Capitolul III:

Instrumentaţie

Preparaţiile pentru restaurările turnate au fost influenţate, într-o

oarecare măsură, de tehnologie şi instrumentaţie. Acest fapt poate fi
observat în evoluţia pieselor de mână, a surselor de energie şi a
instrumentelor abrazive sau de tăiere. Maşina de cusut inventată de
Singer şi Howe a reprezentat sursa de inspiraţie pentru motorul acţionat
de picior al lui Morrison. Adaptarea motoarelor electrice la instrumentele
dentare a fost singurul progres tehnologic major din primii 40 de ani ai
secolului 20.
Schimbări semnificative au început să apară aproximativ în timpul
celui de-al doilea război mondial. Printre acestea s-au numărat apariţia
instrumentelor diamantate (în Germania anilor 1930) şi a frezelor din
carbid (1947). Un progres monumental s-a realizat la sfârşitul anilor 1950
şi anume creşterea vitezelor pieselor de mână, odată cu îmbunătăţirea
sistemelor de corzi şi introducerea turbinelor pe aer.
Până la acel moment, se foloseau instrumente cu un număr de
maxim 12.000 r.p.m.. Preparaţiile erau laborioase pentru medic şi
incomode pentru pacient. Pentru a putea şlefui eficient, erau folosite
freze diamantate cu diametru mare, roţi şi discuri. Aceste instrumente au
influenţat design-urile preparaţiilor. Deveniseră populare preparaţiile
realizate prin feliere, pragurile în „muchie de cuţit” şi „aripioare”
supraextinse. Preparaţiile pentru inlay-uri şi onlay-uri recomandate
cavităţilor preexistente erau folosite frecvent drept stâlpi de punte.
Apariţia pieselor de mână cu peste 100.000 r.p.m. a făcut posibilă
şlefuirea folosind instrumente mai mici şi, în consecinţă, crearea unor
design-uri mai practice, dar totodată a devenit mai uşoară înlăturarea
smalţului sănătos. Din păcate, unii practicieni au văzut doar posibilitatea
creşterii producţiei şi nu pe cea a creşterii calităţii lucrărilor, astfel
devenind populare şi preparaţii care necesitau o distrugere mai mare.

Răcirea cu aer-apă

Atunci când sunt folosite instrumente de mare viteză, problema

supraîncălzirii dintelui este critică. Este arsă de trei ori mai multă dentină
atunci când se şlefuieşte pe „uscat” şi nu folosind jet de apă,
determinându-se inflamaţii pulpare sau chiar necroze.
Brown et al. susţine că temperatura dentinei la o distanţă de
0,5mm de freză în timpul şlefuirii este de 118°C. Pornind de la această
afirmaţie, Zach a descoperit că o creştere cu doar 6°C faţă de această
temperatură va duce la necroza pulpară. Chiar şi atunci când discutăm
de un dinte nevital, stress-ul termic determinat de şlefuirea fără răcire va
determina microfracturi în structura smalţului. Acest fapt va determina
cedarea marginilor viitoarei restaurări.
Folosirea doar a aerului pentru răcire este dăunător pentru pulpă
şi, aşadar, nu poate înlocui jetul aer-apă. Deshidratarea prelungită a
dentinei proaspăt şlefuire va determina afectarea pulpei şi dislocarea
odontoblaştilor. Pentru a minimiza trauma pulpară, trebuie în permanenţă
folosit jetul aer-apă atunci când se utilizează instrumente de mare viteză.
Folosind numai jetul de apă nu garantează siguranţa pulpei. Jetul
de apă trebuie să aibe o velocitate şi direcţie optimă, astfel încât
velocitatea să nu fie foarte mare, dar nici prea mică, iar orientarea jetului
să nu fie greşită.
Jetul de apă creşte eficienţa instrumentelor rotative de mare viteză
prin curăţarea permanentă a muchiilor frezelor. Eames et al. a descoperit
că este necesară o presiune mai mare a apei atunci când se folosesc
instrumente diamantate, pentru a preveni înfundarea. Instrumentele
diamantate folosite sub presiune mare (150g) au devenit mai eficiente
odată cu creşterea debitului hidric de la 3 la 21ml/min. Dacă instrumentul
este folosit sub presiune mică, eficienţa ajunge la maxim odată cu
atingerea debitului de 7ml/min.
Majoritatea practicienilor începători sunt de părere că jetul de apă
le limitează vizibilitatea. De fapt, jetul de apă creşte vizibilitatea prin
înlăturarea permanentă a sângelui şi a rămăşiţelor. Chiar şi vederea
indirectă poate fi folosită când se şlefuieşte „umed”, dacă oglinda a fost
în prealabil acoperită cu un film de detergent. Astfel, apa formează un
film subţire şi transparent pe suprafaţa oglinzii cu o foarte mică afectare
a vizibilităţii.
Majoritatea pacienţilor nu se vor opune folosirii apei, dacă aspiraţia
funcţionează şi poziţia pacientului este optimă. Din punctul de vedere al
pacientului, puţină apă în gură deranjează mai puţin decât mirosul de
„pene de pui arse” al dentinei arse.

