CAPITOLUL 3

INSTRUMENTARUL PENTRU PREPARAREA CAVITĂȚILOR

În evoluţia cariei dentare apare un stadiu, când terapia profilactică şi tehnicile de

remineralizare nu mai sunt eficiente. Eliminarea plăcii în prezenţa unei suprafeţe cavitare
nu mai este posibilă. Astfel, devine necesară îndepărtarea leziunii şi refacerea
morfologiei iniţiale a dintelui, iar uneori este necesară înlocuirea vechilor restaurări. În
oricare dintre aceste acţiuni este necesară secţionarea structurilor dentare şi a materialelor
de restaurare (Mount GJ şi Hume WR;1999).

3.1. INSTRUMENTARUL ROTATIV PENTRU PREPARAREA DINŢILOR

Despre tratamentele stomatologice există informaţii arheologice, care datează de

5000 de ani înainte de Hristos, dar informaţiile despre instrumentar şi metodele de lucru
sunt insuficiente (Thompson JY;2006). Prima freză acţionată manual cu acces direct în
cavitate este datată în jurul anului 1800 d. H. Fig. 3.1(Thompson JY;2006) iar cea cu
acces indirect în jurul anului 1850.

Fig. 3.1. Freză acţionată manual cu acces direct şi indirect (Thompson JY;2006).

Unul din cele mai importante progrese îl constituie introducerea motorului electric
ca sursă de energie în 1874. El a fost încorporat în Unitul dentar în 1914. Piesele de mână
şi viteza de operare (maxim 5000 rotaţii/minut), rămân nemodificate până în 1946.
Frezele de oţel, care erau utilizate în acea vreme, nu erau active în smalţ, iar sporirea
vitezei şi forţei aplicate pe instrument avea ca rezultat creşterea temperaturii şi gradului
de uzură. Se impunea necesitatea apariţiei unor instrumente care să taie eficient în smalţ.
Astfel în 1935 în Germania apar primele freze diamantate. După anul 1946 echipamentul
rotativ este revoluţionat, iar frezele diamantate şi din carbură de tungsten capabile să taie
eficient smalţul încep să fie comercializate (Thompson JY;2006).
O adevărată revoluţie în echipamentul rotativ se produce odată cu introducerea
turbinei ca piesă de mână cunoscută pur şi simplu ca turbină, care în ziua de azi poate
dezvolta până la 500.000 de rotaţii pe minut. Această tendinţă de sporire a numărului de
turaţii devine o caracteristică a siguranţei pentru dinţii preparaţi, din moment ce presiunea
de lucru se reduce substanţial. În scurt timp devine cel mai popular tip de piesă de mână
din cauza simplităţii formei, controlului uşor, interşanjibilităţii facile şi acceptării de către
pacient.
Din 1955 turbina este înzestrată cu sistem de răcire aer-apă, care realizează răcirea,
curăţirea şi îmbunătăţirea vizibilităţii. În ultima vreme turbina este dotată cu lumină prin
fibre optice, ce măreşte considerabil vizibilitatea zonei de operat (Peyton FA;1958).

3.1.1. Gama vitezelor de rotaţie

Viteza de rotaţie a unui instrument este măsurată în rotații pe minut (rpm). În

general sunt recunoscute 3 game de rpm (Thompson JY;2006):
A. turaţii joase < 12.000 rpm;
B. turaţii medii sau intermediare, între 12.000 - 200.000 rpm;
C. turaţii înalte > 200.000 rpm.
Controlul variabil al vitezei fac piesele de mână mult mai versatile decât turbinele.
Acestă caracteristică permite operatorului să obțină foarte ușor viteza optimă pentru
fiecare etapă a preparărilor dinților în acord cu tipul și dimensensiunea frezelor.
Cele mai utilizate instrumente se folosesc fie la viteză joasă fie la viteză înaltă.
Factorul crucial pentru scopul propus este viteza de suprafaţă a instrumentului,
viteză la care muchiile instrumentului taie suprafaţa de operat. Aceasta este proporţională
atât cu viteza de rotaţie cât şi cu diametrul instrumentului.
A. Turaţiile joase (Mount GJ şi Hume WR).
¤ 500–10.000 rpm – piesă de mână codată cromatic cu bandă verde;
¤ 1000–25.000 rpm – piesă de mână codată cromatic cu bandă albastră.
Datorită unghiului negativ de atac al frezelor moderne din carbură de tungsten,
aceasta este relativ ineficientă la turaţii joase până în 10.000 rpm și de asemnea li se
fracturează lamele tăietoare care sunt casante. Devin eficiente atât în smalț cât și dentină
de la 12.000 rpm. Instrumentele diamantate sunt concepute să acţioneze în material dur
dentar şi nu sunt eficiente în îndepărtarea dentinei cariate.
Dacă structurile dentare sănătoase se îndepărtează cu instrumente rotative la
viteză joasă devine o experienţă traumatică atât pentru pacient cât şi pentru operator
deoarece tăierea este ineficientă, consumatoare de timp şi necesită o oarecare forţă de
aplicare. Acestea vor duce la degajarea de căldură la nivelul zonei operate şi la
producerea de vibraţii de joasă frecvenţă şi amplitudine mare (Peyton FA;1955). La
viteză joasă freza are tendinţa să derapeze din cavitate şi să deterioreze marginile
preparaţiei. Gama de turaţii joase este folosită pentru curăţirea dinţilor, excavarea
ţesutului cariat şi pentru procedurile de finisare şi lustruire (Peyton FA;1955). La viteză
joasă senzaţia tactilă este mult mai bună şi şansa de a supraîncălzi ţesuturile dentare este
mică.
B. Turaţiile intermediare (medii) (Mount GJ şi Hume WR;1999).
¤ 20.000–80.000 rpm – piesă de mână codată cromatic cu bandă roşie;
¤ 20.000–120.000 rpm – piesă de mână codată cromatic cu bandă portocalie.
Instrumentele diamantate cu granulaţie medie sunt cele mai eficiente la acest
interval de turaţii, iar folosirea răcirii cu spray este obligatorie.
Frezele de carbură de tungsten taie eficient metalul, smalțul și dentina dar pot
provoca microfisuri în smalţ. Diametrul frezelor folosite la aceste turaţii acoperă un
interval larg. În această categorie de turaţii se păstrează un bun simţ tactil, iar riscul
secţionării în exces este minim. Vitezele din acest interval sunt indicate în realizarea
cavităţilor mici, definirea liniei finale a cavităţilor şi pentru refacerea ocluziei.

C. Turaţiile înalte (Mount GJ şi Hume WR;1999).

¤ 250.000–400.000 rpm –sunt dezvoltate numai de turbină cu aer.
În această categorie de turaţii frezele din carbură de tungsten lucrează la maximă
eficienţă, dar foarte utile sunt şi instrumentele diamante. Răcirea cu spray apă/aer este
obligatorie.
Frezele de carbură de tungsten secţionează dentina foarte uşor, atât timp cât nu au
lamele fracturate sau sunt excentrice. Cu ele se realizează margini fine de smalţ şi se
secţionează mult mai uşor de-a lungul marginii, unde freza în rotaţie intră în cavitate.
Dimpotrivă, la ieşire din cavitate marginea se fracturează mai uşor. Frezele active pe
laturi nu trebuie folosite pentru a intra în smalţ integru spre leziune. Sunt utile şi pentru
secţionarea restaurărilor metalice.
În privinţa instrumentelor diamantate, se preferă cele cu vârf activ şi particule mari,
grosiere pentru a pătrunde într-o leziune nouă sau pentru a îndepărta un volum crescut de
smalţ.
Diametrul frezelor folosite în această categorie de turaţii este mai mică sau egală cu
2 mm.
Simţul tactil este minim, fiind posibilă secţionarea în exces, dacă vizibilitatea este
limitată.
Aceste turaţii se folosesc numai pentru reducerea grosieră a structurii dentare:
pentru finisarea cavităţii se vor folosi turaţiile medii (Mount GJ şi Hume WR;1999).
La viteză înaltă, viteza de suprafaţă necesară pentru o tăiere eficientă poate să fie
atinsă cu instrumente tăietoare mici şi versatile. Aceste viteze sunt utilizate pentru
preparare dinţilor şi pentru îndepărtarea restauraţiilor. Alte avantaje: (i) instrumentele
tăietoare din diamant şi carbură de tungsten îndepărtează cu uşurinţă structurile dentare
cu presiune minimă, fără vibraţii şi fără generare de căldură; (ii) numărul necesar de
instrumente tăietoare rotative este redus pentru că frezele mici sunt mult mai universale
în aplicaţii; (iii) operatorul are un control mai bun asupra ceea ce face şi o mare uşurinţă
în operare; (iv) pacientul este mult mai liniştit pentru că lipsesc vibraţiile iar timpul de
lucru este mult redus şi (v) în aceiaşi şedinţă se pot trata mai mulţi dinţi (vi) instrumentele
se uzează mai greu.
Pentru controlul infecţiei, acum toate piesele de mână sunt sterilizate, dar procesul
este asociat cu unele degradări ale instrumentelor care le reduc performanţele clinice.
Multe piese de mână necesită ungerea după sterilizare iar excesul de ulei poate să
contamineze aria operatorie. De aceea se recomandă ca înainte de utilizare piesa să se
utilizeze în gol pentru a elimina excesul ulei (Leonard DL şi colab;1999).
Având în vedere cerinţele esenţiale ale stomatologiei, este logică realizarea unei
subdivizări a stadiilor preparării dinţilor şi la fel de raţională evaluarea vitezei
corespunzătoare pentru fiecare etapă.
Majoritatea fabricanţilor folosesc un cod de culori pentru recunoaşterea pieselor de
mână şi a vitezelor pe care acestea le dezvoltă (Mount GJ şi Hume WR;1999), Tabelul
Nr.1:
Tabelul Nr.1
Categorie de
Rpm Culoare Răcire
turaţie
500-10.000 Verde
Turaţii joase Opţională
1000-25.000 Albastru
Turaţii medii, 20.000-80.000 Roşu
Obligatorie
intermediare 20.000-120.000 Portocaliu
Turaţii înalte 250.000-400.000 Turbină Obligatorie

În fiecare etapă a preparării dinţilor există necesităţi speciale în legătură cu:

1. alegerea frezei: diamant, tungsten-carbid;
2. viteza tăierii: joasă, intermediară, înaltă;
3. protecția pulpei
4. vizibilitate: directă sau indirectă;
5. reducerea factorului de iritaţie;
6. aplicarea presiunii.
1. A l e g e r e a f r e z e l o r
Instrumentele rotative îndepărtează structura dentară prin aşchiere sau prin
abrazie. Instrumentele cu lame precum frezele de oţel sau tungsten-carbid vor aşchia
particulele de smalţ sau dentină în concordanţă cu numărul lamelor şi cu unghiul de
atac al lamelor, iar eficienţa de aşchiere este în funcţie de dispoziţia lamelor active
Fig. 3.2 (Mount GJ şi Hume WR;1999). Lamele care se învârt în jurul tijei frezei vor
 îndepărta detritusurile mai uşor; lamele cu tăietură transversală sunt şi mai eficiente.
Frezele cu opt sau mai puţine lame se folosesc pentru secţionarea grosieră. Prin
creşterea numărului de lame tăietoare se realizează o secţionare mai fină şi o
suprafaţă mai netedă. Frezele din tungsten-carbid cu 12 sau mai multe lame sunt
utilizate pentru finisare.
Instrumentele diamantate determină abraziunea structurii dentare. Există o gamă
variată cu dimensiuni ale particulelor de cca. 4-150 μm. Diamantele cu o dimensiune
a particulelor de 150 μm sunt extrem de grosiere şi prezintă un factor de iritaţie
crescut. Diamantele mai fine, cu dimensiuni ale particulelor mai mici sau egale cu 25
μm sunt recomandate pentru finisare, Fig.3.3 (Mount GJ şi Hume WR;1999).

Fig. 3.2 Desenul frezelor este conceput Fig. 3.3 Instrumentele

de aşa manieră ca să îndepărteze rapid diamantate prezintă o mare
detritusurile şi să evite fractura lamelor varietate dimensională şi a
din cauza unghiului de atac pozitiv dispoziţiei particulelor
(Mount GJ şi colab;1999). (Mount GJ şi colab;1999).

2. V i t e z a de t ă i e r e
Între anumite limite, cu cât trece mai rapid un material pe suprafaţa altuia, cu atât mai
rapid va fi efectul abraziv şi mai mare cantitatea de material îndepărtat. De aceea viteza
de tăiere a frezei este semnificativă (Mount GJ şi Hume WR;1999). Viteza se calculează
prin formula:
v = πdn
unde v este viteza de tăiere, d este diametrul frezei, n este turaţia (rotaţii/minut).
 Trebuie notat faptul că viteza de tăiere a unei freze variază în funcţie de forma ei,
ceea ce înseamnă că vârful unei freze conice nu se va roti la fel de repede ca baza
acesteia. Ca urmare, eficienţa de tăiere va fi diferită în poziţii diferite ale frezei (Woods
RM şi colab;1969).
În general, vitezele mai mari vor duce la obţinerea unor suprafeţe mai netede: dacă
freza se învârteşte concentric, vibraţia se va reduce pe măsură ce creşte viteza. Totuşi,
există o limită întrucât forţele centrifuge sunt predominante la turaţiile foarte înalte.
Exemplu: o freză cu diametrul de 2 mm nu trebuie să depăşească 300.000 rpm pentru a
nu se îndoi sau rupe. De asemenea, este dificil de păstrat concentricitatea unei freze ce se
roteşte, dar, la viteze înalte, problema este oarecum aplanată şi faptul că numai a treia sau
a patra lamă tăietoare este activă, devine mai puţin semnificativ la vitezele înalte, iar
vibraţia este redusă (Watkins CE;1970).
3. P r o t e c ț i a p u l p e i
Utilizarea instrumentelor tăietoare poate afecta pulpa dentară prin expunerea la
vibrații, generarea de căldură, deshidratarea dentinei sau secționarea prelungirilor
odontoblastice. S-a demonstrat că secţionarea dentinei fără răcire poate duce la creşterea
temperaturii la suprafaţa de contact până la 136°C în numai două secunde (Thompson
JY;1955). Pe măsură ce se subțiază stratul de dentină restant (SDR) crește agresiunea
asupra pulpei datorată încălzirii sau deshidratării. Agresiunile ușoare și moderate produc
un răspuns pulpar localizat și protector în regiunea tubulilor secționați. În cazul
agresiunilor pulpare severe distrucția se extinde dincolo de tubulii secționați, rezultând
adesea inflamații și chiar necroză pulpară. Aceste afecțiuni ale pulpei dentare pot deveni
aparente între două săptămâni și șase luni, în funcție de gradul de traumatizare pulpară.
Deși o pulpă tânără este mai expusă agresiunilor se și vindecă mai repede în comparație
cu o pulpă matură, unde mecanismele de vindecare sunt mai lente și mai puțin eficiente.
Un agent de răcire pe suprafaţa dentinei şi pe capul frezei în timpul tăierii
micşorează temperatura şi creşte viteza de înaintare, actionând şi ca lubrifiant (Mount GJ
şi Hume WR;1999). Agentul de răcire poate fi apă, aer sau spray de apă-aer.
Aerul singur nu este eficient în prevenirea afectării pulpare, deoarece deshidratează
inutil dentina și lezează odontoblaștii. Aerul are o capacitate de răcire mult mai mică
decât apa și este mult mai puțin eficient în absorbția căldurii nedorite de aceea trebuie
utilizat numai atunci când vizibilitatea este o problemă, cum ar fi în timpul procedurilor
de finisare. În astfel de situații, răcirea cu aer se combină cu o viteză de rotație mai mică,
iluminare adecvată și cu aplicarea intermitentă a instrumentului pentru a îmbunătăți
vizibilitatea și a minimiza traumele pulpare.
Apa este mai eficientă, astfel încât creşterea temperaturii este limitată la 10°C cu un
flux de maxim 10 ml/minut. Totuşi, în cavitatea bucală nu este întotdeauna uşor să se
asigure o spălare adecvată cu apă a capului frezei, din cauza deflexiunii jetului, rezultate
în urma rotației frezei şi de aceea sprayul de aer-apă este considerat mai eficient
(Schuchard A şi colab;1965).
Spray-ul de apă-aer este universal utilizat pentru răcirea, lubrifierea și curățarea
câmpului operator în timpul procedurilor obișnuite de tăiere. Folosind un spray aer-apă
cu o rată a fluxului de apă de 35-50 ml/minut, se limitează creşterea temperaturii la 20-
30°C. În plus, spray-ul lubrifiază, curăță și răcește instrumentele tăietoare, crescând
eficiența și durata de viață a acestora.
În timpul procedurilor normale de tăiere a structurilor dentare se formează la
suprafața acestora un strat de detritusuri cunoscut sub denumirea de ”smear-layer” sau
”detritus dentinar remaniant”. La suprafața dentinei acest strat are un rol protector pentru
că obliterează tubulii dentinari inhibând astfel scurgerea lichidului dentinar sau
microinfiltrația diverșilor contaminanți. Totuși acest strat este poros și atunci când se
aplică aer pe dentină, deshidratarea locală poate produce curgerea fluidului cu afectarea
statusului fiziologic al proceselor odontoblastice la nivelul dentinei subiacente. Aerul se
aplică pe dentină doar cât să se îndepărteze excesul de umiditate, lăsând o suprafață cu un
aspect lucios.
4. V i z i b i l i t a t e a
Este importantă menţinerea contactului vizual cu capul activ al frezei, mai ales în
cazul unei cavităţi mici şi într-o poziţie greu accesibilă (Mount GJ şi Hume WR;1999).
Smalţul cavităţii ocluzale a unui molar va avea o grosime aproximativă de 2-3mm; de
aceea, dacă se foloseşte o freză cu lungimea capului mai mică de 3 mm pentru
deschiderea unei fisuri, se va pierde contactul vizual când aceasta ajunge în dentină, Fig.
4.4 (Mount GJ şi Hume WR;1999).

Fig. 3.4 Menţinerea contactului vizual cu partea activă a frezei minimalizează

profunzimea pătrunderii frezei şi economiseşte structurile dentare (Mount GJ şi
Hume WR;1999).

Rezultatul poate fi secţionarea excesiv de profundă şi un grad de pierdere a

direcţiei, iar structura dentară distrusă inutil. Dacă lungimea capului frezei este de 5 mm,
va fi posibilă menţinerea contactului vizual cu acesta, iar prepararea cavităţii va fi mai
conservatoare. O freză cilindrică diamantată de aceste dimensiuni este activă şi în vârf şi
pe laturi, putându-se deschide rapid şi eficient o fisură, chiar dacă accesul şi vizibilitatea
sunt limitate (Mount GJ şi Hume WR;1999).
5. R e d u c e r e a f a c t o r u l u i de i r i t a ţ i e
Acest termen este folosit pentru a descrie reacţia subiectivă a pacientului la
prepararea cavităţii şi este o combinaţie între presiunea aplicată pe dinte, vibraţiile şi
zgomotul transmise prin oasele craniului, căldura şi mirosul degajate în timpul necesar
realizării unei anumite operaţii (Hudson DS;1955), Fig.4.5 (Mount GJ şi Hume
WR;1999).

Fig. 3.5 Reprezentare schematică a disconfortului suferit depacient în funcţie de:

dimensiune, formă, suprafaţa, viteza de rotaţie şi presiunea aplicată frezei (Mount GJ şi
Hume WR;1999).

