COORDONATOR:

MARIAN PETCU

CENZURA
ÎN SPAŢIUL CULTURAL ROMÂNESC
EDITURA COMUNICARE.RO,
BUCUREȘTI,
2005

(FRAGMENTE)
Cuprins

Argument
Metamorfozele indezirabilului, Marian Petcu
Cenzura în România, Marian Petcu
................................................................

Metamorfozele indezirabilului
Atribut al puterii, fie ea religioasă, politică ori militară, cenzura pare să fi apărut chiar înainte de a fi
primit un nume, începând cu primele forme de exprimare scrisă, după cum o atestă textele biblice. O
primă mărturie în acest sens o aduce Noul Testament (Faptele Aposolilor – 19:19) potrivit căruia
apostolul Pavel, aflat în localitatea Efes, vestită pentru practicarea magiei, a determinat prin predicile
sale distrugerea publică a inscripţiilor exorciştilor: „Şi mulţi dintre cei care făcură lucruri de nici un
folos aducând cărţile le ardeau înaintea tuturor; şi socotiră preţurile lor împreună, şi găsiră în argint
cincizeci de mii de drachme. Aşa de puternic sporea şi se întărea cuvântul Domnul“ 1.
Tot la ardere aveau să fie condamnate de organul suprem de judecată al Atenei, Areopagul,
operele lui Protagoras, pentru faptul de a se fi îndoit de existenţa zeilor, precum şi cele ale
înţeleptului Numa, printr-o decizie a senatului Romei (272 d.Hr.).
Termenul de „inchizitor al credinţei“ a apărut pentru prima oară într-o lege a împăratului
roman Diocleţian (287 d.Hr.) prin care se instituia pedeapsa cu moartea pentru erezie; reprimarea
celor ce se făceau vinovaţi de abateri de la „cuvântul Domnului“ a luat o mare amploare după
Edictul de la Milano (313 d.Hr.), iar pedepsirea celui mai cunoscut eretic al timpului, preotul Arie
din Alexandria, a făcut obiectul dezbaterilor unui conciliu (Niceea, 325 d.Hr.).

1
 Din perspectivă etimologică, cenzura este legată de cens, recensământ al cetăţenilor romani şi
al averilor acestora, realizat de cenzori, ale căror atribuţii s-au extins ulterior şi în viaţa politică;
cenzura, ca magistratură a patricienilor, a apărut, se pare, în anul 443 î.Hr.
Nu există un reper temporal cert de la care putem vorbi despre cenzură în accepţiunea sa
curentă, practica examinării şi interzicerii scrierilor având o continuitate interesantă de-a lungul
evoluţiei culturii şi a civilizaţiei.
Dacă originile sunt legate de viaţa religioasă a diferitelor comunităţi, ulterior, pe măsura
cristalizării primelor forme statale, cenzura a devenit, în egală măsură, un atribut al instituţiilor
bisericeşti şi al celor laice. Amintim aici, printre preocupările pentru apărarea credinţei, acţiunile
contra ereziei (arianismul, nestorianismul, luteranismul etc.), idolatriei (vezi criza iconoclastă, 720-
834) şi, în sens mai larg, împotriva tuturor formelor de expresie prin care erau puse sub semnul
îndoielii dogmele, politice ori militare ale puterii.
În sens ecleziastic, cenzura are semnificaţia de sancţiune aplicată celui ce se face vinovat de
abateri de la credinţă ori morală – „vătămarea învăţăturii de credinţă ori morală“– sub forma
excomunicării, suspendării ş.a.m.d.
Cenzura este actul oricărei entităţi politice, religioase, militare ori administrative de a
condiţiona exprimarea/difuzarea de informaţii, opinii, idei, în sens mai larg, creaţii intelectuale, pe
care publicul are dreptul să le cunoască, în funcţie de valorile pe care aceasta înţelege să le protejeze
la un moment dat. Înţelegem prin „a condiţiona“ revendicarea dreptului de a examina/controla şi de a
interzice informaţii, produse intelectuale şi artistice, integral ori parţial, ca formă şi/sau conţinut,
pentru perioade de timp determinate sau nu, sub diferite sancţiuni. Facem menţiunea „pe care
publicul are dreptul să le cunoască“ pentru a distinge între cenzura impusă de protejarea unor
informaţii secrete (de stat, militare) a căror difuzare ar leza interesele unei comunităţi naţionale şi
celelalte forme de cenzură, legate adesea de interese private ori de grup, politice sau economice,
conjuncturale. Dacă în primul caz restricţiile sunt definite prin norme juridice, în cel de-al doilea
dominanta o constituie arbitrariul. Aria secretelor a căror protejare se justifică prin binele comun şi
individual are o geometrie variabilă, în funcţie de regimul politic, starea de pace ori de beligeranţă,
precum şi de alte determinante. În ceea ce priveşte formele pe care le dobândeşte instituţia cenzurii,
valorile pe care le promovează şi sistemul de sancţiuni, acestea au un caracter istoric şi cultural
determinat, deşi anumite practici adoptate în primele secole vor fi redescoperite şi aplicate de unele
regimuri politice în pragul mileniului III.
După momentul examinării produsului cultural distingem cenzura preventivă („restrângerea
prealabilă“) şi cenzura a posteriori. Prima, din perspectivă istorică, a fost cenzura preventivă, prin
care se urmărea eliminarea tuturor elementelor considerate ca inoportune pentru publicare; ea se
aplica anterior producerii bunului cultural (în proiect) sub forma intervenţiilor asupra planului
editorial, al sinopsisului filmului, al programului reprezentaţiilor şi/sau în momentul elaborării
acestora – în faza de manuscris, montaj de film ori repetiţie.

2
 Întrebuinţăm aici termenii de produs/bun cultural cu sensul de entitate ce înmagazinează efort
intelectual – ziarul, revista, cartea, filmul, programul de radio sau televiziune, opera picturală,
spectacolul etc.
Instituţionalizarea cenzurii s-a realizat sub forma privilegiilor, licenţelor şi brevetelor, a
autorizaţiilor prealabile, a cauţiunilor. Sistemul privilegiilor presupunea existenţa unui raport bine
definit între putere şi solicitant, în sensul că se recunoştea celui de-al doilea dreptul de a produce şi
difuza informaţii, opinii, creaţii intelectuale, în regim non-concurenţial. Sub forma privilegiului
absolut, bunăoară, întâlnim privilegiul de autor (exclusivitatea dreptului de a scrie despre o anumită
temă/subiect), privilegiul de editor (dreptul exclusiv de a publica ziare, cărţi, reviste etc.), privilegiul
de tipograf (exclusivitatea deţinerii mijloacelor de imprimare), precum şi privilegiile de librar şi de
reprezentare (exclusivitatea dreptului de a monta o anumită creaţie dramatică).
Aceste forme de monopol erau condiţionate de aderarea la paleta restricţiilor definite de
putere atât ab initio, cât şi ulterior, uneori dobândirea sa fiind însoţită de depunerea unui jurământ de
fidelitate. Fiind o pârghie de tip juridic (şi nu economic), puterea îi selectează, din ansamblul celor
ce doresc să întemeieze o întreprindere de presă, pe aceia pe care îi consideră „de încredere“, care,
prin comportamentul anterior şi prin interese, apar ca potenţiali susţinători ai strategiilor aparatului
de conducere2.
O formă derivată a sistemului privilegiilor o constituie licenţele şi brevetele. Faţă de situaţia
anterioară, de această dată este vorba de o limitare a numărului celor cărora puterea le acordă dreptul
de a produce şi difuza informaţii, opinii, creaţii intelectuale, de o asemenea manieră încât controlul şi
sancţionarea să fie posibile. Fie că se referă la activitatea editorială (licenţa/brevetul de editor, de
tipograf, de librar) ori la cea dramatică (licentia ludendi), singura care pune condiţii este autoritatea
emitentă a documentul respectiv.
Autorizaţia reprezintă un alt instrument al cenzurii prin care puterea se asigură de adecvarea
politicii editoriale la interesele ei, precum şi de disponibilitatea solicitantului de a respecta normele
impuse. Cel mai adesea eliberarea autorizaţiei este condiţionată de alte măsuri, cum ar fi garanţiile
(cauţiunea) pe care solicitantul este obligat să le depună ori taxele de timbru. Prin lege, puterea poate
pretinde depunerea unei sume de bani din care se plătesc automat amenzile administrate, cu obligaţia
celui sancţionat de a completa în cel mai scurt timp suma, ceea ce îl transformă pe editor, încă din
momentul iniţial, într-un potenţial infractor. Cât priveşte taxele de timbrare (numite în Anglia şi
„taxe pe conştiinţă“), ele au fost create pentru un control riguros al editorilor, al producţiei editoriale
şi al circulaţiei acesteia (statul era unicul emitent al timbrelor), iar în ultimă instanţă, prin creşterea
preţului de vânzare al ziarului ori al cărţii, accesul publicului la aceste produse se reducea
considerabil.
Toate aceste forme de cenzură „în amonte“ au fost folosite succesiv sau concomitent pentru a
contracara orice manifestare publică neconformă poziţiilor oficiale sau critică, îndeosebi pentru
limitarea/lichidarea presei de opoziţie, fiecare dintre ele constituind în acelaşi timp instrument de
şantaj (privilegiile, licenţele etc. puteau fi oricând anulate de emitentul lor).

3
 Cenzura a posteriori se realizează după finalizarea produsului cultural, controlul fiind în acest
caz justificat de verificarea modului în care s-au materializat indicaţiile date de autoritate sau
prevederile legale. De regulă, cenzorul solicită modificări asupra conţinutului şi formei produsului,
de realizarea cărora depinde difuzarea acestuia. Depunerea unui anumit număr de exemplare de ziar,
revistă, carte, livret etc. la comisariatele de poliţie ori la alte instituţii componente ale sistemului de
cenzură a fost o practică larg răspândită, ca, de altfel, şi retragerea de pe piaţă a unor produse
culturale.
Dispozitivul sancţionator în cazul cenzurii „în aval“a fost compus din avertisment, suspendare
şi suprimare, fiind aplicat în cascadă, în ordinea amintită. Avertismentul era avizul administrativ prin
care autoritatea îl soma pe jurnalist sau creator să respecte restricţiile definite în momentul
autorizării ori ulterior, altfel spus îşi impunea voinţa sub ameninţarea aplicării celorlalte sancţiuni.
Ignorarea somaţiei ori interpretarea ei în dezacord cu autoritatea declanşa măsura suspendării, a
interdicţiei de publicare pentru o perioadă determinată, după care, prin negociere – a se înţelege un
nou angajament de obedienţă – se re-autoriza apariţia publicaţiei. Un nou conflict cu cenzura ducea
la aplicarea suprimării, decizie definitivă şi irevocabilă, prin care un titlu de publicaţie era definitiv
scos de pe piaţă.
Cele două mari forme de cenzură – prealabilă şi a posteriori – au coexistat adesea în
regimurile autoritare şi întotdeauna în cele totalitare, chiar dacă nu toate instrumentele evocate erau
reunite în arsenalul puterii.
Cadrul formal al cenzurii, specific relaţiei putere-cultură, presupune existenţa normei juridice,
a regulamentului, codului, consemnului care dau contur dezirabilului, permisului, ceea ce nu
exclude, fireşte, arbritrariul în evaluare. Este tipul de relaţie care face obiectul acestui studiu. Dar
există şi o cenzură internă, unde agentul de control nu mai este puterea politică, ci unul dintre
membrii grupului sau din imediata sa proximitate (proprietar, acţionar, creditor); caracterul normativ
al relaţiei dispare în beneficiul convenţiei interne, al arbitrariului. Altfel spus, „spaţiul liber“acordat
jurnaliştilor şi creatorilor este limitat din interior, pentru considerente de ordin politic, mercantil ori
de altă natură.
În această situaţie, agentul – sau agenţii de control – exercită presiuni fie în mod explicit, prin
definirea câmpului de restricţii, fie implicit, prin vicierea agendei jurnalistice ori a producţiei
editoriale (selecţia), invocând cu rea credinţă criterii aşa-zis profesionale. Şi într-un caz, şi în
celălalt, efectul este limitarea libertăţii, ceea ce duce, în cel mai bun caz, la un anumit conformism.
Teama de sancţiune generează, indiferent de poziţia agentului de control, reflexul reprimării dorinţei
de exprimare liberă numit autocenzură, reflex „cultivat“ în mod premeditat, în regimurile politice
autoritare, în totalitarism îndeosebi. Autocenzura este expresia unui cost psihologic ridicat, pe care îl
presupune exprimarea în spaţiul public a ceea ce gândesc şi exprimă jurnalistul, creatorul în spaţiul
privat.
Din această perspectivă, libertatea, mai ales în cazul presei, dobândeşte materialitate dacă şi
numai dacă sunt întrunite următoarele elemente: independenţa faţă de putere, independenţa faţă de

4
sursele de informaţii, independenţa faţă de proprietari/deţinători (autonomia editorială),
independenţa faţă de constrângerile interne (altele decât cele pe care profesia însăşi le acceptă ca
fiind inerente), independenţa faţă de sursele de finanţare, furnizori de publicitate şi grupuri de
presiune3.
Un grup distinct de măsuri de control al producerii şi diseminării bunurilor culturale îl
constituie ceea ce numim practicile asociate cenzurii. Este vorba de controlul asupra resurselor de
materii prime (hârtia de ziar, alte materiale), asupra capacităţilor de producţie (tipografii) şi reţelelor
de distribuţie, ulterior şi asupra frecvenţelor de telecomunicaţii. În mod curent, monopolul asupra
materiilor prime, asociat cu un sistem de impozitare severă (a producţiei, circulaţiei şi publicităţii) a
fost numit cenzură economică.
Practicile asociate cenzurii se manifestă îndeosebi în momentele de criză economică, situaţii
în care puterea se simte legitimată să raţionalizeze consumurile, ceea ce duce, de fiecare dată, la
distribuţii preferenţiale, inechitabile de materii prime şi tehnologie; sub aparenţa echilibrului, cei
obedienţi sunt favorizaţi întotdeauna.
Amintim în continuarea celor enumerate alte două practici asimilate, controlul accesului la
profesie şi „cenzura populară“. În primul caz, puterea instituie criterii pe baza cărora un individ
poate practica o anumită profesie, cum ar fi studiile (fără ca breasla să adere la o astfel de condiţie),
apartenenţa la o etnie (vezi epurările din presă, îndreptate împotriva evreilor), la o clasă socială ori la
o grupare politică. În cel de-al doilea caz, puterea nu are pârghii de acţiune ori, din cauza
împrejurărilor, nu apelează la ele, preferând o acţiune indirectă asupra presei îndeosebi, fie prin
incitarea unui grup politic, religios ori profesional la acţiuni de reprimare, fie prin tolerarea unor
astfel de acţiuni. În cele din urmă, protestele, presiunile grupului „legitimează“ actul interdicţiei ori
pe cel al avertismentului dat celui incriminat.
Formele moderne de cenzură păstrează, în proporţii variabile, mecanisme specifice vechilor
practici, dar sunt, de regulă, mai discrete.
Îngrădirea accesului la informaţii constituie o practică frecventă şi se manifestă fie prin
clasarea abuzivă a unor informaţii ca fiind secrete, fie prin diseminarea inechitabilă a informaţiilor,
mai ales în cazul surselor unice, în funcţie de linia editorială ori de alte interese conjuncturale,
inclusiv prin împiedicarea accesului la surse/locul evenimentului (refuzul acreditării jurnaliştilor,
instituirea de embargouri informaţionale etc.).
Comunităţile jurnaliştilor reclamă ca fiind asociate cenzurii situaţiile de tipul celor de mai jos:
– existenţa unei legislaţii ambigue privind informaţiile cu caracter secret, ceea ce lasă loc unor
interpretări abuzive din partea deţinătorilor lor ori a magistraţilor;
– legislaţiile care nu recunosc jurnaliştilor dreptul de a-şi proteja sursele de informaţii;
– legislaţiile care nu garantează independenţa administrativă şi editorială a organelor de
conducere ale canalelor publice faţă de guverne;
– invocarea, cu rea credinţă, a reglementărilor de ordin tehnic la alocarea de frecvenţe radio-
tv, pentru a influenţa conţinutul programelor;

5
 – absenţa legislaţiei anti-concentrare în mass media;
– alte reglementări şi practici de intimidare, de descurajare a jurnaliştilor.
În ultimele decenii, în ţările cu regimuri democrate s-au cristalizat o serie de restrângeri ale
libertăţii de exprimare la care presa a aderat: protejarea securităţii naţionale, a integrităţii teritoriale
şi a siguranţei publice, restricţii pentru prevenirea crimei, pentru protejarea sănătăţii şi moralităţii, a
reputaţiei şi drepturilor omului, restricţii pentru prevenirea dezvăluirii de informaţii secrete şi pentru
menţinerea imparţialităţii judecătorilor. Totuşi, nu de puţine ori, în numele normelor amintite, agenţii
de control exercită presiuni în sensul limitării exerciţiului profesional al jurnaliştilor, altele decât cele
fireşti, specifice „conducerii de la distanţă“ 4 a mass media, care presupune acorduri şi negocieri cu
profesioniştii media.
Cenzura constituie, pe lângă o limitare a dreptului la informare şi a libertăţii de exprimare, cea
mai eficientă modalitate de netezire a traseului mesajului propagandistic. De aceea, momentele de
maximă severitate în aplicarea cenzurii coincid cu marile acţiuni propagandistice. Dacă în condiţiile
unor conflicte militare propaganda este legitimată de necesitatea susţinerii moralului trupelor şi al
populaţiei, ea jucând în acelaşi timp şi rolul de comunicare subversivă faţă de inamic, pe timp de
pace se recurge la propagandă din raţiuni politice. Volumul de faţă oferă numeroase exemple în acest
sens, din care rezultă şi faptul că totalitarismul agresează întotdeauna ceea ce-i este străin, nu există
pentru el neutru sau diferit, tot ceea ce nu îl susţine îi este inamic. Or pentru aceasta are nevoie de
instituţii de control eficiente, care să nu permită decât circulaţia informaţiilor, produselor culturale
emanate de depozitarii autentici ai ideologiei oficiale5.
În acest context instituţiile cenzurii şi propagandei se îmbină, în practică, formă şi conţinut,
fiind prezente atât în despotismele vechi, cât şi în dictaturile moderne. Şi Hitler, dar şi Lenin priveau
presa ca pe un puternic mijloc de control; primul creează jurnalismul şi cultura de rasă, cel de-al
doilea, jurnalismul şi cultura de clasă; şi unul, şi celălalt limitează circulaţia, schimbul de informaţii
şi reprimă în mod violent orice formă de rezistenţă; ambii au colectivizat consumul cultural şi
mediatic, ca de altfel şi loisir-ul; pentru fiecare dintre ei modelul social şi cultural anterior cuceririi
puterii politice reprezintă o lume „pe cale de putrefacţie“, ceea ce îi „obligă“, printre altele, să creeze
o lume nouă, un om nou, o nouă morală şi o nouă cultură, în opoziţie cu cea existentă până atunci, şi
exemplele pot continua.
De altfel, în societăţile totalitare, toate formele de exprimare publică sunt marcate de
ideologia oficială, de restricţiile impuse şi de teama de represiune (costul psihologic al exprimării
opiniilor este foarte mare).
Prin cenzură, presa ajunge să vehiculeze o „non-actualitate“ 6, unica valoare a unei ştiri,
reclamată şi suficientă pentru a intra în traficul informaţiilor publice, fiind dată de măsura în care
serveşte partidului unic. Decuparea ipocrită a evenimentelor, ocultarea acestora – procese
supravegheate de „funcţionarii adevărului“7 – dependenţa de o unică agenţie de presă (naţională,
oficială, de stat, sub controlul partidului) a întregului sistem mediatic, controlul accesului la profesie
şi al practicilor profesionale, al resurselor materiale şi al diseminării produselor culturale, privarea de

6
surse alternative de informare sunt câteva dintre componentele modelului comunist de comunicare în
masă. Printre rezultatele acestor mecanisme amintim generalizarea „limbii de lemn“, a discursului
jurnalistic steril şi sterilizant, construit din adevăruri convenabile şi din interpretări conforme,
vicierea educaţiei şi a culturii prin politizarea lor excesivă, paralizarea fluxurilor informaţionale, atât
la nivelul sferei private, cât şi al celei publice. Publicului i se cere să adere la adevărurile oficiale, iar
dacă nu o face, să nu-şi manifeste îndoiala, să nu exprime comparaţii şi, mai ales, să nu critice.
Reprezentativ în acest sens a fost sistemul mediatic din România ultimilor ani de guvernare
comunistă, în cadrul căruia comunicarea dobândise un caracter ritual, oarecum religios – reverenţa
obligatorie faţă de şeful partidului-stat, faţă de soţia acestuia şi faţă de partid, discursul
pseudoliturgic, codul glorificator şi mitologizant. Liderul comunist devenise izvorul ştiinţei, al
culturii, al gândirii economice etc. încât toate formele de discurs public conţineau expresii ale
gratitudinii faţă de Conducător, în sintagme elogioase confiscate, rezervate exclusiv lui, iar textele
atribuite acestuia erau sacralizate.
Îmbinarea perfectă dintre cenzură şi propagandă – „fără o formă oarecare de cenzură,
propaganda, în înţeles strict, nu este posibilă“ 8 – şi-a găsit în România un spaţiu prielnic din cauza
sistemului de represiune pus la punct de instituţiile politice şi de stat. Cu ajutorul lui, partidul unic a
reuşit să confişte sfera publică în profitul său, privând-o de orice manifestare ce nu avea amprenta
cenzurii. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări cu regimuri de tip sovietic, „statul se vrea subiectul
central al acestei sfere publice îmbibate de auto-celebrarea sa şi de punerea în scenă a adevărului
său“, finalitatea acestui proces fiind apariţia „spaţiului public totalitar“ 9. Acesta este un spaţiu în care
nu încap negocierile şi nuanţele, marcat de primatul ideologiei, al „minciunii instituţionalizate“ 10 de
un pur ritual, exprimat de un limbaj formalizat, privat de orice contact semantic cu realitatea, (cu) un
sistem de semne rituale ce înlocuiesc realitatea printr-o „pseudo-realitate“ 11.
Dacă în alte state comuniste au fost posibile schimbări în cadrul sferei publice care au permis
parcurgerea traseului „propaganda statului totalitar“ – „represiunea tolerantă“ – „sfera publică
dublă“ – „sfera publică post-comunistă“12, în România regimul politic a consolidat modelul totalitar
al mass media. Cu îngăduinţă, putem accepta că o scurtă perioadă – anii ’60 – au reprezentat ceea ce
Miklos Sukosd numeşte „represiune tolerantă“, în sensul că cenzura a devenit mai permisivă, au
pătruns pe piaţă produse culturale occidentale, dar „sfera publică dublă“, care presupune fisuri în
sistemul de control, a avut, la noi, contururi destul de fragile, spre deosebire de Polonia, Ungaria ori
Cehoslovacia.
Până la prăbuşirea regimului comunist, în decembrie 1989, principala funcţie a întregului
sistem mediatic a rămas îndoctrinarea, liderul partidului ocupându-se adesea personal de conţinutul
anumitor produse culturale şi exercitând în acest mod o supra-cenzură. Circulaţia clandestină a
casetelor video, consumul privat de produse culturale occidentale, orientarea antenelor de televiziune
către canalele din ţările limitrofe, în absenţa unor forme solide şi coerente de rezistenţă, a unor
alternative dezideologizate, independente/neoficiale, nu au creat condiţiile afirmării unui spaţiu
public paralel celui controlat de partidul-stat.

7
 Presa comunistă a rămas până în ultima clipă marcată de fixaţiile bolşevice ale luptei continue
împotriva forţelor imperialiste, discursul jurnalistic fiind în continuare obedient, anti-insurgent şi
obsedat de unanimităţi, ca şi în deceniile anterioare.

*
Note:
1 Biblia, traducere de dr. N. Nitzescu, Bucureşti, 1908.

2 Mihai Coman, Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro, Bucureşti, 1996.

3 Dennis McQuail, Media Performance. Mass Communication and the Public Interest, Sage

Publication, London, 1992, p. 106.

4 Cuilenburg J., O. Sholten, G.W. Noomen, Ştiinţa Comunicării, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1998.
5 Paul Lendvai, Les fonctionnaires de la vérité. L’information dans les pays de l’Est, Robert

Laffart, Paris, 1980, p. 22.

6 Paul Lendvai, op. cit., p. 98.

7 Loc. cit.

8 Walter Lippman, Public Opinion, Harcourt Brace, 1992.

9 Jürgen Habermas, L’Espace Public. Archéologie de la publicité comme dimension

constitutive de la société bourgeoise, 17ème édition, Payot, Paris, 1993, p. XXXII, în Tristan
Matterlard, Le cheval de Troie audiovisuel. Le rideau de fer à l’épreuve des radios et télévision
transfrontières, PUG, Grenoble, 1995, p. 58.
10 Rupnik J., L’autre Europe. Crise et fin du communisme, Editions Odile Jacob, Paris, 1990,

p. 287.
11 V. Havel, „Le pouvoir des sans pouvoir“ (1978), în Essais politiques, Seuil, Paris, 1990, p.

79.
12 Miklos Sukosd, „From propaganda to «Oeffentlichkeit» in Eastern Europe“, în PRAXIS

International, no. 10, 1990.

8
 Cenzura în România
MARIAN PETCU

1646-1918

În teritoriile locuite de români, ca de altfel în tot spaţiul european, cenzura a fost creată de biserică.
Dacă în Transilvania, aflată sub administraţie habsburgică, cultura scrisă poartă amprenta măsurilor
luate contra Reformei (indexuri de texte interzise, controale ale fondurilor de manuscrise), în Ţara
Românească şi Moldova primele interdicţii au apărut datorită ofensivei doctrinelor religioase
apusene. Documentul care marchează debutul cenzurii pare să fi fost un uric domnesc ce interzicea
importul catehismului şi al cărţilor calvine (1560-1580), ulterior interdicţiile fiind inspirate de un
index slav (1667), „varianta ortodoxă a prototipului Decretum Gelsianum: de libri recipiendi et non
recipiendi“.1 Deşi cercetătorii nu au remarcat existenţa gazetelor ori a pamfletelor manuscrise la noi,
credem că o dovadă a existenţei lor, în special a scrierilor pamfletare, o constituie precizările
cuprinse în primele legiuiri laice ce au apărut în Moldova (Pravila lui Vasile Lupu, 1646) şi în Ţara
Românească (Pravila lui Matei Basarab, 1652)2. Documentul moldovean conţine, la capitolul 50, un
avertisment extrem de sever: pedeapsa cu moartea pentru cei ce „suduiesc şi ocărăsc pre ştine cu
scrisoarea“. Pravila se referă la toate formele de redactare şi răspândire a înscrisurilor critice,
acuzatoare, injurioase în public, fie că sunt semnate ori anonime, fie că sunt adresate direct ori
aluziv. Aceeaşi pedeapsă era administrată şi celor ce găseau asemenea manuscrise: „aceste ocări cu
scrisoarea se fac în mai multe feluri, uneori scriu hârtii cu sudalme şi ocări asupra cuiva şi le aruncă
pre uliţe sau în mijlocul târgului unde sunt mai mulţi oameni pentru ca să cetească mulţi şi să
înţeleagă ocările lui, alţii scriu şi lipesc hârtiile pre ziduri sau pre păreţi pre unde trec oamenii, alţii
cu meşteşug nu scriu numele omului ce scrie necesare seamne ca acelea ce nu le au, de toţi înţăleg şi
cunosc pre cine grăieşte şi pre cine ocărăşte […]. Cel ce va găsi vreo scrisoare cu sudălmi sau cu
ocări asupra cuiva şi de nu va sparge sau să o arză, ce o va arăta prietenilor săi sau cui-ş va găsi,
acesta se va certa ca şi acela care o va fi făcut“3.
Pe fondul prozelitismului catolic, calvin şi protestant, autorităţile religioase au adoptat măsura
interzicerii circulaţiei cărţilor apusene percepute ca un atentat la ortodoxie. Aşa se face că, în anul
1669, în Muntenia s-a tradus din slavonă un index de scrieri apocrife. Operele apocrife erau, într-o
primă etapă, fie de origine necunoscută, fie purtătoare de „învăţături secrete“ pentru ca ulterior în
această categorie să fie incluse cele „false“ şi „eretice“.
Practica interzicerii cărţilor neprobate de o biserică sau alta este atestată şi de decizia Bisericii
Unite din Transilvania de a nu permite răspândirea Cărţii de învăţătură, tipărită la Râmnic în anul
1724 (Învăţătura bisericească de cele şapte taine). În noiembrie 1746, prin decret imperial li s-a

9
interzis uniţilor transilvăneni importul şi deţinerea de cărţi ortodoxe tipărite în Muntenia sau
Moldova: „Să nu se îngăduie aducerea de cărţi schizmatice (ortodoxe – n. n.) din Muntenia sau
Moldova pentru uniţi, ci dispunem ca toate cărţile asemănătoare, îndată ce vor fi sosit la frontieră, la
birourile noastre vamale, să se dea părinţilor iezuiţi pentru a fi revizuite sau cenzurate şi numai după
aceea să fie eliberate proprietarilor […]. Totuşi, dispunem a se griji ca schimatici să nu fie lipsiţi prin
aceasta de cărţile trebuincioase pentru cultul lor în localităţile unde prin mila noastră sunt toleraţi“ 4.
De fapt, mai multe edicte ale Mariei Tereza (1746, 1747, 1770) au privit interdicţia circulaţiei
cărţilor ortodoxe în Transilvania 5. Cenzura a fost inspirată, cel puţin în primele forme
instituţionalizate, de biserică şi de autoritatea de stat – spre exemplu gazeta timişoreană
Intelligenzblatt, apărută la 1771, era cenzurată de directorul gimnaziului iezuit din localitate.
Primul cenzor român din Transilvania pare să fi fost I. Silvestru Caliani, care la 17 septembrie
1774, în calitate de „celû dinû tâiû revizorû a cărţilorû“ semna următoarea „aprobaţie“: „Această
sfântă carte chiemată Acatistiariu […] o am cititû şi neaflândû nimica într-nsa în potriva sfintei
credinţe o judicu a fi vrednică de a se tipări. Blajû…“ 6. Cea mai importantă instanţă care controla
activitatea editorială şi circulaţia cărţilor a fost Commisio Regia Librorum Censoria (1787) de pe
lângă guvernul transilvănean, cu sediul la Sibiu, în componenţa căreia se aflau episcopul (preşedinte)
şi asesorii – baronul Bánffy, consilierul Hutter şi contele Kornis 7. În competenţa Comisiei intra şi
editarea de cataloage cu cărţi „periculoase“ – libri recensiti et prohibiti – de tipul celui descoperit la
Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, Cathalogus librorum prohibitorum (a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea). Ediţia amintită cuprindea lucrări apărute între anii 1120-1770, ale unor
autori ca Th. Hobbes, Voltaire, A.F. Büsching, J. Cocceius şi alţii, interzise.
Începând cu anul 1781, întregul imperiu austro-ungar a cunoscut câteva reforme importante
iniţiate de împăratul Iosif al II-lea – la 11 iunie acesta a dat dispoziţii pentru acordarea unei anumite
libertăţi tiparului, acceptând chiar şi critici la adresa sa dacă autorii semnau şi garantau pentru cele
afirmate8, iar la 20 octombrie a semnat edictul de toleranţă în baza căruia o mare parte a uniţilor
ardeleni au putut reveni la ortodoxie. În aceste condiţii, în vara anului 1789, Ioan Piuariu-Molnar a
cerut Curţii autorizaţie pentru editarea unei gazete în limba română – Foaia română pentru econom.
Proiectul său, salutat şi încurajat de guvernatorul Transilvaniei, György Bánffy, presupunea scutirea
de taxe poştale, destul de mari pe atunci. Deşi a primit aprobarea de editare, mai puţin scutirea de
taxe solicitată, gazeta nu a apărut datorită costurilor foarte ridicate 9. Peste cinci ani, Molnar a cerut
din nou autorităţilor permisiunea de a edita o gazetă românească, promiţând, în cazul unui răspuns
favorabil, o donaţie importantă pentru bugetul imperial şi pentru fondurile şcolilor, dar cancelaria
imperială nu s-a arătat interesată de proiectul său.
Treptat, atitudinea rezervată şi adesea ostilă a autorităţilor faţă de emanciparea românilor
transilvăneni a devenit tot mai evidentă. Martin Hochmeister, proprietarul unei tipografii din Cluj, a
tipărit un calendar german în care se descria, între altele, revoluţia lui Horea într-o manieră
favorabilă românilor. Contrariaţi, deputaţii din Dieta de la Cluj, au luat imediat decizia de confiscare
a tuturor calendarelor şi supravegherea severă a întregii producţii editoriale a lui Hochmeister 10.

10
 Între anii 1783-1785, cărturarul Samuel Klein a finalizat traducerea Bibliei pe care intenţiona
să o ofere spre tipărire episcopului ortodox din Sibiu, Gherasim Adamovici, ceea ce l-a scandalizat
pe episcopul unit al Blajului, Ion Bob. Sub motivul că în timp ce tradusese Biblia, Klein a fost scutit
de alte obligaţii şi că nu este oportun să o editeze ne-uniţii, Bob a cerut guvernului să confişte
manuscrisul. În urma presiunilor exercitate asupra traducătorului, Biblia a apărut peste zece ani, la
tipografia din Blaj după ce a fost „cercată şi revăzută cu de-amănuntul din fir în păr“ de Bob şi de
alţi teologi. Un alt conflict între cei doi a fost legat de faptul că în lucrarea Teologia moralicească,
Klein a inclus o dedicaţie, un omagiu protectorului său Ignatie Darabant, episcopul de Oradea
(1794), ceea ce l-a determinat pe Bob să refuze tipărirea până când această dedicaţie nu va fi scoasă
din volum; cu un cuvânt înainte elogios la adresa lui Bob, Teologia… a văzut lumina tiparului în
anul 179611.
Cenzura imperială (de stat), cea catolică şi cea unită (efectuată de teologi români) constituiau
importante trepte de limitare a circulaţiei cărţilor în spaţiul Transilvaniei. Menţionăm aici efectul
benefic pe care l-a avut participarea unor mari cărturari români la sistemul de control al producţiei
editoriale – între cenzorii („revizorii“) desemnaţi pe lângă tipografia din Buda îi întâlnim pe Samuel
Klein (1804), Samuel Vulcan şi Petru Maior (1809), „crăiesc a cărţilor revizor“. Şi acesta din urmă a
intrat în conflict cu cenzura religioasă datorită lucrării Istoria pentru începutul Românilor în Dacia,
apărută în anul 1812 la Buda, în care existau aluzii critice la adresa episcopului Bob. Imediat ce a
aflat de apariţia volumului amintit, Bob s-a adresat guvernatorului Bánffy pentru a interveni şi a
scoate din tot tirajul paginile 104, 336 şi 337, deoarece conţineau „erori“ ce ar fi putut tulbura
liniştea publică şi i-ar fi afectat credibilitatea. Guvernatorul a transmis cererea lui Bob arhiducelui
Iosif, care la rândul său a însărcinat pe consilierul Ioan Latinovici cu anchetarea cazului. Precizăm că
lucrarea fusese cenzurată de C.D. Loga şi avea un tiraj de 1500 exeplare. Latinovici a cerut arbitrajul
episcopului Samuel Vulcan, care a declarat că există unele referinţe ce pot fi socotite jignitoare în
paginile incriminate şi i-a cerut lui Maior să accepte obiecţiile lui Bob şi să se împace cu acesta
lăudându-l în Istoria Bisericii Româneşti, la care tocmai lucra. Exemplarele nevândute au fost
confiscate în cele din urmă. Cât priveşte Istoria Bisericii…, tipărirea acesteia s-a oprit la pagina 393,
tot datorită referinţelor la Bob; din volum s-au scos zeci de pagini, iar cele 900 de exemplare
necenzurate au fost confiscate şi scoase la vânzare după 35 de ani (1848) 12. Uneori, autoritatea
imperială lucra „cu duhul blândeţei“ am spune: „Nu ar fi rău deloc, dacă atât scriitorii de gazete cât
şi învăţaţii din ţările de coroană şi din afara lor ar fi stimulaţi, pe sub mână, prin asigurarea unor
recompense cuviincioase, să prezinte cu abilitate şi în culori vii nefastele consecinţe ale revoluţiei
franceze, pe care să le înveşmânteze într-o manieră populară, uşor de priceput de către oricine“ se
preciza într-o decizie emisă de Curtea de la Viena în anul 1793 13. În anul 1794, tipograful sibian
Petru Bath anunţa guvernul că un grup de învăţaţi din Valahia l-au rugat să tipărească un ziar ce
urma să conţină cunoştinţe de filosofie, matematici, istorie şi geografie. Guvernul şi-a condiţionat
acordul în legătură cu această relaţie de două elemente – episcopul ortodox Gherasim Adamovici să
supravegheze publicaţia, oprind tot ceea ce ar fi vătămat religia, persoana domnitorului şi ceea ce ar

11
fi putut deveni periculos pentru ţară, iar magistratura din Sibiu să vegheze ca „nici un exemplar din
acest ziar să nu se vânză în Transilvania“. Descoperind un sistem de control mai sever decât cel din
ţara lor, editorii munteni şi-au retras, în aceste condiţii, oferta de colaborare.
Menţionăm că uneori nici cărturarii maghiari nu s-au arătat solidari cu cei români. După
apariţia primelor publicaţii româneşti în Transilvania, prof. Francisc Szilagy, pentru a ne limita la un
singur exemplu, i-a învinuit pe români, în ziarul maghiar din Cluj Mult es jelen, de panvalahism şi
şi-a exprimat regretul că apar ziare româneşti.14
Interdicţiile de circulaţie ale scrierilor ortodoxe în Trasilvania li s-a răspuns, în celelalte
provincii istorice româneşti, cu măsuri similare. În anul 1765, domnitorul Mihai Racoviţă reînnoia,
prin poruncă domnească, privilegiul mitropoliei muntene de tipărire şi difuzare a cărţilor: „Socotit-
am domnia mea că nu este de trebuinţă a să mai aduce astfel de cărţi de la alte tipografii în toată
eparhia părintelui mitropolit şi dăm poruncă: astfel de cărţi ce vor veni de la alte tipografii să fie
oprite a să vinde în toată eparhia părintelui mitropolit“ 15. La 4 martie 1795, curtea domnească de la
Bucureşti interzicea, din nou, răspândirea tipăriturilor din Transilvania 16. În Moldova, ca de altfel şi
în Ţara Românească, monopolul tipografiilor a fost deţinut încă de la început de biserică. Şi, ca şi
cum cenzura religioasă nu ar fi fost de ajuns, la 25 iulie 1784, domnitorul Mihai Şuţu instituia
cenzura domnească (oficială) în Moldova printr-un pitac: „Prea Sfinţia Ta, Părinte Mitropolite,
fiindcă se cuvine a şti Domnia Mea cele ce se dau la tipar […]; iată cu acest pitac dăm de ştire Prea
Sfinţiei Tale că de astăzi înainte, fără a nu ne arăta întâi cu anaforă şi făr de a nu da voia noastră, să
nu se cuteze, nici vreu vivlion (librar – n. n.) nici măcar altfel de scrisori sau hârtii vericum a da la
tipar. Această înştiinţare să o dai Sfinţia Ta şi părinţilor episcopi, cum şi tipografilor să le
porunceşti“17.
Mai generos, domnitorul muntean Alexandru Moruzi expedia mitropolitului o notă cu titlurile
de cărţi apărute în Transilvania, sfătuindu-l să vadă ce s-ar fi putut tipări aici, cu precizare că „sunt
slobode de a fi tipărite cărţi de geografie, fisică, filosofie“ şi altele, în afară de cele referitoare la „firi
şi obiceiuri turceşti şi alte gazeturi“. În luna martie 1783, mitropolitul Ungrovlahiei s-a adresat
domnitorului Moruzi cerându-i să interzică circulaţia cărţilor tipărite în Transilvania, cărţi ce făceau
concurenţă celor muntene şi anulau monopolul mitropoliei. În urma insistenţelor, domnitorul a dat
următorul răspuns: „Aşa cum cele de aici sunt oprite acolo, asemenea şi cele de acolo să fie
neprimite aici“.
Cu toate restricţiile impuse de autorităţile laice ori religioase ale celor trei provincii româneşti,
cărţile, gazetele şi manuscrisele au continuat să circule prin diferite metode de evitare a cenzurii.
Pentru românii ardeleni, nevoia de gazete în limba maternă nu venea numai din dorinţa de a
imita ceea ce se întâmpla în alte spaţii culturale. O afirmă inclusiv Teodor Racoce, „translatorul
gubernialnic din Lemberg“, pentru care „gazetele sau înştiinţările de obşte sunt organul tuturor
bunelor învăţături, a înfrumuseţării limbilor şi a politurii neamurilor“. Racoce a făcut, la rândul său,
demersurile necesare pe lângă autorităţile imperiale pentru a tipări „novele şi gazeturi româneşti“,
dar nu de puţin ori între cancelaria imperială şi guvernul transilvănean au apărut diferenţe de opinii,

12
mai ales atunci când era vorba de problemele românilor. Deşi a primit încuviinţarea cancelariei,
motiv pentru care a şi redactat o înştiinţare pentru a-şi face cunoscută viitoarea gazetă, guvernul s-a
opus răspândirii acesteia. Un alt proiect eşuat.
În provinciile româneşti, inclusiv circulaţia gazetelor străine era de multe ori întreruptă din
cauza cenzurii, în ciuda faptului că abonaţii erau boieri importanţi. La 1798, Barbu Ştirbei se plângea
într-o corespondenţă: „Mulţi de aici din boieri şi negustori au scris la gazeturi, au şi dat bani şi nu au
mai venit. S-au auzit o vorbă că pe gazetari i-au închis, dar nu putem şti: cu adevărat este sau nu
[…]“.
La începutul secolului al XIX-lea, în Bucureşti nu exista decât o tipografie importantă,
instalată cu aprobarea domnitorului Mihai Racoviţă, la Mitropolie. În aceste împrejurări, în anul
1817, „cu bună râvnă spre folosul obştesc“, dr. Constantin Caracaş, stolnicul Răducanu Clinceanu şi
slugerul Dumitrache Topliceanu au cerut domnitorului Ioan Caragea permisiunea de a pune în
funcţiune o tipografie pentru cărţi în limbile română şi greacă. Domnitorul a aprobat proiectul,
acordând şi un privilegiu (formă de cenzură frecvent întâlnită şi în alte ţări ) pentru 20 de ani noii
tiparniţe: „Dăm Domnia Mea voe şi slobodenie mai sus numiţilor tovarăşi a întocmi tipografia ce
cer, cu orânduială şi ponturile (de) mai jos arătate. […] 5. Să aibă privilegiul a nu ave voe şi
slobodenie nimenea altul a deschide tipografie în ţeara Domniei Mele, în soroc de ani 20. Afară
numai de tipografia de la Râmnic sau Vâlcea să fie, precum au fost, slobodă, tipărind numai cărţi
româneşti, şi altă tipografie să fie în sfânta Mitropolie. […] 9. Toate cărţile bisericeşti ori greceşti
sau rumânesci ce se vor tipări […] mai târziu să se teorisească de către Prea Sfinţia Sa Părintele
Mitropolit şi găsindu-le dogmele după pravoslavnicie, neavend într-însele vre-un cuvânt vetemetor,
să se dea la tipar“18.
Spaima de a nu fi publicate informaţii care ar fi putut tulbura stăpânirea l-a determinat pe
Caragea să nu „slobozească“ tipărirea de „gazeturi… precum cer întocmitorii acestei tipografii“. De
altfel, întreaga producţie a noii tiparniţe va fi supravegheată de mitropolit sau de un episcop
desemnat pentru aceasta, aşa cum cerea rânduiala încă din timpul domniilor anterioare, iar manualele
şi cărţile de „filologhică“ vor fi cenzurate de velpostelnicul Ţării Româneşti. Prima carte imprimată
la tiparniţa lui Caracaş, instalată la cişmeaua lui Mavrogheni, a fost Legiuirea lui Caragea. Amintim
că Episcopul Romanului, Meletie, emisese o circulară la 1805, atrăgând atenţia preoţilor moldoveni
că s-au adus „aicea din Ardeal“ cărţi „care, după ce s-au cercetat, s-au aflat că sunt pline de
socotealele cele rele ale apusenilor“19, motiv pentru care le cerea să nu cumpere asemenea cărţi şi să
le oprească răspândirea. În timpul războiului ruso-turc, la 7 mai 1828 trupele ţariste au trecut Prutul
şi au ocupat, în numai câteva zile, teritoriile Moldovei şi Ţării Româneşti. În absenţa domnitorilor,
care se retrăseseră, trupele de ocupaţie au instituit o administraţie militară condusă de contele
Pahlen. Printre chestiunile de ordin militar şi administrativ, comandantul trupelor ruse şi-a făcut timp
pentru a-i întreba pe boierii moldoveni care era regimul tipăriturilor în ţara lor. I s-a răspuns că nu
existau alte restricţii în afara celor legate de respectarea religiei şi a moralităţii. Nu peste mult timp
ruşii au instituit în ambele ţări româneşti o cenzură cum nu mai cunoscuseră acestea până atunci.

13
 Un an mai târziu, apăreau primele ziare româneşti – Curierul românesc la Bucureşti (8 aprilie
1829) şi Albina românească la Iaşi (1 iunie 1829) – cu învoirea autorităţilor autohtone şi a celor
militare de ocupaţie. În cazul Albinei, remarcăm încă din foaia de înştiinţare privind apariţia sa (17
aprilie) existenţa unui text care atestă că acest lucru nu ar fi fost posibil fără acordul reprezentanţilor
Rusiei: „Întru părintească îngrijire, ce pentru binele public păstrează cătră patria noastră scutitoare
Împărăţia Rosiei, înalta Ocârmuire au binevoit a da voe să se tipărească la Eşi Gazeta Românească.
În puterea sus arătatei înalte învoiri, D. Aga Asaki însărcinându-se cu direcţia acestui lucru…“ 20. În
primul număr al Albinei a fost publicat un articol-program din care se putea observa promisiunea lui
Asachi de a nu supăra ocârmuirea: „Albina Românească astăzi întâiu vede lumina zilei şi tinerele
sale aripi le cearcă în ostenitoarea sa călătorie. Mii şi mii de flori cu felurite văpsele şi mirezme
înpodobesc câmpul, pre carele ea va să sboare, înse numai acele flori îi vor fi plăcute, care aduc
mană şi vindecare. De însăşi a ei blândă fire povăţuitoare se va feri de cele ce supt amăgitoare
frumuseţe ascund farmăc şi venin în sânul lor. Asemine şi Redacţia gazetei nu se va abate de la cele
ce privesc cătră îmbunătăţirea inimei şi a minţei, dogmile Sfintei noastre Religii ortodoxe, se vas
către Ocârmuirea şi legile Ţării o vor povăţui între a sa lucrare“21.
La începutul anului 1831, Gheorghe Asachi s-a adresat cu o plângere – nu ştia cine urma să îi
cenzureze gazeta. Sfatul ocârmuitor i-a răspuns exact peste un an – ianuarie 1832: de cenzurarea
Albinei urma să se ocupe Epitropia Şcolilor, fiind la rândul ei, supusă Mitropoliei. Ceva mai târziu,
„tot prin protecţiune rusească, sub domnia lui vodă Sturza, […] Asachi a cumulat şi funcţiunea de
cap al cenzurei, pentru ca nu cumva spiritele libere să manifeste idei şi tendinţe de naţionalitate sau
libertate, considerate ca subversive şi periculoase pentru siguranţa naţională, după politica de la
Petersburg“, după cum nota George Sion22. Cum Albina era o gazetă semioficială, generalul Pavel
Dmitrievici Kiseleff, comandantul trupelor ruseşti din Principate, a solicitat Sfatului, printr-o adresă
(martie 1832) să exercite o mai atentă „priveghere“ atât asupra acesteia, cât şi asupra celorlalte
tipărituri. De fapt, Kiseleff dorea ca orice tipăritură să apară numai cu aprobarea şi sub controlul
autorităţilor, iar ştirile privind evenimentele externe să fie preluate exclusiv din presa editată la
Petersburg şi Odessa, din Observatorul austriac şi din Gazeta de Stat a Prusiei. Chiar şi în aceste
condiţii, articolele selectate pentru tipărire urmau să fie supuse unei cenzuri prealabile. Prin adresa
amintită se cerea, de asemenea, un mai riguros control asupra tipografiilor şi a comerţului cu cărţi.
După ce a analizat această adresă, Sfatul a decis să-şi extindă controlul asupra tuturor
tipăriturilor din Moldova şi a celor din afară, tipărite în „limba moldovenească“, iar comerţul cu cărţi
în limbi străine să fie lăsat liber, ceea ce a provocat nemulţumirea autorităţii de ocupaţie: „Pentru a
se depărta de tot felul de necuviinţe întâmplătoare din pricina tipăririi unor lucruri cari se dau în
public de către particularnice feţe, afară de acele a Ocârmuirii, să se pue la cale ca tipografiile să nu
poată pune în tipar nici un feliu de lucrări sau uvrajuri în limba moldovenească mai nainte de alle
supune censurii, după aşezământul care se statorniceşte pentru gazetă, adecă la Departamentul
Postelniciei“23.

14
 În urma insistenţelor ruşilor, comerţului cu cărţi i s-a rezervat o altă surpriză – librarii urmau
să prezinte autorităţilor cataloage cu titlurile cărţilor pe care le comercializau pentru a obţine
aprobările necesare. Cum în Iaşi nu existau la 1832 decât patru librari – doi supuşi ruşi, unul francez
şi unul austriac –, ocârmuirea părea să nu aibă mari probleme cu supravegherea acestora. Totuşi, în
luna august, Kiseleff a ordonat ca „censura cărţilor să se lase asupra librarilor, făcându-li-se cunoscut
că dacă vor vinde cărţi oprite, Ocârmuirea va fi silită a le închide dughenile şi a-i trimite peste hotar
împreună cu cărţile lor“. Prin măsurile amintite, Muntenia şi Moldova intrau în rândul ţărilor în care
libertatea cuvântului ţinea exclusiv de capriciul puterii politice – instituţia cenzurii, riguros pusă la
punct prin reglementări şi împuterniciri oficiale şi-a pierdut din îngăduinţa anterioară.
Pentru a întări şi oficializa regimul instituit, în Buletinul Oficial au fost publicate regulile ce
reglementau raporturile dintre putere şi editori, identice în cele două Principate, iar în Moldova au
fost numiţi responsabilii cu cenzura: postelnicul Nicolae Şuţu, asesorul Constantin Şuţu şi
funcţionarul de stat Procopie Florescu24.
Noile măsuri au produs nelinişte chiar şi în rîndul feţelor bisericeşti, obişnuite să decidă fără
nici o altă consultare în privinţa cărţilor ce urmau să fie tipărite. În iarna anului 1832, stareţul
mănăstirii Neamţ s-a adresat mitropolitului Veniamin întrebându-l dacă îşi poate continua activitatea
editorială fără altă cenzură. La rândul său, mitropolitul a cerut părerea Sfatului, de unde a primit
răspunsul că inclusiv cărţile bisericeşti va trebui să fie „vegheate“ de o comisie.
În Muntenia, Secretariatul Statului a trimis episcopilor din Buzău, Râmnic şi Argeş o circulară
în care să arăta:
„După punerea la cale a Stăpânirii s-au întocmit o Censură în Prinţipat, care s-au dat întru
îngrijirea şi privigherea Secretariatului Statului, ca nici o hărtie sau carte să nu să poată tipări,
fără mai înainte a se supune cercetării şi a da voia de aceasta; şi fiindcă a tot Sfintele
Mitropolii cât şi Episcopiile ţin pe lângă dânsele câte o tipografie întru care se tipăresc feluri
de cărţi bisericeşti, Secretariatul se găseşte dator a face cunoscut Prea Sfinţiilor Voastre: să
binevoiască ca toate acele cărţi ce privesc la pravoslavnica credinţă să fie supuse la cercetarea
Prea Sfinţiilor Voastre, şi găsindu-le fără de prihană apoi să dea voie se a să pune supt
tipar“25.
Porunca Secretariatului a fost întâmpinată cu reţinere de cei doi tipografi care lucrau pe lângă
Episcopia din Râmnic – în răspunsul său către stăpânire, mitropolitul Neofit arăta că „numiţii
tipografi n-au vrut să dea nici o ascultare, încă au îndrăsnit de au zis aceste nemaiauzite vorbe că nu
să vaită de această poruncă, ci să vaită că nu au bani şi cărţi de tipărit, că au voe şi slobozenie dela
Domnul şi Arhierei“. Opoziţia celor doi tipografi a devenit o problemă de stat, din moment ce
personal principele Ştirbei a cerut mitropolitului să-i mustre în scris pe nesupuşi şi să-i oblige să
semneze că au luat la cunoştinţă. În luna mai 1832, Secretariatul era înştiinţat că tipografii din
Râmnic „nici într-un chip n-au voit ca să iscălească“, motiv pentru care autorităţile locale le-au
sigilat tipografia. Abia după ce au primit o copie a documentului privind cenzura şi sub presiunile

15
Ocârmuirii, cei doi au acceptat să semneze că vor respecta noile reguli. Reproducem aici textul
publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din anul 1833.
Ţensura din lăuntru
Art. 1. Nimenea nu va putea să se negustorească cu cărţi, cu tipografie sau litografie, fără a
avea într-adins voe dată dela Stăpânire.
Art. 2. Această voe să va da numai la obraze cu purtări bune, pătrunse de a lor datorie şi cu
bune cunoştinţe de a lor meserie.
Art. 3. La întâmplare de moarte, moştenitorii obrazului ce va fi dovedit această voe, care vor
da chezaşurile cuprinse în Art. 1, vor putea să urmeze această neguţătorie sau să dea altuia
această voe, dar într-amândouă aceste întâmplări, trebuie să reînoească acea voe de către
Stăpânire.
Art. 4. Ori ce manuscript pănă a nu să da în tipar, să va supune Comitetului Ţensurii, şi după
ce să va cerceta de către acest Comitet, autorul nu va putea face nici o schimbare fără voia
ţensurii. Tipograful va fi răspunzător pentru ori ce împotrivă urmare.
Art. 5. Orice carte tipărită trebue să aibă numele autorului sau şi al librarului ce o va vinde.
Art. 6. Orice carte tipărită în ţară va avea deasupra pă foaia dintăi numele tipografului şi al
aceluia cu a cărui cheltuială să va tipări.
Art. 7. Orice carte să va tipări fără a fi fost supusă la ţensură, să va lua în folosul Stăpânirii, şi
tipograful să va pedepsi cu luarea înapoi a voii ce i s-a dat de către Stăpânire.
Art. 8. Editorul, autorul şi tipograful sunt datori a depune două ecsemplare din fieşte care
carte ce să va tipări, câte unul la Biblioteca Mitropoliei şi altul la Secretariatul Statului.
Art. 9. Comitetul de ţensură va reţinea registru lămurit de toate manuscriptele pentru a căror
tipărire va da voe26.

Acesta este primul document prin care instituţia cenzurii dobândea o importanţă însemnată în
cadrul administraţiei de stat, expresie a Regulamentului Organic, document cu valoare de constituţie
elaborat sub controlul armatelor ruse.
În luna ianuarie 1833, Secretariatul Statului a transmis „ocârmuirii judeţelor“ din Muntenia o
adresă prin care semnala intrarea în vigoare a noii legi. Totodată, li se cerea „să scrie acei
ocârmuitori că de vor fi aflat în oraşele acelui judeţ nescaiva vânzători de cărţi ori tipografi, să-i
cheme să le arate acele ponturi (articole – n. n.) ale ţensurii şi să-i puie să iscălească […], dându-le
să înţeleagă că cei ce vor urma împotrivă li se vor închide prăvăliile pentru totdeauna şi se vor popri
din acei ce-şi vor lua căzuta osândă după mărimea vinii lor“.
Din corespondenţa purtată de Secretariat cu autorităţile locale rezulta că „vânzarea cărţilor nu
este poprită (interzisă prin această lege – n. n.) altfel, fără numai când vor fi nescareva cărţi care să
vor fi împotrivă la cinstea şi moralul şi a vericărei oblăduiri“27.
Interesele politice ce se ascundeau în spatele celor trei principii invocate mai sus au provocat
atâta amărăciune editorilor, încât I. Heliade Rădulescu nota în Curierul Românesc: „Redactorul

16
trebuie într-un an să facă articole, să alerge la cenzură, să ia responsabilitatea asupră-şi, să citească
gazeta, să aleagă veştile […] să se pomenească în răspunderea pentru alegerea sa de unde nici nu s-ar
gândi, să traducă, să îngrijească eşirea şi împărţirea lor, adică să fie rob un an de zile degeaba pentru
patrie“28.
Revenind în Transilavia, remarcăm faptul că unul dintre entuziaştii promotori ai ideii de presă
românească, Zaharia Carcalechi, a reuşit să tipărească în anul 1821 cea dintâi revistă românească, iar
peste patru ani, Carte de mână pentru naţia românescă, în paginile căreia anunţa că va edita curând
publicaţia Biblioteca românească către românii din Principatele Valahiei şi Moldovei, la Buda.
Revista a apărut lunar până în 1834, când, datorită dificultăţilor financiare şi presiunilor cenzurii, şi-
a încetat apariţia. Creatorul ei a părăsit Buda şi s-a stabilit la Bucureşti, unde a editat o foaie de
anunţuri comerciale – Cantorul de avis şi comerţ (1837). Tot acum a debutat în publicistică şi
George Bariţiu, traducând ştiri politice din revista Siebenbünger Wecheblatt pentru Foae de
septemână care a apărut, fără autorizaţie, de numai două ori – 3 şi 10 iulie 1837.
La 12 martie 1838, apărea la Braşov, „cu prea înalta voe“, graţie eforturilor lui G. Bariţiu şi
ale tipografului Ioan Gött, primul ziar politic şi cultural al românilor transilvăneni, Gazeta de
Transilvania, în programul căruia se putea citi următoarele: „Lucru mai nou totodată şi mai scump,
mai nepreţuit neşters din inimile şi minţile noastre, mai vrednic de nemurire nu sunt în stare a arăta
vrednicilor mei cetitori decât înştiinţarea despre însuşi foaia aceasta a noastră politică, pentru care în
zilele aceste ne veni slobozenie deplin de la înaltul tron […]; toate simţămintele cele mulţămitoare
înaintea preabunului nostru suveran şi părinte Ferdinand I-lea“29.
Cenzura exercitată asupra gazetelor conduse de G. Bariţiu – Gazeta de Transilvania şi
suplimentul său cultural, Foaie pentru minte, inimă şi literatură –, a fost destul de dură, cea mai
„inocentă“ formă de limitare fiind reţinerea articolelor neagreate de autorităţi până când acestea îşi
pierdeau actualitatea şi deveneau nepublicabile. Revoltat de tratamentul care i se aplica prin cenzura
„sugrumătoare“, Bariţiu a condamnat aceste practici, arătând că „acele staturi şi popoare care nu
cutează a ieşi la lumină cu trebile politice trebuie să piară. Publicitatea este acea atmosferă întru care
şi prin care variază adevărata libertate“ (1842)30.
O altă victimă a cenzurii, Andrei Mureşeanu, deşi accepta ideea unei legi a presei, respingea
cenzura preventivă: „Iar măsurile preventive, adecă cenzurarea manuscrisului înainte de tipărire, ca
una ce atârnă de la arbitrariul şi capriţele unui singur om, se împotriveşte cu legile minţei sănătoase,
sugrumă spiritul legei şi face ca şi lucrul cel mai nevinovat să atârne de la mila şi îndurarea, de la
voia celor ce au puterea în mână […]. Ceea ce am zis despre libertatea tiparului, cu singura ţărmuire
prin măsuri represive, vasăzică cu înlăturarea cenzurei, au valoare şi în privinţa negoţului cu cărţile
adecă a librarilor, căci fără libertatea vânzărei de cărţi, tiparul ar fi numai batjocură în lume. Limba,
scrisoarea, tiparul şi librăria toate laolaltă fac un ce întreg…“31.
Pentru a avea o imagine sumară asupra mecanismelor cenzurii, trebuie spus că numai pentru
publicaţiile româneşti erau mobilizate importante forţe de supraveghere. Publicaţiile lui Bariţiu,
bunăoară, editate la Braşov, erau controlate de cenzorul local, Antonin Kovatz, inspectorul şcolilor

17
romano-catolice şi de directorul poliţiei, Josef Wentzel, care, la rândul lor, se supuneau cenzurii din
Cluj, reprezentată de contele Ladislau Lázár, funcţionar guvernamental, controlat, la rândul său, de
reprezentantul cancelariei imperiale, consilierul Somlyai. Tot la Cluj ajungeau şi cărţile sosite din
Muntenia, după cum îi scria G. Bariţiu profesorului ardelean Atanasie Sandor: „cărţile româneşti în
Transilvania sunt oprite însă nu absolute; ele trebuie să treacă prin manipulaţia vămii trizecimale,
prin care se trimit la Cluj spre cenzură“32. Cum privea cancelaria imperială presa românească? Iată
unul dintre răspunsuri, dat de consilierul Peterffy: „însăşi existenţa de foi periodice româneşti, oricât
de inocente de părere, este un pericol pentru noi“.
Accentele critice din textele publicate în presa românească, mai ales în perioada mişcărilor
revoluţionare din anul 1848, au provocat o reacţie fermă din partea autorităţilor – suprimarea celor
două gazete conduse de Bariţiu şi condiţionarea ridicării acestei măsuri de schimbarea editorului
(1849). La insistenţele editorului, gazetele au reapărut în decembrie 1849, dar au fost din nou
interzise în februarie 1850, datorită unor articole despre luptele lui Avram Iancu. Abia în toamna
anului 1850 şi numai după ce conducerea acelor publicaţii a fost preluată de Iacob Mureşanu şi-au
reluat apariţia. Menţionăm că nu numai atitudinea politică a fondatorului Gazetei deranja cancelaria
imperială, ci şi faptul că în jurul său se grupau tot mai multe personalităţi din cele trei provincii
româneşti. Deşi a fost supus interdicţiilor de tot felul – până în anul 1852 nu i s-a permis să deţină
tipografie, spre exemplu – Bariţiu şi-a continuat activitatea gazetărească, chiar şi ameninţat, judecat
şi condamnat nu de puţine ori (1878, 1879). Un alt moment important pentru înţelegerea climatului
politic şi editorial din Transilvania îl constituie suprimarea, în primăvara anului 1846, a revistei
Zorile pentru minte şi inimă, editată de studenţii Liceului Academic din Cluj, conduşi de Al. Papiu
Ilarian, pentru motivul că reprezenta un instrument de propagandă românească 33. Să amintim că în
Moldova şi Muntenia, după adoptarea Regulamentelor Organice şi numirea ca preşedinte
plenipotenţiar al divanurilor a generalului rus P.D. Kiseleff, cancelariile turcă şi rusă au numit şi
domnitorii în persoana lui Alexandru Ghica (în Ţara Românească) şi a lui Mihail Sturdza (în
Moldova), în 1834.
În anul 1836, la Iaşi lua fiinţă Conservatorul Filarmonic şi Dramatic, din iniţiativa unui grup
de intelectuali. Între suveran – principele Sturdza – şi grupul format din Costache Negruzzi, Vasile
Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu s-a încheiat, în acest sens, un contract pentru patru ani, prin care
se autorizau spectacole de teatru în limbile română şi franceză. Numai că această formă de
manifestare publică avea nevoie de un cenzor, ce a fost găsit în persoana spătarului Spiridon
Baldovici, delegat al Secretariatului de Stat. Deşi au fost respinse numeroase piese, iar din cele
aprobate s-au scos anumite replici, artiştii nu au respectat întru totul indicaţiile cenzurii, ceea ce a
provocat reacţia postelnicului: „în multe rânduri actorii moldoveni au declamat pe ţena teatrului
cuvinte şi frazuri întregi ce au fost şterse de către censură din piesele învoite a să representa şi uneori
au îndrăsnit până a-şi adăogi ziceri dela sine, urmare ce este cu totul vinovată şi vrednică de
pedeapsă“ (28 ianuarie 1840). În toamna anului 1840, instituţia îşi înceta activitatea.

18
 În principatul muntean, corpul de legiuiri noi se îmbogăţea cu Legea pentru întocmirea unei
Secţii de Cenzură34.