Armamentul

Pe baza modului de acţiune, instrumentele rotative folosite la

preparaţii pot fi împărţite în trei categorii: freze diamantate, freze
nediamantate şi burghie (Fig. 3-1). Frezele diamantate înlătură structura
dentară prin abraziunea suprafeţei. Praful de diamant este cel mai
potrivit pentru înlăturarea structurii dentare prin abraziune. Frezele
diamantate acţionează prin tăiere, folosind lamele laterale. Burghiele
spiralate cu muchii tăietoare în vârf sunt folosite pentru săparea găurilor
cu diametru mic şi sunt cele mai puţin folosite instrumente rotative.
 Preparaţiile pentru coroanele din porţelan şi metal nu necesită un
instrumentar prea mare. Unui novice îi este recomandat să realizeze
preparaţia cu un număr cât mai mic de instrumente. Altfel, se poate
pierde mult timp lucrând cu instrumente nepotrivite. Un practician fără
experienţă poate schimba multe instrumente în căutarea „celui potrivit”,
fiind posibil ca chiar instrumentul din piesa de mână să fie „cel potrivit”.

Fig. 3-1 Cele trei tipuri de instrumente rotative folosite în preparaţiile

dentare sunt (de la stânga la dreapta): freză diamantată, freză
nediamantată din carbură de tungsten şi burghiu.

Frezele diamantate

Se obţin dintr-un instrument de oţel având forma dorită, folosind un

mediu de lipit din nichel sau crom, prin galvanizarea a numeroase
fragmente de diamant, tăioase şi cu formă neregulată. Fiecare fragment
înlătură o cantitate minusculă de structură dentară. Instrumentele rotative
diamantate se găsesc sub o varietate de forme, dimensiuni şi granulaţii.
Sunt foarte eficiente în tăierea smalţului şi porţelanului. Eames et al.
susţine că frezele diamantate sunt de două-trei ori mai eficiente în
înlăturarea smalţului decât frezele nediamantate. Granulele de diamant
sunt depuse pe 1-3 straturi pe suprafaţa instrumentului. Cele mai bune
freze diamantate au distanţa egală între granulele de pe suprafaţă şi au
contact intim cu materialul de lipire.
Frezele diamantate pot fi categorisite în funcţie de mărime şi formă
dar şi de mărimea şi duritatea granulelor de diamant. Dimensiunea
granulelor unei freze descrisă ca având granulaţie „medie” poate varia de
la producător la producător. Dimensiunile particulelor folosite de patru
mari firme dentare din S.U.A. sunt oferite în tabelul 3-1.
Tab. 3-1 Comparaţie a instrumentelor rotative diamantate în funcţie de
mărimea particulelor. Unde:
Extra fine = extra fin
Fine = fin
Regular = normal
Coarse = aspru
Extra coarse = extra aspru

Cu toate că frezele diamantate folosite în practică se găsesc într-o

varietate de forme şi mărimi, există câteva freze care alcătuiesc setul „de
bază”: freza tronconică cu vârf rotunjit, freza tronconică cu vârf plat, freza
conică efilată lungă, freza conică efilată scurtă şi frezele roată cu
marginea rotunjită (Fig. 3-2). Două alte freze diamantate frecvent folosite
sunt freza „torpedo” şi freza „flacără”, deseori împerecheate cu
omoloagele lor nediamantate (Fig. 3-3). Dimensiunile acestor
instrumente sunt oferite în tabelul 3-2.

