SUPRACLASA OSTEICHTHYES

Supraclasa Osteichthyes (osteon=os,ichthyes=peşte) formează cel mai mare grup de

vertebrate a căror schelet este cu precădere osificat. Ca şi peştii cartilaginoşi, sunt exclusiv adaptaţi la
viaţa acvatică, motiv pentru care principala modalitate de respiraţie este cea branhială. Branhiile sunt
acoperite de un opercul osificat De asemenea, apendicele locomotorii sunt reprezentate de înotătoare
perechi şi neperechi, iar corpul este acoperit, în general de solzi de diferite tipuri, însă niciodată
placoizi.
Morfologie externă. Peştii osoşi au corpul în majoritatea cazurilor, fusiform, hidrodinamic,
alcătuit din cap, trunchi şi coadă. Datorită adaptării la modul şi mediul de viaţă apar, însă, peşti cu
diferite forme: globuloasă (peştele balon), dicoidală (peştele lună), serpentiformă (anghila), aculeată
(acul de mare), filiformă (aţa de mare), turtită lateral dar asimetrică, cu ochii migraţi pe o singură
latură a corpului (calcan, cambulă), tenuiformă (Regalecus) sau nedefinită (căluţul de mare, peştii
abisali).
Capul este, cel mai adesea, delimitat de trunchi prin membrana brahiostegală dispusă în
partea posterioară a aparatului opercular. La nivelul capului se diferenţiază gura a cărei deschidere
poate fi dispusă terminal (păstrăv) sau subterminal (clean), inferior (sturioni) sau superior (dracul de
mare), în funcţie de modul de hrănire şi vieţuire. Ochii pot fi situaţi lateral, câte unul pe fiecare parte,
la majoritatea speciilor, dar şi pe o singură parte, aşa cum este cazul pleuronectiformelor. Gura se
poate alungi, căpătând formă de trompă (Mormyrus), de tub (la singnatiforme), de spadă (la zargan)
sau devine spatulat (la poliodontide). La multe specii de peşti osoşi gura este prevăzută cu una sau
mai multe mustăcioare dispuse ventral (gadide), pe buze sau la comisurile gurii.
Între ochi şi gură, pe partea dorsală a capului se dispun nările (o pereche anterioară şi o
pereche posterioară), iar înapoia ochilor se întâlnesc spiraculele, persistente doar la câteva specii de
psşti (sturioni, Polypterus).
Branhiile sunt acoperite de operculele alcătuite, cel mai adesea, din patru piese articulate
între ele şi acoperite de tegument.
La nivelul trunchiului se inseră înotătoarele perechi şi neperechi. Acestea au rol în:
- deplasarea prin înot sau pe substrat (la perioftalmide, triglide), la cârmuire și men ținerea
echilibrului.
- hrănire. Lofiiformele prezintă prima radie a înotătoarei dorsale organ momeală care atrage
prada
 - împerechere (ventralele au radii care se transformă în organ de acuplare) și grija fa ță de
progenitură. De exemplu, după depunerea pontei, masculul de ghidrin aerează icrele fecundate prin
mișcări ale pectoralelor, care antrenează permanent un curent proaspăt de apă.
- apărare. La speciile de scorpenide, radiile înotătoarei dorsale sunt în legătură cu glande
veninoase cu rol defensiv. La guvizi, înotătoarele ventrale sunt unite într-un disc cu care se fixează de
substrat, protejându-le de acțiunea valurilor sau curenților de apă din zonele în care trăiesc.
Înotătoarele intervin și în camuflarea animalului, ajutându-le să se îngroape în substrat.
Morfologie internă. Tegumentul este alcătuit din epidermă, dermă și hipodermă. Epiderma
este pluristratificată și cuprinde celule glandulare mucoase și seroase. Secreția glandelor mucoase se
elimină pe suprafața corpului și contribuie la protecție și alunecare, prin micșorarea forței de frecare.
Celulele seroase, aglomerate, la unele specii (scorpia de mare), în adevărate glande veninoase, este
toxică și are rol în atac sau apărare. Aceste celule se pot scufunda în derm și pot fi în legătură cu
spinii înotătoarelor.