„Cercetarea cărţilor şi a gazeturilor ce se tipăresc, care se află întrupate în atribuţiile

Secretariatului Statului, având până acum îndeletniciri potrivite, pot fi acum îndeletnicirile ei
făcându-se mult mai grele şi felurite din pricină că şi gazeturilor s-au înmulţit în număr de
patru deocamdată, şi tipografii s-au tocmit cinci, şi literatura naţională mergând spre sporire,
manuscriptele se îmbulzesc fireşte şi trebuiesc toate cercetate şi întoarse la vreme autorilor,
către acesta mulţimea cărţilor ce vin din străinătate trebuind cercetate în scurtă vreme ca să nu
să pricinuiască întârziere şi jignire acestui negoţ, s-au luat în băgare de seamă că un singur
amploaiat, adică şeful mesii cercetării cărţilor neavând trebuincioasele ajutoare, nu poate
îndeplini singur cu cuvenita scumpetate îndatoririle puse asupră-i, a cerceta adecă şi cărţile
străine şi cele ce se tipăresc aici, şi toate gazetele şi orice publicaţii, de aceia, este neapărată
trebuinţă a se întocmi o secţie, făcându-se cel de acum cenzor, şef al secţiei cu adaos de lei
cinci pe lună, peste cinci sute pe lună, şi cuvenita ştiinţă de limbi străine, şi un scriitor carele
va fi şi registrator cu lei două sute cincizeci pe lună, care şi cu cunoştinţe de alte limbi, care
aceste lefi însumează peste tot lei una mie două sute cincizeci pe lună (15 martie 1840).“

În climatul politic existent şi în baza noilor legiuri apar şi primele victime. În Scrisorile către V.
Alecsandri, Ion Ghica nota că în anul 1841, revenind în ţară, l-a găsit pe Grigore Alexandrescu „ca
pensionar, sub cheie şi cu pază de soldat cu puşcă la uşă“ 35, datorită fabulei sale Lebăda şi puii
corbului, care îl deranjase pe generalul Kiseleff pentru că „vulpea cea vicleană se aseamănă aidoma
cu guvernul ce reprezenta, că puii corbului erau nevinovaţii de români şi lebăda, omul care dă sfaturi
bune“.
„Aşa era p-atunci“, nota Ghica, „o vorbă rea la palat, o simplă bănuială a consulului (Kiseleff
– n. n.) te ducea nejudecat şi de-a dreptul la puşcărie sau cel puţin la vreo mănăstire…“. Cu acelaşi
prilej l-a vizitat şi pe deţinutul Nicolae Bălcescu, „închis acolo de mai multe luni pentru că spusese
unor sergenţi din regimentul său că Mircea, Mihai şi Ştefan fuseseră nişte domni viteji; în anul de
graţie 1841 nu era iertat a răspândi asemenea vorbe“36.
Valul revoluţionar ce a cuprins întreaga Europă, culminând cu mişcările din anul 1848, a
cunoscut forme specifice şi în principatele româneşti. În Moldova, din inţiativa comisului Leonte
Radu a luat fiinţă Conjuraţia confederativă (1839), mişcare ce urmărea răsturnarea regimului lui
Mihail Sturdza, formarea unui stat aristocratic supus Turciei şi constituirea unei confederaţii din
Moldova, Muntenia şi Serbia, după modelul celei germane. În principatul muntean a apărut o
societate secretă (1840), condusă de marele boier Dimitrie Filipescu, alături de care se aflau Nicolae
Bălcescu, Eftimie Murgu, Dimitrie Macedonski şi alţii, care milita pentru obţinerea independenţei
ţării şi iniţierea unor profunde reforme.

19
 Confruntat cu mişcările revoluţionare, domnitorul Sturdza a iniţiat o serie de măsuri prin care
se urmărea un control mai sever al tipăriturilor. Prin Ofisul nr. 93/1848, Sturdza îşi justifica gestul
invocând „împrejurările de faţă care cer măsuri spre a se opri împrăştierea relelor principii de
anarhie şi de tulburare şi a se feri condiţiile existenţei politice a Principatului Moldovei de orice
ferire“37. Acelaşi document interzicea comercializarea de „Cărţi, caieturi, broşuri sau jurnaluri ce ar
fi cuprinzătoare de principii împotriva religiei domnitoare, împotriva vechii temelii pe care este
aşezată obşteasca bună fericire, împotriva existenţei politice a ţării, a sistemei guvernului şi a legilor
defăimătoare altor religii, propovăduitoare de învăţături răsturnătoare, îndrumătoare la răscoală şi
împotriva moralului public, a cinstei persoanelor şi clevetitoare funcţionarilor Statului“ 38.
De aici înainte, orice tipografie ori redacţie va avea nevoie pentru a funcţiona de un hrisov
domnesc (numărul tipografiilor din Moldova era de cinci). Teama de a nu fi răspândite „învăţături
răsturnătoare“ a făcut ca şi vameşii să primească indicaţii în sensul sporirii vigilenţei, singurele
excepţii de la regula cenzurii fiind constituite de publicaţiile importate din Muntenia, care purtau
viza cenzurii de la Bucureşti. O situaţie cu totul specială a fost cea a Regulamentului Organic,
publicat de casa editorială Vogler din Paris, în limba franceză, care o dată ajuns în vamă (320
exemplare) a fost respins de cenzorul Baruzzi, acesta invocând faptul că nu poate permite
comercializarea lucrării. Deşi era vorba de legea fundamentală a Moldovei, versiunea publicată la
Iaşi nu conţinea capitolele I şi VII (despre alegerea domnitorului, formarea Adunării Obşteşti şi a
miliţiilor) datorită intervenţiei cenzurii. Or, ediţia franceză, tocmai pentru că era completă, nu putea
să intre în circuitul public, dovadă că la protestele librarului păgubit, domnitorul a răspuns că
„Postelnicia va pune la cale a se trimite înapoi peste hotar pomenitele cărţi“ 39.
Misterul opoziţiei conducerii Moldovei faţă de propria constituţie îl dezleagă M.
Kogălniceanu într-una dintre însemnările sale – ruşii operaseră modificări în varianta iniţială a
Regulamentului, în sensul că orice decizie importantă pe care urma să o ia domnitorul trebuia să aibă
girul Rusiei şi Turciei, ceea ce anula autonomia care fusese recunoscută principatelor prin Tratatul
de la Adrianopole. Aşa se face că, deşi o ediţie completă începuse să fie tipărită la Iaşi, prin
intervenţia generalului-consul rus Dasekhoff s-au operat modificările (omisiunile) amintite, iar
tentativa de a-l edita la Lipsca a eşuat din cauza intervenţiei ministrului rus din Dresda încât, în cele
din urmă, versiunea completă a văzut lumina tiparului la New York. „Rusia i-a refuzat
(Regulamentului – n. n.) cea dintâi condiţie a valabilităţii oricărei legi, adică publicitatea“ 40, nota
Kogălniceanu.
În aceste condiţii, nici presa nu se bucura de un regim mai liberal. Alăuta românească,
supliment literar al Albinei româneşti, care apărea la Iaşi din martie 1837 sub conducerea lui Asachi,
a fost interzisă în urma publicării unui articol semnat de Kogălniceanu, cu titlul „Filosofia vistului“
(1838). Pe de altă parte, un conflict puternic s-a declanşat între editor şi autor, după ce Kogălniceanu
împreună cu Matei Millo a solicitat domnitorului Sturdza concesionarea unei tipografii, gest
perceput de Asachi ca o ameninţare şi o posibilă anulare a privilegiului de care se bucura.

20
 În anul 1840, Kogălniceanu a obţinut acordul Mitropoliei Moldovei pentru tipărirea unei
publicaţii şi a solicitat autorităţilor aprobările necesare pentru editarea Daciei Literare: „…făgăduind
a fi următor la toate regulele aşăzate pentru publicaţiunile periodice, rog pre înălţatul Secretariat de
Stat să-mi deie şi instrucţiunile trebuincioase ca tipograf, ca editor şi ca autor. Aceste instrucţiuni
plecat le cer, pentru ca, supuindu-mă la dispoziţiile pravilnice a censurei […] să fiu atunce asigurat
de orice întâmplare arbitrară pentru viitorime şi prin vro stavilă neprevăzută şi nemeritată din partea
me, să nu fiu oprit în publicaţia foaiei aceste, menită numai pentru unirea şi înaintarea literaturei
noastre“41.
În documentul prin care i se da „cuvenita învoire“ pentru Dacia Literară, Secretariatul de Stat
îi făcea cunoscut solicitantului „că stăpânirea, spre a opri împrăştierea în public a ideilor şi a
principiilor primejdioase şi crude, au socotit de cel mai mare folos aşăzarea unei censuri. Censura
fiind deci menită a priveghea la toate lucrările ce au a să da în public, îndrăpta gustul, a înlesni pe
drumul cel mai drept luminarea naţiei, a opri orice poate fi împotriva religiei, împotriva moralului, şi
împotriva legelor şi aşezămintelor ţării. Fieştecare individu, ce lucrează pentru public sau ca
tipograf, sau ca editor, sau ca autor este dator a-şi lua încuviinţarea censurii, înainte de a-şi împrăştia
lucrarea în public şi însuşi de a o pune supt tipar. Dumneata, dar, urmărind aceste regule,
mărginindu-te a nu tipări decât compunerile ce au primit aprobaţia censurei, poţi fi sigur că foaia
dumitale va fi totdeauna apărată de stăpânire, şi niciodată nu vei avea a te teme de orice act arbitrar
[…]. Urmând aşa, îţi vei câştiga bunăvoinţa ocârmuirei şi mulţămirea compatrioţilor“ 42.
Documentul are o însemnătate deosebită, deoarece nu numai că situează cenzura între marile
preocupări ale statului, ci îi conferă şi calităţi, îndreptarea gustului public şi luminarea naţiei, pentru
a nu mai sublinia „invitaţia“ de a arăta o oarecare obedienţă dacă nu doreşte să atragă mânia
ocârmuirii.
Dovada că editorul nu a ţinut în mod special să câştige „bunăvoinţa ocârmuirii“ o constituie
textul poruncii domneşti primit la 23 august 1840, prin care era certat pentru „depărtarea de la
literatură, singurul ţel iniţial aprobat de stăpânire“, dar şi pentru că „a provocat aţâţări, pentru a nu
mai pomeni de faptul că a cules materiile sale din filele cele mai mârşave ale istoriei“ 43. Gazeta a fost
suspendată după numai trei apariţii, din ordinul domnitorului Sturdza, datorită unui articol – „D.A.
Demidoff în Banat, Valahia şi Moldova“ – în care era citat proverbul „Peştele de la cap se împute“.
Textul incriminat era, de fapt, traducerea însemnărilor de călătorie ale şambelanului împăratului
Rusiei, în urma unui turneu prin mai multe ţări, între care Muntenia şi Moldova (1837).
Prima parte a însemnărilor se referea la Muntenia, pentru care Demidoff avea şi cuvinte de
laudă, şi are o valoare documentară pentru că ne relevă faptul că prezenţa ziariştilor la dezbaterile
Adunării Obşteşti din Bucureşti era de dată recentă, ceea ce nu echivala cu dreptul de a fi publicate
articole de presă despre lucrările corpului legiuitor: „Este puţină vreme de când deliberaţiile camerii
sunt publice, şi însuşi până astăzi jurnalele nu au primit încă voia de a reproduce debataţiile…“ 44.

21
 A doua parte a însemnărilor se referă la vizita în Moldova, faţă de care se arăta destul de
critic. Din această cauză, editorul Daciei a simţit nevoia să explice cititorilor de ce notele despre
Moldova erau mai dure, utilizând în textul său, între alte argumente, însemnarea „P…“.
Doar atât a părut în revistă, însă a fost suficient ca toţi să înţeleagă aluzia la proverbul
„Peştele de la cap se împute“; Kogălniceanu nu s-a sfiit să acuze, în acelaşi text, boierimea
moldoveană pentru „depărtarea acesteia de tot ce e român, de tot ce e naţional“.
Vasile Alecsandri a pus gestul stăpânirii de suspendare a Daciei pe seama unui articol semnat
de Kogălniceanu, Descriere istorică a tabloului ce înfăţişează pre Alexadru cel Bun, primind
coroana de la ambasadorii împăratului Ioan Paleolog, text ce cuprindea elogii la adresa acestui
domnitor, ceea ce ar fi provocat mânia lui Sturdza. Nicolae Iorga, la rândul său, a considerat că nu
atât domnitorul ar fi decis suspendarea, cât mai ales consulul rus, ce s-ar fi simţit vizat de articolul
amintit.
Dincolo de opiniile exprimate de cercetători, documentul de înştiinţare privind suspendarea
nu lasă nici un dubiu: „era nepotrivitu cu împregiurările politice ale ţărei, adecă era în contra
Ruşiloru“. Ulterior, Kogălniceanu însuşi a clarificat cazul Daciei prin protestul adresat şefului
cenzurii, vornicul Petru Mavrogheni, în acelaşi timp şi ministru de Finanţe, şi printr-un text
autobiografic în care arăta: „En Moldavie on m’avait interdit trois revues, l’une parce qu’elle avait
qu’un diplome russe devait savoir le whist (Alăuta Românească – N. B.), une autre parce que j’avais
cité un proverb moldave (Dacia literară), une troisième parce qu’elle s’appelait Progres (Propăşirea
– N. B.)“45.
Cel de-al treilea titlu invocat, Propăşirea, a constituit un moment important în istoria cenzurii
din România. Este vorba de proiectul grupului de intelectuali format din Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, Ion Ghica şi Panaioti Balş de a edita o nouă revistă, cu titlul complet Propăşirea.
Foaie pentru interesurile materiale şi intelectuale, începând cu luna ianuarie 1844.
După ce au solicitat şi au primit dreptul de a edita revista amintită (23 noiembrie 1843),
iniţiatorii au depus la Postelnicie, pentru verificare, exemplarul cu numărul 1, ce urma să apară la 2
ianuarie 1844. Reproducem conţinutul celor două pagini, din care rezultă varianta editorului şi cea a
cenzorului. Primul element eliminat a fost titlul revistei, Propăşirea, fiind considerat a fi
revoluţionar, astfel încât varianta agreată va fi Foaie ştiinţifică şi literară, după cum urmează:

Text eliminat: „Românii au început a preţui facerile de bine ale publicităţii. Deosebitele foi
politice şi literare, supt deosebite numiri şi cu diferite tendinţe s-au înfiinţat în tustrelele
provincii a vechii Dacii. Fieşte care din ele îşi împlineşte scopul mai mult sau mai puţin însă
toate au greşala capitală că prea se îndeletnicesc cu cele din afară şi prea puţin cu cele din
lăuntru. Cele politice cuprind numai un extract al întâmplărilor de zi, scoase din jurnaluri
străine şi cari multe n-au cel mai mic interes pentru România; cele literare nu se ocupă pentru
cele mai multe dăţi decât cu literatura uşoară a Francezilor şi a Germanilor, rareori de cuprind
un articol original românesc, mai rareori încă un articol de ştiinţe sau de înţelesuri a ţerilor

22
 noastre. Lipsa dar a unei foi care, lasând la o parte toate noutăţile din afară şi discuţiile
politice de zi, precum şi toate acele traducţii de anecdote franţuzeşti şi nemţeşti s-ar îngriji
numai de adevăratele înţelesuri materiale şi intelectuale a Românilor, lipsa unei asemenea foi
publice, zic, este obşteşte simţită. Această lipsă într-atât încât împrejurările din afară o vor
ierta, se va sili a o împlini Propăşirea“.
Text aprobat: „Lepădând din coloanele sale tot ce se înţelege sub strânsul cuvânt de politică,
neocupându-se nici cum cu discuţiile şi noutăţile politice din afară şi din lăuntru, precum şi cu
întâmplările zilei, izgonind ori ce traduceri din scrieri străine, care neavând nici un interes positiv
pentru noi nici nu ne putem îmbogăţi literatura, foaia noastră nu va cuprinde decât compuneri
originale româneşti împărţite în secţii“.
Text eliminat: „1) Ştiinţe exacte; 2) Ştiinţe morale şi politice şi 3) Literatură românească,
silindu-ne prin toate aceste a deştepta un interes viu pentru ştiinţă şi naţie“.
Text aprobat: „Secţia I va cuprinde articole de fizică, chimie, istorie naturală, agricultură,
ţinerea pădurilor, igienă publică, ştiri despre descoperirile şi lucrurile învăţaţilor. Secţia II va trata: 1)
trebile cele mai interesante a economiei politice, precum drumurile, canalurile, vămile, băncele,
tranzacţiile comerciale şi industriale; 2) jurisprudenţa, adecă istoria dreptului românesc în
deosebitele timpuri“.
Text eliminat: „comentare asupra codicelor de legi a Valahiei şi Moldovei, lipsile şi
îmbunătăţirile drepturilor civil şi penal“.
Text aprobat: „3) istoria naţională, adecă priviri asupra analelor patriei, biografia celor mai
însemnaţi Români, înfăţişarea întâmplărilor celor mai slăvite, obiceiurilor, prejudecăţilor,
ceremoniilor, instituţiilor vechilor noştri strămoşi“.
Text eliminat: „şi 4) în sfârşit, felurite articole de un interes social precum despre învăţătura
publică, despre reforma temniţelor ş.a.“.
Text aprobat şi parţial modificat: „Secţia III, a literaturei, care va fi cea mai bogată, va
cuprinde tot felul de articole originale, proză şi poezie, viaţa celor mai cunoscuţi autori, traduceri şi
extracturi din cărţile publicate în ţări străine, şi în sfârşit, critica şi înştiinţarea tuturor scrierilor noi
româneşti. Această parte a Propăşirii (tăiat şi înlocuit cu Foaia – n. n.) va fi menită ca să
împărtăşească cetitorilor noştri o idee dreaptă şi îndestulătoare a mişcării literare din Moldova,
Valahia şi Transilvania. Propăşirea (tăiat şi înlocuit cu Foaia – n. n.) se va publica subt redacţia
respunzătoare a D.D. V. Alecsandri, P. Balş, I. Ghica şi M. Kogălniceanu. Ajutorul celor mai
însemnaţi literatori din Valahia şi Moldova ne este făgăduit, şi de pe acum putem chizăşlui, că
cetitorii foaiei noastre alese vor găsi adeseori şi cine, ce vor primi cu recunoştinţă, tendinţa de
căpetenie a foaiei noastre îndemnul şi răspândirea ideilor (tăiat şi înlocuit cu „cunoştinţele“ – n. n.) şi
literaturii naţionale (tăiat)“46.

23
 După „verificarea“ acestui articol-program, a mai fost eliminat integral articolul „Unirea
vămilor dintre Moldova şi Valahia“ încât, numai după acoperirea spaţiilor albe cu alte texte, revista a
putut să apară la 9 ianuarie 1844.
La o privire sumară a variantei aprobate de cenzură constatăm că registrul indezirabilităţilor
cuprindea referiri la viaţa politică internă, la ideea de unitate naţională şi la sistemul juridic existent,
dar şi cuvinte ca propăşire, interese, idei, naţional, reformă, critică, comentariu, politică ş.a.m.d.
Suntem în faţa unei elocvente mostre a cenzurii de cuvânt.
După numai zece luni de apariţie, Propăşirea (Foaia) a fost suprimată de cenzură. Radu
Rosetti pune gestul autorităţilor pe seama unor articole critice despre învăţământul din Moldova,
semnate de Ion Ghica, în timp ce un alt cercetător, I. Hangiu este de părere că nemulţumirile din
partea Postelniciei s-au datorat publicării satirei lui Antioh Cantemir cu titlul Satiră către mintea
mea (nr. 23/18 iunie 1844) ce cuprindea versurile:
„De vrei să fii episcop, c-o mantie vărgată / Înfăşură-ţi trufia, îţi pune-un lanţ de aur. / Subt
mitra strălucită ascunde-ţi capul sec / Şi sub o barbă lungă stomacul îmbuibat. / Te-ntinde într-o
caretă şi tot blagosloveşte / În dreapta şi în stânga când eşti plin de venin…“. La acestea trebuie
menţionat că nici comentariul lui Alecsandri la Satira lui Cantemir nu putea să producă prea multă
satisfacţie puterii politice: „În Satira îl arată pe boierul ce se făleşte cu slava strămoşească, ca cioara
cu penele străine, şi care pretinde necontenit ranguri, slujbe şi chivernisele“ – aluzie la boierii care
arătau prea multă „ascultare“ ruşilor, în detrimentul intereselor naţionale.
După arestarea şi internarea lui Kogălniceanu la mănăstirea Râşca şi exilarea lui Negruzzi
(octombrie 1844), autorităţile au publicat în Jurnalul Oficial motivele care determinaseră aceste
măsuri (11 noiembrie 1844):
„Luându-se în băgare de seamă că editorii foii ştiinţifice şi literare, departe de a răspunde la
ţălul unei asămene redacţii pentru care a fost dată învoirea cârmuirii de a să şi da în tipar ca un
mijloc de cuviincioasă şi moraliceşti învăţături, s-au abătut de la mărginita ei destinaţie, încât
întrebuinţând rău acest prilej s-au iertat a publica alcătuiri pricinuitoare de scandală, de jăgnire
asupra celor vrednice de ce mai înaltă consideraţie şi lovitoare religii, sfatul a găsit de cuviinţă
că de vreme ce editorii aceştii foi au păşit peste îndatorirea şi făgăduinţa lor, şi că desele
necuviincioase materii şi rostiri ce s-au introdus într-însa au fost cu neputinţă a să întâmpina
purure de către ţensură de care s-au prilejăt şi scăpare din vedere, redacţia ei şi tipărirea să fie
pe viitorime cu desăvâşire oprită, puindu-să însărcinare Departamentului dinlăuntru ca îndată
să puie la lucrare măsurile cuvenite întru aceasta. Iar după luarea aminte ce s-au făcut foilor
tipărite, vâzându-se că la nr. 10 şi 12 s-au introdus cu titlul Toderică o alcătuire imoralicească
şi netrebnică sub iscălitura Dum. Spăt. Costache Negruţ, şi totodată observându-se că această
faţă şi mai înainte la nr. 4 a aceştei au fost dar un articol nepotrivit supt a sa iscălitură, la care
prilej, deşi au făgăduit pocăinţă la luarea-aminte ce i s-au făcut, totuşi, însă n-au contenit de a
răspândi asămene cugetări, sfatul încheie că spre înfrânarea sa şi pilduirea şi a altor de a

24
 mărgini înscrisurile lor în materii folositoare şi de haracter încuviinţat să se isgonească din
oraş, trimiţându-să la moşia sa fără a voe de a să înfăţişa în capitală“47.
Negruzzi nu se afla la prima „ciocnire“ cu autorităţile, deoarece mai fusese exilat pentru un
articol publicat în Albina românească, prin care condamna distrugerea cetăţii Ghertina (Galaţi), din
zidurile căreia se pavaseră drumurile oraşului – pentru că exista „un târg pavelat cu antichităţi în
veacul XIX“, semnala autorul „oricare străin va avea obrăznicia a ne zice că am furat numele de
Roman pe care îl purtăm, ce-i vom răspunde?“ (1838). Mai târziu, evocând momentul, Negruzzi
nota: „Autorul acestui articol ce s-a publicat […] cu învoirea censurei, fu exilat la moşia sa,
nejudecat şi neosândit – deşi se găsea deputat – pentru ca să înveţe a nu mai spune adevăruri
crude“48.
La rândul său, Ion Ghica, după ce arăta că în acei ani „lucram fiecare cu cuvântul şi cu
condeiul, după puterile noastre, la desvoltarea naţionalităţii române […], lucru (ce) nu era lesne într-
un timp pe când chiar şi cea mai mică alusiune (politică – n. n.) era pedepsită cu închidoare şi cu
esil“ preciza, în legătură cu Propăşirea: „Cuvântul progres era proscris. Vestitul cenzor Florescu s-a
spăriat şi s-a scandalizat când i-am dus no. 1 al revistei ce începusem […] Mult răsunet a avut acea
publicaţiune, deşi fără titlu, pănă când foarfecele cenzorului au venit şi i-au tăiat firul vieţii“ 49.
În ceea ce priveşte circulaţia tipăriturilor străine, îndeosebi a celor franceze, germane şi ruse,
Postelnicia a decis intensificarea măsurilor de verificare a acestora în vămile Moldaviei şi sporirea
sancţiunilor. Deţinătorii de gazete ori cărţi, ale căror conţinuturi nu intrau în graţiile puterii, urmau să
primească, potrivit unei decizii speciale, o amendă de 50 galbeni şi şase luni de temniţă, timp în care
statul nu asigura hrana deţinutului. Pentru a ilustra raporturile dintre editori şi cenzură, reproducem
câteva dintre documentele identificate de acad. Radu Rosetti în arhivele moldovene:

Către cinstita comisia Censurii cărţilor

Căminarul Costache Negruzzi (solicitant – n. n.)
Rog plecat pe acea cinstită Comisie să binevoiască a porunci să se sloboadă de la carvasara
(vamă – n. n.) 200 exemplare tipărite din drama Maria Tudor, tradusă de mine şi tipărită în
tipografia lui Eliad la Bucureşti. Care aceste fiind trecute prin censura Valahiei, nu cred că mai
pot fi supuse unei nouă censuri.
1 Maiu 1837, C. Negruzzi50.

Rezoluţia şefului comisiei a fost: „Dumnealui Procopie Florescu găsindu-le întocmai le va

slobozi“.
Un alt solicitant, M. Drăghici, se adresa aceleiaşi instituţii, la 16 decembrie 1849, în următorii
termeni: „Cinstitului Secretariat al Prinţipatului Moldovei. Însoţit pe lângă aceasta înfăţoşez un
manuscript compus din 150 anecdote culese din mai multe istorii şi jurnale străine, tălmăcite de
iscălitul în dialectul moldovenesc şi intitulat «Năravul şi fapta bună“. Care mă rog să se cerceteze de
către ţensură şi să mi se deie voie a se tipări“ 51. Manuscrisului a fost încredinţat spre cenzurare

25
funcţionarului Codrescu, care a decis că „Manuscriptele de sus cercetându-se, se încuviinţează
tipărirea, afară numai de 142 ce se cuprinde de la foaia 150-168 ce l-am suprimat, aflându-l
nepotrivit a se publica. Această împrejurare o supun Secretariatului de Stat spre a hotărî cele de
cuviinţă întru aceasta“.
Din documentul de mai sus rezultă că cenzorii nu erau independenţi în deciziile lor şi că
textele erau dirijate din nou spre Secretariat, la nivelul căruia se hotăra dacă se acordă sau nu
„slobozenie“ pentru tipărire. În acest mecanism erau incluşi şi intelectuali din alte instituţii, chemaţi
să se pronunţe şi să suplinească astfel incompetenţa cenzorilor. O astfel de situaţie a creat stolnicul
Ioan Albineţ prin cererea sa de „învoire“ din partea cenzurii, „spre a se putea da la lumină“ manualul
Istoria Principatului Moldovei, al cărui autor era. Cenzorul-şef, deşi îşi declina competenţa faţă de o
astfel de creaţie, şi-a permis să opereze o serie de modificări, după cum rezultă din rezoluţia sa:
„Cercetând această carte […], jos iscălitul au scripesit de trei ori toate filele de la început şi până la
sfârşit cu următoarele însemnări: «S-au cercetat de către mine Spătarul Procopie Florescu, făcându-
se îndreptări la cuvintele şi frazurile ce s-au socotit nepotrivite împrejurărilor, fără însă a sminti şirul
istoriei. Însă de vreme ce această carte cuprinde fapte istorice a căror acurateţă nu se cuvine
cercetării, jos iscălitul cu cinste docladariseşte Dumisale Vel Postelnic spre cea mai departe
orânduire»“52. Aşadar, dincolo de cenzura politică era nevoie şi de una ştiinţifică, ce a fost realizată
de un comitet academic numit de Postelnicie.
O situaţie similară a produs volumul Povăţuitorul educaţiei copiilor de amândouă sexurile
semnat de Dimitrie Pop, din care cenzorul D. Bibere a eliminat cuvinte şi expresii ca
„independenţă“, „neatârnare“, „pe mulţi auzii zicând“ şi altele, socotite ca fiind revoluţionare. De
regulă, cenzorii se arătau extrem de sensibili faţă de textele care se refereau la grupuri mari de
oameni, adunări, mulţimi ori aminteau de viaţa politică în alţi termeni decât cei agreaţi de ruşi.
Menţionăm că, dacă între momentul depunerii cererii către cenzură şi cel al eliberării
aprobării treceau de la câteva zile la câteva luni, s-au înregistrat şi situaţii în care aprobarea se acorda
în ziua solicitării. Era vorba de autorii care înţeleseseră „împrejurările actuale“ şi propuseseră texte
adecvate momentului, cum a fost A. Avram care, la 29 decembrie 1847, supunea verificării un poem
de versuri ca acestea: „Stăpâne, Domnească mii de veacuri al tău nume, / Precum acel-ce odată în
Roma a cârmuit. / Căci tu numai prin geniu ni-aduci în fericire, / Iar el cu sabia’n mână mărire şi-a
lăţit, […] Ş-ale strămoşilor fantome / Din a lor adânci morminte / Strigă azi cu strănepoţii: / Vivat,
brave Mihaile!“53. Nu lipseau din poem expresii ca „blândeţe părintească“, „roze ce-ncunună epoca-
ţi de Domnie“, „bun părinte“, „fapte de mărire“ şi altele. Creaţia era, evident, adresată domnitorului
Mihail Sturdza, dar astfel de „producţii“ au trecut întotdeauna de cenzură, fie că erau adresate
domnitorilor, regilor ori preşedinţilor.
Revenind în Muntenia, constatăm că, anterior izbucnirii revoluţiei, publicaţia lui Ion Ghica,
Album ştiinţific şi literar, a fost suprimată după numai trei apariţii (1847) din ordinul domnitorului
Bibescu, pentru că editorul elogiase în articolele sale mişcările antimonarhiste din Franţa. Tot acum

26
a fost interzisă şi Asociaţia literară, sub auspiciile căreia apăruse Albumul, pentru a fi ulterior
reînfiinţată sub îndrumarea domnitorului, cu un alt statut.
Teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie austro-ungară erau, de asemenea, supravegheate
permanent, pentru a fi reprimate orice iniţiative care ar fi afectat situaţia politică şi militară existentă.
În anul 1824, bunăoară, comisarul cezaro-crăiesc Dobrowllny expedia din Timişoara
superiorilor săi un raport în legătură cu o scrisoare anonimă percepută ca fiind periculoasă: „am
descoperit că în localitatea Sopot din districtul grăniceresc Illiric-valah s-a găsit pe fereastra
locuinţei unui caporal […] o scrisoare redactată în limba valahă, care conţinea atacuri extrem de
necuviincioase la adresa prea înaltei Stăpâniri şi a autorităţilor militare şi civile rânduite […]. În
primul rând, scrisoarea conţine cuvinte de ocară în legătură cu preţul ridicat al sării şi la adresa
bancnotelor de hârtie în circulaţie, apoi ameninţări înfricoşătoare împotriva acelora ce vor să
împiedice contrabanda cu sare, sau se încumetă să aresteze un asemenea contrabandist…“ 54.
În anul 1835, locotenent-colonelul Roth, comandantul regimentului grăniceresc bănăţean,
raporta comandantului său că deţine informaţii privind o iminentă revoltă a românilor din
Transilvania şi Banat. Potrivit declaraţiilor unui „binevoitor“, conducătorii românilor „consideră mai
ales util să se păstreze legătura cu Valahia cu oamenii cei mai de vază de acolo, deşi ar trebui să se
dea Valahiei răgazul de se întrema, pentru ca presa liberă care există acolo să fie folosită să editeze
ziare valahe care servesc acestui scop şi să traducă în limba valahă lucruri franţuzeşti din care emană
suflul libertăţii, ca atari publicaţii să fie distribuite naţiunii valahe din Banat şi Transilvania“ 55. Presa
munteană era, cu adevărat, mai liberă în comparaţie cu cea din teritoriile amintite, după cum afirmă
„binevoitorul“ (raportul era însoţit de o captură a grănicerilor – un exemplar din La Marseillaise,
„tradusă în limba valahă“).
Documentele armatei, vămilor şi alte altor insituţii nu lasă nici un dubiu în privinţa politicii
oficiale faţă de români – reprimarea oricărui gest care ar fi amplificat sentimentele naţionale ale
românilor ardeleni şi bănăţeni, fie că era vorba de declaraţii publice, deţinere de gazete ori cărţi
interzise etc.
Cu toate acestea, legăturile dintre intelectualii români au supravieţuit tuturor restricţiilor, iar
dovezile în acest sens sunt numeroase, dacă ar fi să ne limităm fie şi numai la articolele din presă. Ce
nu permitea cenzura din Ardeal apărea adesea în gazetele din Principate şi invers. În martie 1839,
spre exemplu, Costache Negruzzi se adresa lui G. Bariţiu, aflat la Braşov: „Iată un articol istoric pe
care vi-l trimit ca să-l tipăriţi în Foaia inimei, cu pseudonimul meu Carlu Nervil, căci sunt silit a lua
un nume mincinos şi care nu este pe lume, ca să-mi arăt ideile. Cred că censura nu-l va refuza, căci
nu are nimic în el care să supere auzul mai ales acolo…“56.
Revoluţia de la 1848 a constituit unul dintre cele mai importante momente din istoria
românilor, atât pentru afirmarea idealurilor naţionale, cât şi pentru emanciparea prin cultură,
imposibilă în condiţiile existenţei unui sistem de cenzură politică extrem de sever. Iată de ce apare
firească prezenţa, în toate programele şi revendicările momentului, ideii de abolire a cenzurii.

27
 Proiectul de constituţie elaborat la 5/17 noiembrie 1837 prevedea la articolul 7 că „Toţi
românii au dreptul de a publica şi a tipări ale lor păreri; sunt fără osebire răspunzători pentru scrierile
lor, de ale lor cuvinte şi fapte, după pravilă“ 57, în timp ce proclamaţia dată în numele moldovenilor la
28 martie 1848 cerea, la punctul 34, „ridicarea cenzurei şi privirea tuturor trebilor şi a intereselor
dinlăuntrul ţării“. În acelaşi an, la 9/12 iunie, programul revoluţionar prezentat la Islaz stipula:
„Poporul român decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de
folos, spre a arăta adevărul […]. A îneca adevărul, a stinge luminile, a împedeca foloasele prin
împedecarea tiparului este o vânzare de patrie, o apostasie către Dumnezeu. Libertatea tiparului nu
poate păgubi pe nimeni decât pe fiii întunericului“.
Ulterior, după abdicarea domnitorului muntean Bibescu, guvernul provizoriu a inclus între
primele măsuri iniţiate în spiritul programului său abolirea cenzurii: „Potrivit voinţei poporului,
censura este desfiinţată pentru totdeauna. Orice român are dreptul de a vorbi, a scrie şi a tipări
slobod asupra tuturor lucrurilor; se înţelege însă că întrebuinţarea acestei libertăţi nu implică abuzul
ce ar putea face unii, defăimând viaţa privată a locuitorilor sau invitând poporul la nesupunere către
legi şi guvern, abuzuri ce vor fi pedepsite de tribunalele competente“ 58 (Decizia de desfiinţare a
Cenzurii).
În acelaşi spirit apărea şi rechizitoriul publicat de Vasile Alecsandri la adresa cenzurii, în luna
mai 1848: „Fiindcă Michail Sturza, urmând sistemul său de dărâmare a naţiei, a căutat a opri
desvoltarea inteligenţei spre a ţine pe popor în întunecime; şi fiindcă de când s-a suit pe tron, el a
înăbuşit orice încercare de propăşire, prin înfiinţarea unei censuri aspre şi despotice de care nici nu
se pomeneşte în Regulament şi prin închiderea arbitrară a celor mai bune foi, precum Alăuta
românească, Dacia literară şi Propăşirea, obştea, dorind luminarea poporului şi înflorirea literaturii,
cere: Ridicarea censurei în privinţa tuturor trebilor şi a intereselor din luăntrul ţării. Şi aceasta pentru
ca pe viitor toate actele ce s-ar face împotriva legilor să fie supuse publicaţiunii, iar nu să rămânie
ascunse şi necensurate de obşte…“59.
Documente recent puse în circulaţie atestă faptul că evoluţia politică din ţările române a fost
atent supravegheată şi influenţată de Rusia. În corespondenţa dintre diverşi demnitari imperiali se fac
dese referiri la presă, de fiecare dată o recomandare ori un avertisment finalizându-se cu cenzură sau
alte forme de sancţionare a autorilor/editorilor. La 5 februarie 1848, bunăoară, cancelarul Karl
Vasilievici Nesselrode scria din Petersburg consulului rus de la Bucureşti, Karl Evstafievici
Kotzebue, că aflase de la şeful poştei din Galaţi de apariţia, în Gazeta de Transilvania, a unui articol
– „Suspinele unei matroane“ – care era „redactat într-un stil emfatic şi evocă vechi amintiri ale
naţionalităţii Române, tinzând să exalte rasa Moldo–Valahă să-şi recupereze independenţa politică".
Datorită „acestor provocări indendiare“, cancelarul rus cerea să fie atenţionaţi Prinţul Bibescu şi
Prinţul Sturza, care „vor găsi un motiv suficient pentru a recomanda pentru numita gazetă o vigilenţă
sporită a cenzurii“ încât „dacă nu vor interzice răspândirea foii, să se suprime cel puţin articolele
asemănătoare…“60. În data de 7/19 martie 1848, K. Kotzebue îi răspundea şefului său că l-a
atenţionat pe domnitorul Gh. Bibescu nu numai asupra textului din Gazeta de Transilvania, ci şi

28
asupra culegerii de versuri a lui G. Alexandrescu Impresii şi amintiri, publicat la Bucureşti, deoarece
în unele poezii găsise ideea unui „liberalism foarte exaltat ce poate avea o influenţă fatală asupra
spiritelor slabe…“, mai ales că volumul intra în bibliotecile şcolilor normale 61.
Grigore Alexandrescu fusese blamat, tot la intervenţia ruşilor, şi pentru poezia Trecutul. La
mânăstirea Dealu (publicată în martie 1848) pentru că evoca eroismul strămoşilor românilor – erau
glorificaţi Mihai Viteazul şi boierii Buzeşti. Faptul că identitatea naţională era ţinta imperiului rus
este dovedit şi de alte mărturii. La 22 aprilie/15 mai 1848, Kotzebue raporta Petersburgului că, deşi
fuseseră avertizaţi, domnitorii muntean şi moldovean tolerau răspândirea Gazetei de Transilvania, ba
mai mult, ceruse suprimarea Curierului Românesc, pentru deviza lui Eliade „urăsc tiranii […] je
crains l’anarchie“, dar şi pentru eforturile acestuia „de a elimina din limba valahă toate elementele
slave…“62, însă domnitorul nu executase dispoziţia dată.
Petersburgul mai impusese autorităţilor de la Bucureşti să-i împiedice pe tineri să mai
frecventeze universităţile străine, iar Colegiul Sf. Sava să ofere mai multe garanţii de moralitate,
profesorii ce exercitau o influenţă periculoasă asupra tinerilor urmând să fie destituiţi.
Evocând revoluţia de la 1848, George Sion nota: „În timpul acesta, nefiind nici un mijloc de
publicitate în ţară, acei ce aveau a-şi expune păsurile sau a arăta mizeriile şi ticăloşiile guvernului
publicau foi volante şi broşuri la Cernăuţi. Mihail Sturza atunci printr-un ofis promulgă o lege de
presă draconică, cu toate că pe lângă guvernul său era cea mai aspră cenzură. După această lege, se
pedepseau şi acei ce ar fi cutezat a primi, a ceti şi a răspândi scrieri tipărite în alte părţi. Pe lângă
aceasta, sub auspiciile baionetelor ruseşti, el ceru de la Agenţia austriacă ca să oprească intrarea în
ţară a gazetelor din Transilvania şi din Bucovina, sau cel puţin, când sosesc cu poşta austriacă, să le
trimiţă la cenzura guvernului. Această mizerabilă măsură, cu toate împotrivirile de moment ale
agentului austriac, în cele din urmă se şi puse în lucrare. Cu toate acestea, Gazeta de Bucovina,
fondată la 4 octombrie de fraţii Hurmuzachi în colaborare cu mai mulţi din emigranţii noştri, şi alte
publicaţiuni volante tot găseau mijloace a răzbate, trimise sub plicuri ca scrisori sau în pachete prin
contrabanderi evrei. Această stare de lucruri răspândise dezolaţiunea cea mai mare…“ 63. Lui G. Sion
îi datorăm şi o poezie numită Cenzorului meu, care, evident, nu a putut fi publicată decât mai târziu:
„… Satire de vrei a face / Trebuie să cumpăneşti; Ştii că multor nu le place / Unde-i doare să-i
loveşti. / Pe judecători ce pradă / De te-i pune-a biciu, / Intru eu cu ei în sfadă: / Şi de dânsii dacă-i
scri, / Nu-ţi dau voie-a tipări / […] Fă sonete, scrie ode / Pentru domni, pentru boieri; / Scrie orice
despre mode, /Despre coarne sau muieri / Ciocoism şi umilire, / Predică cât vei pofti; / Şi atunci, cu
mulţămire, / Orice fleacuri dacă-i scri, / Îţi dau voie-a tipări“ (circa 1857)64.
În Transilvania (Blaj), Simion Bărniţiu îşi exprima îndoiala faţă de relativa liberalizare a
activităţii editoriale: „Ce folos va avea naţiunea română de libertatea de tipar, care o promit cenzorii,
când tipografia cea liberă nu va umbla numai pe folosul ungurismului, şi dacă va cuteza vreun român
a apăra interesele naţiei sale, tiparul unguresc îl va nota înaintea lumii ca pe un criminal şi judele îl
va certa?“ (2/14 mai 1848) 65. Tot la Blaj, punctul 7 al revendicărilor prezentate la marea adunare
naţională din 15/17 mai 1848 se referea la libertatea presei: „Naţiunea română cere libertatea de a

29
vorbi, de a scrie, şi de a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tiparului pentru
orice publicare de cărţi, de jurnale şi de altele, fără sarcina cea grea a cauţiunii, care să nu se ceară de
la jurnalişti, nici de la tipografi“66.
Un alt document esenţial îl reprezintă proiectul de constituţie elaborat de locotenenţa
domnească constituită la Bucureşti (august 1848) şi trimis Sultanului: al 8-lea articol, din cele 22
privea „libertatea presei, îngrădită de o lege care va fi votată de Adunarea Generală, prin care
persoana majestăţii Sale Sultanul este declarată sacră şi inviolabilă“.
După reprimarea mişcărilor revoluţionare prin intervenţia forţelor armate străine, a urmat o
perioadă de înăsprire a regimului cenzurii şi de pedepsire a celor care militaseră pentru eliminarea
acesteia. În noiembrie 1848, Sfatul Administrativ al Moldovei primea un hrisov semnat de
domnitorul M. Sturdza prin care erau avertizaţi toţi funcţionarii să „păzească“ noile reguli privind
activitatea editorială, comerţul cu cărţi şi teatrele. În esenţă erau interzise toate tipăriturile ce ar fi
adus atingere „religiei domnitoare“, vieţii politice, guvernului, legilor, precum şi religiilor ce
propăvăduiau „învăţături răsturnătoare“ ori care aduceau atingere „moralului public şi cinstei
funcţionarilor“. Cărţile cenzurate în Valahia, inclusiv cele bisericeşti, urmau să fie supuse unor noi
verificări şi, de la caz la caz, „trimise peste hotar“. Tipografiile şi litografiile aveau nevoie de
autorizaţii speciale de la guvern (funcţionau şase tipografii în toată Moldova) şi erau obligate să nu
tipărească decât ziarele şi gazetele care aveau aprobarea cenzurii; orice carte importantă urma să
poarte inscripţia „văzut de Secretariatul de Stat“, iar presa străină care conţinea „rostiri neiertate“,
după ce acestea erau „desfiinţate în parte sau cu totul“, primea ştampila cenzurii. Documentul mai
preciza că guvernul are obligaţia de a cunoaşte numele tuturor abonaţilor la publicaţii străine, iar
poliţiile şi isprăvniciile urmau să-i aresteze pe cei care vindeau ori împrăştiau „cărţi, broşuri, foi
tipărite sau netipărite (manuscrise – n. n.), gazete, jurnaluri“ neaprobate de cenzori, să facă anchete
„de unde au luat, sau le-au adus“, să sechestreze şi să predea astfel de materiale. Teatrele, „ca umil
ce este socotit supt o privighere“, aveau obligaţia de a solicita aprobare pentru fiecare reprezentaţie.
Hrisovul, de dimensiunile unei legi, a provocat indignarea multor intelectuali, între care şi
grupul refugiat la Cernăuţi, format din Costache Negri, Vasile Alecsandri, Alexandru Cuza, Mihail
Kogălniceau şi alţii. Într-un articol publicat în gazeta pe care aceştia o editau în exil, Bucovina, se
putea citi următorul paragraf: „Eu tac despre impresia ce mi-a produs mie această lege, menită a ne
degrada la rangul dobitoacelor […]; ea nu cuprinde decât nişte forme, forme deşarte, care omoară
spiritul şi întemeiază numai nesiguranţa persoanei, cinstei, averii, ba chiar şi existenţei“.
Măsurile similare luate în Muntenia fac o primă victimă: gazeta lui I. Heliade şi C. Moroiu,
Curierul românesc, este suprimată datorită unui articol în care a apărut expresia „Urescu Tyrannia,
Mi-e frică de Anarhie“. Amintim că numărul exilaţilor munteni ajunsese la 34: Ion Eliade, „…cel
care a pregătit mai mult decât oricare altul revoluţia prin scrierile sale“, Cezar Boliac, „…demagog
dintre cei mai furibunzi, care redactează chiar în acest moment un ziar în Transilvania“, Constantin
Rosetty, „librar şi ziarist […], demagog periculos“, Dimitrie Bolintineanu, „demagog, propagandist,
redactor al ziarului Poporul suveran“, Alexandru Zanea, „demagog, şef al propagandiştilor, redactor

30
al aceleiaşi gazete“ şi alţii, calificativele fiind atribuite, evident, de reprezentaţii Rusiei la
Bucureşti67. În Transilvania, gazetele lui G. Bariţiu au fost interzise, au reapărut la 1 decembrie
1849, pentru a fi suprimate între 13 februarie şi 5 septembrie 1850, din cauza refuzului editorului de
a retracta ceea ce publicase despre revoluţie. În perioada interdicţiei Gazetei de Transilvania şi a
suplimentului acesteia, un grup de refugiaţi munteni în frunte cu Cezar Bolliac au tipărit gazeta
Espatriatul (Braşov, iunie 1849) „după şase luni de goniri şi aresturi“, după cum scria editorul în
articolul-program din primul număr68. Datorită atitudinii sale politice, Bolliac a fost nevoit să se
refugieze în cele din urmă la Constantinopol, armatele austriece adunând toate exemplarele revistei
sale, indiferent unde le-au găsit.
În această perioadă, circulaţia publicaţiilor între cele trei provincii româneşti a fost dificilă din
pricina măsurilor de control vamal tot mai severe. În luna ianuarie 1849 bunăoară, unul dintre librarii
moldoveni a primit, în vamă, o cantitate importantă de calendare tipărite la Braşov. Acestea au
rămas, conform instrucţiunilor, în carantină până când cenzorul desemnat le-a verificat şi a decis:
„asemene carte, după opinia subscrisului, nici într-un feliu de chip nu poate să fie încuviinţată şi
primită în ţară, ca una ce numai de nume e calendar, iar în faptă e o broşură plină de idei
revoluţionare, tipărite şi publicate într’însa cu scop de a întărâta pe ţăranii unguri din Ungaria şi
Transilvania şi a-i îndemna de a se scula cu mână armată asupra Ocârmuirii lor legiuitoare, precum
şi asupra sârbilor şi croaţilor şi a altor naţii împreună locuitoare în ţările acelea […]. Iaşi, 30 ianuarie
1849“69.
Faţă de excesele vămii şi ale cenzurii s-au înregistrat numeroase proteste din partea celor care
comandaseră cărţi ori se abonaseră la anumite gazete, cu atât mai mult cu cât chiar şi publicaţiile
care nu ar fi ridicat nici un fel de probleme din punct de vedere politic erau respinse. De aceea
generalul Mavrocordat, comandantul armatei moldovene, s-a adresat Secretariatului de Stat, arătând
că „comanditirul trecătoarei Prisacăi […] cere deslegare dacă gazetele din Transilvania sunt oprite
sau slobode a intra în principat fiindcă mai multe feţe abonate la asemenea gazete s-au încercat a le
aduce pe la punctul Bicaz, însă comanditirul nu le-a învoit aceasta“.
Prozelitismul religios al bisericii apusene pare să fi produs mari nemulţumiri ortodocşilor, de
vreme ce chiar mitropolitul a adresat un protest domnitorului faţă de ineficienţa măsurilor de limitare
a circulaţiei cărţilor neaprobate: „Prea Înălţate Doamne, din luarea aminte ce am făcut, descoperind
că cărţile spre a să ţenzura se primesc după ce ele mai întâiu intru în ţară şi se împrăştie în toate
părţile, precum de pildă sunt şi aceste două de acum, Catehismul Creştinesc şi Calea Crucii sau
Ascultarea Sfintei Liturghii. Pentru care cu smerenie rog pe Înălţimea Voastră să binevoiţi a porunci,
ca nici decum să nu intre în ţară orice cărţi bisericeşti, pănă mai întâiu nu va avea deslegarea şi
învoirea Mitropoliei şi nici a se tipări aici în Moldova…“70.
Existenţa unei cenzuri religioase alături de cea oficială, de stat, este confirmată şi de prezenţa
unui cenzor specializat în scrierile în ebraică, M. Vitlimescu, justificată de existenţa unei comunităţi
evreieşti importante în Moldova şi de bogata ei activitate culturală şi religioasă (din cele zece librării
ieşene, patru vindeau carte creştină şi şase carte evreiască – 1847). Excesul de zel al cenzorului

31
Vitlimescu a provocat însă numeroase scandaluri, mai ales că o parte dintre victimele lui erau evrei
bogaţi şi, nu de puţine ori, susţinuţi de reprezentanţii Rusiei în capitala Moldovei. De altfel, printre
misiunile funcţionarilor consulatului rus se afla şi aceea de a colecta informaţii privind activitatea
editorială şi dramatică şi de a interveni ori de câte ori ar fi apărut referinţe critice la adresa lor şi a
intereselor Rusiei. În vara anului 1849, spre exemplu, după ce în vamă au ajuns coletele cu lucrarea
Album moldo-valaque, proprietate a boierului Sandu Miclescu, ruşii au decis, după ce au citit-o, să
fie interzisă, considerând-o „împotriva legiuitei orânduieli şi plină de exprimaţii oprite de încheierea
Ocârmuitorului Sfat al Moldovei din 20 dechembrie 1848“, altfel spus, nu respecta indicaţiile lor,
căci toate deciziile politice luate de Sfat erau inspirate de aceştia. Cum autorităţile moldovene ezitau
să confişte coletele, ruşii au început să someze Postelnicia, reamintindu-i că „Împărătescul Consul a
poftit pe cinstita Postelnicie să se ieie măsuri spre a se confiscui cărţile nelegiuit aduse de boierul
Sandu Miclesco“71.
Influenţa ruşilor în cenzura teatrală rezultă şi din refuzul cenzorului Baldovici de a aproba
piesele cu şi despre ruşi. Iată ce răspundea superiorului său, după verificarea listei cu piesele ce
urmau să se joace la Iaşi: „… Înfăţişîndu-mi-se spre ţenzurare piesele teatrale intitulate Madame
Peterhoff, Le secret de mon oncle, Le Violon de l’Opéra şi Aubigné, după cercetarea ce am făcut, cu
respect docladarisesc Dumisale Vel Postelnic că, după a mea părere, cea întâiu ca una ce priveşte pe
împărăteasca familie a Rusiei, nu se poate învoi a fi reprezentată pe ţena teatrului, iar celelalte trei
necuprinzând în sine nimic împotriva regulelor cenzurii, poate fi slobodă reprezentarea lor“ (1849).
Dar libertăţile pe care şi le luau actorii în timpul reprezentanţiilor, în sensul abaterii de la
textul cenzurat, apăruseră cu mult înainte de înăsprirea controlului asupra întregii vieţi culturale. În
anul 1846, secretarul statului, hatmanul Mavrocordat, se adresase domnitorului cerând măsuri ferme
şi numirea unui cenzor specializat în teatru: „deşi în cercetarea pieselor teatrelor ce se înfăţişează la
ţensură spre a primi învoirea de se reprezenta pe ţena teatrului, de către ţensură s’au păzit totdeauna
cea mai strictă îngrijire de a se mărgi rostirile şi întregul înţeles a unor asemene piese în îngrădirea
instrucţiunilor statornicite, totuşi, actorii au îndrăsnit de mai multe ori a-şi ierta de a rosti pe ţenă
cuvinte şi frazuri întregi şterse de către ţensură şi uneori au închipuit dela sine ziceri mai mult sau
mai puţin necuviincioase, desvinovăţindu-se apoi că caieturile rolurilor au fost neîndreptate şi
greşite. Spre a se stăvili dar pe viitorime asemenea abateri şi ca să nu mai poată avea actorii cuvânt
de îndreptare jos iscălitul socoteşte că ar fi nemerit toate rolurile să fie scrise şi împărţite actorilor de
către ţensură şi fiindcă spre aceasta este de trebuinţă a să rândui un înadins amploaiat cu o leafă de
una sută cinci zeci lei pe lună, plecat cer Înalta Voastră încuviinţare“72.
Cum în aceste condiţii puţine lucruri se mai puteau publica în gazete – „toată mişcarea
intelectuală fu suspendată în Valahia până la 10 septembrie 1854“ (M. Kogălniceanu) –, exilaţii au
căutat să menţină treaz spiritul românismului prin publicaţii noi. Aşa se face că în toamna anului
1851, la Paris a apărut revista Republica română, în care semnau C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, Cezar
Bolliac, Dumitru Brătianu, Gh. Creţeanu şi al cărei program era „d’a ridica o tribună după care fie
care Român să poată spune în toată libertatea ideilor şi credinţa sa“. În primul număr al Republicii a

32
apărut şi un emoţionant articol semnat de Rosetti în care se arăta: „Zece milioane de Români sunt în
temniţă. Puţin ne pasă dacă temniţa este mai mică sau mai mare, mai luminoasă sau mai întunecoasă
şi dacă vornicu temniţii se numeşte Nicolae, Abdul Megit, Franţ Iosif, Ghica, Ştirbei sau Ioanid.
Combatem principiile şi faptele, iar nu oamenii. Când omul are stăpân, care prin silă dispune de
libertatea, de munca, de starea şi onoarea sa […], când nu poate citi, scrie sau vorbi ceia ce-i zice
inima şi mintea sa că este bun, drept şi frumos, omul atunci este în robie şi’n temniţă“ 73. Din cauza
dificultăţilor materiale, cel de-al doilea număr al revistei a apărut abia peste doi ani, la Bruxelles. Tot
două apariţii a avut şi publicaţia Junimea română, tipărită la Paris, 1851, de un alt grup de
intelectuali.
De reţinut faptul că la 12 aprilie 1849, în Muntenia se aproba „Proiectul asupra cenzurii,
esaminat de Consiliul admnistrativ estraordinar“ (cu numărul 1.529), care prevedea măsuri drastice
contra celor care îndrăzneau să se abată de la regulile impuse. Documentul fusese semnat de
caimacanul Cantacuzino, la insistenţele generalului Duhamel, cel care „sili pe caimacan“, după cum
aprecia C.D. Aricescu74.
Între timp, şef al cenzurii moldovene a fost numit Gheorghe Asachi, adică „inspector al tuturor
tipăriturilor în limba română, ce se fac aici în ţară sau se introduc de peste marginea ei“, după cum
rezultă din decretul domnitorului Ghica, calitate în care a creat numeroase dificultăţi scriitorilor şi
jurnaliştilor ieşeni. Din fericire, unele dintre observaţiile sale, care ar fi împiedicat apariţia unor cărţi
ori gazete, nu erau acceptate de şeful său, postelnicul, care era însuşi fiul domnitorului. Una dintre
victimele lui Asachi a fost Dimitrie Bolintineanu. Romanul său, Manuel sau căderea şi înălţarea
omului prin femeie, a fost respins pentru motivul că autorul „expune un şir de evoluare a vieţii
sociale din Ţara Românească“. Alteori, ce trecea de cenzor nu ierta postelnicul, cum a fost cazul
studiului semnat de A. Vincler, Adaos pentru cultura pământului şi negoţ (1852), căruia i s-a interzis
difuzarea pentru că era „cu totul în contra regulelor ţensurii şi abătut de la buna cuviinţă“, mai exact,
pleda pentru utilizarea bălegarului în agricultură, printre altele…
În perioada evocată a continuat să se exercite un riguros control asupra tipăriturilor din partea
bisericii. Două dintre cărţile publicate de Prefectura Apostolică din Moldova, Calea Crucii şi
Catehismul Creştinesc, au generat violente proteste din partea mitropolitului pentru că aveau tipărită
menţiunea „Pentru sholerii (şcolarii – n. n.) din Prinţipatul Moldovei“ 75. Tirajele au stat sub
sechestru până când s-au smuls toate paginile cu menţiunea amintită şi au primit, în cele din urmă,
aprobarea de difuzare. Un alt autor, C. Ghenadie, a avut neinspirata iniţiativă de a publica într-un
tiraj de trei sute de exemplare volumul Cercări despre religie, învăţătură şi economie politică, text
reţinut de cenzură timp de cinci ani.
În anul 1852, Vasile Alecsandri obţinea aprobarea pentru tipărirea unei noi reviste, România
literară, „o publicaţie cu totul străină politicei“, după cum o numea editorul, dar care a fost
suprimată chiar de la primul număr. „Este adevărat că nenorocitul meu jurnal a fost desfiinţat pănă a
nu se naşte măcar, şi aceasta din mai multe pricini, unele mai dobitoceşti decât altele. Una din
rezoanele pentru care mi-au închis gazeta a fost articolul tău, Răzvan-Vodă, carele, fiindcă a fost

33
scris de tine, s-a socotit de către domnul Ştirbei ca un pamflet împotriva lui. Viţa ţigănească a acelui
nenorocit domn a atins ambiţia stăpănitorului Ţării Româneşti“, se confesa Alecsandri într-o
scrisoare adresată prietenului său, Nicolae Bălcescu. Peste trei ani România literară a reapărut,
pentru a fi din nou interzisă pentru un articol semnat de Nicolae Ionescu despre hotărârea
domnitorului de a-i elibera pe ţigani, în finalul căruia se putea citi: „Astăzi cade şi se desfiinţează
scalvia cea neagră; mâne caută să cadă şi să se desfiinţeze şirbia cea albă… căci altminteri cum vom
putea începe a fi o societate?“. Într-unul dintre numerele care au apărut în această perioadă a publicat
şi Kogălniceanu un articol reprezentativ pentru evoluţia presei româneşti, cu titlul „Jurnalismul
Românesc la 1855“, din care reproducem câteva fragmente: „Eliad la 1827 ceruse asemine voe de a
publica o foaie românească la Bucuresci, dar ocârmuirea de atunce nu-i încuviinţă cererea […]. În
cea de-a doua cercare fu mai norocit; la 1 april 1829 el publică întâiu număr al Curierului românesc.
[…] Aceste jurnale (Curierul şi Albina – n. n.) ieşite în timpul ocupaţiei rosiene şi sub cenzura
impusă pentru întâiaşi dată Principatelor prin ocârmuirea provizorie, fură însă o adevărată revoluţie
între români. […] Dar cenzura, plantă necunoascută în pământul românesc şi impusă prin ocârmuire
străină, din zi în zi se făcea mai aspră… În Ţara Românească, Eliad, având curagiul a ataca cenzura
în chiar persoana cenzorului, adresându-i în public şi prin tipar aceste cuvinte care în veci se vor
păstra în istoria presei noastre: Dar domnule! te pălmuiesc şi palma mi se sfinţeşte! (s. n.). Un jurnal
se oprea, sub alt titlu, ieşea şi mai zdravăn şi mai energic decât cel oprit. Propăşirea închisă, în locu-
i se ivi la Bucureşti Magazinul istoric pentru Dacia (sub redacţia) lui Nicolae Bălcescu şi aceea ce
Magazinul nu putea publica, se reproducea în Gazeta de Transilvania, care sub redacţia capitală şi
naţională a lui Bariţiu până la 1847, a fost neobositul campion al dreptăţilor Principatelor
Româneşti“76.
O dată cu revenirea la conducerea Principatului moldovean, Grigore Ghica a iniţiat o serie de
măsuri prin care urmărea detensionarea vieţii politice şi reglementarea activităţii jurnalistice. Ofisul
domnesc pe care l-a semnat la 29 ianuarie (5 februarie) 1856 este relevant pentru noua sa atitudine
faţă de presă: „Libertatea presei fiind singurul mijloc de a forma opinia publică, mai ales în Ţara
Noastră, care este pe calea progresului şi calea de a informa adeseori pe Guvern despre trebuinţele
naţiei, am găsit de credinţă a trage serioasă luare aminte Consiliului Nostru Administrativ, asupra
acestui obiect de toată însemnătatea pentru ţara Noastră, şi a-l însărcina să redigeze în această
privinţă un proiect complect. […] Consiliul […] nu va pierde din vedere, întru pregătirea acestei
lucrări, că dacă libertatea nemărginită a presei înfăţişează adeseori cele mai mari primejdii, rătăcind
şi corupând opinia publică într-un grad încât să ajungă a pierde societăţile cele mai solid întemeiate,
aruncându-le în tulburări şi anarhie, din contră, înţelept limitată, ea se face folositoare oricărei
societăţi, o măresc şi o înalţă în curând până la poziţia naţiilor celor mai luminate. Ordonăm ca ofisul
de faţă să fie publicat“77.
În urma acestei intervenţii a fost concepută, dezbătută, votată şi publicată o lege a presei care
liberaliza într-o anumită măsură activitatea editorială. Legea lui Ghica (1856) poate fi considerată
drept prima lege a presei româneşti şi cuprinde, ca şi reglementările similare din alte state europene,

34
o serie de interdicţii de publicare. Între acestea se aflau defăimarea şefului statului, a clerului
pământean sau străin şi atacarea demnităţilor lor, atacarea onoarei şi demnităţii suveranilor străini şi
a reprezentanţilor lor, provocarea la arme, la intervenţii străine, nesupunerea faţă de lege, provocarea
la răsturnarea aşezămintelor fundamentale ale ţării şi a principiului proprietăţii, ura şi dispreţul faţă
de ocârmuire, ceea ce nu însemna că nu puteau fi criticate actele ministeriale şi altele.
Între elementele de noutate pe care le aducea această lege amintim şi faptul că de aici înainte
cărţile religioase erau supuse controlului autorităţii religioase a religiei respective şi reglementarea
dreptului la răspuns pentru cei lezaţi prin articole de presă. „Capul I“ al legii stipula că „Cenzura se
desfiinţează (art. 26). Liber va fi oricine să-şi exprime ideile prin organul presei, păzind regulele
statornicite prin acest aşezământ (art. 27)“, iar articolul următor preciza tipurile de publicaţii: „a)
jurnale politice; b) foi periodice, literare, ştiinţifice, comerciale, industriale; c) cărţile de orice fel; d)
afişe şi deosebite înştiinţări“.
Singurele „organe ale publicităţii“ pentru care legea prevedea o cauţiune de 5.000 de lei erau
cele politice, de altfel singurele care aveau permisiunea de a publica articole politice.
Cu toate că legea a fost primită cu un justificat optimism de către jurnalişti şi scriitori, bucuria
nu le-a fost de lungă durată pentru că Poarta a protestat violent faţă de aceste libertăţi. După numai
trei luni de la promulgare, domnitorul a fost obligat să anuleze documentul şi să recomande
revenirea la regimul anterior de cenzură. La 29 august 1856, redacţiile au primit un comunicat din
partea Secretariatului de Stat în care se arăta că la insistenţele reprezentantului Porţii, „se suspendă
legiuirea actuală a presei“ şi „se restatorniceşte cenzura după Domnescul Ofis din 1848, No. 93“.
Prin acelaşi document erau făcuţi cunoscuţi şi noii cenzori: vornicul Costache Negruzzi, vechea
victimă a cenzurii şi postelnicul G. Asachi.
În aceste împrejurări, „jurnalu politicu, literaru şi comercialu“ numit Steoa Dunării, pe care
Kogălniceanu îl fondase la Iaşi încă din anul 1855, a fost interzis de cenzură până în anul 1858. Într-
unul dintre articolele publicate, editorul evoca perioada benefică pentru presă: „Mulţămită
guvernului interimar care, recunoscând principiul că toate legiuirile făcute de guvernele regulate ale
ţării erau în vigoare, Steoa Dunărei şi Zimbrul şi Vulturul au putut, acum două luni, apărea iară pe
orizontul publicităţei sub scutul legei presei“ 78. Suplimentul unionist al jurnalului, L’Etoile du
Danube a fost şi el suprimat de cenzură, ceea ce l-a determinat pe Kogălniceanu să-l editeze la
Bruxelles (decembrie 1856–mai 1858).
În Muntenia, prin decizia căimăcăniei nr. 364/1857 a fost suprimat Timpulu – jurnalu
politicu-comercialu, fondat la Bucureşti, pentru că reprodusese un articol din ziarul L’Estafette care
dovedea lipsă de respect faţă de puterea suzerană; Timpul şi-a continuat programul după o lună de
interdicţie, sub titlul Secolul. Tot atunci a fost suprimat şi jurnalul unionist România pentru faptul de
a fi reprodus un articol din Daily News cu titlul „Presa străină despre Principate“.
Unul dintre cei care crezuseră într-o oarecare liberalizare a activităţii editoriale a fost C.D.
Aricescu. La 1856 el semna un contract de colaborare cu Gr. Bossueceanu, directorul ziarului
Timpul, dar ajungând la cenzură cu primele articole („doi articoli“) oferite spre publicare – „Presa“ şi

35
„Luxul şi jocul de cărţi“, „cenzura-i forfecă pe amândoi atât de rău, încât era imposibil a-i publica în
starea aceasta. Profitai atunci d-această ocaziune şi mă dusei cu articolii şi cu contractul redacţiunii
Timpului la prinţul caimacan, plângându-mă contra cenzorului Lorenţie…“, unde Aricescu a spus:
„Sub Măria Ta, în care ţara a pus speranţele sale, sunt espus a muri de foame, fiindcă altă meserie nu
ştiu. Censorul omoară singura mea industrie, şi fără cuvânt (fără motiv – n. n.), cum crez că M.V. v-
aţi încredinţat. Când se va libera presa într-o zi şi vor vedea românii aceşti doi articoli mutilaţi de
foarfeca cenzurii sub guvernul Măriei Voastre, se vor întrista tare". Caimacanul a promis că cenzura
nu va mai fi la fel de severă, însă păţaniile lui Aricescu au continuat atât cu articolele, cât şi cu
cărţile sale cenzurate79.
Fără a stabili o ierarhie, trebuie să remarcăm activitatea publicistică a lui C.A. Rosetti, poate
cel mai mare luptător pentru libertatea presei pe care l-au avut românii. În anul 1857, Rosetti a iniţiat
ziarul Românul – politicu, comercial, literar, în paginile căruia a publicat numeroase articole critice
la adresa puterii politice. Dacă în anul 1858 a primit avertismente dure în legătură cu orientarea
publicaţiei sale, în toamna anului următor ziarul a fost suprimat „pentru violenţa articolelor sale,
violenţă incompatibilă cu demnitatea sa şi cu menţinerea ordinei publice“. După ce a reapărut pentru
o scurtă perioadă, ziarul a fost din nou suspendat pentru zece zile pentru că avea „articole
tendenţioase şi inexacte“, iar în iulie 1864, datorită „neîmpăcatului resbel ce declarase guvernului şi
pentru violenţa articolelor sale“, Românul a fost suspendat definitiv.
Câteva informaţii valoroase aflăm din nr. 3/1859, în care G. Sion făcea o succintă privire a
presei din Moldova sub titlul „Fisiologia alegerilor din Moldova“: „Sub regimul liberal al presei,
fiecare partid îşi înfiinţă organul său. Partidul naţional avu de-odată trei ziare: Steoa Dunărei,
România, Zimbrul şi Vulturul. Partidul Gregorian – Constituţionalul. Partidul Mihăilean, mai întâi
păcătoasa Gazetă de Moldavia, iar pe urmă Patria sub direcţia celui întâiu stegar al separatismului.
Pe cât este de dureros a şti că există o censură care împiedică libera manifestare a cugetului omului,
pe atâta este de dureros a vedea licenţa la care partidele au adus pe aceste organe“.
Tot în Românul, Rosetti a publicat şi un articol preluat din presa franceză, ca o confirmare a
crezului său: „Ziarul Débats zice în numărul său din urmă că: Organele opiniei publice nu trebuie să
piarză din vedere că sunt răspunzătoare nu numai de ceea ce zic, ci şi de aceea ce fac, şi că
răspunderea tăcerii, când ar fi folositor şi prin putinţă a o rupe, este cea mai grea de îndurat“
(ianuarie 1859).
Programul iniţiat în Românul a fost continuat de Rosetti în noua sa publicaţie, cotidianul
politic Libertatea, care după 11 zile a fost suspendat pentru articole „ce cuprindu spirit de ură şi
resbel contra noii ordine de lucruri“ (1864). În anul următor a reuşit să editeze un nou cotidian,
Conştiinţa naţională, în care scria: „cându amu începutu publicarea Românului, Presa la noi era
suptu censură. Nu se putea publica unu singuru cuventu ce guvernului l’ar fi credutu superătoriu“ 80.
Peste numai o lună îşi înceta apariţia şi Conştiinţa.