Fig. 3-2 Aceste cinci freze diamantate fac parte din setul standard
folosit pentru realizarea preparaţiilor metalice sau ceramice. Acestea
sunt (de la stânga la dreapta): freza tronconică cu vârf rotunjit (856-016),
freza tronconică cu vârf plat (847-016), freza conică efilată lungă (30006-
012), freza conică efilată scurtă (852-012) şi freza roată cu marginea
rotunjită (909-040).
Fig. 3-3 Conceptul de pereche freză diamantată/nediamantată, inventat
de Lustig, se bazează pe perechi de freze diamantate şi nediamantate
cu formă şi mărime egale. Freza diamantată torpedo (877-010) şi cea
nediamantată (282-010) din stânga fac parte din setul original al lui
Lustig. În dreapta se observă o freză flacără diamantată cu granulaţie
fină (862-010) şi una nediamantată (H48L-010).
Tab. 3-2 Dimensiunile frezelor fissure extradure nedinţate. Unde:
Bur = freză extradură
Tip diameter = diametrul vârfului
Base diameter = diametrul bazei
Cutting length = lungimea părţii active
Inclination per side (degrees) = înclinaţie laterală (grade)
12-blade finishing bur = freză extradură de finisaj cu 12 lame
Nonendcutting = cu vârf inactiv

Unele instrumente cu o anume formă şi mărime sunt

comercializate de mai mulţi producători, în timp ce altele sunt
comercializate de unul singur. Instrumentele folosite pentru o anumită
etapă a unei preparaţii ar trebui înlocuite numai după o examinare
minuţioasă pentru a evalua dacă acestea sunt destul de similare pentru
a-şi îndeplini cu succes rolurile.
Toate frezele diamantate cu diametru mic sau cu vârful subţire
trebuie folosite cu grijă. Pentru a menţine configuraţia instrumentului şi
pentru a evita pierderea excesivă a granulelor abrazive, unii producători
folosesc granulaţii mai fine în acele zone susceptibile degradării. Aceste
zone ale frezelor vor avea totodată o viteză periferică mai mică decât a
zonelor cu diametru mai mare, şi având, în consecinţă, o eficienţă mai
mică. Pentru a compensa, practicienii aplică o presiune mai mare (de
evitat), rezultatul fiind pierderea granulelor abrazive.

Frezele din carbură de tungsten

Frezele din carbură de tungsten sunt cele mai potrivite pentru o

şlefuire de precizie a preparaţiilor şi pentru realizarea de suprafeţe
netede în dentină şi smalţ. O aplicaţie logică a lor este realizarea unor
linii de terminaţie netede. Frezele din carbid pot fi folosite şi pentru a tăia
metalul, în timp ce ambele tipuri de freze (diamantate şi din carbid) pot fi
folosite pentru şlefuirea dentinei sănătoase.
Metalul din partea activă a unei freze din carbid este realizat prin
sinterizare sau turnarea sub presiune a prafului de carbură de tungsten
şi cobalt în mediu de căldură şi vid. Carbura de tungsten este tăiată în
mici cilindrii care sunt apoi sudaţi la tije de oţel pentru a forma nişte freze
fără relief (Fig. 3-4).
Fig. 3-4 Un ştift din carbură (A, stânga) este ataşat la o tijă de oţel (A,
dreapta) prin sudare. Porţiunea din carbid este prelucrată (B) şi scurtată
(C) pentru a forma o parte activă fără relief.

Partea activă din carbid este prelucrată cu discuri diamantate mari pentru
a crea un anumit relief, în funcţie de configuraţia frezei dorite (Fig. 3-5).

Fig. 3-5 Capul frezei fără relief trece prin câteva procese de prelucrare
(de la stânga la dreapta): scurtare, prefinisarea capului, finisarea capului,
prefinisarea colului, finisarea (ascuţirea) capului şi lamelor.

Sudura ce uneşte partea activă de tija din oţel este foarte solidă (Fig. 3-
6), fracturarea ei fiind foarte rar întâlnită.
Fig. 3-6 Această radiografie arată cilindrul din carbură şi tija de oţel
înainte (stânga), după sudare (a doua din stânga), după finisarea iniţială
a capului (a doua din dreapta) şi după ascuţirea lamelor (dreapta).
Segmentele din carbură apar ca zone albe, cu densitate crescută. La
acest grad de mărire, nu se observă spaţii goale în zonele de lipire dintre
segmentele din carbură şi tijele din oţel. (Radiografie realizată de D-na
Beverly Dye din Oklahoma City.)

