui printre dani,
cînd pe-ai lui Hrothgar viteji tovarăşi de vatră
în somn i-a ucis, dorimind i-a-nghiţit,
cinci-spre-zece la număr din al danilor neam,
şi tot âtîţia la număr cu sine tîrît-a,
jalnice jertfe. C-un inimă jar,
din plin i-a plătit! La pămînt îl văzu
pe Grendel grămadă căzut, de vlaga-i golit,
răpus de război, cum rămase în urma
hărţuiţii crunt de la Heorot. Trupu-i căsca hăcuit
cînd mort, altă lovire avană avu de-ndurat,
puternic pălindu-1 cel paloş şi capul de trup despicîndu-1.
Curînd cuminţii curteni care cu Hrothgar
vegheau la verzile valuri văzură
tăvălugitul talaz cum se tulbură-n toate,
pătat de profir. Bătrînii-mpreună,
cu creştet cărunt, de cutezătorul, erou
vorbeau, socotind că viteazul nu va să mai vină
din bătălie biruitor, bărbătească bineţe sa deie
prinţului lor prea-puternic. Mulţi prepuneau
că lupul-din-valuri îl văduvise de viaţă.
Sosi cel de-al nouălea ceas. Nobilii scylzi
de pe capul de coastă plecară; şi tot către casă
purcese prietenul cel aurit al poporului.
Ci străinii au stat, cu sufletul strîns,
la valuri veghind, pe viteazul voievod vrînd iarăşi să-1 vadă,
măcar că li-i mică nădejdea. Măre, acum,
paloşul cel de sîngele luptei pătat a prins picuri-picuri
a se amistui : mare minunea
că tot s-a topit întocmai ca ţurţurul
cînd Tatăl din Ceruri descetluie gerul
şi sfarma zăgazul zăpoarelor, Ziditorul
de viaţă, de vîrste şi vremi, Dumnezeul adevărat
Din lăcaşul acela lăstarul geaţilor nu luă
nici unul dintre nepreţuitele lucruri, multe la număr,
atît decît tigva tăiata şi trunchiul de paloş,
plăseaua în pietre bătută : fierul pierisetopit,
arsă fusese agera armă de aprigul sînge,
atît otravă zăcea în duhul zăcaş ce pierise printr-însa.
Din braţe bătu Beowulf, biruitorul
înneguraţilor îngeri ; înot se înălţa prin înecul de ape.
Undele-n clocot se primenise, curat se-ntindea
pustiul de ape, unde piaza cea plină de păgîne păcate
zilele vieţii-şi vînduse, acest vremelnic văleat.
Atunci către mal înotă mîngîierea celor pe mari călători,
bărbăteşte răzbind, prea bucuros de prada bogată,
nepreţuita povară ce cu sine purta.
Dinnainte-i ieşiră, deplină laudă Domnului dînd
tagma întreagă a titanilor, tot unul şi unul,
că teafăr şi-ntreg puteau să-1 întîmpine.
De pe dînsul dibaci despuiară
coif şi călită armură : acum clipocea aromit
smîrcul cu sînge vîrstat, sub norii cei suri.
Purcese pâlcul de-acolo pe pieptişe poteci,
cu inimi cîntînde, căi cunoscute călcînd,
ştiutele şleauri. Şi vajnicul şir
capul lui Grendel căra pe căile coastei de mare,
apăsătoare povară pentru puternicii thani,
căci patru punîndu-şi puterea lor toată puteau,
gemînd sub greaua povară, tigva lui Grendel,
sus în soliţi înfiptă spre sala de aur s-o poarte.
Deci la domnescul palat deîndată
neînfricaţii năieri, patrusprezece la număr geaţi,
sosiră călcînd apăsat. Căpetenia clanului lor,
cel mai puternic dintr-înşii, peste pajişti păşi spre palat.
Pragul trecu thanul cel neîntrecut,
neînfricatul în lupte, cu faimă neofilită,
hotărîtul erou, pe Hrothgar să-1 hiritisească.
Apoi de păr fu purtat în palat,
acolo unde ou toţii cupe goleau, capul lui Grendel ;
cutremurînd pe războinici, şi pe regină
aşijderi avan, arătarea aceea.

XXIV
Vlăstarul lui Ecgtheow, Beowulf, astfel vorbi :
„Fecior al lui Healfdene, stăpîn peste scylzi,,
cu drag ţi-am adus aste daruri şi prazi de război
ce-ţi stau dinainte — sînt semn întru slavă.
Mă crede, sub valuri cu viaţă nu lesne-am scăpat !
Din greu m-am căznit şi cumplita corvoadă
în darn ar fi fost dacă Domnul din veac
cu sfîntul Său scut nu-mi dădea ajutor.
Cu toate că Hrunting e-o armă aleasă la harţ,
de nici un folos nu mi-a fost. Făcătorulatunci
(El este ades călăuză acelor ce nu au prieteni)
pe-un zid mi-arată atîrnînd lucitor
un paloş străvechi, uriaş, ce de-ndat l-am urnit.
Pîndind eu prilejul prielnic apoi,
cu spada aceea-am sărit cu avînt, secerînd
pe cei doi zmei din sălaş. Se topi dintr-odat'
cel paloş cu pietre -incrustat cînd au prins să ţîşnească
a sîngelui valuri fierbinţi ; doar mîneru-a rămas
şi pe el 1-am adus din bîrlog. Mult mîrşavele fapte,
răpunerea dîrzilor dani am ştiut răzbuna.
Adevăr grăiesc ţie că, iată, de azi înainte,
în Heorot poţi în temeinică pace dormi
şi tu, şi toţi thanii danezi, ori trecuţi ori mai tineri ;
din partea aceasta, slăvite a scylzilor prinţe,
să nu vă mai temeţi de treburi vrăjmaşe".
Minerul de aur, lucrare măiastră făcută
de vechii giganţi, l-apucă luptătorul bătrîn,
căruntul de ani căpitan. Domnitorul danez
intră-n stăpânirea prea scumpei unelte,
de meşteri fierari făurită, menită să fie a lui
dup-a monştrilor moarte, cînd lumea, aceasta
scăpată a fost de făptura cu suflet de fiară,
de-al Domnului duşman, urît-ucigaşul,
şi mumă-sa, iară, pământul l-au fost părăsit, ;
Cel mai bun al popoarelor prinţ a primit-o,
cel mai drept ce-a domnit peste ţări dintre ape
şi aur şi-alcale-a-mpărţit pe ostroavele scande.
Şi Hrothgar vorbi cînd văzu moştenirea cea veche,
minerul.
Pe el stătea scris al izbeliştei straşnic izvod,
cînd volburi şi trîmbe-a vrîstatelor valuri
sfîrşit sorocit-au giganticei ginte ;
trufaş a trăit neamul lor şi, nemernic,
departe de Domnul din veac a umblat ;
plătitu-le-a, dară, Părintele-a toate,
pe toţi potopindu-i pustiul de ape.
Pe plăci lucitoare de aur scria lămurit,
în litere nune spunea răspicat pentru cine,
din vremuri apuse, puternicul paloiş,
străvechea şi falnica spadă a fost făurită,
cu mîndru-i mîner zugrăvit cu solzoase şerpoaice.
Tăcură-apoi toţi şi vorbi mult temutul,
atot înţeleptul lui Healfdene fiu : „Luaţi aminte!
acei dintre voi ce-apăraţi adevărul şi cinstea,
cei oare, ca şi mine, v-iaduceţi aminte de-apusele vremi,
cunoaşteţi în el un erou, un earl fără seamăn.
O, bun şi statornic prieten al meu, Beowulf,
renumele tău răsuna-va de-a lung şi de-a latul
popoarelor lumii ! Păstrată va fi amintirea
atît a puterii cît şi a priceperii tale !
Dovadă-ţi voi da despre dragostea-mi multă
aşa cum ţi-am spus altcîndva; iar în anii ce vin,
vei fi stîlp de reazim supuşilor tăi,
eroilor mari ajutor şi alint.
Altfel s-a purtat Heremod cu-ai lui Ecgwela fii,
cu scylzii slăviţi — căci în poară s-a pus,
cumplit căsăpind şi-osîndindu-i la moarte pe dani.
Sireap şi sălbatic, stăpînul de tristă-amintire
prin spadă-a trecut pe tovarăşii săi de ospăţ,
pe sfetnicii săi înţelepţi, pînă cînd, singuratic,
în urmă-a lăsat bucuriile lumii aceste,.
deşi Dumnezeu îi dăduse din plin desfătarea
puterii asupra altora. Ci iată că-n inima lui
setoase de sînge porniri se prăsiră.
El nu mai dădea la danezi, după datini, alcale,
trăia în tristeţe şi plata purtării haine
era duşmănia poporului său. Iată pilda !
Viază-n virtute! Ascultă la vorba aceasta,
în gînd adunată de ani fără număr.
Minune-i nespusă cum marele Domn,
cu duhul Său darnic, împarte la oameni
pricepere multă, pămînt şi pohfală.
El este stăpînul a toţi şi a toate. Adesea
îngăduie Dînsul ca-a omului dornice gînduri
să-şi afle-mplinire în stirpe slăvită ;
îl face ferice pe falcea ce-o are din moşi,
punîndu-1 de pază la oşti şi palate.
Şi-atîta-s de mari ale lumii meleaguri,
şi-atît de întins e ogorul, că omul,
smintelii supus, nu le vede sfîrşitul !
Trăieşte-n huzur şi nu-1 tulbură-o viaţă
nici boala, nici anii; aleanul, amarul
nu-1 supără-n cuget, nici crîncene lupte
îl cheamă să curme a spadelor ură;
şi-o lume se pleacă plăcerilor lui.
Durerea-i departe de el pînă cînd
trezeşte-se-n el, ticăloasă, trufia, sporind
cît doarme străjerul, cît somnu-i stăpîn
pe sufletul prins de sminteli şi păcat,
arcaşi ucigaşi ce ţintesc de aproape !

XXV
Atunci sub armură atins e în inimă, într- adevăr,
de ascuţită săgeată ; adăpost nu-şi mai află
de invidioasa ispită a iazmei din iad.
Puţină îi pare averea agonisită în ani.
Apucător şi avar, alcale de aur
nu mai împarte pentru pohfala-i de prinţ ;
dispreţuieşte viaţa-de-apoi, şi multele daruri lui dăruite de
Domnul,
stăpînul din slăvi : faimă şi scumpe comori.
Dar pînă la urmă pururi se-ntîmplă
că prea-trecătorul trupului templu din temelie
prin soartă se surpă ; şi alt suveran suie pe tron,
bunuri bogate bucuros împărţind,
daruri domneşti, de temeri ne-doborît.
Biruie-n tine asemeni porniri, iubitule Beowulf,
prietene fără pereche, şi partea cea bună alege :
dobînda ce dăinuie ; domoleşte-ţi mîndria,
vestite viteaz ! Verdele ram al victoriei tale
via-va cîtva : dar va vremea să vină
cînd surpat, sau prin paloş, puterea-ţi slei-va,
sau prin sărutul pojarului, sau prin năvala puhoaielor,
sau de suliţă-mpuns, isau de ageră muchie muşcat,
sau de grămada de ani gîrbovit ; sau neguri găsi-vor
limpedea ochilor rază ; repede, repede,
chiar şi pe tine Cruda ite va cosi, călite erou !
Deci dar peste dani am domnit două pătrare de veac,
sub senin şi sub stele, sprijin le-am stat,
de puternici prădalnici păzindu-i,
de suliţi şi spade, şi-ntr-un sfîrşit socoteam
că nu am vrăjmaşi sub al văzduhului văl.
O, trăsnet al triştei ! Eu ce în tronu-mi temeinic şedeam,
norocu-1 schimbai pe năpastă cînd Grendel, de cel necurat
năimit,
porni cu prăpăd şi pârjol asupra palatului meu.
Ghinul cumplit ce-nduram cînd casa-mi călca
călăul cel crud ! Cucernic mă-nchin, mulţămind
lui Dumnezeu, Ziditorul cel veşnic, că zile mi-a dat,
acea căpăţînă crestată şi crunt cririeenată,
după multe mîrşave măcele, cu-ai mei ochi s-o măsor !
— Şezi şi te bucură-acum de bucate şi vin,
vrednic viteze ! Din visteria-mi vedea-vei
în zorii de zi mult aur zornăind în mîinile tale !"
Prea bucuros era Beowulf ; merse fără zăbavă
la ospăţ să se-aşeze, 'precum poruncise prea-înţeleptul.
Iarăşi ca şi înainte pentru cei neînvinşi,
pentru poporul palatului, praznic s-a-ntins,
'naltă-adunare. Negura nopţii
peste cei ce cinsteau s-a cernut. încet începură să se ridice
căliţii curteni, căci culcuşu-1 chema pe căruntul lor crai,
vîrstnicul scyld ; şi volnic era voinicul geat,
aprigul apărător, aşternutul să-şi afle.
Precum era obiceiul, pe el, ostenitul oaspe oştean,
călător de departe, călăuzitu-1-a un cămărar,
care cu grijă curteană căta a găti
cele trebuitoare-unui than, cum pe timpuri
se cuveneau celor pe căi călători.
Astfel dormit-a dîrzul-la-inimă. Domnesc se-nălţa
acel dom aurit,
cu nalte fereşti, unde oaspeţii toţi odihniră,
pînă ce corbul cel negru bucuros crainici
a văzduhului vrajă. Voioasă veni pe aripi de vînt
zi după bezne. Zoriţi se arată războinicii,
toţi athelinii cu ardoare aşteaptă
să călătorească spre casă ; cale lungă de-acolo
avea cel-cu-inimă-mare să mîne pe mări.
Poruncă a dat Beowulf paloşul Hrunting să fie adus
şi pe feciorul lui Ecglaf rugatu-1-a fierul să-1 ieie,
cel minunat, şi mult mulţumitu-i-a,
spunînd că-1 socoate sprijin prea-ager în luptă,
drag „reazim-războiului" ; nici o vorbă rostind
spre a-i defăimare tăişul : om mare la inimă !
Dornici de drum adastă destoinicii thani,
gătiţi în armuri ; spre gazda-i grăbi
cel de dani mult cinstit. Dezrobitorul
pe Hrothgar în jilţu-i înalt îl hiritisi.