Generarea vibraţiilor şi a zgomotului este strâns legată de dimensiunea frezelor şi

de viteza de rotaţie. Folosirea unei turaţii mai înalte şi a unor instrumente mai mici reduce
vibraţia în anumite limite. Concentricitatea este de asemenea importantă şi pentru
păstrarea ei se presupune menţinerea în stare bună a piesei şi echipamentului. Generarea
căldurii şi mirosului este strâns legată de răcirea adecvată şi eficientă a instrumentarului
în secţionarea structurii dentare (Mount GJ şi Hume WR;1999).
6. A p l i c a r e a p r e s i u n i i
Pe masură ce viteza de rotire a frezei creşte, presiunea aplicată poate scădea fără a
încetini viteza. Aceasta se datorează limitării torsiunilor în cazul turbinelor cu aer.
Sporirea vitezei de lucru presupune scăderea simţului tactil al practicienilor. Prin urmare
este posibil să se secţioneze prea mult din structura dentară (la viteze foarte înalte) dacă
vizibilitatea nu este bună. În cazul micromotoarelor electrice, torsiunea poate rămâne
ridicată folosind un circuit electric feed-back, simţul tactil rămânând şi el crescut
(Watkins CE;1970).
 Presiunea înainte de oprirea frezei va depinde de asemenea de viteza de tăiere a
acesteia, de prezenţa sau absenţa unui lubrifiant adecvat şi de ascuţimea frezei. Există
tendinţa de a prelungi durata de viaţă a frezei prin aplicarea unei presiuni mai mari, dar
aceasta va duce la creşterea temperaturii, a uzurii precum şi la pierderea concentricităţii
mult mai rapid (Hudson,DC;1955).
Valoarea exactă a presiunii este variabilă, Fig. 3.6 (Mount GJ şi Hume WR;1999).,
dar în general este de 60 grame, iar cea maximă este de 120 g.
Dată fiind o anumită presiune, rata de tăiere creşte o dată cu viteza de rotaţie, dar
nu direct proporţional. La viteze mai mari de 100.000 rpm, rata de tăiere nu mai creşte
semnificativ: peste 400.000 rpm riscul pierderii concentricităţii depăşeşte avantajele
secţionării, iar torsiunea va fi redusă substanţial (Watkins CE;1970).

Fig.3.6 Harta de selectare a frezelor

Harta indică diametrul maxim al frezei în funcţie de viteza disponibilă ca şi presiunea
maximă ce poate fi aplicată pentru o eficienţă maximă. Se observă că instrumentele
diamantate au un interval disponibil mai larg în timp ce frezele de carbură de tungsten
sunt eficiente numai la turaţii mai mari de 100.000 rpm. Pe de altă parte frezele din oţel ar
trebui folosite numai sub 10.000 rpm. Se indică folosirea spray-ului de apă ca lubrefeiant la
viteze mai mari de 10.000 rpm (Mount GJ şi Hume WR;1999).

3.1.2. Caracteristicile clinice ale instrumentelor rotative

 În ciuda marii varietăţi ce există printre aceste instrumente, ele au anumite
caracteristici comune.
Un instrument rotativ este format din 3 părţi (Thompson JY;2006):
I – mandrenul sau t i j a de f i x a r e a instrumentului rotativ în
piesa de mână;
II – colul sau g â t u l instrumentului care face legătura dintre
mandren şi partea activă a instrumentului;
III – capul sau p a r t e a a c t i v ă a instrumentului.
Fiecare din aceste părţi are o funcţie, care influenţează designul şi materialul folosit
pentru confecţionarea instrumentul, Fig. 3.7 (Thompson JY;2006).

Fig. 3.7 Părţile componente ale unui instrument rotativ (Thompson GY;2006).

I. Mandrenul sau tija de fixare este acea parte a instrumentului care se fixează în
piesa de mână, acceptă mişcarea de rotaţie de la piesa de mână şi furnizează o suprafaţă
de prindere care controlează aliniamentul şi concentricitatea instrumentului. Forma
variază după piesa pentru care este imaginat instrumentul rotativ. ADA, articolul nr. 23
pentru freze dentare, include 5 clase de mandrene. (ADA;CDR,1963). Însă numai trei au
o largă utilizare, Fig. 4.8 (Thompson JY;2006):
1) mandrenul pentru piesa dreaptă (A),
2) mandrenul pentru piesa unghi şi contraunghi cu cheiţă de siguranţă (B),
3) mandrenul pentru turbină, ce se fixează prin mecanismul de fricţiune(C).
 Fig. 4.8 Dimensiunile standard şi desenul normal al celor trei părţi componente lae
unui instrument rotativ. A. pentru piesă de mână dreaptă. B. pentru piesă
contraunghi. C. Pentru turbină (Thompson JY;2006).

1) Mandrenul pentru piesa dreaptă, Fig.3.8.A, este un simplu cilindru (Thompson

JY;2006). El este prins în piesă de mână printr-un tub metalic,o mandrină metalică care
acceptă mici deviaţii ale dimensiunii mandrenului. Controlul precis al diametrului
mandrenului nu este de aşa mare importanţă ca la alte mandrene. Instrumentarul rotativ
pentru piesa dreaptă este rar folosit pentru prepararea cavităţilor cu excepţia excavării
ţesuturilor cariate. Cel mai frecvent se utilizează pentru finisarea şi lustruirea
restauraţiilor.
2) Mult mai complicate sunt mandrenele pentru contraunghi Fig.4.8.B, (Thompson
JY;2006), prin mecanismul prin care acestea sunt prinse. Au o lungime mult redusă, ceea
ce a sporit accesul în regiunea posterioară a cavităţii orale.
Piesa cu sistemul de prindere tip cheie are un tub metalic, în care se introduce
instrumentul la care se adaptează intim, în acelaşi timp permiţând şi o
interschimbabilitate rapidă şi usoară. Porţiunea inferioară a mandrenului este aplatizată
pe o parte, în aşa fel, ca porţiunea terminală a mandrenului să se adapteze perfect formei
de “D” a tubului, astfel permiţând rotarea frezei. Instrumentul se reţine în piesă printr-un
şanţ sculptat imediat deasupra aplatizării în care pătrunde, prin basculare, o clapetă
prezentă în capul piesei unghi. Piesa contraunghi se folosește la turaţii joase şi medii
pentru procedurile de finisare și excavarea dentinei cariate.
3) Mandrenul cu prindere prin fricţiune, Fig.4.8.C (Thompson JY;2006), a fost
imaginat pentru turbină. Acesta este mai mic ca lungime decât cel pentru piesa
contraunghi, ceea ce a îmbunătăţit şi mai mult accesul în regiunea posterioară.
Mandrenul este un simplu cilindru cu o toleranţă dimensională foarte redusă. Aşa
cum este şi sistemul de prindere, mandrenul este reţinut în mandrina de metal sau plastic
a turbinei prin fricţiune.
Nu există turbine care să realizeze un contact perfect cu mandrenul. De aceea
controlul dimensiunii mandrenului instrumentului este important, deoarece o mică
variaţie a acestuia reduce performanţa frezei şi creează probleme la inserţie, retenţie şi
îndepărtare.
II. Design-ul colului instrumentelor rotative
Gâtul sau colul este partea intermediară de instrument, ce leagă mandrenul de capul
(partea activă) instrumentului rotativ. Are formă conică, cu baza mare la mandren, baza
mică la nivelul capului. Colul transmite forţele capului atât în sens rotaţional cât şi
translaţional (Thompson JY;2006).
Dezideratul operatorului este acela de a avea:
– vizibilitate asupra părţii active a instrumentului şi
– posibilitate de manipulare uşoară.
 Din această cauză dimensiunile gâtului reprezintă un compromis între necesitatea
de a avea o dimensiune mai mare, ceea ce oferă rezistenţă şi o secţiune în diametru
redusă, care presupune acces şi vizibilitate.

III. Design-ul părţii active a instrumentelor rotative

Capul este partea lucrătoare a instrumentului, muchia tăietoare sau vârful care
permite sculptura formei dorite în ţesuturile dure dentare (Thompson JY;2006).
Forma părţii active şi materialul folosit la confecţionarea sa sunt strâns legate de
intenţia de aplicare şi tehnica folosită. Capul instrumentului prezintă o mare varietate în
design şi construcţie faţă de alte porţiuni şi din această cauză, caracteristicile sale oferă
bazele, după care în mod obişnuit instrumentele rotative sunt clasificate.
Astfel cea mai importantă clasificare împarte instrumentele în:
– instrumente tăietoare (frezele cu lame) şi
– instrumente abrazive (frezele diamantate).
Materialul din care sunt confecţionate, dimensiunea capului şi forma sunt
caracteristici adiţionale, folosite pentru subclasificări.
Instrumentele tăietoare, după energia pe care o utilizează ca să devină active, se
împart în: instrumente tăietoare de mână şi instrumente tăietoare rotative.
Toate instrumentele rotative tăietoare care prezintă o parte activă cu lame ascuţite
sunt numite freze dentare.
Primele freze au fost confecţionate manual din oţel. Ele erau scumpe şi variabile în
dimensiune şi performanţe. Forma, dimensiunile şi nomenclatura frezelor moderne sunt
direct legate de prima maşină de confecţionat freze introdusă în practică în anul 1891(SS
White D M C;1944). Frezele din oţel secţionează bine dentina umană la viteză joasă dar
se uzează foarte repede folosite la turaţii înalte sau activate în smalţ. Odată uzate, frezele
de oţel devin ineficiente şi cresc temperatura şi vibraţiile.
În 1947 sunt introduse frezele din carbid care au înlocuit în mare măsură pe cele de
oţel în prepararea cavităţilor. Frezele din carbid au partea activă (capul) din particule
microscopice de carbid, de regulă carbură de tungsten, care sunt incluse într-o matrice de
cobalt sau nichel. Capul frezei din carbid este ataşat gâtului şi mandrenului prin sudură
sau alămire. Cele mai multe freze din carbid au joncţiunea localizată în partea inferioară a
capului, iar altele la unirea gâtului cu mandrenul. Aceste freze sunt mult mai dure decât
cele din oţel, dar mai casante. Frezele din carbid se pot utiliza la toate turaţiile, atât în
dentină cât şi smalţ şi devin performante la viteze mari.

3.1.3. Sistemul de clasificare al frezelor

Frezele sunt instrumente care devin active prin rotaţia lor. Ele se pot folosi atât
pentru tăierea substanţei dure dentare cât şi pentru prelucrarea şi lustruirea restauraţiilor
(Gafar M şi colab;1980).
Din cauza existenţei unei variaţii de dimensiuni şi forme ale frezelor şi pentru a se
realiza o clasificare a lor a apărut o mai nouă clasificare dezvoltată de International
Dental Federation (IDF) și de ISO (International Standards Organization) care a ordonat
numeric dimensiunile părții active (de obicei dimensiunea capului în zecimi de
milimentru) incluzând şi forma părții active (de obice denumirea formei, de ex.:
globulară 010, pară 008, cilindro-conică 012).
În SUA şi în multe ţări europene, frezele sunt descrise după un cod numeric care
include dimensiunea şi forma părţii active (ex.: 2 = 1,0 mm diametrul frezei globulare; 57
= 1,0 diametrul frezei cilindrice; 34 = 0,8 mm diametrul frezei con invers) (Morrant
GA;1979).
Multitudinea operaţiilor care pot fi efectuate cu ajutorul frezelor, dorinţa obţinerii
unei eficienţe maxime, necesitatea lărgirii gamei de acţiune a frezelor şi a duratei lor de
viaţă a dus la imaginarea a nenumărate tipuri de freze adaptate aproape fiecărui act
operator.
Forma părţii active
Partea activă a frezelor prezintă numeroase variaţii, fiecare fiind profilată pe unul
sau mai multe acte operatorii. Din acest punct de vedere se descriu: i) freze sferice, ii)
freze cilindrice, iii) freze cilindro-conice, iv) freze con invers, v) freze pară, vi) freze
flacără, etc.
Nu toate formele existente se utilizează în tratamentul cariei simple dentare, de
aceea le vom descrie numai pe cele utile în acest sens.
În scopul de a uşura descrierea, selecţia şi fabricarea frezelor, se impune acelaşi
mod de descriere a tuturor variabilelor formei particulare a capului printr-un simplu cod.

3.1.4. Instrumentele rotative tăietoare (Frezele dentare).

A. Forma părţii active a frezelor dentare

Termenul de "formă" aplicat unei freze dentare se referă la conturul sau silueta
capului instrumentului. De-a lungul timpului, s-au utilizat multe forme pentru ca în
prezent să se folosească numai: globulară (rotundă), conul invers, pară, cilindrică şi
cilindro-conică, a căror forme de bază derivă din multitudinea de forme anterioare, Fig.
4.9 ( Thompson JY;2006).
 Fig. 3.9 Cele mai utilizate design-uri de freze (Thompson JY;2006).

¤Frezele s f e r i c e (globulare) sau r o t u n d e.

Aceste freze se întrebuinţează pentru proceduri ca: atacul primar al dintelui,
extensia preparării, prepararea șanțurilor de retenție,
îndepărtarea ţesuturilor cariate, Fig.3.10 (Summitt
JB;1996). Complexitatea actelor efectuate cu aceste
freze se datorează activităţii lor atât în sens lateral, în
Fig. 3.10 Design de freză sensul penetrării, dar şi în sensul mişcărilor de retragere
sferică(Summitt JB;1996). din cavitate.
Aceste freze prezintă pe partea activă o serie de lame tăietoare, pronunţate, dispuse
longitudinal sub aspect drept sau curbat, în număr de 6 şi unghi de atac negativ care oferă
un suport mai bun marginii tăietoare.

* Dimensiunea părţii active

Vom aborda numai dimensiunile frezelor rotunde (globulare) celor mai folosite în
prepararea cavităţilor. Numărul de identificare a frezelor este stabilit în mod arbitrar de
către manufacturier. Oricum, un număr mic defineşte o freză de dimensiune redusă, un
număr mare o dimensiune mare. Astfel vom lua în considerare Tabelul Nr.2, (Cârligeriu
V. şi colab;2002):
Tabelul Nr.2.
Nr.
Diametrul
FORMĂ dim. ISO Caracteristici
capului
fabr.
 ¼
005 0,5 mm

– nr. minim de lame tăietoare 6

– D = diametru=0,5 mm
– R = radius = 0,25 mm
– O = OFFSET = 0,15 mm
½
006 0,6 mm Frezele ¼ şi ½ se utilizează în mod special
Freza
1 008 0,8 mm pentru realizarea şanţurilor de retenţie în
globulară
2 010 1 mm dentină. Tot cu aceste freze se îndepărtează
(sferică)
3 012 1,2 mm dentina cariată din zone alterate minime, etc.
4 014 1,4 mm
5 016 1,6 mm
6 018 1,8 mm
7 021 2,1 mm
8 023 2,3 mm
9 025 2,5 mm
11 031 3,1 mm,în
continuare pâna
la diametrul de
70 30,00 30mm

¤Frezele pară

Freza pară iniţial a fost imaginată pentru prepararea cavităţilor în vederea obturării
lor cu aur coeziv de către Dr. Sockwell. Freza pară a fost introdusă în profesiunea noastră
de Dr. Miles Markley şi a devenit o freză clasică în familia instrumentelor tăietoare.
Această freză este modificată şi adaptată ca să prepare
conservativ o cavitate, cu unghiuri interne rotunjite şi cu
A minim de structuri dentare îndepărtate. Iniţial această freză
a fost destinată preparărilor care erau restaurate cu
amalgam. Astăzi utilitatea i s-a extins şi la restaurările cu
B
Fig. 3.11 Design de freze pară. A materiale estetice. Această freză păstrează designul
Freza pară nr. 330. B. Freza pară
lungă nr. 245. original cu partea activă de forma unui con cu capătul mic
orientat spre colul instrumentului rotativ, Fig.3.11
(Thompson JY;2006). Partea frontală a capului frezei convexă (freza 330) sau plată în
cazul frezei 245 (pară lungă) cu unghiul de întâlnire cu partea laterală rotunjit, iar
lungimea capului este de aproximativ trei ori mai mare decât lăţimea, având următoarele
dimensiuni, (Tabelul Nr.3; Carligeriu V şi colab; 2002):

Tabelul Nr.3.
Nr. Nr. Nr. Diametrul Lungimea
Unghiul de
Forma dim. dim. dim. capului capului Caracteristici
conicitate
fabr. ADA ISO (mm) (mm)
329 329 007 0,70 0,85 a, b 8 Nr. lame = 6
330 330 008 0,80 1 a, b 8 Partea frontală:
Pară,
331 331 0,10 1,0 - 8 convexă
lungime
Unghiurile de
normală 332 332 0,12 1,20 8
întâlnire rotunjite
etc. - - - - -
Activă şi frontal
În cazul în care lungimea capului este mai mare, freza poartă alt cod numeric:245
245 330L 008 0,80 3 4 Nr. lame: 6
246 331L 0,10 1,0 3 4 Partea frontală este
Pară plată
lungă (L) 247 332L 0,12 1,20 3 4 Unghiul de întâlnire
etc. - - - - - rotunjite
Activă şi frontal
a
Raportul dintre lungimea capului și diametru poate varia
b
Lungimea părții active poate varia în funcție de fabricant

¤Frezele cilindrice

Sunt aşa cum îi spune şi numele, un cilindru alungit. Pentru că numărul lamelor,
dispunerea lor, prezenţa sau absenţa tăieturii transversale, aspectul extremităţii frontale a
a părţii active, etc sunt diferite face să existe diverse tipuri de freze cilindrice. Frezele
cilindrice au lungimi variabile şi sunt concepute pentru a extinde o cavitate de a lungul
unei fisuri.
1. F r e z e l e c i l i n d r i c e c u c a p ă t u l p l a t
Au lamele tăietoare paralele dispuse în axul mânerului, fără tăietură transversală şi
inactive frontal. Acţionează prin tăiere, secţionând fragmente relativ mari din substratul
pe care acţionează. De aceea este contraindicată în operaţiile ce necesită fineţe şi
prudenţă, Fig:3.12 (Summitt JB şi colab;2006).
Dimensiunile redate mai jos sunt cele mai utilizate în prepararea cavităţilor
(Tabelul Nr.4; Carligeriu V şi colab; 2002).

Tabelul Nr.4.
 Nr. Nr. Diametrul Lungimea
Nr dim. Unghiul de
Forma dim. dim. capului capului Caracteristici
fabricant conicitate
ADA ISO (mm) (mm)
Cilindrică 55 ¼ 55 ¼ 005 0,50 5 – Număr lame: 6
fără 55 ½ 55 ½ 006 0,60 5 – Partea frontală
tăietură 56 56 008 0,80 5 – plată
transversa 57 57 010 1,0 5 – Lame drepte sau
lă, cu 58 58 012 1,20 5 – helicoidale
capătul 59 59 014 1,40 5 – paralele
plat Unghiurile dintre
partea frontală şi
laterală de 90° şi
bine exprimate
Inactive frontal
60 60 016 1,60 5 – Preferabil turaţie
etc. - - - - - înaltă
Lungimea părţii
active este
variabilă

Fig.3.12 Freza cilindrică cu capătul plat Summitt BJ;1996).