36
 Condamnând luptele politice şi înverşunarea unor jurnalişti, secretatul statului, în acelaşi timp
şi responsabil cu cenzura, C.N. Brăiloiu, nota în Anunţătorul Român (nr. 100/20 decembrie 1858,
Bucureşti):
„Subiscălitul, dela intrarea sa în funcţia ce ocupă, a voit a stărni scandalul ce a oferit presa, în
curs de duoi ani trecuţi, prin violenţa limbajului şi prin tendinţa de a învrăjbi toate clasele
societăţii, şi a impus jurnaliştilor condiţia de a fi moderaţi şi a se ţine în hotarele cuviinţei în
polemica lor. Sub această condiţie s-a deschis jurnalelor o carieră mai largă de discuţie, şi
fiecare poate mărturisi că jurnalistul se bucură astăzi de libertate de cuvânt mai mare decât
aceea de care s-a bucurat mai înainte, fiindcă nu s-a poprit de a discuta chiar actele guvernului,
lucru cu totul nou sub regimul censurei…“

Cât de mare era „libertatea de cuvânt mai mare“ pe care o invoca înaltul funcţionar rezultă din
documentul de mai jos, pe care îl reproducem integral.

„Secretariatul de Stat al Valahiei. Spre ştiinţa obştească se publică regulele asupra censurii
cele în fiinţă de mai mulţi ani (s. n.) 20 decembrie 1858, Bucureşti.
Reguli asupra presei
Art. 1. Nici un jurnal sau scriere periodică ce ar trata despre materii politice sau despre
economie socială, şi ar eşi sau regulat şi la zi hotărâtă, sau prin livrezoane şi neregulat, nu se va
putea fonda sau publica, fără mai întâiu să aibă autorizaţia guvernului. Autorizaţia guvernului
va fi asemenea neapărată a se da pentru toate schimbările ce se vor face în personalul
geranţilor, redactorilor de căpetenie sau proprietarilor de jurnal.
Art. 2. Proprietarii sau giranţii lor ai oricărui jurnal sau scriere periodică sunt datori a face o
asigurare, prin depunere în casa Statului de o sumă de galbeni patru sute, spre o chezăşuire de
paza regulelor, sau la din potrivă întâmplare, spre a fi această sumă ca un acont pentru
despăgubirea abonaţilor şi osândă pentru abatere.
Art. 3. Tot gerantul sau proprietarul va fi dator a publica în cea dintâiu pagină a jurnalului
articolele oficiale, relaţiile şi alte acte ce i s-ar da de autoritate.
Art. 4. Tot redactorul de jurnal este dator înainte de a publica foaia, a supune censurei
corectura tipărită, iar nu manuscripte, spre a dobândi cuvenita voie prin luare de imprimatur.
Numai în urma îndeplinirei sus ziselor formalităţi, tipograful va putea proceda la tragerea
foaiei. După aceea va depune la Secretariat două exemplare, mai nainte de a le împărţi. Jurnalul
ce se va tipări în urma imprimaturului dat de censură, va fi totdeauna revestit cu subt-
însemnătura redactorului care îşi va da titlul de respunzetor. Asemenea se va sub-iscăli fieşcare
articol al foaiei, de cel ce-l va fi redijat.
Art. 5. Tipograful va fi dator a nu tipări pasajele sau articolele ce vor fi şterse de censură; căci
altfel i se va închide tipografia şi gerantului i se va opri publicarea jurnalului.

37
 Art. 6. Oricine va voi să scoată vreun jurnal sau foae prin capitalele de judeţe, pe unde se află
tipografie, este dator a se supune la toate regulele şi îndatoririle de mai sus zise, adresându-se,
pentru censurarea foaei sau jurnalului său, către însuşi cârmuitorul judeţului în personal, care la
întâmplări de nedumerire, se va adresa cu cerere de deslegare către censura centrală.
Art. 7. Supuşii străini, fără excepţie, care vor voi să publice vreun jurnal sau vreo scriere
periodică, volnici vor fi a o face, însă numai după ce vor aduce chezăşuire formală, adeverită
de consulatul protecţiunii lor, cu îndatorire de a se supune întru toate la regulile censurei locale,
şi cu condiţie că, asupra acestei măsuri, vor depinde exclusiv de guvernul ţărei, fără a-şi păstra
dreptul de a chiema, în orice împrejurare de această natură, mijlocirea protecţiei lor.
Art. 8. Proprietarii de jurnale şi geranţii lor, urmează a avea legiuita vârstă, căci fără aceasta
nu li se va putea da voe.
Aceste reguli vor presida, deocamdată la publicaţia jurnalelor sau a scrierilor periodice, şi
celor ce vor urma împotrivă, li se va suprima jurnalul, supuindu-se şi la osânda ce-şi vor
trage“81.

Documentul ar putea lăsa de înţeles că principatul muntean se confrunta cu serioase probleme din
partea editorilor, de vreme ce şefii administraţiilor judeţene erau cenzorii principali, numai că
lucrurile erau doar în parte aşa. Dacă ne gândim la puţinătatea tiparniţelor – „în totă România de
dincolo de Milcov (adecă în Muntenia) nu se află mai mult de şapte tipografii, în cari numai una în
provincie, iar celelalte în Bucureşti“ –, înţelegem că volumul de tipărituri nu putea fi aşa de mare
încât să justifice măsuri speciale de control „pentru tipărirea indicelui comunilor din Principatul
Munteniei, după neîntreruptă stăruinţă, de abia s-a tipărit în şepte luni!“ 82.
După unirea celor două principate şi alegerea lui Al. I. Cuza ca domn a urmat o perioadă de
reforme profunde în toate domeniile vieţii economice, sociale, culturale, în cadrul cărora presa a
dobândit o mai mare libertate de mişcare (1859). Practic, prevederile legii presei din Moldova
(Legea lui Ghica, din anul 1856) se extind la nivelul Munteniei, ceea ce presupune abandonarea
cenzurii (articolele 26 şi 27).
Totuşi, în toamna anului 1859, secretarul de stat îl avertiza pe domnitor că ar fi oportun să se
ia măsuri de limitare a libertăţii presei, „dupe neapărata simţită trebuinţă de a se pune sfârşit
necuviinţelor isvorâte din licenţa în care a ajuns unele foi periodice ce ies în Capitală“. În expunerea
de motive, înaltul funcţionar arăta: „Văzând că împotriva obligaţiei morale luată de corpurile
jurnaliştilor, şi după un timp de încercare de nouă luni aproape, în care jurnalele române s-au bucurat
de cea mai deplină libertate, acesta n-a produs, mai cu seamă, decât tristul rezultat al provocării la
tulburări, al atacurilor personale […] încât organele de publicitate, a căror cea mai sfântă misie este
aceea de a forma şi lumina opinia publică prin întreţinerea unei nepărtinitoare lupte de idei, însuşi
discuţia actelor guvernului nefiindu-le poprită, aceste organe ale publicităţii s-au văzut degradându-
se până la rolul înjositor de instrumente ale împismuirilor meschine, ale răzbunărilor personale,
considerându-le autoare de instigaţii antinaţionale“83.

38
 Faţă de situaţia evocată se cereau măsuri ferme, inclusiv suspendarea ziarelor, fără preaviz,
„ca măsură de securitate publică“. Este drept că cele mai multe publicaţii iniţiaseră polemici
violente, provocate de opţiuni politice diverse, interese de grup şi altele.
La 4 octombrie 1859, Cuza a semnat o ordonanţă prin care redacţiile erau avertizate că ziarele
pot fi interzise dacă vor mai ataca nejustificat conducerea statului (domnitorul şi membrii guvernului
) şi se reinstituiau autorizaţiile prealabile şi cauţiunile (5.000 de lei) 84. Urmare a noilor reglementări,
unul dintre cei mai activi gazetari şi scriitori ai vremii, C.D. Aricescu, avea să fie condamnat la cinci
luni de închisoare corecţională şi amendă de 500 lei, sub acuzaţia de a se fi opus sistemului de
subordonare din armată, datorită foii volante pe care o răspândise la 1862 (pe care au primit-o toţi
abonaţii ziarului Românul) unde publicare versul „S-a luminat soldatul; el azi e cetăţean / iar nu
maşina oarbă a crudului tiran“, inspirat fiind de o revoltă din Atena. Aricescu mai fusese întemniţat
la Snagov, timp de zece luni, în perioada 1848 – 1849, pentru activităţi revoluţionare 85.
În Transilvania, presa continua să fie supusă legii ungare (a XVII-a) din anul 1848, iar
prudenţa autorităţilor faţă de activitatea editorială a românilor a sporit o dată cu creşterea numărului
publicaţiilor din principate, care promovau ideea unităţii tuturor românilor. În anul 1852,
mitropolitul Andrei Şaguna solicita „supremului oficiu poliţienesc“ şi guvernatorului Ardealului,
Carol de Schwarzenberg, permisiunea de a edita periodicul Telegraful Român. Cererea a primit un
răspuns afirmativ, dar condiţionat de o relaţie contractuală prin care mitropolitul se obligă să
cenzureze publicaţia (condusă de Aron Florian) „cel puţin cu o oră înainte de publicare spre vedere
şi aprobare, iar articolii mai momentoşi ni-i va comunica înainte de tipărire, înţelegându-se de sine,
că la întâmplare, când vre-un număr nu va fi dobândit aprobarea mea (a mitropolitului – n. n.) acela
nu se va publica“86. Cât priveşte circulaţia publicaţiilor româneşti din principate, numai în perioada
1820-1903 autorităţile au interzis peste cincizeci de titluri fie ca difuzare, fie ca tranzitare, prin poştă,
spre alte ţări. Aşa se face că redacţiile s-au văzut nevoite să schimbe titlurile publicaţiilor care
fuseseră puse la index, conţinutul rămânând identic, pentru a înşela cenzura maghiară. Prezentăm,
spre ilustrare, o parte dintre aceste publicaţii.87
----------------------------------------------------------------------------------
Anul Titlul, anul şi locul apariţie Titlul sub care a intrat în
interdicţiei Transilvania şi anii
-----------------------------------------------------------------------------------------
1857 Albumul litterariu, 1856, Bucureşti (interzis)
1860 Românul, 1857, Bucureşti Unul pentru altul, 1857
1868 Perseverenţa, 1867, Bucureşti Libertatea, 1869
1877 România liberă, 1877, Bucureşti Alegătorul, 1880-1882
Foaia literară, 1888
Voinţa, 1884–1885
1880 Curierul. Foaia intereselor generale, (interzis)
1873, Iaşi

39
 Ortodoxul, foaie ecleziastică, (interzis)
1880, Bucureşti
1882 Resboiul, 1887, Bucureşti, (interzis)
1883 Contemporanul, 1881, Iaşi (interzis)
Telegraphul de Bucuresci, 1871 Poporul român, 1883
1884 Semnalul, 1884, Ploieşti (interzis)
Poporul, 1871, Bucureşti (interzis)
Voinţa Naţională, 1884, Bucureşti Noua Gazetă, 1890
1885 Literatorul, 1880, Bucureşti (interzis)
Democratulu, 1873, Ploeişti (interzis)
L’Orient, 1877, Bucureşti (interzis)
Revista Societăţii „Tinerimea Română“, 1882, Bucureşti (interzis)
Resinariul, 1885, Bucureşti (interzis)
Unitatea Naţională, 1884, Bucureşti (interzis)
Drepturile omului, 1885, Bucureşti (interzis)
1887 Unirea, 1887, Bucureşti (interzis)
1888 Gazeta Săteanului, 1884, Râmnicu Sărat (interzis)
1891 România, 1884, Bucureşti (interzis)
Constituţionalul, 1889, Bucureşti Gazeta Nouă, 1890
1891 Lupta, 1884, Iaşi Ecoul, 1891;
Vocea, 1892
Dacia, 1892, Galaţi (interzis)
Lumina pentru toţi, 1885, Bucureşti (interzis)
1893 Adevărul, 1888, Bucureşti Frăţia, 1883
1894 Ţara, 1893, Bucureşti (interzis)
Luceafărul, 1884, Focşani (interzis)
Lumea ilustrată, 1894, Bucureşti (interzis)
Universul literar, 1888, Bucureşti (interzis)
Universul, 1884, Bucureşti (interzis)
Apărarea, 1894, Brăila (interzis)
La Patrie, 1812, Bucureşti (interzis)
Revista Poporului, 1888, Bucureşti (interzis)
-------------------------------------------------------------------------------------------

Au mai fost interzise titlurile Gazeta Poporului, Gazeta Mehedinţiului, Jos Mileniul, Liga
română (1896), Epoca, Revoluţia socială, Ordinea, Opinia (1898) şi altele. Precizăm că acele
publicaţii care şi-au schimbat denumirea pentru a ajunge, totuşi, la cititori au fost la rândul lor
interzise de cenzură în momentul în care s-a aflat acest lucru.

40
 Pentru a întregi tabloul presei româneşti ardelene, în special al regimului presei, vom arăta
câteva situaţii semnificative pentru atitudinea autorităţilor faţă de libertăţile permise majorităţii
populaţiei, formată din români.
În anul 1868, profesorul şi ziaristul Ioan Poruţiu fonda, la Pesta, publicaţia Federaţiunea, în
jurul căreia s-au adunat personalităţi importante ale vieţii culturale româneşti, între care Iosif
Vulcan, N. Densuşianu, M. Eminescu, G. Bariţiu şi alţii. Prin programul său, Federaţiunea milita
pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale a românilor, ceea ce i-a atras mânia autorităţilor. La
începutul anului următor, Al. Roman era condamnat la un an de temniţă şi amendă de 500 de florini,
iar I. Poruţiu la şase luni de temniţă şi 250 de florini amendă. Acesta a fost începutul măsurilor
represive administrate redactorilor, care s-au încheiat cu suspendarea publicaţiei în anul 1876.
La Viena, familia bănăţeană Mocioni a fondat gazeta Albina (1866) în paginile căreia era
condamnată politica de asuprire a naţionalităţilor din Imperiul austro-ungar. După ce i s-a interzis
difuzarea în Ungaria, gazeta a fost suspendată 88. La Sibiu, I.A. Lapedatu, Visarion Roman şi Iosif
Popescu au iniţiat o nouă revistă, Albina Daciei, numai că „înaltul ministru regal ungar de interne,
prin ordinul său de la 5 august 1877, nr. 2523, ne-a interzis folosirea cuvântului Dacia“ 89, după cum
notau editorii, motiv pentru care s-a continuat apariţia cu titlul Albina Carpaţilor. Dacia însemna
unitate românească.
În anul 1881, procurorul regal din Târgu Mureş îl informa pe primul ministru T. Kálmán de
situaţia creată din cauza gazetei unioniste Cocoşul Roşu, editată la Braşov de Iosif Puşcariu, care „s-
a făcut ecoul atentatelor de la Sankt-Petersburg şi al ridicării României la rangul de regat“ 90, dar care
se arăta şi destul de critică faţă de politica oficială pentru minorităţile din imperiu. Gazeta a fost
interzisă în urma unui proces ţinut la Braşov, iar editorul amendat.
O situaţie cu totul specială s-a înregistrat în cazul revistei Tribuna de la Sibiu, ai cărei
redactori şi colaboratori au fost condamnaţi între anii 1893–1903 la 17 ani temniţă şi amendaţi cu
40.656 de coroane. În legătură cu pedepsele date de instanţe conducătorilor politici ai românilor
ardeleni, ziarul arădean Die Freheit in Ungarn arăta că acestea au însumat, în perioada 1906–1908,
124 ani de închisoare şi 200.000 de coroane amenzi, între ei aflându-se şi gazetari. Numai Curtea de
la Cluj a judecat între anii 1885–1894 peste 50 de procese de presă, prin care au fost condamnate în
jur de 500 de persoane la 50 ani închisoare şi 10.000 de florini amenzi91.
Toate acestea l-au determinat pe Georges Clémenceanu să publice în ziarul său, La Justice (12
mai 1894) un articol în care arăta: „Libertatea presei (în Ungaria) este absolut iluzorie. Într-un singur
an au fost intentate 19 procese de presă ziarului Tribuna, ziar românesc, care apare la Sibiu. Trei
dintre redactorii ziarului s-au văzut condamnaţi la un total de 8 ani închisoare. Va conveni fiecare că
tabloul este destul de întunecos“92.
Situaţia presei româneşti a făcut obiectul unui capitol important din memoriul pe care românii
l-au transmis împăratului Franz Iosif I la 26 martie 1892: „… Prin această lege (a presei – n. n.)
guvernul a dat procurorilor putere discreţionară de a urmări fără nici un risc presa română şi de a
reprima orişice exprimare a convingerile neîmpărtăşite de guvern […]. Pe când dar în tot decursul

41
celor 25 de ani de guvernare constituţională un singur ziar politic maghiar n-a fost tras la răspundere
pentru combaterea guvernului ori pentru tulburarea bunei înţelegeri pentru popoarele conlocuitoare,
deşi ziarele maghiare sunt zilnic pline de cele mai violente atacuri, ziarele române în tot decursul
aceluiaşi timp au fost mereu trase înaintea juriului, care n-a lipsit a pronunţa verdictul de
condamnare. Astfel, ziarele româneşti Federaţiunea, Albina, Observatorul, Gazeta de Transilvania,
Tribuna, Rumänische Revue au fost trase la judecată şi condamnate fie pentru că au aprobat
proceduri ilegale, fie pentru că au reprodus şi combătut articole nepatriotice din ziare maghiare […].
Într-un singur an, 1888, s-au petrecut 7 deosebite procese contra ziarelor române, şi autorii ori
redactorii au fost osândiţi la pedepse grele, pentru că au avut curajul civic de a exprima convingerile
românilor în ceea ce priveşte grava situaţiune a ţării. Pentru reproducerea şi dezaprobarea unui
articol, prin care un ziar maghiar propaga cultul Kossuth-ist, un redactor al Tribunei a fost
condamnat la un an de zile închisoare şi ziarul la amendă grea […]. În anul 1890 a urmat o nouă
serie de procese de presă, pornite contra ziarelor române. De astă dată mai mulţi ziarişti români au
fost condamnaţi, între care un corespondent al Tribunei chiar la închisoare de un an şi jumătate,
pentru că a dezaprobat cultul Kossuth-ist al ziarelor maghiare. Şi la nici o ocaziune nu s-a
manifestat, ca în alte procese de presă tendinţa de a preface statul poliglot ungar într-unul naţional
maghiar. Procurorii regeşti, chemaţi a interveni pentru respectarea legilor, nu s-au sfiit a cere ca
juraţii să nu-şi formeze convingerile după cele zise în articolii încriminaţi, ci să citească printre
rânduri, ori să nu judece, conform dreptăţii şi după legile în vigoare, ci potrivit sentimentelor lor de
adevăraţi maghiari…“93.
După procesele petiţionarilor şi condamnarea acestora la o pedeapsă totală de 29 de ani şi 4
luni, alte 14 persoane au fost condamnate pentru instigare prin răspândirea textului memorandumului
(1894). O altă provincie cu „probleme“ era Dobrogea. La Tulcea, de exemplu, situaţia presei
devenea din ce în ce mai nesigură, din cauza ordonanţei prefectului Stătescu, nr. 4292 din 10 august
1888: „Noi, prefectul districtului Tulcea, pentru motive de ordine publică, în virtutea art. 29 din
Legea organizării Dobrogei, dispunem ca de la publicarea acesteia, toţi propritareii de tipografii din
acest district să nu mai imprime nici un jurnal sau broşură care să aibă un caracter de politică
militantă ori injurii mai înainte de a mi le presenta asemenea scrieri spre cercetare. Prin această
disposiţiune însă nu se esclude dreptul de a imprima denunţuri de abuzuri când ele vor fi semnate de
autor şi va declara că ia răspundere. Contravenientului i se va aplica măsura de închidere a
stabilimentului“. Din Bucureşti, amintim păţaniile lui Cezar Bolliac, cel care era condamnat la 8 luni
închisoare şi o amendă de 1.500 lei din cauza articolului „Mânăstirile zise închinate“, publicat în
Buciumul (1863). După interzicerea Buciumului, Bolliac va edita Trompeta Carpaţilor, însă nu
multă vreme, pentru că ajunge din nou în instanţă „pentru mai mulţi articuli neiscăliţi de nimeni.
Conţinutul acestor articuli denunţă fapte cari trebuiesc urmărite de parchet“ 94 (în fapt, o campanie
privind secularizarea averilor mănăstireşti). Mărturii valoroase despre situaţia românilor ardeleni ne-
a lăsat Ion Bozdog, după descoperirile făcute într-o arhivă secretă din Braşov. Între documentele
găsite se află şi unul referitor la anul 1895, când prefectul braşovean primea un raport din care

42
rezulta că „postul de jandarmi din Vulcani a confiscat din casa văduvei Ioana Dihoiu din Râşnov un
calendar românesc imprimat la Tip. I.V. Socecu din Bucureşti, care cuprinde fotografiile clare ale
agitatorilor memorandişti cu inscripţia «condamnaţii în procesul Memorandului». Fiindcă astfel de
calendare pot fi uşor întrebuinţate spre scopuri de agitaţie contra statului […], mai ales că toţi
condamnaţii sunt reprezentaţi ca martiri ai naţiunii române, am aflat de bine să ordon autorităţilor
comunale să caute astfel de calendare, cum şi alte scrieri ce nu pot fi permise…“ 95. Din cercetările
făcute a rezultat că mai existau şi alţi posesori de calendare de acel tip (5), care au fost confiscate şi
trimise Parchetului Braşov.
La fel de periculoase, prin urmare interzise, s-au dovedit a fi cărţile aduse de la Bucureşti,
între care se aflau şi broşuri cu cuvântările lui I. Brătianu, litografiile şi scrisorile preşedintelui Ligii
Culturale, V. Ureche, care conţineau simboluri istorice (chipurile lui Traian şi Decebal, lupoaica cu
Romulus şi Remus), pachetele de ţigări care aveau imprimat chipul lui Al.I. Cuza şi altele.
Urmărirea ziariştilor din România care se deplasau în Transilvania, ca şi a membrilor Ligii
Culturale era coordonată de însuşi primul ministru, baronul Bánffy, din ordinul căruia fiecare prim-
pretor avea fotografii cu cei suspecţi. În aceeaşi categorii erau incluşi preoţii şi dascălii, donatorii de
ajutoare băneşti, dar şi beneficiarii acestora.
În toamna anului 1895, prefectul de Braşov îi raporta lui Bánffy despre arestarea redactorului
dr. Aurel Mureşianu de la Gazeta Transilvaniei, membru al Ligii Culturale din Bucureşti, datorită
unui articol: „am dispus să fie ascultat imediat privitor la cele cuprinse în el […]; numai aşa cred că
voiu putea sugruma cu efect mişcările naţionaliştilor de aici şi în special pe cea a Valahilor, dacă,
plecând de la această ocazie potrivită vom pedepsi exemplar nu numai elevii (acuzaţi de a fi cântat
cântece antimaghiare – n. n.), ci vom putea ajunge şi la frânarea presei valahe; aş găsi de necesar ca
zisa gazetă, pentru acest articol calomnios şi aţâţător, pe baza conţinutului procesului verbal, să fie
trasă la răspundere de către judecătoria penală a presei“ (documentul cu nr. 22/Res. 29 oct. 1895).
Îngrijorarea autorităţilor era cu atât mai mare, cu cât „la mişcările Românilor se mai adaugă şi cea a
Saşilor «verzi» şi a gazetei lor de partid Kronstädter Zeitung care este curierul şi organul oficial al
tuturor agitaţiilor antimaghiare şi contra statului…“96, după cum rezultă dintr-un alt raport oficial.
Revenind în Principatele Unite, constatăm că ordonanţa lui Cuza de limitare a libertăţii presei
îşi face efectul. Ziare ca Reforma, Apele furtunoase, Convenţiunea, Actualitatea şi altele au fost
interzise datorită atacurilor la adresa domnitorului ori a înalţilor funcţionari ai statului. Gazeta
umoristică Nichipercea, ca şi ziarul Românul au fost, de asemenea, suprimate din ordinul ministrului
de interne N. Kreţulescu, dar au reapărut după ce conducerea ministerului a fost preluată de Ion
Ghica, cel care va anula şi cauţiunea de 5.000 de lei97.
După ce Cuza a fost silit să abdice (februarie 1866), noul domnitor al României, Carol I, va
promulga noua Constituţie (iulie 1866) prin care se garantează libertatea presei:

Art. 24. Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile
lor prin graiu, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abusul acestor libertăţi în

43
 cazurile determinate prin codicele penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în
sine. Nici o lege excepţională nu se va putea înfiinţa în această materie. Nici cenzura, nici o altă
măsură preventivă pentru apariţia, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţii nu se va putea
înfiinţa. Nu este nevoie de autorizaţia prealabilă a unei autorităţi pentru apariţia oricărei
publicaţii. Nici o cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi.
Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicaţie nu va
putea fi suspendat sau suprimat […]. Arestul preventiv în materie de presă este interzis.

Conform documentului, delictele de presă urmau să fie judecate de un juriu, cu excepţia celor
comise contra regelui, familiei sale ori a suveranilor străini, când interveneau „tribunalele ordinare
după dreptul comun“98. Deşi, potrivit Constituţiei, presa nu putea fi suspendată sau suprimată,
rămâneau alte posibilităţi de a-i limita circulaţia, cum ar fi controlul poştal. Iată reacţia lui B.P.
Hasdeu faţă de acest tip de interdicţie: „…Pentru un publicist, d. Cociu, este cu mult mai pericolos
decât însuşi d. Kogălniceanu. […] D. Cociu (era directorul general al Oficiului Telegrafo – Poştal –
n. n.) e periculos pentru noi în însuşirea-i de Mercu, de divinitate a corespondenţei, de geniu bun sau
rău, de la a căruia graţie depinde, în modul cel mai absolut, ca ziarele de opoziţiune să ajugă la ţinta
lor, dacă nu totdauna, cel puţin, din când în când. Iată de ce noi ne-am ferit până acum a-l supăra
câtu-i negru sub unghie, înfiorându-ne cu groază de a nu atrage cumva asupra-ne măcar umbra urgiei
olimpiene. Coprinşi în această privinţă de un fel de teamă superstiţioasă, noi înghiţeam noduri în
tăcere, chiar atunci când ni se scria din Banat şi din Ardeal, bunăoară, cum că numărul 6 al ziarului
nostru nu s-a văzut pe acolo; chiar atunci, când ni s-a denunţat mai deunăzi la Tecuci, că numărul 27
lipseşte la vro cincisprezece abonaţi dintr-un singur district…“ 99. Un an mai târziu Hasdeu era
arestat: „Opt zile am fost azvârlit în grosul din Văcăreşti. Nu voi descrie aci modul ilegal cu care mi
s-a oferit temniţa printr-un simplu mandat de aducere. […] Procesul instrucţiunii arată clar şi
limpede, cum că singurul motiv al închiderii mele a fost dorinţa superioară de a desfiinţa prin
mijloace indirecte Columna lui Traian sau, cel puţin, de a o abate pe nesimţite din calea dreaptă prin
şicane şi prin intimidare. D. Lahovary a uitat că o puşcărie pentru un om politic, demn de a purta
acest nume, este întocmai ca o rană pentru un bun ostaş, o onoare mai mult şi o nouă
încurajare…“100. Potrivit cercetătorului I. Oprişan, arestarea lui Hasdeu era motivată de prietenia
acestuia cu Al. Candiano–Popescu, şeful „revoluţiei“ de la Ploieşti, o mişcare antidinastică evidentă.
Or Hasdeu, ca şi alţi apropiaţi ori presupuşi apropiaţi ai lui Candiano–Popescu erau contra dinastiei
străine în România.
În anul 1872, în urma unui proces de lezmajestate avea să fie sancţionată Gazeta de Bacău,
dar şi Adevărul; Alexandru Beldiman va fi judecat la Roman pentru articole apărute în numerele 1-4
din Adevărul (tipărit la Iaşi), care conţineau fraze de tipul „Domnitorul a umilit în afară ţara mai rău
decât în regimul domnilor vasali, când ea nu avea să-şi plece capul decât înaintea unui suzeran. […]
Măria Sa a nesocotit toate făgăduinţele şi şi-a călcat toate jurămintele. […] Iată punctele ce culege

44
un popor, care într-un moment de neiertată uşurinţă a mers până la a cerşi un principe în cazarmele
prusiene“101 şi altele. În cele din urmă, Beldiman va fi achitat.
Au fost frecvente situaţiile în care autorităţile locale interziceau publicaţiile ale căror
conţinuturi nu erau agreate, aşa cum a fost şi cazul articolului „Escursiuni în Teleorman“, publicat în
Telegraful (Bucureşti), articol care a declanşat furia prefectului C. Quintescu: „O mână misterioasă a
adunat din localurile publice ale urbei noastre toate esemplarele Telegrafului nr. 268 din 11 ianuarie
1873, în care se vede inserată o violentă critică la adresa prefectului de Teleorman“ 102 notau gazetarii
de la Teleormanul.
În baza noii legislaţii, unul dintre gazetarii pedepsiţi a fost A. Macedonski (3 luni de detenţie),
datorită unor versuri antidinastice publicate în revista umoristică Ghimpele (1875). De altfel,
proprietarul gazetei, Toma Stoenescu, a fost somat de câteva ori să-şi tempereze ziariştii, sub
ameninţarea cu suspendarea „sau de nu, să nu mai pomenească cuvintele Siarlă, Scarlat şi celelalte
cam de acelaşi calapod, sub cuvânt că se face alusiune la Domn“103.
În anii care au urmat, presa a cunoscut o importantă dezvoltare şi în acelaşi timp s-a organizat
un prim congres al presei române (1871). Cu toate acestea, abuzurile săvârşite de autorităţi nu au
încetat, motiv pentru care însuşi ministrul Justiţiei, E. Stătescu, a simţit nevoia de a reaminti
procurorilor prevederile Constituţiei, „să respecte presa şi să nu mai aresteze preventiv nici un
ziarist; se va părăsi cu totul sistemul arbitrar admis până ieri de a se închide preventiv ziariştii,
sistem care nu s-a putut introduce decât printr-o abuzivă interpretare a legii, dar încă veţi binevoi a
interzice formal orice urmărire directă din partea Parchetului contra ziarelor pentru delictele comise
contra guvernului sau a reprezentanţilor săi“104 (Românul, 13 octombrie 1876).
Locuitorii Basarabiei, s-a bucurat relativ târziu de „binefacerile publicităţii“. După ce, în anul
1830, autorităţile ruse au permis înfiinţarea unor gazete administrative (vedomosti) în mai multe
gubernii, administraţia de la Chişinău s-a crezut îndreptăţită să solicite autorităţii imperiale, la 1833,
editarea unei gazete de acest tip, însă a fost refuzată. Abia în iulie 1854 avea să apară Beasarabskie
Oblastnîie Vedomosti, singurul periodic din acest ţinut până în anul 1867 când, la Chişinău, a văzut
lumina tiparului Chişiniovskie Eparhialnîie Vedomosti (revistă eparhială)105.
Prima publicaţie particulară din Basarabia a aparţinut Elisavetei Sergheievna Solokova, soţia
unui înalt funcţionar, după ce a primit aprobarea Petersburgului (23 februarie 1889): cotidianul
social-politic şi literar Beasarabskii Vestnic, apărut între anii 1889-1897, sub cenzură rusă. În
privinţa circulaţiei publicaţiilor româneşti, reţinem ordinul adresat la 8 octombrie 1864 de
guvernatorul Basarabiei, Antonovici, comandanţilor militari din regiune, din care rezulta că ziarele
româneşti erau interzise, abonaţii urmând să primească doar acele exemplare care aveau acordul
cenzurii106. Aşa se face că, la solicitarea unui redactor ieşean, adresată guvernatorului, de a permite
„transportarea liberă“ a Curierului de Iaşi (1868), i s-a răspuns că, „având în vedere orientarea
duşmănoasă faţă de Rusia a presei româneşti în general, […] publicaţiile periodice din Principatele
Unite sunt interzise, după posibilităţi, în Basarabia“107.

45
 Ezitările administraţiei ruse de a acorda „slobozenie cuvântului şi tiparului“, ca şi alte măsuri
de control al tipăriturilor făceau parte din politica, mai largă, de rusificare a românilor basarabeni.
Semnificative în acest sens ni se par relatările apărute în presa din România despre de ceea ce se
întâmpla în „Basarabia rusească“.
„Libertatea presei constă în interzicerea completă şi fără nici o excepţie de a tipări ceva în
limba română. Nici o carte, nici o linie măcar în limba indigenă. Acestea sunt drepturile noastre“,
arăta corespondentul de la Chişinău al ziarului bucureştean Telegraful108 (nr. 2454, 6 iulie 1880, p.
2).
Într-un număr din toamna anului 1882 al aceluiaşi ziar se putea citi un articol cutremurător
despre interdicţia de a mai folosi limba maternă în instituţiile de învăţământ: „Limba română a fost
riguros oprită nu numai în sfera oficială a relaţiunilor profesorilor cu elevi, ci şi în intimitatea vieţii
şcolarilor. Bieţii copii! Abia aduşi de prin satele noastre au fost supuşi unor reguli barbare care îi
pedepsesc pentru orice cuvânt românesc întrebuinţat în convorbirile cu alţi tovarăşi“ 109.
Ulterior, presa a semnalat că, din ordinul unei înalte autorităţi, în principalele localităţi s-a luat
măsura sechestrării cărţilor trimise din ţară, a colecţiilor de ziare etc., astfel încât populaţia să fie
privată de orice legături culturale cu românii din Regat ori din Transilvania. Ziarul bucureştean
Românul semnala, în numărul său din 15 ianuarie 1884: „Ni se scrie din Chişinău că guvernul a dat
permisiunea dlui Drumaşcu de a edita un nou ziar: Mesagerul Basarabiei. Această permisiune
excepţională însă e legată de următoarele două condiţii: a) redactorul ziarului va fi numit de guvern
şi b) foaia în chestiune va fi cenzurată la Odessa“ 110, ceea ce era un mare pas spre libertatea presei,
dacă ţinem seama şi de faptul că şeful publicaţiei, Riabcik, era un angajat al poliţiei locale. Cât
priveşte cenzura teatrală, reţinem anul 1868 când, după căpătarea autorizaţiei imperiale, teatrul din
Iaşi a avut o stagiune la Chişinău: „La reprezentări, în sală, era nelipsit cenzorul guvernului, care,
având în mână libretul, observa să nu se spună cuvinte ce se suprimase de către censorul din St.
Petersburg. Era strict oprit a se vorbi de Ţar, de Domnii Moldovei, de Dumnezeu, de preoţi, de
cuvinte din Evanghelii şi mai ales de politică“ 111. Datorită agitaţiei socialiste, în anul 1881 au fost
luate măsuri excepţionale de supraveghere a populaţiei şi în special a presei, atâta câtă era, ceea ce l-
a determinat pe corespondentul Telegrafului să noteze: „Despotismul rus este consecvent; el nu
permite nimic; el interzice şi opreşte totul. Ce permite arbitrariul? Ce opreşte el? Nu se ştie! În deşert
cetăţeanul voieşte a cunoaşte limitele lui, căci el n-are“. Orice tipăritură românească a fost interzisă,
iar capturile de astfel de materiale au fost arse. Episcopul Hotinului, Pavel Lebedev, a dat ordin să
fie adunate din biserici toate cărţile de cult tipărite în limba română, care au constituit combustibil
pentru încălzirea reşedinţei sale în iarna anului 1880-1881. „Aflu acum cum nişte ordine serioase
sunt date, pentru ca la moşia d-lui Kogălniceanu, care se află la graniţa rusească, să nu se permită
libera trecere a locuitorilor atât în Basarabia, cât şi în România. Se zice că acolo s-au prins nişte cărţi
şi ziare revoluţionare“, nota corespondentul Telegrafului, la 14 aprilie 1884112.
În anul 1906, la Chişinău a apărut primul ziar editat în limba română (limba populaţiei
majoritare), Basarabia, ceea ce a constituit un mare eveniment, dacă ţinem seama de faptul că timp

46
de 37 de ani nici un text românesc nu mai apăruse acolo, însă după numai câteva luni redacţia a fost
chemată în instanţă pentru că ar fi comentat „într-un mod mincinos şi revoluţionar acţiunile
autorităţilor“ şi i-ar fi incitat pe ţărani la revoltă. Redactorul responsabil a primit o pedeapsă de o
lună închisoare şi amendă de 100 de ruble, dar ostilitatea puterii nu s-a oprit aici. După ce
învăţătorilor li s-a interzis să mai citească Basarabia, iar poliţia a confiscat exemplarele găsite prin
sate, publicaţia a fost suprimată la 4 martie 1907 113. În anul următor, cenzura a fost preluată, din
dispoziţia guvernatorului Basarabiei, de corespondentul agenţiei telegrafice din Sankt Petersburg, G.
Madan: „Încredinţăm înălţimii voastre, azi, cu drepturi de cenzor, examinarea tuturor publicaţiilor de
limbă română, tipărite atât peste hotare, cât şi pe loc şi aflate în vânzare în Rusia şi mai ales în
gubernia Basarabiei, propun să vă conduceţi de articolele în vigoare ale statului pentru cenzură şi
presă, precum şi alte legi corespunzătoare. Totodată consider să vă dau, în conformitate cu sfera
dumneavoastră de activitate, următoarele indicaţii. Întocmiţi lista tuturor cărţilor în limba română ce
conţin informaţii de orientare antirusă (ori editate în spirit antirus). E necesar să urmăriţi drumul şi
gradul de pătrundere şi răspândire a lor în gubernia Basarabia […]. Vă recomand să primiţi un
număr cât mai mare de ziare, reviste şi alte periodice, precum şi a cărţilor având un caracter politic,
tipărite în România, şi mai ales, a celor ce sunt vândute intens în Transilvania. Trebuie, de asemenea,
să adunaţi informaţii privind faptul cine dintre basarabeni primeşte astfel de publicaţii, unde se vând
mai bine, în care locuri, care pături, grupuri sociale […]. E necesar să stabiliţi dacă în Basarabia,
odată cu trecerea timpului, simpatiile faţă de România sunt în creştere sau în descreştere, dacă se
intensifică ori nu procesul de asimilare a populaţiei locale de către imperiu şi, în cazul când veţi
ajunge la concluzii negative, în acest sens, să clarificaţi cauzele cultural-istorice ale acestui
fenomen“114. Documentul „absolut secret“, aflat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova (fond. 2,
inv. 1, dosar 9263, fila 16), nu lasă nici un dubiu asupra nelegitimităţii menţinerii Basarabiei în
imperiul rus, asupra politicii permanente de rustificare, de rupere de marea familie a românilor din
care, natural, făceau parte şi basarabenii. Că aşa a fost o confirmă şi răspunsul guvernatorului
Basarabiei, după ce fuseseră cenzurate 23 de colete cu cărţi româneşti ajunse în Odessa: „… acestea,
după orientarea lor, absolut nu pot fi răspândite în cadrul Imperiului Rus, deoarece în ele se observă
tendinţa de a inocula în conştiinţa moldovenilor din Basarabia şi în special a tineretului în creştere,
naţionalismul românesc. Drept urmare, în baza art. 193 a statului privind cenzura, toate aceste cărţi
sunt interzise necondiţionat“115 (1912).
În perioada ce a urmat, în România nu s-au înregistrat elemente noi în sistemul de control al
publicaţiilor, metoda suspendării fiind aplicată acelor titluri care s-au manifestat în afara cadrului
constituţional. Este vorba îndeosebi de cele ce publicau articole antidinastice – Traian, Arţagul
Dracului, Urzicătorul etc. – ori ignorau reglementările speciale ce priveau regimul presei în timp de
război.
Dezvoltarea vieţii politice şi culturale, perfecţionarea tehnicii de imprimare, dezvoltarea
sistemului poştal au făcut ca numărul titlurilor editate în provinciile româneşti să crească (101/1866;
185/1877; 339/1890; 484/1900 ş.a.m.d.).

47
 În Transilvania continuă să apară noi publicaţii, însă cadrul normativ existent face noi
victime. Nou creata gazetă Libertatea (1902) a oferit temniţelor alţi ziarişti. Pentru un articol
publicat cu ocazia dezvelirii grupului statuar Matei Corvin (Cluj), perceput drept „aţâţare la ură“,
preotul şi publicistul Ioan Moţa a fost condamnat la un an închisoare 116, iar pentru un alt articol, o
altă victimă, Iuliu V. Ioanovici, la 5 luni de închisoare. În anul următor, îşi înceta apariţia Tribuna
(Sibiu), după 21 de ani, printr-o decizie a Partidului Naţional Român, „gonită din urmă, fără încetare,
de procese care-i căutau moartea“117, după cum avea să scrie Nicolae Iorga. Continuau să fie
interzise numeroase publicaţii şi cărţi editate în România, ca şi spectacolele de teatru organizate de
trupe din Regat („nu se admiteu opere dramatice din România nici de vânzare, nici de citire“). Un
colet cu cărţi confiscate în anul 1903, la Cârtişoara, a provocat o anchetă serioasă, finalizată abia în
anul 1905: „Între cărţi se află şi cele interzise la transportul cu poşta, dar şi acelea, care, deşi nu sunt
încă excluse, dar sunt semnalate «de interzis» şi fiindcă 1/4 din cantitatea imprimatelor confiscate
sunt diferite manuale şcolare (istorie, geografie, cărţi de citire etc.) după toate prevederile sunt cărţi
contra statului şi deci acestea vor trebui interzise“ 118, nota consilierul ministerial dr. Selly Sandar
într-o adresă către Ministerul de Justiţie. Cărţile aparţineau ţăranului român Gheorghe Cârţan, care
obişnuia să treacă în Muntenia pentru a cumpăra diferite tipărituri.
O intensificare a măsurilor de control semnala presa din Bucureşti şi la 1908: „O adevărată
goană s-a pornit în Ungaria contra gazetelor româneşti. Joi a eşit din închisoare un redactor al
Gazetei Transilvaniei. Vineri a fost dat judecăţii un redactor al Tribunei, pe când un altul are o
condamnare de 6 luni şi încă alte două procese, iar alţi doi fie-care câte două procese în curgere.
Sâmbătă un redactor al Luptei a fost condamnat la 1 an şi jumătate închisoare, 1.500 coroane
amendă, şi arestat imediat. Duminică la Cluj a fost sporită amenda la care a fost condamnată revista
literară Ţara noastră, iar la Sibiu i s-a deschis un nou proces. Luni s-a judecat la Cluj procesul
Libertăţei din Orăştie, pentru nu mai puţin de patru articole! Un redactor al Telegrafului român se va
duce în curând la Szeghedin spre a-şi face osânda de 10 luni temniţă. Ziua şi procesul, ziua şi
condamnarea – o prigoană sălbatică, violentă, fără răgaz…“119
Mai târziu, ziariştii anunţau că la Braşov „Poliţia a arestat 17 studenţi români pentru că au
depus pe mormântul poetului revoluţionar român Andrei Mureşanu o coroană cu panglici tricolore
româneşti. S-a deschis o anchetă“120. „Noi condamnări în Ardeal“, titra Epoca la 6 februarie 1909;
„D. Victor Branişte, redactorul Gazetei Transilvaniei a fost condamnat la trei luni închisoare şi 240
coroane amendă, pentru că a reprodus în această gazetă un articol a lui Bjornson, în care marele poet
norvegian se ocupă de asupririle naţionalităţilor din Ungaria. Acest articol a fost reprodus şi de două
ziare ungureşti […] contra cărora nu s-a făcut nici o urmărire“.
În anul 1908, redactorul Tribunei, Sever Boncu, se vedea acuzat de Parchetul din Oradea
pentru publicarea volumului Calvarul, în care evoca „osândele politice ale românilor“; apărat de dr.
Aurel Lazăr, Boncu va primi 14 zile de închisoare şi o amendă de 100 coroane. Sunt de a amintit aici
şi procesele contra lui Emanuil Măgleşin, Ctin. Lucaciu, Roman R. Ciorogariu, Ioan Russu–Şirianu
şi altele121.

48
 Angajarea tot mai multor politicieni în activitatea publicistică a avut, nu o dată, efecte
negative asupra presei în ansamblu. Starea de criză economică ce a afectat România în prima parte a
secolului al XX-lea a generat puternice polemici în ziarele ataşate unor formaţiuni politice, dar şi în
cele ale căror programe erau mai degrabă culturale, de unde şi frecventele reacţii ale puterii politice
în sensul limitării libertăţii presei. În timpul răscoalelor ţărăneşti din anul 1907, datorită atitudinii
sale critice faţă de oficialităţi, inclusiv Nicolae Iorga şi-a văzut interzisă revista Neamul Românesc122
în toate şcolile, din dispoziţia guvernului. Printr-o lege specială din 17 martie 1908, poliţiei i s-au dat
împuterniciri sporite în sensul exercitării unui control mai riguros asupra presei (până în anul 1913,
Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale a curpins în componenţa sa Biroul Presei şi Interpreţilor) 123.
Pe lângă intensificarea controalelor efectuate asupra transporturilor şi poştei (aflată de la
înfiinţare sub controlul Ministerului de Interne), la 5 ianuarie 1915 a luat fiinţă Serviciul
Supravegherii Ştirilor ca organism specializat de stat, format din personalul de la Palatul Poştei
Centrale, care depusese un jurământ de păstrare a secretului. Noul serviciu avea în subordine o secţie
a poştelor şi telegrafelor şi una a presei formată, la rândul său, din două compartimente: a)
Comunicate şi relaţii cu corespondenţii presei din ţară şi cu ziarele şi b) Cenzura ziarelor. În linii
mari, aceste două compartimente aveau ca sarcini identificarea ştirilor care nu ar fi trebuit să apară şi
urmărirea vinovaţilor (conform Legii Spionajului din 31 ianuarie 1913), cenzura ştirilor după
decretarea stării de asediu, difuzarea comunicatelor pentru informarea populaţiei, eliberarea de
permise corespondenţilor români şi străini pentru a însoţi armata.
În Transilvania, regimul presei prevedea autorizaţie prealabilă, garanţii enorme (10.000 de
florini pentru un cotidian, echivalentul a aproximativ 800.000 de lei şi 5.000 de florini pentru
reviste) alte măsuri restrictive 124. O nouă lege a presei a fost adoptată în anul 1914, dar multe dintre
articole erau departe de a asigura presei o libertate asemănătoare cu cea din România. Cu un an
înainte, când reprezentanţii Partidului Naţional Român din Transilvania s-au adresat guvernului
maghiar cu un memoriu prin care condamnau tratamentul la care erau supuşi românii, au cerut şi
„încetarea prigoanei împotriva ziarelor române“. Răspunsul şefului cancelariei premierului maghiar
a fost şi de această dată „… îndată ce presa română va înceta agitaţia împotriva statului unitar
maghiar ziarele nu vor mai fi prigonite“.
Începutul Primului Război Mondial (1914) a însemnat pentru presa din teritoriile locuite de
români tot mai multe restricţii. Ca o reacţie la măsurile autorităţilor maghiare de a nu mai permite
circulaţia presei din România în Transilvania, ziarele de la Bucureşti au iniţiat o campanie de presă
în ianuarie 1915. Între altele, cotidianul conservator Epoca a publicat în numerele sale din 26 şi 27
ianuarie interviuri cu mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale, între care Octavian Goga –
„guvernul poate opri intrarea în ţară a ziarelor din regat“125 –, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi alţii.
În condiţiile date, prin modificarea decretului privind starea de asediu (14 august 1916),
poliţia a fost împuternicită să percheziţioneze inclusiv redacţiile şi cinematografele, „de a cenzura
presa şi orice publicaţiuni, având dreptul de a împiedica apariţiunea oricărui ziar sau publicaţiune,

49
sau numai apariţiunea unor anumite ştiri sau articole, de a controla orice corespondenţă, fie din afară,
fie dinăuntru şi a împiedica ajungerea la destinaţie a celor ce va găsi de cuviinţă“ (art. 3) 126.
În urma înfrângerilor suferite de trupele române, la 21 noiembrie 1916, redacţiile au publicat
proclamaţia de mutare a guvernului la Iaşi şi alte comunicate, în care erau cuprinse şi interdicţii de
editare pentru perioada care urma: „Apariţia oricărui ziar sau orice fel de publicaţie se opreşte cu
desăvârşire; contravenienţii vor fi executaţi“ (art. 6); „Sunt oprite reprezentanţiile teatrale,
cinematografice…“ (art. 9). La 23 noiembrie 1916, trupele germane au ocupat Bucureştiul şi au
constituit Guvernământul Imperial German al Cetăţii Bucureştiului, cu propriul sistem de justiţie şi
propria presă, Bukarester Tagblatt şi Gazeta Bucureştiului127. Nici o altă publicaţie nu era permisă şi
nici o manifestare cultural-artistică ce nu ar fi avut autorizarea autorităţii militare germane.
În numărul 37 din ianurie 1917, Bukarest Tagblatt publică în limbile germană şi română
„Ordonanţa relativă la înfiinţarea cenzurei“128.

1. Toate produsele presei, precum şi toate celelalte reproduceri de scripte şi tablouri fabricate
pentru răspândirea prin mijloace mecanice sau chimice, inclusiv notele muzicale, sunt supuse
cenzurei administraţiei militare din România. Cenzura se va executa de oficiul de cenzură al
secţiunii presii pe lângă administraţia militară a României.
2. Reprezentaţiunile teatrale, de canto, de declamaţiuni, de tot felul, precum şi reprezentanţiile
cinematografice sau asemănătoare cinematografelor, se pot da numai atunci când aceste
reprezentanţii au fost permise prealabil de oficiul de cenzură.
3. Cine fabrică sau împrăştie imprimatele enumerate sub 1. fără permisiunea oficiului de
cenzură va fi condamnat cu închisoare până la 2 ani şi cu amendă până la 3.000 mărci, sau cu
una din aceste pedepse. Ca împrăştiere se consideră şi afişarea, expunerea sau depunerea
publică la locuri unde publicul poate lua cunoştinţă de imprimate şi reproduceri. Imprimatele
înşile se vor confisca. Tot acestei pedepse este supus şi acela care dă reprezentaţiile enumerate
sub 2. fără permisiunea oficiului de cenzură, sau care participă oricum la asemenea
reprezentări. Clişeurile şi filmele se vor confisca. Tot acestei pedepse este supus şi acela care
posedă imprimate cari au fost sustrase cenzurii în contra dispoziţiunilor, întrucât posesorul nu
este implicat la posesiunea imprimatelor. Competenţa pentru judecarea delictelor este de
partea judecătoriilor militare, la cazuri uşoare de partea autorităţilor militare.
4. Ordonanţa intră în vigoare în ziua publicării ei în jurnalul oficial.
Guvernatorul Militar Tülff von Tscheppeund Weidenbach, general de infanterie.

În timpul ocupaţiei, Teatrului Naţional nu i s-a permis decât o singură stagiune „mixtă“ cu o
trupă germană (18 martie 1917–1 mai 1917), cu obligaţia de a nu juca decât piese româneşti „fără
caracter naţionalist“ ori traduceri din dramaturgia germană sau a ţărilor neutre.
În Transilvania, „Cu excepţia ziarului Drapelul de la Lugoj, al lui Valeriu Branişte, care a
reuşit să reziste cu preţul a mari sacrificii – inclusiv acela al întemniţării de către autorităţile austro-

50
ungare a proprietarului şi editorului său principal –, toate celelalte fuseseră suprimate, majoritatea
chiar din 1914. Reapariţia lor a avut loc cu mare dificultate, treptat, către finele marii conflagraţii, pe
măsura posibilităţilor, în condiţiile slăbirii iminente a chingilor oprimatoare ale monarhiei bicefale
[…]. Primul dintre ziarele româneşti care a reuşit să vadă din nou lumina tiparului, după acea
nedorită şi silită perioadă de întrerupere, a fost Adevărul, organul de presă al secţiei române a
Partidului Social-Democrat din Transilvania, reapărut la Budapesta în octombrie 1917. În ianuarie
1918 a reînceput să apară Unirea din Blaj…“129. Încheierea războiului nu a însemnat şi dispariţia
cenzurii. Libertatea presei a rămas un deziderat pe care l-au invocat atât reprezentanţii românilor din
Basarabia, când au decis unirea cu România (27 martie 1918), cât şi participanţii la marea adunare
naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918): „Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire;
libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti“130.
Una dintre publicaţiile supuse persecuţiilor în prima parte a anului 1918 a fost Chemarea.
La 27 februarie, din cauza unei articol critic la adresa partidelor istorice, intitulat „Fatalitate“,
cenzura va interzice apariţia publicaţiei. Iată ce nota I. Vinea în jurnalul său despre acest eveniment:
„1 martie 1918. Azi ziarul Chemarea suspendat pe 30 de zile. 2 martie – Cenzura nu aprobă nimic
lui Cocea. Mă gândesc în toate chipurile cum să fac să apară gazeta. […] 3 martie – Oteteleşanu
(şeful Cenzurii – n. n.) mi-a refuzat, eschivându-se, şi cu ipocrizii politicoase […] autorizarea
Chemării săptămânale sau a unei alte gazete. Pentru moment n-am succes în ce întreprind. Voi
încerca până la izbândă…“131.
La 6 septembrie 1918, guvernul român a dat publicităţii un „decret relativ la cenzura ziarelor,
telegramelor şi a corespondenţei“, care completa legislaţia privind starea de asediu: „Art. 1. a.
Cenzura se exercită de Preşedinţia Consiliului de Miniştri. 1. Toate produsele de tipar, precum şi
toate celelalte tipărituri, ilustraţiuni, produse muzicale etc. făcute pe cale mecanică sau chimică, în
mai multe exemplare, pentru a fi date publicităţii, trebuie să treacă prin cenzură. 2.
Reprezentanţiunile teatrale, producţiunile declamatorii ori de cânt precum şi reprezentaţiunile
cinematografice sau de orice alt fel, trebuie să aibă autorizaţia prealabilă a cenzurei“.