Numai după ce procesul tehnologic este finalizat, tija instrumentului este

scurtată, prelucrată, îngustată şi este realizat segmentul de fixare (Fig. 3-
7).
Fig. 3-7 După ce partea activă a fost realizată (A), tija este îngustată (B)
şi scurtată pentru a forma instrumentul definitiv, care în acest caz se
fixează prin fricţiune (C).

Majoritatea frezelor diamantate destinate şlefuirii sunt realizate cu şase

sau uneori 8 lame. Cele pentru finisare pot avea 12, 20, până la 40 de
lame (Fig. 3-8).

Fig. 3-8 O freză de carbid standard are şase lame (dinţi), delimitate de
jgheaburi (spaţii). Fiecare lamă are trei suprafeţe: anterioară, posterioară
şi planşeul, deşi uneori planşeul şi suprafaţa posterioară se unesc într-o
singură suprafaţă curbă. Unghiul dintre suprafaţa anterioară a muchiei şi
linia radială se numeşte unghi de înclinare (R). Unghiul dintre planşeu şi
suprafaţa care este şlefuită se numeşte unghi de clearance (C). Aceste
două unghiuri determină cât de ascuţită este muchia lamei.

Unghiul de clearance, format între suprafaţa din spatele lamei şi

suprafaţa care este tăiată de către freză, este un factor care influenţează
volumul de metal aflat în vecinătatea muchiei unei lame. Există un unghi
de clearance pentru fiecare diametru al unei freze şi, cu cât diametrul
este mai mare, cu atât este mai mic unghiul de clearance necesar. Cu
cât este mai mic unghiul de clearance, cu atât mai rezistentă este lama
tăietoare. Dacă unghiul devine prea mic, suprafaţa situată în spatele
lamei se va freca de suprafaţa care este tăiată, va genera căldură, iar
eficienţa va scade.
Unghiul la care suprafaţa situată înaintea lamei tăietoare întâlneşte
raza (linia radială) dusă de la muchia lamei la axul frezei se numeşte
unghi de înclinare. Cu cât unghiul de înclinare este mai mare (Fig. 3-9),
cu atât este mai ascuţită muchia tăietoare, crescând totodată şi eficienţa.
Dezavantajul este că odată cu creşterea unghiului de înclinare, scade
rezistenţa muchiei tăietoare. De aceea, lamele sunt realizate cu unghiuri
de înclinare negative sau neutre (radiale) şi cu bazele mai mari. Aceste
lame sunt mai puţin eficiente însă datorită volumului mai mare, sunt mai
rezistente.
Lamele au, de obicei, un traiect helicoidal în jurul tijei, fiind
separate între ele de nişte şanţuri. Gradul de spiralare (sau unghiul
helicoidal) influenţează caracteristicile frezelor. Un unghi helicoidal mai
mare produce o suprafaţă mai netedă şi reduce „clănţănitul” sau vibraţia
frezei pe suprafaţa dentară. Acest unghi reduce şi şansele de ciobire a
frezelor din carbură de tungsten în timpul folosirii şi previne acumularea
detrisului în şanţurile dintre lame.
În cazul unor freze, lamele lor sunt întrerupte prin şanţuri
transversale. Frezele cu această configuraţie sunt descrise ca fiind
dinţate sau având şanţuri transversale. Acest tip de freze sunt mai
eficiente la înlăturarea substanţei dentare decât cele nedinţate. Prin
derogare de la această constatare, frezele extradure nedinţate sunt încă
de preferat în locul frezei fissure cu şanţ transversal atunci când se
discută despre preparaţii pentru restaurări turnate. Această freză fissure
va lăsa striaţii adânci, severe, la unghiuri drepte cu direcţia de inserţie a
preparaţiei.
Câteva freze din carbid de anumite forme sunt incluse în dotarea
standard. Printre acestea se numără cel puţin două freze fissure
tronconice extradure, lungă şi standard, o freză de înfundat pragul şi o
freză nr. 4 cu fixare prin fricţiune (Fig. 3-10).
Fig. 3-10 Aceste freze din carbură de tungsten sunt prezente în setul
standard de instrumente necesare pentru prepararea dinţilor pentru
restaurări turnate din metal şi porţelan. De la stânga la dreapta: frezele
nr. 169L, 170, 171, 957, 4 si 6.

