MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE MUZICĂ, TEATRU ŞI ARTE PLASTICE

FACULTATEA ARTĂ TEATRALĂ, COREGRAFICĂ ŞI MULTIMEDIA

MIHAI MĂNIUȚIU
„Sunt la vârsta când pot vorbi despre dispariţie”

Chișinău 2022
Biografie

Mihai Măniuţiu, regizor de teatru, scriitor şi eseist, a absolvit Institutul de Artă

Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” din Bucureşti în 1978, doctor în teatru cu teza
„Întroducere în filosofia artei actorului”, UNATC Bucureşti (2006). Este directorul general
al Teatrului Naţional din Cluj, Profesor Distins la Universitatea din California, Irvine (SUA)
și profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.
Mihai Măniuțiu a lucrat în teatre importante din România şi din străinătate (Belgia,
Turcia, Marea Britanie, SUA), creaţiile sale primind numeroase premii UNITER pentru cea
mai bună regie, originalitate şi cel mai bun spectacol al anului.

Activitatea de scenarist și regizor

A realizat peste o sută de spectacole, printre care, în cadrul Teatrului Național din
Cluj: Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului, tragedie în cinci acte de Venedikt
Erofeev (2009); Psihoză 4:48 de Sarah Kane (2008); O Vară Fierbinte pe Iza (2007);
L’oubli / Uitarea de George Banu (2006); Banchetul sau Calea spre Momfa scenariu dramatic
de Mihai Măniuţiu, pe texte de Ioan Es. Pop, Ion Mureşan şi două poeme de Lucian Vasilescu
(2006); Julieta de Visky András (2005); Alcesta de Euripide; Exact În Acelaşi Timp de Gellu
Naum; Nunta scenariu de Mihai Măniuţiu (1997); Omorul În Catedrală de T.S. Eliot (1995);
Săptămîna Luminată de Mihail Săulescu (1994); Am Rîs Destul! scenariu de Mihai Măniuţiu,
după corespondenţa lui I.L. Caragiale (1992); Tulburarea Apelor de Lucian Blaga (1992);
Lecţia de Eugène Ionesco (1991); Antoniu și Cleopatra de W. Shakespeare (1988); Burghezul
Gentilom de Molière (1988); Arden Din Kent de Anonim Din Secolul XVI (1987);
Îmblânzirea Scorpiei de W. Shakespeare (1986); Anunţ La Mica Publicitate dramă în două
părţi de Alexandru Sever (1986); Omul cu Mârțoaga de George Ciprian (1985); Cerul
Înstelat Deasupra Noastră de Ecaterina Oproiu (1985); Viaţa e Vis de Pedro Calderón de la
Barca (1984); Macbeth de William Shakespeare (1982); Pensiunea Speranţa de Alexandru
Căprariu (1981); Labirintul de Fernando Arrabal (1980); Afară, în Faţa Uşii... de Wolfgang
Borchert (1979); Perşii de Eschil (1979); Emigranţii de Slawomir Mrožek (1978).