La peștii abisali sau batipelagici, în epidermă, se pot întâlni unul sau mai multe organe
luminoase simple, sub forma unei aglomerări de celule care produc o substanță luminiscentă ce se
acumulează în spațiul central, sau complexe, prevăzute cu un canal excretor cu rol de eliminare a
secreției, un reflector cu pigmenți albi, ecrane colorate și o lentilă. Lumina este produsă printr-un
proces oxidativ prin care luciferina, secretată de organele luminoase este decompusa de luciferază.
Derma este mai groasa decât epiderma și este alcătuită din două straturi: lax și compact. În
dermă se dispun vase de sânge, nervi și cromatoforii care dau culorile caracteristice peștilor (ro șu dat
de eritrofori, galben dat de xantofori, negru si brun date de melanofori, alb si argintiu date de
guanofori). Datorită mobilității cromatoforilor, determinată atât pe cale nervoasă cât și chimică, in
cursul vieții unui individ coloritul corpului poate varia pentru a conferi peștelui capacitatea de a se
camufla, de a se apăra sau de a atrage sexul opus conspecific.
Tot în dermă se dispun solzii. La peștii osoși se întâlnesc trei tipuri de solzi: elasmoizi
(cicloizi și ctenoizi), ganoizi și cosmoizi. La aceştia se adaugă și solzi modificați în plăcuțe osoase,
spini, scuturi etc.
Hipoderma este puțin dezvoltată.
Scheletul. Este reprezentat de exoschelet (totalitatea solzilor) și endoschelet. Acesta din
urma este complet osificat, existând cartilagii doar la chondrostei. VEZI LP
 Musculatura. În legătură cu deplasarea prin înot, la pești componenta cea mai importantă a
musculaturii este reprezentată de musculatura trunchiului sau parietală. Ea este alcătuită din
miomere, separate de miosepte, și dispuse în două mase laterale împărțite de un sept conjunctiv
orizontal într-un segment laterodorsal și unul lateroventral. La speciile bune înotătoare, între
tegument și musculatura parietală se dispune mușchiul roșu sau mușchiul liniei laterale, mai gros la
nivel median.
De asemenea, la nivelul pedunculului caudal și al înotătoarei caudale există mușchi foarte
bine dezvoltați, care asigură forța de propulsie a animalului.
Înotătoarele perechi sunt prevăzute și ele cu musculatură ce le ridică și le depărtează de corp
sau le coboară și le apropie de acesta.
La nivelul fălcilor există musculatură implicată în coborârea și ridicarea mandibulei, la care
se adaugă mușchii care deschid sau închid operculul.
Sistemul nervos. La peştii osoși encefalul ocupă doar o parte a cutiei craniene, în rest
existând țesut adipos. Telencefalul are cele două emisfere cerebrale incomplet divizate și este de tip
eversat. Astfel, cu excepția dipnoilor, la peștii osoși bolta telencefalului nu este de natură nervoasă, ci
este reprezentată de o pânză coroidiană întinsă prin migrarea laterală a maselor nervoase. În interior
se distinge un ventricul unic, iar baza telencefalului este reprezentată de corpii striați.
Spre deosebire de celelalte vertebrate, la dipnoi substanța nervoasă albă este dispusă la
exterior, iar cea cenușie în interiorul telencefalului.
Partea olfactivă a telencefalului este slab dezvoltată, în legătură cu rolul minor pe care-l are
olfacția în viața acestor animale.
Diencefalul este și el slab dezvoltat. La nivelul lui se disting dorsal organul pineal, care se
diferențiază în epifiză, un sac dorsal, cu rol secretor și doi ganglioni habenulari. Plafonul
diencefalului este reprezentat de infundibulum cu hipofiza și sacul vascular cu pereți subțiri, prevăzut
cu celule senzoriale. Acesta din urmă este mai dezvoltat la peștii de adâncime.
Mezencefalul este voluminos, reprezentat de tuberculii bigemeni foarte bine dezvoltați, în
legătură cu rolul major al văzului în viața peștilor osoși.
Cerebelul sau metencefalul este dezvoltat. Partea sa anterioară este împinsă în ventriculul
mezencefalic formând valvula cerebeloasă, caracteristică peştilor osoşi.
La dipnoi si sturioni, cerebelul este împărţit într-o porțiune centrală și două auricule
cerebeloase laterale.
