Se pune întrebarea, în ce măsură, spre exemplu, dezvoltarea unor domenii de

studiu și evoluțiile curriculare (sau lipsa lor) – inevitabil strâns legate de

ALMA MATER ÎN DERIVĂ. Aspecte alternative ale vieții universitare interbelice

contextul ideologic – au influențat modernizarea societății românești sau,
dimpotrivă, au adâncit clivajele? Apoi, care au fost interesele – de multe ori
economice sau politice – care au determinat adoptarea anumitor legiuiri în
domeniul învățământului superior, dar și în ce măsură au fost aceste
reglementări respectate sau eludate? Pe de altă parte, demne de analizat mai
în profunzime sunt organizațiile și mișcările studențești, cu atât mai mult cu
cât ideologiile și activitățile acestora se dovedesc a fi mult mai complexe
decât simplista antagonizare stânga-dreapta, care a monopolizat până de
curând cercetările pe această temă. Nu pot fi ignorate nici relaţiile dintre

coordonat de Irina Nastasă-Matei și Zoltán Rostás

universitate şi alte instituţii sau organizaţii (asociaţii studenţeşti, partide
politice, mişcări sociale, guverne, monarhie, biserici), la fel cum nici
identităţile duble de universitar - om politic, înalt funcţionar, cleric etc., cu
efecte majore asupra educației și politicii universitare. Nu în ultimul rând,
prezintă un interes deosebit realizarea și dezvoltarea în această perioadă a
unor structuri de cercetare extrauniversitare, atunci când instituțiile de
învățământ superior deveniseră nefuncționale.
Toate aceste aspecte nu pot fi elucidate decât prin metode și perspective
variate, de tip antropologic, care să evidențieze realitatea cotidiană a
trecutului universitar de la noi și să permită plasarea temei într-un câmp
cultural și social concret. Este tocmai ceea ce își propune și volumul de față.

Coordonatorii

ALMA MATER ÎN DERIVĂ

Aspecte alternative ale vieții
universitare interbelice
coordonat de
ISBN 606797016-3

ISBN Eikon
978-606-711-463-8 Irina Nastasă-Matei
ISBN Școala Ardeleană
978-606-797-016-6 9 7 8 6 0 6 7 9 7 0 1 6 6 Zoltán Rostás
 Alma mater în derivă
Aspecte alternative
ale vieții universitare interbelice

coordonat de

Irina Nastasă-Matei
Zoltán Rostás
 Colecția
Școala ardeleană de istorie

© Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás

Editura EIKON
www.edituraeikon.ro
&
Editura ȘCOALA ARDELEANĂ
Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48
Redacția: tel 0364-117.252; 0728.084.801
e-mail: office@scoalaardeleanacluj.ro, redactie@scoalaardeleanacluj.ro
Difuzare: tel/fax 0364-117 246; 0728.084.803
e-mail: difuzare@scoalaardeleanacluj.ro, esadifuzare@gmail.com
www.scoalaardeleanacluj.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Alma mater în derivă : aspecte alternative ale vieţii universitare
interbelice / coord.: Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás. - Bucureşti :
Eikon ; Cluj-Napoca : Editura Şcoala Ardeleană, 2016
ISBN 978-606-711-463-8
ISBN 978-606-797-016-6

I. Nastasă-Matei, Irina (coord.)

II. Rostás, Zoltán (coord.)

378

Editor: Vasile George Dâncu

Copertă și tehnoredactare: Ioachim Gherman

 Alma mater în derivă
Aspecte alternative
ale vieții universitare interbelice

coordonat de

Irina Nastasă-Matei
Zoltán Rostás

2016
 CUPRINS

Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás

Alma mater în derivă. Aspecte alternative
ale vieții universitare interbelice.............................................. 9
 
STRUCTURI UNIVERSITARE ÎN NAȘTERE
ȘI ÎN TRANSFORMARE ................................................. 21
 
Ana-Maria Stan
Statutul profesional și public al personalului academic
de la Universitatea Românească din Cluj
între 1919-1940 ..................................................................... 23
 
Dragoș Sdrobiș
Raporturi de putere în Universitatea românească
interbelică. Efectele legii învățământului superior
universitar din aprilie 1932 asupra vieții
universitare clujene ................................................................ 44
 
Zoltán Pálfy
O clasă de mijloc nouă pe fundamente academice
vechi: Studenți ai Facultății de Drept la Universitatea
din Cluj în anii 1930 .............................................................. 81
 
Andrei Florin Sora
Un statut problematic: Şcoala superioară
de Ştiințe de Stat din București în perioada interbelică ....... 107

5 
 
IMPETUOASA SOCIOLOGIE
(EXTRA) UNIVERSITARĂ ........................................... 137
 
Zoltán Rostás
Formarea și prima criză
a Școlii sociologice de la București ..................................... 139
 
Ionuț Butoi
Pentru o istorie socială a practicilor didactice
din Universitate. Experiențe gustiste
în învățământul superior interbelic ...................................... 163
 
Theodora-Eliza Văcărescu
„Sunt tristă că nu sunt și eu băiat”.
Femei de succes în istoria sociologiei interbelice
la Universitatea din București.............................................. 189
 
Irina Nastasă-Matei
Sociologia între știință și politică în timpul celui de-al
Treilea Reich. Contribuțiile germane pentru Congresul
Internațional de Sociologie de la București (1939) ............. 238
 
POLONIA ȘI POTENȚIALUL POLITIC
AL TINERETULUI UNIVERSITAR ............................ 257
 
Sabrina Lausen
Studenți, patrioți, naționaliști – fraternități studențești
poloneze și educația lor politică în Polonia interbelică ....... 259
 
Zofia Trębacz
Gruparea Academică Evreiască – fondare, activitate
și relații politice. Contribuții la istoria studenților evrei
în Varșovia perioadei interbelice ......................................... 277
 

6 
STUDII DE CAZ .............................................................. 297
 
Rucsandra Pop
Influența lui Roman Jakobson asupra gândirii și carierei
lui Mihai Pop ....................................................................... 299
 
Florin Onica
Gala Galaction – debutul unei cariere universitare.............. 323
 
Lucian Nastasă
Memorialistica distorsionată și „etica” oportunistului:
Constantin C. Giurescu ........................................................ 348
 
REZUMATE..................................................................... 387
 
LISTA AUTORILOR ...................................................... 398
 
INDICE ............................................................................. 407

7 
Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás

ALMA MATER ÎN DERIVĂ.

ASPECTE ALTERNATIVE
ALE VIEȚII UNIVERSITARE INTERBELICE

În mod evident, istoria universitară și viața academică din

România interbelică sunt insuficient cunoscute, în ciuda rolului
major jucat de instituțiile de învățământ superior și de corpul lor
profesoral pe scena culturală, și nu mai puțin în sfera politică. Abia
din anii ‘90 au început cercetătorii români să se preocupe mai
intens de aspecte care țineau de istoria intelectuală, în acest context
trecutul universităților ieșind pe alocuri la suprafață, departe de izul
festivist ce o caracterizase până atunci. Dintre cei care au adus
contribuții necesare în acest domeniu, mulți sunt prezenți cu
articole și în cadrul acestui volum. Cu toate acestea, abordarea
tematicii este, considerăm noi, abia la început. Mai mult, odată
stabilite cadrele generale privind trecutul universitar – chestiunile
care țin de organizare, legislație și evoluții instituționale – apar
adevăratele necunoscute și dileme. Transpare mai ales faptul că, în
contextul născut după primul război mondial, această instituție
seculară ar fi fost nevoită să-și redefinească misiunea din când în
când. Cum aceste redefiniri nu s-au prea întâmplat, devine
explicabil faptul că nu de puține ori universitatea a intrat în derivă.
Se pune întrebarea, în ce măsură, spre exemplu,
dezvoltarea unor domenii de studiu și evoluțiile curriculare (sau
lipsa lor) – inevitabil strâns legate de contextul ideologic – au
influențat modernizarea societății românești sau, dimpotrivă, au
adâncit clivajele? Apoi, care au fost interesele – de multe ori
economice sau politice – care au determinat adoptarea anumitor
legiuiri în domeniul învățământului superior, dar și în ce măsură au
fost aceste reglementări respectate sau eludate? Pe de altă parte,
demne de analizat mai în profunzime sunt organizațiile și mișcările
9 
studențești, cu atât mai mult cu cât ideologiile și activitățile
acestora se dovedesc a fi fost mult mai complexe decât simplista
antagonizare stânga-dreapta, care a monopolizat până de curând
cercetările pe această temă. Nu pot fi ignorate nici relaţiile dintre
universitate şi alte instituţii sau organizaţii (asociaţii studenţeşti,
partide politice, mişcări sociale, guverne, monarhie, biserici), la fel
cum nici identităţile duble de universitar – om politic, înalt
funcţionar, cleric etc., cu efecte majore asupra educației și politicii
universitare. Nu în ultimul rând, prezintă un interes deosebit
realizarea și dezvoltarea în această perioadă a unor structuri de
cercetare extrauniversitare, atunci când instituțiile de învățământ
superior deveniseră nefuncționale.
Toate aceste aspecte nu pot fi elucidate decât prin metode
și perspective variate, de tip antropologic, care să evidențieze
realitatea cotidiană a trecutului universitar de la noi și să permită
plasarea temei într-un câmp cultural și social concret. Este tocmai
ceea ce își propune și volumul de față.
Cele treisprezece studii pe care le cuprinde, grupate în
patru secțiuni, abordează fie aspecte de ordin social și politic
referitoare la organizarea și funcționarea universităților – și
implicit la activitatea profesorilor și studenților de aici –, fie teme
mai puțin cunoscute, chiar „exotice”, privind un anume domeniu
de studiu și cercetare – de pildă cel sociologic în cazul acestui
volum. La acestea se adaugă contribuțiile legate de mediul
academic polonez, care au meritul de a plasa subiectul volumului
într-un context mai larg, central-est european, și de a permite
compararea unor procese sociale ce țin de viața universitară. Iar la
final, transferul cultural și experiențele academice din străinătate,
etapele și complicațiile inevitabile construirii unei cariere
universitare, precum și pendularea între mai mulți mentori, partide
politice și ideologii în vederea câștigării unui statut profesional și
politic sunt ilustrate prin studii de caz reprezentative.

10 
 STRUCTURI UNIVERSITARE ÎN NAȘTERE ȘI ÎN TRANSFORMARE

Având în vedere metodologia asumată, care presupune

revelarea trecutului universitar prin analizarea unor detalii sau
cazuri specifice, nu este de mirare că, din start, atenția este
îndreptată asupra Universității din Cluj. Mai ales datorită faptului
că instituția transilvăneană reprezintă în sine un studiu de caz
aparte. Fiind inițial o universitate maghiară, înființată la 1872 și
purtând denumirea de Universitatea „Ferenc József”, stabilimentul
a intrat sub autoritate românească în 1919, fiind supus unui proces
de românizare și schimbându-și denumirea în „Universitatea
Daciei Superioare Regele Ferdinand”. Transformată astfel peste
noapte într-o școală românească de educație superioară, ea a păstrat
o vreme nu doar anumite diferențe regionale față de instituțiile
similare din Iași sau București, ci și un mai mare grad de
autonomie sau caracteristici care țineau de modelul de organizare
al universităților austro-ungare. Articolul Anei-Maria Stan, care
deschide acest volum, realizează o incursiune migăloasă în
procedurile și formalitățile privind organizarea administrației și a
corpului profesoral din universitatea transilvăneană după 1919, dar
și în ceea ce privește asociaţionismul şi implicarea socio-culturală
a corpului universitar de aici. Se disting astfel două etape în viața
universitară clujeană interbelică: de dinainte, și de după 1932 –
anul adoptării unei noi legi a învățământului superior universitar –,
prima fiind caracterizată prin „separatism regional”, grad mai
ridicat de autonomie și o anume efervescenţă instituțională și
intelectuală, cu numeroase iniţiative asociative, iar a doua prin
uniformizare și racordare la modelul de organizare din Vechiul
Regat, de sorginte franceză.
Legea învățământului superior din aprilie 1932 – precedată
în iunie 1931 de legea autonomiei universitare – reprezenta o
încercare de mărire a controlului statului asupra mediului
academic, în contextul recesiunii economice și al radicalizării
politice tot mai acute atât a studenților, cât și a profesorilor.
Efectele ei nu au fost tocmai cele dorite și, în orice caz, au fost

11 
mult întârziate, regulamentul de aplicare fiind promulgat abia în
decembrie 1933. Pornind de la dezbaterile privind noua lege, dar și
de la măsurile luate de autorități în privința activității politice a
studenților, studiul lui Dragoș Sdrobiș propune o analiză foarte
temeinică asupra vieții universitare clujene între 1932-1934.
Transpar astfel limitele autonomiei universitare de aici, lipsa de
solidaritate a corpului profesoral, problemele economice care au
dus la scăderea drastică a bugetului destinat învățământului
superior, precum și „pericolul” perceput de către tineri în ceea ce-i
privea pe studenții minoritari – toate acestea analizate prin prisma
celor trei actori implicați: statul, corpul academic și studențimea.
Deosebit de interesantă este încercarea tineretului universitar de a
crea o alternativă la modelul de Universitate propus de autorități,
precum și diversitatea ideologică a criticilor aduse sistemului, care
mai ales din anii ‘30 tind să alunece tot mai mult spre extrema
dreaptă.
Dinamica schimbărilor de natură socială, politică și chiar
etnică în România interbelică poate fi foarte bine urmărită prin
analizarea unui segment specific din cadrul învățământului
superior românesc, și anume cel al Facultăților de Drept. Iar aici
din nou Universitatea din Cluj prezintă un caz aparte, de data
aceasta din perspectiva preluării de către statul român a modelului
anterior – maghiar – de formare, prin intermediul educației
superioare, al unei clase de mijloc complet dependente de stat în
ceea ce privește oportunitățile de angajare. Desigur, dincolo de
expandarea nejustificată a unui segment profesional – cel al
funcționarilor publici –, care se traducea și printr-o suprapopulare a
universităților, cu precădere a Facultăților de Drept, scopul
principal al statului era acela de „românizare” a sectorului public și
de elevare a „elementului românesc” prin intermediul accesului
acestuia la învățământul superior.
În felul acesta, mai vechile universități românești și cea
proaspăt românizată serveau nu doar producerii de cunoaștere, ci și
creării sau întăririi unei identități naționale. Zoltán Pálfy integrează
toate aceste mecanisme într-un context mai larg, specific
sistemelor de educație din statele naționale central și est europene,