Spectacole de teatru montate în ţară şi în străinătate: Rambuku de Jon Fosse,

Teatrul Național „Mihai Eminescu“ Timișoara (2017); Jurnalul Lui Robinson Crusoe, un
musical după Insula de Gellu Naum, Teatrul Odeon, București (2017); Cafeneaua Pirandello,
scenariu dramatic de Anca Măniuțiu - după texte de Luigi Pirandello, Teatrul Regina Maria,
Oradea (2017); Goldberg Show - Facerea lumii şi alte întâmplări, adaptare de Anca Măniuţiu
după Variaţiunile Goldberg de George Tabori, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași
(2016); Alcool, pe versuri de Ion Mureșan, Teatrul „Nottara”, București (2016); Iarna de Jon
Fosse, Teatrul „Nottara”, București (2016); La Ordin, Führer! de Brigitte Schwaiger, Teatrul
„Aureliu Manea”, Turda (2016); 3 Ore După Miezul Nopţii de Mihai Măniuţiu, dramaturgia:
Anca Măniuţiu, Teatrul „Tony Bulandra“ Târgovişte (2015); Recviem Pentru Un Spion de
George Tabori, Teatrul Maghiar Cluj (2015); Meteorul de Friedrich Dürrenmatt, traducerea:
Aurel Buteanu, dramaturgia: Anca Măniuţiu, Teatrul Naţional Timişoara (2015); Vertij, regia
şi scenariul: Mihai Măniuţiu, Teatrul Municipal „Aureliu Manea”, Turda (2015); The Electra
Project, regia şi adaptarea: Mihai Măniuţiu, Claire Trevor Theatre, Claire Trevor School of
the Arts, University of California, Irvine (2015); Don Quijote după Miguel de Cervantes,
Teatrul Naţional Târgu Mureş (2014); Viaţa-I Mai Frumoasă După Ce Mori de Mihai
Măniuţiu, Teatrul Municipal „Tomcsa Sándor”, Odorheiu Secuiesc (2014); Lecţia de Eugène
Ionesco, Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu (2014); Fun de J. Bosley, Teatrul „Aureliu
Manea”, Turda (2014); Domnul Swedenborg Vrea Să Viseze de Mihai Măniuţiu, Teatrul
Naţional Iaşi (2012); După Troia, scenariu de Mihai Măniuţiu după „Hecuba” şi alte tragedii
de Euripide, UC Irvine California, Irvine, SUA; Plugarul Şi Moartea după Johannes von
Tepl, Teatrul Maghiar Cluj (2012); Omul Cu Chitara de Jon Fosse, Teatrul Municipal Turda
(2012); Leonce Şi Lena, după G. Buchner, scenariu de Mihai Măniuţiu şi Ada Milea, Teatrul
„Regina Maria” Oradea (2012); Casa Bernardei Alba de F.G. Lorca, Teatrul Clasic „Ioan
Slavici” Arad (2012); Deliruri, scenariu de Mihai Măniuţiu, Teatrul de Artă Deva (2012);
Viaţa E Vis de Calderon de la Barca, Teatrul Naţional Timişoara (2012); Antigona de Sofocle,
Teatrul de Stat "I.D. Sârbu" Petroşani (2011); Othello, scenariu de Mihai Măniuţiu, Teatrul de
Mişcare M Studio, Sf. Gheorghe (2011); Caligula de Albert Camus, Teatrul Maghiar Cluj
(2011); Bacantele după Euripide, Teatrul Municipal Istambul (2010); Aici, La Porţile Beznei,
scenariu dramatic de Mihai Măniuţiu, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi (2010);
Cântecul Lebedei de A.P. Cehov, Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Arad (2010); Moartea Lui
Danton de G. Büchner, Teatrul Maghiar de Stat Cluj (2009); Trilogia-Bacantele, scenariu de
Mihai Măniuţiu după Euripide, Claire Trevor Theatre, University of California, Irvine (2009);
Cu Uşile Închise de Jean-Paul Sartre, Teatrul de Stat „Sică Alexandrescu”, Braşov (2008);
Odihna de George Banu, Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște (2008); Macbeth de W.
Shakespeare, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi (2007); Eseuri Despre Banalitatea
Răului, Teatrul Metropolis, Bucureşti (2007); Cântarea Cântărilor, scenariu de Mihai
Măniuţiu, Teatrul Maghiar de Stat Cluj (2007); Ecleziastul, scenariu de Mihai Măniuţiu,
Teatrul Naţional Sibiu (2007); Trilogia Evreiască (Experimentul Iov, Shoah. Versiunea
Primo Levi, Ecleziastul), proiect al Capitalei Culturale Europene, Sibiu (2007); Woyczek de
G. Büchner, Teatrul Maghiar de Stat Cluj (2005), Premiul pentru cel mai bun spectacol,
Galele UNITER 2006); Iubirea Fedrei de Sarah Kane, Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad
(2006); Oedip Rege de Sofocle, Teatrul Maghiar de Stat Cluj (2006); Martorii Sau Mica
Noastră Stabilitate de Tadeusz Różewicz, Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște (2006);
Medeea de Euripide, Teatrul „Tamasi Aron” Sf. Gheorghe (2005); Visele Călătorilor De Pe
Titanic, scenariu de Mihai Măniuţiu, Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște (2005); Viitorul E
În Ouă de Eugen Ionescu, Theatrum Mundi, Bucureşti (2005); Electra, scenariu de Mihai
Măniuţiu după Sofocle şi Euripide, Teatrul de Stat Sibiu (2005); Delir În Doi de Eugen
Ionescu, Teatrul „Sică Alexandrescu” Braşov (2005); Shoah. Versiunea Primo Levi, Teatrul
de Stat Oradea (2004); Moi, Rodin de Patrick Roegiers, Teatrul de Stat Sibiu (2004); Perşii
după Eschil, Teatrul de Stat Sibiu (2004); Electra după Sofocle şi Euripide, Teatrul de Stat
Oradea (2004); Ispitirile Sfântului Anton de Flaubert, Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște
(2004); Experimentul Iov, adaptarea şi versiunea scenică după Cartea lui Iov (Vechiul
Testament) - Mihai Măniuţiu, Teatrul „Radu Stanca“ Sibiu (2003); Tragica Istorie A
Doctorului Faust de Christopher Marlowe, Teatrul Maghiar de Stat Cluj (2003); 16 Lecţii
Despre Dezastrele Amorului Carnal după Cântarea cântărilor, un spectacol de Mihai
Măniuţiu, Teatrul „Oleg Danovski” Constanţa (2003); Bacantele de Euripide, Teatrul „Tony
Bulandra” Târgoviște (2003); Conul Leonida Faţă Cu Reacţiunea de I.L. Caragiale, Teatrul
Odeon, Bucureşti (2002); Intrusa de M. Maeterlinck, Teatrul de Stat Oradea (2002); Zoon
Erotikon scenariu de Mihai Măniuţiu după scrierile lui D.H. Lawrence, Teatrul „Bulandra”,
Bucureşti (2000); Îmblânzirea Scorpiei de Shakespeare, coproducţie SMART cu Teatrul
„Bulandra”, Bucureşti, Premiul UNITER pentru Cea Mai Bună Actriţă (Oana Pellea) (2000);
Genosse Frankenstein, Unser Geliebter Führer!, scenariu de Mihai Măniuţiu, o coproducţie
Weimar, Capitala Culturală a Europei 1999, cu Teatrul Act şi Teatrul Odeon, Bucureşti
(1999); Ioana D’arc. Pagini De Dosar scenariu de Mihai Măniuţiu, adaptare după dosarele
originale ale procesului, coproducţie SMART cu Teatrul Naţional Bucureşti (1999); O
Noapte Furtunoasă de I.L. Caragiale, coproducţie SMART cu Teatrul Odeon, Bucureşti
(1998); Timon Din Atena de Shakespeare, Teatrul Naţional Craiova (1998). Premiul pentru
Cel mai Bun Spectacol, Festivalul Shakespeare, Gdansk (1999); Richard II de Shakespeare,
coproducţie SMART cu Teatrul Naţional Bucureşti, Premiile UNITER pentru Cel Mai Bun
Regizor, Cel Mai Bun Actor (Marcel Iureş), Cea Mai Bună Scenografie (Doina Levintza),
Premiul revistei Flacăra pentru Cel Mai Bun Regizor al Anului (1998); Cetatea Soarelui
scenariu de Mihai Măniuţiu, adaptare după eseul lui Tomasso Campanella, Teatrul Act,
Bucureşti (1998); Bacantele de Euripide, Teatrul Naţional Bucureşti (1997); Scrisorile
Călugăriţei Portugheze scenariu de Mihai Măniuţiu după Scrisorile Marianei Alcoforado,
Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ (1997); Caligula de A. Camus, Teatrul „Bulandra”,
Bucureşti (1996); Antigona de Sofocle, Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ (1996); Bacantele de
Euripide, Teatrul Naţional Bucureşti (1997); Îmblânzirea Scorpiei de Shakespeare, Leicester,
Marea Britanie, Haymarket Theatre (1995); Richard III de Shakespeare, Teatrul Odeon,
Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol al Anului, UNITER, Nominalizare pentru Cea Mai
Bună Producţie străină în turneu în Marea Britanie, în cadrul Theatre Managers Association
Awards (1993); Lecţia de Eugen Ionescu, Charleroi, Belgia, Théâtre de l’Ancre (1993);
Comedii de Cehov, Teatrul Odeon, Bucureşti (1992); Afară În Faţa Uşii de W. Borchert,
Teatrul „Bulandra” (1991); O, Ce Zile Frumoase, de S. Beckett, Teatrul „Bulandra” (1985);
Cu Uşile Închise de Jean-Paul Sartre, Teatrul „Bulandra”, Premiul Revistei Tribuna pentru
Cel Mai Bun Spectacol (1982); Oedip Salvat de Radu Stanca, Studioul de Teatru al I.A.T.C.
Bucureşti (1977).
Spectacole de operă montate: Tosca de Giacomo Puccini, Opera Naţională Cluj
(2008); Otello de Giuseppe Verdi (2008); Pescuitorii De Perle de G. Bizet, Opera Naţională
Bucureşti (2002); Secretul Lui Don Giovanni de Cornel Ţăranu, Opera de Stat Cluj (1987).

Spectacolul Oedip Salvat

Textul piesei Oedip Salvat este încărcat metaforic, cu referiri la vechea tragedie antică
a regelui care își ucide tatăl și contribuie la nașterea unui copil cu propria lui mamă.
Personajul de text se identifică cu regele visător. Lamentările poetului implică permanent un
cadru indispensabil genului baladesc, în care imageria medievală este barochizată la
maximum. Aceasta corespunde vocației romantice pure a unui subiect real, macerat de
conștienta apropiere a morții, prescrisă prea grabnic de către medici indiscreți.