1919 – 1945
În noile condiţii politico-militare, de după Unire, iată cum vedeau redactorii revistei
bucureştene Cuvâtul Liber regimul presei: „… cenzura nu numai că pregăteşte un viitor altfel decât
îl urmăresc stăpânitorii ei, dar nu-şi împlineşte nici scopul imediat pentru care e creată. De fapt, ea
ne ascute mintea tuturora: scriitorii ajung, după un timp, la subtilitatea de a şti să spue tot ce vor, iar
cititorii devin şi ei destul de subtili ca să înţeleagă totul. Foarfeca cenzurii luptă fără sorţi de succes,
căci esenţialul scapă printre rânduri; ba, pentru ea şi victoriile sunt înfrângeri, căci coloanele albe
sunt, adesea, mai elocvente decât cele tipărite“ (24 august 1919) 132. „Ni se sugrumă ziarul! Nu-i de
ajuns că cenzura ne sfârtecă coloanele, că nu ni se îngăduie adesea nici să reproducem ceea ce au

51
publicat alte ziare, că, în vreme ce toate ziarele şi până şi ibovnicele celor mari au telefoane la
dispoziţie, nouă ni se refuză un telefon la redacţie, ni se sustrag telegramele, ni se confiscă ziarele
pentru provincie, ni se arestează vânzătorii etc.; văzând că prin toate acestea nu ni se poate înfrânge
hotărârea de-a merge până la capăt, stăpânirea ameninţă să ne sugrume glasul, refuzându-ne hârtia“,
se plângea Ion Pas, secretarul general de redacţie al Socialismului, la 7 iulie 1919133.
Precizăm că la acea dată articolele politice se prezentau cenzurii pentru aprobare, cu trei zile înainte
de apariţie, cu obligativitatea de a preciza numele şi adresa autorului.
Ion Vinea amintea, într-un articol publicat în Chemarea, care abia primise permisiunea de
apariţie, că cenzorii francezi îşi dăduseră seama că a trecut vremea lui Bonaparte şi slăbiseră
exigenţele, pe când „…la noi s-au chiuit doar ruşinoase şi timide protestări, cari n-au dus la nici un
rezultat. Ziarele continuă să fie pe mâna câtorva funcţionari, cunoscători în ale alfabetului şi a căror
slujbă constă în a apăra pe necinstiţi (cuvânt cenzurat) de porecle ori de învinuiri şi a înlătura din
ziare denunţurile, când se comite o nouă şi amplă prădăciune în visteria ţării. Astfel înţeleasă, josnica
lor meserie îi pogoară şi mai mult în nemernicia morală a rolului asumat şi mizera leafă ce primesc
capătă numele de mită. […] Insistăm azi din nou pe lângă toţi confraţii, astăzi când e evident că
cenzura va funcţiona pe multă vreme încă şi cu mai mult desfăţ ca niciodată (să se solidarizeze – n.
n.). Şi pentră că suntem în ţara timidităţii, în ţara de robi şi ciocoi ai României, nu pretindem
libertatea de odinioară a presei, cerem numai ca cenzura română, după sistemul celei franceze, să se
mărginească la supravegherea ştirilor militare şi a comentariilor lor. Critica actelor guvernului şi
denunţarea relelor apucături ale partizanilor să fie îngăduită. Presa are cuvântul.“ 134. Chemarea va fi
suprimată de Cenzură în noiembrie 1919. „Astfel cenzura represivă a devenit şi preventivă, cum nici
nu se putea altfel, fiindcă blestemul abuzurilor este că tot mereu trebue să nască noui abuzuri…“,
notau redactorii de la Adevărul, invitându-i pe cititorii Chemării să citească Facla, numai că la 12
noiembrie erau suprimate atât Facla, cât şi Torţa135. La 5 octombrie 1919 ziarele publicau ştiri
despre ceea s-a numit „procesul Hefter“: directorul revistei Arena fusese condamnat la cinci ani
recluziune sub acuzaţia de pactizare cu germanii, pentru articolele sale prin care „face apologia
bolşevismului şi a revoluţiei din Rusia“, considerate „probe evidente că Hefter a încercat să
provoace diversiune în spiritul public, dăunătoare intereselor statului“. Între altele, Hefter îşi
permisese să-l reclame pe colonelul german Brandstein că îl cenzurase, la Iaşi 136. Dintre ziarele
suspendate ori interzise de autorităţile locale amintim Temişana, interzis de prefectul de Lugoj la 14
octombrie 1919. Indignarea gazetarilor faţă de abuzurile cenzurii a luat forme dintre cele mai
diverse. Redactorii de la Adevărul, bunăoară, comparau parlamentul cu „un cenaclu secret, căci el nu
are ecoul însutit şi înmiit ce asigură presa liberă glasului său, el nu are posibilitatea să afle ce
gândesc, ce simt, ce aşteaptă în ori şi ce moment de dânsul, mandataţii săi“ 137.
Dacă la Bucureşti ziarele scăpau de cele mai multe ori cu texte ciuntite ori anulate, paginile
apărând cu coloane albe, în provincie presiunea era şi mai dură. De aceea, la 24 decembrie 1919,
deputatul şi preşedintele Asociaţiei Generale a Presei Române, C. G. Costa Foru cerea ridicarea
urgentă a cenzurii, care, deşi fusese diminuată în vechiul regat, continua să fie foarte dură în Ardeal,

52
Crişana, Bucovina şi Basarabia: „menţinerea cenzurii în aceste părţi sub cea mai aspră formă e nu
numai un păcat contra libertăţii de cugetare, dar şi o greşală politică“ 138. Un an mai târziu, directorul
ziarului timişorean Ţara, Camil Petrescu, revoltat de tratamentul la care era supus, nota: „Dacă şi
numărul de faţă va fi batjocorit de cenzură, atunci ziarul nostru îşi încetează apariţia până la vremuri
mai bune. (Nu ştim în ce cuvinte să mai anunţăm acest lucru de frica cenzurii). Noi nu ne permitem
luxul să prăpădim bani şi hârtie ca să ne transforme cenzura în ziar guvernamental…“ 139. Acelaşi
autor, indignat de apelurile la ordine ale presei guvernamentale, a scris în Ţara din 15 iunie 1920
articolul „Ce înseamnă adevărata ordine“: „a menţine o cenzură care să-ţi ascundă ţie, partid la
putere, păcatele, dar să-ţi permită, în acelaşi timp, să ataci pe cei care nu-ţi plac, în mod nedemn, este
ordine“. Textul a fost, evident, cenzurat în două locuri.
Uimirea lui Tudor Arghezi faţă de lipsa de solidaritate a jurnaliştilor, în condiţiile
numeroaselor abuzuri ale cenzurii s-a transformat în articol de presă, în toamna anului 1920, când în
Hiena a publicat, sub titlul „Profesia de ziarist“ următoarele rânduri: „… cu un an înainte,
cinsprezece ziarişti fuseseră ţinuţi arestaţi câteva luni de zile, şi cinci dintr-înşii condamnaţi pentru
articole de ziar, fără ca demnitatea confraţilor să fie jignită […]. Ziariştii români ar face o ligă ca să
fie dat afară uşierul Ministerului de Interne, care îi împinge la intrare, dar nu s-au grupat să lupte cu
o cenzură administrată presei timp de patru ani“140.
În octombrie 1920, comitetul Asociaţiei Generale a Presei Române adoptase o declaraţie
contra lui Barbu Voinescu, cenzorul general, fost ziarist, ceea ce a generat o serie de acuze la adresa
lui Constantin Bacalbaşa, preşedintele Sindicatului Ziariştilor, care ezita să adopte o măsură
similară. Bacalbaşa va răspunde că statutul nu-i dă dreptul să excludă nici un membru al
Sindicatului, acesta fiind atributul adunării generale; totodată, Bacalbaşa deplângea faptul că unii
ziarişti acceptau să devină cenzori (erau mult mai bine plătiţi, iar slujba era mai sigură – n. n.),
arătând că încă de la Iaşi, sub guvernul lui Brătianu, dar şi sub cel al lui Marghiloman, şefi ai
cenzurii au fost ziarişti ca G. Ranetti, C. Gongopol, Chiriacescu, Locusteanu şi alţii 141. Polemicile
din presă pe tema cenzurii au fost atât de intense, încât un grup de deputaţi a depus o moţiune pentru
ridicarea cenzurii la Camera Deputaţilor, însă trei dintre ziarişti, acum deputaţi, aveau să voteze
pentru cenzură (moţiunea a fost respinsă)142.
„S-ar părea că cercurile guvernamentale sunt fericite. Se şuşoteşte cu insistenţă că dl. Argentoianu e
deplin satisfăcut. S-a introdus din senin, fără nici un motiv temeinic, starea de asediu şi cenzura, s-au
făcut arestări, s-au rechiziţionat şi s-au ars biblioteci şi registe, fără ca să se revolte nimeni. Nu s-a
făcut un singur gest de răzvrătire. Nu s-a împotrivit nici un om…“ 143 remarca, cu amărăciune, Andrei
Branişte.
Deşi nu se adoptase o nouă lege a presei, avalanşa de decrete regale prin care se declara stare
de asediu – 1919, 1920, 1921, 1924, 1925, 1927, 1928, 1929, 1930, 1933, 1934, 1935, 1936, 1938 –
reactiva măsurile excepţionale prin care întreaga presă era supusă autorităţilor politice şi militare.
Cele mai active birouri de cenzură erau cele din Bucureşti şi din marile oraşe ale ţării, îndeosebi cele
din Transilvania – în anul 1919, aici funcţionau 22 de birouri de cenzură, în tot atâtea localităţi, cu

53
553 funcţionari. „În Oraviţa, ziarul nostru a fost o bucată de vreme pur şi simplu… interzis, ca o
foaie bolşevică“, scria Camil Petrescu în Ţara. „În Şiria, asemeni. Secretarul comunal ne-a întors
toate foile cu menţiunea „retour“ în mod cu totul ilegal, fără să întrebe măcar pe cei în drept. […] În
alte comune (Jebel, Comloşul Mare etc.) lucrurile se întâmplă la fel. […] Asta este ordinea şi
legalitatea domnului general Averescu…“144
„Cenzura la Constanţa“ era titlul articolului publicat la 29 ianuarie, prin care se condamnau
gesturile prefectului Gh. Berca de a reduce cotele de hârtie ale ziarului Dobrogea Jună, de a-i
suspenda apariţia pe diferite perioade ş.a.m.d.145 „Cenzura, armă electorală“ titrau cei de la Adevărul
ştirea despre interzicerea articolului de fond din Neamul Românesc (23 ianuarie). La Cernăuţi era
supus persecuţiilor Constantin Cehan Racoviţă, directorul ziarului Democratul, din cauza criticilor
îndreptate contra primarului oraşului, preotul Şandru (22 februarie).
Stelian Constantinescu, directorul ziarului Lumea Nouă din Călăraşi, se plângea, la rândul
său, că prefectul judeţului, prof. I.F. Buricescu „nu numai că face o cenzură pătimaşă, oarbă şi de rea
credinţă, dar a pus această urâtă instituţie în serviciul organizaţiei politice din care face parte şi-n al
său personal“146. Un ziarist ce prefera să semneze „Index“ se întreba, evocând excesele cenzorilor:
„I-a vaccinat guvernul cu ceva, afară de lefurile pe care le dă, ca să-i garanteze împotriva
contagiunei şi a nebuniei? Nu se teme el că ceata asta de oameni hrăniţi mereu cu idei subversive va
lua într-o zi câmpii?“147
În Transilvania, a cărei presă fusese mai cenzurată decât cea din alte provincii istorice, în special
după anul 1918, autorităţile anunţau redacţiile că se renunţa la autocenzură: „Prefectura judeţului
Cojocna. Ziarului Patria, Cluj. Am onoarea a vă încunoştiinţa că d. Prefect, pe baza Ordinului
Ministerului cu ziua de azi a sistat autocenzura. Vă rog, deci, ca foaia D-voastră să o prezentaţi
înainte de apariţie la prefectura judeţului pentru cenzurare. Rog să binevoiţi a ne comunica ora când
se va aduce foaia la cenzură, ca să pot face dispoziţie, ca foaia să fie cenzurată la timp. Cluj, la 7
Septembrie 1921. Şeful cenzurii (indescifrabil)“148.
În anul 1922, în contextul insistenţelor unor personalităţi politice, între care ministrul justiţiei,
J.T. Florescu, Ion I. Brătianu şi alţii, de a restrânge libertatea presei, la Bucureşti a avut loc primul
congres al presei din toată ţara. Deviza la care au aderat ziariştii a fost „libertate deplină şi
responsabilitate reală“, iar în numele lor, preşedintele Sindicatului Ziariştilor, C. Bacalbaşa, a cerut
autorităţilor să respecte principiile Constituţiei din anul 1866. În vara anului 1922, în Adevărul
apăreau zilnic articole despre „primejdia sugrumării presei“, semnate de B. Brănişteanu, C. Graur, I.
Volna, „Un scriitor“ sau „F“, iar în ziarele din Transilvania, noi semnale de alarmă privind gazetăria
– se creea un consorţiu pentru chioşcurile de ziare, care urmau să fie scoase la licitaţie, preferaţi fiind
invalizii de război, iar printr-o ordonanţă a ministrului de interne, atât în Ardeal cât şi în Banat se
condiţiona apariţia presei de o cauţiune de 50.000 lei149.
În martie 1923 a fost adoptată noua Constituţie a României care garanta libertatea presei:
„Art. 25. Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniunile lor
prin grai, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile

54
determinate prin codicele penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine. Nici o
lege excepţională nu va putea înfiinţa în această materie. Nici cenzura, nici o altă măsură, preventivă
pentru apariţia, vinderea sau distribuţiunea oricărei publicaţiuni nu se va putea înfiinţa. Nu este
nevoie de autorizaţiunea prealabilă a nici unei autorităţi pentru apariţia oricărei publicaţiuni. Nici o
cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi. Presa nu va fi pusă
niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicaţiune nu va putea fi suspendat sau
suprimat…“150.
Documentul promitea mult şi, într-o oarecare măsură, a şi oferit mult breslei ziariştilor. Însă
au continuat să fie urmărite şi reprimate organele de presă care nu aderau la politica oficială a
statului român, cele maghiare din Transilvania, îndeosebi, care militau contra unirii acestei provincii
cu România, acuzate de iredentism, şi cele de stânga, în special comuniste şi socialiste. În privinţa
proceselor de presă, documentele relevă faptul că numai între anii 1919–1934 au fost judecaţi 701
ziarişti din Transilvania (607 maghiari şi 94 germani), în comparaţie cu cei 1.535 de ziarişti români
judecaţi de instanţele ungare între anii 1910–1914, pentru delictele de presă. Dintre interdicţiile
anului 1923 amintim situaţia de la teatrul maghiar din Cluj, unde a fost scoasă din repertoriul piesa
Tragedia Omului, de Madach, din ordinul ministrului de interne; acelaşi lucru s-a petrecut şi la
Târgu Mureş, pentru că „publicul maghiar ar fi demonstrat cântând, împreună cu artiştii de pe scenă,
Marseillaisa“151. C. Foru aprecia că piesa fusese interzisă pur şi simplu pentru că Madach era ungur.
În anul 1924 s-au înregistrat două importante decizii politice care priveau şi presa, adoptarea
„legii pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice“ şi scoaterea în afara legii a Partidului
Comunist (printr-o ordonanţă militară, 5 aprilie) şi, prin urmare, a tuturor publicaţiilor sale. Noua
lege prevedea, la articolul 8, pedepse cuprinse între 2 şi 5 ani de închisoare şi amenzi între 2 şi
10.000 de lei pentru cei care „prin orice mijloace provoacă la comiterea unor fapte calificate crimă“.
Peste alţi doi ani a fost adoptată Legea privitoare la adăugarea unor aliniate la art. 11 din legea
pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice, care prevedea că „oricine, fie prin uneltiri
viclene, fie prin mijloacele arătate de art. […] sau prin orice alte mijloace asemănătoare va
întreprinde ori va încerca să întreprindă o acţiune împotriva inviolabilităţii persoanei Regelui sau a
alcătuirii Înaltei Regenţe, sau a ordinei legale de succesiune la Tron, ori a formei de guvernământ,
statornicite de Constituţie…“152 urma să fie pedepsit. Documentul este legat de decizia din 4 ianuarie
1926, prin care Parlamentul vota îndepărtarea lui Carol de la succesiunea la tron şi recunoaşterea
prinţului Mihai ca principe moştenitor al României, puternic susţinută de reprezentanţii partidului
liberal; totodată, se instituia o regenţă pentru perioada minoratului prinţului Mihai.
Chiar în ziua de 4 ianuarie, redacţia ziarului Lupta din Bucureşti a intrat sub cenzura
comandamentului militar, iar comisarul regal Hotineanu s-a instalat în redacţie, ceea ce l-a
determinat pe directorul ziarului, Constantin Mille, să publice un articol cu titlul „Un nou director“:
„Domnul maior Hotineanu, comisar regal, este al treilea director al nostru…“ (cel de-al doilea era
Emil Fagure)153. Lupta era cel mai influent dintre ziarele care se arătaseră critice faţă de deciziile
politice ale liberalilor conduşi de Ionel Brătianu. În aceste condiţii, singura formă de protest pe care

55
a ales-o editorul a fost publicarea, în locul editorialului, a unor mici texte voit şcolăreşti cu titluri de
tipul „Acul“, „Porcul“, „Frânghia“ etc.
În luna martie a fost adapotată Legea pentru Teatrele Naţionale şi controlul spectacolelor,
ceea ce a însemnat şi sporirea aparatului de supraveghere a activităţilor publice, prin crearea unei
poliţii a teatrelor în cadrul Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale, alături de mai vechea poliţie a
presei. Direcţia Presei (din cadrul Ministerului de Interne) era condusă de fostul ziarist Constantin
Râuleţ, alături de care se aflau numeroşi alţi gazetari, între care Dionise Nobilescu, devenit cenzor al
cărţilor maghiare, Elvira Atanasiu, şefa secţiei cinematografelor (cenzura filmelor), prof. univ. I.
Dragomirescu, Jean Bart şi alţii: „Direcţia lucrează cu Marele Stat Major, cu Siguranţa Statului şi cu
Prefecţii de judeţe în toate chestiunile care privesc propaganda prin scris. În urma inspecţiilor făcute
personal, pe întreaga graniţă, dl. Râuleţ a cerut şi a obţinut desfiinţarea multor oficii de censură, care
făceau dificultăţi ziarelor […]. În mai puţin de doi ani Direcţia Presei a citit aproape zece mii de
volume ungureşti şi ruseşti, a căror intrare a fost permisă în ţară“ 154, se arată într-un studiu-bilanţ
publicat în anul 1924. Tot acum a fost reorganizată şi societatea Orient Radio (RADOR), creată în
anul 1921, astfel încât aceasta dobândea, prin lege, exclusivitatea receptării tuturor informaţiilor
economice, bursiere şi comerciale ce proveneau din străinătate, indiferent de sursă şi mijloc (poştal,
telegrafic ori radiofonic), precum şi exclusivitatea comercializării lor, prioritate în transmiterea
ştirilor sale prin poştă ori telefonic, după cele ale organismelor de stat.“ 155
„Când alaltăieri, în sala secţiei a II-a a Curţii de Apel din Bucureşti am văzut cum s-a respins
apelul dlui N.D. Cocea, care rămâne astfel condamnat la 18 luni de închisoare şi 10.000 lei amendă
pentru un articol de ziar (textul se numea „Răzbunătorul“, publicat în Facla, 1923 – n. n.) ne-am
gândit – respectuoşi pentru hotărârile judecătoreşti, ca toţi cei care frecventăm bara – să nu apreciem
hotărârea, dar s-o comparăm. O fi, desigur, foarte grav articolul dlui Cocea. O nedumerire se iveşte
însă: de ce din toţi publiciştii care au scris în acelaşi timp exact acelaşi lucru […], singur d. Cocea a
fost dat în judecată?“ se întreba T.T. Branişte.156
La sfârşitul anului 1926, s-a creat şi o instituţie unică pentru probleme de presă, propagandă şi
informaţii, subordonată preşedintelui consiliului de miniştri, care a avut de-a lungul anilor diferite
denumiri, Direcţia de Presă şi Informaţii, Direcţia Generală de Presă şi Propagandă, Subsecretariatul
de Stat pentru Presă şi Propagandă, după ce, începând cu anul 1919, pe lângă fiecare minister
funcţionase câte un serviciu de presă. Instituţia urma să se ocupe de raporturile dintre stat şi presă
(internă şi externă), să elaboreze buletine informative, să subordoneze ataşaţii de presă din
străinătate şi, în sens mai larg, să limiteze colectarea şi difuzarea informaţiilor de către presă.
Pachetul măsurilor restrictive iniţiat în ultimii ani a cuprins şi Regulamentul pentru
autorizarea, înfiinţarea, construcţia, instalarea şi funcţionarea cinematografelor (30 martie 1927),
prin care se condiţiona funcţionarea unui cinematograf de autorizaţia Ministerului Cultelor şi Artelor
(art. 2), autorizaţie pe care nu o puteau primi decât cetăţenii români care posedau un certificat de
moralitate eliberat de poliţia locală (art. 3). Articolul 47 preciza că „toate filmele de cinematograf
înscenate în ţară sau importate din străinătate vor fi, înainte de rulare, supuse spre cenzurare

56
comisiunii centrale de cenzură. Comisiunea nu va autoriza nici un film care conţine subiecte sau
scene contra ordinei publice sau bunelor moravuri, precum şi de acelea cari ar constitui o iniţiere în
mijloacele de comitere a infracţiunilor“ 157. Comisia de cenzură urma să fie formată, potrivit
articolului 48, din câte un reprezentant din partea următoarelor instituţii: Ministerul Cultelor,
Ministerul de Interne, Ministerul de Instrucţie, Siguranţa Naţională, Uniunea Generală a
Cinematografiei, Uniunea Grafiştilor, precum şi din câte un reprezentant al fiecărui cult din ţară.
Cât priveşte infracţiunea proiectării unui film necenzurat, aceasta se sancţiona cu amendă de
5.000 de lei, iar recidiva, cu retragerea autorizaţiei de funcţionare (art. 54).
Comisia de cenzură cinematografică nu avea criterii precise de evaluare, ci căuta să oprească
orice manifestare care ar fi putut nemulţumi guvernul, în special. Exemplele de mai jos atestă că
membrii comisiei nici nu erau independenţi în luarea deciziilor lor. Drama sentimentală în care erau
inserate şi elemente de reconstituire istorică, Vitejii neamului, film realizat de România Film în anul
1926, a fost interzis datorită intervenţiei unui reprezentant al legaţiei germane, deşi primise avizul
cenzurii. Motivul îl constituia faptul că într-o scenă de film, câţiva copii de ţărani hrăneau porcii
dintr-o cască militară germană găsită într-un şanţ158 (după eliminarea scenei amintite filmul a putut
rula în cinematografe). Un film realizat după o nuvelă de I.L. Caragiale în anul 1924 (Păcat) a fost
aprobat de cenzură, dar la intervenţia unui reprezentant al Mitropoliei Moldovei nu a putut fi
proiectat în cinematografele din Iaşi. În general, intervenţia unei personalităţi politice din sfera
puterii putea schimba decizia cenzurii, mai ales dacă era vorba de comisia din Bucureşti, cea mai
numeroasă.
După înfiinţarea Fondului Naţional al Cinematografiei, statul a mai deţinut o altă formă de
control asupra producţiei cinematografice, prin subvenţionarea parţială sau integrală a unor
producţii, respectiv comenzile de stat.
Semnalăm şi unele gesturi de curaj, în contextul amintit. La 14 ianuarie 1926, I. Teodorescu
de la Adevărul publica un text critic, din care reţinem: „… Astăzi însă, în România Mare, se găseşte
un guvern atât de bătut în cap încât, închizând supapa controlului şi a luminii, să nădăjduiască în
pasivitatea sau nepăsarea publicului. E cel puţin o totală lipsă de logică şi o ignorare absolută a
istoriei. […] Restabiliţi imediat, domnilor, libertatea complectă a presei, dacă vă arde în adevăr de
ordine şi de domnia realităţii sănătoase“. Urmarea, ocuparea redacţiei de către autorităţile militare,
iar în ziua următoare, ca editorial apărea un text cu titlul „Adevărul apare sub cenzura
Comandamentului Militar“159, semnat „Ad.“ (Administraţia – n. n.). Aşa se face că la 15 ianuarie,
şefii publicaţiilor se reuneau şi făceau publică următoarea moţiune: „Directorii şi reprezentanţii
autorizaţi ai ziarelor din Capitală întruniţi astăzi […] la redacţia ziarului Argus. Luând în discuţie
situaţia creată presei prin instituirea cenzurii, au hotărât: Protestează împotriva statornicirii cenzurii
ca fiind contrară prescripţiunilor categorice ale Constituţiei, Protestează împotriva opririi debitului
ziarelor străine, chiar a celor de specialitate, Consideră măsurile guvernului ca periculoase şi de
natură să alarmeze fără motive temeinice atât spiritele din ţară cât şi opinia publică din străinătate,
Cer d-lui Preşedinte al Consiliului şi Ministrului de Interne revocarea acestor măsuri excepţionale şi

57
anticonstituţionale, luate împotriva presei. Dacă totuşi guvernul va stărui la menţinerea măsurilor
luate, directorii şi reprezentanţii zirelor din Bucureşti, declară că vor suspenda apariţia ziarelor“ 160.
Semnau: Adevărul, Argus, Aurora, Bursa, Cuvântul, Dimineaţa, Facla, Lupta, Neamul Românesc,
România, Universul.
În faţa acestei probe de solidaritate, a doua zi, şeful cenzurii militare a dat un comunicat prin
care „a vestit pe directorii ziarelor că nu mai sunt îndatoraţi să prezinte foile la controlul militar şi că
ziarele se pot tipări fără viza cenzurii…“, ceea ce nu echivala cu dispariţia controlului presei. La 22
aprilie 1926 era suspendat ziarul Epoca din cauza „unui articol şi a unor versuri cari vizau pe
patriarhul dr. Miron Cristea“, din ordinul ministrului de interne161, iar la 8 mai 1926 era condamnat la
patru ani de închisoare şi 10.000 lei amendă directorul ziarului Dreptatea, din Lugoj, pentru că
publicase un articol calomnios la adresa unui membru al autorităţii militare locale 162. În iulie 1926,
reprezentanţii organizaţiilor profesionale au emis un comunicat din care rezulta că „organizaţiunile
de presă din Capitală, faţă de continuele provocări la adresa presei în general şi a ziariştilor
parlamentari (acreditaţi la Parlament – n. n.) îndeosebi, Protestează împotriva acestei atitudini a
guvernului şi a majorităţii parlamentare; Se solidarizează în întregime cu cel dintâi răspuns la aceste
provocări, – răspuns care este retragerea reprezentanţilor presei dela şedinţele Adunării deputaţilor şi
îşi afirmă hotărârea de a rezista încălcării drepturilor presei şi ziariştilor“. Semnau Sindicatul
Ziariştilor din Bucureşti, Asociaţia Generală a Presei Române, Uniunea Ziariştilor Profesionişti 163.
Necazurile lui N.D. Cocea, directorul Faclei, au continuat. Fiind arestat, judecat şi
condamnat, conducerea ziarului va fi preluată de tatăl acestuia, generalul Dumitru Cocea, care la 20
noiembrie scria despre fiul său: „N-a fost condamnat şi închis pentru jaf în averea publică, pentru
trafic de influenţă politică sau gazetărească, pentru afaceri cu vagoane, de perimetri, de permisiuni
sau de paşapoarte, pentru vreunul, oricare, din gheşefturile acele mari sau mărunte cari în România
Mare ridică pe oameni nu spre dealul Văcăreştilor, ci spre culmile măririlor ministeriale. A fost
condamnat pentru convingerile sale sociale, a fost închis, fiindcă, până în pragul puşcăriei, nu s-a
înjosit să renunţe la ele şi să le renege. A căzut, ca un soldat, luptând“ 164. În noiembrie era suprimată
şi revista Viaţa Universitară, fapt ce a declanşat proteste din partea Asociaţiei Generale a Presei
Române: „…Comitetul […] se vede iarăşi pus în trista necesitate de a protesta, cu toată energia,
împotriva acestor samavolnicii şi fapte absolutiste care nu mai sunt ale vremii de faţă şi nicăeri
practicate în ţările civilizate. Lucrul ne doare ca ziarişti, ca oameni şi ca români, căci el ne ruşinează
şi ne umileşte în acelaşi timp în ochii întregii lumi. […] Istoria nu va ignora, suntem convinşi,
protestările noastre, ci se va sluji de ele ca de documente pentru înfierarea şi veştejirea tiranilor de
astăzi“165. Anul 1927 a debutat cu o surpriză de mari proporţii pentru gazetari, toate ziarele care au
publicat declaraţia lui Ion Mihalache, din 24 ianuarie, prin care se pronunţa pentru revizuirea actului
de la 4 ianurie 1926 şi revenirea prinţului Carol, fiind confiscate din ordinul reprezentanţilor
guvernului. Menţionăm că în perioada în care a funcţionat ca ministru de interne în guvernul
Averescu, Octavian Goga a aprobat diferite forme de intimidare a presei, confiscarea tirajelor fiind

58
cea mai frecventă. Numai ziarul Lupta a fost confiscat, fără vreo justificare explicită, într-un singur
an de cincizeci de ori166.
„Dreptatea, ziarul hebdomadar al Partidului NaţionLiberal din Hunedoara, ne parvine,
multilat oribil“, nota I. Vinea, la 31 august 1926. „Din priveliştea textului rărit, din loc în loc, de
luminişurile albe ale Anastasiei locale, înţelegem că foarfecele ei furtunoase se dedau celor mai
sistematice pustiiri din recolta de proză opoziţionistă…“167. O altă probă de solidaritate a jurnaliştilor,
indiferent de etnie, s-a manifestat în primăvara anului 1927, când redacţia Adevărul se îndoia de
legitimitatea măsurilor represive luate contra redactorilor responsabili ai ziarelor Ujsag şi Elenzek,
din Cluj, care ar fi criticat recensământul populaţiei şi i-ar fi îndemnat pe evreii, foşti cetăţeni unguri,
să se declare etnici maghiari (29 aprilie) şi condamna atacarea ziaristului şi scriitorului maghiar dr.
Ladislau Dienes, redactor la Korunk, de către indivizi necunoscuţi, chiar la locuinţa acestuia168.
După demisia guvernului condus de generalul Averescu (4 iunie 1927), s-a format un nou
cabinet în frunte cu liderul liberal I.I.C. Brătianu, ceea ce a dus la pedepsirea mai mult sau mai puţin
justificată a presei care se arăta critică faţă de politica liberalilor, mai ales în privinţa poziţiei
acestora faţă de tron (pro-carlistă). La 10 noiembrie 1927, redacţiile ziarelor erau înştiinţate de
comisarul regal maior Pella, că din ordinul Comandamentului Corpului II Armată se reînfiinţa
cenzura presei. Urmarea, nouă redacţii cereau să se renunţe la o asemenea decizie, în caz contrar
„vor lua măsurile de apărare dictate de împrejurări“ 169. Una dintre măsurile luate în sensul intimidării
comunităţilor jurnaliştilor şi ale artiştilor a fost Decretul pentru controlul filmelor cinematografice
din 16 februarie 1929, prin care era amendat regulamentul de autorizare a cinematografelor, în
sensul extinderii restricţiilor. În baza lui, cenzura respingea tot ceea ce „contravine bunelor
moravuri, siguranţei şi ordinii publice, constituiesc o iniţiere în mijloacele de comitere a
infracţiunilor, jignesc sentimentele religioase, exercită o influenţă nefastă din punct de vedere moral
sau aduc o atingere prestigiului ţării“170 (art. 47), fără alte precizări.
Peste numai două luni, cinematografia a revenit în atenţia autorităţilor care au decis că este
oportună o nouă reglementare. Aşa a apărut Decizia pentru controlul filmelor cinematografice, din
14 mai 1929, care preciza, la articolul 1, faptul că „nu numai filmele obişnuite trebuiesc prezentate
controlului, ci şi filmele denumite filme de completare a programului ca jurnale, vederi, comedii,
filme de actualitate (reviste militare, festivităţi oficiale, înmormântări etc.) şi în general orice este
utilizat spre a fi rulat în public…“171. Potrivit documentului, toate filmele care fuseseră aprobate
anterior datei de 1 ianuarie 1926 urmau să fie, în mod obligatoriu, supuse unei noi cenzuri (art. 7);
un film care primea cartea de autorizaţie eliberată de un birou de cenzură local (regional) putea intra
în sălile din altă zonă decât cea aprobată, doar după o nouă verificare.
Pe fondul agitatei vieţi politice româneşti, în noaptea de 6 iunie 1930 a revenit în ţară
principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care fusese îndepărtat de la succesiunea la tron în
ianuarie 1926. Pentru a ţine sub control publicaţiile, mai ales pe cele care se situaseră în toţi aceşti
ani pe poziţii anti-carliste, în noaptea amintită, Prefectura Poliţiei a comunicat tuturor tipografiilor să
nu imprime nici un ziar, până la noi dispoziţii (era vorba de elaborarea unui comunicat oficial în

59
legătură cu revenirea principelui). Cum noua dispoziţie întârzia, secretarii generali de redacţie ai
principalelor publicaţii bucureştene au plecat la sediul Prefecturii pentru a afla ce se întâmplă.
Dialogul dintre aceştia şi reprezentantul poliţiei, generalul Gavrilă Marinescu este relevant pentru
relaţiile dintre presă şi putere din anul 1930:
„– Ce facem, domnule general, cu ziarele?
– Păi, asta e meseria voastră!
– Atunci le dăm drumul.
– Le daţi drumul când spunem noi. Asta e meseria noastră. Voi le faceţi şi noi le dăm
drumul“172.
Ziarele au apărut cu comunicatul respectiv, după o mare întârziere. Tot atunci au fost distruse sute de
mii de exemplare din ziarele Partidului Naţional Liberal şi din cele care erau vădit anti-carliste, cu
acordul tacit al poliţiei, de către grupuri de anonimi agresivi. Într-un târziu, pentru a-şi putea face
cunoscut punctul de vedere în legătură cu noul context politic, liberalii au apelat la 40 de generali
pensionari din Bucureşti, care au devenit difuzori de presă (au sperat că nu li se vor mai smulge
ziarele din braţe).
„Eri au fost confiscate mai multe ziare. Printre ele şi unele cari au dat totdeauna dovezi de
amiciţie guvernului Maniu. Pricina confiscării? Ziarele confiscate au publicat rezumatul
discursurilor pe cari le-au rostit la congresul averescan d-nii Anastasescu şi Bucşan…“ 173 semnalau
reporterii de la Epoca.
„Oamenii d-lui Maniu strangulează presa română din Banat“, se plângeau aceeaşi ziarişti (era
vorba de ziarul Voinţa Poporului din Timişoara, care publicase „biografia plină de aventuri şi de
dosare la parchet a primarului oraşului Arad, d. dr. Suţai“, primarul dispunând oprirea difuzării
ziarului). „În general, pentru conducătorii de azi, oamenii d-lui Maniu din Banat, un ziar românesc
pare ca un ghimpe în ochi; în schimb, ziarele minoritare care le aduc zilnic osanale se bucură de
toate favorurile, chiar şi atunci când înjură ţara şi fac propagandă iredentistă.“ 174
La 16 mai 1930, în uşa Tipografiei Independenţa, unde se tipărea ziarul liberal Viitorul s-au
aşezat doi generali, Moşoiu şi Franasovici, pentru a opri confiscarea ziarului de către poliţişti. Tot ei
îi vor proteja, pe străzile Capitalei, şi pe vânzătorii de ziare care scoseseră la vânzare numere mai
vechi ale Viitorului175. Amintim că guvernul condus de Iuliu Maniu era hotărât să adopte o lege a
presei, „o lege novelară cu privire la presă, lege care să asigure libertatea, dar să înfrâneze abuzul.
De ce s-a hotărât guvenrul să ia această măsură? Pentru că ne preocupă educaţia sănătoasă şi
curăţirea sufletească a poporului român. Poporul trebuie să fie desvoltat şi îndrumat spre o
perfecţiune morală. Cel mai puternic mijloc în acest scop este presa. Avem deci interes ca presa să
stea cu suflet curat în slujba ţării“ 176, declarase Maniu în timpul unei vizite la Cluj. Contra noului
proiect de lege protestaseră ziariştii (în acelaşi timp parlamentarii) Pizani şi Emil Fagure, Liga
Internaţională a Drepturilor Omului (Paris), Asociaţia Generală a Presei Române, Sindicatul
Ziariştilor din Bucureşti, Uniunea Ziariştilor Profesionişti, ziariştii maghiari, prin deputatul şi

60
directorul unor ziare din Oradea, Hegedus Nandor, Sindicatul Presei din Oltenia etc. Proiectul va fi
abandonat în cele din urmă, fără să se fi renunţat la ideea legiferării presei.
Chiar şi în aceste condiţii, continuau să apară, în clandestinitate, numeroase publicaţii
comuniste ori ale mişcărilor muncitoreşti pro-comuniste, a căror difuzare se realiza prin „grupele de
prieteni ai presei proletare“ fidele îndemnului „Citeşte şi dă mai departe!“.
Sub guvernul naţional-ţărănist condus de Iuliu Maniu, începând cu 13 iunie 1930, după
proclamarea prinţului Carol ca rege al României, nu au fost adoptate reglementări noi privind presa,
dar persecuţiile au continuat cu o şi mai mare intensitate.
„Coborând spre Argus trec prin două coloane de jandarmi. Palatul Universul e împresurat de
armată. E a treia zi că se confiscă Ordinea“177, nota Grigore Gafencu la 5 ianuarie 1931. „Vom
confisca-o până când o vom distruge, mi-a zis Călinescu. Regele ştie şi aprobă. Acum trei ani se
confisca Cuvântul – «până la distrugere!» zicea Tătărescu […]. La Interne se confiscă zilnic un ziar,
se îngăduie apariţia din nou, de «Probă», se suprimă apoi, în mod definitiv…“ 178.
Noi şi bizare interdicţii apăreau în aprilie 1931: „Între ciudăţeniile noului regim al presei, la care ne
înbie un regim din ce în ce mai îndrăzneţ, deci mai lipsit de simţul răspunderii, este una la care mă
opresc pentru că rezumă într-însa falsa economie a noului proiect de lege. Stă, anume, scris în
articolul 35 al iminentei legi şi la capitolul infracţiunilor în contra intereselor obşteşti că ,,se va
pedepsi cu închisoarea corecţională de la 1 la 4 ani şi cu amendă de la 10.000 la 50.000 cel care prin
vreunul din mijloacele arătate la articolul 1 şi 31 din lege: 1. va ataca forma de guvernământ stabilită
prin Constituţie; 2. va divulga secrete de ordin militar a căror păstrare priveşte apărarea naţională; 3.
va insulta memoria soldatului necunoscut…“179, nota Perpessicius, la 1 aprilie 1931.
În septembrie 1931, ziarul timişorean Vestul a fost pentru a treia oară confiscat de poliţie, din
tipografie, integral; redactorul Bugariu a vrut să protesteze, dar a fost arestat. Gestul poliţiei era
motivat de un atac împotriva lui Iulian Peter, „director ministerial“, acuzat de corupţie, care ar fi
încasat milioane de la notarii comunali pentru numiri şi transferări 180. Dar până la verificări se făceau
arestări. După o relativă slăbire în intensitate a represiunilor la adresa presei, în noiembrie 1931, o
dată cu revenirea în ţară a soţiei regelui, Elena (care avea o relaţie mai specială cu soţul ei datorită
aventurilor amoroase ale acestuia), „strada Sărindar a fost ocupată de trupe, ca nu cumva vestea
despre manifestaţie (produsă de revenirea Elenei şi a prinţului Mihai – n. n.) să fie publicată. Lupta
şi Ordinea au fost confiscate“181, scria G. Gafencu în jurnalul său, la 1 noiembrie 1931. „Lupta
publicase câteva cuvinte – inofensive – de simpatie pentru prinţesa Elena. Ordinea dezvăluise
legătura cu batistele dinastice şi bătrânul Lupescu, jidanul socru – Confiscare!“ 182.
În anul următor, au fost interzise numeroase alte publicaţii între care revista de stânga Veac
Nou, după numai patru apariţii, revista de literatură proletară Bluze albastre, la a cincea apariţie
(acuzate de agitaţie comunistă), ziarul Calendarul183, fondat de Nichifor Crainic (acuzat de agitaţie
legionară) şi altele. „Nu ne vom lăsa încătuşaţi! Ultimul număr al Veacului nou a fost, în parte,
confiscat. Agenţii Siguranţei au furat pur şi simplu foile nostre din tipografie“ scriau redactorii
acestei reviste la 24 aprilie 1932184. În condiţiile intensificării crizei economice şi politice interne, dar

61
şi a evoluţiilor politice externe, la 4 februarie 1933 a fost emisă Legea pentru autorizarea stării de
asediu185, prin care guvernul era autorizat să decreteze „la orice moment ar crede de cuviinţă“ şi pe
termen de şase luni, starea de asediu. Legea prevedea pedepse grave pentru cei care prin discursuri,
cuvântări, cântece sentenţioase sau ameninţări rostice în public, prin viu grai, vor fi provocat direct
la comiterea unor fapte calificate drept crimă (art. 7), precum şi pentru cei care „vor fi provocat
direct la comiterea unei infracţiuni calificate crimă sau delict, prin răspândirea în public sau prin
expunerea în public sau prin expunerea vederii publice de scrieri de orice fel, ziare, corespondenţe,
gravuri, desene, afişe, embleme, imprimate clandestine, filme, anunţuri luminoase sau alte
asemenea“ (art. 8). Documentul preciza, la articolul 17, că sunt supuşi sancţiunii (închisoare între 2
şi 5 ani, amendă între 2 şi 10.000 de lei) cei care ar fi dat spre tipărire şi multiplicare „în orice mod,
manuscrise, schiţe sau desene“ care ar conţine o provocare directă la comiterea unei infracţiuni:
crimă contra persoanei, proprietăţii, siguranţei statului, instaurarea dictaturii unei clase asupra alteia,
suprimarea prin violenţă a unei clase sociale, răsturnarea ordinii sociale prin violenţă, executarea
unor ordine ale unor asociaţii din străinătate ce ar avea ca urmări schimbarea ordinii sociale – chiar
şi în cazul în care tipărirea sau multiplicarea nu s-a efectuat“. Aceleaşi prevederi erau valabile pentru
„acel care cunoscând conţinutul sus ziselor manuscrise, schiţe sau desene, a primit spre efectuare sau
a efectuat lucrările de mai sus“, precum şi „acel care cunoscând conţinutul va încredinţa uneia sau
mai multor persoane, spre răspândire, chiar dacă răspândirea în public nu a avut loc, precum şi acela
care a primit şi păstrat cu bună ştiinţă asupra lui, la domiciliu sau în alt loc, în vederea răspândirii în
public, vreunul din mijloacele de provocaţiune enumerate…“186.
O dată cu legea, prin decretul regal nr. 201 se declara stare de asediu în municipiile Bucureşti,
Cernăuţi, Galaţi, Iaşi, Timişoara, Ploieşti şi altele, iar autoritatea militară era obligată să facă
percheziţii „oriunde va cere trebuinţa“ şi să oprească „orice publicaţiuni sau adunări pe care ea le va
crede că sunt de natură a exercita sau întreţine dezordinea…“187.
Prima ordonanţă pentru aplicarea stării de asediu, semnată de Alexandru Vaida Voevod, G.G.
Mironescu, M. Popovici şi N. Samsonovici (5 februarie 1933) prevedea: „…Art. 6. Orice publicaţie
care excită sau întreţine dezordinea şi răspândirea unor asemenea publicaţii este interzisă.
Publicaţiunile instituţiilor de stat sau de utilitate publică rămân absolut libere. Broşurile sau cărţile
imprimate de particulari, în afară de cărţile de şcoală, vor trebui să obţină autorizaţia
comandamentului sau garnizoanei respective, în momentul răspândirii în public. Pentru publicaţiile
periodice ori zilnice, nu este nevoie de nici o autorizaţie prealabilă, dar editorii şi autorii vor fi
răspunzători şi pasibili de pedeapsa mai sus arătată dacă publicaţiile contravin ordonanţei excitând
sau întreţinând dezordinea, ori răspândind ştiri alarmiste. Deosebit de aceasta se va putea ordona
suspendarea respectivei publicaţiuni periodice pe un anumit timp sau până la ridicarea stării de
asediu“188.
Declararea stării de asediu, globală sau parţială, pe perioada stabilită de lege (6 luni) ori pe
perioade mai scurte a bulversat în aşa măsură activitatea presei, încât la 10 ianuarie 1934, G.
Gafencu nota: „stare de asediu, cenzură, represiune… ziarele care au mai rămas – Cuvântul,

62
Calendarul şi altele au dispărut – terorizate de cenzură, nu află, nu ştiu, nu anunţă nimic…“ 189. Pe
lângă măsura creării unui subsecretariat guvernamental pentru controlul cinematografiei şi al
turismului, transformate în instrumente de propagandă (condus de ziaristul Alexandru Mavrodi),
ministrul C. Anghelescu a emis un ordin prin care cărţi semnate de Gib Mihăescu, N.D. Cocea, G.M.
Zamfirescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, G. Călinescu, Cezar Petrescu, Ionel
Teodoreanu erau interzise în bibliotecile şcolare. Această măsură, care privea şi toate lucrările lui
Ion Minulescu, a fost inspirată de Nicolae Iorga, cel care le-a calificat drept „pornografice“ şi, în
consecinţă, de nedorit în spaţiile de învăţământ“190.
Cenzura militară şi politică a epocii a făcut numeroase victime; numai în luna ianuarie 1934
au fost suspendate 24 publicaţii, 14 definitiv, pentru „atitudini comuniste“ sau „propagandă
iredentistă“, iar celelalte temporar, pentru „atitudine ostilă faţă de stat şi provocări contra siguranţei“
(a fost cazul Ecoului (Iaşi), Clopotului (Botoşani), Îndrumării (Galaţi) şi altele).
Uriaşul aparat de control al publicaţiilor, format din funcţionari guvernamentali, ofiţeri,
lucrători din poştă, telegrafie, telefoane şi vămi supraveghea, în anul 1934, nu numai presa internă, ci
şi 911 reviste şi ziare străine care intrau în ţară, dintre care 420 franceze (12 interzise), 90 engleze (6
interzise), 72 ungare (19 interzise), 58 în limbi slave (15 interzise, dintre care 5 sovietice), 46 italiene
(8 interzise), 13 spaniole (4 interzise), 23 greceşti, 26 în idiş (13 interzise). Evident, numărul celor
interzise era variabil, în funcţie de conţinutul fiecărui număr. Iată cum evoca Ioan Comşa cenzura
presei străine din anul 1934: „citeam publicaţiile englezeşti şi americane. Colegii de birou, ostaşi cu
termen redus ca şi mine, cunoscători de limbi străine, citeau presa franceză, ziarele germane ori
italiene care soseau la Poştă în saci sigilaţi, urmând apoi să fie difuzată. Un funcţionar de la
Siguranţă asista la deschiderea sacilor şi scotea câte un exemplar din fiecare publicaţie, altcineva de
la Cenzură ne comunica directivele şi punctajul temelor sensibile, ce trebuiau urmărite în acea zi.
Trebuia să reperăm în toată presa care ajungea la Bucureşti prin poştă orice referiri la Zelea
Codreanu, la Carol al II lea şi la Elena Lupescu. După ce noi, primii cititori ai ziarelor, ne
încredinţam că nu conţin referiri nepotrivite la temele amintite, publicaţiile străine plecau la
chioşcuri şi la abonaţi. Altfel se returna ziarul sau revista în chestiune“ 191.
De cenzurarea presei din provincie avea să se plângă şi directorul ziarului brăilean Cuvântul,
Marcel Stănescu, în cadrul lucrărilor celui de-al treilea congres al Federaţiei Generale a Presei din
Provincie (Constanţa, 29 -30 septembrie 1934): „Sub diferite pretexte s’a recurs şi se recurge la
cenzură, cu o uşurinţă care trădează, nu numai lipsa de deferenţă faţă de instituţia presei, ci şi o
complectă ignorare a intereselor superioare. […] Desigur că, dacă la noi lucrurile se petrec altfel
(decât în alte ţări – n. n.), de vină nu sunt numai practicienii sugrumării libertăţii scrisului, ci în
primul rând ziariştii însuşi şi mai ales asociaţiunile de presă. […] Dincolo de capitală nu există oficii
speciale de cenzură. Serviciul acesta îl îndeplinesc prefecţii de judeţ şi în lipsa lor poliţaii, ori alţi
însărcinaţi de o capacitate intelectuală mai redusă. Uşor de închipuit ce se întâmplă. Gazeta şi
gazetarii rămân la discreţia ambiţiunilor cenzorului improvizat, care ţine mai puţin seama de
instrucţiunile forurilor superioare şi mai mult de meschine interese politice sau personale. Ceea ce

63
trece prin serviciul de cenzură din Bucureşti, apare ca primejdios şi se suprimă adese ori din
coloanele ziarelor din provincie…“192 După cum am arătat, nici la Bucureşti lucrurile nu stăteau mai
bine. „Cenzura continuă să lucreze“, scriau ziariştii de la Cuvântul liber (30 aprilie). „Publicaţiile de
dreapta au toată libertatea. Chiar şi libertatea de a tipări cele mai precise incitări la asasinat. Ceea ce
până acum ni se scria în scrisori anonime, se imprimă azi în foile extremei drepte. Publicaţiile de
stânga sunt masacrate de creionul d-lui cenzor. […] Am vrut să publicăm câteva scrisori ale
studenţilor germani morţi pe câmpul de război. Scrisori care aveau un sigur cusur: erau… pacifiste!
Le-am cules dintr-un volum apărut în Germania, un volum care circulă şi azi, sub regimul hitlerist.
Oamenii tineri se plângeau de război şi de ororile războiului. Atâta tot. Toată pagina – o pagină
întreagă din Cuvântul liber – a căzut sub creionul cenzurii“193 .
În anul 1936, după ce Parlamentul respinge un nou proiect de lege a presei (tentative
anterioare s-au făcut în anii 1927, 1928, 1931, 1932), cenzura interzice alte 30 de publicaţii
comuniste şi legionare, iar guvernul aprobă un nou Regulament pentru controlul şi cenzura filmelor
cinematografice194 (30 aprilie). Documentul definea controlul filmelor ca „funcţiune de stat,
încredinţată Oficiului emisiunilor radiofonice şi al cinematografelor din cadrul Ministerului de
Interne“, comisiei de control a filmelor revenindu-i sarcina de a le interzice pe cele care ar aduce
„vreo vătămare intereselor naţionale, religioase, sociale ori morale“ (art. 2). Pentru a aduce mai
multă rigoare, Regulamentul stabilea un clasament al filmelor, „a. filme distractive; b. filme
culturale şi didactice; c. filme dăunătoare“, în cea de-a treia grupă fiind incluse filmele „care prin
chipul în care expun vieaţa reală sau fictivă, ori prin modul de înlănţuire a imaginilor, pot să
contribuie la pervertirea spectatorului şi să constituie o propagandă (chiar involuntară) la acţiuni
vătămătoare ordinei publice“ (art. 21). Prin urmare erau interzise filmele cu acţiuni criminale, „de
natură să constituie o iniţiere în tehnica delictului sau în şcoala crimei“, cele cu acţiuni politice
contra ordinei publice sau sociale, cele ale căror acţiuni ascund propaganda contra „fiinţei, unităţii şi
integrităţii statului şi a temeiurilor politice şi morale pe care el se sprijină“, filmele/episoadele ce ar
putea atinge Onoarea Neamului ori care prezintă acţiuni de natură să incite la conflicte între state,
filmele cu „scene care ar putea slăbi încrederea Naţiunii noastre în energiile şi aptitudinile ei, în
conducătorii Statului, micşorând respectul datorat de cetăţeni deţinătorilor supremi ai puterilor
Statului (art. 21, p. „F“)195.
Fără a comenta documentul, ale cărui prevederi „luminau“ indirect şi activitatea cenzurii
presei, remarcăm faptul că, sub aparenţa apărării marilor valori naţionale, se creau condiţiile pentru
consolidarea statului totalitar.
Despre cenzura cinematografică depune mărturie Anibal Stoenescu, fost secretar general al
Prefecturii Poliţiei Capitalei: „Este cert că dintr-un început cenzura filmelor se făcea numai de
organele poliţieneşti (din localitatea unde se reprezentau acele filme), care interveneau de câte ori
morala sau ordinea publică erau nesocotite, însă din lipsă de directive unitare, care să reglementeze
oarecum natura acestor exibiţiuni, s-au putut vedea unele ciudăţenii – prin contrastul lor – ca, de o
pildă, un film a cărui reprezentare era interzisă din Capitală, să facă serie la Ploieşti!“196. Ulterior,

64
din comisiile de cenzură făceau parte scriitori, profesori, magistraţi şi ziarişti. Principalul „duşman“
al acestora era nudismul, de aceea vor interzice vizionarea filmului Iubirea, legea naturii, care nu era
permis „decât în amfiteatrele facultăţilor de medicină sau de ştiinţe aplicate“, a filmului Bestia
„suprimându-se întreaga scenă a nudismului din actul III, detaliu de prisos ce nu cadrează cu
seriozitatea subiectului, filmul Bestia poate fi autorizat“ etc. „Mă amuză […] protestele prin care
oficioasele partidelor cer ridicarea cenzurii“, scria Zaharia Stancu în 24 octombrie 1935. „Îl supără
cenzura pe Vaida, care a practicat-o cu sadică plăcere. Îl supără pe Iuliu Maniu, care a ordonat în
nenumărate rânduri confiscări de gazete. Îl irită pe mareşalul Averescu […]. Când toate partidele
sânt pentru cenzură când guvernează, şi împotriva ei când se află în opoziţie, nu sântem oare
îndreptăţiţi să facem haz de glume cu protestele?“197
„Guvernul a hotărât să menţină starea de asediu şi cenzura“, nota T. Teodorescu-Branişte, în 11
martie 1936. „Să protestăm? De prisos. Am putea alcătui zeci de volume din toate protestele noastre
împotriva stării de asediu şi împotriva cenzurii. Destinul face să fim singura ţară din lume, care –
fără război, fără violenţe – trăieşte totuşi sub regim excepţional. Instituit după asasinarea lui I.G.
Duca (1933 – n. n.) regimul excepţional s-a transformat într-o unealtă a extremei drepte, împotriva
stângii şi chiar împotriva stângii moderate. […] Vom da o pildă: săptămâna trecută, după ce d. Hitler
a acordat d-lui Jouvenal faimosul interviu, în care dictatorul Germaniei spunea că întinde o mână
amicală Franţei, am scris în revista Cuvântul liber că totul e o farsă, că d. Hilter nu vrea, nu poate să
vrea pace; că d-sa trebuie să meargă mai curând sau mai târziu la război. Articolul a fost oribil de
mutilat cu creionul d-lui cenzor. Cuvântul farsă a fost tăiat pretutindeni. Dl cenzor crede că dl. Hitler
vrea pace… Şi că ziua în care apărea articolul nostru, d. Hitler ocupa zona demilitarizată, călca în
picioare tratatul de la Locarno. […] Există o cenzură care protegiuieşte în chip scandalos propaganda
germană şi care înăbuşă contrapropaganda românescă. Fiţuicile imunde ale crucii încârligate pot
spune orice. Presa onestă, presa românească nu poate spune nimic, sau, în cel mai bun caz, foarte
puţin…“198 La 3 aprilie 1937, ziarele anunţau că Geo Bogza fusese arestat pentru „delictul de atentat
la bunele moravuri“, săvârşit prin publicarea unui volum de versuri, pentru care mai pătimise şi în
anul 1930. Devenise un obicei publicarea listelor de tipărituri interzise din iniţiativa Direcţiei Presei
şi Informaţiilor (Ministerul Afacerilor Străine) în august 1937, spre exemplu, celor deja interzise li
se alăturau: Espagne, Espagne, de Jean R. Bloch, Chants revolutionnaires de Eugen Poitier, Les
origines de la religion de L. Henry, Pour vaincre le fascisme de G. Dimitrov, L’Economie planifiée
en URSS et l’économie dirigée aux Etats Unis de L. U. Holodetz, La querelle du réalisme etc.199
Toate aveau acelaşi cusur, nu rezonau cu ideologia oficială. Totuşi, Siguranţa Generală a Statului
anunţa printr-o circulară adresată „organelor subalterne“ că lucrările de literatură urmau să fie scutite
de cenzură: „Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă spre ştiinţă că toate cărţile literare pe întreg
cuprinsul ţării, chiar în regiunile sub stare de asediu sunt scutite de cenzura prealabilă şi apar pe
răspunderea autorilor, editorilor şi tipografilor. Dacă prin asemenea lucrări, însă, se aduc atingeri
moralei publice, ordinei publice, intereselor ţării etc., dela caz la caz, urmează să se ceară d-lui
ministru de interne aprobarea măsurii confiscării lucrărilor incriminate“ 200.

65
 Precizăm că după remanierea guvernamentală din toamna anului 1937, preşedintele
Consiliului de Miniştri, Gh. Tătărescu, şi-a pus semnătura pe o decizie de suspendare a celor mai
importante ziare care se arătaseră critice faţă de noul suveran, Adevărul, Dimineaţa şi Lupta, cu
acordul regelui. Ca şi în alte ocazii similare, măsura suspendării nu s-a luat printr-un decret, ceea ce
ar fi presupus semnătura regelui, ci prin „jurnalul guvernului“. Tot prin jurnalul Consiliului de
Miniştri, la 5 ianuarie 1938, serviciul de cenzură a presei, care funcţiona pe lângă Ministerul de
Interne, a fost trecut în subordinea şefului executivului, pentru ca la 16 februarie cenzura să revină în
subordinea ministrului de interne, Dimitrie Duca.
În luna februarie a fost adoptată şi noua Constituţie, ale cărei articole prevedeau: „Nu este
îngăduit niciunui Român a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a
Statului, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite ori lupta de clasă (art. 7).
Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de libertatea învăţământului, de
libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile care decurg
din aceste drepturi, în condiţiile statornicite prin legi (art. 10). Constituţia garantează fiecăruia, în
limitele şi condiţiunile legii, libertatea de a comunica şi de a publica ideile şi opiniunile sale, prin viu
grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace (art. 22). Persoana Regelui este
inviolabilă (art. 44)“.
Peste numai câteva zile de la adoptarea Constituţiei, suveranul semna o nouă „lege pentru
reprimarea unor infracţiuni contra liniştei publice“ prin care se stabileau mari pedepse (închisoare
între 4 şi 10 ani şi amendă între 4.000 şi 20.000 lei) pentru infracţiunile de crimă contra persoanei,
proprietăţii, siguranţei statului, contra unei clase sociale, răsturnarea ordinii sociale etc. Pentru o mai
eficientă limitare a libertăţii de exprimare, la 11 martie s-a înfiinţat Direcţia Generală a Presei şi
Propagandei pe lângă Consiliul de Miniştri, care conducea şi supraveghea Oficiul Naţional de
Turism, Societatea Română de Radio, Serviciul Cinematografelor, Direcţia Presei, Societatea Orient
Radio (agenţia de presă RADOR).
În timpul mandatului noului guvern, condus de Miron Cristea, la 31 martie 1938 se
desfiinţează, prin decret regal, toate partidele politice şi se instituie Consiliul de Coroană ca organ de
stat cu caracter permanent, alcătuit din „consilieri regali“ cu rang de miniştri de stat, numiţi de rege.
Şirul reglementărilor care vizau presa a continuat cu „decretul-lege pentru controlul
mijloacelor de existenţă al publicaţiilor periodice“ din 13 aprilie care, în linii mari, promova măsuri
de limitare a libertăţii presei. Referatul preşedintelui Consiliului de Miniştri de susţinere a
decretului-lege atrăgea atenţia că asupra unor publicaţii planau suspiciuni privind sursele de
finanţare, că presa de opinie se transformase în presă de influenţă şi că astfel „se falsifică opinia
publică“. În consecinţă, nu se va mai permite finanţarea presei de către străini, acestora limitându-li-
se şi dreptul de a deţine altfel de publicaţii decât culturale (după obţinerea aprobărilor de rigoare de
la Ministerul de Interne şi cel al Educaţiei Naţionale), iar tribunalele vor fi obligate să deţină registre
ale tuturor periodicelor. Practic, începând cu momentul instaurării dictaturii regale, întreaga presă a
fost subordonată statului.

66
 La 3 mai 1938, apărea un nou decret-lege prin care Direcţia Generală a Presei şi Propagandei
trecea din subordinea primului ministru în cea a ministrului de interne, motivul fiind acela că
„majoritatea deciziilor luate de instituţiile care intră în componenţa acestei Direcţii se exercită numai
prin intermediul autorităţilor depinzând de Ministerul de Interne, cum şi faptul că controlul activităţii
şi emisiunilor Societăţii Române de Radio se face de asemenea cu concursul acestui departament…“.
În aceste condiţii, Armand Călinescu, deţinătorul portofoliului de la Interne, devine „stăpânul“ presei
româneşti până în iulie 1938 când, printr-o nouă lege, Direcţia intră în subordinea Ministerului
Afacerilor Străine, condus de N. Petrescu-Comnen, ulterior de Grigore Gafencu.
Deşi cenzura preventivă era oficializată încă din februarie 1938 iar măsurile de
suspendare/suprimare, intimidare, ameninţare etc. afectaseră profund activitatea jurnalistică, presa a
continuat să facă obiectul unor noi reglementări. Amintim că, potrivit instrucţiunilor în vigoare,
cenzura interzicea orice „activitate politică“ în paginile ziarelor, orice atac la adresa oamenilor de
stat străini, comentariile defavorabile privind politica externă a României, iar în privinţa negocierilor
politico-militare ale guvernului român erau permise doar comunicatele oficiale. Ziarul Universul va
fi suspendat în perioada 4–7 iulie 1938 „pentru nerespectarea dispoziţiunilor legei şi regulamentului
privitor la controlul mijloacelor de existenţă ale publicaţiilor periodice“ 201, iar pentru puzderia de
„academii“ ce invadaseră capitala, academia de dans, de croitorie, de biliard, de coafură etc., se va
da o lege specială, în sensul că doar Academiei Române i se va recunoaşte dreptul de a utiliza
această denumire (9 iulie 1938). Tot dintre noutăţile verii anului ’38 reţinem numirea lui Eugen
Titeanu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne, la conducerea presei şi propagandei (16
iulie).
În luna august a fost publicată Legea pentru coordonarea şi modificarea unor dispoziţiuni din
legile privitoare la instituţiile de propagandă, prin care se constituia un secretariat de stat specializat
în cenzură şi propagandă, cu competenţe extinse: „Propaganda Naţională se execută prin: a.
Direcţiunea Oficiului Naţional de Turism; b. Direcţiunea Cinematografică şi Comisiunea de Control
şi Censură a Filmelor; c. Direcţiunea Presei şi Propagandei; d. Direcţiunea Publicităţii; e. Societatea
Română de Radio; f. Societatea Orient Radio“. Potrivit legii, ministrul însărcinat cu aplicarea noilor
prevederi putea să suspende sau să confişte un film, să închidă o sală de cinematograf, să suspende
sau să oprească apariţia ziarelor“ (art. 27), să oprească funcţionarea agenţiilor de publicitate etc.,
202
dacă nu erau respectate prevederile legii ori dacă „lucrau contra intereselor de stat” . Tot acum a
fost revăzută legea pentru controlul mijloacelor de existenţă al publicaţiilor periodice, prin care
publicaţiile cu un tiraj mai mic de 7.500 exemplare erau scutite de o serie de formalităţi juridico-
administrative.
A continuat şi seria întâlnirilor organizate, începând cu luna mai, de Direcţia Presei, cu
directorii de ziare din provincie, prin care se stabileau forme de coordonare, se fixau teme şi tonuri
pentru articolele de presă, se transmiteau dispoziţii. În luna noiembrie, dispozitivul control se
completează, ca în toate regimurile autoritare, cu o nouă instituţie, breasla, prin care controlul asupra
accesului la profesie devine total. Breasla ziariştilor includea, începând cu 11 noiembrie, toţi

67
redactorii, reporterii şi corectorii care îndeplineau condiţiile stabilite de lege; fotoreporterii intrau în
breasla fotografilor, tipografii în cea a „muncitorilor din arte grafice“ ş.a.m.d.
Încheiem retrospectiva anului 1938 cu o menţiune: cenzura nu numai că a devenit o instituţie
esenţială a statului, ci şi una „curtenitoare“ …, în sensul că publicaţiile nu mai sunt suprimate
zgomotos şi prin forţă armată, ci silenţios, politicos chiar, după cum rezultă din decizia de suprimare
a gazetei Fapta: „Am onoarea a vă face cunoscut că Domnul Ministru de Interne a dispus suprimarea
publicaţiunii săptămânale intitulată FAPTA care apare la Bucureşti, având ca director proprietar pe
dr. Ionescu-Doran şi redacţia şi administraţia în Calea Rahovei nr. 292. Prim procuror militar, col.
magistrat Romulus Hottinesnu, şeful serviciului cenzură“203.
Pentru a ilustra raporturile dintre presă şi stat în anul 1939 prezentăm, selectiv, fragmente din
Registrul Cenzurii (Cabinetul de manuscrise al Academiei Române). Textele reprezintă comunicări,
însemnări, dispoziţii transmise de reprezentanţii puterii politice instituţiei cenzurii sau de către şeful
cenzurii subordonaţilor săi.

13 martie 1939. Publicare a periodicului Garda Financiară a fost suspendată definitiv de

Ministerul de Interne. Secretarii nu o vor mai primi, iar d-nii cenzori vor refuza de a o citi. 15
martie 1939 […] În procesul comunist de la Galaţi, merge tot, afară de conţinutul actului de
acuzare… (ora 17)… Teatrul Naţional ca instituţie nu se atacă. Se lasă criticile teatrale însă
(ora 22.50). 19 martie 1939, ora 20.25 […] Articolele d-lui Iorga nu se mai cenzurează. Să nu
se scrie că am desfiinţat legaţia de la Praga sau c-am făcut-o consulat. De asemenea, nici că
Cehoslovacia nu mai are legaţiune la noi. 23 martie. Domnii cenzorii sunt rugaţi să fie atenţi a
nu se mai scrie nimic de arbitri la matchurile de footbal. Să se scrie numai: A arbitrat D… 2
mai. Dacă se vor (sic) publica articole privitoare la opera unui sculptor Baratzchi şi Horea
Oprescu, despre unele statui ce urmează să fie instalate la intrarea Parcului Naţional, nu se va
da bun de imprimat decât după ce mi se vor citi şi mie aceste articole (nota noului şef al
cenzurii presei, colonelul Dan Pascu, după eliberarea din funcţie a colonelului R. Hottineanu
care ocupase această poziţie începând cu anul 1926 – n. n.). 9 mai. Dacă în cronica judiciară se
va vorbi despre un proces între un dn. Livezeanu şi Societatea «Buhuşi», nu se va lăsa să apară
nimic. De altfel, toate faptele de la cronica judiciară vor apărea cât mai reduse şi se vor elimina
pe cât posibil numele magistraţilor. Este liber să apară: 1) Discursul d-lui prim ministru
Călinescu şi discursul d-lui Nicolae Iorga astăzi în Palatul regal; 2) Comentarii asupra acestor
discursuri dacă sunt foarte favorabile; 3) Expunerea de motive a noii legi electorale; 4) Legea
electorală; 5) Convocarea corpului electoral; 6) Referatul d-lui ministru de justiţie către M. S.
Regele pentru punerea în disponibilitate a preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti. Nu va apărea
nimic: 1) despre tratativele economice ce se duc la Ministerul economiei naţionale cu delegaţii
englezi. Este surprinzător cum dl. cenzor Cheorpec a dat drumul în ziarul Semnalul să apară
părerile unui dn. Călinescu despre aceste tratative, fapt ce a indispus atât delegaţii englezi cât şi
pe d. ministru Bujoiu. 2) Despre tratativele ce se duc cu delegaţia germană ce se află în ţară în

68
 vederea încheierii unui acord economic. Din ordinul d-lui prim-ministru Armand Călinescu nu
apare nimic în gazete care ar putea să indispună cercurile turceşti mai ales, mare atenţie cu
privire la războiul din ’77, să nu se scrie că au fost înfrânţi, că au fost bătuţi de români. Ziarele
să scrie că dl. profesor Nicolae Iorga a fost îmbrăcat, la serbarea de ieri, în uniforma de
consilier regal şi nicidecum în uniforma Frontului Renaşterii Naţionale. Telegrama «Rador»
sau oricare altă telegramă care anunţă decorarea marelui Voevod Mihai de către dl. Adolf
Hitler poate să apară. 12 mai. Din ordinul d-lui prim-ministru, dacă în listele acelora care oferă
obolul lor în fondul armatei se găsesc şi nume evreieşti nu apar. 24 mai […] Rog pe d-nii
cenzori a verifica «mica publicitate» a ziarelor unde au început din nou să apară anunţuri de
prezicători, ghicitori, intermediari de căsătorii, anunţuri ce sunt complet interzise. 27 august.
Ziarul Universul va publica un reportaj inspirat de guvern în care se va arăta că pactul de
neagresiune oferit de guvernul român guvernului ungar nu a fost acceptat ca nefiind oportun în
împrejurările actuale204 […].