XXVI
Vlăstarul lui Ecgtheow, Beowulf, astfel vorbi :
„Îngăduie nouă, năieri ce-am venit de departe,
să-ţi spunem că vremea-a sosit să ne-ntoarcem
la Hygelac iar. Am găsit găzduire la voi
şi-am fost omeniţi şi-ospătaţi osebit de frumos.
Stăpîne slăvit, de-mi va sta în putere cumva
iubirea ce-mi porţi s-o sporesc cu prisos
prin fapte mai mari ca aceea de-acum,
nicicînd nu voi da îndărăt ! De va fi
să-mi vină vestiri peste-ntinsul de valuri
că vajnici vecini înrăiţi te-nvrăjbesc
şi-ţi cată pricină cum duşmanii crînceni cîndva,
o mie de thani voi aduce aici să te-ajut!
De Hygelac, domnul geat ce-şi păzeşte poporul
cu grijă şi veghe, doresc a vorbi.
Cu toate că-i tînăr, va fi pregătit totdeauna
să-ţi sară în sprijin cu sfatul şi fapta,
să scoată cea spadă din teacă la greu
şi cînd îi vei cere să-ţi dea şi cetaşi. Dacă Hrethric
ce-i viţă de regi, va veni ca să vadă-al geaţilor tron,
prieteni afla-va el mulţi primitori şi puternici.
Acel care crede adînc în virtuţile sale
se cade să pună piciorul pe mult depărtate pămînturi".
Şi Hrothgar, în chip de răspuns, cuvîntă :
„Rostirea aceasta ţi-a fost răsădită în suflet
de însuşi Stăpînul de Sus ! Un asemeni cuvînt înţelept
eu n-am auzit niciodat' de la tineri ca tine !
La trup eşti puternic, la minte nu pregeţi,
la vorbă prea vrednic te văd. Şi în sine îmi spun :
de-o fi ca-al lui Hrethel urmaş, domnitorul destoinic
şi pavăza care-ţi păzeşte poporul,
să fie răpus în război crîncenit, secerat
de paloş sau boală, şi tu vei fi încă-ntre vii,
ai mării geaţi n-au să afle bărbat mai ales
s-aşeze pe-al ţarii lor tron, ţinător de tezaur,
de binevoi-vei să vlădui moşia-alor tăi !
Cu cît trece vremea, vestite viteaz,
cu-atîta mă-ncîntă-nţeleptul tău cuget !
Căci tu-ai adus pace popoarelor noastre,
geaţi şi danezi-suliţaşi, şi sfîrşit ai sortit
cumplitelor chinuri de care-au tot fost ispitiţi.
Atît cît domni-voi în ţara aceasta cu ţărmuri întinse,
de daruri să facem noi schimb ; feciorii de faimă
să schimbe scumpeturi pe ghiolul de corle,
pe marea-nspumată să poarte gătitele prove
al dragostei semn. După datini de-altădată,
pot spune că-ntregul popor e unit cu nădejde,
primind cum se cade prieteni şi duşmani !"
Apoi păzitorul poporului, fiul lui Healfdan,
dădu lui în Heorot douăsprezece odoare,
cu bine-i ură să le ducă în dar celor dragi,
geaţilor bravi, şi-napoi să se-ntoarcă degrabă.
Şi domnul destoinic, stăpîn peste scylzi,
sărută pe slăvitul erou şi—1 cuprinse de gît
şi lacrimi brăzdară obrajii bătrînului om.
Părul lui era nins de ierni multe la număr
şi moartea-1 pîndea, însă dînsul
credinţă avea că-i va da Domnul viaţă atît ca să-1 vadă
şi-n Heorot iar să-1 audă vorbind. Atît îl iubea
că nu-şi mai putea stăpîni tulburarea din suflet ;
în inima lui stăruia părintească iubire
şi mintea-i era cucerită de chipul viteaz
şi sîngele i se-aprinsese. Iar Beowulf, brav-luptătorul,
de auru-i mîndru, fălos de comoara lui foarte,
porni peste verzile pajişti. În ancoră prinsă,
pe-mări-umblătoarea stătea aşteptîndu-şi stăpînul.
Pe drum lăudat a fost des darul dat de al Daniei rege.
Stăpîn fără seamăn de bun a fost el,
pîn-ce vîrsta adîncă, atîta de rău făcătoare la oameni,
bărbatul său braţ 1-a prădat de puteri.

XXVII
La apa cea mare ajuns-au aprig armaţii oşteni,
trainici tovarăşi, tunică de zale purtând,
pieptar împletit. Straja la pîndă,
veşnic veghind, văzut-a earlii venind.
Din culme cu nici un cuvînt de ocară
nu-i pironi, ci pinteni dădu să-i primească :
„Fiţi bine veniţi", le vorbi celor din wederul clan,
în straie de-oţel sclipitor spre navă păsînd.
Apoi, de pe prund, cu podoabe de preţ,
cu armuri şi-armăsari încăreat-au
încăpătoarea corabie, cea cu alcale călite ; înaltul catarg
de sus străjuia a lui Hrothgar sodom de scumpeturi.
Celui ce puntea păzise dăruitu-i-a Beowulf paloş
cu aur bătut; pe banca miedului
de vază avea să se bucure, averea aceea avînd,
moştenire demult. — Spre marile larguri cîrmind.
adîncul delung despicîndu-1, din Dania ţară s-au dus.
Pînză puternică-au prins de catarg
cu grele frînghii ; grozavnic gemea cheresteaua ;
I nici valul de vînturi lovit n-avea vlagă destulă
1 dîrzul de-adîncuri-despicător din drumul său drept să-1 abată.
Cu gîtu-nspumat împungea prin înalte talazuri,
cu şuier sălta pe săratele şanţuri,
pînă ce-n zare zăriră geatele ziduri de stîncă,
pămîntul părinţilor lor. Pîntecul navei,
de vîntul puternic purtată, în prund s-a-mplîntat.
Gata sprijin să deie pe stîncă stătea a portului strajă
care delung adăstase pe dragii drumeţi,
zile şi zile de-a rîndul în zare privind.
La ţărm, cu lanţuri de ancore ţapăn legat-a
vasul cu pieptul voinic, valul năvalnic
mîndra pe-mări-mergătoare să n-o poată smulge.
Apoi Beowulf rugat-a bărbaţii să care bogatele daruri,
podoabe din aur şi pietre prea scumpe ; cale puţină
avea de călcat pîn-la cel ce alcale-mpărţeşte,
Hygelac Hrethling, carele hălăduia
cu clanu-i în casa de lîngă peretele mării.
Zveltă zidirea, viteaz voievodul,
'nalt şi tavanul, şi tare tînără Hygd,
mintoasă şi-n tot măsurată, măcar că nu multe ierni
custase-n conacul ce-acuma cămin îi era
fiicei lui Haereth. Sfioasă de fel,
nu pregeta a da giuvaeruri celor din ginta geată,
podoabe de preţ. Prinţesă prea-scumpă poporului,
nu arăta a Thrythei trufie sau ura-i temută.
Nu cuteza nici un curtean a se-ncumete
(decît dintre toţi domnul doară)
chipul domniţei cu ochii delung să-1 descoasă,
căci grele cătuşe călite îl cuprindeau,
morţii nemilostive menindu-1 !Îndată
poruncă tuna ca prinsul prin paloş să piară,
fierul cu flori înflorat fără-de-legea
s-o strige şi scurt s-o stîrpească. O, nedomnească silinţă
pentru-o femeie, chiar fără-de-seamăn frumoasă,
pentru împletitoarea-de-pace, unui paşnic supus
cu patimă să-i pedepsească presupusul păcat !
Şi Offa, ruda lui Hemming, opri acest lucru. —
Dar peste pocalul de bere bărbaţii alt basm povesteau,
cum ică ea nu chiar atîtea cruzimi căşunat-a zăcaşe,
oameni la moarte momind, după ce merse mireasă,
toată în aur turnată, la tînărul mire,
puternicul principe, palatul lui Offa aflîndu-1
peste pustiul de ape, porunca părintelui ei împlinind ;
şi cum din cea vreme viaţa în vrednicie a dus-o,
regească pe tronu-i regesc, răsfăţată-n avere,
ferice că soarta frumos făuritu-i-a viaţa,
neclintită-n credinţă crăiescului domn.
Printre vitejii de care vreodată veste avut-am,
printre lăsatele lumii, liman de liman,
fruntea era acel Offa. Faima sa fulgeră
pînă departe, de dîrz în războaie şi darnic la daruri,
la dardă dibaci; destoinic domnit-a
în cuminţie. Cocon căpătat-a, pe Eomer,
reazăm eroilor, rudă lui Hemming,
nepot al lui Garmund, în luptă grozavnic.