2. F r e z e l e c i l i n d r i c e c u u n g h i u r i r o t u n j i t e
Primii care îşi aduc contribuţia la realizarea acestui tip de freze a fost Dr.Markley
şi Dr.Sockwell. Pentru că dinţii sunt relativi casanţi iar unghiurile interne produse de
frezele cilindrice sunt bine exprimate duc la concentrarea de forţe la acest nivel şi
tendinţa de fractură a dintelui. Frezele cilindrice cu unghiurile rotunjite crează linii
angulare interne rotunde cu dezvoltarea de forţe minime, la acest nivel, în dintele
restaurat. Totodată sporeşte rezistenţa dintelui prin economia de dentină vitală şi prin
facilitarea adaptării materialului de restaurare (Thompson JY,2006). Codul şi
dimensiunile sunt următoarele, Fig.3.14 (Summitt JB;1996), Tabelul Nr.6:
Tabelul Nr.6
Cilindrică fără tăietură 1156 1156 008 0,80 5 –
transversală cu unghiuri 1157 1157 010 1,0 5 –
rotunjite 1158 1158 012 1,20 5 –
 Fig. 3.14 Frezele cilindrice cu unghiuri rotunjite (Summitt JB;1996).

¤Frezle cilindroconice
Capul frezei este un cilindru uşor conică cu diametrul mic al conului la distanţă
(sau opus) de gâtul (colul) frezei (Gafar M şi colab;1980). Această freză este folosită în
preparările pentru restaurările indirecte, unde neretentivitatea este un factor esenţial în
amprentarea şi cimentarea restaurării.
În cazul odontoterapiei conservatoare şi restauratoare, freza cilindroconică este
recomandată în realizarea direcţiei divergente spre ocluzal a peretelui mezial sau/și distal
al cavităţii de clasa I atunci când este afectată de carie faţa crestei dinspre fosă, în
realizarea şanţurilor de retenţie și prepararea cavităților de clasa a V-a pentru amalgam și
cele extinse pentru compozit. Forma iniţială are vârful plat, unghiurile bine exprimate
fără tăietură transversală. Varianta concepută de Sockwell are vârful plat, unghiurile
rotunjite, fără tăietură transversală. Ambele variante se găsesc şi sub forma cu tăietură
transversală utilizate în acelaşi scop ca şi cele cilindrice. Codurile de identificare şi
dimensiunile părţii active sunt următoarele, Fig.3.17, Tabelul Nr.9 şi Fig.3.18, (Summitt
JB;1996).

Fig. 3.17. Freza cilindro-conică cu vârf plat şi fără tăietură transversală (Summitt
JB;1996).
Tabelul Nr.9
Diametru
Nr. Nr. Nr. Lungimea Unghiul
l
Forma dim. dim. dim. capului de Caracteristici
capului
fabr. ADA ISO (mm) conicitate
(mm)
Freza 168 168 008 0,80 4,3 6 Întâlnirea
cilindro- 169 169 009 0,90 4,3 6 între partea
conică de 170 170 010 1,0 4,3 6 frontală carte
lungime este plată şi
normală cea laterală a
frezei se face
171 171 012 1,2 4,3 6 în unghiuri
bine
exprimate.
 Freza 168L 168L 008 0,80 5.6 4 Are acelaşi
cilindro- 169L 169L 009 0,90 5.6 4 design şi
conică 170L 170L 010 1,0 5.6 4 întrebuinţare
lungă (L) ca şi freza 168
şi 169,
excepţie
171L 171L 012 0,2 5.6 4 unghiul de
conicitate şi
lungimea
părţii active.
Freza 1169 1169 009 0,90 4 6 Forma
cilindro- 1170 1170 010 1,0 4 6 vârfului frezei
conică cu 1171 1171 012 1,2 4 6 este convexă.
unghiuri Are aceleaşi
rotunjite caracteristici
şi
1172 1172 016 1,6 5 6
întrebuinţări
ca şi freza 168
şi 169.
Freza Aceleaşi
cilindro- caracteristici
conică cu cu deosebirea
vârf plat şi 699 699 090 0,90 4 6 că este mai
tăietură abrazivă şi se
transversal foloseşte la
ă turaţii joase.

Fig. 3.18 Freza cilindro-conică cu vârf plat cu unghiuri rotunjite

( Summitt JB;1996).

¤Frezele con invers

Ca urmare a diversificării formelor frezelor de către diferiţi producători, s-a ajuns la
indicaţii foarte restrânse pentru fiecare tip de freză. Simplificarea selecţiei frezelor se
realizează prin eliminarea celor con invers (Mount GJ şi colab;1999). Conceptul original
al unei astfel de freze era de a secţionă şi submina smalţul şi de a-l înepărta printr-o
miscare de smulgere a frezei prin smalţ. Acest lucru nu mai este necesar iar planarea
podelei se poate face cu alte instrumente şi realizarea de unghiuri ascuţite între podea şi
pereţii cavităţii este contraindicată.

¤Frezele pentru deschiderea fisurilor

Preparările adezive conservative elimină: i) dentina demineralizată, ii) smalţul
acoperitor fără suport dentinar şi iii) elimină smalţul demineralizat adiacent. Aceste
preparări limitate se vor îndeplini cu ajutorul unor instrumente rotative mici ale căror
dimensiuni le redăm mai jos (Summitt JB şi colab;2006). Freze rotunde pentru
fisurotomia dentiţiei temporare şi permanente, Tabel Nr.11, Fig.3.19 (Mount JG şi
colab;1999). Freze conice pentru fisurotomia dentiţiei temporare şi permanente, Tabel
Nr.12, Fig.3.20 (Mount JG şi colab;1999).
Tabel Nr.11
Forma Nr.ADA ISO Diametrul Lungimea Angulaţia
frezei
1/16 003 0,30 mm 0,30 mm -
Rotundă 1/8 004 0,40 mm 0,40 mm -
1/4 005 0,50 mm 0,50 mm -
Tabel Nr.12
Forma frezei Nr. ADA ISO Diametrul Lungimea Angulaţia
Conică pentru
fisurotomia dentiţiei
temporare 1/4 005 0,50 mm 1,50 mm 6
Conică pentru
fisurotomia dentiţiei 170 010 1,00 mm 2,50 mm 4
permanente

Fig. 3.19 Freze rotunde pentru fisurotomia dentiţiei temporare şi permanente

(Mount JG şi colab;1999).

Ambele forme sunt utilizate pentru deschiderea fisurilor ocluzale. Frezele conice
sunt imaginate de Dr. Dan Boston de la Universitatea Temple SUA şi confecţionate de
Firma SS White.
Fig.3.20 Freze conice pentru fisurotomia dentiţiei temporare şi permanente (Mount
JG şi colab;1999).

¤ F r e z e l e pentru f i n i s a t

Alt tip de freze frecvent folosit în odontoterapie sunt frezele pentru finisat. Aceste
freze când sunt confecţionate din carbură de tungsten sunt excelente pentru a realiza o
suprafaţă tăiată foarte netedă, pentru a ajusta ocluzia în smalţ, pentru a netezi marginile
de smalţ și pentru conturarea și finisarea compozitelor. Frezele de finisat din oţel sunt
foarte potrivite pentru finisarea restauraţiilor din amalgam iar cele confecționate din
carbură de tungsten indicate pentru finisarea restaurațiilor estetice. Frezele pentru finisat
au mai multe lame decât cele pentru preparare și cu cât crește numărul lamelor, suprafața
rezultată este mai netedă. Numărul necesar de lame pentru o anumită netezime a
suprafețelor variază în funcție de diametrul frezei, cele mai uzuale având 8-12, 16-20 sau
30 de lame.
Codul de identificare şi dimensiunile cele mai frecvent utilizate sunt următoarele,
Fig.3.19 (Summitt JB;2006), Tabel nr. 13:

a) b) c)

d) e) f)

g) h) i)
Fig. 3.19 Forma şi dimensiunea celor mai utilizate freze de finisat din oțel și carbură
de tungsten pentru netezirea structurilor dentare şi a restauraţiilor (Summitt JB şi
colab;2006).
Tabel nr. 13
Nr. Nr. Nr.
Diametrul
Forma dimensiune dimensiune dimensiune
capului (mm)
fabricat ADA ISO
7404 7404 0,14 1,40
Ou (a) 7406 7406 0,18 1,80
7408 7408 0,23 2,30
7801 7801 0,09 0,90
Glonț (b) 7802 7802 0,10 1,0
7803 7803 0,12 1,20
7901 7901 0,09 0,90
Ac de cusut (c) 7902 7902 0,10 1,0
7903 7903 0,12 1,20
7002 7002 0,10 1,0
7003 7003 0,12 1,20
7004 7004 0,14 1,40
Rotundă (d) 7006 7006 0,18 1,80
7008 7008 0,23 2,30
7009 7009 0,27 2,70
7010 7010 0,31 3,10
7102 7102 0,12 1,20
7104 7104 0,14 1,40
Flacără (e)
7106 7106 0,18 1,80
7108 7108 0,23 2,30
7202 7202 0,10 1,0
7204 7204 0,14 1,40
Conică (f)
7205 7205 0,16 1,60
7206 7206 0,18 1,80
7302 7302 0,10 1,0
Pară lungă (g) 7303 7303 0,12 1,20
7304 7304 0,14 1,40
7572 7572 0,10 1,0
Cilindrică (h)
7583 7583 0,12 1,20
7702 7702 0,10 1,0
Cilindro-conică (i)
7713 7713 0,12 1,20

Un tip de freză de finisat compozite foarte eficient, disponibil cu 8, 16 sau 30 de

lame are formă cilindro-conică și are varful inactiv (ET Series Carbide, Brassler, USA).
De asemenea sunt disponibile mai multe dimensiuni, cu diametre și lungimi ale părții
active diferite. Aceste freze sunt concepute astfel încât vârful inactiv al frezei se spijină
pe structura dentară fără a o tăia, permițînd astfel conturarea restaurării adiacente.

Fig. 3.20. Freză de finisat compozite cu vârful inactiv (ET Series Carbide, Brassler,
USA)

B. Modificări în desenul frezelor

După anul 1950 utilizarea turbinei se face pe scară largă ceea ce a dus la un nou
ciclu de modificări al formei şi dimensiunii frezelor. S-au produs modificări, la unele
categorii de instrumente în numărul şi design-ul lamelor tăietoare. S-au introdus noi
dimensiuni de freze, eliminându-se cele vechi. Aceasta s-a observat cel mai bine în
descreşterea popularităţii frezelor cu diametrul mare. Eficienţa de tăiere a frezelor de
carbid este mult sporită la vitezele înalte (Eames WB şi colab;1977). De asemenea, dacă
la turaţie joasă frezele cu diametrul mic nu sunt eficiente, utilizarea turbinei a făcut
posibilă creşterea eficacităţii acestora şi înlocuirea celor cu diametru mare în multe
proceduri.
Astfel s-au descris trei majore tendinţe în modificarea desenului frezelor:
– reducerea folosirii tăieturii transversale. Tăietura transversală era necesară
la o freză cilindrică pentru a-i spori eficienţa de tăiere la turaţii joase, ceea ce
la turaţii înalte nu mai este o necesitate. Folosirea frezelor cu tăietură
transversală la turbină vor produce suprafeţe tăiate rugoase (Cantwell KR şi
colab;1960).
– prelungirea lungimii capului. S-au introdus frezele cilindrice din carbid cu o
lungime a capului de două sau trei ori mai mare decât a unei freze
cilindroconice similare ca dimensiune. Frezele cu un astfel de desen al
capului nu vor fi utilizate niciodată la turaţii joase, dacă sunt confecţionate
dintr-un material casant cum este carbidul. Aceste freze, pentru a fi active la
turaţii de 5000-6000 rpm, necesită o presiune mare, ceea ce va duce la
fractura lor. Dar acest fenomen dispare dacă frezele sunt adaptate la turbină,
deoarece forţa de apăsare este minimă.
 – rotunjirea unghiurilor. Primii care şi-au adus contribuţia la această tendinţă
au fost Markley şi Sockwell. Din cauză că dinţii sunt relativ casanţi,
unghiurile bine exprimate, efectuate de frezele convenţionale duc la
concentrarea forţelor în aceste arii, sporind astfel tendinţa de fractură a
dintelui. Frezele cu unghiuri rotunjite duc la scăderea stresurilor în dinţii
restauraţi, sporindu-le rezistenţa prin conservarea dentinei vitale şi facilitarea
adaptării materialului restaurator. Astfel de freze uşurează preparaţiile cu
formele dorite de podea plată şi unghiuri interne rotunjite (Thompson
JY;2006).
Multe din aceste freze noi şi modificate simplifică tehnicile de operare şi reduc
efortul necesar obţinerii de rezultate optime. Deși dezvoltarea unor noi dimensiuni și
forme ale frezelor a sporit considerabil numărul frezelor utilizate curent, numărul efectiv
necesar pentru eficacitatea clinică a fost redus. Majoritatea frezelor recomandate în
odontoterapie sunt prezentate în tabelul nr. 14 și ilustrate în fig. nr. 3.20.
Tabel nr. 14
Nr. Nr. Nr. Diametrul Lungimea Conicitate Formă
dimensiune dimensiune dimensiune capului capului (grade)
fabricant ADA ISO (mm) (mm)
1/4 1/4 005 0,50 0,40 - globulară
1/2 1/2 006 0,60 0,48 - globulară
2 2 0,10 1,00 0,80 - globulară
4 4 0,14 1,40 1,10 - globulară
169 169 009 0,90 4,30 6 cilindro-
conică
169La 169L 009 0,90 5,60 4 cilindro-
conică,
lungă
329 329 007 0,70 0,85 8 pară
330 330 008 0,80 1,00 8 pară
245b 330L 008 0,80 3,00 4 pară,
lungă
271b 171 012 1,20 4,00 6 cilindro-
conică
272b 172 0,16 1,60 5,00 6 cilindro-
conică
a
Similară cu nr. 169 cu excepția lungimii capului
b
Aceste freze diferă de echivalentul ADA fiind cu capătul plat și unghiurile rotunjite. Numărul
fabricantului a fost schimbat pentru a evidenția aceste modificări.
c
Similară cu freza nr. 330 cu excepția lungimii capului
 Fig. 3.20. Freze recomandate în odontoterapie.

C. Caracteristici adiţionale în desenul corpului frezei

Un mare număr de factori, alţii decât forma şi diametrul capului, sunt implicaţi în
determinarea eficacităţii frezei, Fig. 3.20 (Thompson JY;2006). Astfel o vedere dinspre
lateral a unei freze noi evidenţiază: diametrul colului, diametrul capului, lungimea
capului, conicitatea unghiurilor, gradul de spiralare a lamelor, dimensiunea tăieturii trans-
versale şi distanţa la care aceasta se efectuează. Aceşti factori, de altfel, nu afectează
performanţele frezei.

A B

Fig. 3.20 Desen caracteristic a părţi active a unei freze (Thompson JY;2006).
A. Aspectul din lateral – diametrul colului frezei.
B. aspect frontal – diametrul capului frezei.
 * Diametrul gâtului (colului) frezei
Este un element funcţional important, deoarece dacă acesta este prea subţire duce la
fracturarea frezei la acest nivel, pentru că nu rezistă forţelor laterale. Dacă gâtul frezei
este prea gros, atunci el interferă cu vizibilitatea şi poate restricţiona accesul sistemului
de răcire. Dacă lungimea şi grosimea capului sporesc, forţele laterale vor creşte şi atunci
colul instrumentului trebuie să fie mai gros (Thompson JY;2006).
* În comparaţie cu aceşti factori, spirala unghiului şi tăietura transversală au o
influenţă mare asupra performanţei frezei. La ora actuală există tendinţa de reducere a
gradului de spiralare, exclusiv pentru frezele utilizate la turbină.
Aşa cum s-a notat în capitolele anterioare, tăietura transversală sporeşte eficacitatea
instrumentului. Tăietura transversală a unei lame în actiune lasă pe dinte mici creste de
ţesut dur. Pentru a evita acest fenomen, tăietura de pe lama următoare este poziţionată
între două tăieturi ale lamei dinainte, aspect ce se repetă la celelalte lame, iar rezultatul va
fi îndepărtarea crestelor mici de ţesut dentar, dar acest fenomen se întâmplă doar la viteze
mici și medii.
În cazul în care aceste freze sunt utilizate la turbină şi contactul frezei nu este
continuu cu dintele, de regulă numai o lamă din cele şase este activă. În aceste
circumstanţe eficacitatea frezei este păstrată, doar micile creste de ţesut dur nu sunt
îndepărtate şi rezultă suprafeţe rugoase.
Cele şase lame ale frezei sunt distribuite uniform cu zone depresionale între ele
denumite caneluri. Numărul lamelor pe capul unei freze variază în funcţie de fabricant,
iar pentru un instrument activ în ţesuturile dure sunt în număr de 6, 8 sau 10. La frezele
folosite pentru procedurile de finisare, numărul lamelor variază între 12 şi 40, iar
netezimea este dată de acţiunea de tăiere la viteze mici (Thompson JY; 2006).
* Concentricitatea este o măsurătoare directă a simetricităţii capului frezei.
Măsurătoarea presupune ca atunci când capul frezei este introdus într-un cerc, toate
lamele trebuie să ia contact cu cercul pe toată lungimea lor. Concentricitatea este un
indicator, care arată dacă o lamă este mai lungă sau mai scurtă decât alta. Aceasta este o
măsurătoare statică şi nu direct legată de funcţionare (Thompson JY;2006).
* Excentricitatea pe de altă parte este un test dinamic care măsoară acurateţea cu
care fiecare lamă trece printr-un singur punct atunci când instrumentul este rotat. Este
măsurată nu numai concentricitatea capului, dar şi precizia cu care centrul de rotaţie se
suprapune cu centrul capului frezei. Excentricitatea apare când centrul de rotaţie nu
coincide cu centrul capului, când colul este strâmb, când freza nu este centrată în piesă
sau mandrina piesei este excentrică. Din punct de vedere clinic, excentricitatea este prima
cauză a vibraţiilor în timpul procedurilor de tăiere. Din cauza excentricităţii frezele
normale crează forme mult mai mari decât diametrul părţii active a instrumentului
(Thompson JY;2006).
 D. Desenul lamei frezei
La ora actuală, acţiunea de tăiere a unei freze sau a unui instrument diamantat are
loc într-o regiune foarte mică și anume în muchia tăietoare a lamei sau în punctul
granulei de diamant. Într-un regim de viteză înalt eficienţa porţiunii tăietoare a unei
singure lame se limitează nu la mai mult de o miime de centimetru (Thompson JY;2066).
Fiecare lamă are două feţe: faţa de atac, orientată spre direcţia de tăiere şi faţa de
evacuare şi trei unghiuri importante: unghiul de atac, unghiul muchiei, unghiul de
evacuare (curățire).
Unghiul de atac este desenul cel mai important al lamei frezei. Pentru tăierea
ţesuturilor dure, materialelor casante, un unghi de atac negativ minimalizează fractura
unghiului tăietor, prelungind viaţa instrumentului. Unghiul de atac este negativ atunci,
când faţa de atac este înaintea radiusului (de la unghiul de tăiere la axul frezei). Creşterea
unghiului muchiei protejează lama tăietoare, reduce uzura şi fractura sa, Fig. 3.21
(Thompson JY;2006). Lamele din carbid sunt foarte dure şi mult mai rezistente la uzură,
dar sunt casante, necesitând un unghi al muchiei mai mare pentru a reduce posibilitatea
de fracturare.
Frezele de carbid normale au lame cu un unghi de atac uşor negativ şi unghiul
muchiei de circa 90°. Feţele de curăţire sunt fie curbe, fie au două suprafeţe ce dau un
unghi de curăţire mic cu apropierea tăişului şi un spaţiu mare de curăţire înaintea
următoarei lame (Thompson JY;2006).