12 
nou formate, oprindu-se apoi pe analizarea detaliată a situației
studenților de la Facultatea de Drept a universității clujene de-a
lungul perioadei interbelice. Sunt avute în vedere cuantumurile și
procentele de tineri înmatriculați la această facultate, vârsta
înscrierii sau a absolvirii, zona de proveniență a studenților, etnia,
confesiunea sau genul, toate aceste variabile fiind analizate în mai
multe combinații. Iar ca o concluzie demnă de reținut, studiile în
drept atrăgeau cel mai mare număr de tineri – cca. 50% din totalul
de studenți clujeni –, contribuind hotărâtor la deja menționata
suprapopulare a universității. Prin urmare, era de așteptat ca puțini
dintre acești tineri să fie interesați cu adevărat de procesul
educativ, fiind de cele mai multe ori vorba de o alegere strategică a
acestei facultăți în vederea obținerii ulterioare a unei poziții în
cadrul unei instituții de stat. Nu era deci de mirare ca „studentul
serios și muncitor să fie o minoritate în rândul studențimii.
Majoritatea erau în schimb, mai ales în anii 1930, mai tot timpul
implicați în raiduri, acțiuni antisemite, greve și scandaluri”.
O altă instituție menită a crea funcționari publici în
România Mare a fost Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, a cărei
evoluție și funcții în perioada interbelică sunt analizate în articolul
lui Andrei Sora. Acesta este de asemenea un caz aparte, din mai
multe motive. În primul rând, nu este clar în ce măsură Școala
Superioară era cu adevărat o instituție de învățământ superior, în
condițiile în care beneficia de un foarte mare prestigiu și de cadre
didactice recunoscute, dar în același timp nu conferea absolvenților
un titlu academic. În al doilea rând, rămâne neclară motivația unor
tineri de a urma această instituție – care nu oferea o diplomă de
licență – și nu o Facultate de Drept, care putea avea, teoretic,
aceeași finalitate, cea de a asigura accesul la o funcție în sistemul
de stat. Iar în al treilea rând, Școala beneficia de o relație specială
cu Statul, principalul angajator al absolvenților de aici. Încercând
să păstreze imaginea de instituție independentă, menită a furniza
statului specialiști, conducerea acesteia negocia constant cu
autoritățile drepturi și privilegii pentru sine, pentru studenți și
pentru absolvenții săi. De altfel, mecanismul de admitere în cadrul
acestei instituții poate fi considerat cel puțin controversat, din

13 
moment ce până pe la mijlocul anilor ‘20 cei care doreau să se
înscrie aici nu trebuiau să facă dovada trecerii examenului de
bacalaureat – accesul pe baza trecerii acestui examen de maturitate
reprezentând de fapt, teoretic, condiția esențială de diferențiere
între cei care urmează învățământ superior, față de tinerii înscriși în
învățământul postliceal.

IMPETUOASA SOCIOLOGIE (EXTRA)UNIVERSITARĂ

Dacă volumul de față și-a propus să acorde un loc

privilegiat investigării unor aspecte care țin de domeniul
sociologiei, acest lucru nu este întâmplător. Analiza acestui
domeniu de studiu și cercetare se pretează într-o mare măsură
abordărilor asumate de demersul nostru, cu precădere datorită
modului în care a evoluat în perioada interbelică. Și ne referim aici
la metodele de cercetare inedite dezvoltate de Dimitrie Gusti și
colaboratorii săi – metoda monografică –, la atenția acordată de
aceștia detaliului, la intensa activitate desfășurată nu doar în spațiul
academic, ci mai ales în cel extra-academic. Menționăm și faptul
că prin organizarea practicii sociologice din România interbelică
s-a reușit crearea unei formațiuni științifice originale, Școala
Sociologică de la București, suficient de bine închegată încât să
marcheze mediul cultural, academic, chiar și politic din prima
jumătate a secolului trecut, și să stârnească interes, ba chiar să
funcționeze drept model, până astăzi. Chiar acest volum reprezintă
unul dintre proiectele grupului nostru informal, cunoscut drept
Cooperativa Gusti.
Și pentru a rămâne loiali abordării asumate în acest volum,
studiile referitoare la sociologia interbelică analizează fie tematici
de practică socială, fie care țin de dinamica de grup – și de gen – a
școlii sociologice interbelice, fie subiecte care se referă doar
tangențial la sociologia românească, toate fiind aspecte în mare
măsură ignorate până acum de istoriografie. Astfel, dincolo de
evocarea personalității lui Gusti sau a unora dintre membrii Școlii
deveniți apoi mai „vizibili” din punct de vedere cultural sau politic,

14 
puține cercetări și-au propus până acum să deslușească
mecanismele sau caracteristicile acestui fenomen reprezentat de
Școala monografică și resorturile care au dus la nașterea,
funcționarea, crizele prin care a trecut și, într-un final,
dezmembrarea ei. Este tocmai ce își propune Zoltán Rostás.
Articolul său analizează originile și contextul nașterii Şcolii
Sociologice de la Bucureşti fondată de profesorul Dimitrie Gusti,
dezvoltarea, în anii ‘20, a activităților acesteia – atât în cadrul
universitar, al seminarului, cât și în cel extrauniversitar, al
Institutului Social Român, al cercetărilor de teren –, dar și prima
criză a Școlii de la începutul anilor ‘30, care, în ciuda tensiunilor
pe care le-a creat în cadrul grupului, nu doar că nu a stopat munca
monografică, ci chiar a contribuit la amplificarea ei: la sfârşitul
anului 1932 monografiştii au scos un număr monumental al Arhivei
pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, au intrat în activitatea de presă,
publicând intens și elaborând chiar planul unei reviste a grupului,
luând totodată parte la dezbaterile din cadrul asociației Criterion.
Deși cea mai mare parte din activitatea Școlii gustiene s-a
desfășurat în afara Universității, cercetările de teren fiind
organizate în timpul vacanțelor de vară, seminarul de sociologie –
înființat de Gusti pe lângă Catedra de sociologie, etică şi politică
din cadrul Facultăţii de Litere a Universității din București – a fost
esențial pentru formarea grupului și pentru cristalizarea metodei
monografiei sociologice din punct de vedere teoretic şi
metodologic. După cum își amintea H.H. Stahl în anii ‘80,
„seminarul lui era un loc de adunare a tot ce avea mai bun în
vremea aceea tineretul. Nu numai elevii lui Gusti, dar tineri din
toate facultăţile veneau, şi era un permanent loc de discuţii şi
dezbateri pe probleme”. Este legitim deci să considerăm că, poate
mai mult decât ideile și teoriile expuse, praxisul didactic de la
seminarul lui Gusti a determinat succesul profesorului de a atrage
tineri și de a crea Școală.
Realizând o analiză originală asupra învățământului
românesc interbelic, în care atenția autorului se deplasează de la
întrebarea „ce anume se preda” la „cum se preda”, Ionuț Butoi
argumentează că cercetarea practicii de predare de la Universitate

15 
în perioada interbelică poate explica contextul educațional al epocii
și rolul social și politic jucat de unii profesori universitari. În
contextul în care Universitatea, concepută pe calapod francez,
favoriza metoda de predare prin transmitere liniară a informațiilor
și reproducere prin memorare și repetare, Dimitrie Gusti făcea
figură aparte prin faptul că își încuraja studenții în direcția
interacțiunilor intelectuale și chiar a activismului social. De altfel,
practica didactică în sine era o preocupare atât a Profesorului – la
propunerea lui studenții trebuind să completeze un chestionar care
făcea referire nu numai la activitatea științifică a tinerilor și la
procesul de învățare, ci și la implicarea lor socială și politică –, cât
și a discipolilor săi, care s-au implicat în „diagnosticarea”
problemelor învățământului românesc interbelic, exemplele oferite
de Ionuț Butoi venind din partea lui Anton Golopenția și Mircea
Vulcănescu.
O problemă majoră cu studiile privind Școala sociologică
de la București este că oferă mereu impresia că acest grup adunat
în jurul profesorului Gusti a fost format exclusiv din tineri. Or, în
realitate, lucrurile nu au stat deloc astfel. Au fost foarte multe
tinere femei implicate în campaniile monografice gustiene, precum
Xenia Costa-Foru, Marcela Focşa, Elisabeta și Lena Constante,
Paula Gusty – devenită soția lui Traian Herseni –, Eugenia
Constantinescu, Calypso Botez, Floria Capsali, Margareta Sterian,
Maria Cotescu, Veturia Manuilă, Ştefania Cristescu – viitoarea
soție a lui Anton Golopenția – și multe, multe altele. Este meritul
Theodorei-Eliza Văcărescu de a fi adus la lumină, în ultimii ani,
implicarea consistentă a femeilor în cercetările de teren ale Școlii
sociologice de la București. Contribuția autoarei din volumul
nostru – extrem de bine încadrată de raportarea la teorii și studii de
gen internaționale – face referire la tipologia membrelor grupului
gustist, precum și la mecanismele şi strategiile care au dus inițial la
o participare masivă, iar ulterior la o „ghettoizare” sau chiar
îndepărtare a femeilor din cadrul Școlii. Sunt identificate astfel trei
categorii de participante: profesionistele mature, având deja o
carieră profesională solidă; cercetătoarele sociale formate, cu
studiile universitare şi doctorale deja încheiate, al căror traseu

16 
profesional a fost mai puțin dependent de dinamica din grupul
gustist; și studentele, majoritatea participante la seminarul de
sociologie al lui Gusti. Acestea din urmă au fost cele care au avut
mai mult de suferit de pe urma orgoliilor colegilor lor de grup, dar
mai ales din cauza unor stereotipii de gen privind zonele
profesionale „potrivite pentru femei” – mai concret acestora li s-au
atribuit funcții de execuție, în vreme ce bărbații erau responsabili
cu funcția de creație. Mai mult, au fost defavorizate în ceea ce
privește posibilitățile de publicare a cercetărilor lor, accesul la un
statut profesional științific, iar pe termen lung contribuțiile lor au
fost eliminate din istoria disciplinei.
Un alt aspect „uitat” din istoria sociologiei românești este
faptul că la București, sub președinția lui Dimitrie Gusti, era cât pe ce
să aibă loc, în 1939, cel de-al XIV-lea Congres Internațional de
Sociologie. Deși izbucnirea războiului a împiedicat desfășurarea
reuniunii, lucrările conferinței au fost publicate în 5 volume apărute în
anii 1939-1940. Materialul rezultat reprezintă o sursă valoroasă pentru
identificarea caracteristicilor sociologiei interbelice la nivel
internațional și a temelor sociologice preferate în acel moment de
tumult politic, iar el nu s-ar fi realizat fără gândirea prospectivă a lui
Gusti sau fără capacitatea de organizare a echipei sale. Documentele
relevă relațiile active, surprinzător de extinse, ale Școlii sociologice de
la București cu grupuri profesionale similare din străinătate. Din tot
acest material bogat, cercetarea Irinei Nastasă-Matei se concentrează
asupra contribuțiilor provenite din spațiul german, în încercarea de a
oferi o perspectivă mai puțin „ideologizată” asupra temei față de
articolul lui Peter Schöttler din 1995. Pe de o parte, studiul încearcă să
stabilească – pentru prima dată în literatura de specialitate – profilul
sociologilor germani care au acceptat (sau li s-a permis) să participe la
eveniment și poziția lor în sociologia germană, dar și în aparatul
instituțional nazist. Pe de altă parte, o analiză de conținut a textelor are
menirea de a pune în discuție gradul în care serveau acestea
propagandei naziste, prin abordarea unor tematici mai degrabă politice
ori ideologice, sau erau cercetări strict academice. Inevitabil în cazul
unui asemenea tip de cercetare, autoarea nu oferă răspunsuri, ci
încearcă să nuanțeze și să ofere noi direcții de interpretare.