XXVIII—XXIX
Viteazul bărbat, însoţit de soldaţii săi bravi,
purcese în grabă, păşind către pajiştea mării
pe-ntinsele maluri. Lumina cea mare a lumii
lucea-n miază-zi maiestuos. Ei plecară la drum
cu mers ostăşesc către locul în care
ştiau c-al earlilor scut şi-al războiului rege,
acel ce ucis-a pe Ongentheow, împărţeşte alcale
în cetatea de scaun. Sosirea lui Beowulf
ajunse de-ndat la auzul lui Hygelac; dînsul
află c-al sutaşilor sprijin, al ostaşilor scut,
e viu şi întreg şi grăbit se îndreaptă
spre mîndrul lăcaş dup-al luptelor crîncene joc.
Primind, dar, poruncă de sus, slujitorii îndată
gătiră un loc în palat pentru noii-veniţi.
Acela, apoi, ce scăpase din aprigul harţ
şezu faţă-n faţă cu ruda şi regele său,
făcîndu-i vorbire cu vajnice vorbe şi viers.
Copila lui Haereth aduse-n cămara cea mare
pocale cu mied ; îi plăceau lăudaţi luptătorii
şi miedul cu drag l-împărţea la viteji.
Şi Hygelac puse,-n odaia de oaspeţi, alese-ntrebări,
dorind a afla de la dragu-i prieten anume
ce fapte-n ce fel au făcut călătorii geaţi.
„Ci spune-mi tu, Beowulf, scumpe nepoate,
pe drum cum ţi-a mers, după ce, dintr-o dată
ai fost năpădit de-un năprasnic îndemn
să câţi încleştare pe-al mării sărate întins
şi-n Heorot harţ ? Ai putut tu pe Hrothgar,
destoinicul domn, şă-1 alini în durerea
de-o lume ştiută ? Mîhnit am fost mult în de mine,
lovitu-m-au trîmbe de teamă şi grijă,
şi nu am crezut în isprava iubitului than ;
doar des îţi dădusem eu sfat să nu umbli
în calea cumplitului zmeu şi să-i laşi
pe danii din vale cu vrajba cu Grendel
s-o scoată la capăt ei singuri. Stăpînului lumii
slăvire s-aducem că eşti sănătos şi întreg!"
Vlăstarul lui Ecgtheow, Beowulf, astfel vorbi :
„O, Hygelac, doamne, destui sînt aceia
ce ştiu de grozava-ncleştare-ntre Grendel şi mine
pe locul în care nespuse necazuri
şi-amară-asuprire-a adus arătarea
semeţilor scylzi ! Răzbunat-am eu toate.
Şi nimeni din neamul nemernic al vîlvei,
din stirpea lui scîrnavă nici o odraslă
prăsită-n păcate nu poate pohfală
să-şi facă din zarva din zori fioroasăs !
M-am dus, dar, dintîi, în palatul de daruri
să-ntîmpin pe Hrothgar. Şi fiul fălos al lui Healfden,
aflînd ce gînd am, m-a poftit să m-aşed
de-a dreapta feciorului său. De cînd sînt,
sub bolta de sus n-am văzut veselie
mai mare-ntre thanii de mied băutori !
Slăvită regină, stăpînă pe scylzi, făcătoarea de pace,
într-una păşea prin palat, îndemnînd la potire
pe tinerii thani ; şi pîn-a pleca îndărăt,
cu-alcale de aur pe toţi îi cinstea ;
şi-ntr-una-ntindea la războinicii nemeşi
cea cupă cu bere copila lui Hrothgar,.
aceea pe care chefliii curteni
Freawaru-o chemau cînd în vase de aur,
bogat încrustate, din mied împărţea la eroi.
Feciorul fălos al lui Froda a fost
ales auritei fecioare din vremi de-altădată!
Al scylzilor scut şi stăpînul moşiilor dane
aşa hotărît-a ; şi crede cu cale
femeia s-o ia de soţie şi-n felul acesta,
vărsării de sînge şi vrajbei să-i pună zăgaz.
Chiar dacă-i de stirpe mireasa, un domn cînd este răpus,
arar se întîmplă ca spada smerită să stea.

XXX
Cînd prinţul heathobard sau un than dintr-ai săi
purcede-n palat cu-a lui soaţă, nu vrea
ca mlada măreţilor dani să-i slujească la masă !
Pe ei străluceşte-a strămoşilor za,
din fier făurită, cu-alcale gătită ;
strălucesc heathobarde comori ce-au purtat ei cu cinste
în lupte, cît timp n-au pierdut
suflarea-n al scutului joc. Un bătrîn suliţaş,
privind la podoabe-şi aduce aminte de omorul de-oameni grozav
ce straşnice spade l-au fost săvîrşit ;
cu negură-n suflet, la chip nourat,
vorbeşte asupra stacanei voioase de bere ;
el cearcă mînia unui tînăr erou
şi inima lui ispitind, îi trezeşte
războinica ură, rostind cum urmează :
Au ştii tu, prietene, paloşul falnic
pe care părintele tău l-a purtat cu pohfală
în ultima-i lupta, ferit de al chivărei fier
şi-al spadei tăiş tăietor ? cînd năprasnicii scylzi,
mult dîrzii danezi, l-au ucis, doborînd,
în. loviştea luptei şi-a cruntei ucideri,
pe mîndrul viteaz Withergyld? Şi să vezi că vlăstarul
unuia din danii-ucigaşi se preumblă-n palat,
fălos de podoabe, aprins de mîndria
că poartă comori ce de drept ţi se cad ?
Şi astfel, într-una, stîrneşte aduceri-aminte
cu vorbele lui veninoase pîn-ce vine o vreme
cînd thanul soţiei daneze, mînjit de-al său sînge,
îşi pierde şi viaţa din pricina faptei proclete
a tatălui său. Celălalt scapă teafăr,
cunoaşte cuprinsul ca-n palmă. Şi astfel,
călcat e de către earli jurământul lor sfînt.
În Ingeld se iscă apoi
o ură de moarte şi dragostea sa pentru soaţă
slăbeşte de multă din suflet durere.
Credinţă nu au heathobarzii şi preţ nu voi pune
pe dragostea lor pentru dani şi pe vorbe de pace.
Şi-acum mă întorc spre-a-ţi grăi iar de Grendel,
ca tu, de comori dătătorule domn,
sa ştii de-amănunt cum au dus mai departe eroii
gigantica luptă. Al cerului scump giuvaer
de mult se-aplecase spre-apus peste mlaştini
cînd crîncena fiară, al nopţii cumplit căpcăun,
sosi, spumegînd de mînie,-n sălaşul slăvit
pe care-1 păzeam făr-să-i pese cuiva de nimic.
Lui Hondscio 3 i-a fost hărăzită haină-ncleştare,
şi mîrşavă moarte menită i-a fost.
Stîrnit de război, dintre noi a plecat.
Pe nobilul than 1-a-nghiţit lighioana,
din trupu-i de grab' s-a-nfruntat. Totuşi,
casapul cu colţi sîngeroşi, cugetând doar la rele,
de gînd nu avea fără pradă să plece
din casa de aur ; scremîndu-se silnic,
asupră-mi de sîrg se surpă şi mă strînse
cu lacoma-i labă. Şi larg, de mirare,
avea atârnat cu sponci meştere-un sac ;
de diavolul însuşi fusese dibaci întocmit
din piei de balaur. Pe mine, om fără prihană,
pe alţii, atâţia, amarnica vîlvă vrăjmaşă
voia să ne vîre într-insul. Dar n-a fost să fie aşa,
cînd eu m-am sculat, clocotind de mînie.
Cu vorba nu pot arăta cum vrăjmaşului ţării
plătit-am cu vîrf şi-îndesat pentru toate
scîrboasele-i fapte! Acolo, slăvitul meu domn,
poporul ţi-a fost preamărit prin puterile mele.,
Apoi a scăpat şi-a fugit ; şi o scurtă bucată de vreme
de viaţă s-a fost bucurat ; însă braţul lui drept
în chip de-amintire-a rămas în palatul de aur ;
iar iazma, cu inima frîntă,-a ieşit şi a pas
şi-afund a ajuns în a bălţii adîncuri.
Mijind zorii zilei, pornirăm voios ziafetul
şi-al scylzilar scut şi prieten bogată-a plătit
răsplată-a strădaniei mele de moarte ;
comori mi-a dat multe, şi scule de aur.
A fost veselie şi cîntec. Un scyld mai în vîrstă,
cu părul cărunt şi trecut prin de toate,
poveşti ne-a băsnit bătrîneşti. Şi din vreme în vreme,
duioase din harfă dulceţi am desprins ; din vreme în vreme,
cînta un ostaş tînguioasă cîntare şi tristă
şi domnul cu suflet mult darnic spunea
poveşti minunate în chip măiestrit ; cînd şi cînd,
tînjind după timpuri trecute,-un războinic bătrîn,
de ani gîrbovit, le grăia la cei tineri
de grelele lupte de-altdat, de-agerimea-i ;
şi inima lui, după ierni fără număr,
mai iute-i bătea, amintindu-şi de-apusele vremi,
de scurgerea anilor mulţi şi de falnice fapte !
Petrecurăm o zi încheiată-n palat, pînă cînd
din nou s-a-nserat şi-nnoptat pe pămînt.
Şi muma lui Grendel, grăbindu-se foarte,
veni, viforoasă, să-şi verse veninul,
restriştea şi rana cea grea să-şi răzbune.
Fecioru-i de wederi fusese ucis, de vrăjmaşa lor ură.
Şi vidma, plătind pentru moartea vlăstarului ei,
setoasă de sînge, răpuse-un războinic.
Se scurse, dar, viaţa din vîrstnicul Aeschere, sfetnic
de multă credinţă ; cînd zorii mijiră,
tovarăşii lui n-au putut să-1 petreacă prin pală,
danezii pe rug nu l-au ars pe destoinicul than.
Găbjindu-1 în gheara-i grozavă, zmeoaica
1-a dus spre gorganii cu repezi gherdapuri.
A fost cea mai grea pentru Hrothgar din pierderi,
din morţi pentru domnul danez cea mai mult mîhnitoare.
ţjelind şi jurînd pe-a ta viaţă, vlădica danez
rugatu-m-a mult ca sub trîmba turbată a mării
viteaz să m-arăt şi de viaţă păsîndu-mi puţin,
isprăvi inimoase să făptui, "răgadă mi-a dat de răsplată.
Pe ştima cea bine ştiută-n sfîrşit am găsit-o
în funduri de apă-am aflat păzitoarea de-adîncuri.
Brăţiş am cătat să ne batem o doară ;
şi apele reci se roşiră de sînge ;
şi-acolo, în hruba adîncă aceea, cu-o sabie mare,
al namilei cap l-am tăiat, năpustit fără milă
asupra vrăjmaşei ei vieţi. Nu-mi venise veleatui ;
şi fiul lui Healfden, fălos al cariilor scut,
cu daruri de preţ m-a plătit şi de data aceasta.

XXXI
Domnea dumnealui după datina veche,
astfel încît fără cusur cu comori copleşitu-an-a,
plată puterii ee-am pus ; prinţul fecior al lui Healfden
daruri mi-a dat, desfăt ca să-mi fie deplin.
La rîndu-mi, rege al meu, rogu-te ia-le,
cu drag ţi le dărui. Domneasca ta milă
cu prisosinţă mi-i plată. Prea puţini
cosîngeni îmi cunosc, cît, Hygelac, numai pe tine !"
Apoi poruncă a dat, în palat să aducă cel prapor
cu cap de mistreţ, chivăra-naltă, călitul pieptar,
paloşul prea-minunat; apoi purcese a spune :
„Hrothgar, destoinicul domn, dăruitu-mi-a mie
dichisul acesta de luptă, şi-o dorinţă-a adaos :
de-a fir a păr, prinţe, povestea să-ţi spun. —
Reazim a fost un răstimp rigăi Heorogar 1,
care delung a domnit peste scylzi în Dania ţară ;
ci nu lăstarului sau lăsatu-1-a el,
cutezătorului Heoroweard — măcar că mult drag îi era.
Acum ale tale-s de ajutor aste arme alese !"
Şi auzit-am cum că pe calea comorii curînd au călcat
la rînd patru roibi arătoşi,
unul aidoma altuia-; arme şi armăsari
închinatu-i-a craiului ; cuvine-se celor ce sînt cosîngeni
a nu împletire unul spre altul urzeală a urii,
au tăinuită trădare să toarcă, morţii tocmind
prieten şi-aproape. Plăcut i-a fost pururi privirii
ne-nvinsului Hygelac nepreţuitul nepot,
cu gînd grijuliu îngînîndu-se ei.
Şi iar auzit-am că salba el Hygdei i-a închinat-o,
acea migălos măiestrită minune, primită din mîna
fiicei danului prinţ, Wealhtheow : cu trei falnici fugari
fremătînd
sub scumpele şei. Soare-i străluce pe sîn
dulcei domniţe de oînd darul acel dobîndi.
Astf61 făuritu-şi-a faima fiul lui Ecgtheow ;
răzbise departe buhul bărbatelor fapte,
şi-n cinste trăia : nicicînd ucigînd cosîngean sau curtean
cînd bere stau bînd ; făr' de neblînde porniri,
deşi mai temut în tărie cît toţi fiii pămîntului,
braţul nebiruit cu care Prea-Bunul blagoslovise
viteazul voievod. Vreme-ndelungă nevrednic ostaş
văzuseră-n el geaţii războinici, cu rece dispreţ îl rănise ;
la masa miedului, mai-marele clanurilor
nu numai o dată îl nesocotise.
Dojană-i făceau că-i domol, nedibaci, cei destoinici,
rea căpetenie-n război ; dar nerăsplătit nu rămase
cinstitul, în lupte-ncercatul geat pentru-acea necinstire. —
Apoi călăuzul earlilor, călită lor căpetenie,
poruncă a dat să se poarte-n palat prinosul lui Hrethel
cu podoabe de aur ; nu pomenise poporul geat
răsplată mai rară ca rumenă spadă aceea.
Fierul cel biruitor în braţe-1 aşterne lui Beowulf ;
şi-n stăpînire îi dă de o sută de ori şapte mii de pogoane,
mîndru conac şi cin mare. Erau de-o măsură
moşiile lor, de-o măsură asemeni moştenitelor drepturi,
prin naştere-naltă ; numai că Hygelac
mai strălucit stăpînea, fiind suzeran în Scandia ţară.
Toamne trecură şi-ntr-un tîrziu,
năvălitori năpădindu-i cu gînd nemilos, muri Hygelac,
iar Heardred la fel, hăcuit de hulpave spade,