Spectacolul Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului

Din zona marginală a literaturii „subversive”, din fosta URSS, ţinută sub control sever
până la căderea cortinei de fier, continuă să ne surprindă un scriitor de temperamentul şi
spontaneitatea lui Şukşin, plin de contradicţiile sfâşietoare ale omului din subterană
dostoievskian, pe numele său Venedikt Erofeev. Mai întâi, surpriza a venit de la traducerea
din limba rusă a lui Emil Iordache Moscova-Petuşki. Asta se întâmpla în 2004 la Editura
Cartier. Ni se spunea cu această ocazie că Erofeev este autorul unui singur manuscris „de
forţă”, care a circulat sub formă de samizdat în timpul regimului sovietic, „poemul” în proză
Moscova-Petuşki. Mai erau amintite piesa de teatru Noaptea Walpurgiei sau Paşii
Comandorului şi eseul Vasili Rozanov văzut cu ochii unui excentric. Acum iată că regizorul
Mihai Măniuţiu ne oferă a doua surpriză, a doua întâlnire cu acest bizar personaj ratat social,
dar sclipitor prin scriitură, transpunând scenic dificilul scenariu dramatic amintit, a cărui
traducere i-o datorăm Maşei Dinescu şi Letiţiei Becherescu. Un debut de stagiune extrem de
promiţător înscrie Mihai Măniuţiu pe scena Naţionalului clujean cu spectaculoasa decriptare a
sensurilor înscrise în textul lui Venedikt Erofeev. Putem conchide în privinţa autorului că
poate s-a considerat el însuşi un scriitor de factură underground, luându-şi libertatea de a nu
respecta canoane sau limbaj cenzurat.
Mihai Măniuțiu susține că întâlnirea cu proza lui Venedikt Erofeev a avut pentru el
magia iubirii la prima vedere „atât de mulţi scriitori buni, foarte buni sau excepţionali au
existat în secolul XX, încît îmi închipuiam că nu mai pot fi surprins. Şi, deodată, aripa
îngerului... Umilinţa şi bucuria de a recunoaşte un geniu... Cu înfrigurare, am vrut să ştiu dacă
nu a scris şi pentru teatru. Câtă bucurie, cînd am descoperit, mai întîi datorită lui Emil
Iordache, Noaptea Walpurgiei! M-a ajutat şi m-a iniţiat în acest text generoasa doamnă Letiţia
Becherescu, iar apoi doamna Maşa Dinescu a împlinit, cu graţie, această întâlnire care mă
exaltă. Oricât ar suna de patetic, vreau să mărturisesc că am un singur regret... Şi o sfâșiere, în
suflet. EL nu va fi la premieră. Cred că e pentru a doua oară, după Gellu Naum, cînd lucrul
ăsta doare... mă doare...“
Revelaţia lui Măniuţiu în faţa acestui text de o excentricitate extremă a avut darul de a-
l stimula şi inspira progresiv în construirea unui spectacol-parabolă de dimensiuni tragice,
apocaliptice chiar: denunţarea înverşunată a degradării umane provocate de sistemul
totalitarist comunist. Spaţiul concentraţionar al unui spital psihiatric din Estul european a jucat
un rol covârşitor în spălarea creierilor, măsură instituită de puterea sovietică necruţătoare ca
mijloc de „educare” şi „reeducare” până la reducerea la tăcere a rebelilor. În fond, inducerea
unui mijloc barbar de acceptare a realităţii mânjite, sumbre, deformate după doctrina marxist-
leninistă. Într-un astfel de spital îşi duc existenţa personajele piesei: pacienţi şi personal
medical. Autorul piesei se joacă simbolic şi temporal cu dihotomia stârnită de semnificaţia a
două sărbători: 1 Mai muncitoresc (sărbătoarea oficială a clasei muncitoare) şi noaptea
Walpurgiei (noaptea de 30 aprilie spre 1 mai, considerată în credinţa populară germană a
sfintei Walburga în care vrăjitoarele şi demonii se dezlănţuie vestind venirea primăverii). De
fapt, dihotomia pendulează sugestiv între real şi himeric, între concret şi alegoric, turnând
„haosul cotidian sovietic” în tiparele unor motive literare şi muzicale de largă respiraţie din
cultura universală.
Limbajul scenic adoptat de regizor e de o duritate extremă. Replicile nu fac loc
edulcorărilor de niciun fel, jocul actorilor nici atât. Violenţa se instalează pe scenă scrâşnind
sfidător. Asistenţii medicali, infirmierele lovesc apăsat, cu sălbăticie, cu o neînchipuită
cruzime, pe bieţii pacienţi, vinovaţi sau nevinovaţi. Bastoanele lor mereu în acţiune devin
agenţii torturării necondiţionate. Raportul dintre pacienţi şi medici e transformat în teroare
indusă grosolan, sistematic şi abject. Coloana sonoră, asigurată de Marius Rusu, creează de la
început şi continuă pe parcurs să sporească prin intensitatea fluierului miliţienesc prelungit
atmosfera ostilă, de teamă perpetuă, din care, în postură de spectator inocent, nu ştii cum să
scapi mai repede. Să înduri aşa ceva e de neconceput pentru un om al timpurilor post-
comuniste. Şi totuşi ei au îndurat. Şocul e bine dirijat, scopul atins.
În lumea acestor absenţi din viaţa socială este introdus Gurevici, un fel de McMurphy
beţiv, inadaptat, sortit dinainte mecanismului "purificării". El nu va lupta cu o soră-şefă, ci va
solidariza cu ceilalţi „cuci” împărtăşindu-le omeneşte eşecurile, speranţele, ratările. Năzuind
spre ieşirea iluzorie din marasmul cotidian ale cărui restricţii absurde le sfidează de pe o
poziţie de superioritate labilă, îşi va trăi cu îndărătnicie viziunea dătătoare de speranţe.
Urmează descătuşarea de moment din chingile unor precepte impuse, găunoase, sortite
deriziunii. Febra delirului erotic sau bahic îi pune în ipostaze caraghioase pe protagonişti. În
locul „moralei comuniste”, apărătorii ordinii sunt stăpâniţi de instincte satanice.
Carnavalescul înveseleşte şi purifică sufletele celor cu mintea rătăcită. Libertatea şi împlinirea
e doar în moarte. E interesant cum Venedikt Erofeev reuşeşte să convertească brusc şi
convingător burlescul în tragic, reiterând valorile acestei categorii a esteticului intrate
oarecum în dizgraţie în postmodernism. Textul ne poartă prin meandrele disperării uzând de
un haz fabulos, injectat în doze acaparante în spectacolul clujean.
Dacă regizorul înţelege să-l agreseze, mai ales fonic pe spectator, de-a lungul unor
tensionate scene, violente în ansamblul lor, din prima parte a spectacolului, recompensa
acestei torturi asupra analizatorului acustic vine în final. E o recompensă vizuală copleşitoare,
marcă a modalităţii de fantazare specifică lui Mihai Măniuţiu. Această rezolvare se înscrie în
fondul unor "scenarii imagistice" proprii. Grădina edenică îşi arată splendorile în final, ca
ţintă visată a acestor călători oropsiţi, rătăciţi prin desişul vieţii lipsite de perspectivă. Ca o
recompensă viabilă şi pentru ei. E o imagine fascinantă, de inspiraţie botticelliană, ce vesteşte
primăvara eternă din sufletele celor îndelung oprimaţi. Dacă mergem pe firul unor rezoluţii
politice în decodarea deznodământului tragic, vom întrezări în mesajul spectacolului visul şi
speranţa într-o primăvară ipotetică, trăit deopotrivă de popoarele din Est, ca primăvara
pragheză. Valenţele simbolice ale textului sunt, evident, bine exploatate.
Mihai Măniuţiu mărturiseşte că se străduieşte de un număr de ani să formeze la
Teatrul Naţional din Cluj „o trupă orientată pe spectacol, nu pe roluri”. Noaptea Walpurgiei
sau Paşii Comandorului vorbeşte deja despre posibilităţile trupei ca „organism unitar”. Se
simte o coeziune între membrii trupei aşa cum şi-a dorit regizorul. Intrusul Gurevici,
interpretat de Ionuţ Caras, combină jovialitatea cu suferinţa într-un joc rafinat al
semnificaţiilor profunde. Actorul răspunde eficient dificultăţilor personajului, solicitărilor
ieşite din şabloane pudibonde, anacronice. „Tabăra” pacienţilor e condusă de Prohorov, şeful
salonului 3 (nu 6!), a cărui personalitate e magistral pusă în evidenţă de Cătălin Herlo. Îl
secondează Alioha, imaginarul lui scutier, persiflant tratat de Cristian Grosu. În "tabăra"
personalului medical străluceşte Miklós Bács în rolul asistentului Borenka. Vocea lui
tunătoare şi omniprezenţa lui scenică pun în umbră pe Anca Bratu în rolul medicului-şef
Raninson. Fiecare interpret aduce o nuanţă aparte de penaj, colorând simpatetic acest cuib al
cucilor prigoniţi de soartă. De pildă, Petre Băcioiu în rolul bătrânelului de la ţară Vova aduce
nostalgia după meleagurile natale, Miron Maxim în Serioja aduce exuberanţa maximală a unui
"autor de proiecte fantasmagorice", iar Ruslan Bârlea rotunjeşte spre buf comicăria cuibărită
în burta obezului şi placidului Vitea. Cu un umor derivat din teatrul absurd îşi colorează
Silvius Iorga versurile recitate anafilactic de "horticultorul" Stasik. După experimentul numit
Purificare, Ramona Dumitrean suportă cu stoicism extensia spre practici sado-masochiste a
surorii medicale Natalie.
În afara cadrului edenic din final, scăldat în verdele luminos al vieţii, amenajat să-ţi ia
ochii, Doru Păcurar a folosit lenjerie simplă, uzată pentru actori, un electrocar şi un furtun,
precum şi o cameră carcerală în fundal, căptuşită cu pereţi metalici, reci, imposibil de
penetrat.
Premii şi nominalizări:
● Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol, la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de
la Braşov, ediţia a XXI-a, 2009;
● Premiul pentru Cel Mai Bun Actor - Ionuţ Caras, pentru rolul Gurevici, la Festivalul
de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, ediţia a XXI-a, 2009;
● Nominalizare pentru Cel Mai Bun Actor în Rol Principal - Ionuţ Caras, pentru rolul
Gurevici, la Galele UNITER, 2010.