17 
 POLONIA ȘI POTENȚIALUL POLITIC
AL TINERETULUI UNIVERSITAR

În Polonia, ca și în România, corpul studențesc a

reprezentat, încă din secolul al XIX-lea, o forță politică activă atât
prin prisma ideilor și acțiunilor lor politice, cât și prin felul în care
au fost instrumentați – iar uneori oprimați – de curente ideologice,
de organizații politice sau de către stat. În cazul Poloniei,
activismul studențesc prezintă totuși o caracteristică distinctă:
deoarece în perioada 1795-1918 nu putem vorbi despre existența
unui stat de sine stătător, primele organizații studențești poloneze
s-au născut în… mediul academic german. După o incursiune în
istoria fraternităților studențești poloneze de la înființarea primelor
asemenea asociații pe lângă universitățile din Breslau și Berlin,
apoi din Dorpat și Riga – istorie destul de puțin dezvăluită chiar și
în literatura de specialitate poloneză –, articolul Sabrinei Lausen
zăbovește asupra caracteristicilor și activităților lor în cadrul celei
de-a doua Republici Poloneze, de după 1918. Dacă în perioada
anterioară activitatea studenților servea interesul național,
axându-se pe prezervarea culturii poloneze și pe lupta pentru
independență – distingându-se astfel clar de fraternitățile germane,
care aveau ca principal scop oferirea unei educații alternative,
menite a-i forma pe tineri în privința comportamentului în societate
și în spațiul privat –, în statul polonez nou reînființat funcțiile lor se
modifică. Fiind totuși organizate după model german și utilizând
metode de afișare tipic germane – steaguri, arme și uniforme –, au
fost considerate o vreme drept „străine”, „ne-poloneze”, fiind
privite cu ostilitate în ciuda caracterului lor care devenea tot mai
naționalist. Contribuția Sabrinei Lausen urmărește radicalizarea tot
mai accentuată a fraternităților poloneze odată cu 1918, alunecarea
lor către extrema dreaptă și influența crescută asupra lor exercitată
de Biserica Catolică.
De activism politic au dat dovadă și organizații studențești
evreiești din Polonia interbelică. Cea mai importantă dintre acestea a
fost Gruparea Academică Evreiască – Żydowska Strzecha

18 
Akademicka (ŻSA) –, organizație culturală și de întrajutorare
înființată în 1916. Membrii ŻSA erau tineri evrei atât din grupări
sioniste, cât și din organizații socialiste. Studiul Zosiei Trębacz
analizează activitatea Grupării în perioada interbelică, problemele cu
care s-a confruntat, dar mai ales dinamica de putere în cadrul
organizației între cele două grupuri menționate – sioniștii și socialiștii.
Cert este că activitatea ŻSA a fost în cea mai mare parte a timpului
dominată de tinerii sioniști, ei fiind cei care au imprimat organizației
profilul ideologic: naționalist, de dreapta, anti-asimilaționist.

STUDII DE CAZ

Trei studii de caz prezente în volum au menirea de a pune la

dispoziția cititorului acele analize de micro-istorie atât de utile unei
abordări de tip antropologic a trecutului universitar interbelic. Primul,
semnat de Rucsandra Pop, face referire la perioada pe care Mihai Pop,
folclorist român și membru al Școlii gustiene, a petrecut-o la Praga,
între 1929-1932, urmând studii doctorale la Universitatea Carolină.
Autoarea încearcă să reconstruiască – într-un mod pe alocuri aproape
literar – experiența folcloristului în capitala Cehoslovaciei,
referindu-se mai puțin la munca și activitățile lui Mihai Pop în cadrul
universității, ci punând accent pe experiențele lui culturale
extra-academice, petrecute în cafenea și nu în sala de curs. Articolul
reprezintă a veritabilă analiză de transfer cultural, prin faptul că se
axează pe implicarea lui Mihai Pop în Cercul Lingvistic de la Praga și
pe influența pe care a avut-o gândirea lui Roman Jakobson asupra
scrierilor și carierei ulterioare a gustistului român.
Cel de-al doilea studiu de caz, al lui Florin Onica,
surprinde evoluția profesională fascinantă a scriitorului Gala
Galaction, aducând în prim plan aspecte ale vieții acestuia mai
puțin cunoscute. Analizând străduințele acestuia, de-a lungul a trei
decenii, de a deveni profesor la Facultatea de Teologie a
Universității din București – unde va ajunge doar cu câțiva ani
înaintea pensionării –, articolul reprezintă o reflecție asupra
mecanismelor care duceau la obținerea unei catedre universitare,

19 
necesitatea sprijinului unor rețele de putere pentru obținerea
postului mult visat, dar și antipatiile sau dușmăniile colegilor cu
funcții înalte care puteau în mod ușor pune capăt unei cariere
academice promițătoare.
Cam același tip de abordare propune și studiul de caz al lui
Lucian Nastasă, referitor la cariera istoricului Constantin C. Giurescu.
Doar că de această dată caracterul personajului este cu totul diferit.
Obișnuiți cu referințele elogioase la adresa istoricului care a realizat o
celebră sinteză de Istoria românilor, cercetarea lui Nastasă a
descoperit discrepanțe între povestea vieții acestuia, așa cum o
prezintă el însuși în Amintiri, și realitate. Aflăm astfel că relațiile pe
care le avea din adolescență cu prieteni și colegi ai tatălui său au
contribuit la numirea sa timpurie într-un post de profesor la
Universitatea din București, dar și că, plin de ambiții, Giurescu „s-a
dat” mereu cu cei care erau într-un anumit moment la putere pentru a
obține funcții și privilegii. A fost astfel carlist convins, a participat la
manifestările antisemite ale studenților, în fața interogatoriilor
legionarilor s-a arătat suporter al acestora, s-a implicat în activitatea de
propagandă a regimului Antonescu, iar după 1965 a fost „recuperat”
de regimul ceaușist, interesat de scrierile lui Giurescu și de modul său
de abordare a „istoriei naționale”.

Volumul nostru militează așadar pentru o abordare de tip

antropologic a istoriei. Se dorește depășirea discursului despre
modernizare, evoluții, elite, pentru că de cele mai multe ori acest
tip de discurs istoriografic are mai puțin menirea de a explica
fenomene istorice, ci mai degrabă de a crea paradigme
istoriografice și de a construi chiar mituri. Or, noi ne-am propus
aici dezbaterea unor aspecte mai puțin cunoscute din viața
universitară interbelică, în ideea că istoria nu trebuie să stabilească
sau să emită sentințe privind trecutul, ci să analizeze și să ridice noi
și noi întrebări, oferind mereu noi piste de interpretare.

20 
 STRUCTURI UNIVERSITARE
ÎN NAȘTERE ȘI ÎN TRANSFORMARE
Ana-Maria Stan

STATUTUL PROFESIONAL ȘI PUBLIC

AL PERSONALULUI ACADEMIC
DE LA UNIVERSITATEA ROMÂNEASCĂ
DIN CLUJ ÎNTRE 1919-19401

Din 1 octombrie 1919 începea să funcţioneze oficial la

Cluj, în inima Transilvaniei, o universitate românească, prima din
regiune2. Această instituţie a apărut într-un context socio-politic
complex, mai precis în cadrul noii formule a statului român, care,
după încheierea primului război mondial, a înglobat între
frontierele sale toate provinciile istorice locuite de români:
Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banatul.
Noua universitate trebuia să ţină seama atât de practicile şi
tradiţiile din domeniul învăţământului superior aplicate anterior în
Transilvania – unde din 1872 existase, de asemenea la Cluj, o
universitate cu limba de predare maghiară, supusă legislaţiei din
fostul Imperiu Austro-Ungar – cât şi de modelul organizaţional
oferit de universităţile româneşti de la Iaşi şi Bucureşti, înfiinţate în
1860, respectiv 1864.
Armonizarea şi sincronizarea dintre aceste două formule,
impuse inevitabil de Unire şi de apariţia României Mari, au
reprezentat o provocare majoră, fiind un proces îndelungat.
                                                            
1
O variantă mai restrânsă a acestui text a apărut inițial în limba germană:
Ana-Maria Stan, Der Status der Lehrenden an der rümanischen Universität
Klausenburg und deren sociokulturelle Aktivitäten (1919-1940), în Elmar Schübl,
Harald Heppner (ed.), Universitäten in Zeiten des Umbruchs. Fallstudien über das
mittlere und östliche Europa im 20. Jahrhundert, Lit Verlag, Viena-Berlin, 2011,
p. 83-95.
2
Prin decretul nr. 4090 din 12 septembrie 1919, semnat de regele Ferdinand I al
României, se hotărau următoarele: „Universitatea maghiară din Cluj se transformă
pe ziua de 1 octombrie 1919 în universitate românească”.
23 
Structura şi activitatea universităţii româneşti din Cluj în perioada
1919-1940 au reflectat cu multă acurateţe etapele acestei
transformări şi mijloacele prin care noua instituţie academică a
reuşit să-şi creioneze propria identitate.
Studiul de faţă îşi propune să analizeze, din perspectiva
situaţiei personalului universitar, felul în care Clujul s-a integrat
treptat în mediul academic românesc. De asemenea, vom încerca să
identificăm și să analizăm, într-o panoramă succintă, diverse
modalități prin care profesorii universitari clujeni s-au implicat în
spațiul public, contribuind atât la definirea statutului lor
profesional, cât și la dezvoltarea vieţii socio-culturale regionale și
naționale din perioada interbelică.

REGULAMENTE ŞI NORME PRIVIND STATUTUL PERSONALULUI

DIDACTIC UNIVERSITAR DE LA CLUJ DUPĂ 1919

Universitatea românească din Cluj şi-a deschis porţile după

ce a preluat de la vechea universitate maghiară „Ferencz József”
întreg patrimoniul de clădiri, instrumentar ştiinţific şi carte de
specialitate. Personalul academic care i-a întâmpinat pe studenţi
începând din luna noiembrie 1919 era însă unul complet reînnoit şi
majoritar românesc, el fiind selectat de o Comisiune Universitară
prezidată de profesorul Sextil Puşcariu – care funcţionase din 1908
ca profesor titular al catedrei de limbă şi literatură română la
Universitatea din Cernăuţi, iar în 1918 fusese chiar decan al
Facultăţii de Filosofie şi Litere de acolo. Numirea lui Sextil
Puşcariu în fruntea acestui organism cu rol hotărâtor în organizarea
instituţională şi administrativă a noii universităţi se datora tocmai
experienţei sale anterioare, atât didactice cât și administrative, în
sistemul academic imperial, mai precis „faptului că în fosta
monarhie austro-ungară nu era alt profesor universitar român…”3.
După propria-i mărturisire, profesorul Pușcariu acceptase să se
transfere la Cluj și să își asume dificila sarcină de a crea o nouă
instituție academică datorită unei puternice motivații intrinseci:
                                                            
3
Sextil Puşcariu, Memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 410.
24 
„Tocmai gândul că la organizaţia Universităţii putem scutura
colbul ce s-a depus cu timpul pe întocmirile învechite, că putem
deschide larg ferestrele ca să străbată aerul proaspăt pe care e
atât de greu să-l aduci într-o instituţie conservatoare cu vechi
tradiţii, tocmai libertatea de a arunca la vechituri de ceea ce în
practica universitară te-ai împiedicat mereu, şi de a crea o legiuire
adecvată împrejurărilor specifice în care ne găseam, era ceea ce
mă ispitea. Mutarea mea la Cluj nu era împreunată cu nici un
avantaj personal, ci, dimpotrivă, cu un plus de îndatoriri. În
opoziţie cu ceilalţi colegi, eu eram de mult profesor titular,
fusesem decan şi era să fiu ales rector la Cernăuţi, unde aveam o
locuinţă confortabilă, un atelier de lucru bine echipat, elevi
pregătiţi şi colegi respectuoşi. Faptul că situaţia mea ştiinţifică şi
socială nu aveam s-o datoresc nimănui decât muncii mele îmi
asigura la Cluj o mare independenţă…”4

În urma mai multor şedinţe de lucru ale Comisiunii

Universitare, precum şi a numeroaselor negocieri cu autorităţile
politice de la Bucureşti, dar şi cu Consiliul Dirigent – guvernul
provizoriu al Transilvaniei –, s-a reuşit stabilirea primei formule de
funcţionare a universităţii clujene, care ţinea seama de specificul
transilvănean. Îi dăm din nou cuvântul lui Sextil Pușcariu:

„Alcătuirea internă a universităţii noastre este (…) cea moştenită

de la înaintaşii noştri, rămânând ca ea să se modifice deodată cu
reforma învăţământului superior din România întregită. Din
deosebirea ce există între organizaţia universităţilor din Vechiul
Regat – în cea mai mare parte alcătuite după tipul francez – şi al
universităţii noastre – care, ca şi cea din Cernăuţi, are tipul
german – au rezultat multe neajunsuri. Am căutat însă să trecem
peste aceste neajunsuri, printr-o interpretare înţeleaptă a
regulamentelor şi o apropiere de forma din Vechiul Regat, în toate
punctele care ni s-au părut mai bune. (…) De aceea, ţinând la
unele forme vechi, fără să ne simţim atinşi de reproşul de
                                                            
4
Ibidem, p. 391.
25 
,separatism regional’, am alcătuit noile regulamente ale
facultăţilor, luând ca bază pe cele din Vechiul Regat şi
modificându-le numai întrucât ni se par că nu mai corespund
cerinţelor”5.

În consecinţă, la Cluj au funcţionat începând din 1919

patru facultăţi în cadrul universităţii româneşti, anume: Facultatea
de Litere şi Filosofie, Facultatea de Ştiinţe, Facultatea de Drept şi
Facultatea de Medicină, la fel ca în perioada Imperiului
Austro-Ungar. Alături de competenţa profesională şi ştiinţifică,
criteriul lingvistic – adică utilizarea limbii române – a reprezentat
una dintre normele hotărâtoare în alegerea personalului academic şi
administrativ al noii universităţi. Presiunile politice şi jocurile de
influenţă pentru ocuparea noilor posturi nu au putut fi complet
evitate, dar s-a încercat pe cât posibil limitarea lor6. Caracterul
românesc al instituţiei a mai fost accentuat şi prin alte mijloace,
care au făcut parte încă de la început din programul fondatorilor ei.
Ne lămureşte tot profesorul Puşcariu:

„În afară de o pregătire cât mai temeinică pentru învăţământul

secundar, Universitatea noastră a voit, chiar de la organizarea ei,
să mai dea studenţilor o cultură românească şi posibilitatea de a
aprofunda ştiinţa în institute de studii mai înalte. Pe lângă
catedrele indispensabile, s-au creat catedre în legătură cu
cunoaşterea ţării româneşti şi a locuitorilor ei, alături de cursurile
universitare şi de exerciţiile de seminar au luat fiinţă câteva
laboratoare şi institute pentru scrutări ştiinţifice. Cele dintâi ne
dau nota particulară de universitate românească; cele din urmă ne
ridică prin cercetările originale ce se fac în ele, prestigiul şi vaza
de locaş al ştiinţei”7.