XXXI
Domnea dumnealui după datina veche,
astfel încît fără cusur cu comori copleşitu-an-a,
plată puterii ee-am pus ; prinţul fecior al lui Healfden
daruri mi-a dat, desfăt ca să-mi fie deplin.
La rîndu-mi, rege al meu, rogu-te ia-le,
cu drag ţi le dărui. Domneasca ta milă
cu prisosinţă mi-i plată. Prea puţini
cosîngeni îmi cunosc, cît, Hygelac, numai pe tine !"
Apoi poruncă a dat, în palat să aducă cel prapor
cu cap de mistreţ, chivăra-naltă, călitul pieptar,
paloşul prea-minunat; apoi purcese a spune :
„Hrothgar, destoinicul domn, dăruitu-mi-a mie
dichisul acesta de luptă, şi-o dorinţă-a adaos :
de-a fir a păr, prinţe, povestea să-ţi spun. —
Reazim a fost un răstimp rigăi Heorogar 1,
care delung a domnit peste scylzi în Dania ţară ;
ci nu lăstarului sau lăsatu-1-a el,
cutezătorului Heoroweard — măcar că mult drag îi era.
Acum ale tale-s de ajutor aste arme alese !"
Şi auzit-am cum că pe calea comorii curînd au călcat
la rînd patru roibi arătoşi,
unul aidoma altuia-; arme şi armăsari
închinatu-i-a craiului ; cuvine-se celor ce sînt cosîngeni
a nu împletire unul spre altul urzeală a urii,
au tăinuită trădare să toarcă, morţii tocmind
prieten şi-aproape. Plăcut i-a fost pururi privirii
ne-nvinsului Hygelac nepreţuitul nepot,
cu gînd grijuliu îngînîndu-se ei.
Şi iar auzit-am că salba el Hygdei i-a închinat-o,
acea migălos măiestrită minune, primită din mîna
fiicei danului prinţ, Wealhtheow : cu trei falnici fugari
fremătînd
sub scumpele şei. Soare-i străluce pe sîn
dulcei domniţe de oînd darul acel dobîndi.
Astf61 făuritu-şi-a faima fiul lui Ecgtheow ;
răzbise departe buhul bărbatelor fapte,
şi-n cinste trăia : nicicînd ucigînd cosîngean sau curtean
cînd bere stau bînd ; făr' de neblînde porniri,
deşi mai temut în tărie cît toţi fiii pămîntului,
braţul nebiruit cu care Prea-Bunul blagoslovise
viteazul voievod. Vreme-ndelungă nevrednic ostaş
văzuseră-n el geaţii războinici, cu rece dispreţ îl rănise ;
la masa miedului, mai-marele clanurilor
nu numai o dată îl nesocotise.
Dojană-i făceau că-i domol, nedibaci, cei destoinici,
rea căpetenie-n război ; dar nerăsplătit nu rămase
cinstitul, în lupte-ncercatul geat pentru-acea necinstire. —
Apoi călăuzul earlilor, călită lor căpetenie,
poruncă a dat să se poarte-n palat prinosul lui Hrethel
cu podoabe de aur ; nu pomenise poporul geat
răsplată mai rară ca rumenă spadă aceea.
Fierul cel biruitor în braţe-1 aşterne lui Beowulf ;
şi-n stăpînire îi dă de o sută de ori şapte mii de pogoane,
mîndru conac şi cin mare. Erau de-o măsură
moşiile lor, de-o măsură asemeni moştenitelor drepturi,
prin naştere-naltă ; numai că Hygelac
mai strălucit stăpînea, fiind suzeran în Scandia ţară.
Toamne trecură şi-ntr-un tîrziu,
năvălitori năpădindu-i cu gînd nemilos, muri Hygelac,
iar Heardred la fel, hăcuit de hulpave spade,
pieri, prăvălit la pămînt sub puternica-i pavăză,
and printre rînduri la el au răzbit războinicii scylfingi
aflîndu-1 îmbărbătând pe biruitorii-i voinici ;
şi cu arme-au învins pe nepotul lui Hereric.
Urcat-a la tron, rigăi urmaş, Beowulf,
înţelepţeşte împărăţind peste întinsu-i regat
cincizeci de ierni, de ani încărcat,
pămînt şi popor apărîndu-şi, pînă ce-o piază,
în beznele nopţii-un balaur porni ca să-i bîntuie.
într-un mormînt lîngă mare aflat o comoară păzea
îti groapa dintr-un gorgan. Cărare de grohotiş mînâ pîn-acolo,
de nimeni ştiută. Numai un om nimerind
în pîntecul peşterii, din întâmplare păşi
pîn-la păgîna comoară. în mîini apucă
un prea-scump de aur potir, puternic strîngîndu-1 la piept,
şi ca furul fugi, ferind fiara furată de somn ,:
pentru cumplita-i mînie curînd
prinţ şi popor aveau să plătească prea-greu !

XXXII
Un than de neam mare, nicicum nesilit
şi numai pîndit de primejdii, pornise
spre marea comoarăia acestui balaur cumplit ;
fugi-nfricoşat de-ncleştări fioroase,
cătă adăpost ca un om ticălos ce se-afla,
şi-ntră înăuntru. De cele văzute-nspăimat,
cuprins fu sărmanul de crîncen cutremur,
apoi se-adună, pîn să plece, din groază,
şi cupa o luă din cămara comorii.
Asemeni seumpeturi şi scule erau din belşug
în peştera-ascunsă adînc sub pămînt;
în vremuri mai vechi, un earl răzleţit,
un ultim vlăstar dintr-o vajnică stirpe,
cu grijă-adunase averile-aceste,
morman minunat de odoare bogate.
De mult îi cosise pe toţi ceilalţi moartea,
iar el, rămas singur în viaţă din spiţa-i,
mai mult zăbovind decît alţii acolo,
prîngîndu-şi prietenii duşi, aştepta ceas de ceas
o soartă asemeni, deşi rîvnitor să-1 mai rabde
oricît de puţin, spre-a-şi păzi el comoara
cea strînsă-ndelung, cu un ochi de stăpîn !
Gorganul fusese durat în dudău,
alături de apă, zidit lîng-o limbă de ţărm,
ascuns şi-ngrădit cu ales meşteşug.
Aici a adus păstrătorul de-alcale
grămada de aur bătut şi bogat
a apuşilor thani. Şi cu vorbe puţine aşa a vorbit:
„Să ţii, tu, ţărînă, ce n-au putut ţine earlii —
averile lor ! Iată, oameni viteji, altădat
le-au smuls de la tine. Ci moartea-n război, nemilosul măcel,
pe toţi, rînd pe rînd, i-a răpit şi tribarii
din viaţă s-au dus şi-au lăsat desfătarea
gustată-n palate. Pe nime nu am ce-ar putea
să mînuie spada, să cureţe cupa de aur
şi lustru să dea la potirul de preţ ;
şi-au luat bun rămas luptătorii bătrîni.
Ferecatul în aur, mult falnicul coif va să fie
lipsit de bogatele lui legături. Adormiţi
sînt meşterii şlefuitori care măştii de luptă
lucire-i dădeau ; doarme-aşijderi pieptarul
ce-n al luptei noian înfrunta năpăditele săbii,
în zînghet de scuturi. Cămaşa de zale
n-ajunge departe alături de-al ei athelin,
atunci cînd acesta e mort. Moare-al harfei dcsfăt,
amuţeşte alintul voiosului lemn
prin palat nu mai zboară cu şuier şoimanul şiret,
nici caii nu dau cu copita-n pămîntul din curte.
Războiul şi moartea pe mulţi dintr-ai mei au răpus !"
Aşa, trist în cuget, vlăstarul din urmă al viţei
durerea-şi jelea ; zi şi noapte a plîns necurmat,
pîn-ce inima lui s-a izbit de al morţii talaz.
Şi iată că iazma-nserărilor negre, străvechiul,
grozavul, de răufăcătorul balaur ce, gol,
zvîrlind foc pe nări, zburînd noaptea-ntr-o spuză de flăcări,
gorgane cătînd, a găsit preţuita comoară.
De el peste poate se tem pămîntenii,!
A fost urgisit îndeobşte să umble şi-n lungu-i cutreier
să afle comori păgîneşti afundate-n pămînt
din vremuri străvechi, şi stăpîn să se facă pe ele,
:u toate că nu-i trebuiesc la nimic'!}
Aşa s-a făcut că acest al poporului duşman
păzea visteria vîrîtă-n pămînt de trei veacuri,
pînă ce i-a stîrnit supărarea grozavă un om.
Acesta de aur i-a dus domnitorului său o stacană,
rugîndu-1 să-i ierte greşeala. Se aflase-aşadar
de-a sculelor stivă şi aurul ei s-a făcut mai puţin.
Hatîrul i-a fost împlinit spăimîntatului om
şi-n viaţa sa domnul dintîi a văzut
lucrare străveche-a strămoşilor scanzi.
Balaurul se trezi, înteţind şi mai aprig
mînia dintr-însul ; sări peste stîncă şi, dîrz,
dădu peste urma de paşi a duşmanului, care,
tiptil se tîrîse la creştetul său.
Astfel să-1 ferească surghiunul şi scîrba
pe muritorul căruia nu-i este menită căderea,
pe cel ce se-ncrede în scutul Stăpînului sfînt !
Hainul haznalei străjer, cu sălbatică ură,
cercetă grabnic ţărmul cu gînd să găsească
pe omul ce-n somn i-adusese atîta obidă,
din vreme în vreme-ocolind din afară gorganul ;
dar nu» se vedea vietate-n întreaga pustie.
Şi, totuşi, rîvnea la război matahala,
pe loc răfuială vroia. Cînd se duse-napoi
şi umblă prin uneltele scumpe, văzu prea curînd
că un om răscolise prin cele odoare
şi scule de aur. De-abia aşteaptă-al comorii stăpîn
să vină-nserarea ; şi-atunci, cătrănit, clocotind,
căpcăunul hidos hotărî să plătească
cu foc şi cu flăcări potirul pierdut.
Acum era noapte, aşa cum vroise vrăjmaşul
şi făr-a mai zace pe zid, străjuind în zadar,
porni valvîrtej, vărsînd valuri de foc şi văpaie •
procleta vestire la-acelor pămînturi popor
avînd sa se-adevere-n scîrbă şi jale curînd
prin moartea stăpînului lor mult slăvit întru toate