Spectacolul Cântecul Lebedei

Un alt spectacol montat de Mihai Măniuţiu este Cântecul lebedei de Cehov, ce
reprezintă o operaţie pe cord deschis, un tratat de filosofie, o ceremonie de tratare a tragicului,
un cântec, câteva cercuri desenate pe nisip, o farsă, un testament, o poveste grea, pentru
iniţiaţi. Actorii teatrului sunt eliberaţi din chingile artificialului, ale convenţiei, ale rutinei. Îi
simţi scăpaţi în curte, la joacă, dar imediat, în ei se trezeşte orgoliul, daimonul. Vor să
oficieze, să împartă daruri, să rupă din ei bucurie şi speranţă, Dragoste, mai ales dragoste.
Mişcările, gesturile, jocul lor adus voit la limita unei arhive de şabloane uzate, prin îndelungă
folosinţă, demonstrează că, deşi alfabetul este limitat la câteva zeci de litere, combinaţiile şi
permutările sunt infinite.
Textul lui Cehov îl obsedează pe regizor, deoarece abordează, în chip radical,
problema efemerităţii teatrului. Şi Mihai Măniuţiu a socotit că este la vârsta la care poate să
vorbească autentic despre dispariţie. Şi nu e vorba doar de dispariţia unui actor, ci a unei trupe
şi, poate, a unei perioade sau chiar a unei epoci teatrale. În consecinţă, Mihai Măniuţiu nu a
creat portretul unui singur actor care dispare, ci portretul unei trupe, al unei perioade, al unei
epoci.
 Mihai Măniuţiu susține că practic o meserie efemeră, „ştiu că totul o să dispară şi cred
că e bine că totul va dispărea. Numai cine nu se teme de dispariţie şi de ştergerea lui din
„Cartea memoriei" poate să practice, în chip carismatic, această meserie. Trebuie să nu vrei să
durezi, trebuie să nu vrei să rămâi pentru ca să faci meseria asta cu adevărat bine. Accepţi
asta, o faci cu bucurie, deşi, din când în când, nu poate să nu ţi se strângă inima şi să nu spui:
„Suntem nişte creatori fără creaţie", aşa cum a subliniat-o şi Alexandru Dabija. La un moment
dat, creaţia teatrală dispare, ea nu rămâne decât în memoria oamenilor. Poţi să o imprimi pe
vreun suport, dar nu-i acelaşi lucru, vezi numai ce a văzut o cameră, nu mai există
spectacolul, nu mai există prezenţă.”
Regizorul Mihai Măniuţiu a plecat de la datele textului: un actor bătrân, vedeta trupei,
care, după spectacol şi după un chef monstru, prilejuit de sărbătorirea zilei lui de naştere, se
trezeşte singur pe scenă, într-un teatru pustiu. Ei, bine... şi dacă actorii nu l-au părăsit? Dacă,
după chef, obosiţi, au rămas în teatru, pentru că afară e viscol, e patru sau cinci dimineaţa?
Unde să se mai ducă? Prin urmare, teatrul e plin, ei dorm prin loje, prin cabine, n-au plecat şi,
la un moment dat, revin cu toţii. Aceasta e imagistic ideea care a remodelat întregul
spectacolul, aceasta face să nu se vorbească numai despre un actor, ci despre destinul tuturor
actorilor.
Fiecare dintre actori creionează o tipologie şi un destin, astfel încât, urmărindu-le
atent, poţi să înţelegi ce tipologie întrupează un anume actor şi ce destin îl urmăreşte. Poţi să
vezi, bunăoară, femeia singură şi nefericită căreia i se dau roluri mici, poţi să vezi cabotinul,
poţi să vezi actorul slugarnic, care ar face orice ca să primească o bucăţică mai bună de ros în
următorul spectacol de la şeful trupei, care este Svetlovidov, poţi să vezi, de pildă, junele
prim, de un real talent, care e ţinut sub obroc, spre a nu umbri faima vedetei trupei etc.