                                                            
5
Ibidem, p. 417, 419.
6
Referitor la negocierile din jurul angajării corpului profesoral de la Cluj vezi în
detaliu Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de
selecţie şi promovare a elitei intelectuale I. Facultăţile de Filozofie şi Litere, Cluj,
Editura Limes, 2007, p. 273-275, 294-298.
7
Sextil Puşcariu, Op. cit., p. 428-429.
26 
 Primul regulament universitar a fost elaborat şi pus în
aplicare la Cluj odată cu deschiderea anului de studiu 1919-1920.
Intitulat sugestiv „Autorităţile universitare şi administraţia”, acest
document trebuia să rămână în vigoare „până la legiferarea asupra
organizaţiei definitive şi unice (subl. n.) a universităţilor
româneşti”, după cum se preciza în partea I, art. 248. Prevederile
sale stabileau în mod explicit regulile după care se derula
activitatea acestei instituţii, precum şi categoriile de angajaţi care
deserveau universitatea. Noua universitate se definea în următorii
termeni: „se compune din patru secţiuni, fiecare cu denumirea de
Facultate, şi cuprinde pe profesori şi pe studenţii incluşi”9.
În partea a II-a, art. 2, se stipula printr-o formulă sobră şi
scurtă că „limba oficială atât a Senatului universitar, cât şi a
corpului profesoral al Facultăţilor este cea românească”10. Formula
de organizare a personalului academic era una de tip clasic,
piramidal, existând însă numeroase trepte pe care erau plasaţi
membrii săi. Astfel, disciplinele ştiinţifice principale de la fiecare
dintre cele patru facultăţi clujene erau predate în mod obligatoriu
de către profesorii titulari, care trebuiau să primească acest titlu
din partea autorităţilor statului, prin numire11. Existau de asemenea
aşa-numiţii agregaţi definitivi (adică profesori extraordinari sau
profesori agregaţi), însărcinaţi cu predarea „specialităţilor care nu
sunt organizate ca obiecte principale, sau care e necesar să se
propună multiplu”. Cel dintâi act oficial cu numiri de profesori
titulari şi agregaţi la majoritatea catedrelor universităţii clujene a
fost decretul regal nr. 241, emis la 27 ianuarie 1920 şi publicat în
„Monitorul oficial” două zile mai târziu. Decretul a aprobat de fapt
selecţia efectuată anterior de către Comisiunea universitară,
confirmând temeinicia activităţii acesteia12. O categorie de

                                                            
8
Autorităţile universitare şi administraţia, Cluj, Tipografia Bernat, 1919, p. 9.
9
Ibidem, partea I, art. 1, p. 3.
10
Ibidem, p. 10.
11
Autorităţile universitare, partea I, art. 2, p. 3.
12
Decretul nr. 241 din ianuarie 1920 stabilea următoarele: la Facultatea de Litere
şi Filosofie erau numiţi 9 profesori titulari şi 5 profesori agregaţi, la Facultatea de
Ştiinţe erau numiţi 8 profesori titulari şi 8 profesori agregaţi, la Facultatea de
27 
personal academic cu statut distinct, creată exclusiv la Cluj, era
reprezentată de agregaţii (adică profesorii) stagiari – care erau
angajaţi pe o perioadă limitată, de numai trei ani, interval în care
erau obligaţi să îşi susţină examenul de abilitare. Faţă de aceşti
stagiari „statul nu îşi ia nici un angajament decât pentru răstimpul
acestor trei ani”. Eşaloanele inferioare ale corpului profesoral
clujean erau compuse din docenţi, conferenţiari şi lectori. Docenţii
erau persoane lăsate să ţină anumite cursuri în universitate, fără a fi
angajate de către stat. Docenţii puteau fi însă plătiţi de către stat în
cazul în care primeau sarcina oficială de a ţine cursuri din
„specialitatea în care s-au abilitat”. La rândul lor, lectorii erau cei
care predau anumite cunoştințe din punct de vedere practic,
considerându-se că „nu reprezintă Ştiinţa propriu-zis, ci mai mult o
artă sau o îndemânare”13.
Alături de toţi aceştia mai exista o categorie specială de
personal didactic, nemenţionată însă în regulament, anume
profesorii sau lectorii străini angajaţi în cadrul corpului profesoral
de la Cluj pe baza unor contracte speciale. Prin negocieri directe
între autorităţile statului român şi guvernul de la Paris au fost aduşi
în orașul de pe malul Someşului specialişti în anumite discipline,
nepredate înainte de 1918 – printre care putem menţiona istoria
medicinei sau biochimia – , francezii ajutând prin experienţa şi
profesionalismul lor la ridicarea prestigiului ştiinţific al
universităţii, precum şi la familiarizarea treptată a colegilor români
cu metodologia de cercetare din spaţiul francez, mai puţin
cunoscută în Transilvania14.
Regulamentul universitar clujean din 1919 acorda o mare
atenţie şi proporţiei care trebuia să existe între diferitele tipuri de
angajaţi ai unei facultăţi, recomandând ca numărul de profesori
                                                                                                                           
Drept erau numiţi 7 profesori titulari şi 6 profesori agregaţi, iar la Facultatea de
Medicină erau 7 profesori titulari şi 10 profesori agregaţi.
13
Autorităţile universitare, partea I, art. 2, p. 3-4.
14
Pe această temă vezi Ana-Maria Stan, Un exemple de rayonnement
universitaire occidental en Europe centrale et orientale: étude de cas sur les
enseignants français embauchés à l’université roumaine de Cluj après 1919, în
„Les Cahiers de Framespa” [En ligne], 6/2010, accesibil online pe
http://framespa.revues.org/477.
28 
agregaţi (definitivi sau stagiari) să nu fie mai mare decât „jumătate
din numărul de profesori titulari”15.
Prin comparaţie, legea care reglementa funcţionarea
învăţământului superior de la universităţile româneşti din Iaşi şi
Bucureşti, adoptată în 1912 şi rămasă în vigoare, cu mici
modificări şi completări, şi după crearea României Mari, preciza
următoarele:

„corpul profesoral al universităţilor [din Iaşi şi Bucureşti] se

compune din profesori titulari, profesori agregaţi, conferenţiari şi
docenţi. (…) Docenţii fac în universitate, asupra oricărei ramuri
din ştiinţă, cursuri paralele sau complementare de acelea făcute de
profesorii titulari şi profesorii agregaţi. Cursurile făcute de către
docenţi sunt libere şi gratuite sau retribuite numai de studenţii
care le ascultă. (…) Profesorii titulari şi profesorii agregaţi fac
cursurile universitare, precum şi conferinţele şi lucrările practice,
care se raportează în mod nemijlocit la aceste cursuri, putând fi
ajutaţi la aceasta de preparatori, asistenţi, şefi de lucrări sau
conferenţiari recrutaţi după modalităţile prevăzute de această
lege”16.

Este aşadar evident faptul că, la Cluj, statutul personalului

universitar de după 1919, prin atribuţiile şi modul de organizare pe
care şi le-a definit, a fost reglementat într-o formulă de tranziţie, în
care influenţele din mediul academic austro-ungar rămân destul de
puternice şi se împletesc cu tradiţiile autohtone.
Acelaşi model de sorginte imperială se păstrează la Cluj
după 1919 şi în privinţa alegerii rectorului, gândită într-o manieră
total diferită de ceea ce se întâmpla la Iaşi şi Bucureşti. Astfel, în
cele două vechi universităţi româneşti rectorul era „numit prin
decret regal, pe termen de trei ani, dintr-o listă de trei persoane
alese de consiliul universitar dintre profesorii titulari în activitate”,
                                                            
15
Autorităţile universitare, partea I, art. 3, p. 4.
16
,,Legea asupra învăţământului secundar şi superior – 1912”, secţiunea III, art.
72, 73 şi 75, în Antologia legilor învăţământului din România, Bucureşti, Editura
Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, 2004, p. 174-175.
29 
iar pentru a fi eligibil acesta trebuia să îndeplinească două condiţii:
să aibă vârsta de peste 40 de ani şi să fi servit cel puţin opt ani ca
profesor universitar17. În schimb, la Cluj rectorul se alegea „în
fiecare an, din altă facultate, şi anume dintre profesorii titulari”, iar
alegerea „se face de către corpurile profesorale împreună cu
reprezentanţii docenţilor şi conferenţiarilor”18.
Alegerea rectorului clujean avea de obicei loc în luna mai,
acesta urmând să îşi înceapă activitatea cu 8 zile înainte de startul
următorului an şcolar, şi să fie instalat în mod solemn odată cu
deschiderea cursurilor19. La procedura de alegere participau
„corpurile profesorale, împreună cu reprezentanţii docenţilor şi
conferenţiarilor”, biroul pentru alegerea rectorului fiind compus
din patru membri, şi anume „câte unul pentru fiecare facultate,
dintre care cel puţin doi trebuie să fie profesori titulari; ceilalţi pot
fi şi agregaţi definitivi sau docenţi”. Rectorul trebuia ales cu
majoritate absolută de voturi, iar în cazul în care aceasta nu se
obţinea la două votări, se proceda la o nouă alegere, dintre primii
doi candidaţi care primiseră cel mai mare număr de voturi20.
Regulamentul din 1919 prevedea de asemenea şi atribuţiile
rectorului. Acesta prezida Senatul Universitar şi era „în primul
rând răspunzător pentru conducerea şi expedierea afacerilor
Senatului Universitar”21. Organism colectiv, Senatul Universitar
reprezenta „autoritatea superioară a tuturor Facultăţilor”, iar
competenţele sale cuprindeau „dezbaterea şi rezolvarea afacerilor
comune ale corpului universitar, ale administraţiei şi ale diferitelor
Facultăţi”. Senatul era alcătuit din ,,Rector, Prorector (rectorul din
anul precedent), din toţi decanii şi prodecanii (decanii din anii
trecuţi)”22.
Rezultatul votului pentru rector era comunicat Ministerului
Instrucţiunii Publice, care trebuia să aprobe decizia ieşită din
procesul electoral, respectiv pe rector, alături de decani (care erau
                                                            
17
Ibidem, secţiunea a IV-a, art. 96, p. 180.
18
Autorităţile universitare, partea I, art. 9 şi 10, p. 5.
19
Ibidem, art. 12, p. 6.
20
Ibidem, art. 10 și art. 6, p. 5-6.
21
Ibidem, art. 21, p. 9.
22
Ibidem, art. 19, p. 8 și art. 8, p. 5.
30 
şi ei aleşi printr-un procedeu similar), preluându-şi atribuţiile cu
opt zile înainte de începerea anului universitar. Autonomia de care
a dorit şi a reuşit să se bucure Universitatea din Cluj a fost deci mai
mare decât cea acordată Bucureştiului şi Iaşiului, singurul caz în
care Ministerul putea să decidă peste corpul profesoral local fiind
cel în care alegerile erau neconcludente, neîntrunind majoritatea
absolută de voturi pentru un anumit candidat după mai multe tururi
de scrutin.
Transpunerea în practică a statutului universitar adoptat la
Cluj în 1919 a demonstrat că în general decanii deveneau rectori în
anul următor, respectându-se bineînţeles tradiţia rotaţiei funcției
rectorale între cele patru Facultăţi, în următoarea ordine: Litere şi
filozofie, Drept, Ştiinţe, Medicină. Mai mult, principiul un an – un
rector, care încerca să asigure o atmosferă cât mai democratică în
universitate, precum şi un echilibru aproape perfect între unităţile
componente ale acesteia, continua tradiţia instituită la Cluj în 1872,
odată cu fondarea universităţii maghiare ,,Ferenc József”. În pofida
unor contestaţii ocazionale, regulile prezentate mai sus au rămas în
vigoare până în 1932, singura excepţie majoră intervenită fiind
evident cea din anul 1919-1920, când modalitatea de desemnare a
rectorului a fost puțin diferită, în contextul inaugurării Universităţii
româneşti.
Acestea sunt câteva argumente concludente care pledează
pentru specificitatea vieţii academice clujene după unirea
Transilvaniei cu România şi reprezintă elemente constitutive
importante ale „separatismului regional”, pomenit şi de Sextil
Puşcariu în discursurile sale despre universitatea pe care a
condus-o în calitate de cel dintâi rector român, între 1919-1920.
În aprilie 1932, prin adoptarea de către Parlamentul
României Mari a Legii pentru organizarea învăţământului
universitar, începe a doua mare etapă de organizare instituţională a
universităţii clujene, cu impact profund şi asupra personalului
academic. Noua lege însemna de fapt uniformizarea funcţionării
întregului sistem de învăţământ superior din România, aducând la
un numitor comun toate universităţile din ţară. Educaţia academică
în România avea un caracter elitist, ea fiind realizată doar în cinci

31 
mari centre (câte unul pentru fiecare provincie istorică importantă):
Universitatea din Iaşi, Universitatea din Bucureşti, Universitatea
din Cluj, Universitatea din Cernăuţi şi Facultatea de Drept „Regele
Carol al II-lea” din Oradea, care depindea din punctul de vedere al
numirii profesorilor şi pentru alte formalităţi administrative de
Universitatea din Bucureşti.
În privinţa personalului academic şi a organizării sale,
legea din 1932 a adus schimbări importante. Se introducea o
distincţie mult mai pronunţată între diferitele categorii de angajaţi
ai universităţii, fiind stabilite două mari clase: prima era cea a
„corpului didactic universitar”, alături de care funcţiona cea de-a
doua, adică „personalul ajutător”. Din prima categorie făceau parte
„profesorii titulari, profesorii agregaţi, agregaţii temporari (la
medicină) şi conferenţiarii”, iar personalul ajutător îi cuprindea pe
„şefii de secţie, şefii de lucrări, chimişti experţi, lectori, asistenţi
preparatori”23. Atribuţiile fiecăreia dintre aceste funcţii precum şi
modalitatea de selecţie a persoanelor care trebuiau să le ocupe erau
explicate în detaliu. De asemenea, un articol distinct din lege
preciza faptul că „personalul didactic universitar (adică toţi cei
implicaţi în viaţa universitară, subl. n.) este dator a se ocupa cu
cercetări ştiinţifice din domeniul specialităţii lor, pentru a contribui
la progresul ştiinţei (subl. n.)”, marcând astfel dubla misiune a
universităţilor – cea de educare şi cea de transformare continuă a
paradigmelor ştiinţifice, sau cum am spune în limbajul secolului
XXI, de inovare a cunoaşterii. Pentru îndeplinirea cu succes a
îndatoririlor didactice şi de cercetare, pe lângă universităţi –
inclusiv la Cluj – funcţionau o mulţime de structuri ajutătoare:
institute, clinici, laboratoare, seminarii, staţiuni, muzee, ateliere,
precum şi seminarii pedagogice cu licee de aplicaţie, iar profesorii
titulari şi cei agregaţi erau „de drept directorii institutelor,
clinicilor, laboratoarelor, seminariilor şi staţiunilor care aparţin
catedrei ce ocupă”24.