Lectura integrală a însemnărilor din Registrul Cenzurii provoacă o imensă uimire; ca în toate
guvernările anterioare, şi de această dată, alături de restricţii fireşti în condiţiile marilor evenimente
politico-militare din anul 1939, apar, cu o pondere mare, mărunte interese, restricţii motivate de
menajarea sensibilităţilor deţinătorilor puterii, limitări ridicole ale libertăţii presei, şi aşa aflată sub o
triplă comandă, politică, militară şi regală.
Documentul relevă faptul că toţi membrii cabinetului (24) puteau să intervină în conţinutul
publicaţiilor, iar când se acumulau multe interdicţii acestea luau forma unor pachete care erau
comunicate, în scris, birourilor de cenzură. Pe lângă articolele inspirate (redactate şi impuse presei)
de Marele Stat Major ori de guvern apăreau şi texte cu o formă dezirabilă, redactate de jurnalişti,
care dobândeau calificativul de articole de directivă, astfel încât deveneau exemple în evaluarea
tuturor celorlalte articole pe aceeaşi temă. Cenzura indica nu numai dimensiunile pe care le puteau
lua articolele, în funcţie de domeniul abordat („toate telegramele cu privire la război vor avea titluri
numai pe câte două coloane“ – 1 decembrie 1918), ci şi ce fotografii puteau însoţi textele
(persoanele, uniformele, poziţiile etc.); fie din proprie iniţiativă, fie ca urmare a unor indicaţii de la
superiori, cenzorii suprimau anumite cuvinte, oriunde ar fi apărut acestea (zvon, catastrofă, zonă
etc.) ori le înlocuiau cu sinonime. Interdicţiile de publicare şi de abordare jurnalistică s-au
intensificat mai ales după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1 septembrie 1939). Dintre
victimele anului 1939 reţinem judecarea directorului ziarului Cuvântul Breslelor, reclamat de
Serviciul Cenzurii Corpului II Armată pentru că primise aprobare pentru ziar, dar cu titlul Cuvântul
Micii Industrii, posesorul autorizaţiei permiţându-şi să schimbe titlul 205, precum şi interzicerea timp
de 10 zile a ziarului timişorean Neue Zeitung pentru „atitudine contrară politicii externe a statului
român“206.
La 20 februarie 1940, a fost publicat un nou „decret-lege asupra publicaţiilor clandestine“,
prin care se căuta să se limiteze circulaţia acelor tipărituri, în special comuniste şi iredentiste: „Nu

69
vor putea fi răspândite înainte de a primi aprobarea cenzurei nici o publicaţiune, scrisă de mână, la
maşină sau culeasă la tipografie. Este deopotrivă oprită şi răspândirea unor atare publicaţiuni de la
om la om, afişarea, espedierea prin poştă sau în orice alt mod de transmisiune. Se exceptează
publicaţiile şi înştiinţările oficiale ale autorităţilor publice (art. 1). Este interzis tipografiilor de a face
orice tipăritură înainte de a fi fost supusă cenzurii, şi a fi fost aprobată“ 207 (art. 27). Ulterior, prin
Jurnalul Consiliului de Miniştri, guvernul a stabilit noi reglementări relative la presă, în sensul că
activitatea cenzurii cunoaşte o diviziune specifică: „Cenzura presei, ştirilor, articolelor şi oricăror
publicaţiuni interne cu caracter politic şi informativ, răspândite prin orice mijloace referitoare la
chestiunile interne se va exercita după directivele şi sub controlul Ministerului Internelor, iar în
chestiunile privitoare la apărarea ţării, după directivele şi sub controlul Ministerului Apărării
Naţionale. Cenzura ştirilor […] ce se referă la politica externă a ţării, din presa internă, precum şi a
tuturor publicaţiilor străine venite prin orice mijloc în ţară, ca şi cenzurarea publicaţiilor ştiinţifice,
literare şi artistice româneşti sau străine se va executa după directivele şi sub controlul Ministerului
Propagandei Naţionale“ (31 iulie 1940).
Alte trei documente adoptate în acelaşi an priveau desfiinţarea Direcţiunii Publicităţii (datorită
reducerii încasărilor făcute de aceasta, lucru firesc în condiţiile diminuării activităţii economice şi ale
supra-controlului aplicat presei): modificarea legii pentru organizarea teatrelor naţionale, operelor
naţionale şi spectacolelor (pentru toate instituţiile din această categorie va funcţiona un singur
comitet de lectură), aplicarea noului regulament al radiodifuziunii (Societatea Română de
Radiodifuziune era supusă controlului secretariatului pentru presă şi propagandă; deţinerea unui
aparat de radiorecepţie, montarea unei antene de recepţie, precum şi înstrăinarea unui aparat radio se
făceau numai în baza unor autorizaţii).
Trebuie subliniat faptul că în toată această perioadă de intensificare a restricţiilor privind
libertatea de exprimare, regele Carol al II-lea a avut un rol important, în sensul că, atunci când nu s-a
implicat direct în interzicerea unor publicaţii, filme, tipărituri, a consimţit la astfel de măsuri.
Jurnalul său din perioada septembrie 1939–decembrie 1940 este bogat în însemnări care vin să
demonstreze rolul său de inspirator al unor acte de cenzură: „Marţi, 4 iunie (1940) […] Seara, un
film francez, De la Mayerling la Sarajewo, asupra vieţei arhitectului Franz Ferdinand, complet fals
şi tendenţios; am ordonat să fie oprit de Cenzură […]“ 208. O altă însemnare, datată 4 iulie 1940, ziua
învestirii noului guvern condus de Ion Gigurtu: „După jurământ, am procedat la primele lucrări cu
miniştrii, începând cu Internele (ministru, generalul David Popescu – n. n.) căruia i-am dat indicaţii
privitoare la suspendarea ziarelor Semnalul şi Jurnalul şi la măsuri împotriva comuniştilor“209.
După suspendarea Constituţiei din februarie 1938, regele cedase principalele prerogative ale
puterii lui Ion Antonescu şi abdicase, în favoarea fiului său, Mihai. Printr-un decret regal (14
septembrie 1940) România era proclamată „stat naţional-legionar“, iar liderul mişcării legionare
devenea vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
În ultima parte a anului 1940 s-a produs accelerarea procesului de adoptare a legislaţiei anti-
evreieşti care va continua până în anul 1944. La 8 septembrie, bunăoară, printr-o decizie a

70
ministrului secretar de stat al Departartamentului Cultelor şi Artelor, Traian Brăileanu, „tot
personalul evreiesc de la teatrele naţionale, operele române, teatrele particulare, subvenţionate sau
nu de stat, precum şi orice formaţiuni sau înjghebări cu caracter artistic sau teatral“ 210 urma să fie,
până la 10 septembrie, ora 12, „îndepărtat imediat din posturile, funcţiunile, demnităţile sau calităţile
ce le deţin“, fără nici o excepţie. În ziua de 21 septembrie 1940 s-a revenit asupra acestei decizii,
astfel încât artiştilor evrei li se permitea să joace pe scenele teatrelor particulare evreieşti autorizate,
dar acestea nu puteau avea personal administrativ evreiesc (art. 1), instituţiile fiind obligate să
menţioneze pe firme şi pe foile de publicitate specificaţia „TEATRU EVREIESC“ (art. 2) şi
obligate, în acelaşi timp, să nu monteze piese de autori ori compozitori români ori cu „tendinţe
antinaţionaliste şi antiromâneşti“ (art. 2). Ulterior, printr-o decizie a ministrului secretar de stat la
Departamentul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor (16 noiembrie 1940), artiştilor neevrei li s-a
interzis să joace în „trupe, formaţiuni ori orchestre alcătuite din elemente evreieşti sau în localuri
deţinute de evrei“ (art. IV)211. În fine, la 13 noiembrie 1940, printr-un decret lege semnat de Ion
Antonescu, se retrăgea evreilor dreptul de a deţine săli de cinema ori case de filme, anulându-li-se
autorizaţiile de funcţionare. Printre altele, toate aparatele de radio fuseseră ridicate din casele
evreilor şi se păstrau depozitate la Prefectura Poliţiei (Bucureşti). Cel mai citit ziar maghiar din
România, Brasoi Lapok, avea să fie suspendat, din ordinul ministrului de interne, pentru motivaţia:
„părăsind atitudinea de obiectivitate, după ce o vreme susţinuse cu violenţă interesele magnaţilor din
Budapesta […] deschisese în ultima vreme din nou tiradele repetate de sufleurul revizionist depe
ţărmul Dunării de Jos“212.
În condiţiile în care România pierduse importante teritorii: prin arbitrajul germano-italian la
16 octombrie se anunţa că a fost suspendat ziarul Buna Vestire, pentru cinci zile, din ordinul
generalului Antonescu, şi „trimiterea în judecată a autorului articolului Prea multă eleganţă, precum
şi destituirea cenzorului care a lăsat să treacă articolul“ (era antigerman – n. n.), după ce cu câteva
zile înainte fusese interzis ziarul Luceafărul.213 Peste o săptămână, sub titlul „Naţionalizarea
literaturii“, Timpul anunţa că „Subsecretariatul de Stat al Presei şi Propagandei a decis să nu se mai
îngăduie ca scriitorii evrei să tipărească după nevoile lor, în româneşte. Până astăzi, majoritatea
editurilor a publicat cu preferinţă literatură scrisă sau tradusă de evrei. […] Cărţile cu conţinut
românesc erau evitate, iar traducerile se încredinţau aproape exclusiv unor evrei dela periferia
scrisului, cari îşi băteau joc de limba noastră prin stilul lor arbitrar şi de multe ori, printr-o totală
necunoaştere a ortografiei…“214 Prin Dictatul de la Viena, Transilvania de Nord, iar prin tratatul
româno-bulgar sudul Dobrogei, presa şi activitatea culturală în general au avut mult de suferit. În
Transilvania, în timpul ocupaţiei hortiste, cea mai mare parte a intelectualilor s-au văzut nevoiţi să se
refugieze în România, astfel încât la Cluj „au rămas patru sau cinci gazetari, sperând că, oricum, un
ziar românesc tot va trebui să fie îngăduit de noua stăpânire, şi opt sau nouă artişti plastici (români –
n. n.). Dar nici un scriitor… Din librării au dispărut ca la comandă toate cărţile în limba română, şi
doar o minusculă librărie a eparhiei ortodoxe mai păstra câteva rafturi cu cărţi româneşti apărute
înainte de 1940“215.

71
 Dacă ar fi să ne limităm numai la paginile ziarului românesc Gazeta noastră, apărută la Cluj
sub conducerea profesorului universitar Emil Haţieganu (4 septembrie 1940), tot ar fi de-ajuns
pentru a înţelege că noile autorităţi au acţionat nu numai în sensul limitării stricte a libertăţii de
expresie a românilor, ci şi pentru umilirea acestora. Repetatelor cereri ale reprezentanţilor
comunităţii naţionale a românilor (desfiinţată din ordinul şefului statului major al armatei ungare la
puţin timp după înfiinţare) li s-a răspuns invariabil cu nu: funcţionării societăţii ASTRA şi a altor
societăţi culturale, apariţiei presei româneşti fără numeroasele restricţii între care obligativitatea de a
menţiona în articole denumirile maghiarizate ale localităţilor, permisiunii trupelor locale şi din regat
de a organiza reprezentaţii, sincronizării şi în limba română a filmelor ungureşti etc.
Până în anul revenirii Transilvaniei de Nord în cadrul României, celor aproape două milioane
de locuitori români nu li s-a permis să deţină mai mult de trei publicaţii: ziarul Tribuna Ardealului
(Cluj), gazeta Săptămâna (Bistriţa), interzisă între anii 1940 şi 1941, şi revista literară Viaţa
ilustrată, interzisă între anii 1940 şi 1942.
O situaţie cu totul specială s-a înregistrat în anul 1941 când, în urma publicării articolului
„Dacismul în literatură“, în pagina literară a ziarului Tribuna Ardealului (9 martie), autorul,
Gheorghe Dăncuş, a fost condamnat de tribunalul regal din Cluj la doi ani şi şase luni de închisoare
pentru săvârşirea delictului de „lezare a respectului datorat statului maghiar şi naţiunii maghiare“ 216.
În textul incriminat, ziaristul reprodusese poezia lui George Coşbuc Decebal către popor, apărută şi
în versiune maghiară înainte de Primul Război Mondial, iar „Procurorul regal a ridicat acuză
împotriva inculpatului, deoarece rândurile de mai jos din poezia publicată, «iar acum o naţie de călău
ar vrea să pună jug pe grumazul tău», care cuprind stări de fapt ce sunt proprii să diminueze
respectul naţiunii maghiare, totodată expresia neam de călău este dezonorant(ă) pentru naţiunea
maghiară, iar rândurile următoare: «Dar nu-i tot una să mori leu ori câine înlănţuit», «Iar zeii sunt
departe sus, duşmanii lângă noi» cuprind expresii dezonorante la adresa naţiunii maghiare“ 217.
Deşi autorul a arătat că este vorba de literatură, de un dialog care îi evoca pe daci şi pe
romani, că cenzura aprobase articolul şi că nu poate fi acuzat pentru fragmente scoase din context,
care nici nu-i aparţineau, „tribunalul regal constată că apărarea inculpatului este nefondată […], deşi
numai într-o formă deghizată, căci literalmente prin cuprinderea într-un articol literar în care este
vorba despre daci şi despre romani, dar în realitate se face aluzie la unguri, el a susţinut şi a răspândit
în articolul său lupta neadevărată că ungurii ar fi o naţiune de călăi care caută să pună jugul pe
grumazul românilor […], fapt neadevărat, care ar fi propriu să diminueze onoarea naţiunii maghiare
în afară de care expresia de popor călău este şi umilitoare pentru naţiunea maghiară“. În fine,
„acuzatul ca ziarist cu pregătire universară, trebuia să ştie că prin invocarea autohnismului străvechi
al conţinutului unor poezii folosite de el în condiţiile mai sus amintite, acesta este potrivit a diminua
respectul naţiunii maghiare“, fapt cu atât mai grav cu cât s-a folosit de presă şi „a derutat chiar şi
organele cenzurii prin aceea că a făcut să-i apară acest articol sub o haină literară, în rubrica de
literatură, care numai în acest fel a putut să rămână în ziarul răspândit printre abonaţi şi cititori, în
pofida cenzurii“218.

72
 Comentariile sunt de prisos, mai ales dacă ţinem seama de faptul că într-un alt teritoriu
românesc, Basarabia, ocupată de trupele ruseşti la 28 iunie 1940, populaţiei româneşti majoritare i se
interzice utilizarea noţiunilor de „limbă română“ şi de „popor român“ 219. Practic, printr-o decizie
politică a autorităţilor nou înfiinţatei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, românilor li se
anulează identitatea naţională şi în locul acesteia li se construieşte o alta, în dispreţul adevărului
istoric.
În delirul antiromânesc, nu numai că populaţia a fost chemată „să lupte fără cruţare şi să
nimicească tendinţele (lingvistice – n. n.) româno-franţuzeşti“, dar au fost interzise şi distruse cărţile
cu alfaben latin, au fost „purificate“ bibliotecile de „literatură fascistă dăunătoare“, adică
românească. Pentru ca teza falsă potrivit căreia limba română este diferită de cea moldovenească să
se răspândească, s-a instituit obligaţia de a se utiliza cuvinte de origine rusă ori arhaisme româneşti
(omologate ca fiind moldoveneşti), iar prin noua ortografie (1941) s-a impus alfabetul rusesc,
propriu limbii „moldoveneşti“. În acelaşi sens acţionau şi serviciile secrete ruse, în atribuţiile secţiei
locale a KGB-ului intrând vegherea asupra „independenţei limbii moldoveneşti“, adică „urmărirea
persoanelor care puteau să aducă prejudicii acestei idei“ 220. Amintim că limba română a fost
recunoscută oficial în Republica Moldova la 31 octombrie 1988, când s-a revenit şi la grafia latină,
pentru ca în anul 1996 să se revină, din interese politice, la denumirea de „limbă moldovenească“.
După ascensiunea legionarilor la putere, aşa cum arătam, au continuat acţiunile antievreieşti –
evreii sunt excluşi din Sindicatul Ziariştilor, din Uniunea Ziariştilor, din Societatea Scriitorilor
Români, din Societatea Arhitecţilor şi Artelor Frumoase etc. – şi din cele de natură să le consolideze
influenţa în viaţa economică, politică, culturală şi militară. Printre altele, sub ministeriatul lui
Nichifor Crainic la Propaganda Naţională, legionarii au introdus la radio, ca semnal, acordurile
primei strofe din imnul Sfântă tinereţe legionară, au preluat controlul telecomunicaţiilor şi au
declanşat acţiuni de intimidare a intelectualilor care fie nu aderau la ideologia legionară, fie se arătau
critici faţă de aceasta.
După „un splendid act de dreptate românească săvârşit de Octavian Goga când, în decembrie
1937, a suprimat Adevărul, Dimineaţa şi Lupta“, scria Nichifor Crainic (1941), „restul abia în 1940
l-am putut duce la capăt eu, când, în calitate de ministru al Propagandei, am stârpit toate cotidianele
şi publicaţiile săptămânale şi lunare evreieşti din România. Dreptul sfânt de a vorbi în numele
românismului aparţine exclusiv românilor. […] Nu va mai exista capital evreiesc, nici tipografii, nici
presă, nici editură şi nici mijloace de reclamă. Şi nici nu vor mai exista mai ales falsele idealuri de
artă şi de cultură, sub care se disimula iudaismul şi care au momit pe mulţi dintre ai noştri,
desfigurându-i şi caricaturizându-i“221. În ceea ce privea cenzura, aceasta era legitimată de Crainic
prin aceea că „există o înaltă pedagogie de stat care trebue să vegheze asupra pâinii sprituale a
poporului potrivit structurii sufleteşti a poporului însuşi, precum şi ţelurilor superioare pe care statul
le propune naţiunii“222.
În noiembrie 1940 au fost asasinaţi economistul Virgil Madgearu şi istoricul Nicolae Iorga,
iar în ianuarie 1941 mişcarea legionară a fost înlăturară de la putere şi interzisă.

73
 Cenzura a acţionat, ca instituţie şi practică, în perioada evocată, conform legislaţiei existente.
Câteva însemnări din registrul Cenzurii la care am mai făcut referiri sunt relevante:

7 ianuarie 1940. Se cenzurează tot ce poate ofensa Rusia (?); 9 ianuarie, ora 22. La dosar se
găseşte o informaţie: dl. profesor Iorga va ţine o conferinţă la Fundaţia Carol I în cadrul
Societăţii ortodoxe a femeilor române. D-nii cenzori vor observa că această informaţie trebuie
să apară obligatoriu 4 zile – 10, 11, 12 şi 13 ianuarie la un loc bun şi cu fotografia d-lui Iorga.
23 ianuarie. Vizita pe care Măria Sa Marele Voevod Mihai a făcut-o astăzi la Societatea de
telefoane nu apare decât dacă vine comunicat de la Palat. 3 aprilie, ora 8.30. La liceul «Mihai
Viteazul» s-a întâmplat o nenorocire, mama unui elev, venindu-i rău, a murit. Fapta nu merge.
5 aprilie […] Nu se publică informaţia că cenzura a trecut la Ministerul de Interne. 18 aprilie.
Dacă ziarele vor scrie că s-a scumpit carnea, să se cenzureze. Şi orice articol în legătură cu
preţul cărnii. 20 aprilie. Nu se mai scrie absolut nimic despre d-nii Iuliu Maniu şi Virgil
Madgearu. Orice ştire va veni în privinţa d-lui consilier regal Ion Mihalache va fi întrebat
Ministerul de Interne care singur va hotărî. 2 mai. S-a reţinut din ziarul România o fotografie
de la congresul breslelor în care d. ministru Ralea era înconjurat de un taraf de lăutari, care
cântau. 6 mai, ora 10.30. D-nii cenzori sunt rugaţi a citi în mod amănunţit corepondenţa din
ziare, unde sub o formă oarecare de comunicare se află ştiri secrete ce ar dăuna armatei şi ţării,
voalate sub această corespondenţă. 16 mai, ora 20. Se cenzurează ştirea că d-nii miniştri
Ghelmegeanu şi Giurescu au fost numiţi membri oficiali ai Federaţiei cicliste. 18 iunie.
Domnul col. Pascu (şeful cenzurii – n. n.) atrage din nou atenţia domnilor cenzori ca să observe
reportagiile ziarelor în ce priveşte următoarele: 1) Să nu mai apară articole sau reportagii din
care să se vadă starea mizeră a satelor din diferite părţi ale ţării. 2) De asemenea, să se
cenzureze titlurile alarmante sau dezolante în privinţa inundaţiilor din ţară. Adică: dezastrul…
prăpădul… marea nenorocire… etc.223.

În situaţia politico-militară şi economică gravă în care se afla România, autorităţile au găsit oportun
să intensifice acţiunile propagandistice, ceea ce presupunea noi măsuri de limitare, în special a
libertăţii presei. La 14 ianuarie 1941, printr-un „decret-lege privind portretele oficiale, reglementarea
producerii şi folosirii tipografiei şi a reportagiilor în imagini“, statul instituia monopolul asupra
imaginii şi crea, în aceste condiţii, o iconografie oficială, strict controlată. „Reproducerea tipografică
a portretelor Regelui, membrilor familiei regale, Conducătorului Statului şi Vicepreşedintelui
Consiliului de miniştri, spre exemplu, nu poate fi executată decât în Imprimeriile Statului, sub
direcţiile Subsecretariarului de Stat pentru Presă şi Propagandă“ (art. 1). Totodată se instituia un
regulament privind comercializarea, expunerea în vitrine şi întreprinderi a imaginilor de mai sus, iar
potrivit articolului 4, toţi cei care deţineau fotografii din categoria amintită, particulari ori firme
„sunt obligate să le pună la dispoziţia Subsecretariatului de Stat pentru Presă şi Propagandă, pentru
reproducere şi utilizare în scop de propagandă“. În acest mod, se anulau prevederile legii proprietăţii

74
artistice şi literare, iar fotografii şi operatorii (de) cinema erau obligaţi, pentru a-şi exercita profesia,
să obţină autorizaţii speciale de la instituţia cenzurii: „Reporterii, fotografi sau cinematografici, ai
ziarelor, revistelor, agenţilor de presă din ţară şi străinătate, sau lucrând pe lângă orice întreprindere
de stat ori particulară, nu pot exercita profesiunea decât în virtutea unei autorizaţii eliberate de
Subsecretariatul de Stat pentru Presă şi Propagandă“ (art. 6) 224. Menţionăm că, potrivit legii, cei care
încălcau prevederile de mai sus erau pedepsiţi cu închisoare între 15 zile şi un an şi cu amendă de la
10.000 la 100.000 de lei, precum şi cu confiscarea lucrărilor şi materialelor întrebuinţate (art. 8).
La 3 februarie, printr-un alt decret-lege, consiliul de administraţie al Societăţii Române de
Radiodifuziune era dizolvat, iar instituţia militarizată, pentru ca, la 18 februarie, să fie militarizate
toate întreprinderile şi instituţiile de stat ori particulare la care statul avea un interes direct (printre
acestea, şi imprimeria Cuvântul din Bucureşti, care a fost rechiziţionată împreună cu toate sediile,
atelierele, materialele şi mijloacele de transport).
În anul 1941 s-a instituit controlul total din partea statului asupra oricăror forme de expresie,
pe fondul intensificării acţiunilor propagandistice motivate de starea de beligeranţă în care se afla
România. În luna iulie, bunăoară, un nou decret-lege semnat de generalul Antonescu impunea
controlul statului asupra imprimării sunetelor: „Sunt supuse controlului imprimările sonore, oricare
ar fi procedeul tehnic de înregistrare (disc, film, sârme sau fâşii magnetizate etc.) întrucât au drept
obiect numai reproducerea mecanică a sunetelor“ (art. 1)225. Comisia numită pentru aplicarea legii nu
avea criterii clare de condiţionare a autorizării („Avizele Comisiei nu se motivează“ (art. 2)), iar
atunci când îşi exprima în scris acordul pentru o înregistrare, acesta era valabil numai două luni,
editorul fiind obligat să tipărească pe toate discurile numărul autorizaţiei. Pe lângă faptul că discurile
şi alte înregistrări din import erau supuse cenzurii ca şi cele de producţie internă, statul îşi rezerva
dreptul de a cere, gratuit, câte 25 de discuri din cele care puteau fi utilizate în acţiunile de
propagandă „la preţul strict de cost“. Pentru un control eficient, legea instituia obligaţia tuturor
„caselor de editură sonoră“ de a deţine cataloagele cu imprimările aflate în vânzare.
Peste numai câteva zile de la promulgarea legii amintite, un alt decret-lege instituia, sub
sancţiunea închisorii (3–5 ani) şi a amenzii (50.000–100.000 de lei), obligativitatea declarării tuturor
aparatelor foto şi a camerelor de cinema, la sediile poliţiei sau jandarmeriei 226.
Cât priveşte presa, paralizată de avalanşa de restricţii, a continuat să publice doar informaţiile
care obţineau acordul autorităţilor militare. Reproducem mai jos câteva texte interzise de cenzură:

O barcă cu militari s-a răsturnat pe râul Siret. Tecuci. O barcă încercând să treacă râul, din
dreptul satului Cosmeştii de Vale pentru a atinge malul celălalt, în mijlocul râului, s-a răsturnat,
iar ocupanţii au căzut în apă. Unul dintre ei neputând să înoate s-a înecat. Din cauza apelor
mari ale Siretului, cadavrul n-a fost încă descoperit. Autorităţile anchetează. 227 (Cenzurat din
Timpul, 19 mai 1941).
Democraţii unguri constituie un guvern peste ocean. Geneva, 17 (telegramă particulară).
Ziarele elveţiene se ocupă în prezent de cazul Tibor Eckard, şeful democraţilor unguri, care a

75
 sosit ieri la New York şi încearcă să constituie în Statele Unite un guvern provizoriu unguresc.
Dl. Tibor Eckart nerecunoscând guvernul de la Budapesta, încearcă constituirea peste Ocean a
unui guvern maghiar, pentru eventualitatea unei încheieri a războiului cu victoria anglo-
americanilor.228 […] (Cenzurat din Porunca vremii, 19 mai 1941)
Tranşee de adăpost. Odobeşti. În cadrul măsurilor de apărare antiaeriană, în localitate a
început construirea tranşeelor adăpost, necesare pietonilor ce în momentul declanşării unui atac
aerian s-ar afla în piaţă, pe stradă etc. Aceste lucrări se fac cu tinerii premilitari sub conducerea
d-lui înv. D. Fundulică, locotenent în rezervă.229 […] (Cenzurat din Viaţa, 24 mai 1941)
Se crede că Ducele de Spoletto va fi Regele Croaţiei. Roma, 17 (serviciul particular al
Ordinei). Ducele de Spoletto, căruia, după cum se spune în cercurile politice de aci, i se va
oferi coroana noului regat al Croaţiei, este fiul mai tânăr al răposatului duce de Aasta, care a
fost primul văr al regelui Victor Emanuel; mama sa a fost prinţesa Helen a Franţei şi el s-a
născut la Turin în 9 martie 1900. Ducele de Spoletto s-a căsătorit la 1939 cu prinţesa Irena a
Greciei. Fratele său mai mare are acum titlul de Duce de Aasta. Titlul său de Duce de Spoletto
i-a fost conferit în 1904…230 (Cenzurat din Ordinea, 19 mai 1941)

În condiţiile date, statul nu numai că limita accesul la informaţii, elimina tot ceea ce considera a fi
inoportun de publicat, dar şi impunea anumite informaţii, ceea ce bulversa în aşa măsură ciclul
editorial, încât nu se mai putea respecta termenele de apariţie. Într-o astfel de situaţie s-a aflat şi
cotidianul Universul, al cărui patron, Stelian Popescu, se adresa Conducătorului statului (I.
Antonescu) cu următoarea telegramă: „Mă plâng direct D-voastră contra funcţionarilor Direcţiei
Presei, cari în fiecare noapte exercită asupra mea şi a ziarului Universul un abuz neîngăduit…
Funcţionarii Direcţiei Presei, în loc să trimită materialul pe care vor să mi-l impună să se publice, la
ore convenabile şi posibile de satisfăcut, trimit aproape regulat în fiecare noapte pagini întregi de
publicat după orele 2 şi chiar 3 noaptea, numai ca să satisfacă dorinţa de reclamă a unora, neţinând
seama nicidecum şi de puterea de muncă a celor ce trebuie să execute acele ordine cari ar putea
foarte bine a fi exercitate la timp potrivit sau amânate a doua zi… Rog să fiu şi eu măcar o dată
ascultat şi netorturat, în puţinele zile ce le mai am de trăit, deoarece nu am păcătuit cu nimic, nici
contra ţării, nici contra Domniei Voastre“ (28 octombrie 1941). Iată şi rezoluţia mareşalului
Antonescu: „Nu găsesc necesar să dau un răspuns direct acestui domn. Este pătimaş. Patima îl face
să abuzeze de situaţia privilegiată care şi-a creat în presă. Cu ajutorul ziarului său a făcut presiuni
asupra tuturor celorlalţi care m-au precedat la conducerea statului. A exploatat la maximum în
folosul familiei sale această situaţie. Eu însă nu mă las intimidat. Eu nu am tâlhării şi tâlhari de
apărat şi acoperit. Dl. Stelian Popescu mă confundă. Nu mă intimidez. Să i se răspundă de la
Propagandă ceea ce se va crede. Cine face pe Catonele Neamului românesc, trebuie să fie cu
adevărat Catone. Mareşalul Antonescu“231.
În anul 1941, în contextul polemicilor culturale, puternic marcate de interese politice, s-a
înregistrat şi ceea ce am putea numi incitare la cenzurare, fapt deloc nou în viaţa culturală

76
românească. A fost şi cazul companiei lui I.E. Torouţiu prin care cerea interzicerea lucrării Istoria
Literaturii Române, al cărei autor era G. Călinescu 232. Lucrarea era „cea mai îndrăzneaţă bruscare a
istoriei gândului şi simţământului românesc de totdeauna“ 233, iar răspândirea ei constituia „o cinică
sfidare şi batjocorire dispreţuitoare a sângelui românesc, care se varsă pe câmpiile de la răsărit, în
apocaliptica încleştare dintre supra-statul iudeo-bolşevic (Rusia sovietică – n. n.) şi popoarele
civilizate ale Europei“234. Acuza îndreptată contra lui G. Călinescu, de a fi scris un „talmud“, se
extindea şi asupra editorului, Al. Rosetti, dar şi asupra lui Eugen Lovinescu, cel care „şi-a
transformat căminul în cenaclu ovreiesc pentru învăţătura preşcolarilor literaturii iudaice şi
iudaizante“235. Până la pronunţarea sentinţei (Torouţiu intentase un proces contra Istoriei… şi a
autorului ei) se cerea smulgerea copertelor şi a foilor de titlu care conţineau însemnele regale, de la
tot tirajul…
Să mai amintim şi faptul că în luna aprilie 1941, generalul Antonescu a însărcinat o comisie
cu elaborarea unui proiect de lege a presei, neconcretizat, se pare, de vreme ce la sfârşitul anului şi-a
pus semnătura pe „Decizia relativă la cenzura presei“: „1. Cenzura Presei funcţionează pe lângă
Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Propagandă. Atribuţiile cenzurii sunt: a) controlul presei şi al
oricăror publicaţii interne, răspândite prin orice mijloc; b) controlul presei şi al tuturor
publicaţiunilor străine venite în ţară prin orice mijloc; c) controlul tuturor textelor ce urmează a fi
reprezentate în public […]. În exercitarea atribuţiunilor sale, Cenzura Presei are dreptul de a
împiedica apariţia oricărui ziar sau publicaţiune ori numai apariţia unor anumite ştiri ori articole (art.
3). În afară de sancţiunile revăzute în legile, regulamentele şi ordonanţele în vigoare, Cenzura Presei
va putea aplica următoarele sancţiuni: a) confiscarea publicaţiunii; b) avertisment; c) suspendarea
până la 30 zile […]“226.
O tentativă de a controla toate tipăriturile importate de România avea să se înregistreze la
începutul anului 1941, când consilierul cultural german Hamilcar Hoffmann îi cerea lui Nichifor
Crainic, pe atunci ministru, aprobarea de a înfiinţa o societate germană „care să importe în România
toate imprimatele: cărţi, reviste, ziare, imagini etc., aşa cum se întâmplase la Budapesta şi Belgrad".
Crainic va amâna răspunsul, până când va părăsi funcţia de ministru. În schimb, va sugera editorului
bucureştean P. Georgescu-Delafras să înfiinţeze o astfel de societate 237. La 3 mai 1941, directorul
ziarului Bucureşti, Mircea Damian, publica o „Scrisoare deschisă către domnul General Ion
Antonescu“, prin care solicita guvenului să ia măsuri pentru demna exercitare a gazetăriei: „…De
când cu instaurarea noului regim, avem o presă mult mai puternic dirijată […] în ceea ce priveşte
linia politică. […] Zilnic primim la redacţie plicuri de la Direcţia Presei şi de la alte instituţii, spre a
fi publicate […] Dar nu se întreabă nimeni, Guvernul bunăoară, sau ministrul de resort, dacă avem
cu ce plăti hârtia, în ce raporturi ne aflăm cu tipografia şi dacă avem abonamentul la agenţia Rador.
[…] Nu ne-am vândut niciodată nimănui, n-am îmbrăcat nici o uniformă, n-am împrumutat nici o
doctrină, n-am chiuit înaintea nici unei ideologii. Ne-am făcut numai datoria, am fost români pur şi
simplu […]; vă rugăm să ne puneţi în drepturile noastre […], să ne daţi posibilitatea să trăim cinstit
şi drept. Când regimul cere concursul neprecupeţit al presei şi al ziaristului […] trebuie să ni se

77
înlesnească putinţa de a tipări gazeta, fără atâtea hîrţuiri“, semnatarul exprimându-şi speranţa „că
veţi binevoi a lua măsuri pentru ridicarea la un nivel de demnitate pe care-l merită a unei bresle care
oglindeşte, slujindu-le, toate înfăptuirile regimului, precum şi necazurile şi doleanţele tuturor
categoriilor sociale“238. După zece zile de la publicarea scrisorii, ziarul îşi înceta apariţia.
După publicarea iniţiativei de înfiinţare a unei noi staţii radio, Interradio, ce urma să fie
utilizată exclusiv pentru propaganda în limbi străine, sub controlul şefului statului, Ministerul
Educaţiei Naţionale a emis o decizie referitoare la modalităţile de tipărire a ziarelor şi revistelor (18
iunie 1942) prin care se urmărea raţionalizarea consumului de hârtie: „Tirajul ziarelor, precum şi al
gazetelor care apar de mai multe ori pe săptămână, va fi stabilit la sfârşitul fiecărei luni de către
Serviciul Central al Cenzurii Presei, nefiind permise retururi care ar depăşi 15% din tirajul lunii
expirate. […] Tirajele celorlalte publicaţiuni […] se va stabili de Serviciul Central al Cenzurii Presei
în raport cu stocurile de hârtie disponibile şi cu utilitatea publicaţiunii.“ 229.
Documentul venea în completarea „deciziei relative la clasificarea ziarelor, fixarea tirajului şi
a preţului de vânzare“ (25 martie), prin care statul decidea ce publicaţii apar, în ce format, număr de
pagini şi cu ce periodicitate (spre exemplu, toate ziarele care apăreau cu maxim 60 pagini într-o
săptămână nu puteau fi vândute cu mai mult de 5 lei, cele cu maxim 30 pagini pe săptămână, cu 3
lei, toate publicaţiile din provincie, indiferent de numărul de pagini, cu 3 lei).
Alte două reglementări scuteau de taxe şi de restricţiile amintite publicaţiile guvernamentale
de propagandă (Cuvântul Mareşalului către Săteni, Pentru Jertfitori, Transnistria, Sentinela şi
Argeşul) (decizia 35.751/17 iunie) şi limitau apariţia şi difuzarea unor titluri: „Publicaţiile periodice,
literare, ştiinţifice, istorice precum şi orice altfel de publicaţiuni, vor putea fi confiscate sau retrase
din comerţ în mod temporar ori definitv, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri, dat după propunerea
Ministerului Afacerilor Interne, al Culturii Naţionale şi al Cultelor sau al Propagandei Naţionale,
chiar dacă au avut aprobarea prealabilă a cenzurii (s. n.) în cazurile în care se va constata că
cuprind idei care ating ordinea existentă în Stat sau Sentimentul naţional“.240
După o atât de bogată activitate în sensul lichidării libertăţii presei, vicepreşedintele Consiliului de
Miniştri, Mihai Antonescu, se simţea îndreptăţit să facă un titlu de glorie din „acţiunea de
reorganizare sănătoasă a presei (care) a dus la suspendarea a 30 de ziare fără valoare, din care 12
cotidiane şi 18 periodice, 4 străine şi 26 româneşti, la suprimarea a 17 mici ziare nefolositoare,
suprimându-se publicaţiile obscene şi risipa neîngăduită a publicaţiilor“ 241. Totodată, prin instituţia
Propagandei Naţionale, statul iniţiase editarea a 11 ziare, într-un tiraj de 9.352.600 exemplare în
perioada 1940-1942.
Cu cât era mai reprimată, cu atât presei româneşti îi mergea mai bine, dacă ar fi să luăm de
bună declaraţia ziaristului Alex. Marcu, reprezentantul României la lucrările Uniunii Asociaţiilor
Naţionale ale Ziariştilor de la Veneţia: „Presa românească întruneşte în sine toate armoniile cu
idealurile Europei noi – sub înaltul spirit protector al Ducelui, al Führerului şi al Mareşalului
Antonescu, îndrumătorul ei, mult respectatul conducător al Statului şi al oştirii“ (U.A.N.Z. grupa
25.000 ziarişti din 7 ţări la conducerea cărora se aflau forţe politice de extremă-dreapta).

78
 După modelul instiuţiilor similare din Italia şi Germania, Antonescu a cerut să se elaboreze un
proiect de lege pentru a crea corporaţii profesionale (corpul ziariştilor, corpul artiştilor plastici etc.)
de aşa manieră încât controlul accesului la profesie să fie total, iar în anul 1943 a decis elaborarea
unui Cod al Presei, dar care a rămas în stadiul de proiect.
Curând intra în vigoare o nouă reglementare şi, prin urmare, o nouă procedură de cenzură, o
dată cu înfiinţarea Redacţiei Serviciului Presei din Provincie (SPP): „Secţiunea informativă (a SPP)
lucrează în două echipe. Activitatea uneia începe la orele 6 dimineaţa, iar a celeilalte la orele 16.
Fiecare echipă are câte un secretariat şi doi transmiţători […]. Membrii vor transmite buletinul
informativ tututor ziarelor de zi din provincie […]. Secţiunea normativă elaborează articole de
actualitate, scrise în conformitate cu îndrumările date de directorul presei şi în concordanţă cu
politica generală a guvernului. Fiecare membru din această secţie este obligat să scrie cel puţin două
articole pe săptămână […] ce vor purta semnătura SPP, dar autorul e liber să semneze dacă vrea. Din
secţia normativă fac parte: Cicerone Teodorescu, secretar de redacţie; Eugen Jebeleanu, ajutor de
secretar; Radu Boureanu, redactor; Vlaicu Bârnă, redactor[…]“242.
În acest mod, presa din provincie era alimentată cu informaţii aprobate şi puse într-o formă
publicistică adecvată, încât tot ce-i mai rămânea de făcut era să le publice.
Cenzura aplicată textelor de presă a fost, într-o măsură considerabilă, inspirată de
reprezentanţii Germaniei la Bucureşti, aşa cum am arătat şi mai sus. Spre exemplu, în anul 1943,
unul dintre avertismente îl privea pe Pamfil Şeicaru, ambasada germană cerând ministrului
propagandei „să ia măsurile cele mai drastice contra lui Pamfil Şeicaru pentru atitudinea duşmănoasă
faţă de Reich pe care şi-o exprimă prin articole scrise sub semnătura d-sale personală, precum şi
pentru faptul că deşi cenzura interzice publicitatea acestora, totuşi directorul ziarului Curentul trage
mai multe serii după acele articole pe care le trimite prin emisarii lui evrei, pe la toţi oamenii politici,
duşmani pronunţaţi ai Germaniei, şi numai în scopul de a crea o atmosferă şi mai mult anti-germană
în România, fără ca autorităţile româneşti să ia vreo măsură contra d-lui Pamfil Şeicaru“ 243. Practic,
autorul incriminat publica, pe foi volante, textele pe care i le interzicea cenzura.
Probleme cu Cenzura avusese şi Stelian Popescu, proprietarul ziarului Universul, e drept, de
altă natură… La 7 februarie, şeful Cenzurei Centrale a Presei, lt. col. magistrat D.D. Athanasiu cerea
şefilor săi permisiunea de a controla ziarul Universul „nu numai în conţinut, ci şi în paginaţie. Pentru
atitudinea arătată mai sus, propunem ca timp de 12 zile să se reducă ziarului Universul 50% din cota
de hârtie“. Motivul era acela că, deşi toate ziarele inseraseră un apel al mareşalului Antonescu către
populaţie, de a-i omagia pe eroii de la Stalingrad, Cenzura impunând şi un anumit tip de paginaţie,
cei de la Universul schimbaseră paginaţia, ceea li s-a părut cenzorilor o lipsă de respect faţă de
mareşal şi faţă de eroi244.
Uneori, ediţiile pentru provincie ale ziarelor erau mai sărace în informaţii decât cele pentru
Bucureşti. De aceea este de înţeles supărarea lui C. Rădulescu-Motru care, aflându-se la reşedinţa sa
din Butoieşti, nota în jurnal: „Din Bucureşti aproape sunt fără noutăţi. Scrisorile vin rar şi cu
întârziere, din cauza cenzurii. Ziarele Universul, Curentul, Timpul, pe care le primesc aici, au pentru

79
provincie ediţii reduse. În ediţia de provincie sunt suprimate multe informaţii şi articole, care
interesează, după credinţa redacţiei (a Cenzurii, de fapt – n. n.) numai pe bucureşteni“ 245 (19 martie
1943).
La un moment dat s-a înregistrat şi o condamnare la moarte, pentru un volum de poezie,
„Om“, semnat Sergiu Filerot, pentru că în această carte „era exprimată împotrivirea faţă de război şi
intuiţia dezastrului spre care se îndrepta Hitler“. Deşi fusese cenzurată, „autorul şi-a asumat riscul de
a nu ţine seama de interdicţie şi de a-şi tipări cartea“246.
Bilanţul făcut de Mihai Antonescu după trei ani de guvernare, priviţi din perspectiva
Ministerului Propagandei, era impresionant: „s-a întreprins o acţiune serioasă de reprimare a
publicaţiilor cu caracter senzaţional şi a celor care ar putea să dăuneze sufleteşte, printr-o Comisiune
Specială a Ministerului. O altă comisiune a procedat la eliminarea din librării şi biblioteci a cărţilor
scrise de autori evrei. Liste de scriitori evrei, publicate în 100.000 exemplare, au fost trimise
librăriilor, bibliotecilor şcolare şi publice şi autorităţilor provinciale de control. Un control efectiv
este exercitat de Ministerul Propagandei Naţionale asupra producţiei româneşti de filme. De pe
scenele româneşti au fost înlăturaţi actorii evrei şi piesele de autori evrei. Pentru a împiedica
răspândirea ştirilor alarmiste sau false, s-a interzis evreilor de a mai folosi aparate de radio. O
comisie specială care a ţinut, în cursul anului 1942, 102 şedinţe exercită un control riguros asupra
imprimatului muzical, nepermiţând editarea de partituri sau discuri compuse de evrei sau executate
de artişti evrei […]“247. În acelaşi raport se arăta că „presa a fost folosită drept instrument
precumpănitor, rapid şi direct pentru crearea şi promovarea opiniei publice şi pentru stabilirea
solidarităţii necesare între conducere şi Naţiune“, pentru aceasta ministerul oferind redacţiilor 4.514
articole-reportaje, 57.463 fotoreportaje, 217 hărţi, 364 portrete oficiale etc.
Una dintre victimele anului 1943 a fost Tudor Arghezi, care publicase în ziarul Informaţia
pamfletul „Baroane“ (Bilete de papagal), în care îl ataca pe baronul von Killinger, reprezentantul
Fuhrerului la Bucureşti. „Informaţia, ziarul în care a apărut biletul acesta de papagal, este
proprietatea unui domn Malciu, directorul Cenzurii“, nota C. Rădulescu-Motru. „Cum era de
aşteptat, proza lui Arghezi a supărat rău pe baronul v. Killinger. Acesta a cerut satisfacţie. Arghezi a
fost băgat la lagăr. Malciu, dat afară de la Cenzură…“.248
În anul 1944, sub semnătura mareşalului Antonescu, au fost publicate trei legi relative la
presă şi la jurnalişti: 271, 272 şi 274/mai 1944. Prin prima dintre ele, „legea pentru exercitarea
profesiunii de ziarist şi înfiinţarea Colegiului Ziariştilor din România“ 249, se recunoştea calitatea de
ziarist doar cetăţenilor români absolvenţi de studii superioare, care primeau confirmarea Colegiului;
Consiliul de disciplină era format din reprezentanţi ai statului (magistraţi, înalţi funcţionari
guvernamentali) şi ziarişti profesionişti, toată instituţia Colegiului fiind, de fapt, formată şi
controlată de guvern prin Ministerul Propagandei Naţionale. Cea de-a doua lege fixa salariile
minime ale ziariştilor între 15 şi 50.000 de lei, în funcţie de poziţia deţinută în redacţie, iar cea de-a
treia accelera judecarea infracţiunilor de presă prin aplicarea procedurilor specifice „delictelor
flagrante“.

80
 Judecând după mărturiile din epocă, se pare că mari dificultăţi au fost create presei de cenzura
militară: „Absurditatea măsurilor Cenzurii Militare mergea atât de departe contra gazetarilor
ardeleni, încât nu numai că li se aplica un regim special lor şi gazetelor, dar corespondenţii presei din
Capitală, pe lângă faptul că materialul trimis era supus cenzurării echipelor pentru scrisori de la
poştă, trebuiau să obţină aprobare asupra celor scrise şi a prefectului respectiv. Deci un articol trimis
de un gazetar ardelean trecea prin trei cenzuri!“250, după cum scria E. Bocşa-Mălin.
În aceste condiţii, la 15 iulie 1944, Sindicatul Presei Române din Ardeal şi Banat a adresat un
protest ministrului de interne, Mihai Antonescu: „Subsemnaţii ziarişti ardeleni protestăm pe această
cale în mod solemn contra felului în care înţelege Cenzura Presei să-şi exercite atribuţiile în ultimul
timp, împiedicându-ne scrisul nostru pus exclusiv în slujba idealului naţional românesc. Rugăm să
binevoiţi a ne fixa o audienţă pentru a dovedi această situaţie intolerabilă. Constantin Hagea, Emil
Bocşa-Mălin, V. Netea, Gabriel Ţepelea“251.
După actul de la 23 august 1944, prin care România întorcea armele împotriva Germaniei şi a
aliaţilor ei, una dintre urgenţele autorităţilor a fost aceea de a ţine sub control sistemul editorial. La 5
septembrie 1944, printr-un ordin (2.876) al ministrului Afacerilor Interne, generalul Aurel Aldea,
directorii de ziare erau avertizaţi că „în principiu se menţine cenzura presei“ mai ales în privinţa
informaţiilor legate de armată „sau care conţin elemente inexacte, […] relatarea de evenimente
diplomatice a căror sursă nu este oficială“, îndemnurile la dezordine şi jafuri, dăunătoare opiniei
publice, precum şi ştirile care provoacă neîncredere în guvern. 252 Tot la 5 septembrie apărea un
editorial semnat de Ion Pas, expresie a naivităţii ori a duplicităţii, din care reţinem: „Prin d. ministru
al Afacerilor Străine, guvernul a adus la cunoştinţa reprezentanţilor presei că nu înţelege să impună
ziarelor ce anume, şi cum, să scrie în paginile lor. Expresie a partidelor coalizate împotriva regimului
dictatorial, pe care, până la urmă, l-au doborât, el, guvernul democraţiei integrale atât de îndelung
aşteptată, rupe cu practica aservirii şi umilirii presei abătută ani în şir de la îndatorirea ei. Presa
dirijată – cal de tramvai obligat să meargă pe aceeaşi linie, megafon şi cădelniţă cu tămâie – este o
blestemată creaţie a fascismului şi a hitlerismului care nu concepe gândirea şi exprimarea decât în
cadrele strâmte ale ruşinosului normativ“ 253. Semnarea Convenţiei de armistiţiu dintre guvernul
român şi guvernele Naţiunilor Unite (12 septembrie 1944) a însemnat supunerea presei, a
activităţilor culturale ş.a.m.d. dispoziţiilor Comisiei Aliate, mai concret, reprezentanţilor Rusiei
sovietice. Articolul 16 al Convenţiei era strict legat de presă şi telecomunicaţii: „Tipărirea, importul
şi răspândirea, în România, a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de
teatru şi a filmelor, funcţionarea statiilor de TFF, Poştă, Telegraf şi Telefon, vor fi executate în acord
cu Înaltul Comandament Aliat“ (sovietic), guvernul român obligându-se ca „transmiterile fără fir,
corespondenţa telegrafică şi poştală, corespondenţa cifrată şi prin curieri, precum şi comunicaţiile
telefonice cu ţările străine ale Ambasadelor, Legaţiilor şi Consulatelor, aflătoare în România, să fie
dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (sovietic)“ 254.
În ultima parte a anului 1944, ruşii începeau deja să rechiziţioneze aparatură de filmare, de
fotografiere ori chiar aparate de radio, cele mai bune fiind trimise în Uniunea Sovietică 255.

81
 Faptul că libertatea nu era bună decât pentru cei „merituoşi“ o dovedeşte articolul publicat la
17 ocotombrie de N. Moraru: „…În presă au pătruns condee verzi. Zi de zi se toarnă otrava gardistă
în minţile avide de lumină a cetăţenilor treziţi la viaţă. Ziare ca Dreptatea duc campanie de
dezbinare, când e necesară unirea în lupta antinazistă a tuturor popoarelor cotropite, crucificate. […]
În asemenea condiţiuni libertatea neîngrădită a presei ar fi o crimă. O crimă oribilă faţă de tânăra
noastră democraţie. Da. Cenzura colonelului Stavrica se pricepea să tae articole potrivinice din presa
democratică, se pricepea să lase toate afirmaţiile pronaziste şi dezbinătoare din presa dubioasă a d-
lui Augustin Popa et Co. Avem nevoie de libertate pentru presă. Pentru presa care vorbeşte în
numele poporului român, în interesul lui! Dar nu poate exista libertate pentru Universul – teroarea,
spaima presei din România. Zeci de ani a fost răbdată teroarea foii din oribila speluncă a lui Stelian
Popescu, criminal de război. Nu poate exista libertate a presei pentru legionarii care continuă a vărsa
otrava trădătoare în coloanele diferitelor ziare proaspăt democratizate…“.256

1945-2005

După sărbătorile de iarnă ale anului 1945, Preşedintele Consiliului de Miniştri a emis un prim
ordin, în sensul aplicării înţelegerilor cu aliaţii, prin care erau retrase din circulaţie toate publicaţiile
de propagandă precum şi cele naziste, iar la 23 ianuarie Comisia Română pentru Aplicarea
Armistiţiului prezenta un memoriu privind executarea misiunilor cu care fusese însărcinată: „Pentru
a putea apărea, ziarele şi celelalte periodice au nevoie de autorizaţia de apariţie a Cenzurei Centrale a
Presei care se acordă după o prealabilă cercetare de către o comisie specială funcţionând la Direcţia
Presei din Ministerul Afacerilor Străine“ 257, după care solicitau agrementul Comisiei Aliate de
Control, prin Direcţia Presei; după apariţie, se preciza în document, periodicele din provincie erau
depuse (câte 10 exemplare) la Direcţia Presei, iar cele din capitală, la Comisia Aliată. Difuzarea
presei se realiza „numai după satisfacerea normelor de cenzurare“, publicaţiile importate fiind
controlate de cenzura sovietică de pe lângă P.T.T. şi de cenzura militară română. După ce menţionau
că au fost retrase din circulaţie publicaţiile ce ar fi putut dăuna bunelor relaţii cu Naţiunile Unite, în
special cu URSS, tipărite anterior armistiţiului (o prima listă fusese publicată la 17 decembrie 1944,
iar a doua la 21 decembrie), autorii memoriului arătau că sunt vizate şi alte publicaţii ce „ar avea
totuşi caracterul dăunător stabilit“, drept pentru care s-au creat comisii regionale, în reşedinţele de
judeţe, formate din „personalităţi culturale notorii“ care urmau să analizeze tot ce s-a tipărit începând
cu anul 1918.
La 12 februarie 1945, în Monitorul Oficial era publicată Legea 102, „Decret-lege pentru
epurarea presei“, sub semnătura regelui Mihai, al cărui prim articol stipula: „Vor fi sancţionaţi cu
pedepsele prevăzute la art. 2 ziariştii, publiciştii şi colaboratorii presei, care înainte de 23 august
1944, prin scrisul lor sau prin acţiunea lor în presă, s-au făcut vinovaţi de una din următoarele fapte:

82
a) s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului, servind astfel interesele străine de acelea ale
naţiunii române; b) au fost stipendiaţi de către puterile Axei pentru propagandă în favoarea
fasciştilor; c) au pregătit opinia publică pentru intrarea în Axă şi au îndemnat la războiul nedrept
împotriva Naţiunilor Unite; d) au militat pentru idei contrare principiilor democratice ori influenţate
de concepţii antidemocratice, au îndemnat la acte de teroare, rebeliuni, schingiuiri şi omoruri sau au
participat la ele“. Sancţiunile prevăzute de lege erau admonestarea scrisă, suspendarea activităţii
între 6 luni şi 5 ani, interzicerea definitivă a dreptului de a profesa ziaristica ori de a publica orice
lucrare cu caracter politic. Editorilor care ar fi îndrăznit să încalce legea li se retrăgea autorizaţia
între 7 zile şi un an, li se confiscau tirajele şi puteau suporta amenzi de până la un milion de lei (art.
III).
Pentru aplicarea legii se înfiinţa şi o comisie formată dintr-un preşedinte şi patru ziarişti
profesionişti, care în trei luni urmau să-i identifîce şi să-i dovedească pe cei vinovaţi „prin toate
mijloacele de probă“ (inclusiv denunţul).
Cât priveşte gradul de suspiciune al noilor cenzori, iată ce relevă un raport al Direcţiei
Generale a Poliţiei (21 februarie 1945): „Cauza formală a suspendării ziarului Viitorul a fost adusă la
cunoştinţa celor în drept. Este vorba de un articol în care, descriindu-se stările de lucruri din
Moldova, corespondentul ziarului citează câteva nume de ţărani cu iniţiale. Comisia sovietică,
opinând că s-ar folosi un limbaj cifrat, a suprimat ziarul“ 258. În legătură cu „cenzura populară“ pe
care înţelegeau să o aplice unii tipografi, muncitori comunişti etc. prin distrugerea ziarelor partidelor
burgheze, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, declara reprezentanţilor presei străine:
„P.N.Ţ., de comun acord cu P.N.L., cer o presă liberă şi luptă pentru realizarea acestei libertăţi. Dar
adepţii fanatici ai Frontului Naţional-Democrat se servesc de cenzura sui-generis, exercitată de
lucrători tipografi, pentru a împiedica libertatea exprimării părerilor prin scris şi de a difuza ideile
scrise dictate de conştiinţa cetăţenilor. Această cenzură este cu atât mai bizară cu cât aceşti lucrători
tipografi, înainte de venirea dictaturii, nu au înţeles să aplice o măsură identică pamfletelor hitleriste
şi fasciste, la imprimarea cărora ei lucrau atunci şi aceasta deoarece asemenea ordine nu le fuseseră
date de către conducătorii lor.“259.
Reacţia lui Maniu nu a fost singulară, motiv pentru care Direcţia Presei a comunicat la 1
martie tuturor redacţiilor că „începând de azi, se instituie cenzura Comisiei Aliate de Control pentru
toate comunicatele şi moţiunile partidelor politice, ca şi pentru declaraţiile şefilor de partide politice
sau ale fruntaşilor care angajează partidele respective. De asemenea, sunt interzise declaraţiile la
radio, chiar şi cele ale membrilor guvernului, fără autorizaţia Comisiei Aliate de Control. Întreg
materialul redacţional susceptibil de a fi aprobat de Comisia… trebuie trimis prin intermediul
Direcţiei Presei“260. Menţionăm că numita Comisie Aliată de Control din România avea un oficiu de
presă în Aleea Zoe nr. 2 bis, condus de Ivor Porter, ca reprezentant britanic, şeful secţiei de
informaţii de presă fiind Mihai Iaroslavici 261. Documentul prin care epurarea se extindea a fost
„decretul-lege pentru retragerea unor anumite publicaţiuni periodice şi neperiodice, reproduceri
grafice şi plastice, discuri, medalii şi insigne metalice […]“.

83
 Art. 2. Comisiunea va întocmi liste de toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la
1 ianuarie 1917 până la 23 august 1944, cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste,
rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite. Listele acestor
publicaţii se vor publica în Monitorul Oficial […].
Art. 4. Editurile, tipografiile, librăriile, întreprinderile comerciale de orice fel, debitele,
anticăriile, chioşcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice
precum şi instituţiile publice care au în depozit sau deţin sub orice formă sau titlu,
publicaţiunile prevăzute […] le vor retrage imediat din circulaţie şi le vor depozita în încăperi
speciale…
Infracţiunile ce făceau obiectul acestei legi erau asimilate sabotării Convenţiei de armistiţiu şi se
pedepseau foarte sever. În mai 1945, ca urmare a unui referat redactat de Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost
adoptată legea prin care se „curăţau“ instituţiile de elemente legionare şi fasciste infiltrate în timpul
dictaturii, în baza căreia a fost purificată Societatea Română de Radiodifuziune 262. Tot la S.S.R.
aveau să fie arse, mai târziu, partituri, mii de discuri cu muzică religioasă, cum au fost Oratoriile lui
Bach şi altele.
Alegerile din anul 1946, câştigate de comunişti prin fraudă, le-au dat acestora posibilitatea de
a izola, treptat, celelalte partide politice cu care nu erau în acord, ceea ce 1-a determinat pe
preşedintele Partidului Naţional Liberal, Dinu Brătianu, să ceară primului-ministru Petru Groza
restaurarea drepturilor cetăţeneşti şi desfiinţarea cenzurii (16 iunie): „…în vreme ce se acordă tuturor
formaţiunilor politice, ce iau parte la Guvern, dreptul la libera manifestare prin presă, întruniri sau
orice alte mijloace, iar în asemenea acţiuni ni se aduc de către adversari cele mai violente atacuri,
întreaga presă a partidului nostru este şi rămâne suprimată, orice libertate de manifestare fiindu-ne
interzisă…“263.
În zilele de 29 şi 30 august 1945, Bucureştiul a găzduit congresul de constituire a Uniunii
Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, al cărei prim preşedinţe a fost ales Mihail Sadoveanu.
Participanţii au fost salutaţi de ministrul informaţiilor, profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, pentru
care noua Uniune reunea „breslaşi ai condeiului, făuritori ai opiniei publice, ingineri ai sufletului,
după minunata definiţie a genialului Stalin“ 264, în timp ce primul ministru Groza îi gratula cu
expresia „proletariatul muncii cerebrale“. După un sever rechizitoriu adresat de Ion Pas Sindicatului
Ziariştilor Profesionişti, care „a fost întotdeauna călăuzit de un spirit reacţionar şi antisemit, ceea ce
1-a făcut apoi să lunece spre fascism“, un alt participant, Nicolae Moraru, a cerut presei „să devină
un uriaş organism pentru mobilizarea maselor largi populare“, iar artei să treacă în slujba poporului,
apelând la exemple ca da Vinci, Michelangelo, Goethe, Schiller, Beethoven, Puşkin, Tolstoi, Gorki
şi alţii, care au avut „strânse legături cu masele“. Comunizarea presei şi a vieţii artistice începuse.
În acelaşi an au continuat să fie publicate broşurile cu publicaţiile şi cărţile scoase din
circulaţie de Comisia pentru aplicarea articolului 16 al Convenţiei de armistiţiu, din cadrul
Ministerului Propagandei. Broşura cu numărul doi265, spre exemplu, indica scoaterea din circuitul
public şi privat a 133 titluri semnate de diferiţi autori – Ion Antonescu, Al. Brătescu Voineşti,

84
Corneliu Zelea Codreanu, Mircea Eliade, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Radu Gyr, Nicolae Iorga,
Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi şi alţii – fie integral, fie parţial (la lucrarea Bolşevismul de
Damian Mircea, se epurau paginile 72-86 inclusiv, titlul, la alţi autori capitole întregi etc.). Alături
de cele româneşti mai erau epurate 631 de titluri în limba maghiară, 88 de titluri în limba italiană, 58
de titluri în limba franceză şi tot atâţia autori, ceea ce ridica numărul lucrărilor puse la index la 910
titluri.
Ministerul Educaţiei Naţionale a procedat la revizuirea manualelor şcolare: „directorii
şcoalelor din întreaga ţară au primit instrucţiuni să vegheze împreună cu profesorii ca să nu fie
utilizate alte manuale decât cele aprobate, iar modificările stabilite să fie radical efectuate“ 266.
Aparatul de stat pentru cenzură a fost supradimensionat pentru a putea face faţă cerinţelor comisiei
dominate de sovietici. Spectacolele de teatru, bunăoară, erau organizate după aprobarea cenzurii
româneşti, iar libretele „revistelor“ ce urmau a fi reprezentate în Bucureşti ori în provincie erau
cenzurate de „Cenzura Centrală a Presei, spectacolele de revistă neputând fi organizate decât după ce
Comisia Aliată de Control îşi dă agrementul pentru libretul respectiv“. La rândul lor, filmele erau
supuse aprobării Comisiei de Control a Filmelor de pe lângă Direcţia Presei a Ministerului
Afacerilor Străine, cu excepţia celor sovietice, filmele germane fiind absolut interzise, iar cele
aprobate anterior datei de 23 august 1944, indiferent de producţie, urmând să fie recenzurate.
Întreaga corespondenţă, civilă, militară, oficială ori diplomatică, era verificată de cenzura
militară sovietică şi de cea română, ca de altfel şi telegramele, iar emisiunile Societăţii Române de
Radiodifuziune se difuzau „în general pe propria răspundere a instituţiei“, pe baza normelor
Comisiei Aliate, dar întregul material difuzat era obligatoriu înregistrat şi depus a doua zi la
secretariatul Comisiei.
În presă începuseră să fie aplicate principiile doctrinarilor sovietici – „să se descrie un fapt
particular, cu deplină obiectivitate, însă impresia acestei descrieri, influenţa sa asupra cititorului,
trebuie să-1 aducă pe acesta la însuşirea spiritului de partid“ 267 –, după cum cerea M.I. Kalinin
(Preşedintele prezidiului consilului suprem al URSS) ziariştilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât
ziariştii erau „organizatori ai opiniei publice, îndrumau şi formau opinia publică pentru ziua de azi“,
motiv pentru care erau „invitaţi“ să abandoneze naturalismul în presă şi să adere la realism. Cea mai
influentă dintre publicaţii, Scânteia, devenise între timp, asemeni Pravdei, publicaţie de directivă, în
sensul că era promovată drept model pentru întreaga presă. L-am întrebat pe unul dintre ziariştii din
prima redacţie a Scânteii, Nestor Ignat, cum funcţiona cenzura în acei ani. Iată răspunsul: „Exista
riscul să se divulge cifre cu caracter secret, apoi presa era inegală. De aceea a fost nevoie de cenzură.
Dacă era mai uşor pentru principalele ziare, care aveau cadre pregătite, o orientare politică bună şi
legături cu forurile de conducere, nu funcţiona sistemul întotdeauna la fel de rapid la toată presa. Se
puteau face gafe. De aceea cenzura veghea la treaba asta. De multe ori cenzura nu se descurca nici ea
şi întreba pe cine era de serviciu, noaptea, la Scânteia – asta era supracenzură – şi întreba «ce
facem?» în funcţie de situaţie. În ce priveşte alte date, aveam liste şi ne uitam acolo ce era voie şi ce
nu să spui. Aşa aveam şi noi liniştea sufletească că nu apar chestii de genul ăsta… Nu mi se pare că

85
era o exagerare. La început erau şi alte fenomene. De pildă, în primii ani, când exista şi presă de
opoziţie, tipografia fostă a Curentului avea tot felul de lucrători, care erau ostili – fuseseră legionari
activi, participanţi la rebeliune – care băgau tot felul de «şopârle». Au apărut tot felul de baliverne.
Aşa a apărut cenzura. […] Comuniştii, puţinii care aveau o experienţă de presă, ştiau foarte bine cum
era înainte, pentru că şi ei, intrând în diferite redacţii şi având relaţii, strecurau articole ostile
regimului. Deci se aşteptau la astfel de lucruri şi chiar s-au întâmplat. Necazul, atunci cel mai mare,
nu era cu Partidul Comunist, ci cu Comisia Aliată de Control, prezidată de generalul Susaikov […].
Până la urmă s-a introdus şi controlul intern, care a fost şi a rămas întotdeauna sever, inclusiv un
control care exista din cauza puţinei culturi a celor ce lucrau atunci în presă. Partidul Comunist a
scos din presă oameni care ştiau această meserie sau care trecuseră prin şcoli, avea foarte puţini din
aceştia, care puteau fi păstraţi şi în rest erau oameni care nu aveau suficientă pregătire […], nu
exercitaseră această profesie, dar au fost aduşi în lipsa altora. Atunci apăreau în ziare tot felul de
baliveme, dintre cele mai grosolane – ortografie, chestiuni de cultură generală etc. Şi atunci Scânteia
a avut un fel de cenzor din ăsta care se înarmase cu tot felul de documente, enciclopedii şi venea şi
cerea să schimbăm anumite lucruri. De obicei, atunci când se făceau schimbări intrau lucruri mai
boacăne […]. Deci cenzura a avut şi un rol profilactic, care trebuia să apere acest produs, presa, şi de
erori politice, şi de acţiuni ostile, dar şi de chestiuni compromiţătoare şi de incultură“ 268.
La 8 ianuarie 1946, prim-ministrul Groza a cerut guvernului să aplice integral hotărârile luate
între 16 şi 26 decembrie 1945, la Moscova, de către miniştrii de externe ai URSS, Regatului Unit al
Marii Britanii şi Statelor Unite, între care „asigurarea libertăţii presei, a cuvântului, a religiei şi a
dreptului de asociaţie“. Peste numai câteva zile însă, noi ziare, printre care Ardealul, au fost
suspendate pentru o lună, din cauza unor articole „nedemocratice“ 269. În luna februarie au reapărut,
într-o nouă serie, ziarele Dreptatea, al Partidului Naţional Ţărănesc şi Liberalul, noul nume al mai
vechiului ziar liberal Viitorul, în paginile căruia se puteau citi, la 9 februarie 1946, următoarele:
„Apariţia ziarului Liberalul, fiindcă nu ni s-a permis încă să ne înfăţişăm opiniei publice prin
Viitorul, organul de presă tradiţional al P.N.L. […], este edificatoare pentru aşa-zisul regim de
libertate a presei ce dăinuieşte din nefericire şi după Conferinţa de la Moscova. […] Azi, ca şi ieri,
continuă sistemul bunului plac în acordarea şi refuzarea autorizaţiei pentru publicaţiuni de orice
natură; azi, ca şi ieri, ziariştii primesc faimoasele normative cunoscute din timpul regimului de
violenţă, pe care le credeau desfiinţate pentru totdeauna, sub formă de sugestii şi recomandări; azi,
ca şi ieri, ţara întreagă, în afară de Capitală, nu primeşte şi nu poate citi în mod regulat decât ziarele
de extremă stângă […]“270.
În luna martie apărea un nou decret-lege „pentru reglementarea condiţiilor de expunere a
portretelor oficiale, a reproducerii şi folosirii fotografiei, a reportagiilor în imagini şi editării şi
tipăririi hârtiilor turistice“ (Monitorul Oficial nr. 53). Legea instituia monopolul statului asupra
portretelor regelui, membrilor familie regale şi ai guvernului, obligându-i pe toţi deţinătorii de
fotografii de acest tip „să le pună la dispoziţia Ministerului Propagandei pentru reglementarea şi
utilizarea lor în scop de propagandă“ (art. 4); de asemenea, se instituia obligaţia ca fotoreporterii să

86
nu publice fotografii decât în ziarele la care lucrau. La 9 martie, un alt decret-lege instituia
monopolul statului asupra comerţului cu hârtie şi stabilea cele 12 întreprinderi (5 în Bucureşti şi 7 în
provincie) autorizate să desfacă acest produs.
Gravele încălcări ale libertăţii presei, dirijate de ofiţerii şi funcţionarii sovietici aflaţi în
diferite instituţii, au generat un mare număr de proteste din partea oamenilor politici şi a ziariştilor.
Liberalul din 22 mai 1946, bunăoară, publica un articol critic („Presa opoziţiei“) în care arăta că
„dacă am voi să despărţim în categorii presa românească, n-am putea face decât o singură împărţire:
de o parte presa impusă, cea oficială, iar pe de altă parte, o presă tolerată sau, mai precis, abia
tolerată“, iar la 14 iunie, sub titlul „În zodia progresistă“, liberalii constatau că „atunci când se
suprimă într-un ziar ca al nostru, într-o singură zi, cum s-a întâmplat sâmbătă, 4 iunie, patru coloane
din cele şapte ale paginii întâi, noi avem credinţa – convingerea chiar – că aceasta contrazice
noţiunea de libertate a presei…“271.
Tot în Liberalul (nr. 135, 25 iulie 1946) s-a publicat şi nota adresată de reprezentantul S.U.A.
în România, Burton Berry, ministrului de externe Gh. Tătărăscu, prin care aducea reproşuri
cabinetului Groza: „Deşi o oarecare libertate de exprimare a fost acordată prin autorizarea P.N.Ţ. şi
P.N.L. să publice ziare, cenzura a împiedicat, în unele cazuri izbitoare, libera răspândire a unor
anunţuri publice şi suspendarea sau suprimarea de jurnale a restrâns libera exprimare a punctelor de
vedere politice. […] Accesul la posturile de radio ale Statului, după informaţiile mele, a rămas un
monopol al anumitor partide în guvern, contrar angajamentelor guvernului sub hotărârile de la
Moscova…“272. La aceleaşi concluzii ajunsese şi reprezentantul guvemului britanic la Bucureşti, A.
Holman, după cum rezultă din nota sa către şeful diplomaţiei române.
La rândul său, ziarul naţional-tărăniştilor, Dreptatea, dezvăluia mecanismul „normativelor“
de care presa trebuia să ţină seama: „Guvernul Groza în toate acţiunile utilizează sistemele
dictatoriale. Nici în presă, cabinetul de largă concentrare nu se serveşte de alte metode decât cele
instaurate în ţara noastră de regimurile antidemocratice care s-au perindat contra voinţei populare la
cârma ţării de la 1935 şi până astăzi. […] Cele aproape 20 de ziare, oficioase, semioficioase şi altele
puse numai în serviciul camuflat, sunt dirijate de biroul normativelor din Direcţia Presei a
Ministerului Informaţiilor […]. Nu este de mirare că la Direcţia Presei mai există biroul
normativelor şi că presa nu este liberă, atâta timp cât d. George Macovescu, fost şef al «normativelor
de presă» sub regimul fascist al lui Antonescu, este, astăzi, secretarul general al Ministerului
Informaţiilor […] nu mai constituie o surpriză faptul că articolele de fond, de atitudine şi nota
polemică a gazetelor fedeniste este pe acelaşi ton, deoarece ştim că în redacţiile acestor ziare
funcţionează, în posturi de răspundere, ziarişti care au condus presa sub dictatura antonesciană“ 273
(articolul prezenta şi câteva teme „recomandate“ redacţiilor: tema a 3-a, bunăoară, cuprindea 33 de
enunţuri care reprezentau tot atâtea subiecte de articole, cu un conţinut politic favorabil puterii; tema
a 4-a, mai extinsă, indica subiecte de genul „Ce este Platforma-program“, „Caracterul profund
democratic, prin democratizarea ţării şi ridicarea nivelului de trai al maselor“, „Programul
demagogic al istoricilor“, „Necesitatea etatizării B.N.R.“, „Reforma fiscală“ etc.).