Spectacolul Vertij
Un alt spectacol despre care ne vorbește însăși Mihai Măniuțiu este Vertij din 2015. El
spunea că: ,,Acest spectacol e despre mama mea, da – despre mama mea care suferă de
Alzheimer – despre mama pe care nu am pierdut-o – despre mama mea care, însă, m-a
pierdut, cu toate că e încă alături de mine. Cum poți să exprimi o atare sfâșiere? Spectacolul e
bazat pe textele scrise de-a lungul bolii ei, texte care încercau să exorcizeze panica și durerea
de care am fost cuprins. Cum e posibil ca o iubire grație căreia ești, în mare, foarte mare
măsură, cel care ești, să devină fantomatică și, cel puțin aparent, vecină cu neantul? Nu știu.
Mă bucur că am ascultat de primul impuls, de cea dintâi intuiție privind distribuția acestui
spectacol exorcism; drept urmare, cele două corpuri care își asumă să reprezinte destinul
dificil al trupului scindat/dedublat al Mamei mele sunt corpurile a două coregrafe și
dansatoare de excepție: Vava Ștefănescu și Andrea Gavriliu. Corpuri vitale, supravitale care,
în mod paradoxal, par a ști multe lucruri enigmatice și tulburătoare despre devitalizare,
pierderea identității corporale și a conștiinței de sine.”