 Mielencefalul prezintă dorsal o depresiune ce poartă denumirea de fosă romboidală, o
continuare a ventriculului 4 metencefalic la acest nivel. Ca şi în cazul telencefalului, doar pereţii
ventrali şi laterali sunt de natură nervoasă, plafionul fiind reprezentat de o pânză coroidiană.
Nervii cranieni sunt în număr de 10 perechi. La ei se adaugă nervul 0 preolfactiv şi nervul
liniei laterale.
Măduva spinării are structură tipică şi este lipsită de şanţurile mediane ventral şi dorsal.
Cantitatea de masă nervoasă care intră în alcătuirea măduvei este mai mare decât cea care formează
encefalul.
Nervii rahidieni sunt micşti.
Sistemul nervos vegetativ este reprezentat de două lanţuri ganglionare dispuse pe laturile
coloanei vertebrale.
Organele de simţ.
Receptorii tactili sunt repartizați pe toată suprafața tegumentului, fiind mai abundenți în
zona buzelor și mustăților. Simțul gustativ este asigurat de mugurii gustativi labiali, de la nivelul
dechiderilor branhiale, dar și de pe suprafața corpului, la unii pești chiar și pe coadă.
Linia laterală, dispusă longitudinal și median pe laturile corpului, are structura amintită și la
peștii cartilaginoși. Ea se prezintă sub forma unui canal scufundat în dermă, umplut cu o substanță
gelatinoasă în care sunt dispuși mugurii senzitivi ciliați. Canalul comunică cu exteriorul prin pori care
perforează solzii de la nivelul liniei laterale. Curentul apei exercită asupra masei gelatinoase a liniei
laterale o presiune ce este transmisă cililor mugurilor senzoriali. La nivelul acestor celule presiunea
este transformată în impulsuri ce sunt trimise către centrii nervoşi superiori prin intermediul nervului
liniei laterale.
Olfacția are rol redus în orientarea peştilor osoşi, dovadă stând dezvoltarea redusă a bulbilor
olfactivi de la nivelul telencefalului. Mucoasa olfactivă este dispusă la nivelul sacilor nazali situaţi
dorsal pe cap. Sacii nazali comunică cu exteriorul prin două perechi de nări: nările anterioare, pe
unde intră apa, și nările posterioare, pe unde iese apa.
La dipnoi apar nările interne sau coanele.
Urechea este reprezentată doar de ureche internă sau labirintul membranos care curpinde
utriculul cu cele trei canale semicirculare și saculul cu lagena sau cohlea.
Canalul endolimfatic nu comunică cu exteriorul ca la peștii osoși. Ca urmare, undele sonore
sunt transmise la urechea internă prin intermediul oaselor cutiei craniene, a veziculei gazoase sau a
aparatului Weber. La unele specii de ciprinide intre cele două urechi, la nivelul saculilor, se întinde un
duct secundar care coexistă cu canalul endolimfatic.
Organul văzului prezintă corneea aplatizată, mai mult sau mai puţin în contact cu
cristalinul globulos. Irisul prezintă o suprafaţă strălucitoare, numită argenteea iriană. Sclerotica este
groasă, iar coroida prezintă un strat numit membrană argentee, cu guanofori, care au rol de reflectare
a razelor luminoase. De la coroidă pleacă un proces falciform, a cărui extremitate distală se ancorează
cristalin poartă denumirea de campanula lui Haller.
Peștii osoși sunt miopi, iar acomodarea se face prin tragerea cristalinului de către procesul
falciform.
Pleoapele mobile și glandele lacrimale lipsesc, ochiul fiind protejat doar de o pleoapă
adipoasă.
Se consideră ca peştii au vedere policromatică de vreme ce multe specii au veştminte
nupţiale sau permanente frumos colorate.
Aparatul digestiv. Începe cu orificiul bucal a cărui dispoziție variază în funcție de modul de
hrănire. Ca regulă generală, peștii care se hrănesc cu bentos au gură subterminală sau ventrală în timp
ce răpitorii bentonici au gura deschisă dorsal. Gura poate fi prevăzută cu mustăți așa cum este cazul
sturionilor, crapului, somnului, barbunului etc.