87
 În anul 1946 au continuat acţiunile de epurare – „opera de dezinfectare a sectorului cuvântului
tipărit în ţara noastră“, de „defascizare a întregului sector al publicaţiilor de orice fel“ – prin
interzicerea a încă 2.538 titluri274. „Defascizarea“ culturii româneşti echivala cu mutilarea istoriei
naţionale, aşa cum rezultă din numeroasele indicaţii: „Nicolae Iorga, Sfaturi pe întunerec, Bucureşti,
1936, vol. 1 – menţiune: „epurare parţială: capitolul 59 în întregime“; vol. II – „epurare parţială:
eliminarea conferinţelor «Despre Basarabia», «Elemente necreştine în viaţa poporului român»,
«Solidaritatea naţională!», «Propagandele ce ne lipsesc»; Petre Ispirescu, Basmele Românilor –
menţiune: se va scoate coperta şi foaia de titlu; Victor Papilan, Manechinul lui Igor şi alte povestiri
de iubire – menţiune: epurare parţială – nuvelele Manechinul lui Igor şi Sânge străin; Radu R.
Rosetti, Vechituri – menţiune: se elimină pag. 10 (toată, în afară de ultimele rânduri), articolul «Cine
a prevăzut realipirea Basarabiei», pag. 27-31 inclusiv şi pag. 55, rândurile 9-14 inclusiv; Ioan
Rovenţa, Povestiri, lecturi, recitări, dialoguri – menţiune: se elimină clişeul (fotografia – n. n.) de la
pag. 86 şi sceneta România Mare; Gh. I. Tăzlăuanu, Strigături satirice, strigături didactice –
menţiune: se va înlocui tabla de materii şi paginile 169, 170, 175, schimbându-se titulatura în
Folklor din afara graniţelor româneşti; I. Simionescu, Bucovina – menţiune: se epurează toate
ediţiile, rămânând să se scoată o nouă ediţie ţinând seama de schimbările teritoriale intervenite; Gh.
I. Tăzlăuanu, Comoara Neamului – menţiune: se scoate prefaţa, dedicaţia şi cuvânt înainte ş.a.m.d.
Este greu de crezut că membrii comisiei însărcinate cu epurările au avut timpul necesar pentru
a citi şi a decide asupra oportunităţii rămânerii în circuitul public a mii de cărţi, broşuri, hărţi,
ilustrate etc. Această acţiune pare să fi luat asemenea proporţii şi datorită numeroaselor denunţuri,
răzbunări şi mai puţin onorante interese conjuncturale la care unii scriitori şi oameni de cultură s-au
pretat în acele momente. La aceştia s-au adăugat funcţionari, mulţi dintre aceştia evrei, iniţiaţi în
lupta politică la Moscova.
În anul 1947 s-au intensificat acţiunile de reprimare a presei, îndeosebi a celei necomuniste,
ceea ce l-a determinat pe I.I.C. Brătianu să adreseze un memoriu către reprezentanţii american,
britanic şi sovietic de la Bucureşti, în care arăta, între altele, că „libertatea presei, care nu a fost
niciodată aplicată de la instaurarea Regimului actual, este actualmente cu totul suprimată. O cenzură
arbitrară şi excesivă împiedică orice critică la adresa administraţiei şi interzice orice remarcă cu
privire la politica generală, internă şi externă. Cota de hârtie atribuită ziarelor opoziţiei a devenit
derizorie. Acolo unde aceste mijloace s-au arătat insuficiente, s-a instituit ori o cenzură clandestină a
muncitorilor tipografi, controlaţi de Partidul Comunist, ori deturnarea ziarelor expediate în
provincie, pe care agenţi comunişti le iau de la poştă, sau din vagoanele care le transportă…“ 275.
În luna iulie era adoptată legea nr. 265 pentru organizarea teatrelor, operelor şi filarmonicilor
de stat, precum şi pentru regimul spectacolelor publice, potrivit căreia „îndrumarea şi controlul“
instituţiilor culturale amintite revenea Ministerului Artelor, prin Direcţia Generală a Teatrelor,
Direcţia Generală a Muzicii şi Direcţia Literelor şi Manifestărilor Artistice Populare. Pentru
îndrumarea repertoriilor se înfiinţa, pe lângă direcţiile enumerate, Consiliul Superior al Literaturii
Dramatice şi Creaţiei Muzicale, în fapt, o altă treaptă a cenzurii, împuternicit şi cu interzicerea

88
reprezentaţiilor operelor artistice cu caracter rasist, şovin, fascist şi reacţionar (art. 2). Legea stabilea
obligativitatea constituirii „comitetelor de lectură“ la nivelul fiecărei instituţii, care studiau, alegeau
şi propuneau spre aprobare piesele care urmau să intre în repertoriul Consiliului Superior al
Literaturii Dramatice şi Creaţiei Muzicale. O piesă aprobată era inclusă în repertoriu, în mod
obligatoriu, timp de trei ani (art. 29), dar putea fi scoasă chiar din faza de repetiţii dacă se constatau
„devieri“ (abateri de la indicaţiile politice) din iniţiativa comitetului de lectură 276. În acelaşi
document erau cuprinse obligaţiile teatrelor particulare, între care aceea de a depune o cauţiune, şi
ale circurilor, subordonate, la rândul lor, Ministerului Artelor.
Lucrările celui de-al II-lea congres al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti
(USASZ), organizate în luna octombrie la Bucureşti, au constituit prilejul condamnării violente a
tuturor formelor de cultură occidentală, considerată ca fiind „decadentă“, „intrată în putrefacţie“ şi al
debutului „realismului socialist“ ca dogmă oficială în creaţia artistică şi în jurnalism.
Cât priveşte treptele pe care trebuia să le parcurgă o piesă de teatru pentru a putea fi
reprezentată, semnificativ ni se pare referatul Comitetului de Lectură al Direcţiei Teatrelor despre
piesa Eu, moştenitorul (Pomanagiii) de Eduardo de Filippo (Bucureşti, 1949). La solicitarea lui Ion
Ianculescu de a monta piesa amintită, membrii Comitetului, între care Mircea Florentin, Nina
Cassian, Svetlana Marosin, Simion Alterescu şi alţii au cerut modificări ale scenariului pe care
organizatorul spectacolului le-a acceptat în cele din urmă. Numai că între data la care s-a dat
aprobarea condiţionată şi cea a reprezentaţiei trecuse o lună şi jumătate, „în care interval lupta de
clasă s-a ascuţit şi mai mult, precum se petrecuse (şi) revoluţionarul act al naţionalizării“, motiv
pentru care cenzorii au considerat oportune noi „mici corecturi şi modificări de cuvinte“. Vizionările
la care au participat (26 iulie şi 4 august) le-au întărit celor din Comitet convingerea de a nu permite
reprezentaţiile, având pentru aceasta şi explicaţii: „Că iniţial, în aprilie (1948) a fost vorba de
modificări mai mici, iar în urmă am cerut o modificare mai mare (introducându-se o pagină şi
eliminându-se două-trei), aceasta se explică prin mărirea vigilenţei şi prin faptul că în aprilie lupta de
clasă nu se ascuţise în aceeaşi măsură ca în august. De altfel, orice aprobare pentru o piesă se perimă
în decurs de trei luni, dacă piesa nu este jucată. Aşa este uzul şi el este fondat pe faptul că teatrul
trebuie să se ţină în pas cu prefacerile societăţii noastre“277.
În cele din urmă, piesa nu s-a mai jucat din cauza refuzului lui I. Iancovescu de a accepta
mutilări ridicole ale textului, de ordin aşa-zis ideologic.
Anul 1948 a însemnat instituirea controlului deplin al statului asupra întregii activităţi
editoriale prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor şi fabricilor de hârtie, inclusiv prin
apariţia unei noi legi „pentru editarea şi difuzarea cărţii“ care o înlocuia pe cea din anul 1946.
Concomitent cu eliminarea din instituţiilor publice a persoanelor care se arătau critice ori doar
reticente faţă de politica Partidului Comunist, a continuat activitatea de epurare a bibliotecilor.
Lucrarea Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948, editată de guvern, făcea publice noi nume de
autori şi titluri de cărţi care intrau sub interdicţia de a fi deţinute ori citite: „Cu volumul de faţă
această operaţiune îmbracă un caracter mai vast, lista publicaţiilor interzise în diferitele limbi

89
atingând cifra de cca. 8.000 de titluri în care se cuprind şi toate titlurile publicate anterior. Cele 6.000
de titluri noi reprezintă munca depusă de Serviciul Edituri şi Control, al Direcţiunii Literare, din
Ministerul Artelor şi Informaţiilor, în intervalul 1 decembrie 1947–1 mai 1948. Această operaţie de
desinfectare a sectorului cuvântului tipărit în ţara noastră, deşi a dus la formarea prezentului volum
de proporţii destul de impresionante, este departe de a fi terminat…“278.
Prefaţa lucrării citate conţinea şi „Indicaţiuni generale necesare celor care urmau să aplice
prevederile noi:
1. Se vor scoate din circulaţie numai ediţiile specificate în broşură. Atunci când datele
bibliografice lipsesc din aceasta, lucrarea se va îndepărta numai pe baza numelui autorului şi a
titlului volumului. 2. Unele ediţii ale autorilor clasici sunt interzise pentru spiritul fascist în
care s-a făcut editarea, comentarea şi prezentarea lor. Sunt interzise prin urmare numai ediţiile
din clasici precis indicate în broşură. 3. Toate manualele şcolare anterioare anului 1947 sau
care nu figurează în tabloul oficial al manualelor aprobate de Ministerul Învăţământului
Public sunt din capul locului interzise fără a mai fi necesară menţionarea lor expresă în
prezenta broşură. 4. Orice hărţi care înglobează între graniţele Republicii Populare Române
teritorii ce nu-i aparţin sunt interzise. Hărţile din cuprinsul diferitelor lucrări ştiinţifice vor fi
puse în acord cu graniţele ţării, prin diferite procedee (haşurare, decupare etc.) dar numai
atunci când ele nu pot fi eliminate total. La fel se va proceda cu stema regală sau cu orice alte
însemne ale fostei dinastii. 5. Sunt interzise toate calendarele, almanahurile populare etc. de
orice fel din perioada 1938-1944. 6. Orice lucrări datorite următorilor autori, indiferent dacă
sunt sau nu trecute în broşura de faţă sunt interzise în principiu: Români – Antonescu lon,
Antonescu Mihai, Antonescu Maria Mareşal, Alexianu Gh., Brăileanu Traian, Codreanu Zelea
Corneliu, Cuza A.C., Crainic Nichifor, Cantacuzino Alexandru, Călinescu Armand, Cancicov
Mircea, Dianu Romulus, Goga Octavian, Gyr Radu, Moţa Ion, Manoilescu Mihail, Marcu
Alexandru, Maniu luliu, Mihalache lon, Popescu Stelian, Sima Horia, Sân-Giorgiu Ion,
Şeicaru Pamfil, Seişanu Romulus, Sidorovici Teofil Gh., Schmidt Andreas, Vaida-Voevod
Al., Vulcănescu Mircea.
La cele 28 de nume aparţinând unor personalităţi politice şi culturale române se adăugau numeroase
alte personalităţi străine.
Epurările au fost stimulate şi de deciziile liderilor comunişti, aflaţi sub influenţa cancelariei politice
de la Moscova, aşa fel încât întreaga viaţă spirituală românească dobândea caracteristicile unei
comunităţi aflate sub ocupaţie străină.
În perioada 21-23 februarie 1948, au avut loc la Bucureşti lucrările Congresului Partidului
Muncitoresc Român, un nou prilej de închidere a accesului culturii occidentale în ţara noastră.
Raportul politic general prezentat de liderul comunist Gh. Gheorgiu-Dej cu această ocazie cuprinde
directive clare şi ferme pentru perioada care a urmat: „Influenţele străine se refugiază cu deosebită
uşurinţă în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în ştiinţă. De aceea continuarea activă a luptei
pe frontul ideologic împotriva influenţelor imperialiste, împotriva atitudinii admirative în faţa

90
culturii în putrefacţie din ţările capitaliste, împotriva influenţelor reformiste şi revizioniste în teorie
şi politică reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru“279.
Fie că cenzorii nu au înţeles indicaţia nr. 2 din lucrarea citată anterior, fie că lupta politică a
impus acest lucru, Ministerul Artelor şi Informaţiilor a făcut publică o nouă broşură/catalog de
publicaţii interzise între 1 mai şi 1 noiembrie 1948. De această dată se epurau poeziile lui V.
Alecsandri (ediţia 1936), culegerile de legi apărute între anii 1860 şi 1940, toate lucrările despre
Basarabia şi Bucovina, cărţile semnate de Carol I şi Carol al II-lea (discursuri, cuvântări etc.), opera
lui Mihai Eminescu (Literatura populară, ediţie de D. Murăraşu; Opere, ediţie de Ion Creţu, 1938;
Poezii, ediţie de Gh. Adamescu, 1928; Poezii, ediţie de C. Bote).
Între interzişi se aflau Ion şi Gheorghe Brătianu, Nicolae Carandino, Carmen Sylva, Petru
Comărnescu, Nichifor Crainic, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Haşdeu,
Nicolae Iorga, Panait Istrati, Mihail Kogălniceanu, Ioan Lupaş, Simion Mehedinţi, C. Negruzzi, P. P.
Negulescu, Liviu Rebreanu, Radu Rosetti, Al. Vlahuţă şi alţii.
Din documentele studiate rezultă că numai între anii 1944 şi 1948 au fost scoase din circulaţie
8.779 de lucrări, la care se adaugă un număr neprecizat de lucrări ale căror autori au fost numai
nominalizaţi între interzişi, ceea ce echivala cu interdicţie asupra întregii lor creaţii.
În acelaşi timp au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor (cu excepţia
Telegrafului Român de la Sibiu), cele trei reviste ale Patriarhiei Ortodoxe Române având conţinutul
şi tirajele controlate permanent de Departamentul Cultelor 280 (maxim 10.000
exemplare/titlu/apariţie).
Iată câteva dintre însemnările lui Pericle Martinescu, funcţionar al Ministerului Informaţiilor,
din anul 1948: „Astăzi s-a început campania prin presă împotriva monarhiei. Se scrie, se scrie, se
scrie. Mircea Damian a dat tonul la un reportaj Familia de aur, reproducând articole de acum 20 de
ani. Toate ziarele sunt obligate să publice câte un reportaj zilnic“ (15 ianuarie); „ Mi-au căzut în
mână astăzi câteva reviste şi ziare franţuzeşti confiscate de cenzură la poştă şi aduse la Direcţia
Presei, unde se strâng în arhivă. […] Când îţi cade câte o revistă în mână, parcă ai apucat o bucată de
cer albastru, din zările nelimitate ale libertăţii“ (15 februarie); „ridicolul este însă că cenzura a tăiat
comunicatul Observatorului astronomic din Bucureşti despre cutremurul de sâmbătă seara. Azi, luni,
acest comunicat fusese publicat de Adevărul şi de Semnalul, dar a fost cenzurat. Ce tâmpenie! să
ascunzi un lucru pe care l-a simţit toată lumea!“ (13 martie); „Revista Călăuza cititorului, la care
lucrez – pe care am făcut-o eu însumi – a fost tipărită în 10.000 de exemplare, dar a fost imediat arsă
fiindcă în cuprinsul ei nu era nici un articol despre acţiunea de culturalizare a maselor întreprinsă de
Partidul Muncitoresc Român. […] cei trei secretari generali ai ministerului (Mihail Florescu, Nicolae
Moraru şi Dumitru Mihalache – n. n.) au hotărât ca revista să se tipărească din nou, cu completările
necesare. […] Dar risipa de bănet nu se opreşte aici. Acelaşi lucru se întâmplă cu toate publicaţiile
ministerului – Arcades, Neue Rumanien, La Roumanie Nouvelle, Îndrumătorul cultural etc., care
sunt tipărite, anulate, retipărite fără nici o remuşcare“ (18 iulie); „Toate ziarele de azi publică
editoriale despre 23 august. Tezele (aşa se numesc acum, înainte se numeau normative) au fost date

91
de Direcţia Presei pentru fiecare ziar în parte. Aşa că articolele, deşi se deosebesc între ele – după
atitudinea gazetei: una la Universul, alta la Naţiunea […], totuşi se aseamănă între ele. Pe toate le
dirijează teza Scânteii…“ (22 august); „în Direcţia Presei există acum 147 de funcţionari. Am văzut
chiar azi tabelul la maşina de scris. Aruncându-mi ochii peste el al rămas îngrozit: din 147 de
funcţionari, mai mult de o sută au nume de împrumut…“ (3 noiembrie)281.
S-a întâmplat deseori ca un produs cultural să treacă prin cenzură şi cu toate acestea să fie
interzis, aşa cum a fost cazul Calendarului Credinţei, editat la Sibiu (1948) de preotul Zosima,
pentru care va fi condamnat la 10 ani de detenţie pentru „uneltire contra statului“ în 8 iulie 1948
(lucrarea avea pe copertă fotografia lui Avram Iancu şi pe cea a Mitropolitului Şaguna).
Prin decretul nr. 211 s-a înfiinţat un nou organism ale cărui atribuţii se extindeau şi asupra
presei şi a activităţii culturale – Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în cadrul Ministerului
Afacerilor Interne, în scopul „apărării cuceririlor democratice şi asigurării securităţii R.P.R. contra
uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior“ (art. 2). Lucrătorii acestei Direcţii aveau să contribuie
la amplificarea atmosferei de teroare care cuprinsese întreaga viaţă publică din România. Ulterior,
prin adoptarea Constituţiei Republicii Populare Române, unele libertăţi civile dobândeau un conţinut
destul de bizar – „libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor şi
manifestaţiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de
tipărire, hârtia şi locurile de întrunire sunt puse la dispoziţia celor ce muncesc“282 (Titlul III, art. 31).
Altfel spus, statul comunist, în calitatea sa de proprietar al mijloacelor de producţie, al materiilor
prime etc. revendica dreptul de a acorda cetăţenilor săi libertăţi „convenabile“ în măsura în care
manifestările acestora slujeau ideologiei oficiale.
Anul 1948 a fost unul al întreruperii oricăror raporturi cu civilizaţia occidentală şi al orientării
întregii vieţi politice, culturale, ştiinţifice, exclusiv spre Uniunea Sovietică. Puterea politică de la
Bucureşti s-a arătat atât de obedientă faţă de Moscova, încât a adoptat şi a aplicat practici politice şi
propagandistice pe care chiar sovieticii le abandonaseră între timp. În domeniul presei, bunăoară,
Direcţiunea Propagandei şi Agitaţiei (Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român) aplica la
începutul anilor ’50 instrucţiuni ale Partidului Comunist (bolşevic) din anul 1924 şi uneori chiar mai
vechi. Dorinţa liderilor comunişti de a crea în România spaţiul afirmării depline a unei culturi
proletare, la care nu vor renunţa decât în anul 1964, a făcut numeroase victime în rândul
intelectualilor şi a mutilat cultura naţională.
Alte două decrete au consolidat poziţia statului ca patron: decretul 303, prin care se
naţionaliza întreaga industrie cinematografică şi se reglementa comerţul cu produse cinematografice
(numai în Bucureşti au fost deposedaţi 64 de proprietari de cinematografe care devin „bunuri
comune ale întregului popor“) şi decretul nr. 17/1949 pentru editarea şi difuzarea cărţii, prin care
întreaga activitate editorială intra sub controlul Ministerului Artelor şi Informaţiilor. Adăugăm aici o
nouă reglementare juridică prin care se deschidea şi mai mult calea abuzurilor: decretul nr. 187/1949
care aducea sancţiuni severe „actelor considerate ca primejdioase pentru societate“ chiar dacă acelea
„nu erau expres prevăzule în lege ca infracţiuni“283.

92
 La 20 mai 1949 era adoptat Decretul nr. 214 pentru trasformarea Ministerului Artelor şi
Informaţiilor în Ministerul Artelor, care prevedea, la articolul 2 că Direcţia Presei şi Tipăriturilor
trecea la noul minister. La aceeaşi dată era adoptat şi Decretul nr. 218 pentru organizarea Direcţiei
Generale pentru Presă şi Tipărituri (D.G.P.T.), organism care dobândea următoarele atribuţii: „a.
redactează Buletinul Oficial al Republicii Populare Române; b. autorizează apariţia oricăror
tipărituri: ziare, reviste, programe, afişe etc. luând măsuri pentru respectarea condiţiilor legale de
imprimare; c. autorizează difuzarea şi colportajul ziarelor şi a oricăror tipărituri precum şi importul
sau exportul de ziare, cărţi sau obiecte de artă […]; e. reglementează condiţiunile de funcţionare a
librăriilor, anticariatelor de cărţi, bibliotecilor publice, depozitarilor de ziare, depozitarilor de cărţi
etc.; f. redactează şi furnizează presei comunicările oficiale ale Consiliului de Miniştri şi
coordonează activitatea serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor, instituţiilor
publice…“. D.G.P.T. era compus din servicii specializate de tipul Serviciul Buletinului R.P.R. şi al
comunicărilor oficiale, Serviciul autorizării presei şi tipăriturilor din Capitală (cel care acorda şi
„bun de tipar“ pentru toate tipăriturile), Serviciul presei şi tipăriturilor din ţară, Serviciul evidenţei
presei şi tipăriturilor străine, Serviciul autorizării cărţilor, Serviciul control (se ocupa de librării,
anticariate, biblioteci). Potrivit instrucţiunilor privind activitatea birourilor de cenzură din provincie,
art. III „Tipăriturile vor fi cenzurate fie direct în tipografie, fie la sediul biroului local de cenzură
[…], Bunul de imprimat se poate acorda fie pe manuscris, fie pe şpalt, preferabil pe şpalt după ultima
corectură a tipografiei. […] Cenzorii vor cere tipografiilor să trimită spre cenzurare şpalturile în trei
exemplare. Unul dintre exemplare se va înapoia tipografiei cu menţiunea bun de imprimat sau
cenzurat, iar celelalte două exemplare se vor păstra în arhiva biroului…“.284

În această perioadă a continuat activitatea de epurare iniţiată anterior, de care nu au scăpat

nici cântecele populare. Funcţionari ai Ministerului Artelor şi Informatiilor au stabilit, la jumătatea
anului 1949, ca nu mai puţin de 119 cântece să fie interzise. Printre interzişi se aflau Maria Tănase
(12 cântece, între care Cine iubeşte şi lasă, Când m-am dus la însurat, Se şterge mândra pe frunte
etc.), Fănică Luca (10 cântece), Maria Lătăreţu (5 cântece), Maria Zlătaru (14 cântece), Ioana Radu
(o piesă – Am în vale patru boi) şi alţii, în total 28 interpreţi285. Singura „vină“ a acestor creaţii
populare era aceea că nu aveau un conţinut ideologic adecvat, deci indezirabil politic, pentru a nu
mai vorbi despre faptul că cele mai multe dintre ele conţineau sintagma „foaie verde“, ceea ce le
făcea primejdioase (culoarea verde era asociată mişcării de extremă dreapta din România).
În ceea ce priveşte presa, semnificativă ni se pare Hotărârea Biroului Politic al Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român cu privire la activitatea ziarului Scânteia286, ziar de
directivă, asemeni Pravdei sovietice (1950). După ce constată creşterea tirajului de la 60.000
exemplare în anul 1945 la 770.000 exemplare, Biroul Politic face următoarele aprecieri: „(Scânteia)
a cultivat în poporul nostru dragostea neţărmurită pentru URSS şi marele Stalin […], a demascat
activitatea dusă de agentura titoistă de la Belgrad […], a avut o contribuţie deosebită la iniţierea şi
extinderea aplicării de către muncitorii şi tehnicienii noştri a unor asemenea metode stahanoviste ca

93
metoda şarjelor rapide, metoda tăierii rapide a metalelor, cel mai bogat cont de economii, formarea
brigăzilor de calitate, metoda graficului şi contragraficului etc. […]. Trebuie considerat ca un succes
al partidului nostru faptul că a reuşit să creeze şi să educe ziarişti de tip nou, ziarişti comunişti
însufleţiţi de exemplul luminos al ziarului bolşevic…“. Dar, tot după modelul bolşevic al evaluării
activităţii politice, Biroul constată şi lipsuri; Scânteia nu este îndeajuns de combativă faţă de
duşmanul de clasă, faţă de americani şi englezi, nu combate destul de sistematic, nu dezvăluie „cu
curaj bolşevic“ lipsurile, încălcările şi deformările liniei partidului, „nu a combătut la timp în mod
ascuţit tendinţele anarhice mic-burgheze care dăinuiesc în rândurile elementelor înapoiate ale clasei
muncitoare“287. De aceea Biroul hotărăşte că, pe lângă lupta pentru pace, Scânteia trebuie să facă
„demascarea concretă, documentată, clară şi mobilizatoare a imperialismului american şi englez
[…], trebuie şi pe viitor să acorde cea mai mare atenţie popularizării măreţelor realizări ale Uniunii
Sovietice […] şi succeselor din R.P. Chineză, ale ţărilor de democraţie populară şi R.D. Germană
[…], să răspândeacă în mase minunatele învăţături ale lui Lenin şi Stalin“ 288.
Totodată, „Biroul Politic obligă redacţia Scânteii să întărească activitatea ziarului în domeniul
propagandei marxist-leninismului […], acordând o atenţie deosebită recenzării lucrărilor lui Lenin şi
Stalin care apar în traducere română […], subliniind că popularizarea experienţei P.C. al URSS este
o sarcină principală a rubricii «Viaţa de partid »“ (înfiinţată de Silviu Brucan, după un stagiu la
redacţia Pravdei – n. n.).
Între obligaţiile Scânteii intra şi aceea de a veghea „ca fiecare material ce apare în ziar, de la
articolul de fond până la ultima informaţie să fie pătruns de o înaltă principialitate şi spirit de partid
[…], să ţină seama în şi mai mare măsură de experienţa presei sovietice în ce priveşte prezentarea
grafică a ziarului“. După ce arată că „hotărârea de faţă va sluji ca îndrumar tuturor organelor de
partid şi redacţiilor ziarelor de partid pentru îmbunătăţirea presei noastre“, Biroul reaminteşte
obligaţia de a aplica „experienţa glorioasă a presei bolşevice în frunte cu Pravda, urmând
învăţămintele marilor noştri dascăli Lenin şi Stalin asupra rolului presei de partid“ 289.
Amintim faptul că în acel moment, cu excepţia câtorva periodice religioase, întreaga presă
românească era politică (comunistă), iar datorită imperativelor de mai sus, practic nu se putea vorbi
de o presă naţională, ci mai degrabă de una regională, ca parte a uriaşului sistem al presei sovietice,
al cărui centru era Moscova.
Pentru ca mecanismul cenzurii să fie eficient, accesul la profesia de ziarist era strict controlat
prin şcolarizarea în Şcoala de partid A.A. Jdanov, ulterior Universitatea „Ştefan Gheorghiu". Mai
puteau lucra în redacţii cei care aveau un stagiu în presa comunistă ilegală ori cei care fie că
lucraseră pentru presa sovietică sau în structurile politice comuniste, fie că erau agreaţi de fruntaşii
politici pro-moscoviţi290.
Printre urgenţele presei comuniste, inspirate de decizii politice ca cea amintită, se afla lupta
împotriva „devierilor“ de tipul manierismului, cosmopolitismului, naturalismului („principalul
duşman al realismului socialist“), schematismului, formalismului şi a literaturii (şi creaţiei) în
general „necombatante“. Excesele ideologice au fost stimulate de articole şi studii ale unor lideri

94
comunişti de genul celui numit „împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele
sociale“ publicat de Leonte Răutu în Lupta de clasă (nr. 4, octombrie 1949), care deveneau cuvânt
de ordine pentru întreaga activitate culturală.
Realismul socialist, bunăoară, se dorea a fi o „metodă de creaţie“ în literatură, muzică, pictură
etc. unică şi oficială (obligatorie), de inspiraţie sovietică. „Este un caz singular – după cum aprecia I.
Negoiţescu – când o doctrină literară este elaborată de oameni politici, din afara artei. În consecinţă,
principiile realismului socialist sunt ideologice şi politice, nu estetice. Arta şi literatura trebuie să fie,
în concepţia partidului, planificate, la fel ca producţia industrială, în vederea atingerii scopurilor
puterii politice. Prima condiţie impusă este accesibilitatea la nivel elementar, pentru ca literatura şi
arta să poată deveni – se spunea – mijloace de educare comunistă şi de formare a conştiinţei
socialiste“291.
Cum întreaga viaţă spirituală trebuia să-şi găsească izvoarele în marxism-leninism, editarea
lucrărilor semnate de Marx, Engels, Lenin, Stalin etc. a devenit o prioritate naţională. Până în anul
1949, de exemplu, s-au tipărit şi difuzat în România 1.175 titluri de carte sovietică în tiraje care
atingeau un total de 13.319.000, numai în anul 1952 lucrările lui Lenin şi Stalin atingând un tiraj de
7.500.000 de exemplare. În acelaşi timp, literatura naţională era valorificată selectiv, evaluată pe
principii ideologice şi nu rareori ignorată în beneficiul creaţiei din alte ţări comuniste, fără altă
calitate în afara celei de a fi fost „marxist-leninistă".
Revenim la jurnalul lui Pericle Martinescu pentru a constata că la „7 martie (1950) Revista
sportivă Stadion a fost retrasă de pe piaţă, fiindcă a publicat o biografie a Angelicăi Rozeanu,
proaspătă campioană la Budapesta la ping-pong. În această biografie se arată că A. Rozeanu e o
veche sportivă, cu activitate bogată în anii 1937-1938-1939, cu multe succese câştigate în Germania
prin 1942 etc. Amănuntele acestea erau cu atât mai grave, cu cât, în acelaşi număr al revistei, în alt
articol, se demonstra că sportul românesc de azi e creaţie nouă, populară, născută din însuşirea
metodelor sportive sovietice […]“; „după înregistrarea maşinilor de scris la Miliţie, după dispoziţia
prin care posesorul unei maşini de scris – instituţie sau persoană particulară – nu poate cumpăra
panglică decât cu autorizaţie specială de la Miliţie…“ (10 octombrie 1950 – practica înregistrării
maşinii de scris la Miliţie a fost menţinută până în decembrie 1989 – n. a.). Cât priveşte cenzura
cărţilor aflăm că „Editura de Stat a publicat în 1949 o serie de Opere alese din diferiţi clasici.
Operele sunt alese într-adevăr, dar nu după criteriul valorii lor literare, ci mai bine zis sunt epurate
de bucăţi întregi, pagini, fraze sau cuvinte, care nu corespund liniei ideologice a regimului. Mai
multe intenţii au stat la baza acestor epurări: 1. să dispară tot ce este aluzie sau afirmaţie directă,
nefavorabilă, la adresa Rusiei; 2. să dispară tot ce este aluzie sau afirmaţie directă la adresa evreilor;
3. să nu fie reeditate decât texte cu conţinut critic la adresa societăţii româneşti din trecut, fiind
sacrificate creaţiile cele mai frumoase ale scriitorilor, cu subiecte din viaţa poporului…“ (1952) 292.
O analiză a D.G.P.T. din anul 1951 releva faptul că „în primul trimestru, conform noilor
sarcini, Serviciul Presei regionale şi raionale urma să aibă un efectiv de 93 oameni, din care 13 în
centrală şi 80 de cenzori în provincie. La data de 1 ianuarie 1951, Serviciul se compunea din 5

95
tovarăşi în centrală, iar în provicnie din 19 cenzori bugetari şi 27 de cenzori prin delegaţie, în total
un efectiv de 51 de tovarăşi. Organizându-se în parte, serviciul dispune astăzi de un efectiv de 67 de
oameni, din care 11 tovarăşi în centrală, iar în provincie 22 de cenzori bugetari şi 34 de cenzori prin
delegaţie. […] În perioada februarie–aprilie 1951 au fost lecturate, după apariţie, 1.638 de ziare. Cu
această ocazie s-au sesizat 1. 517 greşeli politice şi de tipar. […] Cele mai multe greşeli au fost
găsite în ziarul Dobrogea Nouă, numai în luna martie au avut 44 de greşeli politice şi de tipar. În
această perioadă s-au retras de pe piaţă, din cauza unor greşeli grave, 4 numere de ziare: Lupta
Moldovei, Lupta Sibiului, Drumul Nou şi Canalul Dunăre–Marea Neagră, cu un tiraj de 61.700 de
exemplare […]. Astăzi avem în provincie un număr de 21 de cotidiane, 13 bisăptămânale, 27 de
săptămînale, 9 publicaţii lunare, 2 trimestriale, 13 ziare de uzină, 6 publicaţii religioase, făcând un
total de 91 de ziare şi publicaţii. Se mai publică 28 de buletine oficiale ale Sfaturilor Populare,
totalul tirajelor se ridică la 750.000"293. Cât priveşte presa centrală, numai în perioada septembrie
1949 – ianuarie 1950 fuseseră efectuate 1.411 cenzuri şi corecturi: „repartizatate astfel pe ziare:
Adevărul – 527, Universul – 35, România liberă – 121, Viaţa sindicală – 97, Frontul Plugarilor –
91, Viaţa capitalei – 65, Scânteia tineretului – 59, Sportul popular – 40, Glasul armatei – 39,
Scânteia – 21“294.
Limitarea libertăţii de expresie a luat în acei ani forme dintre cele mai bizare. Un caz cu totul
special este cel al ziaristului şi poetului Robert Eisenbraun (născut în anul 1920 în Cahul, Basarabia)
cunoscut sub numele Andrei Ciurunga. El a fost arestat în anul 1950 pentru faptul de a fi publicat
plachetele de versuri Cântece de dor şi de război (1944) şi Poem de dincoace (1947), cu un conţinut
ideologic „inadecvat“. În timpul detenţiei la Canal (1950-1954), Ciurunga a creat versuri şi le-a
transmis oral şi altor deţinuţi, dar fiind percepute ca „subversive“, în anul 1958 a fost din nou arestat
şi condamnat la 18 ani de muncă silnică (a fost eliberat în anul 1964). Deşi până în anul 1946
semnase cu numele Robert Cahuleanu, de atunci i s-a interzis să se mai prezinte cu acest nume,
deoarece Cahulul era în teritoriul sovietic şi ar fi fost dezonorant ca un infractor să ia numele unei
localităţi sovietice. În aceste condiţii s-a văzut nevoit să inventeze un nume nesovietic – Ciurunga 295.
Dintre personalităţile persecutate pentru atitudinile lor îl amintim şi pe Ovidiu Papadima, cel
ce declara că la începutul deceniului 50–60 a fost judecat de un tribunal al poporului – „am fost
condamnat nu atât pentru ce făceam la acea dată, cât pentru ceea ce mi se cerea să fac – o colaborare
cu autorităţile comuniste – şi nu făceam. Am fost acuzat că prin articolele publicate în anii 1935–
1936 am contribuit la ascensiunea lui Ion Antonescu. Dar eu nu făcusem politică în nici un fel. Îmi
exprimasem doar convingerile (avusese atitudine anticomunistă – n. n.). Am făcut patru ani de
închisoare la Jilava, la Craiova şi la Gherla“296.
În ultima parte a anului 1951, autorităţile politice au adoptat noi decizii în sensul consolidării
controlului asupra activităţii editoriale. Prin decizia nr. 9916/12 decembrie se trecea comerţul cu
cărţi şi papetărie în subordinea Direcţiei Editurilor, Industriei Poligrafice, Difuzării Cărţii şi Presei
de pe lângă Consiliul de Miniştri al R.P.R., iar prin hotărârea nr. 1542/29 decembrie se făceau
publice „măsurile ce trebuiesc luate pentru îmbunătăţirea activităţi bibliotecilor din R.P.R.“. Printre

96
altele, documentul cerea ca toate bibliotecile să devină „adevărate focare de răspândire a culturii
socialiste la oraşe şi sate“. Motiv pentru care se stabileau măsuri de promovare a clasicilor marxist-
leninismului, a autorilor sovietici şi români agreaţi, a scriitorilor progresişti (s. n.) din lumea
întreagă etc., ceea ce presupunea o nouă triere a fondurilor şi aşa epurate de mai multe ori. Controlul
la nivel naţional al tuturor cărţilor şi tipăriturilor urma să fie realizat de o nouă instituţie, Camera
Cărţii din R.P.R. (art. 7), iar Comitetul pentru Aşezămintele Culturale era însărcinat „să controleze
permanent conţinutul politic al fondurilor de cărţi din bibliotecile de toate categoriile“ şi să editeze
„liste cu tipăriturile ce urmează a fi scoase din biblioteci“297.
Noile măsuri erau inspirate de directivele politice potrivit cărora lupta de clasă trebuia să fie
din ce în ce mai „ascuţită“, după cum rezultă dintr-un document publicat de Editura Partidului
Muncitoresc Român (1951)298: „în ţara noastră, lupta de clasă se ascute şi pe tărâmul ideologiei şi al
culturii. Literatura veninoasă a capitaliştilor, arta şi muzica burgheză decadentă, aşa-zisa «ştiinţă»
burgheză, morala putredă a exploatatorilor – toate acestea sunt arme pe care le folosesc exploatatorii
în încercările lor de a zădărnici construirea socialismului. […] Lupta culturii noi, socialiste, pline de
viaţă, împotriva putredei culturi burgheze nu este altceva decât o formă a luptei de clasă între
oamenii muncii şi exploatatori. Lupta cea mai îndârjită pe tărâmul ideologiei se dă împotriva
cosmopolitismului. Prin cosmopolitism se înţelege ploconirea faţă de lumea capitalistă […],
atitudinea dispreţuitoare faţă de cultura naţională, faţă de poporul muncitor, faţă de patrie. […]
Îndrumaţi de partid, intelectualii legaţi de popor resping cu hotărâre cosmopolitismul. Ei demască pe
cosmopoliţi, ca fiind purtători ai culturii decadente, agenţi ai celor mai înverşunaţi duşmani ai ştiinţei
şi culturii – imperialiştii americani şi englezi“.
Din opera de „purificare“ făcea parte şi acţiunea de schimbare sau atribuire de denumiri
localităţilor, staţiilor C.F.R., instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor (decretul 226/1951), acolo
unde acestea aveau denumiri de „duşmani ai poporului, când există nepotriviri între vechile denumiri
şi regimul de democraţie populară…“ etc.
În anul 1952, a fost adoptată noua Constituţie a R.P.R.care recunoştea libertatea de conştiinţă,
libertatea cuvântului şi a presei „în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi
regimului de democraţie populară“299 (cap. VII, art. 84-85), deci în măsura în care slujeau intereselor
politice, ideologiei oficiale. În luna mai 1952, în cadrul plenarei Uniunii Artiştilor Plastici s-au pus
bazele directivei ideologice în artele plastice – realismul socialist. După ce au declanşat un nou atac
împotriva curentelor formaliste, decadente – „duşmanul principal al artei este formalismul […];
naturalismul înlocuieşte ceea ce e tipic în viaţă, cu aspectele exterioare ale realităţii care sărăcesc
conţinutul operei de artă şi deformează adevărul vieţii“ 300, participanţii au luat decizia organizării
cursurilor de estetică marxist-leninistă pentru noii artişti, noii critici etc. Abaterile de la directivele
date de astfel de foruri echivalau cu scoaterea din viaţa publică a oricărui creator (interdicţia de a
expune, de a publica, linşajuri mediatice etc.).
Partidul Comunist s-a ocupat şi de problemele limbii române, după cum rezultă din
documentele de arhivă. Obsesia liderilor comunişti era reconsiderarea lingvisticii, punerea acesteia

97
în acord cu directivele lui Stalin. La 13 iunie 1952, spre exemplu, Leonte Răutu informa conducerea
partidului, printr-un referat „strict confidenţial“ despre „activitatea duşmănoasă a lingviştilor Al.
Rosetti, I. Iordan şi Al. Graur“ deoarece „activitatea acestora s-a dovedit a fi potrivnică desvoltării
ştiinţei. În mod deosebit a ieşit la iveală poziţia duşmănoasă a acestor elemente în urma apariţiei
genialei lucrări a tovarăşului Stalin Marxismul şi problemele lingvisticii. Aceştia au combătut făţiş şi
pe ascuns linia partidului nostru, de restructurare a activităţii lingvistice, pe baza învăţăturii
tovarăşului Stalin şi au grupat în jurul lor elemente reacţionare, duşmănoase regimului nostru de
democraţie populară“301. Acuzaţia cea mai frecventă era „poziţie idealistă“, ceea ce echivala, în acel
context, cu dispariţia din viaţa ştiinţifică, ceea ce s-a şi întâmplat. Un document semnat de I.
Chişinevschi atestă demiterea celor trei din funcţiile pe care le deţineau, „suprimarea revistei Cum
vorbim, redactată de Al. Graur“, reorganizarea comitetului de direcţie al revistei Studii şi cercetări
ştiinţifice, iar „Al. Rosetti şi Al. Grawy vor fi scoşi din învăţământ ca necorespunzători“ 302 (13 iunie
1952).
Pentru un mai eficient control politic asupra a ceea ce devenise în fapt presă de clasă, artă de
clasă, cultură de clasă, în anul 1953 s-a înfiinţat Ministerul Culturii, care reunea Comitetul pentru
Artă, Comitetul Cinematografiei, Comitetul de Radio, Comitetul pentru Aşezămintele Culturale şi
Direcţia Generală a Editurilor, Industriei Poligrafice şi Difuzarea Cărţii. Între responsabilii pentru
îndeplinirea planului de stat, printr-o hotărâre a guvernului au fost incluşi şi redactorii-şefi,
redactorii-şefi adjuncţi, redactorii-şefi de departamente, secretarii generali ai birourilor de presă şi
alţi lucrători din presă şi edituri, ceea ce făcea să se consolideze sistemul iniţiat încă din anul 1949
prin care presa, creaţia artistică, alte activităţi editoriale erau supuse unui plan unic cincinal. 303
Preocuparea liderilor politici de a purifica întreaga cultură scrisă de tot ceea ce nu ar fi servit
ideologiei oficiale a născut „Instrucţiunile cu privire la selectarea cărţilor din fondul bibliotecilor“ 304
prin care toate fondurile publice de carte erau împărţite în „Bibliotecă interzisă“, „Bibliotecă
documentară“ şi „Bibliotecă liberă“.
Biblioteca interzisă cuprindea: „a. cărţile fasciste, în special anii 1937–1944; b. cărţile şovine,
anti-comuniste, anti-marxiste combative şi de propagandă; c. cărţile poliţiste cu excepţia clasicilor
genului, cărţile pornografice, de aventuri ş.a.m.d.; d. traducerile din literatura anglo-americană din
perioada 1920–1945; e. cărţile ocultiste, neştiinţifice, de visuri, minuni etc.; f. manualele de şcoală
elementară şi liceu din perioada 1920–1948; g. statutele partidelor politice şi ale celor fasciste şi
legionare“305. La acestea se mai adăugau cele scrise de membrii familiei regale ca şi operele despre
ei, autorii din listele oficiale (anterioare) şi altele. Instrucţiunile mai precizau că „bilbioteca interzisă
nu poate fi consultată de nimeni fără aprobarea unor foruri ce se vor stabili mai târziu. Cărţile vor fi
puse separat, iar fişele se vor scoate din catalogul public“.
În Biblioteca documentară erau incluşi: „a. clasicii literaturii filosofice şi ştiinţei în general
când sunt comentaţi de persoane a căror operă este interzisă sau trecută în documentare (exemplu,
Kant, comentat de Rădulescu-Motru sau Petrovici); b. cărţi chiar de ştiinţă pură care prin numele
autorului (criminal de război, fugit din ţară) nu poate fi pus la dispoziţia marelui public; de asemeni

98
cărţile de ştiintă cu caracter tendenţios; c. lucrările de istorie (nu cele de propagandă care trec la
epurare) şi geografie, care conţin problema Basarabiei; d. lucrările cosmopolite, ex. Jules Romain; e.
materialul militar, regulamente, tratate etc. din 1916; f. legile şi instrucţiunile ce le însoţesc din
1920–1945; g. cărţile marxist-socialiste, democratice care nu mai corespund actualelor împrejurări,
ex. cărţile apărute în biblioteca socialistă. Toate periodicele afară de cele curente“. Şi aici există o
menţiune privind fondul documentar care „poate fi consultat de personalul ştiinţific al Universităţii
şi de studenţi cu recomandarea profesorilor respectivi. Fişele acestor cărţi vor fi scoase din fişierul
public, cărtile însă vor rămâne pe loc în depozitul respectiv“.
Pentru „mase“ rămâneau accesibile cărţile în Biblioteca liberă, adică:
„a. clasicii români şi străini neconsemnaţi sau comentaţi fără tendinţă; b. lucrările de ştiinţă“;
în timp ce „clasicii economiei politice burgheze“, clasicii sociologiei şi ai filosofiei şi chiar clasicii
literaturii decadente se trec la documentară sau chiar la interzisă, ca de altfel şi „revistele financiare,
statisticile, analele Academiei Române, lucrările religioase“ etc.
Dacă fondurile documentare s-au desfiinţat în anul 1968, cele secrete s-au păstrat în forma
stabilită în anii ’50 până la prăbuşirea regimului comunist (1989). Unul dintre domeniile supuse celei
mai dure cenzuri a fost presa militară. La 31 mai 1954, spre exemplu, prin ordin al ministrului
Apărării Naţionale erau interzise 13 reviste militare, fiind înlocuite cu alte titluri – Cultura militară,
Revista armelor, Propagandistul şi Agitatorul, Viaţa militară, Revista trupelor de uscat. Aceasta din
urmă, spre exemplu, avea primul număr cules la 5 iulie, dar va primi „bun de tipar“ la 26 august, iar
„bun de difuzare“ abia la 30 septembrie 1954 306. Existenţa presei de directivă este atestată şi de
numeroasele adrese expediate de cenzura centrală celor locale şi regionale. Bunăoară, la 21 iulie
1955, cenzorii din Roman primiseră o notă în care se preciza că „ori de câte ori în coloanele presei se
dezbat anumite evenimente mai importante pe plan internaţional şi intern sunteţi obligaţi să urmăriţi
cu atenţie toate materialele care apar cu aceste ocazii în presa centrală, pentru a avea o orientare justă
asupra materialelor ce urmează să apară în presa din localitatea dv.“ şi se ofereau exemple de
publicaţii – ghid: Scânteia, Pentru pace trainică, Democraţia populară, România liberă etc. „Toate
materialele oficiale: declaraţii, comunicate etc. ce vor fi reproduse de către ziarele din localitatea dv.
vor fi controlate şi confruntate după ziarul Scânteia. Materialele redacţionale trebuie să fie orientate
şi să aibă tonul celor din presa centrală“ 307. Cât priveşte chipul presei comuniste din acei ani
considerăm reprezentativ articolul „Forţa presei comuniste“publicat de Horia Liman în
Contemporanul, nr. 18 (448) din 6 mai 1955: „…Pentru ziarist ca şi pentru scriitor, este deopotrivă
valabilă indicaţia leninistă de a combate pe «custozii tradiţiilor capitalismului». […] În zece ani de
apariţie liberă, sub îndrumarea înteleaptă a partidului şi învăţând din experienţa sovietică, presa
noastră a crescut deopotrivă în adâncime şi în lărgime. […] Presa nu mai aparţine unui pumn de
îmbuibaţi şi şantajişti. Ea este iubită şi respectată de poporul muncitor. […] Pe drumul trasat de
Lenin şi Stalin presei comuniste. Învăţând fără preget din experienţa atât de bogată a presei
sovietice, însuşindu-ne zi de zi sarcinile măreţe ce ni le pune în faţă partidul, să luptăm cu toate

99
puterile unite pentru înflorirea patriei noastre iubite, pentru a face să învingă viaţa, viaţa liberă, în
toate ungherele pământului“308.
Tot în Contemporanul (nr. 17, mai 1958) publica şi Radu Popescu un articol de omagiere a
presei comuniste, reamintind ziariştilor români: „Cauza Pravdei e cauza tuturor popoarelor lumii.
[…] Dacă în paginile presei comuniste fâlfâie laolaltă aripile poeziei, filozofiei, propagandei şi
râsului, în făptura gazetarului comunist s-au îmbinat trăsăturile eroului, ale omului politic şi ale
soldatului…“.
„În anii ’50 […] în Redacţia de ştiri externe (a Agerpres – n. n.) informaţiile şi articolele erau
traduse în întregime de pe agenţia TASS sau din presa sovietică de către translatori foarte buni. […]
Apoi, după traducerea ştirii de pe TASS, ea trebuia să treacă prin încă şase filtre – persoane aflate în
fruntea unor structuri ale redacţiei: secretarul de redacţie responsabil de tură, cel care confrunta
ştirea cu originalul, urma şeful de secţie adjunct, un cap limpede, şeful de secţie şi în final,
redactorul şef. Apoi, fila cu ştiri astfel verificate se trimitea controlului exterior, la Direcţia Generală
de Presă şi Tipărituri, de unde venea cu bun de difuzat, după care făcea drumul final pe
teleimprimatoare la ziare…“, amintea Florica Vrânceanu 309. Cenzura care se ocupa de Agerpres avea
indicativul U-18, cu care se ştampilau toate filele, în anul 1951 instituţia cenzurii pentru agenţia de
presă şi radio având 37 de funcţionari, un şef de serviciu şi trei şefi de secţie 310.
În anul 1960, a avut loc unul dintre marile procese pentru „devieri“. Este vorba despre grupul
format din Miliţa Petraşcu, Emil Petraşcu, Costin Jacques, Lucia Nasta, Marius Nasta, Constantin
Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Maxim Tudoran şi alţii, „rămăşiţe ale claselor
exploatatoare“311. Acuzaţiile aduse membrilor acestui grup numeros de intelectuali erau următoarele:
citirea şi comentarea unor cărţi interzise (scrise de autori fugari ori foşti legionari), trimiterea şi
tentativa de trimitere a unor mesaje în străinătate, relaţii cu funcţionarii ambasadelor occidentale la
Bucureşti, primirea de tipărituri din străinătate, răspândirea unor materiale primite din străinătate,
elogierea modului de viaţă occidental, comentarea ştirilor transmise de posturile de radio
occidentale, scrierea, transmiterea (intermedierea) unor memorii către persoane şi instituţii din
străinătate, deţinerea de materiale cu conţinut contra-revolutionar, elogierea în creaţia unor autori
fugari a esteticii burgheze, comentarea elogioasă a revoluţiei din Ungaria (1956) şi altele.
Pentru acuzaţii de tipul celor de mai sus, care s-au transformat cu uşurinţă în „spionaj“ şi
„complot împotriva statului“ etc., victimele au primit pedepse care însumau zeci de ani de detenţie.
Câteva precizări legate de „logica“ cenzurii presei, pe care le-am desprins din Notele de
răspuns ale Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, la solicitările editurilor. Din volumul Versuri,
de St.O. Iosif, bunăoară, se cereau următorele „intervenţii obligatorii“, adică eliminări: „…
naţionalismul şovin îi viciază grav câteva lucrări, în primul rând drama Zorile“ (pag. VII); „Atunci a
scris el imnul La arme! care a fost considerat de critica vremii drept cea mai reprezentativă lucrare a
lui, ceea ce a păgubit foarte mult cunoaşterii a ceea ce este realmente reprezentativ şi valoros în
creaţia sa. Imnul războinic se aşează însă printre scrierile regretabile ale poetului nostru“ (pag.
XVIII); „… el a primit şi influenţa romantică […] şi chiar în ciuda platformei principiale…“ (pag.

100
VI). La volumul Oameni şi vremuri, de I.I. Mironescu, programat să apară la Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, în anul 1959 s-a cerut eliminarea pasajului „Genul amintirilor presupune prin
definiţie, o viziune armonică, feerică a trecutului din care dispar umbrele, contradicţiile, durerile,
rămânând numai laturile fericite…“ (Nota 256, din 23 mai 1959). Din volumul Păcatele Tinereţelor,
de C. Negruzzi cenzorii au cerut suprimarea unor pasaje, cum ar fi: „Multe parascovenii – de mi-e
iertat a împrumuta astă zicere poporană – are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavonă…“
(Nota din 30. IX. 1959); din volumul Din trecutul nostru, programt să apară la E.S.P.L.A. în
septembrie 1959 s-au eliminat cântecul „Ştefan, Ştefan, domn cel mare“ şi altele, iar din volumul În
trecut şi azi (două volume) s-au eliminat textul lui V. Alecsandri „Un episod din anul 1848“, poezia
„De la Bucureşti la vale“, fragmentul „Tinereţe fără bătrâneţe“, de Ion Istrati, poeziile „Foaie verde
lemn îngust“, „Mândru-i codru şi-nfrunzit“, „Frunzuliţă de nalbă“ şi altele, cenzorii avertizând că „în
lucrare se face simţită lipsa unor bucăţi literare care să abordeze problema alianţei clasei muncitoare
cu ţărănimea muncitoare şi rolul conducător al clasei muncitoare. Nu se arată că exploatarea
burghezo-moşierească era deopotrivă îndreptată atât asupra clasei muncitoare cât şi a ţărănimii
sărace […]“ (Nota nr. 219 din 23 aprilie 1960, cu ştampila „Confidenţial“) 312. De altfel, dintr-o
analiză a activităţii D.G.P.T. din anul 1959 rezulta ceea ce era indezirabil la aceea dată:
„1.denigrarea realităţilor noastre economico-sociale; 2. manifestări de naţionalism; 3. tendinţe
obiectiviste; 4. încercări de propagare a misticismului; 5. diverse greşeli politice“ 313. În vara anului
1960, au avut loc, la Bucureşti, lucrările celui de-al II-lea Congres al P.M.R., la care a participat şi
liderul sovietic N. Hruşciov, în cadrul cărora s-a reafirmat necesitatea ca partidul „să ridice la un
nivel tot mai înalt munca politico-ideologică în rândurile intelectualităţii, să îndrume întreaga
activitate ideologică, ştiinţifică, culturală şi literar-artistică, pentru ca aceasta să slujească interesele
supreme ale poporului, cauzei construcţiei socialiste“314.
Peste numai trei luni, Ministerul Învăţământului şi Culturii expedia tuturor bibliotecilor din
(ţară o nouă instrucţiune privind fondurile publice de cărţi, care urmau să se organizeze în fonduri
„uzuale“, „documentare“ şi „speciale“. Fondul special cuprindea, de fapt, ceea ce se numise anterior
„Biblioteca interzisă“, adică toate tipurile de tipărituri clasate drept „materiale cu caracter duşmănos,
fascist, antidemocratic, anticomunist, ostil păcii între popoare“, pentru consultarea cărora era nevoie
de acordul scris al conducătorului instituţiei în care lucra solicitantul şi de cel al conducătorului
bibliotecii. Fondul documentar includea „tipăriturile necesare informării specialiştilor şi
cercetătorilor, dar care nu corespund problemelor politice de actualitate şi sarcinilor educative ale
unei biblioteci socialiste“, iar în cel uzual rămâneau tipărituri editate după 23 august 1944, dar şi
altele, „care nu contravin ideologiei clasei muncitoare şi folosesc educaţiei şi ridicării culturale a
maselor“315.
Abia în anul 1964 fondurile speciale şi cele documentare au devenit accesibile, deşi nu în
totalitate, în urma unei decizii a guvernului, iar staţiile de radio occidentale care emiteau în limba
română au încetat să mai fie bruiate, aşa cum se întâmplase în ultimii douăzeci de ani.