Spectacolul Rambuku
În toamna anului 2016, regizorul Mihai Măniuțiu monta pe scena Teatrului Nottara din
București o admirabilă versiune a spectacolului Iarna, creată după piesa omonimă a
dramaturgului norvegian contemporan Jon Fosse. A fost momentul unei viguroase
reconfirmări a vocației pentru experimentul teatral și aplicarea unor tehnici vizuale de mare
forță expresivă. Câteva luni mai târziu, regizorul român revenea la scriitorul a cărui operă
dramatică pare anume concepută pentru a-i oferi prilejul imersiunii în exerciții hermeneutice
de certă originalitate, îmbogățind, de data aceasta, repertoriul Teatrului Național ,,Mihai
Eminescu” din Timișoara cu Rambuku, o piesă scrisă în 2006. Într-un anume fel, cele două
texte ale lui Jon Fosse par ivite din același strat germinativ al marilor idei care-l preocupă pe
Mihai Măniuțiu, readucând în atenție teme de actualitate, precum singurătatea în doi, nevoia
acută de comunicare, elanul vital frânt în semantica tăcerii, ce constituie un segment
important al acestei opere. Scriitura sa amintește de o poetică a strigătelor neoexpresioniste, a
strigătelor înecate în tăcerea deplină, am putea afirma, parcurgând atent carcasele lexicale prin
care personajele încearcă zadarnic să comunice în momentele emblematice ale vieții lor.
La intersecţia dintre cuvânt şi tăcere, dintre mişcare şi nemişcare, dintre spaţiu şi timp
se află întotdeauna o poveste de dragoste, pentru că iubirea dă naştere speranţei, oricât de
imposibilă ar părea salvarea. Spectacolul Rambuku, în regia lui Mihai Măniuțiu, construiește
un întreg univers în jurul textului lui Jon Fosse, cel mai tradus dramaturg norvegian
contemporan și unul dintre cei mai jucați autori europeni ai ultimilor ani. Rambuku este un
spectacol intens, fascinant, un spectacol despre om ca depozitar și receptor al emoției și, mai
ales, un spectacol despre felurile în care dragostea supraviețuiește istoriei, materiei, vieții
însăși. Spectacolul reprezinta, totodata, o provocare actoricească deosebită: Claudia Ieremia și
Ion Rizea fac performanța în reflectarea fidelă a viziunii lui Mihai Măniuțiu, în propunerea
ambițioasă a acestuia de a da formă fizică și de a verbaliza cele mai profunde emoții, senzații,
sentimente, ba chiar și spații. De asemenea, Andrea Gavriliu, în dubla ipostază de coregraf și
interpret, traduce în gest și în mișcare o întreaga lume, perceptibilă dincolo de cuvinte.
Rambuku se îndepărtează de celelalte creații ale Jon Fosse prin presimțirile sepulcrale
deduse din cuvintele Ei, ale Femeii, personaj interpretat de Claudia Ieremia. El, taciturn, opac
în fața revărsărilor emoționale, este adus în scenă de actorul Ion Rizea. Remarcăm în acest
punct o spectaculoasă joncțiune cu o altă problematică apropiată regizorului, cea a Shoah-
ului, recuperată, în trecut, într-o tulburătoare montare din anul 2004 pe scena Teatrului Regina
Maria din Oradea, sub titlul Shoah. Versiunea Primo Levi. Se prefigurează, de asemenea,
desantul inițiatic pentru călătoria finală, fără drum de întoarcere, și pătrunderea în cartografia
mistică a spațiilor de trecere spre un dincolo cu rezonanțe edenice. Dacă teatrul, ca Artă, vine
în întâmpinarea spectatorului său cu soluții la marile frământări și eclipse sufletești, de data
aceasta lucrurile stau cu totul altfel. Rambuku nu e un simplu spectacol, ci o întâmplare a
ființei, o stare împărtășită alături de actori și dansatori, a cărei intensitate mistuie orice resort
al răspunsurilor posibile. Același spectator va ieși încărcat cu mult mai multe întrebări decât la
început, când își trasase măcar linia firavă a unui orizont de așteptare.
Programul de sală al spectacolului se deschide cu un motto din rugăciunea Shema
Israel, din care două versuri rămân adânc prinse de sufletul omului, precum adevărul suprem
revelat în ultima clipă a vieții sale: ,,Când sufletul plânge, numai Dumnezeu aude…”, ,,Când
inima plânge, timpul se oprește…”. Par cuvinte incrustate, deopotrivă, pe cele două ziduri
cenușii dispuse în forma unui triunghi, în interiorul căruia o ființă îmbrăcată într-un costum
negru, bărbătesc, cu pantofi și mănuși de aceeași culoare, dar cu cămașă albă, se înclină
ritmic, ca într-o rugăciune rostită în fața unui impenetrabil Zid al Plângerii. E un decor-
instalație, flexibil, modular, adaptat jocului și schimbului de perspective, de la panoramarea în
adâncime până la finele detalii din prim-plan, alternând deschiderile/închiderile dintre lumi,
provocate de agitatul peisaj sufletesc al Femeii. Când porțile se deschid, pe fundal apar primii
mesageri, închiși într-un uriaș glob galben, translucid, mimând prin coloritul său o lumină
artificială, în contrast cu întunericul ce învăluie toate unghiurile scenice. Într-una din
secvențele finale, în același glob o vom descoperi pe Ea, prizonieră a propriilor disperări și
neliniști ontologice.
Încercarea de comunicare rămâne sortită eșecului. Cuvintele sunt doar ale Ei, căci El,
atunci când le va rosti cu dificultate, cu sunete seci și lipsite de vitalitate, nu va face decât să
le repete mecanic și sincopat ori să le citească, inexpresiv, dintr-o carte. Se pot distinge
numeroase tipare repetitive, articulate pe nuclee de cuvinte ori pe gesturi desprinse din
cotidianul prozaic. În scena ce introduce primul monolog al piesei, o vedem pe Ea așezată
într-o cadă, în timp ce El, alături, imobil, privește în gol. E îmbrăcat în palton, poartă pălărie,
mănuși albe și se sprijină pe umbrela de care nu se va despărți decât în final. Nefirescul pozei
ne transpune spre altceva, spre semnificația unui gest devenit ritualic atunci când e săvârșit
pentru ultima dată, în crepusculul existenței. Cuvintele Ei se aud cu claritate, pe un ton de
reproș, într-o rostire rotundă și solemnă: ,,de ce nu vrei să spui ceva/ ai putea să vorbești cu
mine”. Îi povestește pentru prima oară de Rambuku: ,,azi vom merge în Rambuku/ la noi va
veni Rambuku”. Ambiguitatea deliberată a simbolului sporește misterul. Rambuku poate fi o
ființă sau un loc îndepărtat, un cântec (,,în Rambuku totul devine un cântec”), o lumină
(,,lumina lui Rambuku/ lumina strălucitoare din Rambuku”). Rambuku se aude în vocea Ei, se
prelungește în umbra sa de-a lungul zidurilor cenușii, pe lângă care se va profila mai târziu
cuprinsă de frisoane, îmbrăcată într-o rochie lungă de satin, de un verde copt și cu o croială de
o feminitate desăvârșită. Rambuku poate fi, în egală măsură, un loc situat dincolo de pământ,
de cer și de mare, cu îngeri și cu copaci transparenți, cu păsări și vânt, unde se află toți
prietenii lor, toți cei pe care i-au iubit cândva.
Intuim în filigranul decupajului lexical un demers inițiatic, iar fondul muzical
generează atmosfera aproape hieratică, de o copleșitoare solemnitate. Într-o convorbire
recentă cu criticul de teatru Oltița Cîntec, compozitorul Mihai Dobre afirma că în prima scenă
a pornit de la rugăciunea evreiască Hineni, peste care a construit apoi un ansamblu cu
sonorități unice. Într-adevăr, ceva straniu și plăcut învăluie auzul, de la adierile psihedelice
până la vibrante recitaluri de percuție, jucate concomitent din ecleraj, umbre și trupuri în
mișcare. Fără intenția de a deschide o comparație, reamintim că, la un alt nivel componistic,
refrenul Hineni a fost prelucrat pe ritmuri moderne de Leonard Cohen în piesa You want it
darker, unde cuvântul ebraic își dezvăluie semnificația: ,,Iată-mă, sunt aici”. Segmentul orfic
e foarte dens în Rambuku, atât ca sugestie a lumii transformate în cântec, cât și prin realizarea
acustică propriu-zisă. Aceeași idee pare să ne-o transmită Ea. Plecarea se pregătește în tăcere,
va avea loc azi, acum. Temporalitatea se topește în neant, aceasta fiind prima și ultima zi a
vieții lor, începutul și sfârșitul: ,,azi ceva se va sfârși/ azi ceva mare și luminos va începe”. Ea
se află aici, mistuită de dorul frumuseții, al iubirii și al cuvintelor tandre, rostind în mod
repetat ,,eu știu”. Simte că ceva s-a schimbat, dar în El, bărbatul altădată atât de frumos, cu
atâtea nuanțe sufletești, sălășluiește Rambuku. Nu ne îndepărtăm de spiritul spectacolului
dacă reluăm un principiu consubstanțial din prima epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol
Pavel, unde se prefigurează rolul mântuitor al dragostei: ,,Toate le suferă, toate le crede, toate
le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” Într-o altă ipostază a cuplului,
un corp cosmic, un soi de meteorit levitează deasupra celor doi, ca o amenințare funestă.
Totuși, acest obiect insolit reprezintă una din esențele teatrului marelui dramaturg norvegian.
Cercetând coperta ediției în limba engleză a volumului Plays Six de Jon Fosse, apărută în
2014 la Editura Oberon Books din Londra, observăm un contur ce seamănă foarte bine cu
grafica obiectului suspendat în spațiul vaporos al scenei.
Scenariul se pigmentează cu povestea vizuală a întâlnirii dintre Ea și Rambuku,
interpretat de Andrea Gavriliu. Parțial teatru de mișcare și de dans, spectacolul se oferă unor
grade nuanțate de receptare. Coregrafia provoacă propriul dialog în actul comunicării estetice,
transpus în simboluri de Andrea Gavriliu și cei șaptesprezece dansatori, care multiplică,
asemenea unei puneri în abis, imaginea lui Rambuku. Deosebit de expresivi, tinerii artiști
povestesc prin mișcările lor hipnotice, uneori într-o perfectă sincronizare, alteori într-un
halucinant continuum de trupuri tinere replicate la nesfârșit. Sfâșietoare presimțiri sunt redate,
în anumite pasaje, prin zvâcniri electrizante, spasmodice, dezarticulate precum haosul ce pune
stăpânire pe sufletul omului. Secvența de dans cu cărțile deschise și închise ritmic accede la
un nivel superior de interpretare. Nu mai poate fi vorba despre simple cărți ca obiecte în sine,
ci de o resemantizare, de o ilustrare a marii Cărți a vieții și a morții. Poate chiar de o Carte
universală a morților, concepută pe tiparul oferit de străvechile modele tibetane și egiptene, în
care Ea preia rolul mistagogului, explorând noi forme de comunicare cu El, cel atât de absent,
impasibil și tăcut.
Finalul rescrie, apoteotic, o pagină cutremurătoare din istoria recentă a omenirii, prin
reconstituirea unui munte din trupurile nude ale celor douăzeci de personaje ale spectacolului.
Destinele individuale s-au pulverizat în tragedia colectivă a unor suflete nevinovate, ce au
descoperit, sub spectrul tăcerii dureroase, drumul spre lumina strălucitoare a lui Rambuku.

