Capitolul 1

Principiile biomecanice ale preparaţiilor

Design-ul şi preparaţia unui dinte pentru o restaurare metalică

turnată sau ceramică sunt guvernate de cinci principii:
1. Conservarea structurii dentare
2. Realizarea unei structuri ce prezintă rezistenţă şi retenţie
3. Durabilitatea structurală a restaurării
4. Integritatea marginală
5. Conservarea periodonţiului

Există situaţii în care este necesară abaterea de la unul sau mai

multe principii. De exemplu, un volum de structură dentară sănătoasă va
trebui să fie sacrificat pentru a realiza o retenţie mai bună, pentru a lăsa
spaţiu unei cantitatăţi de material restaurativ (necesar unei restaurări
durabile sau unei faţete fizionomice) şi pentru a oferi restaurării o
inserare mai bună. Este nevoie de o judecată perfectă în ajungerea la un
compromis şi trebuie avută în vedere situaţia individuală a pacientului.

Conservarea structurii dentare

Înlăturarea excesivă a structurii dentare poate avea multe efecte

adverse. Dacă un dinte este subţiat prea mult sau scurtat prea mult, se
va sacrifica din retenţie şi rezistenţă. Hipersensibilitatea termică,
inflamaţia pulpară şi necroza pot fi rezultatele unei apropieri prea mari de
camera pulpară. În tabelele 1-1(maxilar) şi 1-2(mandibular) se oferă
valorile medii ale grosimilor straturilor de dentină şi smalţ pentru dinţii
permanenţi. Aceste tabele pot fi folosite ca ghid în evaluarea volumului
de structură dentară care trebuie înlăturat sau a limitelor până la care se
poate extinde preparaţia.
O abatere frecventă de la acest principiu o reprezintă folosirea fără
discriminare a coroanelor de înveliş integral ceramice în situaţii în care ar
putea fi folosite coroane mixte metalo-ceramice. Este adevărat că
restaurările de înveliş au fost din trecut recunoscute de către clinicieni
pentru rezistenţa şi aderenţa lor superioară. Această idee a fost tolerată
în anii trecuţi datorită anumitor studii. Însă mutarea accentului de pe
coroanele parţiale pe cele de înveliş este mai probabil datorată
convenienţei design-ului. Decizia de a folosi o coroană de înveliş ar
trebui luată numai după eliminarea ca opţiune a unei coroane parţiale pe
motive de retenţie şi estetică.
Conservarea structurii dentare implică mai mult decât simpla
evitare a distrugerii excesive. Aceasta atrage după sine şi realizarea unui
design prin care restaurarea va întări şi proteja dentina şi smalţul rămas,
chiar şi când este necesară sacrificarea în plus a unui mic volum de
substanţă dentară de pe suprafaţa ocluzală în scopul protejării cuspizilor
subiacenţi.
Retenţia şi rezistenţa

Dacă o restaurare nu rămâne ferm ataşată dintelui, aceasta nu îşi

poate îndeplini rolurile funcţionale, biologice şi estetice. Capacitatea sa
de retenţie trebuie să fie suficient de mare încât să reziste forţelor de
dislocare pe care le va întâlni. O estimare a forţelor ocluzale dominante
se poate baza pe observarea abraziei altor dinţi, duritaţea antagoniştilor,
grosimea osului (în care este implantat dintele) şi muşchilor masticatori.
Contrar aşteptărilor studenţilor, suportul pentru o proteză necesita mai
multă, nu mai puţină, retenţie decât este necesară pentru o restaurare
unidentară.
Forma geometrică a preparaţiei este poate cel mai important factor
aflat sub controlul stomatologului şi determină durabilitatea cimentării
sau descimentarea restaurării. Forma geometrică este cea care
determină orientarea interacţiunilor dinte-restaurare pe direcţia forţelor
întâlnite. La rândul ei, aceasta decide dacă cimentul dintr-o anumită
zonă va fi expus la forţe de tensiune, compresiune sau forfecare.
Toate cimenturile prezintă rezistenţă crescută la compresiune,
slabă la tensiune şi medie la forfecare. Cimentul fosfat de zinc, spre
exemplu are rezistenţele la compresiune, forfecare şi tracţiune măsurate
la 14.000 psi, 7.900 psi şi respectiv 1.300 psi. Când într-o zonă a
restaurării acţionează forţe de natură să o separe de dinte, dislocarea
este împiedicată doar de o forţă la tracţiune relativ mică şi de
proprietăţile adezive ale cimentului (Fig. 1-1, A).
Cimenturile dentare aderă în principal prin retenţie mecanică,
proiectându-se în neregularităţile suprafeţelor cu care intră în contact.
Cimentul fosfat de zinc nu prezintă nici o aderenţă specifică, deci nici
cea mai modestă rezistenţă la tracţiune nu intră în acţiune iar cimentul
este detaşat de una dintre suprafeţele cu care este în contact.
Cimenturile policarboxilate şi ionomere de sticlă prezintă o oarecare
aderenţă în condiţii normale, dar rezistenţele lor la tracţiune sunt mici în
comparaţie cu forţele la care sunt supuse. Noua tehnică de lipire a
metalului gravat pe smalţul gravat folosind răşini poate avea o rezistenţă
la tracţiune de 2.270 psi- 2.500 psi în condiţii normale, însă aceste valori
sunt încă prea mici pentru a putea ignora retenţia geometrică şi
rezistenţa oferită de formă.
Dacă forţa aplicată este paralelă cu filmul de ciment (Fig. 1-1 B),
mişcarea de la nivelul suprafeţelor de contact ciment-dinte şi ciment-
metal este limitată mai eficient, datorită proiecţiilor minuscule de ciment
în neregularităţile suprafeţelor, decât dacă forţa este de tracţiune.
Mişcarea în cadrul filmului de ciment este limitată de către rezistenţa sa
la forfecare. O forţă cu direcţie angulară faţă de restaurare se
descompune într-o componentă paralelă şi una perpendiculară pe
suprafeţele cimentate (Fig. 1-1 C). Astfel, cimentul este expus la o
combinaţie de forţe de forfecare şi compresiune şi poate rezista mai bine
decât dacă forţele ar fi pur de forfecare sau tracţiune. O forţă de
compresiune perpendiculară pe filmul de ciment nu poate produce nici o
mişcare a restaurare faţă de dinte, decât dacă este destul de puternică
să strivească cimentul sau să deformeze structurile (Fig. 1-1 D). O
restaurare întâlneşte rar astfel de forţe în timp ce îşi îndeplineşte rolurile.
Retenţia şi rezistenţa pot atinge un nivel maxim dacă restaurarea
are o formă în care cât mai multe suprafeţe să fie expuse la compresiune
şi forfecare, atunci când asupra sa acţionează forţe menite să o disloce.