Pentru înlăturarea cariilor profunde este nevoie de o freză nr. 6 pentru

piesa de mână cu turaţii joase, astfel încât dentina sănătoasă să poată fi
deosebită de cea alterată prin rezistenţa sa mai mare la şlefuire.
Frezele extradure fissure tronconice au un număr de întrebuinţări
în prepararea dinţilor pentru restaurări turnate din metal şi porţelan. Pe
lângă plasarea şanţurilor, casetelor şi istmurilor, sunt în special
folositoare în îndreptarea pereţilor axiali. Frezele din seria 170 nedinţate
şi cu şase lame nu sunt întotdeauna folositoare în această privinţă iar
vârfurile lor relativ mici pot lăsa un prag rugos la baza peretelui. Există
câteva freze tronconice de finisaj al căror diametru şi lungime mai mare
le fac să fie mai potrivite pentru această manoperă. Câteva din mărimile
cele mai folosite sunt ilustrate în figura 3-11. Dimensiunile sunt oferite în
tabelul 3-3.
Alte instrumente rotative folosite destul de frecvent în setul
standard sunt freza con-invers nr. 34, freza nr. ½ şi burghiul de 0,6 mm
(.024 in.) (Fig. 3-12).

Aceste freze din carbură de tungsten sunt prezente în setul standard de

instrumente necesare pentru prepararea dinţilor pentru restaurări turnate
din metal şi porţelan. De la stânga la dreapta: frezele nr. 169L, 170, 171,
957, 4 si 6.
Fig. 3-11 Câteva freze extradure fissure pot fi folosite mai mult sau mai
puţin: 169L, 170, 171, 713-012, 375-012 şi 375-014. Instrumentele cu
diametre mai mici sunt cel mai bine întrebuinţate pentru începerea
şanţurilor şi accentuarea casetelor, în timp ce acele freze cu diametre
mai mari sunt mai eficiente la îndreptarea pereţilor axiali.

Fig. 3-12 Şi aceste trei instrumente rotative pot fi folosite la prepararea

dinţilor: freza nr. 34, ½ şi burghiul de 0,6 mm (.024 in.).

Tab. 3-3 Dimensiunile frezelor diamantate şi extradure. Unde:

Tip diameter = diametrul vârfului
Base diameter = diametrul bazei
Cutting length = lungimea părţii active
Inclination per side = unghiul de înclinaţie laterală
Convergence angle of tip = unghiul de convergenţă al vârfului
Burghiele

Burghiul, confecţionat din oţel, taie numai la nivelul vârfului său pe

măsură ce este împins în dinte pe direcţia axului lung al instrumentului.
Are şanţuri pereche helicoidale adânci care merg de jur împrejurul tijei
într-o spirală strânsă (Fig. 3-13) şi ajută la înlăturarea fărâmelor din
gaură. Burghiul poate fi folosit pentru a realiza lăcaşuri cu diametru
uniform şi pereţi paraleli în dentină în scopul de a găzdui pivoţi retentivi
pentru restaurare. Deoarece lăcaşurile nu au pereţii înclinaţi, alinierea lor
este deosebit de importantă.

Fig. 3-13 Privind de aproape un burghiu cu diametrul de 0,6 mm se

observă vârful tăietor (CT) şi şanţurile helicoidale (HF).

Diametrul burghiului este puţin mai mare decât cel al pivotului

incorporat în restaurare, în scopul creării unui mic spaţiu pentru filmul de
ciment. Partea activă a acestui tip de burghiu ar trebui să fie de 3-5 mm.
Burghiul pentru pivoţii dinţaţi folosiţi la retenţia bonturilor din amalgam
(???) şi răşină compozită are diametru puţin mai mic decât cel al pivoţilor
folosiţi. Acesta are un guler auto-limitant care menţine adâncimea
lăcaşului la 2 mm (Fig. 3-14).
Fig. 3-14 Burghiul cu diametru de 0,6 mm din stânga, folosit la
realizarea de lăcaşuri pentru pivoţii care sunt integraţi în restaurarea
turnată, are partea activă lungă de 5 mm. Burghiul Kodex de 0,5 mm din
dreapta, folosit pentru realizarea de lăcaşuri pentru pivoţii Minim dinţaţi,
în scopul retenţiei bonturilor din amalgam sau răşină compozită (???),
are un guler la 2 mm de vârf pentru a evita realizarea de lăcaşuri prea
adânci.