Spectacolul Goldberg Show

Pe de altă parte, piesa Goldberg Show – Facerea Lumii și alte întâmplări (adaptare de
Anca Măniuţiu după Variaţiunile Goldberg de George Tabori, regie Mihai Măniuţiu) pus în
scenă în anul 2016 vine cu o altă perspectivă a vieții și a tot ceea se întâmplă. Farmecul
textului şi sursa inepuizabilă a comicului Variaţiunilor Goldberg vine tocmai din amestecul
planurilor: cel al creării lumii, după Biblie, cu cel al creării unui spectacol (de la primele
repetiţii pe scenă şi până la premieră) – teatru în teatru şi teatrul ca metaforă a lumii.
Variaţiunile sunt aşadar un mix din secvenţe biblice – păcatul originar, Cain şi Abel, dansul în
jurul Viţelului de Aur, Moise şi Aaron, crucificarea lui Isus – cu vieţile private ale actorilor şi
cu felurite întâmplări şi poveşti de la repetiţiile pentru spectacolul biblic. Trupa cu care
lucrează Mister Jay e plină de frustrări şi apatică, felul de a fi inegal şi coleric al regizorului
le-a tăiat tuturor cheful de a mai juca. Goldberg face eforturi disperate să-l mai tempereze pe
Mister Jay şi să-i motiveze pe actori să joace mai departe. La toate astea se mai adaugă
geloziile, bârfele, mofturile şi fandoselile, exploziile de furie, ifosele actorilor. Variaţiunile
Goldberg sunt o farsă grotescă cu sensuri mai adânci şi străfulgerările unui umor negru
dindărătul căruia se iţeşte oroarea unor crime din trecutul mai îndepărtat sau recent.

Spectacolul Aias. Eseu despre demenţă

Spectacolul Aias. Eseu despre demenţă, după Aias de Sofocle pus în scenă în 2018 de
Mihai Măniuţiu este un spectacol de teatru coregrafic, pe tema demenţei războiului – actuală
atât în antichitate, cât şi astăzi. Acesta propune o meditație asupra demenței iscate de ura
oarbă, de mecanica războiului, de fascinația în fața violenței și a forței brute. Prin stilistica
cinematică adoptată, aceea a tabloului vivant, susținută de muzică și de cinetica vibrantă a
corpurilor robotizate, nucleul narativ este redus la esența lui, punând în evidență un paradox
tulburător: grație unei clipe de demență sângeroasă, care îl dezonorează în fața tovarășilor săi
de arme, Aias redescoperă dimensiunea sa umană, fragilă și muritoare. Nebunia a devenit
catalizatorul unei stări de extremă luciditate, în care ființa umană devine pe deplin conștientă
de deșertăciunea urii, de relativitatea gloriei și a măreției, de impredictibilitatea destinului
omenesc. Așadar, „Așteaptă-te oricând la orișice!”.

Spectacolul The Survival Project

Spectacolul din 2019, The Survival Project, Universitatea din California, Irvine este
atât despre narațiunile supraviețuitorilor, cât și despre dragoste, conexiune și sănătate mintală.
Prin expresia fizică și vocală, încearcă să analizeze critic condiția umană, prezentând narațiuni
aparent disparate din întreaga lume și arătând că suntem cu toții conectați - că toți suntem
responsabili unul pentru celălalt. Subliniază că, uneori, când îți iubești țara, soarta țării tale te
doare, dar aceasta este semnul iubirii adevărate. Îi încurajează pe membrii grupurilor mai
puțin puternice să mențină lumina și să continue să lupte pentru umanitate, chiar dacă sunt
obosiți. Ne provoacă să ne amintim istoria care a fost uitată, dar care a deschis calea pentru
schimbarea globală. Sugerează că atunci când o țară te trădează, este nevoie de timp să ai din
nou încredere în ea și să te vindeci.
Scriitor

Puțini îl cunosc pe Mihai Măniuțiu și în ipostaza de scriitor. A semnat numeroase

volume dedicate teatrului, ale căror subiecte variază de la tratarea eseurilor lui Shakespeare
până la arta actorului, dar nu numai. Mihai Măniuțiu este de asemenea autorul a peste zece
volume de literatura și eseistiă. Primul volum de povestiri i-a fost publicat în 1982, sub titlul
Un zeu aproape muritor. Au urmat ulterior volumele: Redescoperirea actorului (1985), Act și
mimare (1989), Cercul de aur (1989), Exorcisme (1996), Istorii pe care n-am să le scriu
(1998), Autoportret cu himere (2001), Până una-alta (2013), etc. Pe lângă talentul deosebit în
regia teatrală, Mihai Măniuțiu a publicat volume de studii de teatru, proză narativă scurtă,
poeme, precum:
● În Balkanya, eu şi ceilalţi demoni (poeme), 2011
● Mască și iluzie (studii), 2007
● Povestiri cu umbre, 2006
● Memoriile hingherului (povestiri), 2004
● Autoportret cu himere  (povestiri), 2001
● Scene intime. Scene de masă (povestiri) 2001
● Omphalos (povestiri), 2001
● Istorii pe care n-am să le scriu  (povestiri), 1998
● Exorcisme  (proza scurtă), 1996
● Act și mimare  (teorie teatrală), 1989
● Redescoperirea actorului (teorie teatrală), 1985
● Cercul de aur  (studiu pe tema puterii în opera lui Shakespeare), 1985
● Un zeu aproape muritor (povestiri), 1982
Ca scriitor, Mihai Măniuțiu a publicat mai multe volume de povestiri cu tentă onirică
şi fantastică: Un zeu aproape muritor (Dacia, Cluj, 1982), Istorii pe care n-am să le scriu
(Allfa, Bucureşti, 1998), Omphalos (Idea Design & Print, Cluj, 2001) și șapte volume de
poeme, dintre care ultimele patru la Editura Tracus Arte: Tu (2016), Avionul fantomă (2017)
și Urmuz. 23 noiembrie 1923 (2018), și încă ceva (2019). În anul 2015, la Editura Humanitas,
i-a apărut romanul Aventurile hingherului în Balkanya, iar în 2017, culegerea de proze Fuga
cu Henri. În anul 2018, la Editura Tracus Arte, i-a apărut microromanul Fantome în Las
Vegas, iar în 2019 povestirea pentru copii Filip și întunericul.

Cărţi publicate
 Volume de povestiri şi poeme: Până una-alta, Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2012;
Exorcisme, Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2012; În Balkanya, eu şi ceilaţi demoni, Editura
bybliotek, Cluj-Napoca, 2012; Opiniile unui călător nedemn de încredere, Editura bybliotek,
Cluj-Napoca, 2012; Il rauco suon, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006; Povestiri cu umbre,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006; Memoriile hingherului, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj, 2004, şi Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2012; Spune Scardanelli, Ed. Idea, Cluj, 2001
- Autoportret cu himere, Ed. Alfa, Bucureşti, 2001; Omphalos Ed. Idea, Cluj, 2001; Scene
intime. Scene de masă, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001; Istorii pe care n-am să le
scriu, Ed. Alfa, Bucureşti, 1998; Un zeu aproape muritor, Ed. Dacia, Cluj, 1982 şi Editura
bybliotek, Cluj-Napoca, 2012;
Aforisme: Exorcisme, Ed. Apostrof, Cluj, 1996
Studii pe tema puterii în opera lui Shakespeare: Cursa de şoareci şi alte eseuri
shakespeariene (ed.revizuită a Cercului de aur), Festivalul Internaţional de Teatru
"Shakespeare" din Craiova/ Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2008; Cercul de aur, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1989.
Lucrări de teorie teatrală: Mască şi iluzie, Humanitas, Bucureşti, 2007; Act şi
mimare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989; Redescoperirea actorului, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1985.
Volume de Mihai Măniuţiu traduse în alte limbi: A sintér emlékiratai (trad. în
limba maghiară de Karácsony Zsolt), Ed. AB-ART, Slovacia, 2008; Aktus és utánzás (trad. în
limba maghiară de Zsigmond Andrea), Ed. Koinónia, Cluj, 2006.