Fig. 1-1 Direcţia forţei ce acţionează asupra unui segment dintr-o

restaurare determină tipul de stress la care este supus filmul de ciment.
O forţă rezultantă cu direcţie spre exteriorul dintelui este de tracţiune (A),
în timp ce o forţă paralelă cu suprafeţele este de forfecare (B). O forţă cu
direcţie angulară spre dinte va produce o combinaţie de forţe de
compresiune şi forfecare (C). Când forţa este perpendiculară pe dinte,
forţa este de compresiune (D).

În practică, retenţia şi rezistenţa sunt în relaţie strânsă şi de multe

ori nu se poate realiza o distincţie clară între ele. Retenţia este
capacitatea unei preparaţii de a se opune dislocării restaurării aflată pe
axul de inserţie al acesteia. În acest caz, filmul de ciment este supus la
forţe de tensiune şi forfecare. Rezistenţa este capacitatea unei preparaţii
de a se opune dislocării restaurării, sub acţiunea forţelor cu direcţie
apicală, oblică sau orizontală. Acolo unde rezistenţa este eficientă, o
mare parte din filmul de ciment va fi expus compresiunii, deşi unele
segmente tot vor fi supuse la forţe de tensiune şi forfecare.

Retenţia
O restaurare poate fi expusă la forţe „de retragere” de-a lungul
axului de inserţie în timpul masticaţiei alimentelor lipicioase. Dacă
restaurarea este un element de retenţie într-o punte, o forţă cu direcţie
apicală ce acţionează în alt punct al protezei poate determina apariţia
unei forţe de tracţiune cu direcţie ocluzală la nivelul restaurării, datorită
unui efect de pârghie. Există patru factori ce se află sub controlul
stomatologului în timpul realizării preparaţiei şi care influenţează retenţia:
(1) gradul de înclinaţie al suprafeţelor, (2) suprafaţa totală a filmului de
ciment, (3) suprafaţa de ciment expusă forţelor de forfecare şi (4)
porozitatea suprafeţei dentare.

Gradul de înclinaţie
Fig. 1-2 Pe măsură ce gradul de înclinaţie al suprafeţelo unei preparaţii
creşte, capacitatea sa de a fi retentivă pentru o restaurare scade.

Înclinaţia şi retenţia
Capacitatea unei cimentări de a rezista unei forţe depinde în mare
măsură de direcţia forţei în raport cu suprafeţele cimentate. Astfel, ne
vom aştepta ca o înclinaţie cât mai apropiată de paralelism a pereţilor
preparaţiei să ofere o retenţie mai bună. Acest fapt a fost verificat
experimental de către Jorgensen, care a descoperit că retenţia este
invers proporţională cu gradul de înclinaţie (Fig. 1-2). Teoretic, cea mai
retentivă preparaţie ar fi una cu pereţi paraleli. Însă, pentru a permite o
mai bună aşezare a restaurare în timpul cimentării, pereţii trebuie să aibe
o oarecare înclinaţie. O înclinaţie între 2 şi 6,5 grade este considerată a
fi optimă. Acest interval este bazat pe o înclinaţie de aproximativ 3 grade
realizată la fiecare perete, intern sau extern, de către suprafaţa laterală a
unei freze tronconice. Rezultatul ar fi o înclinaţie generală sau un unghi
de convergenţă de 6 grade (Fig. 1-3).

Fig. 1-3 Pentru a produce o înclinaţie optimă de 6 grade, sau un unghi

de convergenţă, fiecare perete axial opus ar trebui să aibe o înclinaţie de
3 grade.

Studii curente ale preparaţiilor coronare realizate de studenţi,

indică înclinaţii de 13-29 grade (în medie). Modele luate la întâmplare din
laboratoare comerciale de către Eames et al. au fost găsite cu o
înclinaţie generală medie de 20 grade. Kent şi asociaţii au descoperit
înclinaţii ale preparaţiilor, realizate de practicieni experimentaţi, de 8,6-
26,6 grade, în funcţie de localizarea în cavitatea bucală şi accesibilitatea
vizuală. Şanţurile au fost observate ca fiind semnificativ mai puţin
înclinate. Rezultatul (în medie) acelui studiu a fost 14,7 grade.
O convergenţă totală de 16 grade a fost propusă ca fiind realizabilă
din punct de vedere clinic, oferind totodată o retenţie adecvată. Tendinţa
stomatologilor de a înclina prea mult pereţii preparaţiilor trebuie
corectată, în scopul de a produce înclinaţie minimă şi retenţie maximă în
orice situaţie dată.

Suprafaţa de acoperire
Evident, cu cât este mai întins filmul de ciment ce aderă la
preparaţie şi la detaliile interne ale restaurării, cu atât va creşte şi retenţia
restaurării. Deci, cu cât este mai întinsă suprafaţa preparaţiei, cu atât
creşte retenţia restaurării. Suprafaţa totală a preparaţiei este influenţată
de mărimea dintelui, de suprafaţa de acoperire a restaurării şi de
particularităţi cum ar fi şanţurile şi casetele realizate în preparaţie.

Suprafaţa supusă forţei de forfecare

Mai importanta pentru retenţie decât suprafaţa totală de ciment,

este suprafaţa cimentului care va fi expusă forţei de forfecare şi nu de
tracţiune. Pentru a micşora posibilitatea dislocării, este esenţial să
minimalizăm stress-ul de tracţiune. Pentru a ne folosi de rezistenţa
cimentului la forfecare, preparaţia trebuie să aibe pereţi opuşi paraleli,
ex.: două suprafeţe ale preparaţiei, aflate în planuri diferite, trebuie să fie
aproape paralele între ele şi cu axul de inserţie al restaurării. Suprafeţele
opuse pot fi interne sau externe, ex.: pereţii axiali ai unei preparaţii
pentru o coroană de înveliş (Fig. 1-5). Este posibilă şi o combinaţie de
pereţi interni şi externi paraleli. Având pereţii realizaţi în această
configuraţie, restaurarea poate fi dislocată abia după ce este depăşită
rezistenţa cimentului la forţele de forfecare.
Fig. 1-4 O restaurare de tip inlay (A) se bazează pe retenţia internă
pentru a o menţine în preparaţia sa. Retenţia internă este realizată prin
adaptarea unei restaurări la doi sau mai mulţi pereţi interni opuşi, uşor
divergenţi (săgeţi, B).