Burghiele trebuie folosite în mod diferit faţă de frezele normale.

Acestea nu taie prin smalţ, ci mai degrabă au tendinţa de a „derapa” în
momentul în care se încearcă realizarea unui lăcaş pe o suprafaţă
înclinată. De aceea, se realizează întâi o gaură-pilot de adâncime mică
pe o terasă orizontală îngustă, folosind freza nr. ½ în scopul stabilirii
precise a locaţiei în care se va realiza lăcaşul.
Gaura-pilot este adâncită folosind un burghiu, la turaţie mică, cu o
piesă de mână cu fixare de tip „zăvor” (???). Mişcările executate sunt de
pompare pentru a facilita înlăturarea fărâmelor şi pentru a evita
supraîncălzirea. Burghiele în spirală nu sunt niciodată folosite la o piesă
de mână cu turaţii înalte. Acestea nu pot fi răcite adecvat şi riscul de
rupere a burghiului în lăcaş este prea mare.
Burghiul nu trebuie să fie oprit din rotaţie cât timp este în lăcaş.
Dacă este oprit, acesta se poate bloca şi rupe în lăcaş. Un burghiu rupt
într-un lăcaş este practic imposibil de scos. Dacă burghiul totuşi se
blochează într-un lăcaş, acesta este decuplat de la piesa de mână şi
este scos folosind degetul mare şi arătătorul. Astfel stress-ul acumulat la
nivelul burghiului este mai mic decât în cazul folosirii piesei de mână.

Instrumentarul dual freze diamantate/extradure

Frezele diamantate sunt mai eficiente decât cele extradure în

eliminarea substanţei dentare, însă lasă suprafeţe rugoase şi linii de
terminaţie de cavosuprafaţă neregulate. Frezele extradure din carbură de
tungsten produc linii de terminaţie netede şi elemente interne mai bine
definite, însă înlătură substanţa dentară cu mai puţină eficienţă. De
aceea, trebuie să se profite de avantajele oferite de fiecare tip de
instrument în parte. Astfel, frezele diamantate vor fi folosite pentru
şlefuirea reducţională, iar cele extradure pentru finisarea preparaţiei şi
plasarea elementelor interne cum ar fi şanţurile, casetele, istmurile, etc.
Tehnica de elecţie în această situaţie foloseşte freze diamantate şi
extradure de dimensiuni şi configuraţii omoloage, precum susţine şi
Lustig. Aceste instrumente sunt confecţionate prin realizarea atât a frezei
diamantate cât şi a celei extradure din tije cu aceeaşi configuraţie (Fig. 3-
15). Astfel se asigură faptul că forma instrumentului şi conturul dintelui se
vor potrivi perfect atunci când freza diamantată şi cea extradură sunt
folosite pentru fiecare etapă a preparaţiei.

Fig. 3-15 Pentru a oferi cele mai bune rezultate, freza diamantată
folosită la preparea dintelui şi cea extradură folosită la finisaj ar trebui
confecţionate din tije prelucrate astfel încât să aibă aceeaşi configuraţie.
Tija din stânga este folosită pentru a confecţiona freza flacără
diamantată (862-010) din mijloc şi freza flacără extradură (H48L-010) din
dreapta.
 Rolul suprafeţelor rugoase în retenţia restaurărilor turnate a fost
discutat în capitolul 1. În timp ce zgârieturile şi neregularităţile de pe
suprafaţa preparaţiei pot creşte retenţia restaurării turnate, acest avantaj
trebuie evaluat în funcţie de dezavantaje. O suprafaţă mai netedă
permite o amprentare mai bună. Dacă suprafaţa este prea rugoasă,
poate fi dificilă retragerea amprentei fără a o distorsiona, pierzându-se
astfel detaliile fine pe model. Probabil cel mai important fapt este că
rugozitatea excesivă la nivelul liniei de terminaţie poate împiedica
adaptarea intimă a restaurării în zona de închidere marginală.
Zgârieturile microscopice lăsate de frezele extradure (2 μm) şi frezele
diamantate cu granulaţie fină (10 μm) sunt destul de adânci pentru a
spori retenţia, fără însă a compromite acurateţea.
Indiferent de atenţia cu care se desfăşoară şlefuirea reducţională
pentru o restaurare de înveliş, folosind o freză torpedo diamantată,
suprafaţa va prezenta un anumit grad de rugozitate. Examinarea atentă
a liniei de terminaţie dezvăluie neregularităţi care vor fi greu de duplicat
la nivelul marginii piesei turnate (Fig. 3-16a şi b).