XXXIII
Apoi fiara cea fioroasă flăcări de foc revărsînd,
vetre aprins-a. În văzduh se-nălţa vîlvătaia,
tot ce e suflet spăimmd. Scîrnav balaurul,
roată zburînd se silea să stârpească tot ce-i suflare sub stele.
Pînă departe-ajungea, jur împrejur, jalea acelui pojar,
furia fiarei fiinţe cu focu-i flămînd mistuind,
cu ură avan urgisind şi-ucigînd
ginta geată. Da ziua în geană,
cînd grabnic s-a tras către-ascunsu-i culcuş, către comoară.
Puzderie de poporeni prăpădise pîrjolu-i şi para-i.
Gîndea a găsi adăpost fără griji în gorganul
cu nalţii săi muri neclintiţi : năsăbuită nădejde !
De blestemul celui balaur lui Beowulf grabnic i-au spus,
totul întocmai : tronul de dar al geaţilor,
casa însăşi a craiului, din ctitorii cea mai falnică,
de flăcări era biruită. Bunul bătrîn Beowulf
mult s-a mîhnit, de mare amar măcinat.
Presupunea înţeleptul că poate pe Preaputernicul Tată
îl necăjise cal cînd zăcoanele vechi,
se mîniase Măritul. În inima-i şi-n măruntaie
năboiau neguroase nelinişti, ca nioicînd mai-nainte.
Baştiile bunilor oameni acel balaur de foc,
flăcări pe nări împroşcînd, le nimicise,
arsese lăcaşuri şi lanuri de-a lungul limanului ; dar lăudatul
rege al neamului weder, răzbunare rîvnea.
Poruncă a dat părintele celor puternici în luptă,
primul printre earli, pavăză fără pereche
din fier să se facă : fiindu-i ştiut, cum firescu-i,
cît de becisnic e scutul din blană de lemn cînd bat în el flăcări,
cît de netrainic e teiul. — Temut athelin,
în soartă-i fu scris şă-i sosească sorocul,
să-şi savîrşească văleatul, o dată cu el văduvind pe balaur
de viaţă,
măcar că din vremuri uitate veghease străvechiul avut! —
Socotise ruşine a fi, de-aur-împărţitorul,
hoardă să hăituie hiara cea cu aripi de hultan,
mare mulţime de oameni; căci nu se temea cu monstrul să
se măsoare,
nici preţ nu punea pe puterea acelui balaur,
voinic şi viteaz nevăzîndu-1 ; prin cîte vîrteje de luptă,
prin cîte atîte primejdii temute trecuse,
şi crîncene încăierări de cînd, învingînd,
casa crăiască-a lui Hrothgar o curăţise
şi-n strînsă-ncleştare stârpise sămânţa lui Grendel,
stirpe scîrnâvă ! Şi nici n-o socot cea mai sarbădă luptă
din cîte cunosc eu încaiere, pe-aceea în care căzu Hygelac,
voievodul geaţilor ; în viforul crîncen,
în Frizia ţară, fiul lui Hrethel,
prieten poporului său, pălit de puzderii de paloşe,
de fier a pierit. De-acolo fugi Beowulf,
vînjos el fiind şi vajnic la-not :
căci povară pe braţe purta treizeci de platoşe,
cînd în val se-avîntă, voiniceşte-notînd.
Nu se puteau păuna cu pricepere-n luptă
hetwarii care-n harţ venise-mpotrivă-i
cu paveze ; însă puţini n-au pierit
în crunta-ncleştare — şi-au ajuns pe la,casele lor.
Şi-a-notat peste mare feciorul lui Ecgtheow,
stingher şi-n suflet surpat, spre-ai săi năzuind,
unde Hygda domniţa dorea dumnealui să-i deie domnia,
comoara şi jilţul regesc, pe junele-i fiu judecîndu-1
prea plăpînd ca pămîntul să-1 apere
de hoarde haine, cînd Hygelac duhu-şi dăduse.
Dar n-au dovedit îndureraţii nicicum
pe acel athelin să-1 aducă-a primi
peste capul lui Heardred să fie a lor căpetenie,
rege temut al regatului tot:
ci el ca sfetnic cu sfaturi sprijin pururi i-a stat,
curtenitor 1-a-nconjurat, pîn-ce copilul mare crescut-a
şi deplin a domnit.— Din depărtări la dînsul veniră
băjenari oropsiţi, a lui Ohtere odrasle,
răzvrătiţi împotriva regelui scylfing,
cel mai viteaz şi mai vrednic din cîţi împărţise alcale
în Scandia ţară, din stirpea stăpînilor mării,
semeţ suzeran. De-aici i-a fost scris lui Heardred sfîrşitul.
Cu adăpost ajutîndu-i, de ascuţiş a pierit,
de fierul într-însul înfipt, fiul lui Hygelac ;
dar osul din osul lui Ongentheow, Heardred odată răpus,
către căminul, şi casa-i calea-ntoarsă făcu,
domnia dînd-o lui Beowulf, domn al geaţilor,
jude in jilţul de dar. — Darnic a fost acel domnitor !

XXXIV
Căderea stăpînului său a cătat s-o răzbune
ceva mai tîrziu. S-a purtat ca un mare prieten
cu sărmanul Eadgils, sprijinind pe feciorul lui
Ohtere.
trimiţînd peste apă armată şi arme.
Pentru grelele-a grijii poteci, Eadgils
a fost răzbunat, răpunîndu-1 pe rege.
Săvîrşind, dar, mai multe slăvite isprăvi,
al lui Ecgtheow fiu a ieşit neatins
din lupte,-ncleştări şi-ncercări îndrăzneţe,
pîn-ce, iată, sosi, sorocită de soartă şi ziua
în care avea să- nfrunte balaurul aprig.
Cu unsprezece tovarăşi, toţi plini de mînie,
stăpînul geat au purces să-1 găsească pe guld.
Aflase-ntre timp cam de unde-a venit vrăjmăşia
şi ura-mpotriva supuşilor săi ; preţiosul potir
1-a dat găsitorul măritului domn.
Acel ce fusese pricina acestui pîrjol,
al treisprezecelea om, se ştia în şiragul de thani ;
pus în fiare, bolnav şi bicisnic, fusese silit
să-i ducă pe drumul cel drept către dîmb.
În silă a mers spre movilă pîn-ce a mijit
gorganul ascuns sub pămînt lîngă apă
şi-a valului volburi. Era încărcat înăuntru
cu pietre de preţ, cu paftale şi fire de aur ;
iar scîrnava strajă zavistnică, zmeul,
bătrîn cum era dup-âtîta şedere in beci,
veghea visteria. Şi nu era lucru de şagă
să intre în inima hrubei un om !
Pe limba de ţărm se-aşeză luptătorul-erou,
stăpîn peste neamul geat şi om darnic, urînd
noroc la slăviţii săi soţi întru spadă.
Era trist în cuget, cuprins de nelinişti,
cu gîndul la moarte ; în preajma lui* Wyrd era gata
să iasă în calea căruntului om,
să-i fure lăcriţa cu suflet, lăsînd despărţită
suflarea de trup. În sălaşul de carne
duhul lui nu avea să mai dăinuie mult.
Vorbi Beowulf, al lui Ecgtheow vlăstar :
„Prin multe-n a mea tinereţe războaie-am trecut,
prin vremuri de vrajbă şi-amar. Amintescu-mi de toate.
Aveam şapte ani cînd slăvit dătătorul de-alcale,
prieten vestit al poporului său,
m-a rupt de părinte ; regele Hrethel
m-a crescut, m-a-nvăţat şi-ngrijit,
odoare mi-a dat, m-a cinstit cu ospeţe
şi-n toate mi-a fost ca un neam neîntrecut.
Cît timp mi-am trăit tinereţea acolo,
a fost dovedit că-i sînt drag ca feciorii,
ca Herebeald şi Heathcyn sau Hygelac al meu.
Prin faptă de multă ruşine-ntre rude,
gătitu-s-a pat de pieire feciorului vîrstnic,
cînd Heathcyn cu arcu-i rotat 1-a răpus,
c-un vîrf de săgeată-a pălit pe prietenul-prinţ,
căci ţinta greşind, 1-a străpuns pe acela de-un sînge,
un frate pe altul ! Nemernică faptă,
ce nu putea fi ispăşită cu preţ de inele,
ispravă cumplită, pe inimă greu apăsînd.
Şi, totuşi, destoinicul than trebuit-a
să plece din rîndul fiinţelor vii făr-a fi răzbunat.
Şi, iar, ce blestem ispiteşte-un bătrîn,
De-ar vede pe fiul său tînăr legănîndu-se-n furci !
Amară cîntare de jale-ntocmeşte acelui
ce-atîrnă în vînt ca s-ademene corbii ;
bicisnic, de ani încărcat, nu mai poate-ajuta
nici cum pe copilu-i ! Gînd se crapă de ziuă,
lui inima iarăşi şi iar de urmaş îi răspică;
şi-acuma cînd unul aflatu-şi-a locul aiurea,
plătindu-şi păcatul astfel, nu aşteaptă
s-aducă cetăţii alt fiu ce-ar păzi
podoabele scumpe. Priveşte cu scîrbă în suflet
odaia feciorului său şi odaia de-ospăţuri,
pustie acum, văduvită de veselul vuiet al vorbei,
sălaş pentru vînturi sirepe. Vîrîţi în pămînt
dorm dus călăreţii, eroii... La curte
sfîrşitu-s-a susurul harnicei harfe,
ospăţul de obşte voios s-a oprit ;
şi toate ce-au fost altădat au apus.

XXXV
Apoi se trage către culcuş şi-ngînă un cîntec de jaie,
plîngîndu-1 pe cel ce-a pierit. Prea mari şi pustii i se paf
palat şi pămînturi. Astfel pavăza neamului weder
adînc în sine-ascundea noianuri de-amar
după răpusul Herebeald. Răspuns nu-şi afla cum să răzbune
cel mîrşav omor, mişelului moarte să-i deie ;
nici nu putea urgisi ucigaşul cu ura-i,
deşi nicidecum inimii drag nu-i era.
Cu sufletul astfel de suferinţă strivit,
lepădat-a lumeştile bunuri, lumina lui Dumnezeu alegînd.
Cetăţi şi moşii moştenire lăsat-a urmaşilor săi
(cum fac cei puternici) cînd de pe pămînt a păsat.
Vrajbă şi vrăjmăşie se-nvîlvoră între şvezi şi geaţi
peste prăpăstii de ape : lupte pornit-au,
harţuri haine, după ce Hrethel muri,
şi fiii lui Ongentheow falnici feciori se făcură,
dornici de luptă şi dîrji, neîngăduind peste mări
prietenie şi pace, ci pururi pingînd
hoarde cu ură să hărţuie lîngă Hreosnabeorgh.
Răzbunare aflară rudele mele pentru răul acela,
cruntă-ncleştare (cum cu toţii cunosc),
dar unul plăti, pasă-mi-te, greu preţ pentru ea :
sîngele inimii sale : căci soarta îi stinse suflarea
lui Heathcyn în harţul acela.
În zori, auzii, în zangăt de spade,
ucis a fost ucigaşul, urgie de frate,
Şi, iar, ce blestem ispiteşte-un bătrîn,
De-ar vede pe fiul său tînăr legănîndu-se-n furci !
Amară cîntare de jale-ntocmeşte acelui
ce-atîrnă în vînt ca s-ademene corbii ;
bicisnic, de ani încărcat, nu mai poate-ajuta
nici cum pe copilu-i ! Gînd se crapă de ziuă,
lui inima iarăşi şi iar de urmaş îi răspică;
şi-acuma cînd unul aflatu-şi-a locul aiurea,
plătindu-şi păcatul astfel, nu aşteaptă
s-aducă cetăţii alt fiu ce-ar păzi
podoabele scumpe. Priveşte cu scîrbă în suflet
odaia feciorului său şi odaia de-ospăţuri,
pustie acum, văduvită de veselul vuiet al vorbei,
sălaş pentru vînturi sirepe. Vîrîţi în pămînt
dorm dus călăreţii, eroii... La curte
sfîrşitu-s-a susurul harnicei harfe,
ospăţul de obşte voios s-a oprit ;
şi toate ce-au fost altădat au apus.