                                                            
23
,,Lege pentru organizarea învăţământului universitar din 22 aprilie 1932”,
capitolul II, art. 17-18, în Antologia legilor învăţământului, p. 259.
24
Ibidem, capitolul II, art. 18 şi capitolul VI, art. 31, p. 259, 273.
32 
 Modificări semnificative apăreau şi la nivelul alegerii şi
funcţionării conducerii academice – de acum înainte rectorul era
ales pe cinci ani, dintre profesorii titulari ai universităţii, existând şi
posibilitatea de a deţine un al doilea mandat consecutiv. La rândul
lor, decanii se alegeau pentru trei ani, iar senatul universitar se
compunea din rector, decanii facultăţilor, precum şi câte un delegat
al fiecărei facultăţi, ales pe timp de doi ani, de Consiliul Facultăţii,
dintre profesorii titulari. O altă noutate era aceea că se înfiinţa „un
consiliu interuniversitar, format din rectorii tuturor Universităţilor
şi decanii tuturor Facultăţilor din ţară”, care putea fi consultat de
către Ministerul Instrucţiunii „ori de câte ori va fi nevoie în
interesul învăţământului universitar”, existând şi posibilitatea
întrunirii sale la cererea unuia dintre membri, în funcţie de
necesităţi25.
Prevederile legii din 1932 au extins şi responsabilităţile pe
care le avea de îndeplinit personalul academic faţă de studenţi. Pe
lângă asigurarea unui proces didactic de calitate, rectoratele
universităţilor au primit sarcina de a crea o structură specializată,
denumită Oficiul Universitar „pentru asistenţa medicală şi socială a
studenţilor, cu o secţie specială, condusă de femei, pentru
studente”26. La Cluj, Oficiul Universitar a fost înfiinţat în luna
octombrie 1934, iar regulamentul său de organizare şi funcţionare a
fost aprobat în şedinţa Senatului Universitar din 27 iunie 1936.
Atribuţiile Oficiului erau variate şi gândite să asigure maximum de
confort pentru studenţii care veneau să studieze în oraşul de pe
Someş. Existau patru servicii distincte, şi anume: Serviciul de
informaţii şi documentare, care trebuia să dea „informaţii şi
îndrumări despre şi în viaţa universitară din ţară şi străinătate,
precum şi informaţii cu caracter economic şi social studentelor şi
studenţilor”; Serviciul de asistenţă medicală, psihologică şi socială;
Serviciul orientării profesionale academice; Serviciul de studii al
vieţii universitare şi studenţeşti. Acesta din urmă avea ca misiune
să studieze „organizarea şi evoluţia învăţământului universitar din
ţară şi străinătate, raporturile culturale interuniversitare, şomajul în
                                                            
25
Ibidem, capitolul I, art. 6 şi art. 12, p. 257-258.
26
Ibidem, capitolul V, art. 75, p. 272.
33 
profesiunile universitare etc. Viaţa studenţească va fi studiată în
variatele sale aspecte şi sub unghi istoric”27. Oficiul Universitar
reprezenta aşadar un proiect ambiţios, menit în multe privinţe să
facă legătura dintre concepţia naţională asupra rolului şi locului
studenţilor în comunitatea academică şi tendinţele europene.
Din perspectiva personalului academic, crearea Oficiului a
fost de asemenea o noutate şi un pas înainte spre o specializare mai
strictă a funcţiilor pe care le aveau de îndeplinit în cadrul
universităţii, dincolo de activităţile de predare şi de cercetare.
Oficiul Universitar era condus de un director „cu gradul de şef de
lucrări, încadrat în personalul ştiinţific-didactic al Universităţii
(subl. n.)”, acesta fiind obligat să deţină fie titlul de doctor în
psihologie – cu specializare practică în psihologia experimentală şi
aplicată –, fie titlul de doctor în medicină, cu specializare în
psihologie. Alături de director, personalul Oficiului universitar mai
cuprindea: un psihotehnician consilier social, un medic igienist
consilier social – ambii primind gradul de asistent –, un secretar –
încadrat cu grad de preparator universitar şi având obligatoriu titlul
de doctor sau de licenţiat şi studii speciale de psihologie
experimentală –, precum şi un dactilograf28.
Fondarea Oficiului universitar marca atingerea unei
modernizări instituţionale la Universitatea din Cluj, reflectând
dorinţa de sincronizare mai atentă cu nevoile societăţii. Totodată,
crearea Oficiului ilustrează şi procesul de creştere a numărului de
angajaţi din universitate, însă nu prin diversificarea catedrelor şi
specializărilor, ci prin crearea de structuri asociate sau anexe,
menite să îmbine problemele științifice cu aplicaţiile practice.
Aceste tendinţe – specializarea personalului academic,
modernizarea instituţională şi sporirea personalului de cercetare și
                                                            
27
Regulamentul de organizare şi funcţionare al Oficiului universitar al
Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj, Cluj, Tipografia Cartea Românească,
1936, cap. I-V, p. 1-7.
28
Ibidem, cap. VI, art. 19, p. 7. Numirea angajaţilor Oficiului universitar se făcea
de către Ministerul Instrucţiunii Publice, însă doar după primirea unor
recomandări din partea Senatului universitar şi exprimarea unei păreri favorabile
asupra candidaţilor din partea directorului Institutului de Psihologie al
Universităţii sau din partea Facultăţii de Medicină.
34 
a celui auxiliar-didactic, mai ales în eşaloanele sale inferioare – au
continuat pe tot parcursul deceniului al patrulea al secolului XX şi
chiar şi după începerea celui de-al doilea război mondial.
Arbitrajul de la Viena din august 1940 a influenţat însă
indirect şi viaţa universităţii româneşti din Cluj, care a fost nevoită
să părăsească oraşul şi, împărţindu-se în două, să se refugieze la
Sibiu (unde ajung Facultăţile de Litere, cea de Medicină şi cea de
Drept) şi la Timişoara (unde a ajuns Facultatea de Ştiinţe). Se intra
aşadar într-o a treia mare etapă de viaţă universitară, iar
consecinţele au afectat profund şi situaţia personalului academic,
care nu a mai revenit la status-quo-ul anterior.

EXEMPLE DE ASOCIAŢIONISM ŞI IMPLICARE SOCIO-CULTURALĂ

A CORPULUI UNIVERSITAR CLUJEAN ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Conştienţi încă de la început că, prin pregătirea

profesională pe care o aveau, ei reprezintă o elită, membrii corpului
academic de la Cluj s-au manifestat activ în spaţiul public,
implicându-se în numeroase forme în viaţa socio-culturală, şi chiar
politică a Transilvaniei şi a României.
În mod firesc, una dintre priorităţile cadrelor didactice
universitare a fost aceea de a-şi asigura condiţii de lucru cât mai
bune şi de a-şi apăra interesele de breaslă, influenţând puterea
legislativă pentru a reglementa în favoarea lor numeroasele
probleme ridicate de munca la catedră. Tocmai de aceea, imediat
după apariţia universităţii româneşti, profesorii clujeni au luat parte
cu mult entuziasm la activitatea derulată de către Asociaţia
profesorilor universitari din România.
Acest organism fusese creat în aprilie 1917, la Iaşi, într-o
etapă delicată din primul război mondial, când autorităţile statului
român (guvernul şi familia regală), alături de majoritatea
populaţiei, fuseseră obligate să se refugieze în Moldova, singura
provincie românească rămasă neocupată de către armatele
germane.

35 
 Conform statutelor, Asociaţia profesorilor universitari din
România îşi propusese printre scopurile sale următoarele:

„Să întărească raporturile de colegialitate între toţi membrii

corpului didactic al universităţilor române; să încurajeze prin
toate mijloacele dezvoltarea tuturor ştiinţelor care formează
obiectul învăţământului universitar; (…) să cultive sentimentele
naţionale în inimile tineretului universitar; să facă studii asupra
chestiunilor de ordin social şi economic; să apere în orice
împrejurări interesele şi prestigiul universităţilor române”29.

Membrii Asociaţiei erau, bineînţeles, cadrele didactice ale

universităţilor, care se constituiau în „atâtea grupuri câte
universităţi sunt în ţară”, ceea ce a însemnat o creştere
exponenţială după crearea României Mari, la finalul războiului.
Deja în octombrie 1920, printre cei 116 membri titulari înregistraţi
în Asociaţie întâlnim cinci profesori clujeni, şi anume: Dimitrie
Călugăreanu, M. Metzianu, Ioan Scriban, Marin Ştefănescu şi Ioan
Ursu. Câţiva dintre ei veniseră la Cluj din alte centre universitare
româneşti, precum Iaşiul, şi, cunoscând activitatea acestei
organizaţii, o vor populariza printre colegii lor de la noua instituţie
academică30.
Ca o dovadă a gradului rapid şi ridicat al implicării
personalului academic clujean în Asociaţia profesorilor
universitari din România, trebuie să menţionăm că în 1921
adunarea generală anuală a acesteia s-a ţinut la Cluj, preşedinţia
fiind deţinută de către profesorul Sextil Puşcariu, iar secretariatul
de către profesorul Victor Onişor de la Facultatea de Drept
clujeană31. Evenimentul din 1921 a marcat totodată şi
recunoaşterea importanţei pe care o dobândise universitatea
clujeană printre instituţiile similare din România, fapt care va fi
                                                            
29
Asociaţia profesorilor universitari din România – Statute (broşură tipărită, fără
menţionarea editurii), circa 1920 (după data inventarierii în Biblioteca universitară
din Cluj), p. 1-2.
30
Ibidem, p. 5-8.
31
Asociaţia profesorilor universitari din România – Adunarea generală din anul
1923, ţinută la Iaşi. Dare de seamă, Iaşi, 1924, p. 66.
36 
confirmat şi în anii următori. Până spre finalul anilor 1930, încă
alte două adunări generale ale Asociaţiei profesorilor universitari
din România au fost găzduite de către Universitatea din Cluj, în
1925 şi în 1929 (în acest ultim an, din nou, Sextil Puşcariu fiind
preşedintele congresului). În ambele ocazii, discuţiile de la Cluj au
fost deosebit de fructuoase, atingând problematici diverse:
legislaţia învăţământului superior şi reformarea sa în sensul
unificării; construirea de infrastructură universitară (laboratoare,
institute, dar şi cămine studenţeşti); raporturile dintre profesori şi
studenţi; salarizarea şi cazarea corpului profesoral, perfecţionarea
profesională a angajaţilor din universităţi etc.
Multe dintre rezoluţiile adoptate în cadrul acestor adunări
clujene s-au regăsit ulterior între prevederile legii învăţământului
din 1932, cum ar fi ideea votată de reprezentanţii Asociaţiei în
1929, privind înfiinţarea „unei comisii interuniversitare compusă
de Ministrul Instrucţiunii, ca preşedinte, şi de rectorii
universităţilor şi eventual senatorii universitari, ca membri”32. Aşa
cum am arătat anterior, o variantă puţin modificată a acestei
propuneri a fost încorporată în legea din 1932, ducând la reunirea
periodică a rectorilor şi decanilor universităţilor româneşti. O altă
chestiune îndelung dezbătută la toate cele trei reuniuni de la Cluj
(din 1921, 1925 şi 1929) a fost respingerea introducerii în mediul
universitar a unor şcoli superioare de științe aplicate, personalul
academic reuşind să impună autorităţilor statului punctul lor de
vedere33. De-abia legea învăţământului superior din 1943 va
include printre instituţiile de rang universitar şi politehnicile şi
academiile de înalte studii comerciale şi industriale. Sunt două
exemple care ilustrează, credem noi, în mod convingător atât
profesionalismul muncii depuse de către clujeni în cadrul
Asociaţiei profesorilor universitari din România, cât şi influenţa pe
care şi-a câştigat-o aceasta în planul vieţii publice.