Fig. 3.21 Desenul frezelor este conceput de aşa manieră ca să înlăture rapid detritusurile şi
să protejeze lamele împotriva fracturii din cauza unghiului de atac negativ (Thompson
JY;2006).
 3.1.5. Instrumentele rotative abrazive diamantate

Reprezintă a doua mare categorie de instrumente rotative tăietoare, care implică în

acţiunea lor mecanismul de abrazie. Instrumentele abrazive se bazează pe mici particule
angulare, selecţionate din substanţe dure încorporate într-o matrice de material moale.
Tăierea se realizează printr-un număr mare de puncte ce corespund particulelor dure ce
proemină din matrice. Instrumentele abrazive sunt în general grupate în categoria altor
instrumente sau pur şi simplu instrumente diamantate. Instrumentele diamantate au
constituit un impact mare în practică din cauza fiabilităţii şi marii eficienţe în tăierea
smalţului şi dentinei. În anul 1942 sunt folosite pentru prima dată în SUA înaintea
frezelor de carbid, iar sporirea vitezelor de lucru au redus folosirea frezelor din otel
(Thompson JY;2006).
Terminologie
Instrumentele diamantate constau din trei părţi: un cap metalic neted, o pudră de
diamante abrazive şi un adeziv metalic care leagă pudra diamantată de metalul neted,
Fig.3.22 (Thompson JY;2006).
Capul metalic neted al instrumentului este asemănător cu capul unei freze fără
lame, iar în ultimă instanţă instrumentele diamantate sunt constituite din aceleaşi trei părţi
ca şi instrumentele rotative tăietoare: cap, col şi mandren. Unele instrumente abrazive au
capul detaşabil şi se referă la discurile şi pietrele diamantate (Nuckles DB; 1978).

A B

Fig. 3.22 Părţile componente ale unei freze diamantate

A. Vedere de ansamblu. B. Detalii ale stratului abraziv şi particulelor adezive
(Thompson JY;2006).
 Diamantele folosite sunt fie naturale, fie sintetice şi transformate în pudră, care apoi
este selecţionată şi triată după dimensiune şi calitate. Forma fiecărei particule este
importantă din cauza efectului său asupra eficienţei de tăiere şi durabilităţii
instrumentului. De aceea selectarea şi controlarea dimensiunii particulelor este de cea mai
mare importanţă (Thompson,JY;2006).
Particulele sunt ataşate de tija frezei prin legătura metalică rezultată în urma unui
proces de galvanizare sau prin sinterizare, iar calitatea şi eficienţa frezei depind de gradul
de ataşare a particulelor şi de rata descărcării detritusurilor.

Clasificare
Instrumentele diamantate sunt disponibile într-o largă varietate de forme şi
dimensiuni. Nici un fabricant nu produce toate dimensiunile, dar fiecare va oferi un bogat
sortiment de instrumente, ce include binecunoscutele forme şi dimensiuni. De aceea,
adesea este necesară în selectarea lor inspecţia pentru a obţine forma şi dimensiunea
dorită. Este esenţial din acelaşi motiv de a nominaliza fabricantul când se încearcă
descrierea instrumentului diamantat prin numărul de catalog.
Cele mai multe forme și dimensiuni ale instrumentelor diamantate sunt similare cu
cele ale frezelor dentare cu excepția celor de dimensiune foarte mică. Din cauza modului
de fabricare prin aplicarea stratului abraziv peste suportul neted, chiar și cele mai mici
instrumente diamamntate nu pot avea o dimensiune la fel de redusă ca și corespondentul
cu lame tăietoare. Cele mai uzitate forme sunt următoarele (Thompson JY; 2006):
1) Rotundă 8) Cilindroconică cu vârf convex
2) Minge de rugby (sau ovală, sau ou) 9) Flacără
3) Formă de butoi 10) Ac de cusut
4) Cilindrică cu vârful plat 11) Interproximală
5) Cilindrică cu vârf bizotat 12) Pară
6) Con invers 13) Roată cu unghiurile rotunjite
7) Cilindroconică cu vârful plat 14) Roată
Factorul particule diamantate
Performanţele clinice ale instrumentelor diamantate depind de dimensiune, spaţiere,
uniformitate, expunere (proeminare) şi legarea particulelor diamantate.
Cel mai frecvent, dimensiunea particulelor diamantate este grupată în: mari (125-
150 μm), medii (88-125 μm), fine (60-74 μm) şi foarte fine (38-44 μm). Acest aranjament
dimensional se realizează cu o sită standard dimensionată. Când sunt aplicate particule cu
dimensiune mare, numărul lor este redus, iar forţa aplicată de operator pe fiecare
particulă este mare. De asemenea, presiunea de aplicare este mare, dacă particulele
diamantate sunt mult mai spaţiate. Performanţa clinică finală a instrumentelor diamantate
este puternic afectată de tehnica folosită, ce beneficiază de avantajul factorului design al
fiecărui instrument (Nuckles DB;1978).
Instrumentele diamantate pentru finisat utilizează particule de diamant de 10-38
microni care produc o suprafaţă relativ netedă. Suprafaţa finisată cu instrumente
diamantate cu granulaţie mai mică decât 1 micron este considerată din punct de vedere
clinic netedă şi se poate obţine prin folosirea unei serii progresive de fineţe a
instrumentelor (Thompson JY;2006).
Viteza potrivită imprimată instrumentelor şi presiunea exercitată asupra lor în
timpul funcţionării este un factor major în prelungirea perioadei de utilizare. Cauza cea
mai frecventă a deteriorării acestor instrumente este pierderea pulberii de diamant de la
nivelul părţii active. Aceasta se datorează folosirii de presiune excesivă în speranţa că se
creşte performanţa la o viteză necorespuzătoare (Hartley JL şi colab;1954).

3.1.6. Alte instrumente rotative abrazive

Pe lângă instrumentele diamantate, în stomatologie se folosesc multe alte

instrumente abrazive pentru conturarea, finisarea şi lustruirea restaurărilor, atât în clinică
cât şi în laborator (Thompson JY;2006).
Clasificare
Suprafaţa activă a acestor instrumente este compusă din particule fine abrazive
incluse într-o matrice continuă de material moale. Ele se împart în două mari grupe:
instrumente turnate în tipar şi instrumente placate. Instrumentele abrazive preformate
prin turnare sunt fabricate prin presarea unei mixturi uniforme abrazive împreună cu
matricea. Sunt fie cimentate la mandren, fie şanjabile, Fig.3.23 (Roulet JF şi colab;2001).

Fig.3.23 Instrument abraziv preformat prin turnare (Roulet JF şi colab;2001).

Aceste instrumente se regenerează ca abrazivitate prin uzură, prin expunerea

straturilor subiacente abrazive. Aceasta face ca atunci, când îşi pierd concentricitatea, să
fie remodelate. Sunt cunoscute ca pietre, când au ca matrice un polimer rigid sau material
ceramic. Se folosesc pentru degroşare şi proceduri de conturare (Thompson JY;2006).
 Alte instrumente preformate folosesc la confecţionarea capului material flexibil,
cum ar fi cauciucul, în care se încorporează particulele abrazive. Acestea se folosesc
numai pentru procedurile de finisare şi lustruire, Fig.3.25 (Roulet JF şi colab;2001). Sunt
cunoscute ca gume de finisat și lustruit. Matricea de cauciuc sau rășină fenolică se
foloseşte pentru a obţine un cap flexibil al instrumentului, ca să poată fi folosit pentru
finisare şi lustruire.

Fig.3.25 Instrument autoabraziv din cauciuc (Roulet JF şi colab;2001).

Ca material abraziv se foloseşte fie cel natural, fie cel sintetic, după cum urmează:
– silicon carbid (carborundum)
– oxid de aluminiu
– granatul şi cuarţul
– pudra de rocă vulcanică
– pudra de os de sepie înlocuită cu cele sintetice.
Toate aceste materiale trebuie să fie suficient de moi pentru a reduce riscul
neintenţionat de a deteriora structurile dentare în stadiul final al finisării (Thompson
JY;2006).
Instrumentele abrazive placate sunt în general cunoscute ca discuri, care au un strat
subţire de abraziv cimentat pe un material flexibil. O astfel de construcţie permite
instrumentului să se adapteze la conturul dintelui sau restauraţiei, Fig.3.24 (Roulet JF şi
colab;2001). Particulele abrazive pot fi din granat (roșii) sau cuarț (albe) și sunt
disponibile într-o gamă variată de dimensiuni ale particulelor, de la grosiere la fine și
superfine pentru finisare și lustruire.
 Fig.3.24 Instrument abraziv placat(disc) (Roulet JF şi colab;2001).

3.1.7. Mecanismul de tăiere al instrumentelor rotative

Pentru a tăia, este necesară aplicarea unei forţe suficiente pentru a face lamele sau
particulele abrazive să pătrundă într-o suprafaţă. Procesul prin care instrumentele rotative
taie structurile dentare este complex şi insuficient cunoscut (Thompson JY;2006).
Evaluarea tăierii
Tăierea se poate măsura în termeni ca eficacitate şi eficienţă. Mulţi factori pot
influenţa una ori cealaltă (Koblitz FF şi colab;1976). Tăierea eficace este rata de
îndepărtare a structurilor dentare (mm/min sau mg/sec). Eficacitatea nu se consideră ca
parte potenţială a căldurii sau zgomotului.
Tăierea eficientă este procentajul din energia folosită care produce tăierea.
Eficienţa de tăiere se reduce, când energia este pierdută ca zgomot şi căldură. Este posibil
să se crească eficacitatea prin scăderea eficienţei. În general se agreează ideea că sporirea
vitezei de rotaţie creşte eficacitatea şi eficienţa. Efecte adverse asociate cu creşterea
vitezei de rotaţie sunt căldura, vibraţiile şi zgomotul. Căldura este considerată prima
cauză nocivă ce afectează pulpa. Sprayul aer-apă nu previne producerea de căldură, dar
o îndepărtează înainte ca ea să devină dăunătoare pentru pulpă (Westland IN;1980).
T ă i e r e a s t r u c t u r i l o r d e n t a r e cu l a m e l e f r e z e l o r
Structurile dentare, ca şi alte materiale asemănătoare, pot suferi fracturi fragile şi
elastice.
Fracturile fragile se asociază cu producerea de crăpături, de regulă din cauza forţei
tensionale.
Fracturile elastice implică deformarea plastică a materialului, de regulă prin
procedeele de forfecare.
Tăierea la viteze joase tinde să producă deformarea plastică înaintea fracturii
structurii dintelui. Tăierea cu viteze înalte, în special a smalţului, continuă cu fisurarea şi
apoi cu fracturarea sa.
 Segmentul forfecat acumulat într-un strat deformat se va îndepărta de-a lungul feţei
de raclare a lamei, în timp ce este fracturat sau în timp ce lama este dezangajată de pe
suprafaţă în stare de rotaţie, Fig.3.26 (Thompson JY;2006).

Fig. 3.26 Reprezentarea schematică a lamei frezei (muchia tăietoare) tăind un

material ductil prin mecanismul forfecării. Energia este necesară să deformeze
materialul de îndepărtat şi să producă o nouă suprafaţă (Thompson JY;2006).

Distorsiunea mecanică a structurii dentare în faţa lamei produce căldură. Căldura

fricţională este produsă prin acţiunea de răzuire a feţelor de raclare a lamelor, ce
acţionează rapid una după cealaltă. Aceasta produce o creştere impresionantă a
temperaturii, atât la nivelul dintelui cât şi la nivelul instrumentului, dacă nu se acţionează
sistemul de răcire (Eames WB şi colab;1973).
Acţiunea de tăiere a I n s t r u m e n t e l o r a b r a z i v e d i a m a n t a t e este
similară în multe privinţe cu a frezelor, dar diferenţele-cheie rezultă din proprietăţi,
dimensiune şi distribuirea abrazivului (Galloway SE şi colab;1987).
Particulele abrazive diamantate au unghiuri foarte ascuţite, orientate înspre
suprafaţă tind să aibă un unghi de raclare mult negativ.
Când se taie un material plastic cu diamantele, unele părţi se îndepărtează sub
formă de aşchii, dar cele mai multe vor curge lateral în jurul punctului de tăiere lăsând o
creastă de material deformat pe suprafaţă, Fig.3.27 (Thompson JY;2006). Acest tip de
tăiere cu diamantul este mult mai puţin eficient, decât cel efectuat cu freza. De aceea se
preferă frezele pentru tăierea materialelor plastice (ductile), cum ar fi dentina.
Fig.3.27 Reprezentarea schematică a unei particule abrazive tăind un material ductil.
Materialul este depalsat lateral prin trecerea unei particule abrazive şi ulterior îndepărtată
de următoarea particulă (Thompson JY;2006).

Diamantele taie materialele fragile (dure, casante) prin mecanisme diferite. Cele
mai multe tăieri rezultă din fracturi tensionale care produc o serie de crăpături în
suprafaţă, Fig.3.28 (Thompson JY;2006). Diamantele sunt mult mai eficiente decât
frezele, când sunt folosite la tăierea materialelor dure şi casante cum ar fi smalţul
dentar.

Fig.3.28 Reprezentarea schematică a unei particule abrazive tăind un material

casant. Subsuprafaţa fracturată din cauza trecerii unei particule abrazive este
subminată şi apoi uşor de îndepărtat de către următoarea particulă abrazivă (Thompson
JY;2006).

Recomandări pentru tăiere

Întotdeauna, necesităţile pentru o tăiere efectivă şi eficientă includ folosirea
turbinei, spray apă-aer pentru răcire, viteză înaltă de operare (peste 200.000 rpm),
presiune mică şi freze de carbid sau diamante (Thompson JY;2006).
Frezele de carbid sunt cele mai bune pentru acţiunea de tăiere frontală, produc
căldură puţină şi au mai multe lame pe diametrul de tăiere. Sunt cele mai indicate pentru
penetrarea în structura dentară, prepararea de cavităţi intracoronare, îndepărtarea
amalgamului, mici preparări şi şanţuri secundare de retenţie (Thompson JY;2006).
Diamantele sunt cele mai indicate pentru preparările extracoronare, bizotarea
marginilor de smalţ şi ameloplastie (Thompson JY;2006).
Diamantele folosite sunt fie naturale, fie sintetice şi transformate în pudră, care apoi
este selecţionată şi triată după dimensiune şi calitate. Forma fiecărei particule este
importantă din cauza efectului său asupra eficienţei de tăiere şi durabilităţii
instrumentului. De aceea selectarea şi controlarea dimensiunii particulelor este de cea mai
mare importanţă (Thompson JY;2006).
 3.2. INSTRUMENTELE DE MÂNĂ PENTRU PREPARAREA DINŢILOR

Îndepărtarea şi modelarea structurilor dentare este o parte importantă a

odontoterapiei conservatoare şi restauratoare. La început aceasta a fost un proces dificil,
efectuat în întregime de către instrumentele de mână.
Primele instrumente de mână, cu mânere voluminoase şi material inferior în partea
tăietoare, se uzau rapid şi deveneau ineficiente în multe situaţii, Fig. 3.29.(Thompson JY
şi colab;2006).
În plus nu a existat o uniformitate şi o nomenclatură a lor. Mulţi stomatologi şi-au
adus contribuţia la a găsi instrumente potrivite necesităţilor specifice (Thompson JY şi
colab;2006).

Fig. 3.29 Desenul primelor instrumente de mână (Thompson JY şi colab;2006).

G.V. Black, pe lângă faptul că este un contributor important al stomatologiei

moderne, este creditat şi cu prima acceptabilă nomenclatură şi clasificare a
instrumentelor de mână.
Cu timpul s-a renunţat la o mare parte din acestea, însă cele care au rămas în uz,
dacă sunt folosite judicios, aduc avantaje atât operatorului cât şi pacientului, deoarece
anumite proceduri se efectuează corect numai cu aceste instrumente şi nu cu cele rotative.
Prepararea formei cavităţilor dictează, în anumite circumstanţe care instrumente se vor
folosi, în timp ce accesabilitatea dictează altele (Thompson JY şi colab;2006).
Datorită progreselor tehnice care au îmbogăţit arsenalul instrumentelor rotative,
instrumentele de mână tind să dispară din tehnica de lucru a practicianului ceea ce
constiuie o triplă greşală: i) în primul rând pentru că îndemânarea absolut necesară unui
bun specialist se obţine în cea mai mare măsură ,,sculptând“ în dinte cu instrumentele de
mână; ii) în al doilea rând, pentru că anumite faze operatorii din cursul preparării
cavităţilor (bizotarea pragului gingival, finisarea pereţilor laterali, etc.) pretind, pentru a fi
reuşite cu precizia, fineţea şi delicateţea care se obţine numai cu instrumente de mână;
iii) în al treilea rând, pentru că folosirea instrumentarului de mână reduce pericolul
afectării pulpei dentare, înlătură vibraţiile şi nu dezvoltă căldură (Gafar M şi
coloab;1980).

3.2.1. Materialul din care sunt confecţionate instrumentele de mână

Instrumentele tăietoare de mână sunt confecţionate din următoarele materiale: oţel

carbon şi oţel inoxidabil, iar altele din carbid, ceea ce oferă o durabilitate crescută
marginii tăietoare.
Oţelul carbon este mai dur decât oţelul inoxidabil, însă neprotejat se corodează.
Oţelul inoxidabil rămâne necorodat o vreme îndelungată (în anumite condiţii), dar fiind
mai moale, se uzează mai rapid. Carbidul, deşi este mai rezistent la uzură şi mai dur, nu
poate fi folosit la confecţionarea tuturor instrumentelor, deoarece este casant (Thompson
JY şi colab;2006).

3.2.2 Efectul sterilizării asupra instrumentelor tăietoare de mână

Metodele de sterilizare sunt: dezinfectantele la rece sporicide, fierberea,

autoclavarea, vaporii chimici şi sterilizarea cu aer cald. Dacă instrumentele din oţel
carbon se sterilizează cu primele trei metode vor suferi un proces de decolorare, de
ruginire şi de coroziune. Pentru a minimaliza aceste efecte sunt la îndemâna operatorului
câteva metode (Thompson JY şi colab;2006), dintre care una este cea folosită de fabricant
la electroplacarea a instrumentului cu excepţia lamei tăietoare. A doua metodă de
protecţie este folosirea inhibitorilor de genul soluţiilor alcaline solubile. Acestea, de
regulă sunt incorporate în produsele comerciale de sterilizare sporicide la rece şi
preparate speciale pentru a fi utilizate în apa de fierbere şi autoclav. A treia metodă este
aceea de a minimaliza efectul umidităţii prin îndepărtarea ei de pe instrumente imediat ce
sterilizarea este finalizată şi plasarea lor în containere. Se contraindică păstrarea
instrumentelor în mediu umed o perioadă lungă de timp sau peste noapte (Thompson JY
şi colab;2006).
Fierberea şi autoclavarea nu produc decolorarea, ruginirea şi corodarea
instrumentelor confecţionate din oţel inoxidabil, dar dezinfectantele sporicide la rece le
rugineşte şi de aceea se recomandă respecterea timpului de imersie în soluţie. Sterilizarea
cu căldură uscată nu rugineşte şi nu corodează instrumentele din oţel carbon dar o
temperatură prea mare va reduce duritatea materialului şi va face ca instrumentul să
devină ineficient. Operatorul va alege instrumentul din aliajul care îi va da satisfacţie în
preparare şi sterilizare (Thompson JY şi colab;2006).
 3.2.3. Terminologia şi clasificarea instrumentelor de mână

În zilele noastre există numeroase tipuri de instrumente de mână sau de truse de

instrumente de mână incluse în truse complete. Toate acestea derivă din modelele iniţiale,
descrise pentru prima dată de G.V. Black, care a imaginat 102 instrumente utilizabile în
prepararea unei cavităţi (Gafar M şi colab;1980).
Dr. Black stabileşte o nomenclatură pentru instrumentele de mână descriind trei
clase, similar unei clasificări biologice:
– ordinul = scopul instrumentului;
– subordin = poziţia sau maniera de folosire;
– clasa = forma părţii active.
La ora actuală instrumentele de mână folosite în medicina dentară se categorisesc
în: 1) tăietoare (excavatorul, dalta etc.) şi 2) netăietoare (fuloarele, oglinda, sondele)
(Black GV;1899). Instrumentele tăietoare s-au utilizat în sculptarea cavităţilor.
Există două familii de instrumentar de mână taietor, clasificate astfel în funcție de
direcția (pe suprafață sau pe muchie) în care este curbată partea activă:
 Din familia dăltițelor fac parte: dăltițele propriuzise (drepte, Wedelstaedt,
biangulare), săpițele, instrumentele formatoare de unghi și instrumentul
discoid-cleoid.
 Familia toporiștilor include: toporiștile propriuzise, bizotatoarele de prag
gingival și excavatoarele.
Dalta este primul instrument de mână folosit pentru tăierea smalţului. Alte
instrumente tăietoare se subdivid în: bisturie, pile, chiurete parodontale şi instrumente de
modelare.