În interiorul cavității bucale se găsesc dinții. Aceștia au formă, de regulă, conică, însă se
întâlnesc cazuri în care dinții fuzionează în adevărate plăci dentare (tetraodontiforme). Spre deosebire
de peștii cartilaginoși, dinții peștilor osoși se dispun pe aproape toate oasele care delimitează
cavitatea bucală. Mai mult, există specii la care întâlnim dinți faringieni individuali sau dispuți în
plăci dentare faringiene. Așa este cazul ciprinidelor caracterizate prin absența dinților bucali și
prezența celor faringieni.
Cu excepția dipnoilor, dinții peștilor osoși sunt înlocuiți pe măsură ce se uzează.
Tot în cavitatea bucală este dispusă limba ca o simplă îngroșare a planșeului bucal, fiind
susținută de aparatul hioidian. Doar la dipnoi limba are o structură musculoasă. Prin prezen ța
mugurilor gustativi, rolul limbii este senzorial.
Faringele este slab delimitat de cavitatea bucală, iar la nivelul lui se află fantele branhiale.
Pereții mucoasei faringiene emit niște papile susținute de schelet osos sau cartilaginos, alcătuind asa-
numiții branhiospini sau branhioctenidii care formează un aparat filtrator ce protejează fantele și
pungile branhiale. Aceste structuri se dispun la nivelul arcurilor branhiale, fără, însă, a avea vreo
legătură directă cu scheletul acestora.
Esofagul este scurt și larg, iar peretele dorsal al acestuia formează un diverticul care va da
naștere vezicii gazoase ca ocupă un volum de aproximativ 1/10 din volumul animalului. La peștii
fizostomi, aceasta poate păstra legătura cu esofagul printr-un duct pneumatic, în timp ce la peștii
fizocliști legătura se pierde. Poziția vezicii gazoase este dorsală față de tubul digestiv și ventrală față
de coloana vertebrală.
Vezica gazoasă poate fi simplă sau divizată în două sau mai multe camere. Rolul său este, în
primul rând, hidrostatic, însă la unele specii, vezica gazoasă poate interveni în respirație sau în
emiterea şi amplificarea sunetelor. În acest ultim caz, legătura dintre urechea internă şi vezica
gazoasă se face prin intermediul aparatului Weber.
Funcția hidrostatică a vezicii este asigurată prin umplerea și golirea ei cu gay, pentru
ridicarea sau coborârea animalului. La peștii fizostomi, acest lucru se realizează prin intermediul
aparatului respirator, în timp ce la peștii fizocliști există structuri speciale. Astfel, umplerea cu gaze
se realizează cu ajutorul corpului sau glandei roșii, reprezentată de o reţea capilară admirabilă la
nivelul căreia este eliberat gazul în cavitatea vezicii. Golirea este asigurată de corpul oval, dispus în
partea posterioară a vezicii gazoase şi reprezentat de muşchi circulari şi radiari care înconjoară o zonă
bine vascularizată. În momentul contracţiei muşchilor, în cavitatea vezicii se produce o
suprapresiune, iar gazul este forţat să treacă prin pereţii capilarelor corpului oval în sânge.
Spuneam ca unele specii de pești prezintă așa-numitul aparat al lui Weber, rezultat prin
transformarea primelor vertebre ale coloanei, având și rol transmiterea undelor sonore de la nivelul
vezicii înotătoare la nivelul urechii interne. El este alcătuit din trei oscioare: scaphus, sprijinit de
urechea internă, intercalar și tripod, sprijinit pe vezica gazoasă. Aceste trei oscioare sunt articulate
între ele prin intermediul unor ligamente.
Stomacul prezintă formă şi dimensiuni variate. La nivelul stomacului se secretă acidul
clorhidric şi pepsina.
Intestinul are lungimi şi forme diferite. Anterior, intestinul este delimitat de cecumul piloric
însoţit adesea de apendice pilorice cu rol în digestie. La condrostei, holostei si dipnoi în interior
intestinului există o valvulă spirală care măreşte suprafaţa de absorbţie şi timpul de digestie. La peştii
lipsiţi de valvulă spirală lungimea intestinului variază în funcţie de regimul de rană: cei carnivori au
intestin scurt, iar cei ierbivori au intestinul lung şi întortocheat.
 Intestinul se deschide la exterior prin anus, cu excepţia dipnoilor la care există o cloacă.