Fig. 1-5 O coroană (A) depinde în primul rând de retenţia externă, care
se opune dislocării. Retenţia externă este realizată prin adaptarea
restaurării la pereţii externi axiali opuşi ai preparaţiei (săgeţi, B).
Fig. 1-6 Retenţia este îmbunătăţită prin limitarea posibilelor direcţii de
dislocare sau inserţie. Un bont ascuţit excesiv are un număr infinit de
direcţii în care o coroană poate fi dislocată (A). Adăugarea de şanţuri
laterale cu pereţi paraleli (B) limitează direcţiile de dislocare la una
singură, scăzând probabilitatea acesteia.

Fig. 1-7 O preparaţie pentru o coroană mixtă metalo-ceramică prezintă

un traseu de inserţie limitat, având o retenţie excelentă (A). Însă, dacă
unul dintre cei patru pereţi axiali lipseşte sau rămâne neacoperit (B),
potenţialele trasee de dislocare sunt înmulţite dramatic, iar retenţia este
compromisă.
Fig. 1-8 Când un perete axial rămâne neacoperit, retenţia poate fi
sporită prin adăugarea de şanţuri (A), casete (B) sau puţuri pentru pivoţi
(C).

Pentru a mări suprafaţa de ciment aflată sub acţiunea forţelor de

forfecare, numărul traseelor posibile de inserţie şi dezinserţie trebuie
limitat la un singur traseu. Pe cât este posibil, suprafeţele preparaţiei
trebuie să fie paralele cu axul de inserţie. O preparaţie cu suprafeţele
prea înclinate prezintă multe direcţii în care o forţă de tracţiune poate
disloca coroana (Fig. 1-6 A); o restaurare inserată pe o asemenea
preparaţie va întâlni multe astfel de forţe. Prin adăugarea unor elemente
la preparaţie, astfel încât o singură forţă dintr-o anumită direcţie să poată
mişca restaurarea, fără a comprima filmul de ciment pe una sau mai
multe suprafeţe, retenţia este crescută (Fig. 1-6 B). Chiar şi împotriva
unei forţe pe direcţie axială, aceste elemente sporesc retenţia, nu numai
pentru că măresc suprafaţa filmului de ciment, dar şi pentru că suprafaţa
adăugată este supusă strict forţelor de forfecare şi nu de tracţiune.
O preparaţie pentru o coroană de înveliş prezintă retenţie
excelentă deoarece pereţii mezial, distal, oral şi vestibular limitează mult
traseele de inserţie/dezinserţie (Fig. 1-7 A). Însă dacă faţa vestibulară
este lăsată neacoperită, restaurarea inserată pe această preparaţie
poate fi dislocată spre oral, incizal sau orice direcţie intermediară (Fig. 1-
7 B). Pentru a spori retenţia, se adaugă şanţuri, casete sau puţuri pentru
pivoţi (Fig. 1-8). Aceste elemente pot fi folosite şi pentru a spori retenţia
dinţilor sever lezaţi.
Pentru ca un şanţ să poată compensa pentru peretele vestibular
rămas neacoperit, peretele oral al şanţului trebuie să fie bine definit şi
perpendicular pe suprafaţa axială învecinată (Fig. 1-9 A). Altfel, o forţă
de dislocare cu direcţie orală poate determina alunecarea coloanelor de
metal de-a lungul planurilor înclinate ale pereţilor orali ai şanţurilor
proximale (Fig. 1-9 B).
Înălţimea preparaţiei este şi ea un factor important în retenţie: o
preparaţie mai înaltă oferă o mai bună retenţie decât una scundă. Acest
fapt se datorează, într-o oarecare măsură suprafeţei mai mari (Fig. 1-10),
şi faptului că diferenţa de suprafaţă dintre o preparaţie înaltă şi una
scundă este supusă forţelor de forfecare şi nu de tracţiune.
Datorită suprafeţei mai mari, o preparaţie cu un diametru mai mare
(şi circumferinţă) va oferi o retenţie mai bună decât o preparaţie egală ca
înălţime dar mai îngustă (Fig. 1-11).

Fig. 1-9 O forţă cu direcţie orală ce acţionează asupra unei coroane ¾

este eficient contracarată dacă pereţii orali ai şanţurilor sunt
perpendiculari pe axul de desinserţie (A). Însă pereţii şanţurilor în formă
de „V” vor acţiona ca planuri înclinate care vor determina în final
îndepărtarea pereţilor restaurării (B).
Fig. 1-10 În condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt constanţi, suprafaţa
filmului de ciment este direct proporţională cu retenţia. Astfel, o
restaurare pe o preparaţie înaltă (A) va putea rezista împotriva unei forţe
care ar disloca o restaurare de pe o preparaţie mai scundă, dar de
diametru egal (B). Dublând înălţimea preparaţiei, aproape că se
dublează suprafaţa pereţilor axiali.

Fig. 1-11 Dintre două preparaţii cu înălţime şi înclinaţie egale, cea mai
lată (A) va oferi retenţie mai bună decât cea mai îngustă (B). Dublând
diametrul unei preparaţii, se dublează şi suprafaţa pereţilor axiali aflată
sub acţiunea forţelor de forfecare şi creşte de patru ori aria de pe faţa
ocluzală, unde cimentul se află sub tensiune.
Rugozitatea suprafeţelor

Deoarece adeziunea cimenturilor dentare depinde în principal de

proiecţiile cimentului în neregularităţile microscopice si recesurile
suprafeţelor cimentate, dintele preparat nu trebuie să fie 100% finisat.
Øilo şi Jorgensen au descoperit că retenţia restaurărilor turnate şi
cimentate cu fosfat de zinc pe modele de testare cu înclinaţia bontului de
10 grade, este de două ori mai mare la preparaţiile cu microstriaţii de 40
μm decât la cele cu microstriaţii de 10 μm. Smith nu a descoperit nici o
diferenţă semnificativă la cimentarea pe modele având bonturi cu
înclinaţie de 14 grade, gradele de rugozitate avand coeficientul de
variabilitate de 24, de la cea mai netedă la cea mai rugoasă suprafaţă.

Rezistenţa

Rezistenţa previne dislocarea unei restaurări aflată sub acţiunea

unor forţe cu direcţie apicală, oblică sau orizontală. Dacă filmul de ciment
este întrerupt datorită alunecării sau înclinării restaurării chiar şi cu o
fracţiune de milimetru, restaurarea este compromisă datorită influxului de
fluide, dizolvării cimentului şi cariilor recurente. Rezistenţa la alunecare
sau înclinare trebuie să fie generată de o preparaţie, realizând pereţi
care să blocheze deplasările anticipate. Cu cât o suprafaţă este mai
apropiată de perpendicularitate faţă de o forţă, rezistenţa este mai mare
deoarece cimentul va fi supus forţelor de compresiune, iar eşecul este
datorat mai mult forfecării decât compresiunii.