XXXV
Apoi se trage către culcuş şi-ngînă un cîntec de jaie,
plîngîndu-1 pe cel ce-a pierit. Prea mari şi pustii i se paf
palat şi pămînturi. Astfel pavăza neamului weder
adînc în sine-ascundea noianuri de-amar
după răpusul Herebeald. Răspuns nu-şi afla cum să răzbune
cel mîrşav omor, mişelului moarte să-i deie ;
nici nu putea urgisi ucigaşul cu ura-i,
deşi nicidecum inimii drag nu-i era.
Cu sufletul astfel de suferinţă strivit,
lepădat-a lumeştile bunuri, lumina lui Dumnezeu alegînd.
Cetăţi şi moşii moştenire lăsat-a urmaşilor săi
(cum fac cei puternici) cînd de pe pămînt a păsat.
Vrajbă şi vrăjmăşie se-nvîlvoră între şvezi şi geaţi
peste prăpăstii de ape : lupte pornit-au,
harţuri haine, după ce Hrethel muri,
şi fiii lui Ongentheow falnici feciori se făcură,
dornici de luptă şi dîrji, neîngăduind peste mări
prietenie şi pace, ci pururi pingînd
hoarde cu ură să hărţuie lîngă Hreosnabeorgh.
Răzbunare aflară rudele mele pentru răul acela,
cruntă-ncleştare (cum cu toţii cunosc),
dar unul plăti, pasă-mi-te, greu preţ pentru ea :
sîngele inimii sale : căci soarta îi stinse suflarea
lui Heathcyn în harţul acela.
În zori, auzii, în zangăt de spade,
ucis a fost ucigaşul, urgie de frate,
Glas pămîntean auzi păzitorul comorii ;
ura-i aprig se-aprinse. Nici un răgaz
de-împăciuire ! întîi înveninata suflare
a şarpelui scîrnav şuieră printre stînci,
abur aprins ; avan ăuiră adîncile hăuri.
Spre poteca de piatră săltă puternica pavăză
voievodul wederei ginte, vrăjmaşului stavilă ;
pe cînd cu-ncordată credinţă încolăcită jiganie
sta gata să sară. Nestrămutat, suzeranul
trainica spadă trăsese, tăiş netocit,
părintească podoabă; în piept, pasă-mi-te,
simţea fiecare al fricii fior, deşi aprigi de fire.
Cu scutul săltat stătea ca o stană
războinicul rege, iar viermele repede
colace-colace se-nchise în sine : neclintit aştepta celălalt.
Deodată dihania se descolăceşte, spre dînsu-aruncîndu-se,
pale de flăcări proşcînd. Pavăza protegui
suflet şi trup, însă timp mai puţin
decît şi-a dorit dîrzul războinic.
O, dacă voinţa-i o dată în viaţă putere-ar avea
timpul să-1 ţină în loc ! însă-n poară se puse Ursita,
biruinţa zăbavnică fu. — Braţul atunci ridicînd Beowulf,
pe-nverşunatul vrăjmaş vîrtos îl lovi
cu fieru-athelin. Tăişul în os se turti,
muchia lui muşcătoare mai moale muşcă
decît năzuia în nespusa nevoie de-atunci
slăvitu-i stăpîn. — Sălbatic se-nfurie fiara,
foc nimicitor năvălindu-i pe nări, atît de năprasnică fu
acea lovitură ; în lung şi în lat lăpăiau
flămîndele flăcări. Cu falnică faptă nu se fălea
riga geaţilor ; îi greşise la greu fierul gol,
întocmai cum nu trebuia să se-ntîmple
spadei slăvite ! — Silnic, vă spun, era pasul pe care
cinstitul fecior al lui Ecgtheow se cerea să-1 încerce
peste pămînt pîn' la pustiitorul protîvnic
căci vai, fără de voie avea — departe, altundeva —
să locuiască într-un lăcaş, ca tot omul ce lasă
această vremelnică viaţă ! - Nu multă vreme trecu
pînă ce crîncenii duşmani iar se-ncleştara.
Balaurul se-mbărbătase ; bogat se umflă din băieri,
şi iarăşi pe prinţul poporului primejdii-1 apasă,
pîrjolitoare pale de foc îl împresură !
Însă cu jale nu vede jur împrejuru-i pe junii-athelim,
pîlc de prieteni împlătoşaţi
cu pieptul să-1 apere ; ci spre pădure pămîntul rupeau
viaţa să-şi scape nevătămată. Un singur voinic
sufletu-şi simte scurmat. în omul ales,
sîngele apă nicicînd nu se face !

XXXVI
Pe numele lui era Wiglaf, feciorul lui Weohstan,
prea vrednic de scut-purtătorul şi prinţ peste scylfingi
cu Aelfhere văr ; şi-1 văzu pe viteazul său domn
sub coif asudînd, asuprit de arşiţă.
Atunci îşi aduse aminte de-alesele daruri
ce dînsu-i dăduse în vremi de-altădată,
bogat al Waegmunzilor stirpe sălaş
şi tot ce-al său tată de drept stăpînise.
Şi n-a şovăit, înşfăcînd scutul mare de tei,
din teacă scoţînd a sa spadă străveche,
rămasă-ntre oameni lui Eanmund, feciorul lui Ohtere.
Pe-acesta, stingher şi aflat în surghiun,
ucisu-l-a Weohstan cu vîrful tăioasei unelte
şi-a dus alor săi iscusit inelatele zale
şi coiful lucios şi-a străbunilor straşnică spadă,
de Onela date în dar drept trofeu de război
şi luptă vrăjmaşă. El nu a vorbit despre vrajbă,
deşi ucisese pe fiul frăţînelui său.
Şi ierni după ierni a păstrat el podoabele multe,
cel paloş şi platoşa pîn-ce feciorul
putu făptui ca părintele-i falnice fapte.
Iar cînd s-a trecut dintre vii la o vîrstă adîncă,
a dat la geaţi de războaie temeinic tacîm.
Era-ntîia dată cînd tînărul than înfrunta
a luptelor lovişti cu domnul şi regele lui.
Cu firea el nu s-a pierdut şi-n frămîntul grozav
nici cum n-a-ncetat a păli al părintelui paloş.
Acestea le-află cu adaos vrăjmaşul
de cum începu încleştarea-ntre dînşii,
Şi Wiglaf vorbi, răspicînd chibzuite cuvinte,
şi, trist, tălmăci la tovarăşii săi :
„Aminte mi-aduc de-alte vremuri, cînd beam băutură de mied,
cînd toţi în castel ne-am legat cu cuvîntul
şi spus-am stăpînului nost' dătător de inele
că noi vom plăti pentru-al luptei dichis
şi spade şi coifuri, de-o fi să-1 silească
strîmtori ca aceasta! Doar el ne-a ales,
din toată armata, să-i dăm ajutor dinadins ;
spre slavă ne-a-mpins cînd ne-a spus de făloasele fapte
şi-aceste alcale mi-a dat mai ales socotind
ca sîntem semeţi suliţaşi şi de coif purtători,
deşi domnul nostru, al neamului scut,
vroia să se-arate prin sine viteaz şi mult vrednic,
ca unul ce-ades săvîrşise-uimitoare isprăvi
şi lucruri de laudă-altdată. Şi astăzi e ziua
cînd cată vitejii curajul să-1 pună
în slujba stăpînului lor. La regele nostru războinic
să mergem cu sprijin cît maştere-n juru-i
se-nghesuie vipii. Mi-e martor Vlădica de Sus
că-n loc să mă ştiu lîncezind lîngă voi,
aş vrea mai curînd să-nvelească viitoarea
ăst trup dimpreună cu-al meu de comori dătătorul.
Nu cred că-i cu cale ca scutul să-1 ducem acasă,
de nu-1 doborîm mai întîi pe duşman
şi viaţa-i ferim voievodului weder.
Pentru obştia noastră ştiu bine c-ar fi o ocară
uitării să dăm vitejeştile-i fapte din vremi,
lăsîndu-1 să sufere singur din sînul oştirii geate
şi-n crunta-ncleştare a luptei să cadă !
Pieptarul şi coiful, cămaşa de zale şi spada,
ne apere-acum pe-amîndoi !"
Se duse apoi, prin duhoarea grozavă,
purtă către crai credinciosul său coif,
vorbind în cuvinte nu multe : „Mărite monarh,
săvîrşeşte pe toate cu spor, cum spuneai tu de tînăr,
ca slava-ţi, cît este suflare în tine, să nu asfinţească;
şi-acum, domnitorule dîrz şi înfapte destoinic,
vezi, viaţa păzeşte-ţi cu toată puterea ce ăi,"
iar eu, lîngă tine alături, ţi-oi da ajutor".
După zisele-acestea-apăru iarăşi fiara,
hapsîna huidumă, vărsînd vălătuci de văpăi,
cătînd s-obîicească pe oameni, duşmanii
ce-atît îi ura. Uriaşe-ale focului flăcări
pîn-la ciot au ars scutul : şi platoşa n-a mai putut
s-ajute pe tînărul than, dar acesta, degrabă,
s-a ascuns după pavăza varului său athelin,
luptînd voiniceşte cînd scutu-i era mistuit de vîltori.
Războinicul rege rîvni înc-o dată la slavă,
el spada cu sete-şi roti şi izbi fără preget,
cu grea-nverşunare, încît o-mplîntă
în creştetul fiarei. Naegling crăpă ;
străvechea, bătrîna, -a lui Beowulf spadă
în luptă-1 lăsase. Lui nu i-a fost dat
la grea strîmtorare să-1 sprijine sabia sa,
scula călită-n războaie,-n a rănilor rîuri de sînge:
prea puternic, aud povestind, era braţul lui Beowulf,
şi prea supunea la-ncercări orice paloş.
Eroul era încolţit. În al treilea rînd, aşadar,
vrăjmaşul poporului, vîlva de foc vărsătoare,
la luptă din nou se-asmuţi, năvălind năpristan.
amarnic şi aprig atunci cînd prielnic i-a fost,
asupra viteazului crai; colţii ei ascuţiţi
se-nfipseră-n gîtu-i ; bogat gîlgîi-al lui Beowulf sînge,
din rana-i porniră pîraie de purpuri. j

XXXVII:
Sprijin stăpînului stîndu-i în suferinţă —
precum auzit-am — arătă athelinul atîta ardoare,
dîrz dovedindu-se şi-ncă destoinic — daruri din fire.
Cu jertfă de sine, măcar că pojarul o mînă-i arsese,
cu inimă dîrză dădu ajutor domnitorului său.
O samă mai jos înjunghie îndîrjita jivină
cu paloşu-i falnic ; fierul se-nfipse,
luciu şi-n rîuri lucrat ; vălătucii de foc
se supseră-ncet şi sleiră. Atunci domnitorul
iar ajungînd ca să judece, trage jungher,
ageră armă-aninată de-alcaua armurii,
şi-n două despică wederul domn pieptul dihaniei.
Surpă duşmanul, suflarea stingîndu-i.
Şi astfel acei athelini amîndoi
ucis-au urgia : cuvine-se oricărui earl asemeni să fie
în vremuri de vaer ! —Dintre vitezele fapte
era cea din ceasul acesta., a regelui cea de pe urmă
lucrare pe lume.j Lighioana pămîntului
cu rană cumplită-1 rănise, ce rău îl ardea,
obrintită şi roşă. Şi-odată simţi o otravă
în piept pustiindu-1 pînă-n adînc
cu pojaru-i. Prinţul păşi, de gînduri pătruns,
către zidul de piatră, zidire-a uriaşilor ;
şi-acolo se lăsă pe o lespede, lucrarea aceea privind :
puternici pilaştri, piatră pe piatră şi bolţi sprijinind
neclintita în veac ctitorie de cremene.
Acum athelinul cu suflet ales, apă aduse
să spele cu mîinile-i sîngele ce şuroia
din rănile regelui său cel războinic,
de caznă sleit ; chivără din cătărămi îi descheie.
Murmură Beowulf, măcar că-1 muncea nemilos
muşcătura de moarte; se mîntuiseră
lumeştile bunuri şi bucurii, prea bine ştia ;
zilele lui, de Dumnezeu hărăzite, zburaseră toate,
sorocu-i sosise : sta moartea să-1 secere :
„Voios aş lăsa vreunui vlăstar de al meu
armele-acestea, astfel de-aş fi avut,
mie să-mi moştenească mîndru urmaş,
sînge din sîngele meu. Stăpînit-am poporul acesta ca rege
cincizeci de ierni. Şi cine, nicicine dintre vecini,
căpetenii, de clan, n-au cutezat oarecînd
război să ridice asupră-mi cu „fierul-prieten",
cu aspre-asupriri să mă ameninţe. Acasă am adăstat
cîte-n soartă scrise mi-au fost. Cu sîrg strînsură păzit-am;
ceartă n-am început ; nici necinstit niciodată
jurămînt n-am făcut. Pentru toate acestea,
deşi rana curînd m-o răpune, sînt bucuros!
De la Domnul din cer dojana nu dobîndi-voi,
cînd duhul din trupu-mi va trece pe celălalt tărîm,
căci nicicînd cosîngeni căsăpit-am! Coboară acum,
scumpul meu Wiglaf, şi cată comoara
sub stînca cea sură, cît în somnu-i de moarte s-a stins cel şarpe
în patimi, prăda pierdută plîngîndu-şi.
Nu zăbovi. Mi-i zor să aud zornăind
scumpeturi şi scule şi salbe de aur străvechi,
sub gene să-mi joace giuvaeruri şi geme
ca mîngîiat de multele minunăţia,
mai lesne să-mi fie a lăsa lumea aceasta şi delunga-mi domnie''.