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt ficatul şi pancreasul. Ficatul, de regulă lobat, este
foarte voluminos şi poate acumula cantităţi însemnate de grăsimi din care se extrage untura de peşte.
De la ficat pleacă canalul coledoc care se deschide în partea anterioară a intestinului.
La majoritatea speciilor, la nivelul ficatului se distinge vezica biliară.
Pancreasul este o masă de ţesut compact (la dipnoi) sau difuz. El poate fi evidenţiat doar
microscopic la nivelul ficatului, al splinei, al intestinului şi ţesutului perivascular care înconjoară
vasele fine de sânge care se ramifică la nivelul ţesutului adipos.
Aparatul respirator. Ca regulă generală, peștii osoși au respiraţie branhială. Ei au 4 perechi
de branhii funcționale (holobranhii), iar la sturioni și dipnoi întâlnim și o hemibranhie localizată la
nivelul celui de-al cincilea arc branhial. Fiecare branhie este alcătuită din două lame branhiale ale
căror pereți se pliază formând lamelele branhiale, cu pereți dubli, pentru mărirea suprafeței
respiratorii.
Branhiile, dispuse pe un sept branhial scurt (la condrostei) sau direct pe arcul branhial, sunt
fixate doar cu partea proximală a lor, în rest rămânând libere și având aspect de pieptene
(ctenobranhii).
Datorită reducerii septelor branhiale pungile branhiale confluează într-o cavitate unică
dispusă pe fiecare latură a capului, protejată de aparatul opercular deschis posterior pentru eliminarea
apei. Spiraculul caracteristic peștilor cartilaginoși este prezent acum doar la condrostei.
Mecanismul respirației peștilor osoși este în doi timpi. În primul timp peștele deschide gura
și închide operculul. Apa este aspirată în cavitatea buco-faringiană și ajunge la branhii unde se
realizează schimbul respirator. Apoi peștele închide gura, pereții cavității buco-faringiene crează o
presiune asupra apei care este împinsă la exterior prin deschiderea operculului.
La dipnoi și polipteriforme se întâlnesc și plămâni funcționali, în formă de sac cu pereți
cutați. Aceștia asigură aportul de oxigen atunci când apa care spală branhiile nu este suficient
oxigenată. La unele specii de pești (siluride exotice), în cavitatea branhială se diferențiază numeroase
diverticule ale epiteliului respirator. Ele sunt incluse într-o pungă foarte bine vascularizată care se
întinde de-a lungul coloanei vertebrale, formând un organ respirator auxiliar.
La alte specii de pești respirația se realizează și la nivelul intestinului ( Misgurnus), vezicii
gazoase (holostei), mucoasa buco-faringiană (Periophtalmus), tegument (anghilă).
 Aparatul circulator. Inima, dispusă ventral, este un cardopericard bicameral cu un atriu cu
pereți subțiri și un ventricul cu pereți groși. Între cele două camere se dispune un set de valvule
atrioventriculare care împiedică întoarcerea sângelui din vetricul în auricul. Atriul este precedat de un
sinus venos, iar ventriculul este urmat fie de un bulb arterial necontractil, la majoritatea speciilor, fie
de un con arterial (dipnoi, condrostei). Între bulbul arterial şi ventricul există, de asemenea, o
pereche de valvule.
La dipnoi inima este incomplet divizată atât la nivelul atriului cât şi al ventriculului. În
partea dreaptă a atriului vine sânge neoxigenat din sinusul venos, iar în partea stângă vine sânge
încărcat cu oxigen prin vena pulmonară.
Sistemul arterial este asemănător cu cel al peştilor cartilaginoşi. La peştii osoşi există patru
perechi de arcuri branhiale aferente şi eferente, corespunzătoare celor patru perechi de branhii. Ele se
unesc în două rădăcini aortice ce confluează atât posterior în aorta dorsală, cât şi anterior într-un arc
cefalic, caracteristic peştilor cartilaginoşi.
La peştii care prezintă şi respiraţie pulmonară, din perechea de artere branhiale eferente cele
mai apropiate de inimă se desprind arterele pulmonare care merg la plămâni. În cazul în care
branhiile funcţionează, prin aceste artere circulă sânge oxigenat. În cazul în care branhiile nu
funcţionează din lipsa oxigenului dizolvat în apă, prin arterele pulmonare circulă sânge carbonatat.