                                                            
32
Asociaţia profesorilor universitari din România – Adunarea generală din anul
1929, ţinută la Cluj. Dare de seamă, Cluj, Institutul de arte grafice Ardealul,
1929, p. 114.
33
Ibidem, p. 113.
37 
 O altă organizaţie prin care personalul academic clujean
şi-a făcut simţită prezenţa în societate a fost Extensiunea
universitară. Creată în octombrie 1924 din iniţiativa profesorului
de sociologie Virgil Bărbat, la acea dată decan al Facultăţii de
Litere şi Filozofie din Cluj, şi recunoscută ca persoană juridică în
mai 1925, Extensiunea universitară era o asociaţie culturală, având
ca scop „răspândirea şi popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice
referitoare la problemele culturale, sociale şi economice din timpul
nostru, îndeosebi la acelea care sunt în strânsă legătură cu viaţa
poporului nostru”. Au fost stabilite mai multe tipuri de acţiuni prin
care să se realizeze ţelurile propuse, şi anume: ţinerea unor
conferinţe publice în diferite oraşe din Transilvania şi Banat;
organizarea de cursuri populare şi/sau de cursuri de vară; tipărirea
unor publicaţii de popularizare „privitoare la actualităţile culturale
şi sociale”34. De asemenea, încă de la început s-a dorit stabilirea
unei relaţii de strânsă colaborare între Extensiune şi Asociaţia
pentru literatura română şi cultura poporului român – ASTRA –,
a cărei eficienţă în plan cultural şi politic fusese deja dovedită pe
parcursul secolului al XIX-lea. La prima vedere, se poate spune că
între cele două organizaţii exista chiar o suprapunere a activităţilor,
însă ceea ce diferenţia Extensiunea universitară de ASTRA era, în
opinia noastră, abordarea mai ştiinţifică şi mai riguroasă a
subiectelor dezbătute, care decurgea tocmai din tipul de formare
profesională de care beneficiaseră membrii Extensiunii, toţi
membri ai corpului academic clujean. Dacă ASTRA număra
printre membrii săi atât personalităţi culturale, religioase, politice,
cât şi profesori universitari, în cadrul Extensiunii nu existau decât
cadre didactice ale universităţii, ceea ce conferea un element de
prestigiu suplimentar acestei ultime organizaţii şi muncii ei.
Succesul Extensiunii a fost considerabil într-o epocă în
care accesul la informaţie era mult mai limitat decât în prezent,
radioul fiind abia la începuturile sale, iar televiziunea şi internetul
inexistente. Astfel, în primul an de activitate, mai precis între 28
octombrie 1924 şi 1 mai 1925, membrii Extensiunii au ţinut 146 de
                                                            
34
Virgil Bărbat şi Florian Ştefănescu-Goangă, Extensiunea Universitară, Cluj,
Tipografia Înfrăţirea, 1925, p. 74, p. 79-82.
38 
conferinţe în 24 de oraşe din Transilvania şi Banat, printre care
menţionăm: Alba-Iulia, Bistriţa, Carei, Deva, Făgăraş, Sibiu, Târgu
Mureş, Timişoara, Oradea, Petroşani etc. Temele abordate în cadrul
acestor prelegeri publice au fost deopotrivă variate şi foarte actuale –
spre exemplu s-a discutat despre Liga Naţiunilor, dar şi despre aurul
din România, despre condiţia feminină în cultura modernă, despre
fotografierea atomilor ori gazul metan, despre educaţia fizică în viaţa
modernă, despre probleme demografice vechi şi noi35. Trebuie să
remarcăm că printre cei care au susţinut prelegeri din partea
Extensiunii s-au numărat nu doar profesorii români de la Cluj, ci şi
profesori de alte naţionalităţi angajaţi la universitate, precum
profesorul francez René Jeannel sau profesorul de literatură
maghiară Gyorgy Kristóf, uneori conferinţele fiind ţinute în limba
maghiară sau chiar germană, în funcţie de publicul cărora li se
adresau. După cinci ani de existenţă, deci în 1929, Extensiunea
Universitară se putea lăuda cu un total de 873 de conferinţe ţinute în
peste 47 de oraşe din Transilvania şi Banat, pe primele locuri
situându-se oraşul Cluj, care a găzduit 81 de conferinţe, Timişoara
cu 58 de conferinţe, Sibiul cu 49 de conferinţe, Aradul cu 45 de
conferinţe etc.36 Eficienţa şi popularitatea Extensiunii nu au scăzut
deloc pe parcursul perioadei interbelice, ea continuându-şi de altfel
activitatea şi în timpul celui de-al doilea război mondial, când
universitatea clujeană se refugiase la Sibiu, acum fiind însă abordate
preponderent subiecte de drept internaţional, care să justifice
pretenţiile româneşti asupra Transilvaniei.
Existau multe alte structuri asociative prin care profesorii
clujeni şi-au manifestat implicarea în spaţiul public şi am ales să ne
oprim în cele ce urmează asupra câtorva dintre acestea.
Aproape simultan cu Extensiunea universitară, adică în
1925, a fost fondată la Cluj secţia locală a Ligii Culturale. Aceasta
fusese înființată în 1908 de către istoricul şi profesorul universitar
Nicolae Iorga şi îşi desfăşura activitatea prin cursurile de vară
ţinute periodic la Vălenii de Munte (aşa-numita „Universitate
                                                            
35
Ibidem, p. 59-67.
36
Onisifor Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, Bucureşti, Atelierele grafice
Cultura Naţională, 1929, p. 76-77.
39 
populară Iorga”). După Unirea Basarabiei, Bucovinei şi
Transilvaniei cu Vechiul Regat, Liga Culturală a accentuat nevoia
cunoaşterii reciproce a românilor din aceste provincii istorice care
alcătuiau acum România Mare. Ca urmare, filiala clujeană a Ligii,
din care au făcut parte profesori universitari precum Ştefan Meteş,
Vladimir Ghidionescu, Petre Sergescu, Coriolan Petranu ori
Valeriu Bologa, a depus eforturi deosebite pentru a trimite anual
studenţi de la Universitatea din Cluj să asiste la cursurile de la
Vălenii de Munte, reuşind ca până în 1929 să finanţeze un număr
de 250 de participanţi. O altă mare direcţie de acţiune a Ligii
culturale, filiala Cluj, a fost aceea a conferinţelor publice, pe care
au fost invitaţi să le susţină atât personalităţi academice locale şi
naţionale, cât şi oaspeţi din străinătate, preponderent din zona
francofonă37.
Popularizarea cunoştinţelor de specialitate de către
universitarii clujeni s-a făcut şi prin intermediul Societăţii de ştiinţe
din Cluj. Înfiinţată în martie 1920 sub preşedinţia profesorului
universitar Emil Racoviţă, unul dintre părinţii fondatori ai
speologiei pe plan mondial, această organizaţie a reuşit ca în primii
zece ani de activitate să atragă în rândurile sale 180 de membri.
Publicul care asista însă la conferinţele de vulgarizare a ştiinţei
susţinute de această societate era însă mult mai numeros, multe
persoane fiind interesate să afle informaţii despre subiecte din
domenii precum matematică, geografie, chimie, biologie etc.
De mai mică amploare şi de mai mică întindere
cronologică, dar la fel de relevantă pentru energia şi interesul cu
care angajaţii universităţii clujene au lucrat în spaţiul public, de
data aceasta pe filonul cultural, a fost şi Asociaţia de propagandă
pentru Solidaritatea Socială şi Naţională a Românilor, care a
funcţionat între 1922-1933, bucurându-se de participarea mai
multor profesori, în frunte cu filologul specializat în greacă şi
latină Vasile Bogrea38.
O menţiune specială trebuie făcută şi pentru implicarea
universitarilor clujeni în cadrul Asociaţiei pentru literatura română
                                                            
37
Clujul, viaţa culturală românească, Cluj, Editura Ligii Culturale, 1929, p. 105.
38
Ibidem, p. 103.
40 
şi cultura poporului român – ASTRA, despre care am amintit şi
anterior. Spre deosebire de restul organizaţiilor deja analizate de
noi pe scurt, dintre care majoritatea au fost create după unirea din
1918 sau puţin înainte de aceasta, ASTRA se revendica de la o
tradiţie începută în 1861. Scopul iniţial de emancipare politică şi
culturală a românilor fiind atins prin crearea României Mari, după
1919 ASTRA a trebuit să îşi reorienteze activitatea. Dintre
diferitele secţiuni clujene ale acestei asociaţii care au funcţionat în
perioada interbelică, una dintre cele mai reuşite a fost aceea
dedicată problemelor medicale şi de cultură fizică. Prin eforturile a
doi profesori universitari clujeni – ambii medici, Iuliu Moldovan şi
Iuliu Haţieganu –, sub egida ASTREI secţiunea medicală, a fost
înfiinţată în 1930 societatea Şoimii Carpaţilor, axată pe
promovarea educaţiei fizice şi în special a gimnasticii printre tineri
de toate vârstele, fie ei şcolari sau studenţi. Totodată, Şoimii
derulau şi proiecte culturale, dedicate cu precădere învăţării
dansurilor folclorice sau a meşteşugurilor tradiţionale. Iniţiativa s-a
bucurat de mare succes, astfel că până la începutul anilor 1940 se
formaseră „peste 70 de nuclee active în judeţul Cluj, iar în întreaga
Transilvanie numărul lor trece de 250, cu un efectiv de aproximativ
20 000 de şoimi de ambe sexe”39.
Nici domeniul turismului nu a fost neglijat de către
membrii corpului profesoral de la Universitatea din Cluj. Astfel, în
noiembrie 1921, de asemenea la inițiativa profesorului Emil
Racoviță, s-au pus bazele societății turistice Frăţia Munteană.
După cum indică şi numele, această nouă organizaţie își propunea
să reunească pe iubitorii munților, care doreau „să facă cunoscuţi şi
iubiţi munţii româneşti atât în ţară cât şi în străinătate” deopotrivă
din punct de vedere ştiinţific, precum şi ca loc de recreere şi
vacanţă. Principalul efort al Frăţiei Muntene avea să se
concentreze asupra introducerii în circuitul turistic a Munţilor
Apuseni, prin construirea de cabane şi hoteluri, stabilirea de trasee
montane, formarea de ghizi turistici, publicarea de broşuri de
călătorie, dar şi prin organizarea periodică de conferinţe şi
                                                            
39
Olimpiu Boitoş, Progresul cultural al Transilvaniei după Unire, Sibiu, Cartea
românească, 1942, p. 86-87.
41 
prelegeri publice, precum şi prin publicarea unui periodic cu lucrări
originale şi alte ştiri interesând pe iubitorii munţilor. Se urmărea ca
populaţia din satele izolate din munţi să aibă acces la cultură şi
educaţie cetăţenească, şi să li se înlesnească legătura cu „regiunile
din care îşi trag cele necesare vieţii, ca hrană, îmbrăcăminte, ajutor
medical”. Nici potenţialul etnografic şi arheologic al munţilor nu
era ignorat, fiind încurajate astfel de cercetări40. Frăţia Munteană
avea deci atât obiective cultural-ştiinţifice, cât şi socio-economice
pentru dezvoltarea şi progresul regiunilor muntoase din
Transilvania încă prea puţin intrate în lumea secolului XX. Alături
de Emil Racoviță, printre membrii fondatori ai Frăției îi întâlnim
pe profesorul francez René Jeannel, care a deţinut funcţia de
secretar general pentru străinătate, fiind totodată cooptat și în
consiliul de administraţie al acestei societăți, pe profesorul de
geologie Ion Popescu-Voiteşti, împreună cu soția sa, cât şi pe
profesorul Iacob Iacobovici de la Facultatea de Medicină clujeană.
Destul de frecvent întâlnim și exemplul profesorilor clujeni
care, în timpul deținerii unor mandate importante în administrația
universitară, sau imediat după exercitarea acestora, au ales să își
utilizeze influența obținută și în spațiul public. În acest sens se
cuvine amintit profesorul de drept Vasile Dimitriu, rector al
universității clujene în perioada 1920-1921, care în 1921 a înființat
societatea Cultura poporului, al cărei preşedinte a fost, publicând
totodată și un ziar săptămânal cu acelaşi nume. Un caz similar este
cel al profesorului Emil Hațieganu, decan al Facultății de Drept de
la Cluj între 1921-1922 și rector al universității în anul universitar
1928-1929, pe care îl regăsim ca fondator și director între
1920-1923 al revistei „Glasul Libertății”. Pe lângă informații
social-politice, în paginile acestui periodic s-au publicat și analizat
constant numeroase texte literare din operele scriitorilor și poeților
George Coșbuc, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion
Agârbiceanu, Nichifor Crainic.