XXXVIII
Aflat-am apoi c-ascultînd ce s-a spus,
feciorul lui Weohstan făcu într-un totul pe voia
rănitului rege războinic, în luptă lovit :
cămaşa de za plătoşată purtînd-o pe piept
în hrubă intră. Bucuros de ispravă,
ales athelinul mergînd către jilţul din mijloc,
în dreapta şi stînga văzu visteria prea scumpă,
podeaua podită cu aur, pereţii de geme gemînd,
şi-al balei bătrîne bîrlog, părăsit în amurguri ;
pocale, potire străvechi sărăcite de sclipet,
mormane de coifuri cuprinse de mult de rugină,
grămezi de brăţări felurit făurite de meşteri.
Atîta avere şi aur aici aflătoare
smintesc pe oricine uşor ; să le ia cine este în stare !
Şi, iar, mai văzu într-al vrafului vîrf
un steag, fir şi fir de scumpeturi şi aur,
ţesut de mult meştere mîini şi-ntr-atît scînteind
că putea desluşi duşumeaua şi toate acele podoabe.
De fiară, nici urmă ; fusese răpusă de paloş.
Apoi, —- eu aşa am aflat — cineva, nensoţit,
a intrat în gorgan şi-a dat iama prin scule,
prin vechea lucrare-a giganţilor lumii,
şi-n sîn a vîrît ce potire şi talere-a vrut ;
şi-a luat pe deasupra şi steagul, izvorul luminii.
Căci spada stăpînului său, cu tăişu-i de fier,
culcase-n ţărînă pe-acel ce ţinuse în paza-i,
atîta amar de veleaturi, mormanul de aur.
Spre a-şi face mai straşnică straja haznalei,
fusese-nsoţit de fierbinţi şi amarnice flăcări,
ce-ardeau menind moarte în miezul de noapte
şi iată că iazma-a pierit crunt lovită.
Şi solul grozav se silea să se-ntoarcă-ndărăt, încărcat
de-acele odoare. Era tulburat şi mereu se-ntreba
dacă dînsul, destoinicul than, va găsi încă-n viaţă
pe vladnicul weder, de moarte rănit,
în locul în care-1 lăsase-nainte.
El puse odoarele-alături de marele domn,
de stăpînul, ce-n sînge scăldat, adăsta ceasul greu.
Din nou începu să-1 împroaşte cu apă
şi glasu-i din nou se-njghebă. Şi grăi luptătorul,
vorbi chinuit căpitanul cărunt, către aur cătînd :
„Aduc muîţămită-n cuvinte la Domnul măririi,
Vlădica din veac, pentru-aceste podoabe ce văd,
pentru marea şi multa Sa milă, căci pîn-a muri,
putut-am poporului meu să-i aduc un asemeni prinos.
Vîndutu-mi-am vîrstnica viaţă pe preţul comorii ;
cătaţi, dară, voi la nevoile neamului meu !
Zadamice-s toate ; nu pot zăbovi.
Rugaţi luptători renumiţi în război să ridice pe istm
un dîmb avîntat după ce voi fi ars.
Acesta luci-va pe mal peste-a mării meleaguri
şi-nalt, de pe Hrones Headlan 1, va fi semn
de-aducere-aminte poporului meu şi, astfel,
pe mări-umblătorii-i vor spune „Movila lui Beowulf'',
cînd vasele lor, peste negrele valuri
cărare-au să cate la-ntors către ţară".
Apoi, de la gîtu-i desprinse destoinicul domn
alcaua de aur şi-şi scoase bogat lucitorul său coif,
inelul şi zaua şi, dîndu-le thanului tînăr,
urare-i făcu să le poarte cu şart şi folos :
"Din viţa-mi de Waegmunzi eşti ultim vlăstar,
Ce rude-am avut, earli şi aleşi athelini,
trecutu-i-a Wyrd pe tărîm hotărît.
Eu va să-i urmez". A fost ultima vorbă
pe care-nţeleptul bătrîn a grăit-o din gîndu-i
nainte ca rugul încins de văpăile roşii
să-i spulbere trupul. Iar sufletul său
din pieptu-i purcese, suind spre a drepţilor slavă.

XXXIX
Şi tînărul om se uită cu tristeţe
la scumpu-i stăpîn cum stătea pe pămînt,
întins fără viaţă şi vlagă într-însul.
Alături zăcea şi a hrubei jivină,
prin luptă lipsit de lumină şi boare,
răpus pe vecie de vajnicul braţ;
comoara de preţ nu putea s-o mai vadă
bicisnica bală ; tăişuri de fier,
puternice paloşe-n foc făurite
şi-n luptă crestate-i curmaseră viaţa
şi mult-mergătorul muşcase ţărîna,
de moarte rănit lingă marea-i hazna.
El nu mai avea să vrîsteze cu volburi văzduhul
'n al nopţilor miez, nici avea să se-arate
fălos şi ferice de falnic avutu-i ;
zăcea pe pămînt, biruit de-al eroului braţ.
Acestea aievea au fost ; nicicînd pămînteni,
măcar şi măriţi luptători în războaie mult meşteri
şi chiar din aceia neînvinşi niciodată
n-ar fi putut să înfrunte suflarea scîrboasă a fiarei ;
nicicum, să se-avînte afund spre acele alcale
Ia vremea cînd sta veghetorul de strajă
în bolta de lut. Beowulf cu-a sa viaţă
a plătit pentru mult preţuita comoară ;
cîteşi doi către capătul vieţii s-au dus.
Şi mult n-au mai stat în pădure mişeii,
cei zece fricoşi fără zel în credinţă,
temîndu-se foarte sa fluture lancea
la marea strîmtoare-a stăpînului lor ;
cu scîrbă şi-ocară şi-au dus cele scuturi,
tacîmul de luptă spre locul în care
murise bătrînul bărbat ; şi cu toţii
privit-au spre Wiglaf. Viteazul războinic
şedea copleşit îîngă-al domnului creştet,
în darn încercînd să-1 învie cu apă.
Oricît ar fi vrut, nu putea dînsul viaţă
stăpînului său pe pămînt să-i dea iar,
nici vrerea Stăpînului Sfînt să o schimbe.
Vlădica cel Veşnic voia să-şi arate puterea
ce-avea peste oameni şi are şi astăzi.
Cumplite cuvinte-acel tînăr rosti către cei
al căror curaj îi lăsase în clipe de cumpăn.
Feciorul lui Weohstan, Wiglaf, vorbi,
cu multă mîhnire privind la mişei :
„Acel ce doreşte-a rosti adevărul
se cade să spună-n ce fel şi-a trădat el stăpînul,
pe cel de la care-a primit podoabe de preţ şi tacîmuri de luptă
ce, iată, şi-acum le purtaţi, căci adesea
în dar le dădea domnitorul cel dîrz
vitejilor săi ce şedeau după şart
pe băncile berii, pieptare şi coifuri,
aleasă armură de-aici şi altunde ;
pe cel ce şi-a scos şi-a zvîrlit aste straie de harţ
în clipa cînd crîncena luptă-a-nceput.
Al neamului rege nicicum nu avea
temei să se-ncreadă-ntr-ai săi la nevoie,
şi-altminteri, din veac al izbînzilor Domn
voia ca el singur cu spada, la grea strîmtorare,
să-şi facă dreptate. În dîrdora luptei,
de mic ajutor eu i-am fost, dar avan
sărit-am sa sprijin pe ruda şi semenul meu
Lovind eu cu spada pe straşnic vrăjmaşul, acesta
scăzu din puteri şi mai slabă fu pala
ţîşnită din ţeasta-i. Puţini s-au ţinut luptători
în preajma viteazului prinţ în cea clipă de patimi!
Străină de azi înainte va fi stirpea voastră
de daruri, odoare şi săbii şi darde,
de mari moşteniri şi de mîndre unelte
Şi orişice om dintre voi ca orbeţul va merge prin lume
păgubit de pămînt cînd puternicii principi
afla-vor aiurea de astă trădare. Pentru thani
mai bună e moartea decît un trai ruşinos".

XL
Poruncă dădu să se spună de lupta aceea
'n cetatea de pe stîncă ; acolo, din zorile zilei,
stăteau earli cu scuturi şi, negri la chip, aşteptau
să afle iubitul lor domn de-a murit sau să-1 vadă venind.
Şi solul, sosind sus pe istmul ce intră în mare
din ştirile noi ce ştia nu le-ascunse nimic,
şi toate le spuse de-a fir, cum au fost :
„Acel ce-mpărţea mulţumire poporului weder,
căpitanul geat, zace-acum pe al morţii culcuş,
doarme-n patul pieirii, răpus de balaur.
Lingă el e cosit căpcăunul, casapul de oameni,
rănit şi răpus de cuţit ; căci geatul războinic
nici ,cum n-a putut s-o străpungă pe ştimă cu spada.
La capul lui Beowulf stă Wiglaf, vlăstarul lui Weohstan,
earlul în viaţă pe mortul earl îl veghează cu jale;
priveghiul e pentru prieten şi duşman !
Poporul se poate acum aştepta la război,
cînd frizii şi francii vor prinde de veste
că marele crai a căzut. începutul ciocnirii
se trage din vremea cînd gînduri vrăjmaşe
pe Hygelac crai l-au mînat înspre-a hugilormaluri
cu hître corăbii ; şi-acolo, hetwarii
l-au biruit în bătaie cu-atîta ordie de oameni,
încît înzăoatul războinic a fost pîn-la urmă înfrînt
şi-n sînul oştilor sale-omorît ; domnitorul
n-a trăit să mai dea luptătorilor daruri !
De-atunci ne urmăreşte mereu merovingul monarh '-
şi nu ne mai face hatîruri ; şi iar, nu m-aştept, hotărît,
din partea poporului şved la credinţă şi pace ;
doar ştie o-ntreagă-omenire că Ongentheow 3
pe Heathcyn, feciorul lui Hrethling, 1-a smuls dintre vii
la codrul cu corbi unde aprigii scylfingi
începură să umble-mpotriva poporului nostru.
Căruntul părinte-al lui Ohtere, curînd,
bătrîn şi cumplit, căută răzbunare .; răpuse
pe regele mării şi-aşa o scăpă pe-a lui soaţă,
pe maica lui Ohtere şi Onela o slobozi,
cu toate că aurul dînsei fusese furat.
Cu ură grozavă apoi urmări pe vrăjmaşi
şi ei, strîmtoraţi şi lipsiţi de stăpîn,
din faţa-i fugiră departe în codrul cu corbi.
Aici cotropi el cu multă armată
pe cei ce-au scăpat de al spadei tăiş,
răniţi şi bicisnici; şi, vai, nu o dată,
la vremea-ndelungă a nopţii, cu vorba-ngrozi
sărmana de oameni strînsură : pe unii
avea să-i străpungă a doua-zi cu spada,
pe alţii în furci să-i anine, să stea agăţaţi
pe crăci unde corbii să-i sfîrtece lacomi.
Ci-n zori se ivi izbăvirea ; sărmanii-auziră sunînd
al lui Hygelac corn, cîntul vesel al goarnei ;
viteazul, destoinicul rege venea
pe urma slăviţilor thani din a sa seminţie şi neam.

