Conceptul de destrucție în fenomenologia lui Heidegger

Abstract: Prin prezentul eseu mi-am propus analizarea conceptului de destrucție așa cum este
acesta conturat în sistemul fenomenologic al lui Martin Heidegger. Voi analiza în ce limite
putem percepe acest concept și care este rolul acestuia în construcția filosofiei acestuia. Mă
voi raporta în principal la lucrarea ,,Ființă și timp” cu un ajutor auxiliar din partea
lucrărilor ,,Prolegomene la istoria conceptului de timp” și ,,Problemele fundamentale ale
fenomenologiei” ale aceluiași autor.

Cuvinte cheie: destrucție, fenomenologie, Heidegger

I. Necesitate conceptului de destrucție

Înainte să definim conceptul destrucției trebuie înțeleasă și definită necesitatea acestuia. În

demersul construcției întrebării privitoare la ființa Dasein-ului, Heidegger se confruntă cu
problemele aduse de conceptul timpului, anume istoricitatea și temporalitatea Dasein-ului.
Aceste probleme, supuse ideii de trecut, nu trebuie înțelese ca fiind anterioare Dasein-ului și
atât. Trecutul rămâne ca ceva actual pentru Dasein, drept o constantă care ,,de fiecare dată
merge înaintea sa”1.

Astfel, fiind într-o anumită măsură determinat de istoricitate și tradiție, Dasein-ului îi

este accesibilă destrucția acestuia. Heidegger are nevoie de conceptul destrucției întrucât fără
a supune istoricitatea unei analize prin intermediul acestuia, întrebarea sa cu privire la ființă
nu poate fi formulată într-o formă autentică. În acest punct, Heidegger se referă cu precădere
1
Heidegger, Martin, ,,Ființă și timp”, Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă(trad.), București: Humanitas, 2003, pp.
28
la tradiție și la dinamismul dintre aceasta și Dasein. Aceasta din urmă este înțeleasă de către
Heidegger astfel:

,,Dasein-ul cade totodată sub dominația tradiției sale, surprinsă mai mult sau mai puțin
explicit. Aceasta îl scutește de sarcina de a se conduce singur, de a interoga și de a alege. Și
acest lucru se întâmplă, nu în ultimul rând, când e vorba de acea înțelegere care își are
rădăcina în ființa cea mai proprie a Dasein-ului.. ”2

Înțelegem astfel că tradiția acționează, într-o anumită măsură, precum o cenzură, întrucât taie
accesul Dasein-ului la o înțelegere proprie și originară a sinelui și a conceptelor. Tradiția
oferă în schimb ,,de-la-sine-înțelesuri”3 care împiedică astfel formularea interogării Dasein-
ului. Heidegger vede în tradiție, înțelegându-se prin aceasta tradiția filosofică pe care ne-au
lăsat-o vechii greci moștenire, motivul principal pentru care întrebarea cu privire la ființă a
fost ocolită pentru a face loc unor adevăruri a priori care nu au fost tratate cu un adevărat
scepticism niciodată. Deci vedem astfel ce probleme aduce temporalitatea în construcția
întrebării cu privire la ființă și reiese astfel necesitatea unei destrucții.

II. Definirea conceptului

Acest concept trebuie mai întâi definit, pentru a evita o folosire improprie a acestuia.
Heidegger conturează conceptul destrucției în baza etimologiei latinești a
cuvântului ,,destruere”, dând conceptului un sens diferit de cel negativ care apare în minte în
mod intuitiv. Prin destrucția heideggeriană trebuie înțeleasă o de-construcție sau o de-
structurare conceptuală4. Astfel, nu se poate spune despre destrucție că acționează asupra
tradiției filosofice pentru a o elimina. Am putea spune că aceasta dezbină tradiția, strat cu
strat, pentru a ajunge la un miez care a fost uitat sau chiar niciodată cunoscut. Dar corpul
tradiției nu este în acest proces, cum am spus, distrus, el este și trebuie reutilizat unde este
nevoie. Tradiția este dată la o parte pentru a vedea dincolo de aceasta, nicidecum pentru că ar
fi lipsită de valoare. În acest sens, cu toate că sunt similarități, destrucția nu poate fi
2
Ibid., pp. 29
3
Ibid., pp. 29
4
Ibid., pp. 31
comparabilă cu demersul sceptic al lui Descartes, întrucât destrucția nu se ocupă cu punerea
la îndoială și nici nu se folosește de uneltele date de filosofia scolastică de care se folosea
Descartes. Ba mai mult, le supune și pe acestea destrucției.