3.2.4. Designul instrumentelor de mână

Un instrument de mână este compus din trei părţi esenţiale (Thompson JY şi

colab;2006), Fig. 3.30 (Mount GJ şi colab;1999):
* mânerul – mânerele sunt disponibile în diverse dimensiuni şi forme, de
diametru mic, mediu sau mare, octogonal, prevăzut sau nu cu retentivităţi. Primele
instrumente de mână aveau mânere de dimensiuni mari şi erau ţinute în palma mâinii
atunci când erau în funcţiune. Instrumentele cu mâner gros prezentau siguranţă în
manipulare dar lipsită de o sensibilitate delicată. În SUA mânerele sunt subţiri (5,5mm)
şi ușoare. În Europa mânerele sunt groase şi conice. Fiecare mâner se prelungeşte cu:
 Fig. 3.30 Instrumente de mână tipice.
Există variaţii infinite de dimensiuni şi angulaţie a părţii active la gât sau a gâtului
la mâner (Mount GJ şi colab;1999).

* tijă efilată numită gâtul instrumentului – susţinătoarea părţii tăietoare care

face legătura între mâner şi partea activă (lama tăietoare a instrumentului). Normal acesta
este neted, rotund şi conic. Gâtul prezintă una sau mai multe îndoituri, care împiedică
instrumentul să se rotească atunci, când în folosire i se aplică forţe mari. Smalţul şi
dentina sunt substanţe dificil de tăiat şi necesită generarea de forţe puternice la nivelul
lamei tăietoare. Instrumentul de mână trebuie să fie stabil şi ascuţit, pentru a putea să
concentreze forţele la vârful lamei fără a se rota în mână. Această stabilitate este însoţită
de un desen angular al gâtului în aşa fel, încât partea tăietoare a lamei se află în afara
diametrului mânerului şi rareori coincide cu acesta (Thompson JY şi colab;2006). Pentru
un desen optim antirotaţie, lama tăietoare nu trebuie să depăşească axul mai mult cu 1-2
mm. Toate instrumentele de mână trebuie să îndeplinească acest principiu antibalans.
Orientarea funcţională şi lungimea lamei determină numărul necesar de
unghiuri la nivelul gâtului pentru stabilitatea instrumentului. Black clasifică
instrumentele, bazat pe numărul de unghiuri ale gâtului în: monoangulare (un unghi),
biangulare (două unghiuri) sau triangulare (trei unghiuri). Instrumentele cu lamă scurtă şi
mică, de regulă se desenează în stil mono-angular. Instrumentele cu lamă lungă sau
orientare complexă necesită două sau trei unghiuri care aduce partea tăietoare în
apropierea axului lung al mânerului. Asemenea forme de design se numesc contraunghi
(Thompson JY şi colab;2006).
 * lama sau partea activă - aceasta este partea funcţională a instrumentului şi
începe de la unghiul care termină gâtul şi se termină cu o muchie tăietoare (Thompson JY
şi colab;2006).
Pentru multe instrumente netăietoare, partea corespunzătoare lamei se
numeşte peniţă. Vârful peniţei sau suprafaţa lucrătoare se numeşte faţă. Lama sau peniţa
este capătul lucrător al instrumentului şi este conectat la mâner prin gâtul instrumentului.
Unele instrumente au lamă şi gât la ambele capete ale mânerului şi se numesc
instrumente dublu-active. În unele cazuri instrumentele drepte perechi pot să fie dublu
active. Instrumentul din dreapta este montat la un capăt al mânerului iar instrumentul din
stânga la celălat capăt al mânerului. Alteori lame similare dar de lăţimi diferite se pot
monta asemănător la un instrument dublu activ. Instrumentele cu un singur capăt pot să
fie sigure la utilizare dar cele duble sunt mult mai eficiente reducând numărul de
instrumente schimbate (Thompson JY şi colab;2006).
Sistemul de clasificare al lui Black după numele instrumentului le
categorizează după: i) funcţie – ex: detartrator, excavator, ii) maniera de utilizare – ex:
condensator de mână, iii)designul părţii active – ex: lingură Black, iv) forma gâtului – ex:
mono, bi, contraunghi. Numele au fost combinate ca să redea o descriere completă a
instrumentului – ex: lingură Black bi-angulară.

3.2.5. Formula instrumentelor de mână

Toate tipurile de instrumente de mână, inclusiv cele din colecţii de genul: Thomas,
Ash, Darby derivă din modelele iniţiale, descrise pentru prima dată de G.V.Black, care a
imaginat 102 instrumente utilizabile în preparările de cavităţi. Fiecare din aceste
instrumente este marcat de un număr de ordine, care corespunde poziţiei instrumentului
în succesiunea celor 102. Exemplu: toporiştile de dentină au numerele 1-48, toporiştile de
smalţ au numerele 49-54, bizotatoarele de prag gingival au numerele 73-80 iar dălţile
drepte 84-86, etc. Alături de numărul de ordine, instrumentul are înscris pe mâner încă
alte trei cifre, care caracterizează partea tăietoare (Gafar M şi colab;1980). Aceste cifre
constituie o formulă, stabilită încă de pe vremea lui Black care ajută ca instrumentele să
fie practice în utilizare şi uşor de identificat. Această formulă descrie dimensiunile şi
unghiurile capătului activ. Aceste cifre sunt inscripţionate pe mâner folosind un cod de
trei sau patru numere spaţiate.
Formula de bază a instrumentelor constă din trei cifre care au la bază măsurătorile
sistemului metric, Fig.3.31.(Thompson JY şi colab;2006):
1. prima cifră – l ă ţ i m e a l a m e i sau muchia tăietoare primară, în zecimi
de milimetru (0,1mm), ex:10 = 1mm;
2. a doua cifră – l u n g i m e a l a m e i în mm; ex: 7=7mm.
3. a treia cifră – reprezintă u n g h i u l pe care îl formează lama cu axul lung
al mânerului, exprimat în centigrade (cg), ex: 14=140o
 La aceste instrumente cu formula compusă dintrei cifre, unghiul dintre muchia
tăietoare şi lamă este întotdeauna de 90 .

Fig. 3.31.Formula instrmentului (Baum L şi colab;1995).

Exemplu: 10 7 14 înseamnă (Tabel, Carligeriu,V şi colab;2002);

1 2 3
10 7 14 unde 10 – lăţimea lamei = 1,0 mm
Zecimi m
cg  7 – lungimea lamei = 7 mm
mm m
14 – centigrade =140 între lamă şi
axul mânerului.

În cazul în care muchia tăietoare a vârfului lamei formează un alt unghi decât cel
de 90cu axul lung al lamei, apare încă o cifră de identificare numerotată ca fiind:
 Fig. 3.32 Bizotator de prag gingival (Summitt JB şi colab;2006).

4. a patra cifră – şi reprezintă unghiul format între muchia tăietoare a lamei şi

axul lung al mânerului şi se exprimă în centigrade. Se
plasează, întotdeauna în poziţia a doua a formulei.

Exemplu: bizotatorul de prag gingival distal: 13 95 8 14 înseamnă: Fig.3.32.

(Summitt JB şi colab;2006), (Tabel;Carligeriu V şi colab;2002);

1 2 3 4
13 95 8 14 unde 13 – lăţimea lamei = 1,3 mm
Zeci
M 95 – unghiul marginii tăietoare format
mi cg cg 
m cu axul mânerului, în centigrade
mm
8 –lungimea lamei = 8 mm
14 –centigrade = 14 între lamă şi axul
mânerului.

3.2.6. Bizoul instrumentelor taietoare

Cele mai multe instrumente tăietoare au o muchie tăietoare constituită dintr-un

singur bizou care formează muchia tăietoare primară. Două muchii adiţionale numite
muchii tăietoare secundare se extind dela cea primară pe întreaga lungime a lamei, Fig.
3.33 (Thompson JY şi colab;2006).
Alte instrumente, cum ar fi o parte dintre toporiştile, au două bizouri, care
formează muchia tăietoare şi se numesc dublu-bizotate.
 Fig.3.33 Desenul lamei unei dăltiţe care arată muchia tăietoare primară şi
muchiile tăietoare secundare (Thompson JY şi colab;2006).

3.2.7. Tipuri de instrumente tăietoare şi modalităţi de utilizare

I. Familia dăltițelor
A. Dăltiţele – sunt destinate, în primul rând pentru tăierea smalţului, (profita de
fenomenul de clivare) apoi pentru planarea smalţului şi suplimentar pentru tăierea
dentinei, (Fig. 3.34.)
1. D ă l t i ţ e l e d r e p te (Thompson JY şi colab;2006), Fig.3.34;
Caracteristici:
 are un gât drept care se prelugeşte cu o lamă tăietoare dreaptă
 muchia tăietoare prezintă unui bizou pe o singură parte;
 muchia tăietoare primară şi lama formează un unghi de 90;
 este similară cu dalta sculptorului sau a tâmplarului;
 mişcare de acţiune este prin apăsare puternică de despicare a
prismelor de smalţ.
 forţa folosită pentru toate aceste instrumente este esenţială ca
instrumentul să devină activ.
 pentru dăltiţa dreaptă nu este nevoie să fie pereche, deoarece o
răsucire de 180 de grade a instrumentului permite folosirea sa pe
altă parte a preparaţiei.
 lungimea părţii active variază între 6-10mm
 lăţimea tăişului este de 1,5mm.
2. D ă l t i ţ e l e c u r b a t e sau W e d e l s t a e d t şi d ă l t i ţ e l e b i -
a n g u l a r e (Thompson JY şi colab;2006).
Caracteristici:
 îndoirea sau curbarea instrumentului este pe suprafaţă şi nu pe
muchie,
 unghiul format de lama tăietoare şi axul mânerului niciodată nu
va depăşi 12.5 centigrade,
 are muchia tăietoare primară perpendiculară pe axul lamei
tăietoare
 

Fig 3.34 Dăltiţă dreaptă (Thompson JY şi colab;2006).

 are un bizou fie distal, fie mezial

 lama cu bizou distal este imaginată să planeze un perete a cărui faţă
priveşte spre suprafaţa internă a lamei
 lama cu bizou mezial este imaginată să planeze un perete a cărui faţă
priveşte spre suprafaţa externă a lamei
 lungimea părţii active variază între 6-10mm,
 lăţimea tăişului este de 1,5mm.
* Indicaţii (Gafar M şi colab;1980);
 crearea accesului în procesele carioase ocluzale, în special la arcada
superioară şi pe marginile meziale şi distale ale cavităţii. Se aşează dăltiţa cu
bizoul înspre interiorul cavităţii pe fragmente mici de smalţ subminat şi se
exercită o presiune intensă continuă, avându-se grijă să nu derapeze
instrumentul. Se continuă astfel din aproape în aproape până se obţine
deschiderea dorită,
 pentru prăbuşirea prismelor de smalţ de pe marginile distale ale proceselor
carioase, se poate folosi dăltiţa curbă, aplicându-se pe marginea de smalţ cu
partea nebizotată şi cu partea bizotată spre arcada antagonistă cu exercitarea
de presiuni continue,
 pentru pregătirea şi nivelarea pereţilor verticali ai cavităţii de cls. a I-a şi cls.
a II-a prin acţionarea cu dăltiţele de smalţ de-a lungul întregului perete,
începând de la suprafaţa de smalţ până în podeaua cavităţii. Se poate folosi ca
o daltă obişnuită unde impulsurile se imprimă prin loviri repetate pe
extremitatea distală a mânerului cu un ciocănel de corn sau metalic,

Pentru că dăltiţele au trei muchii tăietoare, una primară şi două secundare pot tăia
în trei direcţii dacă este necesar. În câteva situaţii clinice muchiile secundare pot să fie
mai eficiente în tăiere decât muchia primară. Aceste muchii tăietoare secundare sunt
eficiente în lucrul pe pereţii vestibulari şi orali ai casetei proximale ai preparaţiei
proximo-ocluzale (Thompson, JY şi colab; 2006).

B. Săpiţele sunt asemănătoare cu dăltiţele având lama în continuarea mânerului

dar curbată pe faţă cu o angulaţie mai mare de 12,5 centigrade şi niciodată sub
(Thompson JY şi colab;2006), Fig.3.37(Schwartz RS;1996).
 Muchia tăietoare primară face un unghi de 90 de grade cu axul lamei. Muchia
tăietoare primară rezultă în urma unui singur bizou care dacă se află plasat pe faţa lamei
opusă mânerului se numeşte contrabizotată iar dacă se află pe faţa lamei dinspre mâner
se numeşte bizotată.
Săpiţele monoangulare sunt utilizate pentru planarea pereţilor preparărilor şi
accentuarea unghiurilor interne la cavităţile de clasa a III a şi a V a convenţionale. Astăzi
sunt foarte utile în planarea şi finisarea pereţilor de smalţ aflaţi faţă în faţă pentru că evită
lezarea dintelui vecin. Pentru dinţii posteriori s-au imaginat săpiţele biangulare. Săpiţele
sunt utilizate în manieră de raclare printr-o mişcare de tragere spre operator.

Fig. 3.37 Săpiţă mono-angulară

Săpiţă biangulară (Schwartz RS;1996).

Fig. 3.35 Instrumentul discoid-cleoid (Thompson JY;2006)

C. Instrumentul discoid-cleoid, Fig.3.38 (Thompson JY şi colab;2006). Acest

instrument, în mod normal, este utilizat pentru modelarea anatomiei ocluzale a
restaurărilor din amalgam. (Thompson JY şi colab;2006).

II. Familia toporiștilor

A. Toporiștile
1. T o p o r i ş t i l e de d e n t i n ă ( Gafar M şi colab;1980).
Toporiştile de dentină se prezintă sub forma unui mâner prelungit cu un gât, la
capătul căruia partea activă (lama) este îndoită pe muchie. Unghiul pe care-l formează
lama cu axul mânerului poate fi aproape drept (90 de grade), obtuz (95-175 de grade) sau
ascuţit sub 90 de grade. (Gafar, M şi colab;1980, pag 40).
Toporiştile cu unghi obtuz cele mai utilizate sunt cele cu numerele 5 şi 10.
 Toporiştile cu un unghi apropiat de cel drept care se folosesc cel mai frecvent sunt
numerele 22,23 şi 24.
Toporiştile cu unghi ascuţit cele mai utilizate sunt numerele 87 şi 88 si sunt
denumite instrumente laterale.
Printre toporiştile de dentină des utilizate se găseşte una cu aspect diferit prin
dubla curbură pe care o face lama cu gâtul şi mânerul instrumentului. Este toporişca de
dentină nr.20.
Un caracter care diferenţiază toporiştile de dentină între ele este lungimea părţii
lor active (lama), care poate varia de la 1mm la 10mm, ceea ce le face apte pentru orice
adâncime de cavitate.
Toate toporiştile de dentină au muchia tăietoare cu dublu bizou, ceea ce le asigură
eficienţă indiferent de orientarea părţii tăioase faţă de planurile de clivaj pe care
acţionează.
Toporiştile de dentină se întrebuinţează exclusiv în dentină, pentru sculptarea
pereţilor cavităţilor.
Planurile pe care acţionează toporişca de dentină sunt planuri drepte iar miscarea
de tăiere a instrumentului este liniară.
De la această regulă se abat doar instrumentele laterale cărora le este permisă o
uşoară mişcare de rotaţie şi toporiştilor dublu cudate care printr-o miscare de rotaţie pot
să îndepărteze dentina cariată din cavităţile de clasa a V a a ultimilor molari în care
instrumentarul rotativ nu are acces şi întreaga cavitate se realizează numai cu acest
instrument.
Toporiştile de dentină pot fi folosite în funcţie de cazul clinic şi de imaginaţia
specialistului, pentru rezolvarea unor probleme dintre cele mai variate privind sculptarea
dentinară.
2. T o p o r i ş t i l e de s m a l ţ (Gafar M şi colab;1980).
Sunt asemănătoare cu toporiştile de dentină prin înclinarea pe muchie a părţii
active. Dar prezintă şi o serie de deosebiri după cum urmează:
 unghiul format de lamă şi axul mânerului este constant de 12 grade.
 gâtul instrumentului este înclinat cu 12 grade în partea opusă înclinării părţii
active(lama). Acest contraunghi conferă posibilitatea de angajare în cavităţi
profunde şi amplifică presiunea cu care este angajat instrumentul.
 lama instrumentului are o lungime de 6-10 mm şi o lăţime a muchiei tăietoare
de 1-1,5 mm ceea ce permite exercitarea de presiuni. Instrumentul are bizou
numai pe o singură faţă ceea ce îi limitează operaţiile numai la manopere de
despicare(clivaj).
 existenţa bizoului numai pe o singură parte impune pentru preararea unei
cavităţi folosirea unei perechi de instrumente. Din această cauză se vor găsi
sub formă de perche cu inscripţia de R(Dreapta) şi Left (Stânga). În acest caz
 instrumentul R are bizoul faţă în faţă cu instrumentul L Fig.3.35.(Thompson
JY şi colab;2006).

Fig. 3.36 Toporişti perechi.

L. Cea care taie dinspre dreapta. R. Cea care taie dinspre stânga (Thompson
JY;2006).

 în nomenclator nu există decât trei perchi de toporişti de smalţ, care se

deosebesc între ele numai prin mărimea părţii active (lungime şi lăţime).
 toporiştile de smalţ se pot folosi şi în dentină spre deosebire de toporiştile de
dentină cu care nu se acţionează nicidată în smalţ.