Fig. 3-16a şi b Studiul folosind microscopul electronic (SEM) al peretelui

axial şi al liniei de terminaţie a unei preparaţii realizată folosind freza
torpedo diamantată pune în evidenţă rugozitatea suprafeţei în zona
pragului în chanfrein.

Fig. 3-16a 35x.

Fig. 3-16b 700x.

Dacă se foloseşte o freză torpedo extradură cu 12 lame la finisarea

suprafeţei axiale după ce şlefuirea reducţională s-a realizat cu o freză
diamantată, suprafaţa va fi mult mai netedă iar linia de terminaţie va
avea mai puţine defecte (Fig. 3-17a şi b). Schärer a demonstrat prin
studiile SEM că o linie de terminaţie netedă şi distinctă este esenţială
pentru ca tehnicianul dentar să poată produce o restaurare bine adaptată
la nivel marginal.

Fig. 3-17a şi b Aceste SEM ilustrează rezultatele şlefuirii reducţionale

axiale şi linia de terminaţie în chanfrein, realizate cu o freză torpedo
diamantată şi apoi netezite cu o freză torpedo extradură.
Fig. 3-17a 35x.

Fig. 3-17b 700x.

 Barkmeier et al. a descoperit că dintre toate instrumentele pe care
le-a testat, inclusiv o freză extradură cu 12 lame, una cu 40 de lame şi o
freză diamantată super fină, freza fissure dreaptă produce bizoul cel mai
neted şi distinct. Examinarea unui bizou ocluzal preparat cu o freză
fissure nedinţată (Fig. 13-18a şi b) dezvăluie un bizou semnificativ mai
neted şi o linie de terminaţie mai distinctă decât a unui bizou preparat cu
o freză flacără diamantată fină (Fig. 13-19a şi b).

Fig. 3-18a şi b Un bizou ocluzal preparat cu o freză diamantată este

rugos.

Fig. 3-18a 35x.

Fig. 13-18b 700x.

Fig. 13-19a şi b Un bizou ocluzal şlefuit folosind o freză nr. 171
extradură este mult mai neted decât unul realizat cu o freză diamantată.

Fig. 3-19a 35x.

Fig. 3-19b 700x.

Bizoul gingival însă, trebuie realizat cu vârful instrumentului şi nu

cu partea laterală. În această zonă a dintelui, nu este practică folosirea
unei freze fissure extradură pentru plasarea bizoului, deoarece vârful plat
va adânci bizoul, ciobi dintele vecin sau leza ţesutul gingival. O freză
flacără diamantată fină va produce un bizou care va prezenta nişte
striaţii orizontale (Fig. 3-20). Dacă bizoul realizat de freza flacără este
retuşat şi finisat cu vărful unei freze flacără extradură lungă (Nr. H48L-
010), va rezulta un bizou mult mai neted (Fig. 3-21).
Fig. 3-20 Acest bizou a fost realizat folosind o freză flacără diamantată
(35x).
Fig. 3-21 Dacă un bizou gingival preparat cu o freză flacără diamantată
este retuşat cu o freză flacără extradură, acesta va fi mult mai neted
(35x).

Bizourile gingivale realizate cu vârfurile altor instrumente rotative

pot oferi rezultate bune pentru practicienii experimentaţi, dar sunt mai
sensibile din punct de vedere tehnic şi mai greu de realizat. Freza
torpedo extradură are tendinţa să producă un bizou şi o linie de
terminaţie cu dâmburi, deoarece nu poate fi ghidată prin contactul cu
peretele axial mai lung (Fig. 3-22). Freza extradură cu 40 de lame
produce un bizou neregulat atunci când se foloseşte vârful instrumentului
(Fig. 3-23). Bizotatoarele de prag gingival, folosite la marginile gingivale
ale preparaţiilor pentru obturaţii din amalgam, nu sunt adecvate pentru
realizarea bizourilor gingivale ale preparaţiilor pentru coroane turnate.
Bizoul creat este neregulat şi rugos (Fig. 3-24).