Efectul de pârghie şi rezistenţa

Cele mai puternice forţe întâlnite de o restaurare sunt pe direcţie

apicală şi pot produce tensiune şi forfecare prin intermediul efectului de
pârghie. Efectul de pârghie, probabil cel mai important determinant al
descimentărilor restaurărilor, apare atunci când linia de acţiune a unei
forţe se transmite în afara structurilor dentare de suport, sau atunci când
structurile se îndoaie. De dragul simplicităţii, toate structurile din
exemplele următoare vor fi considerate rigide.
Dacă forţa este transmisă prin marginea unei coroane, nu va exista
vreo înclinare a restaurării (Fig. 1-12 A). Pe toate feţele restaurării,
marginile sunt susţinute de preparaţie. Forţa rezultantă are tendinţa să
ajute la aşezarea coroanei. Dacă suprafaţa ocluzală a restaurării este
mare, chiar şi o forţă cu direcţie verticală poate fi transmisă în afara
marginilor de suport si poate produce o rezultantă distructivă (Fig. 1-12
B). Acest incident se poate întâmpla şi la restaurările pe dinţii înclinaţi
sau pe dinţii suporţi de punte cu extensie.
 O forţă ce acţionează asupra unei restaurări pe o direcţie oblică
poate produce o linie de acţiune ce va fi transmisă în afara structurii de
suport dentare (Fig. 1-13). Punctul marginal care se află la cea mai mică
distanţă de linia de acţiune va fi punctul de sprijin al restaurării împotriva
forţei, sau centrul de rotaţie. Magnitudinea rezultantei produse este egală
cu valoare forţei înmulţită cu braţul forţei (perpendiculara dusă din
punctul de sprijin pe linia de acţiune). În echilibru, acest moment al forţei
este contrabalansat de toate forţele tensile, de forfecare şi de
compresiune ce se dezvoltă în filmul de ciment. Cu cât aceste forţe
rezistente se dezvoltă mai departe de punctul de sprijin, cu atât creşte
avantajul lor mecanic. Dacă se duce o perpendiculară din punctul de
sprijin pe filmul de ciment de pe peretele opus al preparaţiei, punctul în
care această perpendiculară va intersecta filmul de ciment imediat
proximal va fi numit punct tangent. În acest punct, arcul de rotaţie în jurul
punctului de sprijin este tangent la suprafaţa preparaţiei, iar filmul de
ciment este supus strict la forţe de forfecare. Toate punctele situate
ocluzal faţă de punctul tangent vor fi supuse la combinaţii de forţe de
forfecare şi compresiune. Componenta compresivă a forţei creşte pe
măsură ce creşte distanţa dintre punctul studiat şi punctul tangent. Un
punct situat în vecinătatea terminaţiei ocluzale a preparaţiei va oferi mai
multă rezistenţă decât un punct situat lângă punctul tangent, nu numai
pentru că va avea un avantaj mai mare datorită braţului forţei mai lung,
dar şi pentru că forţa va fi transmisă pe o pantă mai abruptă spre
suprafaţa preparaţiei.
Dacă se desenează o linie ce uneşte toate punctele tangente ale
tuturor arcurilor din jurul axei de rotaţie, filmul de ciment de-a lungul
acestei linii va fi supus strict forfecării de către toate forţele ce acţionează
perpendicular pe axa de rotaţie (Fig. 1-14). Suprafaţa încercuită de
această linie tangentă a foste denumită „suprafaţă de rezistenţă” de
către Hegdahl şi Silness. Filmul de ciment supraiacent acestei suprafeţe
este supus unor grade diferite de compresiune şi forfecare, în timp ce
toate celelalte puncte ale preparaţiei vor fi supuse unui anumit grad de
tensiune şi vor contribui în mică măsură la rezistenţa preparaţiei.
Fig. 1-12 Când linia de acţiune a unei forţe trece prin marginile
restaurării, nu sunt produse alte forţe secundare de tracţiune (A). Când
linia de acţiune se transmite în afara marginilor restaurării, rezultanta are
tendinţa să încline sau să rotească restaurarea în jurul unui punct de pe
marginea sa.
Fig. 1-13 În punctul P 1, arcul de rotaţie este tangent la suprafaţa
preparaţiei, iar filmul de ciment este supus doar forţelor de forfecare. În
P2 şi în toate celelalte puncte situate ocluzal de P 1, există o componentă
de compresie ce creşte pe măsură ce punctul ales este mai îndepărtat
de P1. În P3 şi în toate punctele situate apical faţă de punctul tangent,
există componente de tensiune. Rezistenţa mecanică este oferită numai
de punctele situate ocluzal faţă de punctul tangent.
Fig. 1-14 Dacă se unesc punctele tangente ale tuturor arcurilor de
rotaţie din jurul unei axe date, ele formează linia tangentă. Suprafaţa
situată deasupra liniei tangente (roşu) este suprafaţa de rezistenţă, care
previne înclinarea unei restaurări (după Hegdahl şi Silness). Pentru ca o
preparaţie să aibe o rezistenţă eficientă, linia tangentă ar trebui să se
întindă cel puţin până la jumătatea inferioară a preparaţiei.

Înălţimea preparaţiei şi rezistenţa

Înălţimea preparaţiei are o influenţă puternică asupra rezistenţei.

Dacă o preparaţie este scurtată, proporţional va fi micşorată şi suprafaţa
de rezistenţă (Fig. 1-15). Capacitatea unei restaurări de a se împotrivi
înclinării nu depinde numai de preparaţie, ci şi de valoarea (crescută sau
scăzută) a momentului forţei. Dacă două coroane de înălţime inegală
sunt aşezate pe două preparaţii de înălţime egală şi sunt supuse unor
forţe identice, coroana cea mai lungă este cea mai probabilă să cedeze
deoarece forţa ce acţionează asupra ei are braţul mai lung (Fig. 1-16 şi
1-17).
Când o coroană relativ înaltă trebuie realizată pe o preparaţie
scundă, se adaugate elemente de rezistenţă cum ar fi un miez susţinut
de pivoţi.
Fig. 1-15 Micşorând înălţimea unei preparaţii cu o anumită angulaţie
determină o scădere disproporţionată a suprafeţei de rezistenţă. O
coroană cu pereţi axiali relativ înalţi poate face faţă mai bine unei forţe
puternice menită să o încline. Deşi preparaţia B este mai înaltă decât
jumătatea preparaţiei A, suprafaţa sa de rezistenţă este mai mică decât
jumătate din suprafaţa de rezistenţă a preparaţiei A. Coroana aşezată pe
preparaţia B va ceda în faţa unei forţe în faţa căreia coroana aşezată pe
preparaţia A va rezista cu uşurinţă.