*
                                                            
40
Frăţia Munteană – societate turistică. Scopul, înfiinţarea şi statutele societăţii,
Cluj, Ed. Ardealul, 1922, p. 13-31.
42 
 În mod firesc, tabloul schiţat în acest articol referitor la
contribuţiile aduse de personalul academic de la Cluj în viaţa
socială şi culturală a Transilvaniei nu poate fi decât unul sumar, dar
el ne arată câteva lucruri importante.
Prima concluzie pe care o putem desprinde este că
universitarii au marcat decisiv nivelul, intensitatea şi orientarea
preocupărilor publice din perioada interbelică. În al doilea rând, se
observă o etapizare clară a acestei influenţe şi a modului în care ea
s-a manifestat, anii 1920-1930 reprezentând un interval de
efervescenţă, cu numeroase iniţiative asociative şi de publicaţii
editate sub egida acestor organizaţii (periodice, broşuri de
vulgarizare ştiinţifică, rapoarte de activitate, presă culturală etc.).
Prin contrast, decada imediat următoare, adică anii 1930-1940, nu a
făcut decât să trieze cele mai viabile structuri – vezi exemplul
Extensiunii Universitare – şi să clarifice cele mai eficiente
modalităţi în care profesorii Universităţii din Cluj au putut să îşi
facă auzită vocea şi dincolo de zidurile Almei Mater.
Cel mai relevant este însă faptul că o comparaţie între
evoluţia statutului profesional al universitarilor clujeni şi modul în
care ei s-au exprimat în societate demonstrează interdependenţa
dintre partea legislativă şi cea socio-culturală, arătând
complexitatea procesului de înlocuire a unui model de organizare
de sorginte germanică, impus prin intermediul imperiului
austro-ungar, cu unul venit dinspre spaţiul latin, cu mari influenţe
francofone.
Toate aceste aspecte merită şi urmează să fie aprofundate
pe parcursul unor cercetări ulterioare, de amploare mai mare, care
ne vor permite detalierea cadrului general pe care am încercat să îl
fixăm prin studiul de faţă.

43 
Dragoș Sdrobiș

RAPORTURI DE PUTERE ÎN UNIVERSITATEA

ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ. EFECTELE LEGII
ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR UNIVERSITAR
DIN APRILIE 1932 ASUPRA VIEȚII
UNIVERSITARE CLUJENE

CAZUL PROFESORULUI DAN RĂDULESCU DE LA FACULTATEA

DE ȘTIINȚE DIN CLUJ (ÎN LOC DE INTRODUCERE)

La 13 decembrie 1933 profesorul Petre Sergescu

redactează un memoriu adresat decanatului Facultății de Științe din
Cluj (condusă atunci de Victor Stanciu). Memoriul se dorea a fi un
act de solidarizare cu profesorul Dan Rădulescu, titularul catedrei
de chimie fizică și director al Laboratorului de Chimie din cadrul
Facultății de Științe Cluj.
„În urma unui act de guvernământ – menționează Sergescu
– colegul nostru Dan Rădulescu se găsește arestat de patru zile,
fără să știm precis vina care i se impută. Telegrama oficială a
Rectorului, cerând lămuriri, a rămas fără răspuns, ceea ce
constituie o desconsiderare a instituției noastre.
Membrii altor organizațiuni (generalii de la Cultul Patriei,
prof. Forțu), însuși șeful moral al Gardei de Fier, Nichifor Crainic,
au fost lăsați în pace, deși au agitat mai mult decât cred eu că a
agitat colegul nostru. Dar ei aparțin de corpuri care se apără în mod
solidar, care interesează opinia publică. Noi, profesorii, începem să
decădem total ca prestigiu, autoritatea Universității se reduce către
zero, opinia publică e indiferentă sau chiar dușmănoasă la tot ce
face corpul universitar. În bună parte, acest rezultat se datorește
lipsei complete de solidaritate a universitarilor. Ea explică și
arestarea fără indicarea nici unui motiv a unui profesor universitar.

44 
 În aceste condiții, aventura colegului nostru poate să se
întâmple oricăruia din noi. Trebuie să ne schimbăm nefasta lipsă de
solidaritate de până acum, dacă vrem ca Universitatea să-și
redobândească aureola pierdută azi.
În urma acestor considerații, îmi permit, Domnule Decan,
să vă rog să binevoiți a chibzui prin ce mijloace s-ar putea ieși din
situația umilitoare ce s-a creat. Ne mândrim că suntem „corpul cel
mai select” al Țării. Atunci suntem în fața dilemei: colegul nostru
are o vină grea și noi, „corp select”, o putem înțelege dacă ni se
explică în câteva cuvinte, din deferență pentru Universitate. Sau
colegul nostru nu are vină așa de grea ca să motiveze arestarea și în
acest caz „corpul nostru select” a fost tratat fără absolut nici o
considerație.
Personal, sunt adânc mâhnit de agonia valorilor culturale la
noi, ale cărei semne încep prin pierderea prestigiului învățaților”1.

Intervențiile autorității universitare clujene pe lângă

Ministerul de Interne pentru o „eliberare imediată a colegului
nostru” au rămas caduce2. În schimb, actul arestării profesorului
Rădulescu în data de 9 decembrie 1933 coincide cu un act
normativ al guvernului liberal I.G. Duca de scoatere în afara legii a
mișcării legionare. Aceasta din urmă, supusă unor prelungite
campanii de obstrucționare a prezenței la alegeri, renunțase la
titulaturile electorale de „Legiunea Arhanghelul Mihail” sau
„Garda de Fier”, cu scopul de a eluda măsurile legislative. Pentru
alegerile din decembrie 1933 înscrierea mișcării legionare pe listele
electorale s-a făcut sub numele de „Gruparea Corneliu
Zelea-Codreanu”. Din acest motiv, în ședința Consiliului de
Miniștri din 9 decembrie 1933 s-a decis scoaterea în afara legii a
mișcării legionare, pentru că „prin programul și prin acțiunea sa
din ultimul timp, această grupare urmărește, pe de o parte,
schimbarea pe cale revoluționară a ordinii legale în stat și, pe de
altă parte, întronarea unui regim social și politic contrar celui
                                                            
1
Serviciul Județean al Arhivelor Naţionale Cluj (în continuare S.J.A.N. Cluj),
Fond Universitatea Cluj. Facultatea de Științe, dos. 258/1933-1934, f. 10.
2
Ibidem, f. 12.
45 
statornicit atât prin Constituție, cât și prin Tratatele de pace”3.
Conform observației istoricului Armin Heinen, „termenul a fost în
aşa fel ales, încât Legiunea nu mai putea propune candidaţi sub un
alt nume de listă”4.
Până în 29 decembrie s-ar fi operat un număr de 1700 de
arestări pe teritoriul întregii țări5, ceea ce ar confirma că și
profesorul clujean Dan Rădulescu a fost arestat probabil pentru
simpatiile sale legionare6. De altfel, prin corozivele luări de poziție
din anii anteriori, Dan Rădulescu devenise o voce stridentă: era
nemulțumit de sistemul educației superioare, de organizarea
statală, și vitupera vehement împotriva celor care încheiau afaceri
oneroase pe bani publici.
În 1927 Rădulescu publică Degradarea universităților și
primejdia ei, o broșură care, după propria-i mărturisire, fusese
publicată sub formă de articole în ziarul Cuvântul. Tirada sa nu a
reușit să scandalizeze și să coalizeze elita intelectuală împotriva
unui marasm social care transforma universitățile în „depozite de
farsori și neisprăviți, cloaca de scurgere a rataților politici, colțul de
refugiu în opoziție a ariviștilor diverselor partide. (…) Un proces
ireversibil de huliganizare a întregii țări, de la vlădică la opincă se
accentuează pe zi ce trece sub ochii noștri”. Și, în ciuda tuturor
reproșurilor care îi aminteau că tineretul era nici mai mult nici mai
puțin decât o masă crescută în „incultură și oportunism gălăgios” și
condusă de A.C. Cuza la „marea operă a spargerii geamurilor

                                                            
3
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 bis din 9 decembrie 1933.
4
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelul Mihail – mișcare socială și organizație
politică (o contribuție la problema fascismului internațional), ediția a II-a,
București, Editura Humanitas, 2006, p. 234.
5
Ibidem, p. 235.
6
În memoriile sale, publicate postum (dar în perioada comunistă), nu apare nici o
referire la acest episod din viața sa. În schimb, Rădulescu enumeră mai degrabă
cercetările științifice derulate în această perioadă: „Duceam o muncă istovitoare,
dar eram fericit. Laboratoarele erau un model de organizare, eleganță și curățenie:
mesele și podeaua de parchet străluceau, iar în această ambianță totul era la punct
sub raport științific”. Vezi Dan Rădulescu, Memorii (șaizeci și cinci de ani de
activitate științifică și culturală între 1902 și 1967), ed. George Ostrogovich,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 261.
46 
ovreilor și a poetizării crimelor de drept comun”7, Dan Rădulescu
se dedică întru-totul cauzei tineretului. Părea a fi opțiunea unui
universitar care chiar credea că misiunea universității era aceea de
a „forma elementele conducătoare ale țării, creierul de mâine al ei”.
Implicit „calitatea producției universităților condiționează și
determină conducerea, mersul și viața întregului organism de
stat”8. Degradarea morală a societății era consecința degradării
morale a Universității și a universitarilor, iar imixtiunea politicului
și deprinderile oportuniste ar fi transformat studențimea într-o
pletoră ce bate necontenit la porțile bugetului. Apelul pentru
„salvarea, asigurarea și regenerarea universităților” era adresat
deopotrivă „colegilor care văd primejdia și cred de datoria lor să o
stăvilească și înlăture” și „tuturor intelectualilor care vor să ajute la
realizarea țintei noastre fie prin propagandă și propuneri de
realizare, fie prin strângere de material documentar privitor la
abuzurile crescânde și dezorganizarea treptată a universităților”9.
Efortul său nu a reușit să solidarizeze universitarii. Poate și
din acest motiv își va îndrepta atenția mai ales înspre studențime.
Astfel, la invitația Cercului de Studii Carnegie – secția Cluj,
Rădulescu va susține cinci conferințe în cadrul cărora a abordat
problema tineretului, a „bolilor democrației parlamentare
moderne” și „a învățămintelor fordismului, ale fascismului și ale
socialismului”. Seria sa de conferințe (susținută în cadrul
Universității din Cluj, în cursul anului 1932/33), prin care „s-a
văzut că atac finanța mare și politicianismul nostru”10 va fi
întreruptă, fiind acuzat că „aceste lecțiuni cuprind o propagandă
comunistă. Confuzia a prins în spiritele tinere. Din cauza spiritelor
agitate, am fost nevoit să întrerup ciclul”11. În ciuda acestui
inconvenient, Dan Rădulescu reușește să publice într-un singur
volum, Pentru voi, tineretul…, toate cele șapte „lecțiuni elementare
de politică pozitivă în problema tineretului”. Într-un stat în care
                                                            
7
Idem, Degradarea universităților și primejdia ei, București, Institutul de Arte
Grafice „Eminescu”, 1927, p. 5-7.
8
Ibidem, p. 10.
9
Ibidem, p. 61.
10
Idem, Pentru voi, tineretul…, Cluj, Tipografia Grafic Record, [1933], p. 5.
11
Ibidem, p. 149.
47 
„opera instituțiilor de învățământ mediu și superior de azi este
aproape numai să creeze șomeri intelectuali”, autorul găsește sursa
răului în însăși structura statului român. Printre soluțiile propuse se
regăseau idei ca etatizarea sistemului bancar sau crearea unui
mecanism al monopolurilor de stat. Cât despre educație, „tineretul
e chemat, atât în propriul său interes imediat, cât și în interesul de
viață al națiunii întregi, să facă o operă pe care numai el e în stare
s-o realizeze: opera de educație și instrucție civică, rapidă și
eficace, a marilor mase electorale, pentru a apăra statul de
prăbușire, pentru a asigura soarta tineretului, precum și dăinuirea
statului național liber”12.
Utilizarea aceluiași jargon politic ca și legionarii nu a
însemnat neapărat că profesorul de chimie de la Universitatea din
Cluj ar fi fost în mod implicit adeptul ideilor acestei mișcări.
Dimpotrivă. Altfel spus, deși guvernul punea în aplicare o măsură
menită să combată influența mișcării legionare, probabil că a găsit
un prilej potrivit să se „ocupe” și de cei cu simpatii stângiste, chiar
comuniste. Măsurile represive se generalizează la 30 decembrie
1933, la o zi după asasinarea premierului I.G. Duca. Atunci se
decide instaurarea stării de asediu în mai multe orașe din țară
pentru 6 luni, ulterior termenul fiind prelungit sine die. E drept că
arestarea lui Dan Rădulescu nu a fost de lungă durată, din moment
ce în Anuarul Universității Regele Ferdinand pe anul 1934-1935
numele îi apare în lista profesorilor Facultății de Științe.
Dar atât memoriul lui Petre Sergescu, cât și problemele
abordate de Dan Rădulescu (dincolo de balastul ideologic)
evidențiau o situație explozivă. În primul rând, ar fi vorba de un
sistem „văduvit” de capacitatea de a-și crea singură anticorpii:
dacă, într-adevăr, Rădulescu era comunist sau legionar și prin
această calitate ar fi dăunat Universității și societății deopotrivă,
atunci corpul academic trebuia să fie primul care să ia o astfel de
decizie. De aici și constatarea primului simptom: lipsa de
solidaritate a universitarilor. Iar starea de provizorat, în care oricine
putea să cadă pradă abuzurilor statului, era prelungită printr-un fapt
inedit: o lege a învățământului superior universitar în vigoare încă
                                                            