* Indicaţii de utilizare (Gafar M şi colab;1980).

 dislocarea şi prăbuşirea prismelor de smalţ nesusţinute de dentină, situate la

marginile cavităţilor de clasa a I a şi clasa a II a. Toporişca de smalţ se aşează
cu muchia tăietoare pe peretele de smalţ la marginea cavităţii cu bizoul
orientat spre viitoarea preparaţie. Se execută o presiune lentă până se obţine
dislocarea prismelor. În cazul în care bizoul a fost orientat greşit devine
ineficient şi derapează iar dacă suprafaţa de smalţ pe care dorim să o dislocăm
este prea mare, fie nu reuşim, fie fracturăm un întreg perete. De aceea se va
acţiona pe suprafeţe mici, din aproape în aproape. Muchia tăietoare se va plasa
în planul de clivaj al smalţului şi paralel cu marginea cavităţii. Această
manoperă se realizeză relativ uşor pentru pereţii vestibulari şi orali, la ambele
arcade. Pentru pereţii meziali şi distali operaţiunea este dificilă dar posibilă la
premolari şi primul molar şi imposibilă la molarii 2 şi 3, datorită obrazului
care împiedică accesul pe direcţia convenabilă. Dislocarea prismelor de smalţ
ajută la crearea accesului şi completarea extensiei preventive.
 prin dislocarea şi prăbuşirea prismelor de smalţ se poate desfinţa contactul cu
dintele vecin al pereţilor laterali ai casetei verticale a cavităţii de clasa a II-a şi
 totodată extensia preventivă la acest nivel. Se exercită presiuni ocluzo-
verticale pe porţiuni mici de smalţ ţinând bizoul orientat spre dintele vecin.
 cu toporiştile de smalţ se pot finisa marginile de smalţ ale pereţilor cavităţii de
clasa a III-a. Bizoul se plasează spre dintele vecin şi se execută o miscare de
raclare.
 cu toporiştile de smalţ se pot netezi pereţii laterali ai cavităţii de clasa a I a şi
clasa a II-a acţionând instrumentul atât în samalţ cât şi în dentină pe toată
înălţimea lui. Bizoul se va orienta spre interiorul cavităţii.
 una din întrebuinţările mai puţin frecvente ale toporiştilor de smalţ este
bizotarea marginilor cavităţilor de clasa a I-a şi clasa a II-a. În aceste scop,
muchia tăietore este ţinută perpendicular peste unghiul format de pereţii
cavităţii şi suprafaţa de smalţ şi sub ununghi de 30 de grade. Se imprimă o
mişcare de translaţie cu acţiune de raclare iar bizoul este orientat spre direcţia
de deplasare a instrumentului şi în sus. Bizotarea necesită o pereche de
toporişti.
Tot în această manieră se poate realiza şi bizotarea muchiei pulpo-axiale.

B. Bizotatoarele de prag gingival

Sunt instrumente care prin forma lor generală seamănă cu toporiştile de smalţ, iar
prin curbura lamei cu lingurile Fig.3.36 (Baum L;1995). De la toporişti au moştenit bizou
pe o singură parte şi liniaritatea muchiei tăietoare. Deşi lineară, muchia tăietoare nu
formează un unghi de 90 de grade cu axul lamei ci un unghi ascuţit îndreptat fie spre
mânerul instrumentului, fie opus mânerului. Această configuraţie a instrumentului fac
bizotatoarele utilizabile, fie numai pentru peretele gingival al cavităţilor situate mezial,
fie numai pentru peretele gingival al cavităţilor situate distal.
Curbura lamei la unele instrumente este orientată spre dreapta instrumentului, iar
la altele spre stânga lui. Aceasta face ca bizotatoarele să fie întrebuinţate ca perechi care
sunt anagramate cu L (stânga) şi R ( dreapta). De asemenea, este astfel conceput că o
perche L şi R este numai pentru mezial şi alta numai pentru distal. Când unghiul ascuţit
format de muchia tăietoare şi axul lamei este orientat spre partea internă a instrumentului,
bizotatorul va fi folosit la cavităţile meziale iar în formulă numărul al doilea va fi 75-80.
Când unghiul ascuţit este orientat înspre exteriorul instrumentului, bizotatorul va fi folosit
la cavităţile distale iar în formulă numărul al doilea va fi 90-100. Perechea cu numărul
100 şi 75 este folosită numai la preparările pentru amalgam cu bizou de smalţ gingival cu
înclinare de maxim 20 de grade.
Bizotatoarele perche se aplică pe rând cu partea tăietoare călare pe marginea de
smalţ respectivă şi se plimbă pe toată lungimea acestei margini, executând presiune, cu
un bizotator de la dreapta la stânga, cu celălat de la stânga la dreapta. Mişcările
bizotatoarelor vor fi miscări de translaţie şi se vor continua până când marginea pragului
gingival este teşită.
În concluzie: bizotatorul de prag gingival este o toporişcă modificată:
– prima modificare: între marginea tăietoare şi axul lamei este un unghi, altul
decât 90;
– a doua modificare: lama bizotatorului este curbă şi pe acest motiv este
numit instrument în plan dublu;
– sunt instrumente pereche: R şi L (R=Dreapta, L=Stânga). Din această cauză
sunt necesare două pentru cavitatea mezială şi două pentru cea distală;
– pentru cavitatea distală numărul de identificare este: 10, 95, 6, 12.
– pentru cavitatea mezială numărul de identificare este: 10, 80, 6 12.

L R L R
Distal Mezial
Fig. 3.37 Bizotatoare de prag gingival perechi (Baum L;1995).

Există o tehnică specială de întrebuinţare a bizotatoarelor pentru suplimentarea

formei de retenţie la caseta verticală a cavităţilor de clasa a II-a în sensul creării unui
unghi axio-gingival mai mic de 90 de grade. Pentru aceasta se plaseză bizotatoarele
distale pe peretele gingival mezial şi invers (Gafar M şi colab;1980).

C. Excavatoarele

Excavatoarele sunt ultimul membru al familiei toporiștilor și sunt folosite doar

pentru îndepărtarea dentinei cariate.
Exista două diferențe majore față de toporisti:
Lama excavatorului este curbată pentru a accentua mișcarea de răzuire laterală
Muchia tăietoare este rotundă
 Fig. 3.38 Excavatoare

3.2.8. Alte instrumente de mână tăietoare

Alte instrumente de mână tăietoare sunt: (Thompson JY;2006)( Fig. 3.39) bisturiul
și pila. Aceste instrumente sunt folosite mai mult pentru modelarea materialelor
restauratoare, decât pentru tăierea structurilor dentare.

Fig. 3.39 A. Bisturiu B. Pila (Thompson JY;2006).

Bisturiul este cunoscut ca şi cuţit de finisat pentru amalgam sau aur (Thompson JY
şi colab;2006). Are aspectul unei lame fine de cuţit în diverse dimensiuni şi forme,
Fig.3.38 A (Thompson JY şi colab;2006). Acest instrument este folosit pentru
îndepărtarea excesului de material restaurator de la nivelul marginilor vestibulare, orale şi
gingivale, precum şi pentru conturarea suprafeţei restaurării de clasa a V-a.
Pila, Fig.3.38.B (Thompson JY şi colab;2006) de asemenea se poate folosi pentru
îndepărtarea excesului de material restaurator (Thompson JY şi colab;2006). În mod
particular se foloseşte la marginea gingivală. Lama pilei este foarte fină, iar dinţii de pe
partea activă sunt foarte scurţi. Dinţii instrumentului sunt în asa fel desenaţi pentru a-l
face activ, atât la acţiunea de împingere cât şi la cea de retragere.

3.2.9. De ce sunt recomandate instrumentele de mână ?

G.V. Black a recomandat un set mare de instrumente format din 96 de piese,un set
universitar compus din 44 de instrumente şi un set mic ce cuprindea 25 de instrumente.În
perioada aceea ,longevitatea unei restauraţii era dependentă de forma de retenţie şi de
forma de rezistenţă efectuate cu ajutorul instrumentelor de mână (Black,GV; 1908).
Odată cu accesul la noile tehnici şi noile materiale ,folosirea curentă a
instrumentelor de mână tăietoare a diminuat mult. De aceea la ora actuală se
recomandăun kit format din 12 instrumente tăietoare sau şase dublu active (Summitt
BJ;1996). Din cauză că unii autori nu recomandă realizarea de pereţi şi podele plane în
preparările pentru compozite şi mai ales ca aceştia să nu fie netezi(atenţie la prismele
nesusţinute şi pereţii anfractuoşi care beneficiază cel mai, mult de acţiunea acestor
instrumente) au făcut ca rolul instrumenteleor de mâna să devină neînsemnat (Summitt
BJ;1996).
Dacă pentru prepararea unei cavităţi proximale se vor folosi numai frezele, va fi
nevoie ca structurile dentare sănătoase în exces să fie înlăturate pentru a restaura dintele
în cauză, dar frezele vor leza dintele vecin. Instrumentele de mână permit operatorului să
redeseneze şi să finiseze pereţii cavităţilor proximale fără a leza dintele vecin.
Toate aceste instrumente de mână de mai sus sunt destinate să planeze pereţii de
smalţ şi dentină şi să finiseze marginile cavităţii mai ales în zonele în care frezele nu pot
efectua această manoperă fără a leza dintele vecin.
Lingurile Black, precum şi alte instrumente tăietoare sunt recomandate pentru
îndepărtarea dentinei cariate deoarece înlătură riscul încălzirii dintelui şi oferă o
senzaţie tactilă mult mai bună (Summitt BJ;1996).

3.2.10. Modalități de priză ale instrumentelor de mână

Există patru modalităţi de priză ale instrumentelor de mână în scopul folosirii lor
(Thompson JY şi colab;2006): 1) creion modificat; 2) creion invers; 3) palma şi degetul
mare şi 4) palma şi degetul mare modificat. Nu se acceptă priza instrumentului, aşa cum
se prinde un creion.
Priza modificată gen creion, după cum arată şi numele, este similară prizei unui
creion, dar nu identică. Poziţia corectă a instrumentului este între perniţele policelui,
indexului şi degetului mediu, în timp ce perniţa inelarului se sprijină pe suprafaţa dintele
cel mai apropiat din acelaşi arc ca punct de sprijin. Această poziţie oferă instrumentului
un bun control în mânuire şi presiunea de tăiere. Un desen echilibrat al instrumentului
permite aplicarea unei forţe potrivite fără ca instrumentul să aibe tendinţa să se rotească
între degete.
 Priza creion invers. Este asemănătoare cu cea de mai sus, cu excepţia că mâna şi
palma sunt orientate spre operator. Această tehnică se foloseşte în cazul dinţilor anteriori,
când abordarea se efectuează dinspre oral.
Priza palmă - police este asemănătoare felului în care se curăţă un măr sau un
cartof cu cuţitul. În această tehnică de prindere sprijinul se crează prin plasarea policelui
pe dintele de operat, al vecinului sau a altui dinte apropiat. Acest tip de priză are utilizări
limitate, cum ar fi prepararea retenției la o cavitate de clasa a III-a pe un un incisiv
maxilar.
Priza modificată palmă - police. Această tehnică se poate folosi atunci, când este
realizabil sprijinul degetului mare pe dintele de operat sau dintele adiacent. Instrumentul
este ţinut cu toate patru degetele. Această modificare permite o mare şi uşoară
manevrabilitate a instrumentului şi un bun control al derapării. Acest tip de priză se
folosește de obicei pentru dinții maxilari atunci când operatorul se află în spatele capului
pacientului. Dintre toate aceste tehnici de priză, cele mai practicate sunt creion modificat
şi creion invers.

Fig. 3.40 A. Priză gen creion. B și D. Priză gen creion modificată. C. Nu se

acceptă priza instrumentului așa cum se ține un creion.
 Fig. 3.41 A și B priza gen creion invers. C și D priza gen palmă-police. E. Priza
palmă-police modificată.

Sprijinul degetelor
O priză potrivită a instrumentelor obligatoriu trebuie să includă un sprijin ferm
pentru a stabiliza mâna în timpul procedurilor operatorii. În cazul prizei gen creion invers
și creion modificată sprijinul se face prin plasarea degetului inelar (sau a degetului inelar
și a degetului mic) pe dintele sau dinții de pe aceiași arcadă, cât mai aproape de dintele pe
care se intervine. Cu cât zona de sprijin este mai aproape de zona de operat, cu atât
sprijinul este mai sigur. Când se folosește priza palmă-police sprijinul se creează prin
plasarea vârfului degetului mare pe dintele pe care se intervine, pe dintele vecin sau într-o
zonă convenabilă de pe aceiași arcadă. Uneori este imposibil să se realizeze sprijinul pe
structura dentară și trebuie realizat pe țesuturile moi. Nici acest tip de sprijin, nici
sprijinul pe țesuturile dure dentare, dar la distanță de zona de operat, nu oferă un sprijin
sigur, astfel că trebuie redusă forța cu care se intervine pentru a opera în siguranță.
Ocazional este imposibil de asemenea să se stabilească orice fel de sprijin iar atunci este
indicat să se aplice degetul arătător al mâinii opuse pe mânerul instrumentului sau să se
folosească un sprijin indirect, de exemplu mâna cu care se intervine se sprijnă pe mâna
opusă care se sprijină pe o structură orală stabilă.

3.2.11. Ascuţirea instrumentelor de mână.

Selectarea unui instrument tăietor de mână potrivit şi folosind o prehensie potrivită

înseamnă puţin dacă instrumentul nu este ascuţit. Instrumentele cu muchia tăietoare
boantă cauzeaeză mai multă durere, prelungeşte timpul de lucru,sunt mult mai dificil de
controlat şi reduc calitatea şi precizia în preparare. Este esenţial ca toate insrumentele de
mână să fie ascuţite. Reascuţirea instrumentelor necesită timp puţin şi este răsplătitoare
(Thompson JY şi colab;2006).
Există multe tipuri de echipamente de ascuţire care includ;i) pietrele de ascuţit
fixe;ii) ascuţirea mecanică şi ;iii) ascuţirea cu pietre montate la piesa de mână. Un singur
tip de echipament nu se potriveşte pentru toate instrumentele şi de aceea practicianul va
alege pe cel mai potrivit situaţiei (Thompson JY şi colab;2006).
Pentru a evalua gradul de ascuţire al instrumentului ,acestuia i se priveşte în lumină
puternică muchia tăietoare; prezenţa unei,,scânteieri“ arată că muchia este boantă sau
rotunjită. Ca alternativă, alţi clinicieni raclează cu instrumentul un mâner din plastic (al
unei oglizi sau al unui excavator). O muchie boantă va aluneca pe suprafaţa de plastic, pe
când o muchie ascuţită se va implanta în mânerul de plastic stopând mişcarea de raclare
(Summitt BJ;1996).
 i) pietrele de ascuţit fixe reprezintă sistemul de ascuţit cel mai frecvent
utilizat şi constă dintr-un bloc de material abraziv numit,,piatră“. Piatra este
aşezată pe o suprafaţă fermă iar instrumentul este ţinut în mână şi orientat
cu partea de ascuţit spre suprafaţa pietrei. Acest gen de piatră mai este
numit şi ,, piatra uleioasă“ din cauză că unii practicieni aplică un strat de
ulei pe ea ca un ajutor în procesul de ascuţire. Pietrele pentru ascuţit sunt
disponibile sub diverse forme, granulaţii şi material (Thompson JY şi
colab;2006).
- Pietrele de ascuţit sunt disponibile în granulaţie grosieră, medie şi fină.
Piatra cu granulaţie fină se va folosi pentru ascuţirea finală a
instrumentului. Piatra cu granulaţie grosieră şi medie se va folosi pentru
ascuţirea iniţială sau a instrumentelor deteriorate. Piatra cu granulaţie
grosieră ascute mult mai rapid dar produce o suprafaţă rugoasă şi de aceea
 este necesar utilizarea a mai multor granulaţii în ordine descrescândă pentru
ca finalul să-i aparţină celei fine (Thompson JY şi colab;2006).
- Pietrele fixe se găsesc sub diverse forme incluzând forma plată,
concavă, cilindrică şi conică. Forma plată este preferată pentru ascuţirea
instrumentelor cu muchie tăietoare dreaptă. Celelalte forme sunt
întrebuinţate pentru ascuţirea instrumentelor cu muchii tăietoere
curbe.Pietrele cilindrice sunt utilizate pentru ascuţirea instrumentelor cu
muchie concavă iar cele conice permit utilizarea unei porţiuni din piatră cu
curbura apropiată de cea a instrumentului (Thompson JY şi colab;2006).
- Pietrele de ascuţit sunt confecţionate din câteva materiale sintetice sau
naturale. Procesul de confecţionare pentru materialele sintetice implică presarea cu
atenţie a particuleleor unui abraziv într-o formă de solid. Propietăţile pietrei depind de
volumul şi numărul porilor şi de compoziţia şi dimensiunea abrazivului.P entru pietrele
de ascuţit se folosesc patru tipuri de materiale (Thompson JY şi colab;2006): a) piatra de
Arkansas, b)carbura de siliciu, c) oxidul de aluminiu şi d)diamantul.
a) piatra de Arkansas este un mineral natural care conţine cuarţ
microcristalin şi a fost ,în mod tradiţional preferată pentru ascuţirea instrumentelor de
mână.Este semitranslucidă şi de culoare albă sau gri şi destul de dură ca să ascută oţelul
dar nu instrumentele din carbid. Piatra de Arkansas se găseşte în varianta moale şi dură.
Varianta moale este rar utilizată pentru că se uzează repede,se deformează şi devine
ineficientă. Aceste pietre ,înainte de utilizare se ung cu ulei mineral. Această placare cu
ulei sporeşte gradul de fineţe al ascuţirii,previne obliterarea porilor pietrei şi împiedică
degajarea de căldură. Piatra se va păstra acoperită cu un film subţire de ulei mineral.
Dacă în timpul lucrului porii pietrei se încarcă cu pilitură, aceştia se vor curăţa prin
spălare în ulei iar dacă nu se reuşeşte se va recurge la alcool (Thompson JY şi
colab;2006).
b) carbura de siliciu este folosit pe scară largă ca abraziv industrial. Este
suficient de dur pentru a ascuţi instrumentele de oţel dar nu şi pe cele din carbură.
Pietrele din carbură de siliciu se găsec sub diverse forme şi în granulaţie grosieră şi
medie. Nu se găseşte în granulaţie fină ceea ce face ca să nu se utilizeze pentru ascuţirea
finală. Sunt de culoare închisă de la verde-negru până la negru. Aceste pietre au o
porozitate moderată ceea ce face ca să se utilizeze unse cu un strat fin de ulei mineral
pentru a împiedica obliterarea porilor (Thompson JY şi colab;2006).
c) Oxidul de aluminiu este frecvent utilizat în confecţionarea pietrelor de
ascuţit.Aceste pietre sunt confecţionate sub diverse texturi. Pietrele cu granulaţie grosieră
şi medie au o culoare maronie. Cele cu granulaţie fină au o culoare albă, au propietăţi
superioare, sunt mai puţin poroase ceea ce necesită mai puţină lubrefiere în timpul
utilizării. Ca lubrefianţi se poate utiliza fie apa, fie uleiul mineral (Thompson JY şi
colab;2006).
d) diamantul este cel mai abraziv material şi cel mai eficient pentru ascuţirea
instrumentelor dure fie că sunt din carbură sau din oţel. Diamanturile pentru ascuţit sunt
mici blocuri de metal care conţin particule fine de diamant impregnate în suprafaţă într-
un strat metalic rezistent la coroziune realizat prin electroaplicare. Pietrele au diverse
forme pentru a ascuţi diversitatea de instrumente. Aceste pietre nu sunt poroase dar totuşi
când se folosesc se întrebuinţează un lubrefiant pentru a le prelungi viaţa de lucru. Ele se
pot curăţa cu un detergent şi o periuţă cu duritate medie (Thompson JY şi colab;2006).
 ii) ascuţitorile mecanice în anumite condiţii sunt benefice. Aceste maşini
deplasează o ascuţitoare într-o mişcare de dute-vino la viteză redusă, în
timp ce instrumentul este fixat într-un suport într-o angulaţie
corespunzătoare. Cu aceste dispozitive se realizează mult mai uşor o
ascuţire şi într-un timp mult mai scurt. Acest tip de ascuţitoare este foarte
versatil şi cu accesorii diverse pentru a deservi o gamă cât mai largă de
instrumente (Thompson JY şi colab;2006).
 pietre pentru ascuţit acţionate de piesele de mână sunt disponibile în
diverse dimensiuni şi forme. Materialul abraziv utilizat la aceste pietre este
carbura de siliciu şi oxidul de aluminiu. Pentru că acestea au o suprafaţă
periferică curbă este dificil de a realiza o faţă plană numai cu aceste
dispozitive şi rezultatele sunt inconstante din cauza vitezei variabile şi a
absenţei unui punct de sprijin sigur şi fix. Rezultate satisfăcătoare se pot
obţine, cu minimă experienţă, în special asupra instrumnetelor cu lamă
curbă (Thompson JY şi colab;2006).