101
 În anul următor, au fost iniţiate acţiuni de eliminare din circuitul public a unor lucrări care
aparţineau lui N. Hruşciov, dar şi altor lideri politici comunişti sovietici şi români, ceea ce echivala
cu începutul procesului de desovietizare relativă a societăţii româneşti. Presa îşi îndreaptă treptat
atenţia asupra realităţilor naţionale şi profită de momentul politic favorabil evitării slugărniciilor
prosovietice în care se aflase până atunci.
O modificare sensibilă a atitudinii statului comunist faţă de libertatea de expresie constatăm şi
în noua Constituţie (1965) a Republicii Socialiste România, în al cărei articol 29 se stipula că
„libertatea cuvântului, presei, întrunirilor […] nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii
socialiste şi intereselor celor ce muncesc“.
În anii care au urmat s-a constatat o anumită liberalizare a vieţii culturale, ceea ce a permis
instituţiilor de cultură să încurajeze creaţia naţională, inclusiv pe cea a scriitorilor „fugari“ (în anul
1965, la Teatrul de Comedie din Bucureşti s-a montat piesa Rinocerii de Eugen Ionescu)316. Deşi o
cenzură preventivă continuă să se exercite, funcţionarii devin mai permisivi, mai toleranţi în
comparaţie cu anii ’50. Amintim câţiva dintre cenzorii (lectorii, cum erau numiţi) care au lucrat între
anii 1960 şi 1966 la Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri 317: Moraru Fl. şi Al. Dârnă (lectori
şefi), Vasiliu A., Gutter C., Pop Cecilia, Orbenco Romeo, E. Ciuchi, Andreescu E., C. Brătescu, P.
Miroiu, I. Velea, M. Takacs, P. Anghel, Alina Iordan, K. Rothenari, D. Neamţu, I. Popescu, Fl.
Molho, E. Docsănescu, H. Cajal, S. Luca, I. Rădulescu, L. Artănescu, C. Serghi, L. Schlesinger, Vas
Agneta, A. Milatinov, I. Littman (lectori).
În anul 1967 aveau să fie distruse („topite“) peste 40.000 exemplare din Antologia Poeziei
Moderne, lucrare elaborată de Nicolae Manolescu, redactor de carte fiind Ion Axan. Explicaţia
oferită de şeful redacţiei Biblioteca pentru Toţi, Tiberiu Avramescu: „în antologie, alcătuită pe
criterii estetice, au intrat şi nişte poeţi de dreapta, neagreaţi de regim, printre care Radu Gyr, Nichifor
Crainic, Ştefan Baciu. O reclamaţie venită din partea unui poet care nu intrase în carte a dus la
retragerea de pe piaţă şi distrugerea a peste 40.000 de exemplare, după ce fuseseră vândute totuşi
30.000. A urmat restructurarea sistemului redacţional…“ Directorul Editurii pentru Literatură, Ion
Bănuţă, a fost sancţionat şi transferat la o revistă, iar Ion Axan a ajuns să traducă cărţi de bucate la
Editura Albatros, deşi era specialist în limbile greacă şi latină. Practic, „redacţia BPT a fost făcută
praf, din zece oameni rămânând vreo patru“318.
În anul 1968 au fost revizuite procesele unor lideri politici, intelectuali, ofiţeri, scriitori etc. ce
au dus la reabilitarea acestora şi punerea în libertate. Printre ei, Alchelburg Wolf, Birkner Andreas şi
alţi trei scriitori de naţionalitate germană, care fuseseră condamnaţi la 3-4 ani închisoare „pentru
uneltire contra ordinii sociale prin purtarea unor discuţii cu caracter duşmănos orânduirii noastre
socialiste. Rejudecându-se procesul, s-a stabilit că discuţiile purtate de cei 5 scriitori germani nu au
avut caracter duşmănos, martorii relatând că au fost determinaţi, prin mijloace de constrângere, să
declare împotriva acestora“. Într-o situaţie similară se afla şi Marcu Petre Pandrea 319.
În acest context, la împlinirea a 25 de ani de la apariţia primului număr legal al Scânteii
(octombrie 1969), Nicolae Ceauşescu cerea ca „în cadrul revistelor şi periodicelor de literatură şi

102
artă să crească spiritul de răspundere faţă de dezvoltarea culturii noastre socialiste, faţă de educaţia
culturală a poporului nostru. Acestea trebuie să promoveze cu mai multă fermitate principiile estetice
ale partidului nostru, să lupte pentru o cultură realistă, militantă, care să slujească cauza construcţiei
socialiste, formării conştiinţei omului nou. […] Să se promoveze cu consecvenţă şi fermitate linia
politică a partidului, şi numai linia politică a partidului nostru comunist. […] Nu se poate admite sub
nici un motiv publicarea unor lucrări sau opinii – indiferent din partea cui ar veni – care contravin
ideologiei partidului…“320.
Menţionăm că între anii 1968 şi 1970 au apărut cotidianele judeţene (de partid), ceea ce a
impus sporirea vigilenţei din cauza descentralizării presei, în consecinţă şi a cenzurii. Ca şi în
capitală, în toate oraşele reşedinţe de judeţ, în care se aflau noile redacţii, conţinutul publicaţiilor era
supravegheat de cenzori (în general, la nivel judeţean, câte doi), subordonaţi Direcţiei Generale a
Presei şi Tipăriturilor.
Cenzura preventivă, fie că se realiza în faza de manuscris sau de „perie“, era ghidată de
buletinele de dispoziţii emise de la Bucureşti, care cuprindeau interdicţiile de publicare (unele
informaţii economice, militare, privind organizarea teritorială, religia, cercetarea etc.). Aceasta ar fi
constituit cenzura de stat, justificată de protejarea anumitor secrete, în timp ce cenzura politică era
inspirată de dispoziţiile secţiei de propagandă a Comitetului Central al P.C.R.. În realitate, ambele
forme de cenzură s-au îmbinat, atunci când nu s-au suprapus, având, în fond, acelaşi emitent şi
aceleaşi rezultate.
Practic, redacţiile erau obligate să depună spre aprobare toate informaţiile care urmau să apară
în ziua următoare sau, după caz, în numărul următor al publicaţiei, să aibă cu ce înlocui materialele
respinse şi timp pentru operarea corecturilor cerute de cenzor, să amâne ori să renunţe la unele
articole pentru a face loc celor obligatorii pentru întreaga presă (fie erau impuse de şefii ierarhici ca
urmare a unei decizii politice de la nivel central, şi atunci se redactau în cadrul redacţiei, fie veneau
de la cancelaria ideologică a partidului într-o formă publicabilă).
Cenzori de diferite specializări supravegheau editurile, casele de film, teatrele şi operele,
pentru a nu mai vorbi despre radio şi televiziune, unde aceştia erau cei mai numeroşi.
Printre initiaţivele acestora s-a aflat interzicerea filmului Reconstituirea, în anul 1970 (regizor
Lucian Pintilie), deoarece „pune într-o lumină defavorabilă anumite oragane de stat“ (miliţia,
procuratura) şi a piesei Gluga pe ochi (de Iosif Naghiu) după 60 de reprezentaţii la Teatrul Bulandra,
pentru că, la un moment dat, doi actori ciocneau ouă roşii şi pronunţau „Cristos a înviat!“.
Pentru a da un conţinut mai clar şi mai concis numeroaselor dispoziţii politice în baza cărora
îşi desfăşurau activitatea instituţiile de presă, în anul 1974, Marea Adunare Naţională a adoptat
Legea Presei din R.S.R. După ce preciza că „presa are menirea să militeze pentru traducerea în viaţă
a politicii Partidului Comunist Român“ şi că datorită calităţii pe care o are partidul, de „forţă politică
conducătoare a întregii societăţi“, „presa îşi desfăşoară activitatea sub conducerea P.C.R.“ (art. 2),
legea acorda drept de editare „organizaţiilor politice, de stat, de masă şi obşteşti sau altor persoane
juridice“ (art. 17). Editorii erau obligaţi să solicite o autorizaţie Consiliului Culturii şi Educaţiei

103
Socialiste, care trebuia să-şi dea acordul privind „denumirea, profilul, tirajul, condiţiile de apariţie şi
finanţare, preţul abonamentului şi (al) exemplarelor publicaţiei“ (art. 18).
Organul de conducere era stabilit, potrivit legii (art. 22), sub titlul „consiliul de conducere“,
din „reprezentanţi ai organelor centrale şi locale de partid, ai Uniunii Tineretului Comunist, ai
Uniunii Generale a Sindicatelor din România, ai altor organizaţii de masă şi obşteşti, ai Consiliului
Culturii şi Educaţiei Socialiste, oameni ai muncii care lucrează în unităţi de producţie din industrie şi
agricultură, în alte sectoare ale vieţii economico-sociale şi al căror număr să reprezinte circa o treime
din totalul membrilor consiliului, precum şi ziarişti din redacţia publicaţiei respective“ (s. n.).
Statutul presei, de instrument al propagandei oficiale, iar cel al ziaristului de activist al
partidului comunist (asimilat propagandistului) a fost reconfirmat prin Programul P.C.R., adoptat în
anul 1975, potrivit căruia „presa şi radioteleviziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent,
concepţia înaintată a partidului despre lume şi viaţă, să combată cu fermitate concepţiile străine,
idealiste, retrograde, să răspândească cunoştinţele ştiinţifice despre natură şi societate; ele trebuie să
militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului. […]
Gazetarul, propagandistul comunist trebuie să aibă o concepţie înaintată, o temeinică pregătire
ideologică marxist-leninistă“…
Din cele de mai sus rezultă că presa românească nu s-a aflat în toată această perioadă în
serviciul public, ceea ce presupune şi autonomie editorială, ci întregul sistem mass media a fost o
componentă a partidului comunist, fără nici un fel de libertăţi, altele decât cele permise de ideologia
oficială.
În anul 1975, autorităţile politice au considerat necesar ca anumite categorii de funcţionari care
gestionau fonduri importante de informaţii publice, printre care şi bibliotecarii, alături de ceilalţi
membri de partid, să depună un jurământ de fidelitate faţă de partidul comunist, cu următorul
conţinut:
Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, poporul român, să pun întreaga
mea capacitate de muncă în slujba înfăptuirii politicii interne şi externe a partidului şi statului,
să aduc la îndeplinire, cu întreaga răspundere, atribuţiile care îmi sunt încredinţate, să
acţionez neclintit pentru întărirea şi dezvoltarea orânduirii noastre socialiste, pentru apărarea
patriei, a suveranităţii, independenţei şi integrităţii ţării. Jur să respect Constituţia R.S.R. şi
legile ţării, să păstrez cu stricteţe secretul de stat, să apăr proprietatea socialistă, să acţionez
potrivit principiilor democratismului socialist, ale eticii şi echităţii socialiste.321
De ce a fost necesar acest jurământ în condiţiile în care sistemul de drept, raporturile de muncă,
legislaţia etc. asigurau un control deplin al partidului asupra întregii vieţi culturale, economice
ş.a.m.d.? Răspunsul este, credem, doar unul: amplificarea sentimentului de frică în rândul membrilor
de partid, extinderea culpabilităţii difuze, pe care comuniştii au mizat permanent. Nu sporirea
responsabilităţii profesionale ori statuarea unor noi raporturi între partid şi membrii săi, ci anularea
oricărei intenţii de abatere de la indicaţiile partidului, pentru că nu putea fi vorba despre forme de

104
protest în condiţiile unui control deplin nu numai asupra vieţii publice a cetăţenilor, ci şi asupra celei
private.
Au continuat să fie scoase din circulaţia publică lucrările scriitorilor români şi străini care
contraveneau politicii oficiale (ori care alegeau calea exilului: Dumitru Ţepeneag, Petru Popescu şi
alţii). Simpla solicitare de plecare în străinătate echivala cu retragerea din librării şi biblioteci a
cărţilor solicitantului, a pieselor din repertoriile teatrale, a tablourilor din sălile de expoziţie, a
numelor din dicţionare, lucrări monografice etc.
Numai în domeniul artelor plastice numărul interzişilor din cauze de tipul celor arătate mai
sus ajunsese, în anul 1989, la circa 100.322 La acestea adăugăm interdicţiile curente – nu era permis,
între altele, ca într-o expoziţie să se expună mai mult de un nud, aşa cum nu erau admise lucrările cu
tematică religioasă (cruci, biserici, sfinţi etc.) ori dispunerea tablourilor în formă de cruce. Lucrările
clasicilor picturii naţionale erau, la rândul lor, selectionate în aşa fel încât să fie expuse cu predilecţie
scene ale vieţii de mizerie, care să arate situaţia grea din trecut (anterior comunismului), în contrast
cu lucrările noi, optimiste, „mobilizatoare“323.
Oricum, toate expoziţiile erau vizitate, înainte de deschidere, de cenzori, chiar dacă tematicile
fuseseră aprobate anterior. Pentru expoziţiile organizate de Oficiul de Expoziţii, bunăoară,
cenzurarea era realizată de echipe formate din câte patru reprezentanţi – ai Ministerului Culturii, ai
Securităţii (unul veghea să nu conţină ceva contra şefului statului, iar celălalt să nu existe mesaje
politice externe), Direcţiei de Patrimoniu, la care se adăugau, în funcţie de importanţa manifestării, şi
alţii. Cel mai adesea decizia excluderii unor lucrări nu se lua pe loc, ci prin intervenţii ulterioare la
conducerile uniunilor de creaţie.
Un bilanţ al activităţii editoriale s-a făcut în vara anului 1976, cu ocazia Congresului
Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste; în anul 1975, bunăoară, în România se tipăriseră 3.911 titluri
de cărţi cu un tiraj de 65.000.000 exemplare, 31 de cotidiane cu un tiraj de 3.560.000 de
exemplare/apariţie şi 444 de reviste şi alte periodice, al căror tiraj ajunsese la 7.700.000 de
exemplare. Congresul constata, în acelaşi timp, „lipsuri serioase în activitatea presei şi
radioteleviziunii, care nu acordă atenţia cuvenită educaţiei politice şi activităţilor cultural-artistice,
formării omului nou“, motive pentru a cere mass media „ca în viitor […] să acorde mai multă atenţie
ridicării calităţii activităţilor lor, creşterii nivelului politic al materialelor publicate precum şi
abordării mai aprofundate a problemelor muncii politice, culturale şi artistice“ 324.
Unele mărturii atestă faptul că Nicolae Ceauşescu se implica direct în realizarea unor
producţii cinematografice, de televiziune etc.: „prin 1975 Ceauşescu mi-a comandat personal
scenariul filmului Independenţa […]; i-am spus că sunt dispus să mă înham la această muncă, dacă
se consideră că, fără a prejudicia interesele de stat ale ţării, se poate vorbi despre momentul
independenţei naţionale din 1877 al cărei principal obstacol n-a fost Turcia, ci aliatul nostru rus.
Scrie tot ce crezi, mi-a răspuns Ceauşescu, adăugând însă fraza care anula totul: Vedem pe urmă…“,
îşi amintea Titus Popovici, adăugând că acestei discuţii i-a urmat o alta, cu Cornel Burtică, cel care
precizase că „…se doreşte un alt fel de film, nu cu Carol I şi Brătianu în prim plan, ci cu Poporul, iar

105
la final să se arate că adevărata independenţă naţională s-a desăvârşit în epoca ce poartă numele
tovarăşului Nicolae Ceauşescu, apoi aportul decisiv al tovarăşului Nicolae Ceauşescu…“ 325
Ceauşescu era „în sine“ o sursă de interdicţii, aşa cum se întâmpla şi cu ştirile de agenţie: „…
în Redacţia de ştiri externe se primeau numeroase ştiri pe agenţiile de presă, privind războiul din
Sahara Spaniolă. Pentru că Ceauşescu avea cu regele Hassan al II-lea al Marocului relaţii de
prietenie speciale, nu era voie să se transmită pentru presă nici o ştire cu acest subiect. Astfel,
cititorul român nu a găsit niciodată nimic despre acest război în pagina externă a ziarelor
româneşti“326.
În anul 1977, printr-o decizie politică, cenzura a fost desfiinţată în mod oficial, dar acest act
nu era altceva decât „un exemplu de maşinaţiune bizantină“: Comitetul pentru Presă şi Tipărituri,
care a aplicat cenzura, a fost dizolvat şi membrii săi au fost repartizaţi în posturi de conducere ale
diferitelor tipuri de media şi de asociaţii profesionale. Aceşti cenzori antrenaţi nu au facut altceva
decât să-şi continue meseria327. Practic, oficiul de cenzură s-a mutat de la etajul al treilea al Scânteii,
în clădirea alăturată, a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. „A venit Ceauşescu“ – amintea
Gabriel Dimisianu – „cu perfidia de a desfiinţa cenzura ca instituţie reglementată legal, instituind, în
schimb, cel puţin două cenzuri. Publicaţiile, după această aşa-zisă desfiinţare a cenzurii, erau dublu
cenzurate: la Consiliul Culturii şi la Secţia de Presă a Comitetului Central. Noi, cei de la România
literară, trimiteam exemplarele şi într-o anumită zi, înainte de apariţie, se colectau tăieturile pe cele
două canale“328. „Până la desfiinţarea cenzurii – Ceauşescu înţelegând prin asta desfiinţarea
instituţiei şi transformarea editurilor în tot atâtea oficine de cenzură“ – nota şi Titus Popovici,
evocându-l pe celebrul Ardeleanu – „cenzurate la rîndul lor de Secţia de Propagandă a C.C. […] iar
aceasta de faimosul cabinet 2 al academicianului (Elena Ceauşescu – n. n.), acest evreu ungur a avut
ultimul cuvânt, decisiv, în apariţia oricărei publicaţii în România“329.
Documentul care instituia un nou sistem de cenzură purta titlul „Hotărârea Comitetului Central
al Partidului Comunist Român cu privire la creşterea rolului şi răspunderii organizaţiilor de partid
şi de stat, de masă şi obşteşti, a uniunilor de creaţie, a conducerilor colective ale redacţiilor,
Radioteleviziunii, editurilor, caselor de filme, instituţiilor de spectacole în activitatea de informare
şi educare a oamenilor muncii“, al cărui conţinut era inspirat de hotărârile Congresului al XI-lea, de
„Programul Partidului Comunist Român de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi
înaintarea României spre comunism“. În principiu, conform acestei Hotărâri urma să se constituie
consilii de conducere la nivelul tuturor instituţiilor ce desfăşurau activităţi editoriale, consilii ce
purtau „întreaga răspundere pentru conţinutul politic, ideologic şi calitatea materialelor publicate,
militând permanent pentru traducerea în viaţă a politicii partidului, a principiilor eticii şi echităţii
socialiste, pentru generalizarea experienţei înaintate şi promovarea noului în toate domeniile vieţii
şi activităţii sociale, pentru combaterea neajunsurilor şi fenomenelor negative şi exprimarea opiniei
înaintate a celor ce muncesc, a maselor largi de constructori ai socialismului“ (art. 5) 330. „Din 1977,
cenzura a fost efectuată de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar într-o formă mult mai
rafinată“, remarca Bogdan Ficeac, „conducătorii acestui Consiliu au transferat, treptat,

106
 responsabilitatea activităţii de cenzură asupra tuturor celor aflaţi în funcţii de conducere din presă şi
în celelalte instituţii anexate sau având tangenţă cu vehicularea informaţiilor de orice natură şi sub
orice formă“331. Documentele publicate (selectiv) în ultimii ani atestă faptul că numărul ziariştilor şi
cel al scriitorilor supravegheaţi de Securitate în anii ’80 era impresionant. Într-un raport „privind
stadiul muncii informativ-operative în urmărirea elementelor ostile ce îşi desfăşoară activitatea la
reviste, edituri şi în rândul scriitorilor“ al Direcţiei 1 (iunie 1978) se arăta că în evidenţele
Securităţii se aflau 883 de persoane cu activităţi literare care fie aveau „concepţii retrograde […] se
situează uneori pe poziţii potrivnice statului-nostru şi chiar instigă la acţiuni ostile“, fie „fac
comentarii cu privire la orientarea ideologică în artă şi literatură, întocmesc lucrări
necorespunzătoare din punct de vedere politic pe care le difuzează în cercuri restrânse sau încearcă
să le scoată ilegal din ţară“ 332, fie au legături cu cetăţeni străini, deci aduc atingere securităţii
naţionale.
În anii ’80, restricţiilor de publicare „consacrate“ li s-au adăugat şi altele, conjuncturale, de
tipul celei emise de Secţia de Propagandă şi Presă a C.C. al P.C.R. (martie 1981) potrivit căreia
„materialele ce se referă la persoane din conducerea de partid sau şefi de instituţii centrale trebuie
vizate“ (cenzurate), acelaşi regim avându-l şi editorialele.
În martie 1982 avea să fie retrasă de la vânzare revista Tribuna, din cauza unor poezii semnate
de Ileana Mălăncioiu, „Îngropaţi în picioare“ şi „Coşmar": „Volumul Linia vieţii, apărut în anul
1982 la Cartea Românească“ – amintea autoarea – „avea în sumar şi poemele din Tribuna prin care
am intrat în colimator. Asta a făcut ca el să fie întors din tipografie şi cenzurat în trei etape
succesive…“.333 Tot la Tribuna publicase şi Ana Blandiana câteva poezii, „care au fost urmate de un
denunţ venit de la Oradea […] în care se arăta că sunt fiica unui duşman al poporului… denunţ ce a
fost trimis tuturor revistelor literare din ţară şi care a dus la interzicerea mea pe următorii patru ani“.
Au urmat alte poezii, solicitate de Constanţa Buzea, pentru revista Amfiteatru, la sfârşitul anului
1985, astfel încât „scandalul a izbucnit după 15 ianuarie 1986 când a fost o consfătuire cu presa
culturală şi s-a considerat ca o mare greşeală politică publicarea acelor poezii, câţiva redactori au
fost penalizaţi, redactorul-şef a fost mutat la o altă redacţie, iar eu nu am avut voie să public – nici
rubrica din România literară […]. Pentru că s-a făcut puţină vâlvă în jurul faptului că nu mai pot
publica, peste câteva săptămâni s-a revenit“334 (i s-a permis să publice din nou).
O altă formă de cenzură a constituit-o, în timpul regimului comunist, sistemul referatelor. Prin
solicitarea de evaluări ale manuscriselor de la specialişti, critici ori redactori de specialitate, în baza
cărora se includea sau nu în planul editorial o carte, se realiza pe de o parte o filtrare mai riguroasă a
conţinutului, pe baza sumei temerilor referenţilor, iar pe de altă parte, o relativă deresponsabilizare a
editorului, care putea invoca referatele în cazul unui scandal. Pentru manuscrisele care „aveau
probleme“, în sensul de aluzii critice faţă de situaţia politico-economică, socială ori culturală, se
cereau modificări până când acestea dobândeau o formă dezirabilă ori pur şi simplu erau respinse.
Uneori, respingerea unui manuscris considerat inadecvat ideologic echivala cu intrarea autorului în

107
vizorul organelor de securitate, deoarece editurile constituiau „obiective“ ale Securităţii, de fiecare
dintre ele ocupându-se ofiţeri anume desemnaţi.
În cazul lucrărilor mai vechi, propuse spre publicare ori republicare, cenzorii cereau
suprimarea din texte a acelor cuvinte, fraze, fragmente, fotografii, hărţi etc. care intrau în zona
interdicţiilor de ordin ideologic, în locul lor fiind tipărite aşa-zisele „croşete“ (paranteze pătrate –
[…]).
Trebuie spus că în toate fazele procesului editorial evaluările se făceau pe criterii politice –
conţinutul, titlul, forma, ilustraţia, cromatica erau atent analizate pentru a nu lăsa loc nici unei
interpretări ce ar fi pus sub semnul îndoielii acurateţea lucrării din punct de vedere ideologic. S-a
întâmplat ca manuscrise care au obţinut vizele „bun de cules“, „bun de tipar“ şi chiar „bun de
difuzat“ să fie reanalizate, să se scoată pasaje ori pagini „necorespunzătoare“ chiar din volumele
legate şi să fie înlocuite cu versiuni noi. Exemplarele cu un conţinut critic, aluziv, interpretabil aflate
în depozite ori în reţelele de librării erau retrase şi predate fie întreprinderilor de colectare a
materialelor refolosibile, fie erau arse din dispoziţia Secţiei de Propagandă şi Presă a Comitetului
Central ori a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (Direcţia de Presă şi Tipărituri). Pe lângă
cărţile româneşti care au avut o astfel de soartă s-au aflat şi 20.000 de biblii, donate de Alianţa
Mondială Reformată (S.U.A.) Bisericii Reformate din România, care au fost transformate în hârtie
igienică (1985).
Cât priveşte controlul politic, poliţienesc, umilinţele suportate de jurnalişti şi editori, iată una
dintre mărturiile lui Alexandru Baciu, secretar de redacţie la revista Secolul XX: „…Securitatea i-a
interzis lui Umberto Eco să mai ţină o conferinţă – apreciată ca prea neortodoxă – la sediul Uniunii
Scriitorilor, din cauza publicului prea numeros. L-a obligat intempestiv s-o rostească la Institutul de
Istorie, unde nu ştia nimeni că are loc, blocându-ne pe noi în birouri ca să nu asistăm“ (10 noiembrie
1984); „suntem tot cu tirajul numărului 4-5-6/1985 blocat în tipografie, pentru că redacţia nu a
acceptat să se schimbe frontispiciul revistei, aşa cum ordonaseră forurile superioare“ (1 decembrie
1986); „situaţia la revistă este aceeaşi de acum două luni. Tovarăşii Dulea şi D.R. Popescu stăruiesc
în a împiedica apariţia numărului 4-5-6/1985. Motivele sunt […] în afară de omisiunea actualului
frontispiciu al revistei – ceea ce i-ar schimba foarte mult profilul –, se cere stăruitor eliminarea
copertei cu reproducerea unui tablou de Horia Bernea, precum şi a mai multor poze color. […] De
fapt, pretextul absurd ar fi caracterul lor religios“ (25 decembrie 1986); „m-am amărât că din Secolul
20 ce trebuia să apară acum, s-a scos la ordinele cenzurii comuniste, marele grupaj consacrat lui
Boris Pasternak…“ (3 aprilie 1989)335. Din iniţiativa instituţiilor cenzurii, enumerate anterior, au
continuat să se aplice interdicţii de publicare începând cu indicatorii economici care demonstrau
starea precară a economiei şi a populaţiei 336, continuând cu eliminarea din toate formele de discurs
public a unor cuvinte considerate ca fiind aluzive la situaţia generală ori la cuplul prezidenţial etc.
Nu erau permise cuvinte ca întuneric, frig, foame şi altele, adică exact cele care defineau condiţiile
în care se afla populaţia, ca şi cuvinte ca moş, babă, moarte, cruce, preot etc. Pe măsură ce dispăreau

108
de pe piaţă din cauza sistării importurilor, chiar referirile la unele produse alimentare erau interzise
în programele de televiziune (portocale, banane, cafea ş.a.m.d.).
Cenzura fundamentată pe programul ideologic al P.C.R., ca şi pe orientările ulterioare, date la
diferitele congrese, plenare, conferinţe, consfătuiri ale organizaţiilor politice ori ale uniunilor de
creaţie a fost necruţătoare cu toate formele de expresie, şi în special cu cele publicistică şi artistică.
Între anii 1982 şi 1983, prin decizii ale Consiliului Culturii au continuat să fie eliminate din
biblioteci numeroase lucrări semnate de circa 30 de scriitori, precum şi toate lucrările despre yoga. O
altă măsură menită să stăvilească circulaţia informaţiilor a fost luată de Consiliul de Stat (23 martie
1983) şi a constat în „decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare
reproducerii scrierilor şi al maşinilor de scris“. Măsura viza, pe de o parte, limitarea posibilităţii de a
realiza texte, imagini, hărţi etc., în afara cadrului strict limitat prin lege, iar pe de altă parte,
identificarea rapidă a făptuitorului. Practic toţi deţinătorii de maşini de scris şi mijloace de
multiplicare au fost obligaţi să le înregistreze la sediile locale de miliţie, să depună „amprentele“
maşinilor în câte două exemplare şi să se angajeze că vor lua măsuri de protecţie (încuierea în fişete,
cutii ori lăzi).
În anul 1985, printr-o decizie politică, avea să fie interzisă şi colecţia „Restituiri“ a Editurii
Dacia, din Cluj, coordonată de scriitorul Mircea Zaciu, după ce apăruseră 80 de titluri (începând cu
anul 1972, creaţii postume, inedite, manuscrise necunoscute ori uitate 337. În acelaşi an i se interzicea
dreptul de a publica scriitoarei Herta Muller, nevoită să emigreze peste alţi doi ani.
În instituţiile teatrale, după aprobarea repertoriilor şi cenzurarea, încă de la nivelul
secretariatelor literare, a replicilor, scenelor ori momentelor „interpretabile“ din piese, urma cenzura
scenografiei, a decorurilor etc. Anterior premierei avea loc vizionarea, la care participau activiştii din
domeniul culturii, de diferite ranguri, ocazie cu care se cereau, de la caz la caz, alte modificări. În
acest mod se ajunsese ca dramaturgii să fie clasificaţi în absolut interzişi, interzişi parţial (anumite
piese) şi neinterzişi, dar pentru care exista recomandarea de a nu fi jucaţi. Pentru unele piese de
teatru, chiar cenzurate, se făcea recomandarea de a nu fi jucate decât cu o anumită frecvenţă (o
singură dată pe săptămână, de exemplu) şi la anumite ore, la care publicul era limitat datorită
programului de lucru (ora 14.00).
Cinematografia (casele de filme), înregistrările audio (casa de discuri), filarmonicile şi operele
şi-au desfăşurat permanent activitatea sub un control politic riguros, în aşa fel încât nici unul dintre
produsele ori reprezentaţiile lor să nu conţină elemente „disonante“ în raport cu ideologia oficială. În
cinematografie, bunăoară, au fost interzise filmele Carnaval şi De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian
Pintilie), Faleze de nisip (Dan Piţa), Sezonul pescăruşilor (N. Opriţescu), Iacob şi Glissando (Mircea
Danieliuc), Profesorul (C. Vaeni) şi altele, fie definitiv, fie până la modificarea lor 338. De regulă,
negocierea conţinutului scenariului, a mijloacelor de expresie etc. era un proces anevoios şi plin de
compromisuri.
Cu toate măsurile luate de poliţia politică şi de uriaşul aparat propagandistic al partidului, pe
măsură ce situaţia României se înrăutăţea, se amplificau formele de protest la adresa regimului

109
comunist. Arhivele Securităţii339 relevă faptul că numărul celor care se aflau în urmărire, verificare
sau supraveghere informativă a crescut semnificativ între anii 1980-1989.

Dintre scriitorii aflaţi în „urmărirea operativă“ a organelor de Securitate îi amintim pe Mircea

Dinescu, pentru „poziţie ostilă şi relaţii de natură suspectă cu cetăţeni străini“, Ileana Mălăncioiu,
„fiind semnalată cu manisfestări ostile şi relaţii suspecte cu elemente din emigraţie“, Sorin
Mărculescu, Radu Cosaşu, Palocsay Zsigmond, Szasz Janos, Marin Sorescu şi alţii. 340 Este de
notorietate cazul grupului format din Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă şi alţii, care au iniţiat
publicaţia ilegală România, „organ al Alianţei R pentru restructurare, reconstrucţie, redeşteptare“
(ianuarie 1989), pentru care au fost anchetaţi şi condamnaţi la închisoare.
Importantă în succesiunea de evenimente relevante pentru practica cenzurii comuniste a fost
interzicerea şi topirea numărului 2/1989 al revistei Viaţa Românească. Iată cum evoca Ileana
Mălăncioiu acest moment: „Fiind responsabilă a numărului topit, sumarul lui a fost stabilit de mine
şi aprobat întocmai de profesorul Alexandru Balaci. În acel număr a existat şi un fragment de roman
al Anei Blandiana, care la vremea aceea nu avea drept de semnătură. Când am trimis, ca de obicei,
corectura pentru viză, Consiliul Culturii a refuzat pur şi simplu să primească paginile cu acea proză.
După ce s-au citit – vreme de două săptămâni – cele 97 de pagini rămase, am aflat că au fost respinse
şi fragmentele din „Jurnalul de idei“ al lui Constantin Noica şi două dintre poeziile mele. Totodată ni
s-a impus ca pe lângă articolul de fond să mai introducem câteva texte politice. În ciuda protestelor
mele, sprijinite din redacţie şi de Florenţa Albu, tot ce am putut face a fost să demostrez că articolele
impuse de Consiliu, prin Sânziana Pop, cuprindeau fraze fără sens şi să mai elimin două dintre ele.
Peste câteva zile ni s-a transmis că revista a mai fost citită şi la alte foruri şi ni se cere să mai
scoatem o poezie a mea şi câteva fragmente din cele două articole în care se făceau trimiteri la
eseistica lui Cioran. Atunci – ca să folosesc termenul consacrat – m-am hotărât să trădez secretul
redacţional. Adică i-am comunicat ce s-a întâmplat lui Andrei Pleşu, care îmi oferise spre publicare
paginile din „Jurnalul de idei“, însoţite de o prezentare a sa, şi l-am rugat să-mi dea un alt text inedit
al lui Noica. Dorind să vedem dacă nu conveneau acele secvenţe sau însuşi autorul lor, ne-am decis
să înlocuim paginile din jurnal cu o conferinţă a lui Noica despre Eminescu. Propunerea nu a fost
acceptată şi astfel am înţeles că era interzis şi el“. 341 Interdicţia de a publica ştiri sportive despre box,
considerat ca fiind violent şi, prin urmare, needucativ 342, interdicţia de a publica documente ori ştiri
despre unele documente internaţionale la care România era parte şi altele făceau parte din tabloul
profesiei de jurnalist. Deşi semnat de România în ianuarie 1989, Documentul final al reuniunii de la
Viena pentru securitate şi cooperare în Europa a fost făcut public abia în 19 decembrie 1989, spre
exemplu.
Volumele publicate în ultimii ani sub titlul Cartea Albă a Securităţii conţin numeroase mărturii
despre dispozitivul de control al tuturor celor care lucrau în presă, edituri, învăţământ, teatre, case de
filme etc. şi care exprimaseră dacă nu critici, cel puţin îndoieli despre justeţea politicii partidului
comunist, despre mecanismul în care erau implicate organele politice, Securitatea, Miliţia şi Justiţia.

110
 Prăbuşirea regimului comunist, în decembrie 1989, a adus cu sine eliberarea întregii prese de
servituţile impuse ori auto-impuse din teama de a nu-şi pierde privilegiile.
În anul 1990, s-a format Societatea Ziariştilor din România, federaţie a sindicatelor din
întreaga presă, care a adoptat un prim document, Carta Libertăţii Presei, prin care respingea orice
formă de cenzură. În acelaşi an, din dispozitia Centralei Editoriale, aflată în subordinea Ministerului
Culturii, bibliotecile au fost epurate de operele lui K. Marx, F. Engels, V.I. Lenin, N. Ceauşescu şi
ale altor lideri şi ideologi comunişti, iar pentru o scurtă perioadă şi lucrări ale unor scriitori printre
care Dumitru Radu Popescu, Dinu Săraru, Dumitru Popescu.
Noua putere politică s-a arătat, la rândul ei, destul de conservatoare în privinţa libertăţii
presei, ministerele păstrând controlul asupra editurilor, al fabricilor de hârtie şi asupra distribuţiei
presei; în aprilie 1990 Frontul Salvării Naţionale a decis ca publicaţiile cotidiane să apară o dată la
două zile şi, cu excepţia ziarului guvernamental Azi, să-şi reducă la jumătate tirajele 343, motivând
acest gest prin necesitatea raţionalizării consumului de hârtie.
Graba pe care atât jurnaliştii, cât şi reprezentanţii partidului de guvernământ au arătat-o faţă
de o nouă lege a presei nu o putem interpreta decât ca pe o dovadă a temerii că cele două puteri pot
coexista şi se pot manifesta fără incidente. Primul pas a fost făcut de Ministerul de Justiţie, care a
redactat un proiect de lege a presei care a stârnit protestele jurnaliştilor; la rândul lor, gazetarii au
propus variante proprii ale unei legi care să-i apere, în mai 1990 şi august 1990, însă fără nici o
finalitate. Tot acum avea să apară un alt proiect, semnat de senatorii Moiş şi Plătică, ce reclama şi
instituirea cenzurii: „ziarele şi revistele periodice sunt obligate să trimită câte un exemplar, înainte
de difuzare, prefecturii judeţene şi Inspectoratului Judeţean de Poliţie în a căror rază teritorială îşi au
sediile şi se difuzează“ (articolul 45). În replică, 75 de jurnalişti de la cele mai importante publicaţii
editate la Bucureşti au propus „legea accesului la informaţii şi la întrunirile organelor administrative
de stat centrale şi locale“, respinsă de Camera Deputaţilor ca fiind neconstituţională. Alte proiecte au
fost redactate în anii 1994, 1995, 1997 şi 1998 fie de asociaţii profesionale, fie de partide politice,
fără ca acestea să intre în dezbaterile corpului legiuitor.
În anul 1991, Parlamentul adopta Constituţia României prin ale cărei prevederi se consacrau
libertatea de informare şi de exprimare, documentul cuprinzând menţiuni clare privind presa:
„cenzura de orice fel este interzisă“ (art. 30, 2) şi „nici o publicaţie nu poate fi suprimată“ (art. 30,
4).
În ciuda prevederilor principalului instrument de protecţie politică a presei, Constituţia, forme
de cenzură au continuat să se manifeste fie din cauza guvernului – cenzura economică (nu numai că
nu a adoptat un „intervenţionism pozitiv“ în sensul sprijinirii presei libere, ci a conservat forme de
control indirect) –, fie din cauza unui agent de control din interiorul instituţiei (patronul, acţionarul,
editorul, creditorul).
În primii ani de după evenimentele din decembrie 1989, puterea a continuat să păstreze
monopolul asupra fabricilor de hârtie, nepermiţând decât rareori importuri de hârtie în condiţii
avantajoase, în cantităţi modeste însă, ceea ce a generat şi diferite forme de protest din partea

111
jurnaliştilor şi i-a radicalizat într-o oarecare măsură (greva presei din iarna anului 1991 s-a datorat
lipsei materiilor prime), ca şi asupra reţelei naţionale de difuzare a presei. În acelaşi timp, pe fondul
inaptitudinii unor redacţii, dar şi a instituţiilor puterii de a adera la o etică a informării, s-au
înregistrat embargouri informaţionale: ale institutiei prezidenţiale faţă de publicaţiile Evenimentul
zilei şi Ziua (1995), ale presei private faţă de activităţile Senatului şi ale Camerei Deputaţilor
(martie-aprilie 1998) şi altele.
Sistemul de impozitare severă a presei, restrângerea accesului la veniturile din publicitate
(guvernul a decis ca numai ziarul său, Vocea României, să beneficieze de publicitatea
întreprinderilor cu capital de stat), menţinerea unor taxe mari pentru circulaţia presei şi alte măsuri
similare au produs numeroase dificultăţi editorilor de presă şi carte.
Un alt tip de restricţii au avut ca iniţiator agentul de control din interiorul întreprinderii de
presă, îndeosebi patronul şi creditorii acestuia. Angajamentele politice declarate ori oculte ale
patronilor şi acţionarilor, interesele comerciale, anumite sensibilităţi conjuncturale au creat de multe
ori situaţii conflictuale în cadrul redacţiilor. Cel mai adesea, jurnaliştilor li s-a cerut să adopte
atitudini îngăduitoare, elogioase ori critice, faţă de unii actori politici, să nu publice anumite
categorii de informaţii care priveau partenerii de afaceri sau creditorii cu care patronii se aflau în
relaţii, în sens larg, să ignore norme de conduită profesională. Nu este mai puţin adevărat că şi
jurnaliştii, pentru a motiva propriile limite, au declarat ca fiind cenzură unele ingerinţe în activitatea
editorială, chiar şi atunci când aceastea erau legitimate de norme, criterii şi practici profesionale
consacrate.

NOTE
1. Adrian Marino, Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă, Aius, Craiova, 2000, p. 17.
2. Constantin Antip, Istoria presei române, Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti, 1979, p. 52.
3. Carte Românească de învăţătură dela Pravilele împărăteşti şi dela alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile Voevodul
şi Domnul Ţărei Moldovei, Iaşi, 1646, s.e.
4. Marius Oprea, Plimbare pe uliţa tipografiei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 56.
5. Gheorghe Pârnuţă, Nicolae Andrei, Istoria cărţii, presei şi tiparului în Oltenia, Oltenia – Scrisul Românesc, Craiova, 1994, p.
139.
6. Vasile Olteanu, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 80.
7. Iacob Mârza, „Une liste de livres interdits en Transylvanie“ în Revue des études sud-est européennes, Tome XXI, aprilie-iunie no.
2, 1983, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 177.
8. Ioan Lupaş, „Împăratul Iosif II şi răscoala ţăranilor din Transilvania“, în Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, Tomul XVI,
Academia Română, Bucureşti, 1934-1936, p. 258.
9. Ilarie Chendi, Scrieri, vol. I, Minerva, Bucureşti, 1988, p. 9.
10. Ibid., p. 15.
11. Pâclişanu Zenovie, „Un vechiu proces literar“, comunicare susţinută la Academia Română, în Memoriile Secţiunii Istorice, seria
III, Tomul XVI, Bucureşti, 1934-1935, p. 221.
12. Ibid., p. 250.
13. Heinrich Rez, Deutsche Zeitungen und Zeitschriften in Ungarn von Beginn bis 1918, Verlag fur Hochschulkunde, München,
1935, apud Ela Cosma, Presa săsească şi revoluţia în Transilvania la 1848–1849, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2002, p. 21.
14. Ioan Lupaş, Contribuţii la istoria ziaristicei româneşti ardelene, Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1926, p. 11.
15. Constantin Antip, op. cit., p. 52.

112
16. D.Z. Furnică, Industria şi dezvoltarea ei în Ţările Române, s. e., Bucureşti, 1926, p. 88, apud Gheorghe Pârnuţă, Nicolae Andrei,
op. cit., p. 198.
17. Constantin Antip, op. cit., p. 52.
18. V.A. Urechia, Domnia lui Ioan Caragea (1828-1921), în Analele Academiei Române, Seria II. Tomul XX, Bucureşti, 1899, p.
90.
19. Mircea Tomescu, op. cit., p. 123.
20. Nerva Hodoş, Sadi A. Ionescu, Publicaţiile periodice româneşti, Tomul I, 1820-1906, Academia Română, Institutul de Arte
„Carol Gobl“, Bucureşti, 1913, p. 19.
21. Ibid., p. 21.
22. George Sion, Poezii. Suvenire contimpurane, II, Minerva, Bucureşti, 1973, p. 258.
23. Radu Rosetti, Despre cenzură în Moldova, în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XXIX, Bucureşti, 1907, p. 298.
24. Ibid., p. 308.
25. I. Colan, Documente privitoare la cenzură în Muntenia, 1832-1833, în Arhivele Olteniei, nr. 41-42, Craiova, 1929, pp. 67-68.
26. Id.
27. I. Colan, op. cit., p. 77.
28. Gheorghe Buluţă, Scurtă istorie a editurii româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 46.
29. Vasile Netea, George Bariţiu. Viaţa şi activitatea sa, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 104.
30. Ibid., p. 105.
31. Andrei Mureşanu, „Măiestria tiparului“ (1839), în vol. Poezii. Articole, Minerva, Bucureşti, 1988, pp. 184-198.
32. Manuscrisul 1015, fila 5, Biblioteca Academiei Române, apud. Mircea Tomescu, op. cit., p. 139.
33. Radu Rosetti, op. cit., p. 308.
34. Gheorghe Bibescu, Regulamentul Organic (1831–1834), s.e., 1847, p. 684.
35. Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Albatros, 1973, p. 170.
36. Id.
37. Radu Rosetti, op. cit., p. 338.
38. Id.
39. Radu Rosetti, op. cit., p. 342.
40. Mihail Kogălniceanu, Opere alese, ediţie de Gabriel Drăgan, Cugetarea, Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940, p. 130.
41. Maria Platon, Dacia literară – destinul unei reviste, viaţa unei epoci literare, Junimea, Iaşi, 1974, p. 324.
42. Ibid., p. 325.
43. Id.
44. Dacia literară, ediţie de Maria Platon, Minerva, Bucureşti, 1972, p. XVI.
45. Id.
46. Radu Rosetti, op. cit., p. 352.
47. loc. cit.
48. C. Negruzzi, Negru pe alb-scrisori la un prieten, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, p. 52.
49. Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Albatros, Bucureşti, 1973, p. 108.
50. Radu Rosetti, Despre censură în Moldova. II. Censura sub Mihaiu Sturdza, 1834-1849, în Analele Academiei Române, Tomul
XXIX, Bucureşti, 1907, p. 331.
51. Id.
52. Id.
53. Vasile Netea, C.A. Rosetti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 119.
54. Cornelia Bodea, 1848 la Români, o istorie în date şi mărturii, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 74.
55. Id.
56. Ibid., p. 149.
57. Ibid., p. 123.
58. Monitorul Român, I, 19 iunie 1848, p. 568.
59. Bodea Cornelia, op. cit., p. 394.

113
60. A.V.P.R.I., fond 219, Consulatul rus din Bucureşti, inv. 540/I, d. 826, f. 32-33 verso, 36, apud Ion Varta, Revoluţia de la 1848 în
Ţările Române. Documente inedite din arhivele ruseşti, ARC, Chişinău, 1998, p. 2.
61. A.V.P.R.I., fond 161, Spb G-A-I-9, inv. 8, d. 5, apud Ion Varta, op. cit., p. 3
62. A.V.P.R.I., fond 161, Spb G-A, I-9, inv. 8, d. 4, f. 37-40, apud Ion Varta, op. cit., p. 72.
63. George Sion, Suvenire contimpurane, II, Minerva, Bucureşti, 1973, ediţie de Radu Albala, p. 166.
64. George Sion, Poezii. Suvenire contimpurane, I, ediţie de Radu Albala, Minerva, Bucureşti, 1973, p. 5.
65. Bodea Cornelia, op. cit., p. 394.
67. Ion Varta, op. cit., p. 469.
68. Nerva Hodoş, Sadi A. Ionescu, op. cit., p. 243.
69. Radu Rosetti, op. cit., p. 391.
70. Radu Rosetti, Despre censură în Moldova, IV. Censura sub Grigore Ghyca şi desfiinţarea ei, Academia Română, Bucureşti,
1907, p. 4.
71. Id.
72. Id.
73. Dan Simionescu, Din istoria presei româneşti, Republica Română, Paris 1851–Bruxelles 1853, Cartea Românească, Bucureşti,
1931, p. 40.
74. C.D. Aricescu, op. cit., p. 139.
75. Radu Rosetti, op. cit., p. 5.
76. Dacia literară, ediţie de Maria Platon, Minerva, Bucureşti, 1972, p. 101.
77. Radu Rosetti, op. cit., p. 23.
78. Id.
79. C.D. Aricescu, Memoriile mele, ediţie de Liviu Petreanu, Profile Publishing, Bucureşti, 2002, p. 137.
80. Nerva Hodoş, Sadi A. Ionescu, op. cit., p. 638.
81. Acte şi documente relative la Istoria Renasceri României, publicate de A. Sturdza şi J.J. Skupiewski, vol. VIII, 1858-1859,
Academia Română, Bucureşti, 1900, p. 96.
82. Id.
83. Id.
84. Constantin Arămescu, Presa şi regimul infracţiunilor de presă, Universitatea Bucureşti, 1938, p. 17.
85. C.D. Aricescu, op. cit., p. 91.
86. Ioan Lupaş, op. cit., p. 80.
87. Nerva Hodoş, Sadi A. Ionescu, loc. cit.
88. Aurel Cosma, „Istoria presei române din Banat“, în Viaţa Românească, revistă literară şi ştiinţifică, vol. LXL, 1932, p. 263.
89. Id.
90. Livia Gramadă, Presa satirică românească din Transilvania, Dacia, Cluj, 1974, p. 280.
91. Aurel Gociman, România şi revizionismul maghiar, s.e., s.l., p. 352.
92. Id.
93. Memorandul. 1892–1894, ediţia a II-a, Progresul Românesc, Bucureşti, 1994, pp. 362-368.
94. Cezar Bolliac, Scrieri, I, ediţie de A. Rusu, Minerva, Bucureşti, 1983, p. 11.
95. Ion Bozdog, Statul poliţist. Material documentar dintr-o arhivă secretă braşoveană, Institutul de Arte Grafice „Astra“ Braşov,
1944, p. 12.
96. Id.
97. Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, vol. I, Minerva, Bucureşti, 1974, p. 130.
98. George Silviu, Noile legiuiri penale şi libertatea presei, s.e., 1936, p. 87.
99. Hajdeu, rubrica Politica, în Traian, anul I, nr. 33, 13 iulie 1869, p. 129.
100. B.P. Haşdeu, Publicistica politică, vol. 2, ediţie de I. Oprişan, Saeculum I. O., Bucureşti, 2001, p. 91.
101.Tudor Teodorescu Branişte, „Crima de lezmajetate“, în Cuvîntul liber, 12 iulie 1924, p. 5, apud Tudor Teodorescu Branişte,
Între presă şi literatură. Publicistică, ediţie de C. Darie şi P.I. Teodoreanu, Minerva, Bucureşti, 1989, I.
102. Ion Hogaş, Publicistica teleormăneană din veacul trecut. 1872–1900, Excelsior Multipress, Bucureşti, 1994, p. 14.
103. George Silviu, op. cit., p. 87.

114
104. Românul, 13 octombrie 1876, p. 1.
105. Dumitru Coval, Din istoria jurnalisticii româneşti, Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 213.
106. Gheorghe Negru, „Unele aspecte ale politicii ţariste de izolare a Basarabiei“, în Destin românesc, nr. I, 1994, Fundaţia
Culturală Română, Bucureşti, p. 77.
107. Id.
108. Basarab, Scrisori din Basarabia, 1880–1890, vol. I, ediţie de Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Întreprinderea Editorial-
Poligrafică Ştiinţa Chişinău, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. XXIII.
109. Id.
110. Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Semne, Bucureşti, 1997, p. 31.
111. Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. II – 1848–1879, Tip. H. Goldner, Iaşi, 1922, p. 270.
112. Basarab, op. cit., p. 280.
113. Dumitru Coval, op. cit., p. 251.
114. Gheorghe Neagu, op. cit., p. 78.
115. Ibid., p. 84.
116. Ioan Moţa, 42 de ani de gazetărie, Tipografia Astrei S.A., Cluj, Orăştie, 1945, p. 20.
117. Nicolae Iorga, O luptă literară, ediţie de Valeriu şi Sanda Râpeanu, Minerva, vol. I, Bucureşti, 1979, p. 7.
118. Ioan Moţa, op. cit., p. 6.
119. „În Ardeal goana contra ziarelor româneşti“, în Epoca, anul XIV, nr. 25, 1 februarie 1908, p. 1.
120. Epoca, anul XIV, nr. 106, 8 mai 1908, p. 1.
121. Ioan Zainea, Aurel Lazăr (1872–1930). Viaţa şi activitatea, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 1999, pp. 56-57.
122. Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre, Memorii, I, ediţie de Nedic Lemnaru, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, p. 53.
123. Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, vol. I, colecţia Pro Memoria, Editura Ministerului de Interne,
Bucureşti, 1996, p. 96.
124. Carol Nesslrode, Legea asupra presei şi legea asupra apărării onoarei – aplicabile în Ardeal, Tipografia şi litografia
românească S.A., Oradea, 1931, p. 26.
125. Epoca, anul XXI, nr. 24, 26 ianuarie 1995, p. 1.
126. Decret pentru modificarea decretului no. 2798 din 14 august 1916 privind starea de asediu, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1916.
127. Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1916–1918, Editura Alcalay&Calafeteanu, Bucureşti, 1921, p. 24.
128. George Nedelcu, Justiţia română sub ocupaţiune, Atelierele Grafice Socec&Co., Bucureşti, 1923, p. 106.
129. Nicolae Josan, „Presa românească despre unirea Transilvaniei cu România“, în 1918. Sfârşit şi început de epocă, coord. dr.
Cornel Grad, Viorel Ciubotă, Lekton, Zalău, 1998, pp. 419-441.
130. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, p. 633 (631).
131. Constantin Brezu, „Un jurnal postum Ion Vinea?“, în România literară, I, nr. 12, 26 decembrie 1962, p. 4.
132. Ion Hangiu, Presa literară românească, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 287.
133. apud I. Felea, „Socialismul – un valoros înaintaş“, în Presa noastră, anul XIV, nr. 2 (153), ianuarie 1969, pp. 37-39.
134. Ion Vinea (semnat „V“), „Presa şi cenzura“, în Chemarea, anul II, nr. 86, 11 iulie 1919, p. 2.
135. Adevărul, anul XXXII, nr. 10.948, 7 noiembrie 1919, p. 1.
136. Adevărul, anul XXXII, nr. 10915, 5 octombrie 1919, p. 2.
137. Adevărul, anul XXXII, nr. 10965, 25 noiembrie 1919, p. 1.
138. C.G. Costa Foru, „Glasul presei în Cameră“, în Adevărul, anul XXXII, nr. 10992, 24 decembrie 1919, p. 1.
138 Camil Petrescu, Publicistica, antologie de Florica Ichim, Minerva, Bucureşti, 1984.
139. Id.
140. Tudor Arghezi, Pamflete, antologie de Mariana Ionescu, Minerva, Bucureşti, 1979, p. 134.
141. Constantin Bacalbaşa, „Ziariştii şi libertatea presei“, în Adevărul, anul XXXIII, nr. 11226, 5 noiembrie 1920, p. 1.
142. Adevărul, XXXIII, nr. 11236, 15 decembrie 1920, p. 1.
143. Andrei Branişte, „Consecinţe“, în Chemarea, 29 octombrie 1920, p. 1.
144. „Administraţia şi Ţara“, în Ţara, anul II, nr. 12, 27 ianuarie 1921, p. 2.
145. Adevărul, XXXIV, 29 ianuarie 1921, p. 4.

115
146. „Cenzura bântuie mereu“, în Adevărul, 24 noiembrie 1921, p. 3.
147. Index, „Primejdia Cenzurei“, în Adevărul, anul XXXIV, nr. 11372, 28 aprilie 1921, p. 1.
148. Adevărul, anul XXXIV, nr. 11484, 12 septembrie 1921, p. 2.
149. „Libertatea presei în Ardeal şi Banat a şi fost desfiinţată“, în Adevărul, anul XXXV, nr. 11899, 19 decembrie 1922, p. 1.
150. Codul Hamagiu, vol. XIII-XIV, Editura Universală, Alcalay&Co, Bucureşti, s. a., p. 1225.
151. C.G. Costa Foru, „Cenzura teatrală la Cluj“, în Adevărul, anul XXXVI, 29 ianuarie 1923, p. 2.
152. A.P. Samson, Memoriile unui gazetar, Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 65.
153. Id.
154. G. Călugăru, Almanah Dicţionar al presei din România şi a celei româneşti de pretutindeni, Bucureşti, s.e., 1924, p. 36.
155. Id.
156. T.T. Branişte, „Tainele Justiţiei“, în Aurora, 30 iunie 1924, p. 1.
157. Codul Hamagiu, vol. XV-XVI (1926-1929), Editura Universală, Bucureşti, p. 504.
158. Jean Mihail, Filmul românesc de altădată, Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 72.
159. I. Teodorescu, „Cenzurarea publicului“, în Adevărul, anul 39, nr. 12908, 14 ianuarie 1926, p. 1.
160. Adevărul, anul 39, nr. 12911, 17 ianuarie 1926, p. 1.
161. Adevărul, anul 39, nr. 12992, 23 aprilie 1926, p. 3.
162. Adevărul, anul 39, nr. 13004, 9 mai 1926, p. 1.
163. „Societăţile de presă şi prvocările guvernului“, în Adevărul, anul 39, nr. 13053, 8 iulie 1926, p. 3.
164. General Cocea, „Vorbeşte tatăl unui condamnat“, în Facla, an VII, nr. 175, 20 noiembrie 1925, p. 1.
165. „Suprimarea Vieţii Universitare“, în Facla, anul VII, nr. 175, 20 noembrie 1925, p. 4.
166. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., vol. II, p. 831.
167. I. Vinea, „Cenzura la Deva“, în Adevărul, anul XXXIX, 31 august 1926, p. 1.
168. Adevărul, anul XXXX, 4 iunie 1927, p. 3
169. Adevărul, anul XXXX, nr. 13466, 10 noiembrie 1927, p. 1.
170. Codul Hamangiu, vol. XVI, Editura Universală, Bucureşti, s. a., p. 483.
171. Id.
172. A.P. Samson, op. cit., p. 147.
173. „Confiscările de eri“, în Epoca, nr. 345, 26 martie 1930, p. 1.
174. Epoca, 26 martie 1930, p. 4.
175. Adevărul, anul XXXXIII, 17 mai 1930, p. 4.
176. Adevărul, anul XXXXIII, nr. 14134, 21 ianuarie 1930, p. 1.
177. Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929–1939, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 36.
178. Id.
179. Perpecissicius, Memorial de ziaristică, I, Minerva, Bucureşti, 1970, p. 267.
180. Adevărul, anul 44, nr. 14632, 13 septembrie 1931, p. 2
181. Grigore Gafencu, op. cit., p. 270.
182. Id.
183. Ion Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti, 1790–1990, Editura Fundaţiei Culturale Române, ediţia a II-a, Bucureşti,
1996, p. 81.
184. Veac Nou, anul I, nr. 4, 24 aprilie 1932, p. 4, apud. Roxana Sorescu, „Veac Nou“, în vol. Reviste Progresiste Româneşti
Interbelice, Minerva, Bucureşti, 1972, p. 1.
185. Lege pentru autorizarea stării de asediu, 4 februarie 1933, Curierul Judiciar, Bucureşti, 1933, p. 120.
186. Id.
187. Id.
188. Id.
189. Grigore Gafencu, op. cit., p. 315.
190. A.P. Samson, op. cit., p. 114.
191. Tita Chiper, „Fericiţii ani dintre războaie – convorbire cu Ioan Comşa, jurist, traducător, istoric literar, membru al Uniunii
Scriitorilor“, în Dilema, anul VI, nr. 304, 27 noiembrie–3 decembrie 1998, p. 16.

116
192. Al III-lea Congres al Presei din Provincie. Adunarea anuală a Federaţiei Generale a Presei din Provincie. Constanţa, 29 şi 30
septembrie 1934, s.e., s.l., s. a.
193. Tudor Teodorescu Branişte, „Lămuriri“, în Cuvântul liber, 6 iulie 1935, p. 1, apud Tudor Teodorescu Branişte, Între presă şi
literatură, Minerva, Bucureşti, 1989, vol II. p. 110.
194. Codul General al României, vol. XXIV, s.e., 1936, p. 698.
195. Ibid.
196. Anibal Stoenescu, „Dela Comisiunea de cenzură a filmelor“, în Poliţia Română. Revistă profesională lunară, anul II, nr. 7, iulie
1940, pp. 15-17.
197. Zaharia Stancu, Însemnările şi amintirile unui ziarist, vol. I, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955, p. 338.

198. T.T. Branişte, „Cenzură, stare de asediu şi propagandă hitleristă“, în Adevărul, 11 martie 1936, p. 1.
199. Adevărul, anul 51, nr. 16.415, 5 august 1937, p. 4.
200. Timpul, anul I, nr. 125, 8 septembrie 1937, p. 4.
201. Timpul, anul II, nr. 420, 5 iulie 1938, p. 3.
202. Codul General al României, vol. XXVI, partea a II-a, s.e., 1938, p. 1.721.
203. Mioara Apolzan, „Fapta“, în Reviste progresiste româneşti interbelice, Minerva, Bucureşti, 1972, p. 424.
204. Magazin Istoric, nr. 8-11, 1991.
205. Timpul, anul III, nr. 746, 1 iunie 1939, p. 9.
206. Timpul, anul III, 14 iunie 1939, p. 7.
207. Codul General al României, vol. XXXIII, partea I, s.e., s.l., 1940.
208. Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. 2, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1996, p. 181.
209. Id.
210. Evreii din România între anii 1940–1944, vol. I, Legislaţia antievreiască, Hasefer, Bucureşti, 1993, p. 57.
211. Monitorul Oficial, partea I, nr. 272, 18 noiembrie 1940, p. 6493.
212. Timpul, anul IV, nr. 1236, 9 octombrie 1940, p. 7.
213. Timpul, anul IV, nr. 1243, 16 octombrie 1940, p. 1.
214. Timpul, anul IV, nr. 1252, 25 octombrie 1940, p. 7.
215. Francisc Păcurariu, Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor, Minerva, Bucureşti, 1988, p. 480.
216. Almanah Luceafărul, Bucureşti, 1987, p. 191.
217. Id.
218. Id.
219. Gheorghe Negru, „Lupta lingvistică din R.S.S. Moldovenească (1940–1988)“, în Destin Românesc, revistă de istorie şi
culturală, anul III, nr. 10, 2/1996, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, p. 3.
220. Id.
221. Nichifor Crainic, „După douăzeci de ani“, în Gândirea, anul XX, nr. 10, decembrie 1941, pp. 513-519, apud. Margareta
Feraru, note la vol E. Lovinescu, op. cit., p. 530.
222. Id.
223. Ioan Lăcustă, „Faţa văzută şi cea nevăzută a cenzurii“, în Magazin Istoric, noiembrie 1991, nr. 11 (296), Bucureşti, pp. 26-31.
224. Codul General al României, vol. XXIX, partea I, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1942, p. 69.
225. Codul General al României, Legi uzuale, vol. XXIX, partea a II-a, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1941, p. 1459.
226. Id.
227. Arhiva M.A.E., fond 71, România, vol. 68, fila 28.
228. Arhiva M.A.E., fond 71, România, vol. 68, fila 222.
229. Arhiva M.A.E., fond 71, România, vol. 68, fila 28.
230. Arhiva M.A.E., fond 71, România, vol. 68, fila 223.
231. Arhivele Statului, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Serviciul Informaţii, Dosar nr. 818, filele 14-16.
232. „Suflete închiriate“, în Convorbiri literare, anul LXXIV, nr. 8-10, 1941, p. 11.
233. Id.
234. Id.

117
235. Id.
236. Codul General al României, vol. XXIX, partea a III-a, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1941, p. 2466.
237. Nichifor Crainic, Memorii…, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, s. a., p. 253.
238. apud. E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, VI, ediţie de Monica Lovinescu şi Gabriel Omăt, Academia Română,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, Bucureşti, 2002, p. 437.
239. Codul General al României, vol. XXX, partea a II-a, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1942, p. 1993.
240. Legea nr. 394 din 20 mai 1942.
241. Mihai Antonescu, Doi ani de guvernare. 6 septembrie 1940-6 septembrie 1942, Editura Naţională „Dacia Traiană“, Bucureşti,
1942, p. 35.
242. Adevărul, nr. 11, 16 februarie 1943, p. 2.
243. Arhivele Naţionale, Fondul Direcţia Generală a Poliţiei, Dosar 65 – 1943, apud. Florica Vrânceanu, op. cit., 2000, p. 128.
244. Stelian Popescu, Amintiri, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 378.
245. Constantin Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri. 1943, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1996, p. 39.
246. Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Polirom, Iaşi, 2003, p. 14.
247. Mihai Antonescu, Trei ani de guvernare, 6 septembrie 1940–6 septembrie 1943, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului,
Bucureşti, 1943, p. 424.
248. Constantin Rădulescu-Motru, Revizuziri şi adăugiri. 1943, Floarea Darurilor, Bucureşti, 1996, p. 236.
249. Monitorul Oficial, partea I, nr. III, 13 mai 1944.
250. E. Bocşa-Mălin, Lupta presei transilvane, Bucureşti, Col. Voinţa Transilvaniei, 1945, p. 66.
251. Ibid., p. 84.
252. Ordinul circular nr. 2853/31 august 1944, Arhiva SRI, Fondul D, Dosar 9060, vol. 3, fila 533.
253. Ion Pas, „Presa încătuşată“, în Libertatea, nr. 9, 5 septembrie 1944, p.1.
254. România liberă, anul II, nr. 33, 17 septembrie 1944, p. 3.
255. Lidia Brăneanu, Adina Berciu-Drăghicescu, Basarabenii şi bucovinenii între drept internaţional şi dictat. Documente 1944–
1945, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1995, p. 43.
256. N. Moraru, „Libertatea presei“, în România liberă, nr. 63, 17 octombrie 1944, p. 1.
257. Lidia Brăneanu, Adina Berciu-Drăghicescu, op. cit., p. 152.
258. Cartea Albă a Securităţii, 23 august 1944–30 august 1948, vol. I, Serviciul Român de Informaţii, Bucureşti, 1997, p. 556.
259. Id.
260. Id.
261. Comisia Aliată de Control din România. Reprezentanţa Britanică, 1 septembrie 1946, documentar, s. e., s. l.
262. Monitorul Oficial, nr. 121, 31 mai 1945.
263. Cartea Albă a Securităţii, vol. I, p. 209.
264. Dezbaterile Congresului Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, Bucureşti, 23-30 august 1945, Editura Confederaţiei
Generale a Muncii din România, 1945, p. 26.
265. Publicaţiile scoase din circulaţie. Broşura nr. 2., Ministerul Propagandei, Comisia pentru aplicarea articolului 16 din Convenţia
de Armistiţiu, Editura Dacia Traiană, Bucureşti, 1945.
266. Lidia Brăneanu, Adina Berciu-Drăghiceascu, op. cit., p. 153.
267. M.I. Kalinin, Despre corepondenţi şi corespondenţe, Editura Partidului Comunist din România, Bucureşti, 1945, p. 9.
268. Ignat Nestor, interviu, 25 mai 1996.
269. Radu Pisică, Adevărul despre alegerile din 19 noiembrie 1946 (analiză de presă), Fiat Lux, Bucureşti, 1996, p. 24.
270. Radu Pisică, op. cit., p. 55.
271. „Presa Opoziţiei“, în Liberalul, nr. 82, 22 mai 1946, p. 1.
272. Radu Pisică, op. cit., p. 90.
273. „Presa guvernamentală este dirijată după normative“, în Dreptatea, 1 august 1946, Bucureşti, p. 1.
274. Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1iunie 1946. Ministerul Informaţiilor, Comisia pentru aplicarea Articolului 16 din
Convenţia de Armistiţiu, Bucureşti, 1946.
275. Cartea Albă a Securităţii, vol. I, Serviciul Român de Informaţii, Bucureşti, 1997, p. 361.

118
276. Legea nr. 256 pentru organizarea Teatrelor, Operelor şi Filarmonicilor de Stat, precum şi pentru regimul spectacolelor publice,
Monitorul Oficial nr. 162, iulie 1947.
277. Marin Radu Mocanu, „Finalul piesei se taie cu bisturiul ascuţit pe polizorul luptei de clasă“, în Azi, nr. 1401, 7 februarie 1997,
p. 9.
278. Publicaţiile interzise. Suplimentul 1 mai–1 noiembrie 1948, Ministerul Artelor şi Ionformaţiilor, Bucureşti, 1948.
279. Raportul Politic General făcut de Tov. Gh. Gheorghiu-Dej la Congresul Partidului Muncitoresc Român din 21-23 februarie
1948, Editura P.M.R., Bucureşti, p. 38.
280. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, ediţia a patra, Galaţi, 1996, p. 452.
281. Pericle Martinescu, 7 ani cât 70. Jurnal, Vitruviu, Bucureşti, 1997, pp. 15-36.
282. Colectiv, Constituţiile României, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 39.
283. Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Litera, Bucureşti, 1994, p. 204.
284. Bogdan Ficeac, op. cit., p. 45.
285. Ion I. Drăgoescu, „1949: Cântecul popular sub cenzură“, în Adevărul literar şi artistic, anul VI, nr. 372, 15 iunie 1997, p. 13.
286. Hotărârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român cu privire la activitatea ziarului Scânteia,
pentru uz intern, 1950, p. 10.
287. Id.
288. Id.
289. Id.
290. Marian Petcu, Jurnalist în România – istoria unei profesii, Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 121.
291. N. Niţescu, Sub zodia Proletcultismului. Dialectica Puterii, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 91.
292. Pericle Martinescu, op. cit., p. 270. Notă: conducerea Ministerului Informaţiilor fusese preluată de Eduard Mezicescu, de la O.
Livezeanu, iar volumele Publicaţii interzise (1948) au fost elaborate de Al.I. Ştefănescu.
293. Bogdan Ficeac, op. cit., pp. 52-53.
294. Bogdan Ficeac, op. cit., p. 57.
295. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, A-C, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1995, p. 607.
296. Adevărul literar şi artistic, anul VIII, nr. 461, 23 martie 1999, p. 14.
297. Hotărârea nr. 1542 a Consiliului de Miniştri privind măsurile ce trebuiesc luate pentru îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor din
R.P.R., Buletinul Oficial, nr. 120, 29 decembrie 1951.
298. Ascuţirea luptei de clasă în ţara noastră în perioada actuală, P.M.R., Bucureşti, 1951, p. 30.
299. Constituţia R.P.R., Bucureşti, 1952.
300. Petre Oprea, Jurnalul unui inspector de la Direcţia Artelor Plastice (1957-1958), Editura Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1996, p.
9.
301. Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete, 1944–1989, vol. II, ediţie de Gh. Buzatu şi Mircea
Chiriţoiu, Paideia, Bucureşti, 1998, p. 67.
302. Id.
303. Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 196.
304. Ionuţ Costea, Istvan Kiraly, Doru Radoslav, Fond Secret. Fond „S“ Special. Contribuţii la istoria fondurilor secrete de
bibliotecă din România. Studiu de caz: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“, Cluj-Napoca, Dacia, Cluj-Napoca, 1995,
p. 260.
305. Ibid.
306. Arhiva M.Ap.N., fond 467, dosar 56, fila 324.
307. Bogdan Ficeac, op. cit., p. 99.
308. Horia Liman, „Forţa presei comuniste“, în Contemporanul, nr. 18 (448), 6 mai 1955, p. 1.
309. Florica Vrânceanu, Un secol de agenţii de presă româneşti (1889–1989), Paralela 45, Piteşti, 2000, p. 132.
310. Id.
311. Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat…, Vremea, Bucureşti, 1996, p. 106.
312. Documente puse la dispoziţie de dl Tiberiu Avramescu, din arhiva personală.
313. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Comitetul pentru presă şi Tipărituri, dosar 9 – 1959, filele 9-10.