XLI
Urme de sînge vărsat de svezi şi geaţi
şi viforul vrajbei pînă în zări de zăreau,
cum semen cu semen se asmuţise la luptă.
Măritul monarh, mult în sine mîhnit
cu ceata-i de-aleşi cosîngeni, spre cetate purcese :
bătrînul earl Ongentheow calea bătu înspre burg.
Lui Hygelac crai îi cercase de-acum cerbicia,
nedomolita dîrzie — îi era de ajuns ;
pe-acei războinici rătăcitori nu-i mai sfrunta,
şi nici nădejdi nu-şi punea în năieri nevasta să-i apere,
vlăstarele şi visteria. Voievodul cel vîrstnic
iarăşi se întoarse în întărituri. Însă îndată
sosiră, şved sînge vărsînd, stindarde-a lui Hygelac,
peste paşnice plaiuri cu pohfală păsînd,
cît ai lui Hrethel războinici răzbiră să lupte-n oraşu-ntărit.
Atunci Ongentheow cel bătrîn, cu barba brumată,
fost-a silit sub spaima agerei spade să steie pe loc,
iar regele avu de răbdat fără reazim
mînia lui Eofor. Cu mina armată,
Wulf a lui Wonred lovi pe voievod ;
şi sînge şuviţe-şuviţe-ncepu să şuroaie
sub tîmple. Netemător se-arată
vîrstnicul scylfing cel vajnic, ce iute ca vîntul
dădu îndoit datoria îndărăt,
fioros înfruntîndu-şi vrăjmaşul.
N-avu vlagă destulă vlăstarul lui Wonred
rigăi cărunte răspuns să-i întoarcă ;
prea crunt îi crăpase chivăra~n creştet ;
cu sînge stropit, se surpă din spinare,
pică la pămînt : dar nu ca să piară,
ci zornic se-nzdrăveni, deşi de grea rană răzbit.
Atuncea thanul 3 temut al lui Hygelac
cînd fratele frînt îşi văzu, cu fieru-i cel falnic,
paloş năprasnic, prin zidul de pavezi năprasnic păli
chivără cea peste cumpăt de mare ; căzu atunci craiul,
păstorul poporului : moartea de-aproape-1 pîndea.
Mulţi cu fese înfăşară a fratelui răni ;
de-acolo îl luară cînd un gol se făcu în cel loc,
bărbăteşte bătîndu-se ei să ţină băteliştea.
Iar Eofor luă de la Ongentheow,
earl prădînd pe earl, platoşa cea nepătrunsă,
spada călită, cu-ncrustatu-i mîner, şi chivără tot ;
acele arme-atheline ale albitului crai le aduse lui Hygelac.
Ferice a fost să le ieie şi făgadă făcut-a de faţă cu toţi
răsplată să-i deie din jplin, astfel plinind-o :
Vajnica lor vitejie văzînd, voievodul geaţilor,
vlăstarul lui Hrethel, la vatră ajuns,
avere regească răsplată a dat lui Wulf şi lui Eofor :
fiecărui în parte pămînt şi-rnpletite inele
o sută de mii ; nimeni mai mică nu măsura
vrednicia acelor prea-vajnici viteji !
Pe fiica-i — o fată avea — frumuseţe să-i fie în casă,
a dat-o, domnească dovadă a dragostei sale, lui Eofor-than.
Văzut-am ce vrajbă, ce vrăjmăşie,
ce ură de moarte pe oameni îi macină :
încredinţat sînt, drept care, că svezii aice veni-vor,
pentru pierduţii prieteni, războinicii scylzi,
cînd zvon auzi-vor 'că zace fără de viaţă
al nostru viteaz voievod, ce vatră şi visterie
pururi le-a apărat de prădalnice hoarde,
spre propăşire umăru-a pus, de pe pămînt a păsat
în luptă căzînd.-Cată acuma la căpătîiul
slăvitului nostru stăpîn să mergem de sîrg, smeriţi să-1 privim,
şi pe darnicul domn, dăruitorul de aur,
pe rug să-1 urcăm. Nu rămăşiţe de rînd
arunca-vom să ardă cu războinicul rege.
Ci scule prea scumpe, aur nespus cu sîngele trupului smuls,
şi prada cea de pe urmă cu viaţa-i plătită,
topească-se toate-n tăciunii aprinşi,
focul flămînd sa le mistui. Nici un earl să nu poarte
podoabe spre pomenire. Nici o fecioară frumoasă
la gît să-şi anine găteala de galbenă salbă ;
pioasă şi despodobită de preţuri,
nu arar rătăcească pe răznite cărări,
acum cînd regele, nostru rîsul pierdut-a
şi veseliile vieţii: De vreme în zori,
în mîini apuca-vom de noapte răcitele suliţi,
în sus le-om sălta ; nu sonuri de harpă
cînta-vor a zilei chemare, ci corbul cel negru-cărbune
călcînd peste cei ce-au căzut, croncăni-va fălos
către hultan cum regeşte cu hoit s-a hrănit,
cînd lupul şi el din leşuri au rupt".
Astfel de vitrege veşti revărsat-a viteazul,
cu nimica minţind în multele-i spuse
şi rele vestiri. Războinicii se ridicară ;
cu sufletul trist, suit-au la Stînca-Şoimaniloi,
cu ochi lăcrimînd au mers minunea s-o vadă.
Aflară pe prund, în pace-odihnind,
pe-al lor voievod fără viaţă, cel ce în vreme
cu aur i-a răsfăţat. Ultimii zori răsărise
asupra stăpînului lor preaslăvit ; îl secerase
moartea pe mult minunatul monarh.
Aproape de-acolo, văzură nepomenită, nepămîntească făptură,
pe prund prăbuşită, alături de prinţ,
blestematul balaur. De iad izvodită,
fiara de foc, în flăcări sfarog se făcuse.
Lîngă liman alungită, în lung lighioana
cincizeci de paşi măsura. Ades pîn-atunci
zburătăcise prin bezne-n văzduh,
şi iar cobora în culcuş ; acum în veşnicul cleşte al morţii,
obîrşise pe veci bucuria bîrlogului său.
Alături pe prund, împrăştiate, pocale, potire
şi sipete, strălucitoare tipsii, spade cu scumpe plăsele,
fierul lor roş de rugină, o mie de ierni
parc' aşteptaseră-n poala pămîntului.
Acea moştenire măreaţă a celor de mult mormîntaţi,
auru-acela avea asupră-i aprig blestem :
picior nu putea să păşească de pămîntean
în casa comorii — decît Ctitorul-cel-Necuprins
Vistierul Vieţii,-sprijinul viu al vitejilor,
putea după placu-I putere să deie
vreunuia vrednic în acea visterie s-o aibă.

XLII
Se vădea că pe aspre poteci au păşit toţi cei care
ascuns-au, cîinoşi, toate-acele comori
sub sclipul movilei! Străjeru-i minase la moarte
pe unul, ales din puţini; şi amarnic
a fost răzbunată-a lor vitregă vrajbă.
E lucru de mare mirare adesea-n ce chipuri anume
sfîrşeşte-un erou, un earl proslăvit şi puternic,
cînd nu mai petrece cu-ai săi în palatul de mied.
Aşa s-a-ntîmplat şi cu Beowulf, bravul bărbat,
atunci cînd a pas să îl afle pe-al dîmbului paznic
şi luptă-a cătat ; nici chiar el nu ştia în ce chip
va pleca dintre vii. Pasămite, vestiţi voievozii
ce-acolo,-n adînc, au ascuns acel aur,
cu blestem l-au băgat în pămînt ; prădătorul comorii
să fie-nfierat cu păcat pînă-n ziua de-apoi,
prin pustiuri purtat, în cătuşe drăceşti chinuit,
de boleşniţi şi boale bătut. Dar nu setea de aur
din veac blestemat, stăpînise pe rege.
Vorbi apoi Wiglaf, feciorul lui Weohstan :
„Adesea din vrerea unuia, amară restrişte se-abate
asupra atîtor earli ; şi aşa s~a-ntîmplat şi cu noi.
Noi nu am putut da povaţă iubitului domn,
păstorul poporului nostru, să fugă
de-al sculelor straşnic, străjer ;
să-1 lase să stea unde-a stat de cînd lumea,
s~aştepte-n bîrlog judecata de-apoi.
Norocul ne-a fost neprielnic ; comoara-i a noastră,
dar greu dobîndită ; prea mult urîcioasă ursita
ce-a dus într-acolo pe domnul slăvit.
Menit cînd mi-a fost, am intrat în movilă
şi-acolo-am văzut visteria în vrafuri ;
şi nu cu puţină eu caznă croitu-mi-am cale
spre sclipul săpat în pămînt. Poftitor,
în mîini am cules un morman de odoare
şi domnului meu i le-am dus de îndat. Dînsul încă
era printre vii, peste minte şi vorba stăpîn.
În clipele-acelea de crîncene chinuri
mult vîrstnicul vodă-a vorbit îndelung
de una şi alta ; mi-a spus să v-aduc vorbe bune din parte-i
şi-această poruncă ; pe locul în care va arde,
gorgan să-nălţaţi avîntat şi măreţ, pe măsura
isprăvilor sale. Pe lume n-a fost luptător mai de seamă
cît timp 1-a putut bucura bogăţia-i şi burgul.
Şi-acum să purcedem cu grabă din nou spre-a privi
mormanul de geme, minunea ascunsă-n movilă.
Urmaţi-mă, dar, şi veniţi să vedeţi, uluiţi peste poate,
alcalele scumpe şi drugii de aur şi alte.
Între timp, tocmiţi repede targa şi cînd vom ieşi,
pe scump domnul nostru-1 vom duce în locul
în care-o s-aştepte, vegheat de Cel Veşnic,
ca apele anilor, multe, s-alunece-alene".
Pe urmă, feciorul lui Weohstan, viteazul de faimă,
poruncă dădu la cîţiva căpitani
din cei ce-aveau case-n a lor stăpînire
de departe s-aducă aici lemn de ars pentru rugul
slăvitului mort. „Focul cată să mistuie-acum,
cu negrele-i flăcări suind înspre sclipul de sus,
pe-al luptelor domn lăudat, pe acela
ce-adesea puhoaie de fier a-nfruntat,
cînd ploi de săgeţi cu putere-azvîrlite
izbeau în zăgazul de scuturi ; cînd săgeata cea zveltă,
menirea-şi plinea şi, cu pene gătită,
urma ascuţişul." Apoi, înţeleptul fecior al lui Weohstan
alese din oştile regelui şapte-athelini,
pe cei mai de vază viteji dintre thani
şi-mpreună cu ei se-ndreptă spre al balei bîrlog.
Un than merse-n frunte, cu-o falcă în mînă.
La sorţi nu au tras pentru scumpele-odoare cînd ochii
au dat peste ele în hrubă, de nimeni păzite,
sortite pierzării. Puţină-a fost scîrba vreunui
cînd toată-avuţia aceea aleasă
a fost scoasă afară de sîrg ! De asemeni,
pe balaurul crunt l-au zvîrlit de pe ţărm,
talazului pradă ; şi apele tulburi
degrabă l-au strîns, drăgăstoase, la sîn
pe-acel păzitor al comorii de preţ.
Apoi pe un car au cărat tot mormanul
de aur bătut şi-mpletit şi pe bravul bărbat,
pe bătrînul lor domn la Hronesness l-au dus.
Pe-un plai, pe pămînt, poporul geat /
rug ridicat-a regelui lorşi roată jur împrejur
arme aninat-au, albe armuri,
coifuri şi chivere, precum craiul ceruse;
şi-n mijloc l-au pus pe măritul monarh,
cu durere jelindu-şi domnul cel drag.
Apoi pe plaiul acela aprinseră ei
foc funerar fără seamăn de falnic. Fum se-nălţa
în pîcle peste pojar; cu plînsul se împletea
vîlvătaia vuindă — vîntul stătuse —
pînă ce focul a frînt fedelşul de oase,
şi inima i-a mistuit.Moartea monarhului lor,
pierderea fără de preţ cu patimă-au plîns-o.\
Lacrimi de vaiet vărsînd, vîrstnica văduvă,
cu păru-mpletit peste cap, prohod îi cîntă,
bocet de moarte lui Beowulfrîn bocet spunînd
de vitrege vremuri de vaer ce-aveau a venire,
de negre năprasne şi-ncaiere nenorocoase,
de-amar şi robie. — Fumul ca o tămîie se mistui în tării.
Cei din ginta geată la ţărm de-ocean
cu grea trudă degrabă gigantic gorgan ridicară :
de departe-1 zăreau drumeţii pe drumul adîncului ;
în zece zornice zile zidit-au
far regelui celui războinici. Iar rugului
zid întărit împrejur înălţat-au, mai înţelept întocmit
decît minte de om n-a muncit oarecînd să măsoare.
Pus-au apoi în pămînt prada nepreţuită,
în gorgan îngropat-au ghiuluri de aur, inele —
tot ce răpiseră ei cu războinică rîvnă —
gliei încredinţînd comoara crăiască,
al athelinilor aur : unde şi astăzi
zace zadarnic aşa cum zadarnic zăcut-a în zilele de pînă atunci.
Veniră apoi viteze vlăstare de viţă,
doisprezece coconi,călări ocolind crăiescul lăcaş,
pentru domnul cel dus dintre dînşii glas să deie durerii,
prohodul să-i plîngă, preţuirea să-i cînte.
Viaţa-i vitează de vrednic voievod o slăviră,
faptele-i falnice : firesc e şi bine ca omul
să-şi preamărească prinţul-prieten cu puternică laudă,
să-1 iubească din inimă, cînd de-aiei îşi ia zborul,
cînd duhu-i de trup. se dezbate.
Astfel părintele-şi plînse poporul geat,
tovarăşi de vatră-ai viteazului lor voievod ;
mulţi crai au crăit în cuprinsul lumii aceste,
dar domn mai drag şi mai darnic, ziceau, nicicînd n-a domnit,
blînd cu ai săi, bucuros să-şi audă doar bine.