Nu trebuie uitat, însă, că destrucția este folosită de către Heidegger în primul rând în
raport cu temporalitatea. În această idee, Heidegger se raportează la inițiativa lui Kant de a
înțelege temporalitatea, încercând totodată să argumenteze de ce lui Kant nu i-a reușit și nici
nu i-ar fi putut reuși o înțelegere a temporalității. Heidegger spune despre Kant că acesta nu a
putut cunoaște temporalitatea deoarece acesta nu s-a ocupat de întrebarea privitoare la ființă
și astfel, nu s-a putut ocupa de o ontologie autentică a Dasein-ului5. Putem înțelege astfel că
Heidegger îl critică pe Kant deoarece nu s-a folosit de conceptul de destrucție și că a acceptat
orbește presupozițiile predecesorilor săi în filosofie. Astfel Heidegger, dă la o parte, prin
conceptul destrucției, toate fragmentele filosofiei care împiedică înțelegerea fidelă a timpului
în raport cu Dasein-ul, de la cogito-ul cartezian până la dialectica lui Aristotel6.

În acest proces de întoarcere către și dincolo de tradiție, Heidegger identifică un

pericol pentru formularea întrebării privitoare la ființă prin conceptul destrucției. Acest
pericol este reprezentat de tradiționalism, care, spune acesta, e diferit de metoda pe care o
folosește, dar se poate crea confuzie. Heidegger și-a propus astfel o ,,reiterare autentică” a
tradiției, prin înțelegerea acestuia, o reluare în actualitate a tradiției filosofice prin intermediul
fenomenologiei7. Lucru cu atât mai necesar întrucât, după Heidegger, nu a mai fost făcut până
la acesta. Astfel, Heidegger identifică ,,dublul sens” al tradiției în felul următor:

,,poate fi vorba, pe de o parte, doar de un simplu tradiționalism, caz în care ceea ce a fost
asimilat nu este supus criticii; pe de altă parte însă, întoarcerea amintită se poate face ajungând
undeva înaintea întrebărilor puse de-a lungul istoriei, iar întrebările pe care le-a pus trecutul să
fie abia acum, din nou, însușite la un nivel originar.”

Heidegger include conceptul de destrucție în categoria de ,,concept mediu al ființei”8,

categorie de concepte pe care, după acesta au folosit-o cu precădere Platon și urmașii lui
Hegel. Astfel, Heidegger susține necesitate conceptului de destrucție în analizele ontologice
drept condiție sine qua non.
5
Ibid., pp. 33
6
Ibid., pp 35
7
Heidegger, Martin, ,,Prolegomene la istoria conceptului de timp”, Cătălin Cioabă(trad.), București: Humanitas,
2005, pp. 227
8
Heidegger, Martin, ,,Problemele fundamentale ale fenomenologiei”, Bogdan Mincă și Sorin
Lavric(trad.),București: Humanitas, 1997, pp. 53
III. Concluzii

Voi relua, în încheiere, etapele demersului de analiza parcurse în acest eseu. În prima
parte am analizat condițiile care duc spre necesitatea conceptului de destrucție în
fenomenologie. Acesta se leagă în mod deosebit de conceptul de timp prin temporalitate
și istoricitate, dar de asemenea este cel mai util când ne folosim de tradiția filosofică în
construcția fenomenologică. Apoi am definit conceptul așa cum îl conturează Heidegger,
în special raportându-se alte sisteme filosofice în argumentarea necesității acestuia.

Astfel, conceptul de destrucție se arată ca fiind un concept imperios necesar

fenomenologiei, deosebit prin importanța sa, fiind dovedit de Heidegger că încercările de
a cunoaște temporalitatea sau de a concepe întrebarea cu privire la ființă, în lipsa acestui
concept sunt imposibile.

Bibliografie
 Heidegger, Martin, ,,Ființă și timp”, Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă(trad.),
București: Humanitas, 2003
 Heidegger, Martin, ,,Problemele fundamentale ale fenomenologiei”, Bogdan
Mincă și Sorin Lavric(trad.),București: Humanitas, 1997
 Heidegger, Martin, ,,Prolegomene la istoria conceptului de timp”, Cătălin
Cioabă(trad.), București: Humanitas, 2005