119
314. Contemporanul, nr. 27 (716), 1 iulie 1960, p. 1.
315. Ionuţ Costea, Istvan Kirlay, Doru Radoslav, op. cit., p. 270.
316. Mircea Iorgulescu, „Un corn, o copită, un muget“, în Dilema, anul I, nr. 23, iunie 1993, p. 2.
317. apud. Marin Radu Mocanu, Literatura şi cenzura (1960–1971). Vezi, în acest sens, lucrările semnate de Marin Radu Mocanu –
Cazarma scriitorilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1998; Cenzura comunistă. Documente, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001; Literatura română
şi cenzura comunistă (1960–1971), Ed. Albatros, Bucureşti, 2003.
318. Tiberiu Avramescu, „Editura Minerva rămâne păstrătoarea patrimoniului cultural românesc“, interviu, în Cotidianul, 13 martie
2000, p. 5.
319. Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete. 1944–1989, vol. II, ediţie de Gh. Buzatu şi Mircea
Chiriţoiu, Paideia, Bucureşti, 1998, pp. 86-87.
320. Nicolae Ceauşescu, România pe drumul dezvoltării construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 3, Editura
Politică, Bucureşti, 1970, p. 440.
321. Ionuţ Costea, Istvan Kirlay, Doru Radoslav, loc. cit.
322. Mircea Deac, interviu, 6 august 1997.
323. Petre Oprea, interviu, 3 octombrie 1996.
324. Congresul al XI-lea al P.C.R., Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 715.
325. Titus Popovici, Disciplina dezordinii, Maşina de scris, Bucureşti, 1998, p. 205.
326. Florica Vrânceanu, op. cit., p. 120.
327. Peter Gross, „Exercises in Cynism and Propaganda…“, în Political Communication and Persuasion, Taylor & Francis, Volume
6, 1989, pp. 179-190.
328. 22 plus, nr. 24, martie 1996, p. VI.
329. Titus Popovici, Disciplina dezordinii, Maşina de scris, Bucureşti, 1998, p. 287.
330. Presa noastră, nr. 6-7, (253-254), Bucureşti, 1977, pp. 1-3.
331. Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou“, Nemira, Bucureşti, 1999, p. 36.
332. Arhiva S.R.I., Fondul D, Dosarul 10.962, vol. 5, filele 19-22.
333. Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea Enache, Polirom, Iaşi, 2003, p. 213.
334. Ana Bladiana, interviu acordat postului Europa liberă, 6 noiembrie 1999, 20.30.
335. Alexandru Baciu, Din amintirile unui secretar de redacţie. Pagini de jurnal. 1979–1989, Cartea Românească, Bucureşti, 1999.
336. Marius Oprea, „Istoria – între mit şi adevăr“, în România Liberă, nr. 225, 11 octombrie 1997, suplimentul Aldine, p. IV.2.
337. Mircea Zaciu, interviu acordat postului Europa liberă, 10 septembrie 1999.
338. Bujor Nedelcovici, „Cuminţenia filmului românesc“, în Meridian, vol. I, nr, 4, noiembrie–decembrie 1991, p. 63.
339. Arhiva S.R.I., Fondul D, Dosarul nr. 11.119, vol. 6.
340. A.S.S.I., Fond D, dosar nr. 10.966, vol. 2, f. 1-2, apud Ileana Mălăncioiu, op. cit., pp. 222-223.
341. Ileana Mălăncioiu, op. cit., p. 170.
342. V. Mironescu, „Sporturi sub interdicţie“, în Adevărul, anul I, nr. 2, 26 decembrie 1989, p. 2.
343. Ursula Ruston, „Index of Censorship, Briefing Paper“, no. 354, September 1990, p. 4, în Gros Peter, op. cit.

BIBLIOGRAFIE

ANTIP CONST., Istoria Presei Române, Facultatea de Ziaristică, Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti, 1979.
ANTONESCU MIHAI, Doi ani de guvernare. 6 septembrie 1940–6 septembrie 1942, Editura Naţională „Dacia Traiană“, Bucureşti,
1942.
ANTONESCU MIHAI, Trei ani de guvernare. 6 septembrie 1940–6 septembrie 1943, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului,
Bucureşti, 1943.
ARĂMESCU CONSTANTIN, Presa şi regimul infracţiunilor de presă, Universitatea Bucureşti, „Tiparniţa“, 1938.
ARGHEZI TUDOR, Pamflete, antologie, Minerva, Bucureşti, 1979.
APOLZAN MIOARA, Fapta, în Reviste progresiste româneşti interbelice, Minerva, Bucureşti, 1972.
BACALBAŞA CONSTANTIN, Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1916–1918, Alcalay & Calafeteanu, Bucureşti, 1921.

120
BASARAB, Scrisori din Basarabia, 1880–1890, vol. I, Întreprinderea Editorial Poligrafică Chişinău, Fundaţia Culturală Română,
1996.
BIBESCU GHEORGHE, Regulamentul Organic, s.e., 1847.
BOBOCESCU VASILE, Momente din istoria Ministerului de Interne, vol. I, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1996.
BODEA CORNELIA, 1848 la Români. O istorie în date şi mărturii, vol. I-II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
BOZDOG ION, Statul Poliţist, Institutul de Arte Grafice „Astra“, Braşov, 1944.
BRĂDEANU LIDIA, BERCIU-DRĂGHICESCU ADINA, Basarabenii şi bucovinenii între drept internaţional şi dictat,
Documente, 1944–1945, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1995.
BRĂILOIU C.N., Legiuirea Caragea, a doua ediţiune, Tipografia Naţională a lui Ştefan Rassidescu, Bucureşti, 1865.
BURADA I. TEODOR, Istoria Teatrului în Moldova, vol. II, 1848–1879, Tipografia H. Goldner, Iaşi, 1922.
BULUŢĂ GHEORGHE, Scurtă istorie a editurii româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
CAROL AL II-LEA, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996.
CASTRIŞ ALEXANDRU, Libertatea presei, Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, Bucureşti, 1902.
CĂLUGĂRU G., Almanah Dicţionar al presei din România şi a celei de pretutindeni, s.e., Bucureşti, 1924.
CEAUŞESCU NICOLAE, România pe drumul construcţiei societăţii social multilateral dezvoltate, vol. 3, Editura Politică,
Bucureşti, 1970.
CHARON JEAN-MARIE (s.r.), L’Etat des médias, La Découverte/Médiapouvoirs, CFPI, Paris, 1991.
CHENDI ILARIE, Scrieri, vol. I, Minerva, Bucureşti, 1988.
CIOCAZAN C.M., Regimul reprezentativ, Tipografia şi Litografia Naţional Ralian şi Ignat Samitca, Craiova, 1898.
COLAN I., Documente privitoare la cenzură în Muntenia, 1832–1833, Arhivele Olteniei, nr. 41-42, Craiova, 1929.
COMAN MIHAI, Introducere în sistemul mass media, Polirom, Iaşi, 2000.
COSMA AUREL, Istoria presei româneşti din Banat, Viaţa Românească, vol. LXL, 1932.
COSMA, ELA, Presa săsească şi revoluţia în Transilvania la 1848–1849, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002 (ediţie
bilingvă)
COVAL DUMITRU, Din istoria jurnalisticii româneşti, Ştiinţa, Chişinău, 1992.
COSTEA IONUŢ, KIRALY ISTVAN, RADOSLAV DORU, Fond Secret. Fond „S“ Special. Contribuţii la istoria fondurilor
secrete de bibliotecă din România. Studiu de caz. Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1995.
CRAINIC NICHIFOR, Zile albe, zile negre, Memorii, I, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991.
DANILOV MARIA, „Presă şi cenzură în Basarabia (sec. XIX- înc. sec. XX)“, în Jurnalism&Comunicare. Revista Română de
Ştiinţe ale Comunicării, anul II, nr. 2, pp. 116-121.
DIACONOVICH C., Enciclopedia română, Tomul I, Editura şi Tipografia W. Krafft, Bucureşti, 1998.
FICEAC BOGDAN, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou“, Nemira, Bucureşti, 1999.
GABANY ANNELI UTE, Literatura şi politica în România după 1945, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001
GAFENCU GRIGORE, Însemnări politice, 1929–1939, Humanitas, Bucureşti, 1991.
GEORGE SILVIU, Noile legiuiri penale şi libertatea presei, s.e., Bucureşti, 1936.
GEORGESCU IOAN, Din presa periodică din România, Editura Revistei „Vestitorul“, Oradea, 1936.
GHICA ION, Scrisori către Vasile Alecsandri, Albatros, Bucureşti, 1973.
GHIBU ONISIFOR, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Semne, Bucureşti, 1997.
GYORFI GABOR, „Aspecte ale presei maghiare din România între anii 1956–1957“, în Jurnalism&Comunicare. Revista Română
de Ştiinţe ale Comunicării, anul IV, nr. 2, 2005, pp. 78-81.
GOCIMAN AUREL, România şi revizionismul maghiar, s.e., s. a., s.l.
GRĂMADĂ LIVIA, Presa satirică românească din Translvania, Editura Dacia, Cluj, 1974.
HANGIU ION, Dicţionarul presei literare româneşti, 1790–1990, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
HANGIU ION, Presa literară românească, vol. II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968.
HODOŞ NERVA, IONESCU SADI, Publicaţiile periodice româneşti, Tomul I, 1820–1906, Academia Română, Institutul de Arte
„Carol Göbl“, Bucureşti, 1913.
HOGAŞ ION, Publicistica teleormăneană la începutul veacului XX: 1901–1916, Tipoalex, Alexandria, 2001.
IONNIŢOIU TH. NICOLAE, Istoria editurii româneşti, Cartea Românească, Bucureşti, 1943.

121
IONESCU GHIŢĂ, Comunismul în România, Litera, Bucureşti, 1994.
IORGA NICOLAE, O luptă literară, Minerva, Bucureşti, 1979.
IORGA NICOLAE, Istoria Presei Româneşti, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1994.
KALINDERU IOAN, Literaţi oposanţi sub cesari, Analele Academiei Române, 1897-1898, Bucureşti, 1899.
KOGĂLNICEANU MIHAIL, Opere alese, Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940.
LĂCUSTĂ IOAN, „Faţa văzută şi cea nevăzută a cenzurii“, Magazin Istoric, nr. 11, 1991.
LECCA RADU, Eu i-am salvat pe evreii din România, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994.
LENDVAI PAUL, Les fonctionnaires de la vérité. L’information dans les pays de l’Est, Robert Laffont, Paris, 1980.
LUPAŞ IOAN, Împăratul Iosif II şi răscoala ţăranilor din Transilvania, Analele Academiei Române, memoriile Secţiunii Istorice,
seria III, Academia Română, Bucureşti, 1934.
LUPAŞ IOAN, Contribuţii la istoria ziaristicei româneşti ardelene, Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1926.
MARINO Adrian, Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă, Aius, Craiova, 2000.
MÂNTULESCU DIMITRIE, Poliţie politică şi poliţie de siguranţă de stat, Tipografia Ziarului „Universul“, Bucureşti, 1937.
MÂRZA IACOB, „Une liste de livres interdits en Transylvanie“, Revue des Etudes Sud-Est Européennes, Tome XXI, aprilie-iunie,
no. 2, Academia R.S.R., 1983.
MIHAIL JEAN, Filmul românesc de altădată, Meridiane, Bucureşti, 1967.
MOCANU, Marin Radu, Cazarma scriitorilor. Documente, Libra, Bucureşti, 1998
MOCANU, Marin Radu, Literatura română şi cenzura comunistă, 1960–1971, Albatros, Bucureşti, 2003
MOCANU, Marin Radu, Cenzura comunistă. Documente, Albatros, Bucureşti, 2001
MOŢA IOAN, 42 de ani de gazetărie, Tipografia Astrei s. a., Cluj, Orăştie, 1935.
MURARU IOAN et al., Constituţiile României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993.
MUREŞANU ANDREI, „Măiestria tiparului“, în Poezii, articole, Minerva, Bucureşti, 1988.
MUŞAT MIRCEA, ARDELEANU ION, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983.
NEDELCU GEORGE, Justiţia română sub ocupaţiune, Atelierele Grafice Socec & Co, Bucureşti, 1932.
NEGRU GHEORGHE, „Unele aspecte ale politicii ţariste de izolare a Basarabiei“, în Destin românesc, nr. 1/1994, Fundaţia
Culturală Română, Bucureşti, 1994.
NEGRU GHEORGHE, „Lupta lingvistică din R.S.S. Moldovească (1940-1988)“, în Destin românesc, anul II, nr. 10/2/1996,
Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1996.
NEGRUZZI C., Negru pe alb – scrisori la un prieten, Editura Tipografiile Române Unite, Bucureşti, s. a.
NETEA VASILE, G. Bariţiu. Viaţa şi activitatea sa, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
NETEA VASILE, C.A. Rosetti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
NESSELRODE CAROL, Legea asupra presei şi legea asupra apărării onoarei aplicabile în Ardeal, Tipografia şi Litografia
Românească S.A., Oradea, 1931.
NIŢESCU M., Sub zodia proletculturismului. Dialectica Puterii, Humanitas, Bucureşti, 1995.
NORA AL., Un om uitat: Const. Mille, Cartea Românească, Bucureşti, 1945.
OLTEANU VASILE, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
OPREA MARIUS, Plimbare pe uliţa tipografiei, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1996.
OPREA PETRE, Jurnalul unui inspector de la Direcţia Artelor Plastice, 1957–1958, Editura Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1996.
PAPACOSTEA DANIELOPOLU CORNELIA, DEMÉNY LÉDIA, Carte şi tipar în societatea românească şi sud-est europeană,
sec. XVII-XIX, Eminescu, Bucureşti, 1985.
PĂCLIŞANU ZENOVIE, Un vechiu proces literar, în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, Tomul
XVI, Bucureşti, 1935.
PĂCURARIU FRANCISC, Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor, Minerva, Bucureşti, 1988.
PĂCURARIU MIRCEA, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996.
PELEA VESPASIAN, Legea presei, Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1927.
PETCU MARIAN, Jurnalist în România – istoria unei profesii, Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
PETCU MARIAN, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Polirom, Iaşi, 1999.
PETRESCU CAMIL, Publicistica. Antologie, Minerva, Bucureşti, 1984.

122
PISICĂ RADU, Adevărul despre alegerile din 19 noiembrie 1946. Analiză de presă, Fiat Lux, Bucureşti, 1996.
PLATON MARIA, Dacia literară. Destinul unei reviste, viaţa unei epoci literare, Junimea, Iaşi, 1974.
PLĂMĂDEALĂ ANA MARIA, „Cenzura cinematografică în Moldova sovietică“, în Jurnalism&Comunicare. Revista Română de
Ştiinţe ale Comunicării, anul IV, nr. 2, 2005, pp. 79-86.
POPA MIRCEA, TASCU VALENTIN, Istoria presei româneşti din Transilvania, Tritonic, Bucureşti, 2003.
POPA MIRCEA, „Începutul proceselor de presă din Transilvania (1867–1876)“, în Jurnalism&Comunicare. Revista Română de
Ştiinţe ale Comunicării, anul III, nr. 1, 2004, pp. 82-88.
POPA MIRCEA, „Istoricul Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat“, în Jurnalism&Comunicare. Revista Română de Ştiinţe
ale Comunicării, anul II, nr. 4, 2003, pp. 82-96.
PONDOPOL E.A., Regimul presei în legislaţia comparată, Co. C. Vasiliu, Imprimeria Fundaţia Culturală Principele Carol,
Bucureşti, 1927.
POSTICĂ ELENA, Rezistenţa antisovietică în Basarabia. 1944–1950, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, Chişinău, 1997.
ROSETTI RADU, Despre censură în Moldova, Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, seria II, tomul XXIX,
Bucureşti, 1907.
ROSETTI RADU, Despre censură în Moldova. II. Censura sub Mihai Sturdza, 1834–1849, Analele Academiei Române, tomul
XXXIX, Bucureşti, 1907.
ROSETTI RADU, Despre censură în Moldova. IV. Censura sub Grigore Ghyca şi desfiinţarea ei, Analele Academiei Române,
Bucureşti, 1907.
ROŞCA LUMINIŢA, „Forme de manifestare a propagandei în discursul totalitar. O analiză a discursului presei româneşti din
perioada 1985–1989“, în Jurnalism&Comunicare. Revista Română de Ştiinţe ale Comunicării, anul I, nr. 1, 2002, pp. 77-87.
ROŞCA LUMINIŢA, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Polirom, Iaşi, 2000
SAMSON A.P., Memoriile unui gazetar, Cartea Românească, Bucureşti, 1979.
SIMONESCU DAN, Din istoria presei româneşti. Republica Română, Paris 1851, Bruxelles 1853, Cartea Românească, Bucureşti,
1931.
TRIFU CONSTANŢA, Presa umoristică de altădată, vol. I-II, Minerva, Bucureşti, 1974.
TOMESCU MIRCEA, Istoria cărţii româneşti de la începuturi la 1918, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
URECHIA V.A., Domnia lui Ioan Caragea, 1818–1921, Analele Academiei Române, seria II, tomul XXIX, Bucureşti, 1907.
VRÂNCEANU FLORICA, Un secol de agenţii de presă româneşti (1889–1989), Paralela 45, Piteşti, 2000.
WALTER JEAN-JACQUES, Les machines totalitaires, Denoël, Paris, 1982.
ZAINEA ION, Politică şi administraţie în România (6 martie 1945–1 martie 1946). Epurarea, Editura Universităţii din Oradea,
Oradea, 2004
ZAINEA ION, „Press Censorship Institutions During the Communist Regime in Romania. 1950–1970“, în The Role of the Mass
Media in the New Information…, edited by Ioan Horga, Renaud de La Brosse, International Institute of Administrative Studies,
Bruxelles, 2002, pp. 131-145.
ZAINEA ION, „Cotidianul Viaţa nouă – Crişana sau imaginea presei de luptă democrată în anii 1945–1946“, în
Jurnalism&Comunicare. Revista Română de Ştiinţe ale Comunicării, anul II, nr. 3, 2003, pp. 97-107.
ZAMFIRESCU ION, Istoria Universală a Teatrului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.
ZACIU MIRCEA, PAPAHAGI MARIAN, SASU AUREL, Dicţionarul Scriitorilor Români, A-C, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1995.

Azi, anul VII, 1997.

Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, Academia Română, vol. II, 1889; vol. VIII, 1900.
Adevărul, 16 februarie 1943, Bucureşti.
Almanahul Preesi Române pe 1926, Tipografia Viaţa, Editura Sindicatului Presei din Ardeal, Cluj, 1927.
Almanahul Luceafărul, Bucureşti, 1987.
Adevărul literar şi artistic, anul VI, 1997.
Anuarul Presei Române şi al Lumei Politice, Sindicatul Ziariştilor din România, Bucureşti, 1912.

123
Anuarul General al Presei Române pe anul 1907, s.e., Bucureşti, 1906.
Analele Academiei Române, seria II, tomul XX, 1897–1898, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl“, 1899.
Arhivele Olteniei, nr. 41-42, Anul VIII, Craiova, 1929.
Ascuţirea luptei de clasă în ţara noastră în perioada actuală, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951.
Buletinul Oficial, nr. 120, 29 decembrie 1951, Bucureşti.
Balşoia Sovieţkaia Enţiklopedia, Moskova, 1957.
Cartea Albă a Securităţii, 23 august 1944–30 august 1948, vol. I, Serviciul Român de Informaţii, Bucureşti, 1997.
Carte Românească de Învăţătură dela Pravilele Împărăteşti şi dela alte Judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile Voevodul şi
Domnul Ţărei Moldovei, Iaşi, 1646.
Codul General al României, vol. XXIV, XXVI, XXXIII, XXIX, XXX, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti.
Codul Hamangiu, vol. XIII, XIV, XV, XVI, Editura Universală Alcalay&Co, s. a., Bucureşti.
Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, 25-28 noiembrie 1974, Editura Politică, Bucureşti, 1975.
Congresul Edicaţiei Politice şi Culturii Socialiste, 2-4 iunie 1976, Editura Politică, Bucureşti, 1976.
Contemporanul, săptămânal politic-social-cultural, Organ al Ministerului Culturii, nr. 18 (448), 6 mai 1955; nr. 27 (716), 1 iunie
1960.
Constituţia Republicii Populare Române, s.e., Bucureşti, 1952.
Convorbiri literare, anul LXXIV, nr. 8-10, Bucovina, I.E. Torouţiu.
Enciclopedia dello spettacolo, Unedi-Unione Editoriale, Roma, 1975.
Epoca, anul XXII, 1915.
Evreii din România între anii 1940–1944, vol. I, Legislaţia antievreiască, Editura Hasefer, Bucureşti, 1993.
Ecouri dintr-un secol. Pagini din presa periodică moldovenească a secolului XIX, Editura Universitas, Chişinău, 1991.
Dezbaterile Congresului Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, 29-30 august 1945, Bucureşti, Editura Confederaţiei
Generale a Muncii, Bucureşti, 1945.
Dilema, anul I, 1993.
Dreptatea, 1 august 1946, Bucureşti.
Grand Larousse Encyclopédique, s. a., s.e. Paris, France.
Hotărârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitores Român cu privire la activitatea ziarului Scânteia, uz
intern, s.e., s. a.
Karl Marx în publicistica română, Institutul de Studii Istorice Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., Bucureşti, 1972.
Lege pentru autorizarea stării de asediu, 4 februarie 1933, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1933.
Lege specială autorizând luarea de măsuri excepţionale, decembrie 1914, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1916.
Liberalul, nr. 82, 22 mai 1946, Bucureşti.
Memorandul. 1892–1894, ediţia a II-a, Editura Progresul Românesc, Bucureşti, 1994.
Meridian, vol. I, nr. 4, noiembrie-decembrie 1991.
Monitorul oficial, colecţia anului 1916.
Monitorul Oficial, colecţiile anilor 1940, 1945, 1947.
Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat…, Editura Vremea, Colecţia Fapte, Idei, Documente, Bucureşti, 1996.
Publicaţiile interzise. Supliment I. 1 mai–1 noiembrie 1948, Ministerul Artelor şi Informaţiilor, Bucureşti, 1948.
Publicaţiile scoase din circulaţie. Broşura nr. 2, Ministerul Propagandei, Comisia pentru apliarea Articolului 16 din Convenţia de
Armistiţiu, Editura Dacia Traiană, Bucureşti, 1945.
Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 iunie 1945, Ministerul Informaţiilor, Bucureşti, 1946.
Publizistik Massen-Kommunikation, Fisher Taschenbuch Verlag Gmbh. Frankfurt am Main, 1994.
Raportul politic general făcut de tov. Gheorghe Gheorghiu Dej la Congresul Partidului Muncitoresc Român din 21-23 februarie
1948, Editura P.M.R., Bucureşti, 1948.
Revue Roumaine d’Histoire, tome XIX, no. 2-3, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980.
România liberă, anul II, nr. 33, 17 septembrie 1944.
România liberă, nr. 2295, 11 octombrie 1997, suplimentul Aldine.
Studii literare. Din istoria presei culturale şi literare române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
Viaţa Românească. Revistă literară şi ştiinţifică, vol. LXL. nr. 5-8, 1932.

124
Ziaristica este o misiune. Dare de seamă asupra Primului Congres al Uniunii Asociaţiilor Naţionale a Ziariştilor, Veneţia, 1942,
U.A.N.Z. Wien, s.e.

ANEXA
Secret de serviciu
Exemplar nr. 279

Lista cuprinzând datele şi informaţiile

nedestinate publicităţii
Martie 1983
Datele şi informaţiile la care se referă prezenta listă, întocmită de Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste, în conformitate cu prevederile legale, nu pot fi date publicităţii decât în măsura în care au
apărut în documentele oficiale, în reportajele prilejuite de manifestările la nivelul cel mai înalt sau,
după caz, în limitele precizărilor din listă privind aprobarea organelor menţionate în mod expres.
Prin documente oficiale se înţeleg: documentele date publicităţii de către C.C. al P.C.R., Marea
Adunare Naţională, Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri; anuare statistice şi comunicate cu
privire la îndeplinirea planului; cuvântări sau articole ale secretarului general al P.C.R. , preşedintele
R.S. România, ale membrilor Comitetului Politic Executiv şi ai Secretariatului C.C. al P.C.R., ale
primului ministru al guvernului, ale preşedintelui Marii Adunări Naţionale, ale vicepreşedinţilor
Consiliului de Stat, ale prim viceprim-miniştrilor şi ale viceprim-miniştrilor guvernului.
Sunt, de asemenea, considerate „oficiale“ documentele date publicităţii de ministere, alte organe
de stat şi obşteşti, de organele de partid şi de stat judeţene şi ale municipiului Bucureşti, inclusiv
articole şi cuvântări ale conducătorilor acestora, dar numai la nivelul competenţelor şi în limita sferei
lor de activitate.
Datele şi informaţiile restrictive publicităţii, difuzate prin încălcarea normelor legale – Legea
privind apărarea secretului de stat nr. 23/1971, Legea presei nr. 3/1974 – precum şi prin
nerespectarea prezentei liste, nu pot fi reluate în alte mijloace de informare publică.

CAPITOLUL I – Indicatori privind dezvoltarea economiei naţionale

1. Date centralizate de plan şi de realizări la nivelul economiei, cu desfăşurarea, după caz, pe
ministere, ramuri şi judeţe pentru planurile anuale şi cincinale, altele decât cele apărute în documente
oficiale, pentru fiecare din următorii indicatori:
– producţia netă industrială;
– producţia marfă industrială;
– producţia globală industrială;
– fondul de stat de produse agricole;
– transporturi şi telecomunicaţii;

125
 – investiţii – construcţii;
– producţia de construcţii-montaj;
– fondurile fixe şi eficienţa acestora;
– exportul valoric, fizic;
– exportul valoric pe categorii, fizic;
– fondul de retribuire;
– costurile de producţie, preţuri;
– produsul social şi venitul naţional;
– veniturile reale totale ale populaţiei, retribuţia reală şi nominală, veniturile totale şi reale ale
ţărănimii, indicele general al preţurilor şi tarifelor, pensia reală a pensionarilor de asigurări sociale de
stat, alocaţia medie reală de stat pentru copii.
2. Angajamentele de depăşire a planului pe ansamblul economiei, pe ministere şi judeţe, în cazul
când conţin date absolute referitoare la plan.
3. Calitatea necorespunzătoare a produselor destinate consumului intern şi exportului, producţia
rebutată, declasată şi refuzată.
În legătură cu calitatea produselor se pot publica materiale despre activitatea de îmbunătăţire a
calităţii lor, a perfecţionării lor. Produsele existente pe piaţă pot fi criticate, însă numai la obiect, la
adresa unui anumit produs individualizat dintr-o serie, tip, categorie etc.
4. Datele şi informaţiile referitoare la dezvoltarea economico-socială a unui judeţ, despre noile
obiective economice de importanţă locală şi despre planurile şi schiţele de sistematizare a
localităţilor. Reproducerea acestor schiţe se poate face cu aprobarea preşedintelui consiliului popular
judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti.

CAPITOLUL II – Industria
1. Date absolute privind dezvoltarea industriei (producţia globală, producţia marfă, producţia netă,
producţia fizică, costurile de producţie, inclusiv costurile pe unitate de produs, fondurile fixe,
indicatorii de valorificare a materiilor prime şi materialelor) pe ministere, centrale şi întreprinderi de
importanţă republicană, municipiu şi oraş.
2. Date de plan şi realizări din industria construcţiilor de maşini, energetică, metalurgie, chimie,
de exploatare minieră şi prelucrare a lemnului şi materialelor de construcţii, la nivelul economiei
naţionale, ramuri, ministere, centrale şi întreprinderi privind:
– capacităţile de producţie existente şi care intră în funcţiune în cursul anului, potenţialul de
producţie şi gradul de utilizare al acestora;
– caracteristicile tehnice, constructive şi de calitate ale produselor noi, până la introducerea lor în
producţia de serie;
– gradul de integrare a producţiei care se realizează pe bază de licenţă; producţia de maşini şi
utilaje care se realizează cu importuri de completare;

126
 – normele de consum, consumurile specifice şi caracteristicile tehnice şi calitative ale materiilor
prime, materialelor, combustibilului, energiei;
– surse de aprovizionare cu materii prime, materiale, energie primară, combustibili, destinaţia
producţiei, gradul de acoperire cu contracte a producţiei marfă, stocurile de materii prime şi
materiale şi locurile de depozitare ale acestora;
– unităţi noi realizate prin cooperare cu parteneri externi, până la data punerii în funcţiune;
– rezervele geologice de substanţe minerale utile, conturate sau estimate, pe categorii de
cunoaştere, exprimate cantitativ sau calitativ, stocurile existente, locurile de depozitare şi
tehnologiile de extracţie şi prelucrare ale acestora;
– coeficienţii de consum din rezerve sau gradul de asigurare a producţiei cu rezerve de petrol şi
gaze naturale; ponderea ce o reprezintă producţia unor judeţe, zone, întreprinderi în producţia de
petrol sau de gaze a ţării;
– amplasarea lucrărilor de foraj (prospectare şi explorare) pentru descoperirea de noi rezerve
geologice;
– producţia de metale preţioase, rare, radioactive şi neferoase; centrele de depozitare a metalelor
şi pietrelor preţioase;
– costurile de producţie pe unitate de produs.
3. Unităţile economice sau sectoare ale acestora care realizează produse destinate exclusiv pentru
apărarea naţională, sau care produc şi prelucrează substanţe radioactive.
4. Date şi informaţii despre începerea construirii sau intrării în funcţiune a obiectivelor economice
de importanţă republicană cuprinse în planul de stat, precum şi secţiilor (sectoarelor) acestora se pot
publica cu aprobarea ministrului de resort pe plan central sau cu aprobarea preşedintelui consiliului
popular judeţean pe plan local.
5. Informaţii şi date despre noile combinate chimice sau capacităţi din astfel de combinate care
urmează a intra în funcţiune se dau publicităţii numai cu aprobarea ministerului industriei chimice.
6. Date şi informaţii despre planurile, direcţiile privind modernizarea producţiei întreprinderilor
de importanţă republicană în funcţiune (fabricarea de produse noi, caracteristicile lor tehnico –
economice, introducerea de tehnologii moderne, de licenţe achiziţionate, participarea unor firme
străine la dotarea cu tehnică nouă sau la realizarea unor produse superioare), modificările ce au loc
în profilul de producţie al întreprinderilor de importanţă republicană sau în secţii ale acestora,
asimilarea în fabricaţie a unor produse care deşi se fabrică în ţară, constituie produse noi pentru
întreprinderile în cauză, se pot publica numai cu aprobarea ministrului de resort (ministerul
beneficiar).
7. Date şi informaţii despre noi produse (maşini, utilaje, instalaţii, aparate, materiale,
medicamente etc.) despre noi tehnologii de fabricaţie, tehnici şi tratamente medicale se pot publica
după omologarea lor şi după intrarea în producţie de serie sau introducerea în practică, cu aprobarea
ministrului de resort (ministerul beneficiar).

127
 CAPITOLUL III – Agricultura
1. Date şi informaţii privind formarea şi utilizarea resurselor la principalele produse agricole (pe
surse de formare şi destinaţii).
2. Fondul centralizat al statului la produsele agricole pe ţară; locurile de depozitare.
3. Livrările la rezervele de stat de produse agricole vegetale şi animale centralizate pe minister,
departamente şi centrale.
4. Costurile producţiei agricole pe produse.
5. Date şi informaţii privind epizotiile; mortalitatea animalelor la nivelul economiei naţionale şi
judeţului.
6. Date privind producţia globală şi netă agricolă, precum şi utilizarea forţei de muncă în
agricultură pe ţară şi pe judeţ, până la comunicarea datelor oficiale
7. Orice date şi informaţii privind silozurile şi bazele de recepţie pentru cereale, oleaginoase şi
leguminoase boabe, existente, care se află în construcţie sau care se vor construi, cu excepţia
următoarelor silozuri portuare, în care nu se constituie rezerve de stat pentru aceste produse:
– silozul Constanţa – port;
– silozul Brăila – port;
– silozul Galaţi – port,
fără a se menţiona date despre instalaţiile portuare ale acestora.

CAPITOLUL IV – Cercetare, ştiinţă şi tehnologie

1. Date şi informaţii despre studii şi prognoze privind dezvoltarea cercetării ştiinţifice, dezvoltării
tehnologice şi introducerii progresului tehnic pe ansamblu, ramuri şi domenii ale economiei
naţionale.
2. Date şi informaţii despre dezvoltarea tehnologică şi introducerea progresului tehnic privind
crearea de noi maşini, utilaje, aparate şi instalaţii, materiale, tehnologii de fabricaţie, medicamente,
tehnici şi tratamente medicale inclusiv schiţele, planşele şi fotografiile acestora, până la introducerea
în fabricaţie de serie, respectiv până la aplicarea lor.
3. Date şi informaţii privind asimilarea în fabricaţie a unor produse pe bază de licenţă sau
documentaţie străină.
4. Date şi informaţii privind experimentarea şi aplicarea descoperirilor şi invenţiilor create de
cetăţeni români sau de persoanele străine cu domiciliul în R.S. România, până la brevetarea şi
publicarea lor în Buletinul pentru invenţii şi mărci sau, după caz, până la asigurarea cu brevet în
străinătate. Despre descoperirile şi invenţiile care au ca obiect apărarea ţării sau prezintă interes
deosebit pentru economia naţională, nu se va face nici după brevetare.
5. Lucrările sau tezele de doctorat care redau rezultatele unei cercetări ştiinţifice şi care cuprind
invenţii brevetabile.
6. Perfecţionarea instalaţiilor, utilajelor, tehnologiilor şi produselor de import, inclusiv schiţele,
planşele şi fotografiile acestora, până la valorificarea lor.

128
 7. Date şi informaţii despre proiectele, amplasarea şi obiectul activităţii staţiilor pilot sau
semiindustriale necesare definitivării unor soluţii şi procedee tehnologice noi, inclusiv schiţele,
planşele şi fotografiile acestora.
8. Date şi informaţii despre existenţa şi activitatea sectoarelor de microproducţie din unităţile de
cercetare, proiectare sau producţie.
9. Capacităţile de cercetare şi proiectare, precum şi numărul cercetătorilor şi proiectanţilor pe
specialităţi. Date referitoare la structurile organizatorice ale unităţilor de cercetare ştiinţifică şi
inginerie tehnologică şi de proiectare.
10. Existenţa şi activitatea sectoarelor speciale din unităţile de cercetare şi proiectare.
11. Date şi informaţii despre noi descoperiri geologice de substanţe minerale utile şi procese
tehnologice privind valorificarea superioară a resurselor naturale.
12. Programul naţional al cercetărilor spaţiale.
13. Date cu privire la colaborarea internaţională cu ţările socialiste în domeniul cercetărilor
spaţiale.
14. Date centralizate pe totalul ramurii referitoare la planul de specializare în străinătate a cadrelor
ştiinţifice.
15. Date globale referitoare la proiectarea sistemului naţional de informare documentară.
16. Laboratorul de geologie şi oceanografie de la institutul de geologie şi geofizică Bucureşti, cu
sediul în oraşul Constanţa.
17. Sectorul special de cercetări şi producţie de la Institutul de microbiologie, parazitologie şi
epidemiologie „I. Cantacuzino“ Bucureşti.
18. Materialele în care se prezintă orientarea planurilor şi a activităţii de cercetare ştiinţifică
(tehnică, economică şi medicală), cercetări ştiinţifice nefinalizate, se pot publica după încheierea
cercetărilor şi numai cu aprobarea ministrului de resort sau, în cazul unor unităţi ale institutelor
centrale de cercetări, cu aprobarea conducătorilor acestor institute.

CAPITOLUL V – Comerţ exterior şi cooperare internaţională

1. Date şi informaţii privind planul de comerţ exterior (export – import), valoric şi pe produse, pe
economie, ministere, centrale, întreprinderi, judeţe şi municipiul Bucureşti, precum şi dările de
seamă privind modul de îndeplinire.
2. Date şi informaţii privind balanţa de plăţi externe şi comerciale, pe total economie, ministere,
centrale, judeţ, municipiul Bucureşti şi întreprinderi.
3. Date şi informaţii privind planul valutar de încasări din export şi plăţi pentru import, planul
valutar necomercial.
4. Date şi informaţii privind cursurile de revenire medii pe minister şi pe total activitate de export
sau import.
5. Preţurile interne şi externe, planul de calcul al prelevărilor şi subvenţiilor de la buget la import
şi export.

129
 6. Date şi informaţii privind stadiul tratativelor pentru importuri şi exporturi – ofertele partenerilor
străini pentru importuri şi contraofertele pentru exporturi.
7. Date şi informaţii privind stadiul tratativelor şi acţiunilor pentru realizarea de societăţi mixte,
precum şi rezultatele economico-financiare ale activităţilor acestora.
După constituirea societăţilor mixte, se pot publica date şi informaţii despre activitatea lor numai
în limita celor apărute în presă, prin actul de constituire sau prin decretul care aprobă înfiinţarea
acestora.
8. Cheltuieli comerciale pentru operaţiunile de comerţ exterior.
9. Puncte de vedere ale părţii române pentru participarea la sesiuni C.A.E.R., în comisii mixte
guvernamentale de colaborare şi cooperare tehnico-economică şi în organisme internaţionale.
10. Date şi informaţii care se referă la conţinutul lucrărilor pregătitoare pentru încheierea de
acorduri, convenţii, protocoale sau alte aranjamente juridice de comerţ exterior, înainte de publicarea
lor oficială.
11. Aranjamentele întreprinderilor specializate de comerţ exterior cu firmele partenere externe în
legătură cu: cheltuielile comerciale, bonificaţii, rabaturi comerciale, forme de plată, diferenţe de
preţuri plătite sau încasate.
12. Contractele de colaborare cu parteneri străini în domeniul transporturilor de mărfuri.
13. Lucrări cu privire la autorizarea reprezentanţelor comerciale străine.
14. Date şi informaţii privind activitatea agenţiilor economice române în străinătate.
15. Date şi informaţii privind obiectul cooperării internaţionale în domeniul ştiinţei şi tehnologiei;
exportul de licenţe şi documentaţii tehnice. Publicarea finalizării unor asemenea acţiuni se poate face
numai dacă părţile au convenit astfel.

CAPITOLUL VI – Comerţ interior

1. Date absolute privind consumul pe locuitor la principalele produse alimentare şi nealimentare;
gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă îndelungată la nivel republican, pe judeţ, municipiu şi
oraş.
2. Datele şi informaţiile privind volumul livrărilor la fondul pieţei şi al desfacerilor de mărfuri
prin comerţul socialist cu amănuntul; cheltuielile de circulaţie; stocurile de produse din comerţul
socialist, inclusiv al celor cu mişcare lentă şi greu vandabile, pe economie, sisteme şi judeţ.
3. Informaţii privind restricţiile introduse la desfacerea fondului de marfă.
4. Datele centralizate privind indicatorii; prestările de servicii şi turismul, dezvoltarea reţelei
comerciale pe ansamblul ţării, judeţe şi sisteme, datele privind cercetarea selectivă a bugetelor de
familie, indicatorii tuturor categoriilor de preţuri.

CAPITOLUL VII – Transporturi şi telecomunicaţii

1. Date privind dezvoltarea şi modernizarea reţelei de transport şi telecomunicaţii la nivel
republican şi pe unităţi teritoriale ale ministerului Transportului şi Telecomunicaţiilor.

130
 2. Sisteme şi norme de asigurare a securităţii pe categorii de transporturi.
3. Date sau informaţii privind: capacitatea centralelor telefonice şi dotarea acestora; remiza
specială şi trenul prezidenţial.
4. Programul transporturilor periculoase şi al transporturilor speciale (în interior şi în afara
graniţelor ţării).
5. Parcul, structura şi starea tehnică a mijloacelor de transport de folosinţă generală, inclusiv
autovehiculele, avioanele şi helicopterele, la nivelul economiei naţionale, pe ministere şi centrale.
6. Capacitatea şi caracteristicile tehnice ale căilor de comunicaţii, ale podurilor de cale ferată,
căilor rutiere, porturilor, căilor fluviale şi maritime, aeroporturilor şi căilor aeriene.
7. Schemele de ansamblu ale magistralelor de metrou cuprinzând caracteristici constructive, de
rezistenţă, capacitatea de adăpostire, spaţii tehnice speciale.
8. Planuri generale la scară a unei linii sau reţele de metrou cu amplasarea tuturor instalaţiilor.
9. Situaţia numerică a traficului de călători şi a mijloacelor de transport, centralizată pe ţară şi
separat pe puncte de control trecere frontieră, pe cetăţenii şi scopul călătoriilor.
10. Capacitatea şi caracteristicile sistemelor de telecomunicaţii şi al echipamentelor cu care sunt
dotate; zonele de acoperire a teritoriului ţării cu emisiuni de radio şi televiziune; condiţii de
recepţionare a emisiunilor de radio şi televiziune transmise din alte ţări; amplasarea staţiilor de
emisie şi releelor pentru radio şi televiziune; orice date şi informaţii privind telecomunicaţiile
spaţiale.
11. Capacitatea conductelor de transport petrol şi gaze, a staţiilor de pompare şi a magistralelor de
apă şi electrice, precum şi instalaţiile aferente acestora.
12. Documentaţii tehnice privind alimentarea cu apă, canalizare, gaze naturale, energie electrică,
combustibili şi termoficare.
13. Costurile pe unitate de prestaţie şi productivitatea muncii pe categorii de transporturi.
14. Staţia centrală de radioemisie a Departamentului industriei alimentare pentru nave de pescuit
oceanic.
15. Staţiile de radioemisie din Constanţa, Sulina, Galaţi, Giurgiu ale Comandamentului marinei
civile.

CAPITOLUL VIII – Investiţii – construcţii – montaj

1. Volumul investiţiilor, pe ansamblul economiei, pe ramuri, subramuri, ministere, centrale
industriale, întreprinderi şi judeţe pe surse de finanţare şi destinaţii.
2. Listele de investiţii pe titulari de plan sau în profil teritorial.
3. Date şi informaţii privind parametrii tehnico-economici la noile obiective productive din
industria republicană la care nu s-a atins nivelul de proiect.
4. Indicatorii mişcării fondurilor fixe pe sectoare, ramuri şi ministere.
5. Indicatorii din studii, avize şi documentaţii de investiţii privind noile capacităţi de producţie
industrială, agrozootehnice, date şi informaţii privind structura lucrărilor de proiectare.

131
 6. Volumul de investiţii neterminate şi al lucrărilor sistate.
7. Volumul producţiei de construcţii – montaj pe ministere, centrale, întreprinderi şi judeţe.
8. Date şi informaţii privind calitatea construcţiilor pe ministere, ramuri şi judeţe.
9. Costurile lucrărilor de construcţii – montaj.
10. Date şi informaţii privind executarea de lucrări de construcţii – montaj în străinătate, precum
şi despre personalul muncitor trimis pentru efectuarea de lucrări în străinătate.

CAPITOLUL IX – Finanţe şi preţuri

1. Date şi informaţii de plan şi realizări cuprinse în:
– planul financiar centralizat;
– bugetul de stat;
– bugetul unităţilor sistemului financiar-bancar;
– planul de credite;
– planul de casă;
– balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei;
– planul de venituri şi cheltuieli şi bilanţurile contabile, pe ministere, centrale, întreprinderi de
interes republican;
– situaţia creditelor şi datoriilor externe;
– situaţia privind emisiunea monetară.
2. Rezultatele economico-financiare (beneficii şi pierderi, impozite, taxe) la nivel de centrală şi
întreprinderi; date şi informaţii privind produsele cu pierderi, la nivelul economiei naţionale,
ministerelor şi întreprinderilor.
3. Situaţia pagubelor înregistrate, centralizate pe economie, organe centrale, unităţi cu statut de
centrală şi judeţ.
4. Date şi informaţii din acţiuni, studii şi lucrări de reaşezare a preţurilor şi tarifelor până la
reglementarea prin acte normative; preţurile metalelor preţioase, rare şi radioactive.
5. Date şi informaţii de sinteză cu privire la reaşezarea costurilor de producţie şi de livrare.
6. Situaţii şi date cu privire la disponibilităţile băneşti ale populaţiei (în numerar şi la C.E.C.).
7. Informaţii privind compararea puterii de cumpărare a leului cu orice valută externă.

CAPITOLUL X – Domeniul social, sănătate, învăţământ, cultură şi sport

1. Date şi informaţii privind accidentele colective de muncă şi intoxicaţiile de masă; date statistice
privind accidentele de muncă, îmbolnăvirile profesionale, pe cauze, la nivel republican, minister,
centrală, întreprindere şi judeţ.
2. Indicatorii fizici şi valorici în cifre absolute privind asigurările sociale de stat.
3. Numărul pensionarilor, fondurile de pensii şi pensia lunară medie pe categorii de pensii, pe ţară
şi judeţe.

132
 4. Fondurile planificate şi numărul persoanelor care beneficiază de alocaţie de stat pentru copii şi
alte alocaţii familiale centralizate pe ţară şi judeţe.
5. Date şi informaţii statistice privind minorii care trebuie ocrotiţi şi cei care au săvârşit sau sunt
predispuşi să săvârşească fapte antisociale.
6. Date şi informaţii privind necesarul de medicamente pentru asigurarea asistenţei medicale
(profilactice şi curative) a populaţiei.
7. Numărul cererilor de locuinţe nesoluţionate, la nivel republican, pe judeţ, municipiu, oraş.
8. Date, pe economie, privind rezolvarea cererilor de încadrare în muncă a cetăţenilor şi a celor
deveniţi disponibili ca urmare a organizării ştiinţifice a producţiei şi a muncii.
9. Date şi informaţii cu privire la infestarea cu paraziţi (pediculis corporis, pediculis capitis), a
îmbolnăvirilor de pelagră şi tifos exantematic a populaţiei.
10. Date şi informaţii referitoare la deficienţe deosebite ale stării igienico-sanitare şi de sănătate
ale populaţiei.
11. Informaţii privind cauzele biologice şi medico-sociale ale mortalităţii perinatale.
12. Depozite de stocare ale Ministerului Sănătăţii.
13. Criterii de admitere în învăţământul superior cu profil ideologic.
14. Numărul burselor şi altor forme de sprijin material pentru elevi şi studenţi, în cifre absolute.
15. Planul, în cifre absolute, cu privire la asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea cadrelor, pe
ansamblul economiei şi pe ramurile acesteia.
16. Date şi informaţii privind planurile de perspectivă şi sinteză ale activităţii din domeniul
culturii şi artei.
17. Planurile de cercetare şi valorificare a patrimoniului cultural naţional.
18. Date, informaţii şi documente care conţin propuneri de suspendare a difuzării cărţilor,
publicaţiilor, altor tipărituri şi imprimate grafice, fonice, vizuale până la luarea hotărârii definitive de
către organele în drept.

CAPITOLUL XI – Relaţii internaţionale

1. Date şi informaţii referitoare la activitatea internaţională a statului în domeniul politic,
economic şi militar, până la publicarea lor oficială privind:
– vizite la nivel înalt în şi din R.S. România;
– stadiul relaţiilor bi şi multilaterale şi propunerile de dezvoltare a acestora;
– conţinutul scrisorilor de acreditare şi de rechemare a personalului diplomatic;
– audienţele (primirile) şi discuţiile cu personalul diplomatic acreditat, diferite delegaţii,
personalităţi etc. din străinătate;
– activitatea delegaţiilor participante la reuniuni, organizaţii internaţionale, despre poziţii
controversate sau atitudini politice;
– strategia şi tactica R.S. România faţă de diferite organizaţii economice internaţionale din care nu
face parte;

133
 – situaţia politică, economică sau militară a statelor străine şi a căror publicare ar duce la
complicaţii diplomatice;
– aprecieri asupra situaţiei politice din diferite ţări sau zone geografice şi poziţia diverselor
organizaţii politice din străinătate şi a căror publicare ar genera complicaţii;
– analize asupra politicii interne şi externe a ţărilor cu care R.S. România întreţine relaţii
diplomatice.
2. Informaţii referitoare la cetăţenii străini stabiliţi în R.S. România, la cereri de acordare a
azilului politic cetăţenilor străini.
3. Lista centralizată a zonelor şi localităţilor din R.S. România interzise accesului străinilor.
4. Date şi informaţii privind mişcarea migratorie externă a populaţiei.
5. Date şi informaţii cu privire la cererile de acordare ori retragere a cetăţeniei române.
6. Activitatea transfugilor români în străinătate.

CAPITOLUL XII – Apărarea naţională

1. Cifrul de stat.
2. Organizarea, compunerea, efectivele, dotarea şi dislocarea marilor unităţi, unităţi şi formaţiuni
ale Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne, inclusiv ale unităţilor economice de
sub îndrumarea şi coordonarea Ministerului Apărării Naţionale.
3. Date şi informaţii referitoare la executarea transporturilor militare; circulaţia trenurilor militare,
destinaţia, ruta şi indicativele transporturilor de trupe, tehnică şi materiale militare pe căile ferate,
rutiere, navale şi aeriene.
4. Pregătirea de luptă şi starea disciplinară ale unităţilor Ministerului Apărării Naţionale şi
Ministerului de Interne.
5. Planurile operative care conţin date de ansamblu privitoare la pregătirea acţiunilor militare.
6. Organizarea şi asigurarea apărării frontierelor de stat ale României, sistemul de apărare a
teritoriului şi de apărare locală antiaeriană.
7. Planurile de mobilizare şi documentele de codificare de orice tip ale marilor unităţi, unităţilor şi
formaţiunilor Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne, ale tuturor organelor
centrale ale administraţiei de stat, consiliilor populare judeţene şi al municipiului Bucureşti, precum
şi cele ale întreprinderilor cu sarcini de mobilizare, mobilizarea la locul de muncă a personalului
angajat.
8. Caracteristicile tehnico-tactice ale noilor tipuri de armament şi mijloacelor tehnice speciale de
luptă; caracteristicile tehnico-tactice ale mijloacelor clasice de luptă cu care sunt dotate efectivele
forţelor armate, centralizate pe Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, comandamente
de armată şi de armă, direcţii centrale, mari unităţi şi unităţi.
9. Necesarul, existentul şi starea tehnică a armamentului, muniţiei şi tehnicii de luptă, dislocarea,
capacitatea şi conţinutul depozitelor de armament, muniţii şi explozivi.

134
 10. Construcţiile speciale de orice fel, existente sau proiectate, ce pot fi folosite în scopuri de
apărare.
11. Efectivele, starea de pregătire de luptă, înzestrarea cu armament şi tehnică de luptă, precum şi
planurile de acţiuni ale gărzilor patriotice, centralizate pe Comandamentul central, comandamente
judeţene, organizaţii socialiste sau pe localităţi din mediul rural, cu efective de la un batalion în sus.
12. Numărul sportivilor aviatori, avioanelor sportive, planoarelor şi paraşutelor, centralizat pe
ţară.
13. Nomenclatorul şi volumul stocurilor rezervelor de stat şi rezervelor de mobilizare la nivelul
economiei naţionale, ministerelor, organizaţiilor centrale, consiliilor populare judeţene, centralelor
industriale şi întreprinderilor, precum şi amplasarea acestora pe teritoriu.
14. Planurile sau secţiunile de planuri naţionale unice – anuale, cincinale sau de perspectivă – pe
întregul sector de apărare, ministere, centrale şi întreprinderi cu profil de apărare, modul de
îndeplinire a lor.
15. Date şi informaţii privind organizarea şi activitatea sectoarelor speciale din ministerele
economice şi de sinteză.
16. Amplasarea, construcţia, profilul şi capacitatea de producţie şi reparaţii ale întreprinderilor
destinate producţiei pe apărare sau partea aferentă producţiei speciale la întreprinderi cu producţie
civilă.
17. Producţia specială în unităţi naturale exprimată în clar.
18. Stabilirea şi avizarea preţurilor şi tarifelor pentru produsele şi serviciile necesare sectorului de
apărare.
19. Utilizarea pentru nevoi de mobilizare sau pentru acţiuni cu totul speciale a parcului de
vagoane şi locomotive, de autovehicule, de nave şi avioane, a porturilor şi aeroporturilor, precum şi
alimentelor, echipamentului, carburanţilor, lubrifianţilor şi materialelor sanitare, centralizate pe
economia naţională; preluarea la situaţii speciale, de către forţele armate de materii prime, materiale,
maşini, utilaje, aparate şi echipament de orice fel, din economia naţională.
20. Planurile anuale de constituire a rezervei de mobilizare de materii prime şi materiale, la
nivelul întreprinderilor; planul de funcţionare în regim special de lucru al întreprinderilor.
21. Munca operativă, mijloacele şi metodele folosite de organele Ministerului de Interne, pentru
îndeplinirea sarcinilor ce le-au fost încredinţate prin lege.
22. Planurile de pază şi apărare, instrucţiuni de organizare şi funcţionare a instalaţiilor speciale de
pază şi alarmare a unităţilor socialiste.
23. Instrucţiuni şi ordine privind asigurarea pazei şi apărării echipajelor, pasagerilor, aeronavelor,
aeroporturilor şi instalaţiilor aferente acestora.
24. Cataloage, tabele, formulare sau orice alte documente descriptive ori grafice care cuprind:
– coordonatele astronomice, geodezice sau rectangulare ale punctelor reţelei geodezice naţionale
de ordinul I-IV (cu excepţia coordonatelor astronomice ale punctului astronomic fundamental al
ţării) ori ale punctelor reţelei de sprijin de ordin inferior din reţeaua geodezică de stat şi materializate

135
în teren prin construcţii sau amenajări cu durabilitate îndelungată, indiferent de sistemul de proiecţie
sau de numărul acestora;
– valoarea gravitaţiei sau a anomaliei gravimetrice în punctele reţelei gravimetrice naţionale de
ordinul I-II (indiferent de numărul acestora), precum şi în punctele de ordin inferior dacă acestea
sunt legate de punctele reţelei gravimetrice naţionale.
25. Foi izolate, asamblaje sau complete de hărţi topografice la scările 1:25.000 – 1:200.000
inclusiv, pe care se reprezintă teritoriul R.S. România, destinate nevoilor de apărare a patriei, precum
şi cele destinate nevoilor economiei naţionale şi care conţin obiective sau date categorisite ca secrete
de stat, ori secrete de serviciu.
26. Foi izolate, asamblaje sau complete de planuri topografice la scările 1:10.000 – 1:2.000
inclusiv, pe care se reprezintă teritoriul R.S. România, precum şi fotoplanuri, fotoscheme, foto –
asamblaje sau complete de fotograme aeriene, indiferent de scara acestora (cu excepţia celor
satelitare) care cuprind:
– teritoriul administrativ al localităţilor urbane;
– obiective sau date categorisite ca fiind secrete de stat ori secrete de serviciu;
– suprafeţe compacte mai mari de 100 km2.
27. Hărţile, planurile, schemele, schiţele sau orice alte documente grafice la scara 1:1.000.000 sau
mai mari, referitoare la o parte sau la întreg teritoriul R.S. România, precum şi diferite materiale
descriptive care conţin date reale privind anomalia Bouguer sau în aer liber, exprimate prin valori
sau prin curbe de egală valoare.
28. Date sau documente topofotogrametrice sau cartografice, precum şi hărţi sau planuri
topografice care conţin (pe care se reprezintă) dispozitive de luptă sau lucrări de apărare la eşalon,
regiment (similar) şi mai mare.
29. Elemente hidrografice care prezintă descrieri şi caracteristici de interes militar (de regulă
pentru publicarea unor astfel de date se consultă organele militare de specialitate).
30. Date şi informaţii privind schimbarea semnalelor de recunoaştere vizuală de bază şi de rezervă
„sânt avioane amic“.
31. Informaţii despre zone inundabile, trasee ale canalurilor magistrale din sistemele de irigaţii,
lăţimea sau adâncimea canalurilor de irigaţii, trasee ale conductelor de apă sau de canalizare,
clasificarea după posibilităţile de trecere sau după puterea de susţinere a mlaştinilor, a terenurilor
mlăştinoase sau sărăturoase, se pot publica cu avizul Ministerului Apărării Naţionale.
NOTĂ: Toate planurile sau hărţile speciale ori tematice şi fotogramele aeriene de orice fel
destinate uzului public, turismului, învăţământului etc., indiferent de scară şi suprafaţă reprezentată
din teritoriul R.S. România, precum şi monografii, ghiduri turistice sau alte materiale ce descriu în
detaliu terenul, se pot publica numai cu avizul Ministerului Apărării Naţionale.
32. Se pot publica date şi informaţii referitoare la forţele armate ale Ministerului Apărării
Naţionale şi ale Ministerului de Interne privind:

136
 – existenţa militarilor aparţinând Ministerului Apărării Naţionale în următoarele localităţi
garnizoane, fără a se arăta unitatea şi arma din care fac parte: Bucureşti, Braşov, Bacău, Cluj –
Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Mangalia, Oradea, Ploieşti, Tg. Mureş, Timişoara, Boboc – Buzău,
Breaza, Câmpulung Moldovenesc, Piteşti, Sibiu, Mediaş, Tulcea.
Se precizează că pentru trupele Ministerului de Interne nu poate fi menţionată localitatea
(garnizoana).
– în toate reşedinţele de judeţ despre:
– activitatea centrelor militare şi a inspectoratelor judeţene ale Ministerului de Interne;
– participarea militarilor la pregătirea gărzilor patriotice şi pregătirea militară a tineretului;
– pregătirea organelor şi formaţiunilor de apărare civilă antiaeriană, activităţi A.C. ca: semnalele
publice de alarmă şi măsuri de protecţie, modul de acţiune pentru limitarea şi lichidarea urmărilor
atacului din aer, inclusiv metodica organizării, desfăşurării şi instruirii populaţiei.
În garnizoanele care nu sunt libere la publicare se poate vorbi despre militarii de la centrele
militare judeţene, miliţie şi pompieri numai dacă rezultă explicit că ei aparţin acestor unităţi.
– şcolile militare de ofiţeri, maiştri şi subofiţeri activi aparţinând Ministrului Apărării Naţionale
din toate garnizoanele (despre activitatea şcolilor militare de ofiţeri de rezervă se poate publica fără a
se menţiona garnizoana);
– şcoala militară de ofiţeri a Ministerului de Interne, şcoala militară pentru perfecţionarea cadrelor
active şi pregătirea ofiţerilor de rezervă Grădiştea, şcoala militară pentru perfecţionarea şi pregătirea
cadrelor de miliţie Bucureşti, şcolile militare pentru pregătirea subofiţerilor de miliţie de la Câmpina
şi Slatina;
– revistele şcolare de la toate instituţiile militare de învăţământ aparţinând Ministerului Apărării
Naţionale (nu se va publica tirajul publicaţiilor militare şi normele de ziare ce se dau gratuit
militarilor în termen);
– participarea militarilor la lucrările de interes obştesc sau din economia naţională, la prevenirea şi
combaterea calamităţilor, precum şi despre practica în uzine a elevilor militari, fără a se indica
unitatea şi localitatea de reşedinţă, numărul militarilor, specialitatea şi funcţiile lor;
– pregătirea pentru primirea recruţilor, aspecte de la primirea acestora, trecerea militarilor în
rezervă şi festivităţi ocazionate de depunerea jurământului (cu respectarea condiţiilor generale
prevăzute);
– asociaţiile şi echipele sportive militare ale Ministerului Apărării Naţionale (din garnizoanele ce
nu sunt libere pentru publicare), precum şi cele ale trupelor Ministerului de Interne, indiferent de
localitate, vor purta denumiri convenţionale din care să nu reiasă existenţa unităţilor militare din
aceste localităţi;
– gradul, numele şi funcţia comandanţilor (şefilor), generalilor şi ofiţerilor (prin care se pot
divulga date privind organizarea şi dislocarea marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor militare),
precum şi indicativele de unităţi militare se pot publica cu aprobarea obţinută de la organele de
specialitate din Ministerul Apărării Naţionale sau, după caz, de la Ministerul de Interne.

137
 CAPITOLUL XIII – Alte date şi informaţii nepublicabile
1. Date şi informaţii privind activitatea internă a Procuraturii Generale, Ministerului Justiţiei şi a
organelor subordonate, precum şi a Tribunalului Suprem.
2. Date centralizate pe ţară, judeţe şi municipiul Bucureşti privind starea infracţională, precum şi
rezultate centralizate privind acţiuni şi activităţi organizate de organele miliţiei pentru prevenirea şi
descoperirea infracţiunilor.
3. Date centralizate din cazierul judiciar.
4. Date statistice privind numărul condamnaţilor, al persoanelor cercetate în stare de arest sau
trimitere în justiţie, valoarea pagubelor produse avutului obştesc prin infracţiuni, la nivelul organelor
centrale şi teritoriale; orice informaţii privind descrierea metodelor de comitere a infracţiunilor.
5. Date statistice centralizate pe ţară sau judeţ, privind litigiile civile şi pagubele cauzate avutului
obştesc.
6. Date statistice şi informaţii privind litigiile existente în faţa Arbitrajului de Stat în litigiile în
care una din părţi este Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne sau Direcţia generală a
rezervelor de stat, ori una din unităţile subordonate acestora.
7. Date şi informaţii privind incendii provocate în sectorul socialist de elemente rău intenţionate.
8. Date şi informaţii privind incendiile, exploziile sau avariile grave, catastrofele feroviare sau
aeriene, cauzele care le-au provocat şi consecinţele acestora.
9. Date centralizate privind utilajele şi maşinile pentru stingerea incendiilor din dotarea unităţilor
de pompieri şi a organizaţiilor socialiste.
10. Date şi informaţii referitoare la traficul de stupefiante pe teritoriul R.S. România, precum şi
comercializarea acestora de către cetăţeni români şi străini.
11. Date şi informaţii privind deţinerea ilegală de arme (inclusiv cele improvizate), muniţii şi
materiale explozive.
12. Locurile de detenţie şi şcolile de reeducare, capacitatea acestora, efectivele existente,
sistemele de pază şi apărare, precum şi modul de folosire a deţinuţilor la muncă.
13. Datele şi informaţiile centralizate privind evidenţa fondurilor şi colecţiilor de documente
aflate la Direcţia generală a arhivelor statului şi organizaţiile socialiste, păstrate în depozitele de
arhivă specială.
14. Date şi informaţii privind falsificarea biletelor de bancă, monedelor metalice şi altor valori,
metode şi mijloace folosite de falsificatori, punerea lor în circulaţie, precum şi metodele şi
mijloacele pentru depistarea falsurilor şi falsificatorilor. Se pot publica numai cu avizul organelor
Ministerului de Interne.
Aceeaşi restricţie se aplică şi pentru falsificarea şi punerea în circulaţie de însemne monetare ori
alte valori ale altor state.
15. Date şi informaţii privind paza valorilor monetare şi a altor valori, pe timpul depozitării şi
transportului acestora. Indicarea itinerariilor şi mijloacelor de transport.

138
 16. Date şi informaţii despre pierderi ori falsificatori de paşapoarte de către cetăţeni români sau
străini se pot publica numai cu avizul Ministerului de Interne.
17. Date şi informaţii centralizate privind deplasările în interes de serviciu peste graniţă.
18. Numărul şi situaţia cetăţenilor care au depus cereri de plecare din ţară (definitiv sau temporar),
date statistice privind persoanele plecate definitiv din ţară.
19. Procedee privind efectuarea controlului la trecerea frontierei de stat a R.S. România (reguli
privitoare la efectuarea controlului care nu sunt cuprinse în actele normative publicate); instrucţiuni
şi orice dispoziţii interne privind modul de efectuare a controlului vamal pentru călătorii care trec
frontiere de stat, altele decât cele prevăzute în legea vamală şi regulamentul vamal.
20. Evenimentele ce au loc la punctele de control trecere a frontierei, numele, locul şi data
reţinerii infractorilor, precum şi motivele care au stat la baza comiterii infracţiunilor se publică
numai cu avizul Ministerului de Interne.
21. Date cu privire la misiunile punctelor de control trecerea frontierei în afara celor prevăzute în
actele normative publicate în Buletinul oficial al R.S. România.
22. Orice date şi informaţii despre actele normative de stat în fază de proiect sau nepublicate în
Buletinul Oficial al R.S. România.

În afara datelor şi informaţiilor ce nu pot fi date publicităţii cuprinse în această listă, persoanele
care realizează materiale pentru presă şi radioteleviziune au obligaţia să se asigure că în conţinutul
acestora nu sunt incluse secrete de serviciu din cadrul unităţilor socialiste la care se referă
materialele respective.
În acest scop, persoanele prevăzute la punctul anterior vor lua legătura, înainte de a începe
documentarea, cât şi la terminarea acesteia, cu conducătorii unităţilor socialiste respective pentru a
stabili dacă materialele realizate nu conţin date şi informaţii ce constituie secret de serviciu şi nu pot
fi date publicităţii.
În cazul în care organele de presă şi ale Radioteleviziunii consideră că materialele sau emisiunile
realizate ar putea cuprinde date şi informaţii nedestinate publicităţii sunt obligate să solicite avizul
conducerilor ministerelor ori ale altor organe centrale în subordinea cărora se află unităţile la care se
referă materialele sau emisiunile respective.
– Pentru materialele al căror conţinut se referă la activitatea Ministerului Apărării Naţionale şi
Ministerului de Interne, vor fi consultate organele de specialitate ale ministerelor respective, astfel:
Ministerul Apărării Naţionale, pe plan central, Unitatea militară 02515 L, telefon 31.49.95, iar pe
plan local ofiţerii special desemnaţi în acest scop, în fiecare garnizoană, cunoscuţi de organele de
presă locale; Ministerul de Interne, pe plan central, Unitatea militară 0625/CP, telefon 13.82.02 sau
16.00.80/4115, iar pe plan local, ofiţerii cu atribuţii în acest scop din inspectoratele judeţene ale
Ministerului de Interne.

139
 – Pentru lămuriri suplimentare în legătură cu prevederile listei de date şi informaţii nepublicabile,
se poate consulta Direcţia literaturii şi publicaţiilor din C.C.E.S., telefon 17.60.10, 17.60.20/1275.
18.III.1983

140