Premii

● Premiul UNITER – Premiul pentru CEL MAI BUN SPECTACOL AL ANULUI 2018:
Rambuku de Jon Fosse, la Teatrul Național din Timișoara;
● Premiul Teatru Liber - UNDER ANY CLOUD, Festivalul Internaţional de Teatru
Independent UNDERCLOUD, 31 august 2016;
● Diploma de „Partener întru rezistență pentru excelență" acordată de Teatrul Nottara,
București, 2016;
● Premiul publicului pentru spectacolul DON QUIJOTE dupa Cervantes, Teatrul Naţional
Târgu-Mureş, oferit în cadrul Festivalul Internaţional de Teatru Fest(in) pe Bulevard,
organizat de Teatrul Nottara, 2015;
● Premiul UNITER pentru întreaga activitate regizorală, 28 aprilie 2014;
● Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol - NOAPTEA WALPURGIEI de Venedikt Erofeev
- la Festivalul de Dramaturgie Contemporană, ediţia a XXI-a, Braşov, 12-20 noiembrie
2009;
● Premiul pentru cea mai bună dramaturgie şi Premiul pentru cea mai bună regie la
Festivalul de Teatru Antic de la Merida, Spania - ELECTRA. (Spectacolul a câștigat şi
Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal - Mariana Presecan (2008);
● Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol, UNITER - WOYZECK de G. Büchner (2006);
● Premiul „Vlad Mugur“ pentru cel mai bun regizor invitat - acordat de Teatrul Maghiar de
Stat din Cluj (2006);
● Premiul de „Excelenţă în teatru“ acordat de revista culturală Cuvîntul (2005);
● Premiul pentru cel bun regizor, UNITER - EXPERIMENTUL IOV (2004);
● Premiul pentru cel bun regizor, UNITER - EXACT ÎN ACELAŞI TIMP de Gellu Naum
(2003);
● Premiul Interferenţe al Fundaţiei Culturale Române pentru „Contribuţia excepţională la
promovarea teatrului românesc în afara graniţelor“ (2000);
● Premiul pentru cel mai bun spectacol, Festivalul Shakespeare Gdansk - TIMON DIN
ATENA de W. Shakespeare (1999);
● Premiul pentru cel mai bun regizor al anului acordat de revista culturală Flacăra (1998);
● Premiul pentru cel bun regizor, UNITER - RICHARD AL II-LEA de W. Shakespeare
(1997);
● Marele premiu al Festivalului Internaţional de Teatru, Piatra Neamţ, ed. a XII-a -
ANTIGONA de Sofocle (1995);
● Marele premiu al Festivalului Internaţional de Teatru, Braşov, ed. a XX-a -
SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ de Mihail Săulescu (1994);
● Marele premiu şi trofeul oraşului Bucureşti la Festivalul Naţional de Teatru „I.L.
Caragiale“ (1993);
● Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol, UNITER - RICHARD AL III-LEA de W.
Shakespeare (1993);
● Premiul pentru originalitate în creaţia regizorală la Festivalul Naţional de Teatru „I.L.
Caragiale“, ed. a III-a - LECŢIA de Eugen Ionescu (1992);
● Premiul criticii UNITER pentru regie - AFARĂ ÎN FAŢA UŞII de W. Borchert (1991);
● Premiul revistei Tribuna pentru cel mai bun spectacol, pentru spectacolul CU UŞILE
ÎNCHISE de J.P. Sartre (1982);
● Premiul pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie, Festivalul de Teatru pentru
Tineret, pentru spectacolul OEDIP SALVAT de Radu Stanca (1977).

Volume consacrate creaţiei teatrale a lui Mihai Măniuţiu

Cunoscutul şi controversatul regizor, scenarist şi scriitor Mihai Măniuţiu (curajos –

pentru unii - , avangardist, futurist, oniric – pentru alţii - , un fel de Mircea Eliade modern)
este unul dintre cei mai importanţi regizori contemporani, cu numeroase premii naţionale şi
internaţionale, spectacolele sale făcând furori din Franţa şi Belgia, până în Canada, Egipt şi
 Brazilia. Creației sale literare și teatrale i-a fost dedicat volumul Dansând pe ruine de Dan C.
Mihăilescu (2006), cartea de comentarii critice semnată de Mircea Morariu – Mihai Măniuțiu:
Ipostaze esențiale (2008) – și trei albume monografice: Trilogia Dublului (1997), Măniuțiu:
Imagini de spectacol de Cipriana Petre Mateescu (2002), Mihai Măniuțiu: Spațiul
cameleonic de Cristina Modreanu (2010).

Bibliografie

1. https://adevarul.ro/cultura/arte/foto-mihai-maniutiu-sunt-varsta-vorbi-despre-disparitie-
1_50acbfc87c42d5a6638970f3/index.html
2. http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Cantecul-lebedei-regia-Mihai-Maniutiu-2243.html
3. https://www.nottara.ro/pers/mihai-maniutiu/
4. https://www.liternet.ro/cautare.html?q=Mihai+M%C4%83niu
%C8%9Biu#gsc.tab=0&gsc.q=Mihai%20M%C4%83niu%C8%9Biu&gsc.page=1
5. https://www.lapunkt.ro/2018/01/poetica-tacerilor/
6. https://cvlpress.ro/21.09.2018/regizorul-mihai-maniutiu-si-spectacolul-sau-de-teatru-
coregrafic-pe-tema-dementei-razboiului-deschid-stagiunea-la-tnc/
7. https://www.maniutiu.com/the-survival-project/
8. https://www.youtube.com/watch?v=7VP3jvSL3BA
9. https://www.ariellesinger.com/the-survival-project.html
10. https://www.morganembry.com/the-survival-project.html
11. https://www.maniutiu.com/despre/
12. https://www.google.com/search?
q=cantecul+lebedelor+regia+mihai+maniutiu&rlz=1C1GCEU_frRO921RO921&tbm=isch&s
xsrf=APq-WBsNfkTQJ0xHyAsyaj5Wsl0c-
MwYmA:1647085591220&source=lnms&sa=X&ved=2ahUKEwjo79D8v8D2AhULzIsKHY
Q2BMwQ_AUoAXoECAEQAw&biw=1536&bih=722&dpr=1.25#imgrc=wyNAECY5Z1jD
UM
13. https://www.google.com/search?
q=Vertij+regia+mihai+maniutiu&rlz=1C1GCEU_frRO921RO921&sxsrf=APq-
WBvj034TmyJpVN2f8H-
DZ47MTxZ2kQ:1647088329004&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwje5o2Wy
 sD2AhWhlosKHQaRCzAQ_AUoAXoECAEQAw&biw=1536&bih=722&dpr=1.25#imgrc=
H1Ce4HDy0KAg4M
14. https://www.teatrulnationalcluj.ro/act-56/mihai-maniutiu/