Fig. 1-16 O coroană scurtă aşezată pe o preparaţie scurtă este mai

puţin probabil să cedeze decât o coroană inalta aşezată pe o preparaţie
scurtă. Rezistenţa acestei preparaţii (A) este destul de mare încât să
împiedice înclinarea coroanei aflată sub acţiunea forţei. Deşi preparaţia
şi forţa din cazul B sunt identice cu cele din cazul A, coroana va ceda
datorită înălţimii mai mari a coroanei.
Fig. 1-17 Lungimea braţului primar al forţei reprezintă cea mai mică
distanţă (perpendiculară) de la linia de acţiune a forţei la cea mai
apropiată margine. În cazul coroanei scurte, forţa menită să o disloce
este mică deoarece braţul primar al forţei este mic (A). În cazul coroanei
mai lungi (B), aceeaşi forţă are un moment mai mare deoarece linia sa
de acţiune este mai îndepărtată de punctul de rotaţie.

Fig. 1-18 Datorită diametrului mai mic, linia tangentă a acestei preparaţii
subţiri cade la un nivel coborât pe peretele opus axei de rotaţie,
rezultatul fiind o suprafaţă de rezistenţă mare (A). Preparaţia B este mai
groasă decât preparaţia A, dar înălţimile şi gradele lor de înclinaţie sunt
egale. Datorită razei mult mai mari a arcului de rotaţie (B), aria sa de
rezistenţă este mai mică decât cea a preparaţiei mai subţiri.

Rezistenţa şi lăţimea

Cum a fost explicat mai devreme, o preparaţie mai lată are o

retenţie mai bună decât o preparaţie de înălţime egală dar mai subţire. În
anumite circumstanţe, o coroană pe o preparaţie pe un dinte subţire
poate avea o rezistenţă mai bună la înclinare decât una pe un dinte mai
lat. Aceasta pentru că coroana de pe dintele mai subţire are o rază de
rotaţie mai scurtă, rezultatul fiind o linie tangentă mai coborâtă şi o
suprafaţă de rezistenţă crescută (Fig. 1-18). Acest avantaj este
determinat, în parte, de către braţul forţei mai mic la dintele subţire şi de
către suprafaţa axială redusă.
Rezistenţa unei preparaţii pe un dinte gros şi scund poate fi mult
crescută prin adăugarea şanţurilor (Fig. 1-19). Deoarece raza de rotaţie
dintre punctul de sprijin şi şanţul adăugat este mai scurtă, arcul de rotaţie
este tangent la suprafeţele de rezistenţă de pe pereţii şanţului într-un
punct mai coborât. O mare suprafaţă din şanţ formează cu arcul de
rotaţie o pantă relativ abruptă, oferind rezistenţă crescută.
Fig. 1-19 Rezistenţa scăzută a unei preparaţii scurte şi groase (A) poate
fi crescută prin adăugarea şanţurilor verticale (B). Privind din lateral (C),
se poate observa că arcul reazei r2 este oprit cu eficienţă de suprafaţa de
rezistenţă a pereţilor şanţului, în timp ce arcul razei r 1 întâlneşte
rezistenţă puţină sau nulă pe peretele axial opus.

Fig. 1-20 Suprafaţa de rezistenţă a preparaţiei scade odată cu

creşterea înclinaţiei sale. În cazul formei cilindrice, cu înclinaţie laterală
0, suprafaţa de rezistenţă acoperă jumătate din suprafaţa pereţilor axiali
(A). În cazul unui bont cu înclinaţie ideală, suprafaţa de rezistenţă
acoperă puţin sub jumătate din suprafaţa pereţilor axiali (B). În cazul unui
bont înclinat excesib (20 de grade), suprafaţa de rezistenţă este limitată
la o arie mică în vecinătatea suprafeţei ocluzale (C).

*Calculele se bazează pe presupunerea că preparaţia este simetrică,

având pereţi axiali drepţi şi o suprafaţă de maximă rezistenţă ce acoperă
80% din înălţimea preparaţiei.
†Acesta este gradul maxim de înclinaţie laterală pentru înălţimea şi
diametrul dat.
Legendă:
Preparation dimensions = dimensiunile preparaţiei
Preparation taper = grad de înclinaţie laterală
Preparation diameter = diametrul preparaţiei
Preparation height = înălţimea preparaţiei
Degrees = grade

Gradul de înclinaţie laterală şi rezistenţa

Suprafaţa de rezistenţă a unei preparaţii cilindrice va acoperi

jumătate din suprafaţa axială totală (Fig. 1-20 A). Pe măsură ce creşte
gradul de înclinaţie, linia tangentă se apropie de suprafaţa ocluzală iar
suprafaţa de rezistenţă scade (Fig. 1-20 B şi C). Cu cât o preparaţie are
un grad de înclinaţie laterală mai mare, cu atât este mai puţin rezistentă.
Un dinte scurt poate fi cu uşurinţă înclinat excesiv până la stadiul în care
nu mai prezintă deloc rezistenţă.
O preparaţie lungă şi subţire poate avea un grad de înclinaţie
laterală mai mare decât una scurtă şi groasă, fără a fi mai puţin
rezistentă. În mod contrar, pereţii unei preparaţii scurte şi groase trebuie
să fie cât mai apropiaţi de paralelism pentru a avea o rezistenţă
adecvată. Gradul de înclinaţie laterală permis unei preparaţii este direct
proporţional cu raportul înălţime/grosime. Gradul de înclinaţie al
preparaţiei care încă oferă o suprafaţă optimă de rezistenţă, în cazul
unei preparaţii în care înălţimea este egală cu lăţimea, este dublu faţă de
cel permis unei preparaţii în care înălţimea este jumătate din lăţime (Fig.
1-21). Gradele de înclinaţie laterală maxime permise pentru o varietate
de înălţimi şi lăţimi ale preparaţiilor sunt trecute în tabelul 1-3.
Formulele folosite în calcularea unghiurilor de convergenţă
(gradelor de înclinaţie laterală) permise şi în determinarea înălţimii
punctului de tangenţă şi a înălţimii preparaţiei sunt:

T= arcsin(2r/w)
r= (w sinT)/2
h= [w tan(90°-T/2]/2

Unde:
T= unghiul de convergenţă (în grade)
r= înălţimea punctului de tangenţă (în mm)
w= lăţimea preparaţiei (în mm)
h= înălţimea preparaţiei (în mm)
Fig. 1-21 Gradul de înclinaţie al pereţilor unei preparaţii care oferă o
rezistenţă optimă este dependent de raportul înălţime/lăţime. O
preparaţie cu raportul înălţime/lăţime de 1:1 (A) poate suporta un grad de
înclinaţie laterală de 15° fără a fi compromisă rezistenţa sa. O preparaţie
cu un raport de 1:2 (B) poate avea înclinaţia pereţilor laterali nu mai mare
de 7°, valorile mai crescute compomiţând sever rezistenţa. Rezistenţa
este considerată arbitrar optimă dacă suprafaţa de rezistenţă ocupă cel
puţin jumătate din suprafaţa axială totală.