3.2.12. Instrumentele de mână netăietoare.

Acestea sunt instrumentele de mână netăietoare şi sunt similare în aspect cu cele

tăietoare cu excepţia că lama tăietoare folosită pentru prepararea cavităţilor este înlocuită
cu o parte care are o cu totul altă utilizare. La instrumentele netăietoare lama este
înlocuită cu o peniţă sau vârf. La fuloare capătul vârfului se numeşte faţă (Summitt
JB;1996).
* Portamalgamul. Este un instrument, ce are la capăt un cilindru, ce se umple cu
amalgam şi apoi se aplică în cavitatea gata preparată Fig.3.39A (Summitt JB;1996).
Materialul este expulzat din cilindru cu ajutorul unei tije după principiul unei seringi.
Încărcerea cilindrului portamalgamului se face prin trecerea sa cu o presiune moderată
prin calupul de amalgam încă în stare plastică ţinut între police şi index înmănuşat.
 A B

Fig. 3.40 A.Exemplul de portamalgam.B. Exemplul de condensatoare (fuloare) (Summitt,JB;1996).

După diametrul cilindrului se găsesc în câteva variante; mini cu diametrul

cilindrului de 1,5mm; mediu cu diametrul de 2,0 mm; mare cu diametrul de 2,5 mm şi;
jumbo cu diametrul de 3,0-3,5 mm (Summitt JB;1996).
* Fuloarele de amalgam sau condensatoarele Fig.3.39 B (Summitt JB;1996).
Adesea activitatea portamalgamului este suplinită de fuloarele de amalgam cu cap dublu.
Un capăt este neted şi se foloseşte la condensarea amalgamului, iar celălalt capăt este
zimţat şi se utilizează la transportul materialului.Capul lucrător al condensatorului poate
să aibe diverse forme dar de regulă este rotund cu partea frontală plată. Acestea se găsesc
sub diverse diametre ale feţei; Fig.3.39 B, a) SA1 cu un diametru de 0,5 şi 0,6
mm;Fig.3.39 b SA2 cu un diametru de 0,7mm şi 1,00mm;Fig.3.39 c SA3 cu un diametrul
al feţei de 1,5 mm şi 2,00 mm;Fig.3.39 d SA4 cu diametrul feţei la biangular de 2,5 mm
şi de 1,5 mm diametrul feţei la triangular sau la cele cu acţiune inversă (Summitt
JB;1996).
Amalgamul se condensează prin apăsarea instrumentului în cavitate şi prinzând
materialul între faţa sa şi podeaua cavităţii realizând astfel o presiune verticală
(condensare verticală). Dar amalgamul se condensează şi pe pereţii laterali prin mişcări
de lateralitate (condensare laterală), efectuate cu partea laterală a capului activ al
instrumentului. Presiunea de condensare depinde de diametrul feţei fuloarului şi forţa de
aplicare a operatorului. Pentru fuloarele mici SA1(0,5 mm-0,6mm diametrul feţei) este
necesară o forţă redusă, în schimb pentru cele mari SA3 este necesară o forţă optimă de
condensare de cca 3-4 kg.
Fuloarele sunt întrebuinţate şi pentru condensarea răşinilor compozite care de
obicei nu se condensează, se recomandă totuşi o uşoară condensare a lor cu un fuloar
mare pentru a le obliga să pătrundă în toate zonele cavităţii preparate (Summitt JB;1996).
* Instrumentele de modelat restauraţiile
Aceste instrumente sunt folosite pentru a modela amalgamul şi răşinile compozite
după ce au fost introduse în cavitatea de restaurat. Forma lamei instrumentului de
modelat este fie un disc (formă discoidală), fie linguliformă (formă cleoidă). Cele mai
utilizate modelatoare sunt; (a) mari Nr.5 Tanner(5T) ; (b) mici UWD5;(c) modelatorul
Walls Nr.3 ; modelatorul Hollenback Nr.1/2 ;(d) modelatorul interproximal IPC şi ;(e)
modelatorul 14L în formă de seceră (Summitt JB;1996).
În general, când se doreşte o suprafaţă de restauraţie convexă se va utiliza un
instrument de modelat concav iar când se doreşte o sculptare concavă se va folosi un
instrument convex. Indiferent dacă istrumentul de modelat se foloseşte pentru amalgam
sau pentru compozite,important este ca acesta să fie ascuţit.
Instrumentul de modelat Walls Nr.3 este folosit pentru sculptarea anatomiei
ocluzale. De asemenea, pentru că vârful instrumentului este asemănător cu o săpiţă se
utilizează pentru modelarea cuspizilor şi a suprafeţelor vestibulară şi orale ale
restauraţiilor masive din amalgam. Instrumentul Hollenback Nr ½ se foloseşte pentru
modelarea suprafeţelor ocluzale, interproximale şi axiale. Instrumentul interproximal IPC
care are o lamă foarte fină este potrivit pentru modelarea suprafeţei proximale a
amlgamului până în apropierea punctului de contact. Instrumentul Nr.14L se foloseşte
pentru suprafeţele proximale şi pentru modelarea convexă a suprafeţelor vestibulare şi
orale a restauraţiilor voluminoase. De asemenea se poate utiliza şi pentru a îndepărta
excesul de amalgam de la marginile cavităţii restaurate (Summitt JB;1996).
Aceste instrumente de sculptat se pot folosi şi pentru modelarea răşinilor compozite
înainte de polimerizarea lor. Instrumentul discoidal se foloseşte pentru modelarea feţei
concave orale a dinţilor anteriori. Instrumentul Walls Nr.3 este folosit pentru modelarea
suprafeţei ocluzale a dinţilor posteriori restauraţi cu răşini compozite.
Alt instrument utilizat pentru îndepărtarea excesului de material polimerizat de la
marginile cavităţilor este lama de bisturiu Nr 12 sau 12b (Summitt JB;1996).
* Instrumentele de lustruit
Cuvântul ”burnish” este definit ca:
- a face strălucitoare sau lustruită o suprafaţă în special prin frecare
- a lustrui şi a freca (un material) cu un dispozitiv de compactare sau netezire
Fig.3.40 (Summitt BJ;1996).
Cele mai folosite instrumente de lustruit sunt: (a) instrumentul PKT3 imaginat de
Peter K Thomas ca instrument de modelat în ceară şi ca instrument de plasare a
restauraţiilor directe. Este un instrument dublu activ cu o parte activă rotundă şi cu
cealată conică ,astfel serviind mai multe funcţii; (b) instrumentul sub formă de coif sau
coadă de castor Nr.2; (c) instrumentul de formă ovoidă cu diverse dimensiuni Nr. 28, 29
30 şi 31 care se poate folosi pentru condensarea finală a amlgamului şi pentru modelarea
iniţială a anatomiei suprafeţei ocluzale.
Fig. 3.41 Sus = Instrumentul PKT3. Mijloc = Instrumentul coadă de castor Nr. 2. Jos = Instrumentul
ovoid (Summitt BJ;1996).

O întrebuinţare a acestui instrument este şi aceea de a modela matricea metalică

pentru a obţine un contur mai favorabil al restaurării. Instrumentele de lustruit mari se
utilizează şi pentru condensarea şi adaptarea amalgamului la marginile cavităţii.
(Summitt,BJ;1996).

* Instrumentele plastice pentru restaurările estetice.

Sunt instrumente pentru restauraţii estetice şi se numesc aşa, deoarece au fost

imaginate pentru materiale restauratorii plastice de genul silicat şi răşini acrilice. În mod
curent se folosesc pentru transportul şi modelarea materialelor estetice cum ar fi răşinile
compozite şi cimenturile ionomer de sticlă. Cel mai comun instrument plastic este Nr. 1-
2. Este un instrument, care are la un capăt formă de peniţă, iar la celălalt de lamă și sunt
orientate invers unul faţă de celălalt în unghi de 90°, sau un capăt este prevăzut cu lamă,
iar celălalt cu un condensator (fuloar) (Summitt,BJ;1996).
Astăzi aceste instrumente sunt confecţionate din material plastic dur. Raţio-
namentul de la care s-a pornit, este acela de a elimina abrazia metalului de către cuarţul
din răşinile compozite, care cauzează o colorare gri a materialului. Dar din cauza
modificării încărcăturii anorganice a răşinilor compozite, problema abraziei şi colorării a
fost eliminată putându-se folosi instrument metalic ori din plastic. (Summitt,BJ;1996).
* Spatulele pentru ciment
O mare diversitate de materiale necesită mixaj fie pe sticlă sablată sau netedă, fie pe
hârtie cerată.
Astfel este necesar un număr divers de spatule, ce variază ca dimensiune şi grosime
Fig.3.41 (Summitt BJ;1996).
 Fig. 3.42 Spatule pentru prepararea cimenturilor(Summitt BJ;1996).

Spatulele lungi şi late Nr 24, Fig.3.41 jos sunt subţiri şi flexibile şi se utilizează
pentru malaxarea cimenturilor necesare cimentărilor lucrărilor protetice; cele cu Nr 24A,
Fig.3.41 mijloc sunt groase şi mai rigide ; cele cu Nr.313,Fig.3.38 sus pentru mixarea
linerilor cum ar fi hidroxidul de calciu (Summitt BJ;1996).
În funcţie de grosime, spatulele sunt rigide şi flexibile. Alegerea este dependentă de
vâscozitatea materialului şi preferinţa personală.

3.3. ECHIPAMENTUL LASER

Întrebuințările actuale ale laserului în medicina dentară implică tratamentul
țesuturilor moi și al țesuturilor dure dentare. Echipamentele laser sunt relativ scumpe
comparativ cu piesele de mână și se folosesc în principal pentru țesuturile moi, având
foarte puține aplicații pentru modificarea țesuturilor dure dentare. Se pot folosi pentru
prepararea dinților însă generarea unei suprafețe sau a unei margini definite nu este
posibilă. Laserul este de asemenea ineficient atunci când se dorește îndepărtarea unei
cantități mari de smalț sau dentină și, în plus, au potențialul de a genera o cantitate mare
de căldură. De asemenea nu pot să îndepărteze restaurările din amalgam sau ceramice. În
ziua de astăzi, echipamentele laser existente sau dovedi a fi relativ ineficiente și
nepractice pentru prepararea dinților și nu au reușit să dobândească popularitate
Laserul este un dispozitiv, care produce o rază de lumină de o foarte înaltă
intensitate.
Cuvântul laser este acronimul pentru lumina amplificată prin stimularea emisiei de
radiaţie.
Un cristal sau un gaz este excitat să emită fotoni de lumină de o anumită lungime
de undă, care sunt amplificaţi şi filtraţi pentru a realiza o rază de lumină coerentă. Efectul
laserului depinde de puterea razei şi de gradul, cu care această rază este absorbită.
Există câteva tipuri în funcţie de lungimea de undă după cum urmează:

Tip Sursă Lungime de Model Putere

undă
CO2 10,60 μm Continuu 1000 W
CO2 10,60 μm Pulsatil 1000 mj/p
Infraroşu
Ho:YAG 2,06 μm Pulsatil 800 mj/p
Nd:YAG 1,06 μm Pulsatil 1000 mj/p
 Nd:YAG 1,06 μm Continuu 100 W
HeNe 633 nm Continuu 25 W
Vizibil
Argon 514,488 nm Continuu 20 W
XeF 351 nm Pulsatil 50 mj/p
Ultraviolet XeCl 308 nm Pulsatil 300 mj/p
(Excimers) KrF 248 nm Pulsatil 1000 mj/p
ArF 193 nm Pulsatil 800 mj/p

Excimers este un laser special în spectrul ultraviolet.

În aplicaţia practică este importantă selectarea corectă a lungimii de undă pentru
absorbţia energiei şi prevenirea generării de căldură.
Laserele ştiinţifice şi comerciale produc o rază mult mai concentrată, care este
potenţial periculoasă în situaţiile critice.
Laserele dentare produc efect fototermic cu ţesuturile dure sau moi, care trebuiesc
îndepărtate.
La temperaturi mici sub 100 °C efectul termic distruge proteinele, produce
hemoliza, coagulare. Peste 100 °C apa din ţesuturile dure şi moi fierbe producând
expansiune explozivă. Peste 400 °C carbonizează materialul organic şi produce unele
modificări anorganice. La temperatura 400 – 1400 °C constituenţii anorganici se schimbă
în elemente chimice sau pot să se vaporizeze (Merritt R;1992).

Tipuri de laser în aplicaţiile stomatologice

(Coluzzi DJ;2004).
CO2 Ho:YAG Nd:YAG HeNe Argon Excimers
Incizie şi coagulare X X X X
Stimularea vindecării X
Analgezie (putere mică) X X
Sigilarea fisurilor X X X X
Tratamentul cariilor X X X X
Polimerizare compozite X
Modificarea suprafeţei X X X X
Canalul radicular X X X
Rezecţie apicală X X X
Obturaţii radiculare X X
Gingivectomie X X

Când se foloseşte laserul sunt necesare precauţii de siguranţă. Uşile trebuie să fie
închise în timpul acţiunii laserului şi să fie prevăzute cu semne de atenţionare, vizibile ale
prezenţei echipamentului laser. Echipa operatorie şi pacientul vor purta ochelari de
protecţie. Întotdeauna există pericol de explozie acolo unde se degajă multă energie. În
jurul ariei de operaţie cu laser să existe numai material incombustibil (Thompson
JY;2006).
 3.4. ALTE ECHIPAMENTE DE TĂIERE A STRUCTURILOR DENTARE

Echipamentul abraziv cu aer

De-a lungul timpului s-au folosit metode diverse pentru tăierea smalţului şi/sau
dentinei. La mijlocul anilor ’50 a fost testat dispozitivul cu aer abraziv pentru tăiere, dar
din cauza câtorva probleme clinice nu a fost acceptat. Cea mai importantă a fost prezenţa
simţului tactil asociată cu tăierea aerului abraziv a structurii dentare, astfel făcând
imposibilă controlarea adâncimii de tăiere. De asemenea abrazivitatea interferă cu
vizibilitatea zonei de operat şi tinde să deterioreze (mătuiască) suprafaţa oglinzii dentare.
Şi, în fine, altă problemă clinică a fost a inhalării materialului abraziv de către personal şi
pacient (Thompson JY;2006).
În prezent echipamentul abraziv cu aer (ex.: K.C.P. 2000) se utilizează pentru
îndepărtarea colorărilor dentare extrinseci, debridarea fosetelor şi fisurilor înainte de
sigilare şi crearea de rugozităţi micromecanice la suprafeţele care vor constitui un
substrat pentru tehnica adezivă (smalţ, metal sau ceramică). Această abordare
funcționează foarte bine atunci când orice material organic este îndepărtat și este
implicată în preparare doar o cantitate mică de smalț sau dentină. Deși este promovată
pentru excavarea structurilor dentare cariate, abrazia cu aer nu este capabilă să producă
preparări cu margini și pereți bine definiți așa cum este posibil de obținut cu ajutorul
tehnicilor rotative convenționale. În schimb, abrazia cu aer permite crearea de rugozități
la nivelul suprafețelor ce urmează a fi tratate adeziv, îmbunățind adeziunea dar nu
substituie tehnicile de gravare acidă.
Tehnicile de abrazie cu aer se bazează pe transferul de energie kinetică de la un jet
de particule la suprafața structurilor dentare sau a restaurărilor pentru a produce un strat
de suprafață fracturat, rugos, potrivit tehnicilor adezive sau preparărilor ulterioare ale
dinților. Energia cu care se efectuează transferul poate fi afectată de multe lucruri, cum ar
fi rata fluxului pulberii, dimensiunea particulelor, presiunea, angulația, compoziția
suprafeței de tratat și variabilele unghiuri dintre jetul de pulbere și suprafață. Cea mai
comună eroare pentru utilizatorii de dispozitive de abrazii cu aer (de ex. Cavitron Prophy-
Jet, Dentsply Sirona) este distanţa greşită de la care se acţionează asupra suprafeţei.
Distanţa mare reduce energia jetului, (Kunselman B;1999) iar o distanţă prea scurtă
produce o tăiere nedorită mai ales în situaţia în care aşteptăm numai îndepărtarea
coloraţiei extrinseci. Dar o folosire corectă a unitului poate să fie efectivă şi eficientă.

3.5. RISCURI ȘI CONSIDERAȚII BIOLOGICE LEGATE DE

INSTRUMENTARUL TĂIETOR

Stomatologul are responsabilitatea de a asigura un mediu pe cât posibil sigur, în

cabinetul stomatologic.
Chiar cu îmbunătăţirea adusă pieselor de mână, instrumentului de tăiat şi creşterea
vitezei, există un risc în fiecare cabinet. Aproape tot ce există într-un cabinet
stomatologic implică un anumit risc nu numai pentru pacient, dar şi pentru operator şi
personalul ajutător. Aderarea cu mare atenţie la precauţiile normale pot să elimine sau să
minimalizeze cele mai multe riscuri asociate cu folosirea instrumentelor tăietoare. Deşi
riscul individual asociat cu procedurile de tăiere poate fi evaluat, se accentuează că multe
aspecte pot să influenţeze mediul înconjurător, în mod simultan. Toate consecinţele
trebuie să fie luate în considerare pentru un act operaţional, care să reducă trauma şi alte
riscuri.

4.5.1. Riscul lezării pulpei dentare

Utilizarea instrumentelor tăietoare poate dăuna pulpei dentare prin: expunerea la

vibrații mecanice, generarea căldurii, deshidratarea și pierderea lichidului tubular
dentinar sau prin secționarea proceselor odontoblastice. Pe măsură ce grosimea stratului
de dentină restant scade, trauma pulpară (și răspunsul) din cauza căldurii sau a
deshidratării crește. Lezarea ușoară până la moderată a pulpei dentare produce un
răspuns pulpar localizat, de protecție, în regiunea tuburilor secționați. În cazul unei
traume severe, distrugerea se extinde dincolo de tubulii dentinari secționați, ducând
adesea la abces pulpar și necroză. Aceste sechele pulpare (vindecare sau necroză) durează
de la două săptămâni până la șase luni sau mai mult pentru a deveni evidente, în funcție
de amploarea și gradul traumei. Deși în cazul pacienților tineri pulpa este mai predispusă
traumelor, se recuperează mai eficient în comparație cu o pulpa dinților pacienților
vârstnici, unde capacitatea de regenerare este mai lentă și mai puțin eficientă.
Smalțul și dentina sunt izolatori termici buni și protejează pulpa dacă cantitatea de
căldură generată nu este prea mare și dacă grosimea restantă a țesutului este adecvată. Cu
cât timpul de tăiere este mai lung cu cât temperatura locală este mai mare, cu atât este
mai mare riscul unei traume termice. Țesutul restant este eficient în protejarea pulpei
proporțional cu pătratul grosimii sale. Frezele din oțel produc mai multă căldură decât
cele din carbid din cauza tăierii ineficiente. Frezele și instrumentele diamantate uzate sau
încărcate cu detritusuri nu taie eficient, crescând astfel generarea de căldură. Atunci când
sunt utilizate fără răcire, instrumentele diamantate generează mai multă căldură în
comparație cu frezele din carbid.