Fig. 3-22 Bizourile gingivale realizate cu o freza torpedo extradură sunt

mai netede ca cele realizate cu freze diamantate, însă suprafaţa este
ondulată (35x).
Fig. 3-23 Bizoul realizat folosind o freză de finisaj cu 40 de lame nu
este la fel de neted şi bine instrumentat ca unul realizat folosind o freză
extradură cu 6 sau 12 lame (35x).
Fig. 3-24 Bizoul creat cu un bizotator de prag gingival este inacceptabil
de rugos (35x).

Pragul produs de o freză tronconică diamantată (granulaţie medie)

cu vârf plat, este mult prea rugos pentru a permite confecţionarea unei
restaurări cu o adaptare marginală adecvată (Fig. 3-25). Pragurile ar
trebui finisate cu o freză de înfundat pragul şi cu o săpăligă de smalţ
pentru a asigura o linie de terminaţie cât mai netedă posibil (Fig. 3-26).
Fig. 3-25 Pragul realizat folosind o freză diamantată cu vârf plat va
avea o linie de terminaţie foarte neregulată (35x).
Fig. 3-26 Bizoul poate fi îmbunătăţit prin finisarea sa cu o freză de
înfundat pragul şi cu instrumente de mână foarte ascuţite (40x).

Aripioare proximale distincte şi bine finisate pot fi realizate folosind

discuri din hârtie abrazivă. Acestea necesită însă o atingere uşoară
pentru a evita supraîncălzirea şi trebuie schimbate frecvent pentru a
înlătura substanţa dentară cu eficienţă. Folosirea lor este limitată la
zonele din cavitatea orală cu acces bun iar practicianul trebuie să fie
extrem de atent pentru a nu răni pacientul. Deşi pot produce nişte
aripioare foarte netede, cu linii de terminaţie bine definite, discurile prea
abrazive vor crea şanţuri în aripioare iar cele prea uzate vor rotunji linia
de terminaţie.

Fig. 3-27 Această aripioară proximală a fost realizată cu un disc din

hărtie abrazivă de granulaţie medie, urmat de unul cu granulaţie mare.
Se observă rotunjirea liniei de terminaţie în segmentul gingival (35x).

O freză flacără cu margini paralele se poate folosi în locul uneia cu

margini convexe, pentru a produce o aripioară proximală. Capacitatea
acestui instrument de a imbina cu succes aripioarele verticale cu bizoul
gingival orizontal ajută la realizarea unei linii de terminaţie care „curge”
de pe o suprafaţă dentară pe alta. Cu toate acestea, nu se poate
compensa pentru faptul că suprafaţa şlefuită a bizoului, a aripioarei şi
linia de terminaţie nu sunt perfect nedete (Fig. 3-28).

Fig. 3-28 S-a folosit o freză flacără diamantată pentru a prepara

această aripioară. Ea se îmbină armonios cu pragul gingival, dar
suprafaţa şlefuită prezintă striaţii orizontale (25x).

Pentru a realiza linii de terminaţie cu suprafeţe netede pe bizourile

orizontale şi aripioarele verticale, se poate folosi o freză flacără lungă
extradură cu 12 lame (Nr. H48-010) (Fig. 3-29). Acest instrument cu
diametrul de 1 mm este confecţionat dintr-o tijă care are aceeaşi
configuraţie cu cea a frezei flacără extradure. Pentru a atinge o eficienţă
maximă, această freză ar trebui folosită pentru a finisa bizoul sau
aripioara, numai după ce acestea au fost prelucrate folosind o freză
flacără diamantată. Folosirea frezei extradure ca instrument primar de
şlefuire va determina deteriorarea frezei şi crearea unei linii de terminaţie
neadecvate.
Folosirea discurilor diamantate mari nu a fost menţionată în
realizarea acestor preparaţii deoarece după părerea autorilor, în
stomatologia restaurativă modernă nu există loc pentru aceste
instrumente, nici pentru şlefuirea reducţională proximală şi nici pentru
plasarea aripioarelor. Acestea sunt periculoase pentru pacient iar
folosirea lor creşte mult riscul extinderii excesive a preparaţiei.
Fig. 3-29 O freză flacără extradură cu 12 lame a fost folosită pentru a
netezi această aripioară după prelucrarea ei cu freza flacără diamantată
(25x).