Rotaţia şi axa verticală

Deşi exemplele precedente au tratat exclusiv înclinarea sau rotaţia

restaurării în jurul unei axe orizontale, este posibilă şi rotaţia acesteia în
jurul unei axe verticale. Atunci când o coroană este supusă unei forţe
excentrice orizontale, momentele forţei se situează atât pe o axă vericală
cât şi pe una orizontală (Fig. 1-22). O coroană ¾ fără şanţuri prezintă
rezistenţă scăzută la dislocare prin rotaţie (Fig. 1-23 A). Adăugarea
şanţurilor determină apariţia unei zone de rezistenţă aflată în unghi drept
cu axul de rotaţie, blocându-l cu eficienţă (Fig. 1-23 B).
Este posibil ca o coroană totală realizată pe o preparaţie cilindrică
să se rotească destul de mult încât să rupă adeziunea la cimentul dentar
(Fig. 1-24 A). Forme geometrice cum sunt şanţurile şi „aripile” (Fig. 1-24
B) cresc rezistenţa prin blocarea rotaţiei în jurul axului vertical.

Fig. 1-22 Componenta orizontală a unei forţe ocluzale poate influenţa

rotaţia unei coroane în plan orizontal.
Fig. 1-23 O coroană parţială fără şanţuri (A) prezintă rezistenţă mică la
rotaţia în jurul axului vertical. Când sunt prezente şanţurile, pereţii lor
orali oferă rezistenţă prin blocarea arcului de rotaţie (B).
Fig. 1-24 Simetria axială a unei coroane totale poate permite rotaţia
restaurării în jurul preparaţiei (A). Rezistenţa poate fi dobândită prin
formarea de planuri verticale (aripile) care sunt perpendiculare pe arcul
de rotaţie (B).
Fig. 1-25 Traseul ideal de inserţie pentru o coroană totală sau parţială
pe un dinte posterior este paralel cu axul dintelui.

Fig. 1-26 Dacă traseul de inserţie al unei coroane ¾ pe un dinte

anterior este realizat paralel cu axul lung al dintelui, rezultatul va fi
afişarea inutilă a metalului din componenţa coroanei (A). Traseul de
inserţie preferat pentru o preparaţie pe un dinte anterior este paralel cu
2/3 incizale ale feţei vestibulare ale dintelui (B). Astfel, nu numai că se
evită afişarea componentei metalice, dar va fi posibilă realizarea de
şanţuri mai lungi şi în consecinţă mai retentive.

Traseul de inserţie

Înainte de a se începe şlefuirea materiei dentare, trebuie stabilită o

cursă de inserţie a restaurării ţinându-se cont de principiile discutate
anterior. Acest fapt este în special important la prepararea dinţilor stâlpi
de punte, deoarece trebuie realizate multiple trasee de inserţie paralele
între ele. Cursa de inserţie trebuie aleasă astfel încât marginile
restaurărilor să se potrivească perfect cu liniile de terminaţie ale
preparaţiilor respective, fără să fie nevoie de o adaptare prea invazivă.
Această cursă de inserţie nu trebuie să depăşească limitele camerei
pulpare sau ale altor dinţi.
Cursa de inserţie pentru o coroană totală sau parţială realizată pe
un dinte posterior trebuie să fie paralelă cu axul lung al dintelui (Fig. 1-
25). Însă, realizând cursa de inserţie a unei coroane ¾ pe un dinte
anterior paralelă cu axul lung al dintelui, va determina afişarea inestetică
a metalului de pe faţa mezială (Fig. 1-26 A). Restul de substanţă dentară
de la nivelul marginii incizale va deveni susceptibil la fracturare. De
aceea, în cazul unei coroane ¾ pe un dinte anterior, cursa de inserţie ar
trebui să fie paralelă cu 2/3 incizale ale feţei vestibulare (Fig. 1-26 B),
evitând aproape în totalitate afişarea componentei metalice. Această
înclinaţie permite totodată realizarea unor şanţuri mai lungi, mai
rezistente şi mai retentive.

Fig. 1-27 Cursa de inserţie a unei coroane totale pentru un dinte

posterior este realizată de obicei, paralelă cu axul lung al dintelui (A). Un
dinte înclinat trebuie restaurat în mod diferit (B). Dacă traseul de inserţie
al unei coroane pentru un dinte înclinat este paralel cu axul dintelui,
coroana nu va putea fi aşezată într-un mod optim datorită structurilor
adiacente dintelui care intervin în calea traseului de inserţie (C). Cursa
de inserţie corectă în acest caz este perpendiculară pe planul ocluzal
(D).

În mod normal, pentru ca o coroană totală să aibe durabilitate

structurală optimă şi contururile adecvate, cursa de inserţie trebuie să fie
paralelă cu axul lung al dintelui (Fig. 1-27 A). Însă, dacă dintele este
înclinat (Fig. 1-27 B), o cursă de inserţie paralelă cu axul lung al dintelui
poate fi întreruptă de contururile proximale ale dinţilor vecini (Fig. 1-27
C). În acest caz, traseul de inserţie este realizat perpendicular pe planul
ocluzal (Fig. 1-27 D).
Fig. 1-28 Un dinte a migrat în spaţiul format de un proces carios vechi
(A). Un traseu vertical de inserţie nu va permite aşezarea corectă a
coroanei fără a fi înlăturată o cantitate excesivă de substanţă dentară din
suprafaţa proximală a dintelui vecin (B). Această problemă poate fi
rezolvată într-un mod mai puţin destructiv prin înclinarea cursei de
inserţie puţin spre mezial şi înlăturând o cantitate minimă de smalţ din
ambii dinţi vecini (C). Dinţii cu înclinaţii severe pot necesita tratament
ortodontic (în scopul obţinerii spaţiului necesar) înainte de protezare.
Fig. 1-29 Privind cu un singul ochi de la o distanţă de 30 cm (distanţă
de citit), pot fi văzute toate suprafeţele axiale ale unei preparaţii, dacă
aceasta are unghiul de convergenţă ideal (6 grade).
Fig. 1-30 Niciodată nu trebuie folosită vederea cu ambii ochi pentru a
evalua gradul de înclinaţie laterală al unei preparaţii. Cu ambii ochi
deschişi, o preparaţie care este insuficient şlefuită poate apărea ca
având un grad de înclinaţie laterală acceptabil.