4.5.2. Protejarea țesuturilor moi

Buzele, limba și mucoasa obrajilor sunt cele mai frecvente zone unde se poate
produce lezarea țesuturilor moi. Piesele de mână nu se folosesc dacă nu există acces și
vizibilitate. Izolarea cu digă poate ajuta și în acest sens. Dacă se practică manopere care
nu impun izolarea obligatorie, asistenta va retracta țesuturile moi cu ajutorul oglinzii
dentare, a rulourilor de vată sau cu vârful aspiratorului iar de partea opusă operatorul se
va ajuta în acest scop de oglindă, rulouri de vată sau ambele.
 În cazul turbinelor, performanța lentă a piesei va avertiza medicul stomatolog cu
privire la problemele de întreținere, cum ar fi încărcarea frezei cu detritusuri sau
angrenaje uzate sau înfundate. O piesă de mână electrică prost întreținută nu oferă un
avertisment similar, în schimb, dacă o piesă electrică este uzată, deteriorată sau înfundată,
motorul electric trimite o putere sporită capului sau dispozitivului de fixare a piesei,
pentru a menține performanța piesei de mână. Această putere crescută poate genera rapid
căldură care este condusă eficient prin piesa de mână metalică, producând arsura
țesuturilor moi. Pacienții au fost arși sever când piesele electrice de mână s-au
supraîncălzit în timpul procedurilor dentare. Unii pacienți au suferit arsuri de gradul trei
care au necesitat o intervenție chirurgicală reconstructivă. Arsurile s-ar putea să nu fie
aparente pentru operator sau pacient decât după ce s-a produs deteriorarea țesutului,
deoarece pacientul anesteziat nu este capabil să simtă că țesutul arde și carcasa piesei
izolează operatorul de atașamentul încălzit. Respectarea regulilor stricte de întreținere
recomandate de producători este esențială pentru a preveni supraîncălzirea pieselor
electrice. Clinicianul trebuie să fie conștient de faptul că dispozitivele întreținute,
deteriorate sau uzate necorespunzător au potențialul de a se supraîncălzi fără avertizare.
Dentistul și asistenta trebuie să fie întotdeauna conștienți de răspunsul pacientului
în timpul procedurilor de tăiere. O mișcare reflexă bruscă cauzată de înghițire sau tuse are
potențialul de a provoca răni grave produse de un instrument de tăiere rotativ. Dacă are
loc un accident și țesutul moale este lezat, operatorul trebuie să rămână calm și să
controleze orice hemoragia aplicând presiune asupra zonei afectat iar pacientului trebuie
să i se spună ce s-a întâmplat. În caz de necesitate se recurge la asistență medicală.

Protecţia ochilor
Operatorul, asistenta şi pacientul vor purta ochelari pentru a proteja ochii împotriva
particulelor zburătoare din timpul procedurilor operatorii. Când se foloseşte mai ales
turbina, particule din vechile restauraţii, structuri dentare, bacterii şi alte resturi sunt
evacuate de turbină din câmpul operator (Thompson JY;2006).Este suficient un sistem
puternic de evacuare aplicat de asistentă în zona operatorie ca să rezolve acastă problemă.
Întodeauna se recomandă ochelari de protecţie când se lucrează cu instrumentar rotativ.
Stomatologul este cel mai expus să primească direct particulele zburătoare comparativ cu
asistenta sau pacientul. Dar s-au raportat şi accidente ale ochilor asistentei şi pacienţilor.
Dacă se întâmplă un accident în acest sens, se acoperă ochii cu comprese sterile şi se
trimite la serviciul de specialitate (Thompson JY;2006).
Oricum, prevenirea este întotdeauna cea mai bună atitudine.

Protecţia împotriva zgomotelor

Se ştie că diverse sunete afectează populaţia pe diverse căi. Muzica uşoară sau
zgomotul picăturilor de ploaie au un efect relaxant sau sedativ. Sunetele stridente sunt în
general supărătoare şi pot să ducă la suferinţă mentală sau fizică. Un mediu zgomotos
scade posibilitatea de concentrare şi sporeşte riscul de accidente şi reduce eficienţa.
Zgomotele extrem de puternice, cum ar fi exploziile, sau expunerea prelungită la acestea
pot să afecteze mecanismul auzului (Thompson JY;2006).
Un sunet strident neplăcut se produce şi de către turbină, care pe lângă aspectul
deranjant al zgomotului creează şi posibilitatea reducerii percepţiei auditive a
operatorului, ca rezultat al expunerii continue.
Potenţialul de afectare al auzului prin zgomot depinde de: 1) intensitate (decibeli,
db); 2) frecvenţă (cps); 3) durata zgomotului şi 4) susceptibilitatea individului. Înaintarea
în vârstă, existenţa afecţiunilor urechii, boli şi medicamente sunt alţi factori care pot
accelera scăderea percepţiei auditive.
În mod normal urechea are nevoie de un anumit nivel minim de zgomot pentru a
putea să-l detecteze. Acesta este cunoscut ca prag auditiv şi poate să varieze în funcţie de
frecvenţă şi expunere la alte sunete (Thompson JY;2006).
Când individul este supus unui zgomot strident de scurtă durată, un mecanism de
protecţie a urechii produce o reducere temporară a percepţiei. Acesta este cunoscut ca
prag temporar modificat. Dacă există timp suficient între expuneri, revenirea va fi
completă. Extinderea sau expunerea continuă este foarte dăunătoare şi are ca rezultat un
prag permanent modificat, cu o reducere permanentă a auzului (Thompson JY;2006).
O anumită calitate de zgomot nedecelabil (nivel de zgomot ambiental) este prezent
şi în cea mai liniştită cameră (20-40 db). O conversaţie normală se situează între 50 şi 70
db, într-o frecvenţă de 500-2500 cps (Thompson JY;2006).
Piesele de mână pot să degaje un nivel de zgomot de 70-94 db la o frecvenţă înaltă.
Un nivel de zgomot peste 75 db şi la o frecvenţă de 1000-8000 cps poate să producă
afectarea auzului. În funcţie de marca piesei de mână există variaţii ale nivelului de
zgomot. Zgomotul se amplifică în cazul pieselor de mână, ce folosesc un instrumentar
rotativ excentric. Efectul nivelului excesiv al zgomotului depinde de timpul de expunere.
Folosirea normală a pieselor de mână este una de aplicare intermitentă care însumează
mai puţin de 30 de minute pe zi. De asemenea, zgomotul din cameră (cabinet) se poate
reduce prin folosirea de materiale absorbante la construcţia pereţilor şi podelelor
(Thompson JY;2006).

3.5.3. Contaminarea aerului

Alt risc profesional în cabinetul stomatologic este posibilitatea transmiterii

infecţiilor care sunt prezente întotdeauna în locurile închise, unde lucrează mai multe
personae (Baum L şi colab;1995). Bolile infecţioase cum ar fi: guturaiul, gripa, anginele
streptococice, hepatita, luesul, herpesul, TBC şi SIDA sunt câteva exemple. În timpul
lucrului, din cauza sporirii turaţiilor, sprayul combinat cu saliva pacientului, microorga-
nisme, particule dentare sau din restaurări şi vapori de mercur din vechile amalgame
formează împreună un aerosol ce este proiectat în atmosferă. Numeroase studii au
confirmat faptul că bacteriile, inclusiv cele patogene din gura pacientului, au fost găsite
pe încălţămintea operatorilor chiar şi după mai multe ore de la actul operator. Alţii au
arătat că un număr mare de microorganisme sunt prezente în aer, timp de 30 min. sau mai
mult, după încheierea procedurii operatorii (Baum L şi colab;1995).
Într-un studiu efectuat pe stomatologii care foloseau turaţiile înalte (turbina) şi
sistemul de răcire, s-a constatat o creştere a incidenţei şi gravităţii următoarelor afecţiuni:
sinuzite, angina streptococică, tuse, bronşite şi congestii pulmonare. Simptomele au fost
mai pronunţate atunci când s-a utilizat turbina fără spray. Iritaţiile şi infecţiile
transmisibile nu pot să fie eliminate complet, dar se pot reduce substanţial. Înainte de
examinare, pacientul este invitat să-şi clătească bine cavitatea bucală, cu sau fără
antiseptice în apă, prin această măsură reducându-se cantitatea de germeni. Aplicarea
digii izolează zona de operat şi reduce ariile de contaminare. Folosirea sistemului rapid
de evacuare, de asemenea, reduce cantitatea de bacterii din mediul înconjurător. Purtarea
măştii chirurgicale protejează stomatologul şi asistenta, deoarece asta filtrează bacteriile.
Sunt recomandate măştile conturabile, faţă de cele moi sau de cele cu bordură metalică
(Thompson JY;2006).

3.5.4. Precauţiile pentru reducerea inhalărilor

Aerosolii şi vaporii se creează în urma tăierii structurii dentare şi a materialelor

restauratoare. Atât vaporii cât şi aerosolii reprezintă un risc pentru sănătatea tuturor celor
ce lucrează în cabinet. Aerosolii sunt dispersii fine, în aer sau apă, de resturi de dinte,
microorganism şi materiale de restauraţie. De asemenea particule submicronice şi vapori
se produc în timpul tăierii amalgamului şi compozitelor. Particulele inhalate chiar prin
neglijenţă au potenţialul de a produce iritaţie alveolară şi reacţie tisulară (Thompson
JY;2006).
Mercurul este un metal lichid strălucitor de culoare argintie şi care formează vapori
la temperatura camerei. Acest metal este folosit în industrie, medicină şi stomatologie.
Pentru a se întări este nevoie de malaxarea lui cu o pilitură de argint pentru a forma
restaurarea de amalgam.
Mercurul poate deveni toxic, dacă o cantitate suficientă este absorbită direct prin piele,
plămânii sau tractul gastrointestinal. Cea mai comună cale de pătrundere a mercurului în
organism este prin plămâni, prin inhalarea vaporilor. Ca măsură preventivă, mercurul
poate fi păstrat în containere etanşe. Ca măsură suplimentară, toate suprafeţele de lucru şi
podeaua vor fi netede, fără porozităţi, uşor de curăţat (Thompson JY;2006).
Dacă se utilizează condiţii operatorii după tehnica “nonatingerii”, toxicitatea
mercurului din amalgam nu reprezintă un risc pentru stomatolog, pacient sau personalul
ajutător. Oricum, din când în când se indică măsurarea nivelului de vapori de mercur din
cabinet. Valoarea limită a nivelului vaporilor de mercur este de 0,05 mg de mercur pe
metru cub, care permite desfăşurarea, fără risc, a unei activităţi de 8 ore pe zi şi 5 zile pe
săptămână (Mount GJ şi colab;1999).
 Vapori se generează în timpul procedurilor de tăiere şi finisare a materialelor
restauratorii polimerice (materiale de sigilare, răşini acrilice, compozite) prin
descompunerea lor termică şi în mod predominant sunt monomerii. Aceşti vapori sunt
eliminaţi eficient printr-o bună evacuare în timpul procedurilor de tăiere şi finisare
(Mount GJ şi colab;1999).
Diga protejează pacientul împotriva inhalărilor orale, însă inhalările nazale nu sunt
eliminate.
Folosirea măştii faciale filtrează bacteriile şi particulele fine materiale, dar nu şi
vaporii de mercur şi monomer. În această direcţie, utilizarea măsurilor de igienă sunt cele
mai potrivite (Thompson JY;2006).

3.6 . BIBLIOGRAFIE

American Dental Association: Council on Dental Research adopts standards for shapes
and dimensions of excavating burs and diamond instruments, J. Am. Dent.
Assoc. 67:943, 1963.
American National Standards Institute: American Dental Association specification No.
23 for dental excavating burs, J. Am. Dent. Assoc. 104:887, 1982.
BOCSKAY,I et al; A fogszuvasodas kor-es gyogytana.Ed Lyra Kiado
Marosvasarhely,2006:
BAUM,L et al; Textbook of Operative Dentistry.Ed W.B Saunders Company 1995.
BAUM,L et al; Textbook of Operative Dentistry Ed Saundesr 1999.
BLACK, G.V.: Operative dentistry, ed. 8, Woodstock, III, 1947, Medico-Dental
Publishing.
BLACK, G.V.: The technical procedures in filling teeth, 1899, Henry O. Shepard.
CARLIGERIU,V et al; Tratat de Odontoterapie Restauratoare şi Conservatoare.Ed
Mirton 2002.Timisoara.
CANTWELL,KR et al; Surface characteristics of thoos structure after cutting with rotary
instruments.Dent Prog 1960.
CHARBENEAU,GT;Principles and Practice of Operative Dentistry.Ed 3 Philadelphia
Lea & Febiger 1988.
COLUZZI,DJ; Fundaments of lasers in dental science .Dent Clin North Am 2004.
EAMES, W.B.; NALE, J.L.: A comparison of cutting efficiency of air-driven fissure burs,
J. Am. Dent. Assoc. 86:412-415, 1973.
EAMES, W.B.; REDER, B.S.; SMITH, G.A.: Cutting efficiency of diamond stones:
effect of technique variables, Oper. Dent. 2(4):156-164,1977.
FEJERSKOV,O et EDWINA KIDD;Dental Caries.The disease and its Clinical
Management,Ed Blackwell 2004.
FRENTZEN, M.; KOORT, H.J.; THIENSIRI, I.: Excimer lasers in dentistry: future
possibilities with advanced technology, Quint. Int. 23:117-133, 1992.
GAFAR,M et al ; Odontologie şi Parodontologie.Ed Didactică şi Pedagogică Bucureşti
1983.
GAFAR,M et al ; Metode şi Tehnici curenta în Odontolgie.Editura Medicală Bucureşti
1980.
GALLOWAY,SW et al; Rate of removal of root structure by use of the Prophy-Jet
device.J Periodontol 1987.
GRAJOWER, R.; ZEITCHICK, A.; RAJSTEIN, J.: The grinding efficiency of diamond
burs, J. Prosthet. Dent. 42:422-428, 1979.
GUERINI, V.: A history of dentistry, Philadelphia and New York, 1909, Lea & Febiger.
HARTLEY, J.L.; HUDSON, D.C.: Modern rotating instruments: burs and diamond
points, Dent. Clin. North. Am., p 737, Nov 1958.
HARTLEY, J.L. et al: Cutting characteristics of dental burs as shown by high speed
photomicrography, Armed Forces Med. J. 8 (2):209, 1957.
HENRY, E.E.: Influences of design factors on performance of the inverted cone bur, J.
Dent. Res. 35:704-713, 1956.
HENRY, E.E.; PEYTON, F.A.: The relationship between design and cutting efficiency of
dental burs, J. Dent. Res. 33:281-292, 1954.
HUDSON,DC; Cutting properties of dental bures.J Am Dent Assoc.1955.
ILIESCU,A et GAFAR,M ; Cariologie şi Odontoterapie Restauratoare.Editura Medicală
2002.
International Standards Organization: Standard ISO 2157: head and neck dimensions of
designated shapes of burs, Geneva, 1972, International Standards Organization.
JEFFREY, I.W.M. et al: CO2 laser application to the mineralized dental tissues – the
possibility of iatrogenic sequelae, J. Dent. 18:24-30, 1990.
KIDD,E.A.M et al ; Pickard,s Manual of Operative Dentistry Ed 8 Edit. Oxford 2003.
KOBLITZ, F.F. et al: An overview of cutting and wear related phenomena in dentistry. In
Pearlman S., editor: The cutting edge, DHEW Publication No (NIH) 76-670,
Washington, D.C., 1976, VS Government Printing Office.
KUNSELMAN,B; Effect of air polishing shield on the abrasionPMMA and
dentineChapepel hill,NC 1999:
LEONARD,DL et al; Performance of high-speed dental handpiece.J Am Dent Assoc
1999.
LINDHE, J.: Orthogonal cutting of dentine, Odontol. Revy (Malma) 15 (suppl 8):l1-100,
1964.
MERRITT, R.: Low-energy lasers in dentistry, Brit. Dent. J. 172:90, 1992.
MORRANT, G.A.: Burs and rotary instruments: introduction of a new standard
numbering system, Brit. Dent. J. 147(4):97-98, 1979.
MOUNT,GJ et HUME,WR ; Conservarea şi restaurarea structurii dentare.Ed All
Educational 1999.
MYERS, T.D.: Lasers in dentistry, J. Am. Dent. Assoc. 122:46-50, 1991.
NELSON, R.J.; PELANDER, C.E.; KUMPULA, J.W.: Hydraulic turbine contra-angle
handpiece, J. Am. Dent. Assoc. 47:324-329, 1953.
NUCKLES,DB; Staus repor on rotary diamond instruments.J Am Dent Assoc.1978.
NUSSBAUM,R;Probleme de cariologie.LITO IMF Timisoara 1979.
PEYTON,FA; Effectiveness of water coolants with rotary cutting instruments.J Am Dent
Assoc 1958.
PEYTON,FA;Temperature rise in thees developed by rotating instruments.J Am Dent
Assoc 1955.
PICKARD,HM; A Manual of Operative Dentistry.Ed Oxford 1970.
RIETHE,P et al ; Kariesprophilaxe und konservierende Therapie.Ed Thieme 1988.
SCHUCHARD,A et al; Comparative efficiency of rotary cutting instruments.J Prosthet
Dent.1965.
SCHUCHARD,A et al; Thermal and histologic response to high speed and ultra-speed
cutting in tooth structure.J Am Dent Assoc 1965.
SCHWARTZ,RS et al; Fundamentals of Operative Dentistry A approach Conteporary Ed
Quintessence book 1996.SCH
SHUGARS,DA et al; Musculoskeletal back pain among dentists.Gen Dent 1984.
SEVERINEANU,V ; Odontologie şi Parodontologie.Ed. Medicală Bucureşti 1985.
SOCKWELL,CL ; Dental handpieces and rotary cutting instruments.Dent Cin North Am
1971.
STURDEVANT,S ; Art and Science of Operative Dentistry.Ed 5 by Roberson,TM et
al.Ed Mosby Elsevier 2006.
SS WHITE DENTAL MANUFACTURING COMPANY;A Century service to
dentistry.Philadelphia.1944.
SUMMITT,GB ; Fundamentals of Operative Dentistry A approach Conteporary Ed
Quintessence book 1996.Ch 4.
SUMMITT,GB et al ; Fundamentals of Operative Dentistry A Conteporary Approach.Ed
Quintessence Int 2006.
THOMPSON,JY et BAYEN,CS ; Instruments and Equipment for Tooth Preparation . Ch
7 from Art and Science of Operative Dentistry.Ed 5 by Roberson,TM et al.Ed
Mosby Elsevier 2006.
THOMPSON,EO; Clinical application of the washed field technic in dentistry.J Am Dent
Assoc. 1955.
WATKINS,CE; Cutting effectiveness of rotary instruments in a turbine handpiece.J
Prosthet Dent 1970.
WESTLAND,IN; The energy requirement of the dental cutting process.J Oral Reability
1980.
WILDER,Jr AD;Preliminarii Consideration for Operative Dentistry,Ch 10 from Art and
Science of Operative Dentistry.Ed 5 by Roberson,TM et al.Ed Mosby Elsevier
2006.
WOODS,RM et al; Temperature changes associated with various dental cutting
procedures.J Can Dent Assoc.1969.

----------------------------------------////////////////////////////////////--------------------------------------
--