La nivelul plămânilor are loc schimbul de gaze, astfel încât de la plămâni, prin vena pulmonară,
pleacă sânge oxigenat către partea stângă a atriului.
Sistemul venos este de tip cardinal. Spre deosebire de peştii cartilaginoşi la peştii osoşi se
remarcă o asimetrie, cu o mai mare dezvoltare a venei cardinale drepte. Pe lângă sistemele porte
(portrenal şi porthepatic), se adaugă vena vezicii gazoase.
La peştii pulmonaţi apare şi vena pulmonară, iar la Polypterus şi dipnoi apare vena cavă
posterioară, provenită din vena cardinală posterioară dreaptă.
Circulaţia este simplă şi completă.
Sistemul limfatic este, în general, bine dezvoltat, alcătuit din vase limfatice pe traiectul
cărora se disting inimi limfatice şi sinusuri limfatice aflate în strânsă legătură cu sistemul venos.
Aparatul excretor. Este de tip pronefros în stadiile larvare şi mezonefros la adulţi. Foarte
rar (Lepadogaster) pronefrosul, modificat se păstrează şi în stadiul adult.
Rinichiul este dispus dorsal, de-a lungul coloanei vertebrale, pe toată lungimea trunchiului.
De la rinichi pleacă două uretere ce se unesc înainte de deschiderea la exterior într-o vezică urinară
neomoloagă vezicii urinare de la vertebratele superioare. De la aceasta se desprinde un duct ce se
deschide la exterior la nivelul papilei uro-genitale.
La dipnoi, cele două uretere se deschid în cloacă.
Aparatul genital şi reproducerea. La peştii osoşi se întâlneşte fenomenul de gonocorie, rar
hermafroditism (sparide, seranide). Gonadele sunt, în general, organe perechi dispuse în cavitatea
corpului, cu un volum mărit în perioada reproducerii.
Aparatul genital este în legătură cu cel excretor doar la condrostei şi dipnoi, în acest caz
canalul Wolff reprezentând calea de eliminare atât a urinii cât şi a spermatozoizilor. La ceilalţi peşti
osoşi se diferenţiază un duct separat de canalul Wolff prin care spermatozoizii sunt eliminaţi direct la
exterior sau în partea posterioară a canalului Wolff (holostei).
La femele, de la ovare pleacă două oviducte care nu reprezintă canalele Muller, ci struncturi
secundare formate pe seama peretelui gonadei. Cele două oviducte se unesc înainte de deschiderea la
nivelul papilei urogenitale.
Există şi specii la care oviductele lipsesc, cum ar fi salmonidele. În acest caz, ovulele cad în
cavitatea corpului fiind, apoi, eliminate la exterior prin orificiul genital.
Fecundaţia este externă, exceptând unele specii (Xiphophorus) la care masculii au organe de
acuplare apărute prin modificarea înotătoarei anale care permit fecundaţie internă.
În timpul reproducerii unele specii manifestă dimorfism sexual, de regulă masculul
îmbrăcând haină nupţială. Alte specii migrează în perioada împerecherii, această migraţie fiind
însoţită de modificări ale aspectului extern (aşa cum este cazul anghilei, somonilor).
Ouăle, denumite icre, sunt telolecite sau mezolecite.
În cazul hermafroditismului, indivizii funcţionează atât ca mascul cât şi ca femele
consecutiv, cu variante de proterandrism sau protoginism, sau simultan. Proterandria este larg
intâlnită printre Serranidae, în timp ce Labridae-le hermafrodite sunt, de regulă, protogine. Aceste
fenomene sunt influenţate de factorii de mediu, sociali şi fiziologici.
In cazul hermafroditismului simultan, indivizii posedă un ovotestis funcţional care
eliberează atât spermă cât şi ovule viabile, ceea ce le conferă capacitatea de autofecundare. În cazul
genului Serranus sp., deşi la nivelul fiecărui individ sunt active, in acelaşi timp, atât ovarele cât şi
testiculele, peştele funcţionează fie ca mascul fie ca femelă, întâlnindu-se fecundaţia încrucişată. În
schimb, la Rivulus marmoratus, o specie de ciprinodontiforme, avem de-a face cu fenomenul de
autofecundare internă, care duce la apariţia puietului identic genetic.