Lipsa îndelungată a contactului dento-dentar proximal este de

obicei însoţită de înclinarea dintelui în spaţiul rămas liber (Fig. 1-28 A).
Când se petrece acest fenomen, este posibil ca o cursă de inserţie
paralelă cu axul dintelui să nu permită aşezarea coroanei, chiar dacă
peretele său distal este sever subconturat (Fig. 1-28 B). Spaţiul dintre
dinţii adiacenţi trebuie lărgit astfel încât să fie mai mare decât diametrul
mezio-distal al dintelui preparat la nivelul liniei de terminaţie gingivală. Un
compromis acceptabil poate fi atins înclinând traseul de inserţie astfel
încât prin eliminarea unor cantităţi egale de smalţ din dinţii vecini, să
poată fi posibilă aşezarea corectă a coroanei (Fig. 1-28 C). Dacă lipsa de
spaţiu ar necesita înlăturarea a peste 50% din grosimea smalţului
oricărui dinte vecin, atunci dinţii ar trebui separaţi şi trataţi ortodontic.
Orice proeminenţă sau şlefuire insuficientă trebuie corectată pentru
a nu fi împiedicată aşezarea adecvată a coroanei. Pentru a evalua
unghiul de convergenţă, se examinează preparaţia cu un singur ochi, de
la o dinstanţă de 30 cm sau 12 in. (Fig. 1-29). Astfel, la o preparaţie cu
un unghi de incidenţă optim, se pot observa toţi pereţii axiali. Privind cu
ambii ochi, eroarea în evaluarea unghiului de comvergenţă poate fi chiar
şi de 8 grade (Fig. 1-30).

Fig. 1-31 Acolo unde nu este posibil examenul vizual direct, se poate
folosi oglinda orală. Dacă gradul de înclinaţie laterală este corect, va fi
vizibil în întregime pragul gingival, în exteriorul circumferinţei feţei
ocluzale.
Fig. 1-32 Potrivirea curselor de inserţie pentru dinţii stâlpi ai unei punţi
poate fi realizată prin adaptarea onglinzii la una dintre preparaţii şi apoi,
mişcând (mişcare de translaţie) mâna care ţine oglinda până se
centrează pe cea de-a doua preparaţie, fără însă a înclina sau roti
oglinda. Întreg pragul celei de-a doua preparaţii trebuie să fie vizibil.
Dacă este necesară schimbarea angulaţiei oglinzii la examinarea celei
de-a doua preparaţii, atunci cele două trasee de inserţie nu corespund şi
trebuie efectuate corecturi.

Deoarece este dificil de examinat unele preparaţii prin inspecţie vizuală

directă, se poate folosi oglinda orală (Fig. 1-31). Examinând preparaţia
cu un singur ochi dintr-o poziţie fixă, trebuie să fie vizibilă întreaga linie
de terminaţie gingivală, vizualizarea sa nefiind obstrucţionată de către
nici o formaţiune a preparaţiei sau a vreunui dinte vecin. Pentru a verifica
dacă traseele de inserţie sunt paralele în cazul dinţilor stâlpi de punte, se
centrează una dintre preparaţii cu oglinda. Apoi, menţinând o priză
fermă, oglinda este mişcată prin translaţie, fără a i se schimba angulaţia,
până ce este centrată pe a doua preparaţie (Fig. 1-32). Dacă angulaţia
oglinzii trebuie schimbată pentru a vizualiza toate liniile de terminaţie,
atunci există o discrepanţă între cursele de inserţie ale preparaţiilor.
Fig. 1-33 Spaţiul interocluzal aflat superior faţă de cuspizii meziali ai
unui dinte înclinat poate fi suficient pentru a permite aşezarea unei
coroane, fără a mai fi nevoie de şlefuire reducţională. Şlefuirea ocluzală
uniformă într-un astfel de caz va produce un spaţiu prea mare pentru
restaurare şi un perete mezial scurtat inutil (A). Trebuie eliminată o
cantitate strict necesară de materie dentară astfel încât să încapă
restaurarea (B). Este posibil ca în anumite zone ale feţei ocluzale să nu
fie nevoie de şlefuire reducţională.

Durabilitatea structurală a restaurării

Componenta metalică turnată trebuie să fie suficient de rigidă

astfel încât să nu îndoaie sau rupă filmul de ciment dentar subiacent. În
consecinţă, trebuie înlăturată o cantitate suficientă de materie dentară în
scopul de a crea spaţiul necesar restaurării, dar în acelaşi timp nu
trebuie înlăturate contururile normale ale dintelui. Există trei etape ale
preparării în care se decide durabilitatea structurală a dintelui: (1)
şlefuirea reducţională ocluzală şi (2) axială, şi (3) elemente de
consolidare.
Şlefuirea reducţională ocluzală

Trebuie şlefuită suficientă materie dentară de pe suprafaţa ocluzală

astfel încât atunci când restaurarea este angrenată în ocluzie ideală, va
fi destul de groasă pentru a nu se găuri datorită abraziei. Grosimea
peretelui ocluzal al restaurării poate varia în funcţie de materialul
restaurativ folosit. O coroană din aur necesită o şlefuire reducţională de
1,5 mm din cuspizii funcţionali şi 1,0 mm din cei nefuncţionali. Metalele
mai dure necesită mai puţin spaţiu. Dacă o feţetă ceramică va fi înălţată
până pe faţa ocluzală, atunci va fi necesar un spaţiu de încă 0,5 mm.

Fig. 1-34 Şlefuirea reducţională ocluzală corectă respectă planurile

anatomice ale dintelui (A). Dacă faţa ocluzală este redusă la o suprafaţă
plană, rezultatul va fi o grosime insuficientă a materialului restaurativ la
nivelul şanţurilor şi fosetelor (B). Şlefuirea într-un singur plan necesară
unei grosimi adecvate de metal din zona şanţului central va determina o
pierdere inutilă de dentină la nivelul coarnelor pulpare şi o micşorare
excesivă a pereţilor axiali, pierzându-se astfel şi din retenţie (C).

Volumul de materie dentară înlăturat nu este întotdeauna strict egal

cu volumul de care este nevoie pentru o restaurare. De multe ori, o zonă
a unui dinte înclinat este deja inferior planului ideal de ocluzie şi va
necesita mai puţină şlefuire reducţională decât în cazul unui dinte aflat
deja în planul ideal de ocluzie (Fig. 1-33).
Şlefuirea reducţională ocluzală trebuie să respecte planurile
geometrice înclinate care caracterizează coroana dentară subiacentă şi,
în acelaşi timp planurile majore ale cuspizilor antagonişti (Fig. 1-34 A).
Trebuie evitată crearea de planuri abrupte cu unghiuri ascuţite, deoarece
acestea pot amplifica stress-ul ce acţionează asupra restaurării şi pot
împiedica aşezarea sa corectă. Pentru a micşora acest stress, trebuie
rotunjite unghiurile, evitată crearea de şanţuri foarte adânci pe faţa
ocluzală iar angulaţia dintre planurile ocluzale trebuie să fie mică.
Orice intervenţie asupra dinţilor antagonişti trebuie efectuată
înaintea începerii procedurii de restaurare. Cuspizii lipsă ai antagoniştilor
trebuie remodelaţi din ceară pe un model de gips, înainte de a fi evaluată
amploarea eventualei şlefuiri ocluzale.
Nu trebuie aplatizată suprafaţa ocluzală. Dacă se aplatizează faţa
ocluzală prin şlefuire reducţională conservativă, atunci zona restaurării
care se află în vecinătatea şanţurilor de dezvoltare va fi prea subţire,
fiind posibilă perforarea restaurării în acea zonă (Fig. 1-34 B). Şlefuirea
întregului platou ocluzal va determina o micşorare inutilă a pereţilor
axiali, soldată cu pierderea rezistenţei şi retenţiei restaurării (Fig. 1-34
C).

Fig. 1-35 Un bizou realizat pe un cuspid funcţional (în plan paralel cu

cel al cuspidului antagonist) asigură o grosime suficientă a restaurării,
fără pierdere inutilă de substanţă dentară (A). Dacă nu se bizotează
acest cuspid, este posibil ca restaurarea să fie prea subţire în această
zonă supusă la stress (B). Dacă grosimea restaurării se obţine prin
înclinarea excesivă a peretelui axial, va fi compromisă retenţia (C).
Frecvent, în absenţa bizotării cuspidului funcţional, tehnicianul va realiza
o restaurare supraconturată (D). Această restaurare poate genera
contacte premature, corectate prin şlefuirea reducţională a dintelui
antagonist.

Bizotarea cuspizilor funcţionali

În cadrul şlefuirii reducţionale ocluzale, este recomandată

realizarea unui bizou la nivelul cuspizilor funcţionali ai dinţilor posteriori în
scopul asigurării durabilităţii funcţionale. Sunt rotunjite şi marginile feţei
ocluzale, care pot deveni zone de concentrare a forţelor. Angulaţia
cuspidului nefuncţional trebuie uşor rotunjită.
Bizotarea cuspizilor activi este de obicei realizată la nivelul
cuspizilor vestibulari ai dinţilor mandibulari şi orali ai cuspizilor maxilari,
planul de bizotare fiind paralel cu planul de angulaţie al cuspidului
antagonist (Fig. 1-35 A). Dacă se omite realizarea acestui bizou,
rezultatul va fi o restaurare cu zone slabe, fragile (Fig. 1-35 B). Dacă
spaţiul pentru restaurare este obţinut prin înclinarea excesivă a pereţilor
axiali, retenţia va fi compromisă (Fig. 1-35 C). Supraconturarea
restaurării (care compensează pentru absenţa bizoului) va duce la
apariţia contactelor premature în ocluzie (Fig. 1-35 D).
În cazul ocluziei inverse, cuspizii funcţionali sunt opuşi celor din
ocluzia psalidodontă (Fig. 1-36): cuspizii vestibulari ai dinţilor maxilari şi
cei orali ai dinţilor mandibulari. Este necesară examinarea ocluziei
înainte de a se începe prepararea dintelui.

Fig. 1-36 În ocluzia inversă, bizotarea se realizează la nivelul cuspizilor

vestibulari ai dinţilor maxilari şi orali ai dinţilor mandibulari.

Şlefuirea reducţională axială

 O altă condiţie a durabilităţii structurale adecvate este şlefuirea
reducţională ocluzală. Atunci când aceasta este suficientă, pereţii
restaurării sunt destul de groşi, fără a fi supraconturaţi (Fig. 1-37 A).
Dacă aceasta este însă inadecvată, o restaurare cu contururi normale va
avea pereţi subţiri şi flexibili (Fig. 1-37 B), şi va fi foarte dificilă de realizat
de către tehnician. În consecinţă, cel mai des întâlnit rezultat al şlefuirii
axiale inadecvate este o restaurare supraconturată (Fig. 1-37 C) care,
după cum a demonstrat Perel, va produce inflamaţie gingivală.

Fig. 1-37 Şlefuirea reducţională axială adecvată permite realizarea unei

restaurări cu pereţi suficient de groşi, fără a fi supraconturată (A).
Şlefuirea inadecvată poate da naştere la restaurări cu pereţi subţiri şi
fragili (B). Cel mai probabil însă, rezultatul va fi o restaurare
supraconturată, retentivă pentru placa bacteriană (C).

Elemente de ramforsare

Durabilitate structurală a marginilor unei coroane metalice totale se

obţine uşor datorită rezistenţei crescute a metalului. Pereţii
circumferenţiali ai restaurării se susţin reciproc, precum un butoi. Însă
atunci când una sau mai multe suprafeţe nu sunt acoperite, legătura
circumferenţială este pierdută. Marginile pot suferi modificări în timpul
fabricaţiei, cimentării sau expunerii la forţele dezvoltate în actul
masticator, în absenţa unor elemente de ramforsare.
Ramforsarea în cazul unui onlay mezio-ocluzo-distal (MOD) este
oferită de istmul care uneşte cele două casete proximale (Fig. 1-38). În
cazul unei coroane ¾, aceasta se datorează prezenţei şanţului ocluzal
care uneşte şanţurile proximale, având forma de terasă în cazul dinţilor
maxilari şi de umăr în cazul dinţilor mandibulari (Fig. 1-39). Forma de
terasă pe faţa ocluzală este folosită la nivelul cuspizilor nefuncţionali
datorită afişării minime a componentei metalice. Umărul este indicat la
cuspizii funcţionali pentru a proteja marginile de acţiunile forţelor
ocluzale.
Fig. 1-38 Coroanele parţiale sunt ramforsate de un profil de metal care
străbate suprafaţa ocluzală. Acesta uneşte volumele proximale care
umplu şanţurile proximale sau casetele.
Fig. 1-39 Spaţiile pentru găzduirea profilelor metalice ce străbat
suprafeţele ocluzale ale coroanelor ¾ pe dinţi posteriori sunt obţinute
prin realizarea formelor de terasă (pe cuspizii nefuncţionali ai dinţilor
maxilari) şi umăr (pe cuspizii funcţionali ai dinţilor mandibulari).