12
Ibidem, p. 147.
48 
din aprilie 1932, dar fără un regulament de aplicare a acesteia
(regulamentul va fi publicat abia la 11 decembrie 1933 în
Monitorul Oficial, dovedindu-se un mecanism de estompare a
autonomiei universitare, atât prin crearea Consiliului
Interuniversitar, cât și prin limitările impuse activităților
studențești).
Cum ar putea fi rezumată într-o schemă teoretică tranziția
universității românești între 1932 și 1934? Pentru a răspunde unei
astfel de întrebări, util este studiul lui Margaret Scotford Archer
din University, Students and Society13. Aici autoarea evidențiază
trei relații esențiale pe care învățământul superior le dezvoltă într-o
societate: interacțiunea cu mediul politic, cu economia și cu
procesele de stratificare și diferențiere socială. Iar toate aceste trei
aspecte se restrâng la o singură problemă și la emergența a trei
actori cu scopuri și metode diferite în rezolvarea acestui deziderat.
Problema centrală a învățământului superior, în interbelic dar și
după 1945 – afirmă autoarea – a fost „autonomia universitară”, iar
cei trei actori implicați în trasarea granițelor noii idei de
universitate au fost statul, corpul academic și studențimea.
Pentru a evidenția gradul de „autonomie” pe care
Universitatea l-a avut în România interbelică, îmi propun să
analizez (re)definirea ideii de Universitate, de corp academic și de
corp studențesc, așa cum transpare din legea autonomiei
universitare (iunie 1931) și din legea învățământului superior
universitar (aprilie 1932, cunoscută și sub numele de legea
Iorga-Costăchescu). Aceste două legi veneau în contextul în care
extremismul politic câștiga tot mai mulți aderenți în rândul
studenților. Coroborat cu recesiunea economică a României, cu o
scădere abruptă a nivelului de trai și cu un șomaj intelectual tot mai
acut, contextul social determină studențimea să construiască o
alternativă la modelul de Universitate propus de autorități.
Studiul își propune o investigare a vieții universitare
clujene între 1932-1934, având ca repere cronologice dezbaterile
legate de noua lege a învățământului universitar (aprilie 1932) și
                                                            
13
Margaret Scotford Archer (ed.), University, Students and Society: A
Comparative Sociological Review, Heinemann Educational Books, London, 1972.
49 
represiunea autorităților universitare împotriva studenților legionari
(represiune ce a urmat asasinării premierului I.G. Duca, la 29
decembrie 1933). În fine, un aspect important va fi evidențierea
viziunii celor trei actori implicați – statul, corpul academic și
studențimea – la fel ca și reflectarea acestui conflict în spațiul
public, mai ales prin intermediul presei, ca și diversitatea
ideologică a criticilor aduse unui sistem ce părea să nu corespundă
schimbărilor socio-politice din România.

UNIVERSITATEA: „CĂMINUL ȘTIINȚEI

PENTRU CUNOAȘTEREA REALITĂȚILOR NAȚIONALE”

Deși instituție autonomă prin legea din 1931, Universitatea

suferă schimbări majore prin legea din aprilie 1932. Scopul
acesteia era acela de a unifica întregul învățământ superior
universitar din România Mare. Singura problemă era că guvernul
vedea în unificare doar un mecanism de „centralizare” a puterii
universitare. La nivel universitar, rectorul și Senatul Universitar
aveau putere de decizie superioară facultăților (deși acestora li se
recunoștea autonomia financiară și de studii), în timp ce la nivel
național, universitățile însele trebuiau să se supună autorității
ministeriale. Pentru a salva aparențele, instituția Consiliului
Interuniversitar, compusă din ministrul Instrucțiunii Publice și din
rectorii și decanii celor patru universități, avea doar puterea de
„recomandare”. Practic, folosindu-se de puterea sa „financiară”,
Ministerul putea oricând să limiteze activitatea universităților.
Controlul direct al politicii universitare pe care Ministerul
încerca să-l impună era urgentat de efectele „ofensivei culturale” și
de cele ale crizei economice și financiare. Ar fi fost vorba de un
număr prea mare de studenți, căruia universitatea nu putea să-i
asigure un proces instructiv de calitate din cauza insuficienței
resurselor didactice. În ceea ce privește efectele crizei economice,
acestea s-au materializat mai ales în plan financiar, așa cum au fost
scăderea bugetelor universităților, tăierile salariale și creșterea
taxelor de studii. De aici a decurs o stare de frustrare generală, ce

50 
s-a răsfrânt în rândul corpului academic și al celui studențesc și
care, în timp, a condus la o efuziune de curente politice și
ideologice radicale: extremismul de dreapta (cuziști, legionari etc.)
sau de stânga (socialiști și comuniști).
Statul, în schimb, s-a mulțumit doar să reitereze apelul de
respectare a autorității. Astfel trebuie interpretat îndemnul lui
Nicolae Iorga: „Trebuie să monarhizăm puțintel și Facultățile, și
Universitățile”, „noi trebuie să ne gândim a face din rector stăpânul
Universității, pentru ca stăpânul Universității, dacă poate fi stăpân
și îl țin curelele, să rămână, iar dacă nu îl țin curelele și nu poate, să
lase locul altuia, pe care îl vor ținea curelele și care poate. Acesta
este un post de răspundere. Nu este suficient să ai numai un scaun
de prezidat și să te ascunzi după speteaza lui ca să prezidezi”14.
Un factor esențial în implementarea unor astfel de măsuri îl
constituia și influența partidelor politice în Universitate. Dacă
rectoratul Universității din Cluj era deținut de o persoană neagreată
politic de guvernul de la București, sincopele apăreau numaidecât.
Nicolae Drăganu, de exemplu, cel care a deținut funcția de rector
în timpul anului academic 1931/1932, se lamenta că în timpul
mandatului său „bugetul a fost redus cu 60%”. Astfel, Senatul
Universității din Cluj „și-a irosit puterile luptând cu nesiguranța și
lipsa mijloacelor materiale. (…) Pentru problemele cu adevărat
universitare nu i-a rămas nici timp, nu i s-au dat nici posibilități. În
zadar [Senatul universitar] a arătat celor de la cârma țării, prin
repetate memorii și intervenții personale, că știință adevărată nu se
poate face fără mijloace materiale și liniște sufletească (…) – nu
ne-am putut face înțeleși”15.
Legea din 1932 aduce modificări esențiale în definirea
puterii universitare centrale. Acum rectorul este ales pentru un
mandat de 5 ani, iar decanii facultăților pentru o perioadă de 3 ani,
argumente pentru o mai mare stabilitate a conducerii centrale. Noul
                                                            
14
Vezi Monitorul Oficial al României. Partea a treia. Dezbateri parlamentare.
Senatul, nr. 38 din 19 martie 1932 – Dezbaterea privind proiectul de lege de
reorganizare a învățământului universitar (ședința din 7 martie 1932).
15
Nicolae Drăganu, „Dare de seamă asupra anului 1931/32”, în Anuarul
Universității Regele Ferdinand I Cluj pe anul școlar 1931/32, Cluj, Institutul de
Arte Grafice Ardealul, 1932, p. 17-18.
51 
rector al Universității clujene devine Florian Ștefănescu-Goangă,
care va rămâne în această funcție până în octombrie 1940. Apropiat
al PNL-ului, Goangă a beneficiat de un mandat care s-a suprapus
cu guvernarea liberală a lui Gheorghe Tătărăscu. În mod firesc,
acesta ar putea fi un argument pentru un tratament echitabil din
partea guvernului și a Ministerului Instrucțiunii Publice. Cert este
că noul rector a încercat să depășească greutățile administrative și
să se concentreze asupra problemei studențești. Profesor de
psihologie și promotor al ideilor de selecție a valorilor și de
orientare profesională, Florian Ștefănescu-Goangă a fost preocupat
în a găsi soluții problemei „proletariatului intelectual”. „În
Universități se face știință și se pregătește tineretul pentru
profesiunile de conducere. (…) Este în interesul superior al țării ca
cei ce vin în Universitate pentru a se pregăti în vederea carierelor
de conducere, să aibă, pe lângă pregătirea necesară, și capacitatea
mintală de a le îndeplini”16. Simultan, noul rector urmărea să
racordeze știința cu națiunea: „Cred că principala misiune a
Universităților noastre, care sunt căminele recunoscute ale științei,
e să cerceteze și să cunoască realitățile naționale, pământul țării în
feluritele lui înfățișări, populația care îl locuiește în realitatea sa
biologică, psihică și socială, și în toate creațiunile și manifestările
ei de-a lungul anilor. (…) Nimic nu ne oprește ca, pe baza acestor
cercetări cu caracter local, să ne ridicăm la concepții științifice cu
caracter universal și să ajungem la descoperiri care pot depăși
granițele țării noastre”17.
Imixtiunea politicului în Universitate s-a tradus și printr-o
obstrucționare a activității universităților. În cazul universității
clujene, anii ‘30 sunt marcați de conflictele dintre rectorat și
Facultatea de Drept. În Consiliul Profesoral al acestei facultăți,
discutându-se proiectul de lege al învățământului superior, s-a
manifestat o opoziție fermă împotriva legislatorului de a îngrădi
puterea facultăților. Cât despre „alegerea rectorului pe cinci ani și a
                                                            
16
Florian Ștefănescu-Goangă, „Discurs inaugural cu ocazia deschiderii solemne a
anului universitar 1932/33”, în Anuarul Universității Regele Ferdinand I pe anul
1931/32, Cluj, Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1933, p. 7-8.
17
Ibidem, p. 9-10.
52 
decanilor pe trei ani, este în contrazicere cu principiul autonomiei
și cu interesele învățământului. Este o greșeală fundamentală a
crede că în persoana Rectorului sau a Decanului zace continuitatea
vieții și administrației universitare a Facultăților. Oricum am
considera pe Rector ca figură reprezentativă sau primus inter
pares, există un interes superior, ca el să fie ales an de an în baza
rotației. Acest mod de a recruta pe Rector asigură o viață
universitară internă fără conflicte”18.
Principalele motive de litigiu au fost chestiunea taxelor
universitare impuse de Senatul universitar Facultății de Drept din
Cluj. Mai exact, Facultatea de Drept nu era de acord ca o parte din
cuantumul acestor taxe să fie la dispoziția Rectorului, la fel cum ar fi
preferat ca taxa de bibliotecă să fie integral la dispoziția facultăților,
nu a Senatului Universitar. Deși legea din 1932 introducea principiul
unității de conducere, prin care facultățile deveneau parte integrantă
a universităților, tentațiile centrifuge continuau să se manifeste.
Efectele legii din 1932 erau greu de digerat de membrii Facultății de
Drept dintr-un motiv strict financiar: fiind facultatea cu cel mai mare
număr de studenți (și implicit cu cel mai mare cuantum de taxe
universitare), Consiliul pierdea controlul asupra bugetului său. În
schimb, trebuia să asiste cum echilibrarea bugetului universității se
realiza pe seama propriilor venituri19. În consecință, în noiembrie
1932, decanul de la Drept, Nicolae Ghiulea, se opune taxelor
aprobate de Senatul universitar. După numeroase tergiversări și ca
urmare a opoziției Consiliului Facultății de Drept, se pare că
Rectoratul a apelat la un alt mecanism de presiune asupra decanului
Ghiulea. Astfel, Senatul Universitar emite un comunicat trimis
societăților studențești în care sunt menționate taxele aprobate de
acest for, dar fără a anunța în prealabil autoritățile de la Drept. În
consecință, pe fondul unui litigiu nerezolvat între Rectorat și decanul
de la Drept, se declanșează greva studenților în drept. „Senatul
Universitar, ținând seama de explicările domnului Rector, dezaprobă
                                                            
18
S.J.A.N. Cluj, Fond Universitatea Cluj. Facultatea de Drept, dos.
122/1930-1931, f. 42.
19
S.J.A.N. Cluj, Fond Universitatea Cluj. Ședințele Senatului Universitar, dos.
403/1932-1933, f. 22-25, 44-48.
53 
greva ca mijloc de luptă din partea studențimii, dar constată că greva
s-a declarat numai la Facultatea de Drept, din pricină că facultatea a
încasat taxe neaprobate de Senat. (…) În nici un caz această grevă nu
cade în răspunderea Senatului, care nu vede altă posibilitate de
aplanare în actuala stare de lucruri, decât o hotărâre grabnică și
echitabilă a Facultății de Drept, cu privire la fixarea taxelor, în
conformitate cu cele aprobate de Senat, și cu care studenții s-au
declarat mulțumiți. Facultatea de Drept are datoria morală să facă tot
ce e posibil ca să aplaneze și să-și continue activitatea didactică în
mod regulat”20. Deznodământul a fost demisia lui Nicolae Ghiulea și
alegerea ca decan a lui Romul Boilă, lider local național-țărănist. În
ciuda acestei schimbări, în timpul mandatului lui Boilă (1932-1935)
relațiile tensionate dintre Rectorat și Facultatea de Drept s-au
prelungit. Iar chestiunea taxelor universitare a revenit în atenția
Universității și a opiniei publice. Astfel, într-un articol publicat sub
pseudonim, intitulat „Conflicte și năravuri academice”, este
dezvăluit mecanismul vindicativ aplicat studenților care au apelat la
grevă: unii dintre profesorii Facultății de Drept ar fi refuzat să facă
publice rezultatele examenelor din sesiunea de toamnă21. În cele din
urmă, datorită intervenției Ministerului Instrucțiunii Publice și a
Senatului universitar, același ziar anunța că situația s-a detensionat,
obținându-se și reducerea taxelor la examenele de doctorat.

O ALTFEL DE CONDUITĂ ÎN FAȚA PUTERII: VIZITELE

LUI DIMITRIE GUSTI ȘI ALE LUI GHEORGHE TĂTĂRĂSCU
ÎN CETATEA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

În decursul anului universitar 1933/34 Universitatea

clujeană primește vizita a două personalități politice de rang înalt:
Dimitrie Gusti, ministru al Instrucțiunii Publice între iunie 1932 și
noiembrie 1933, și Gheorghe Tătărăscu, premierul României
(ianuarie 1934-noiembrie 1937). Aceste vizite reprezentau o
                                                            
20
Ibidem, f. 52-53.
21
Spartacus, „Conflicte și năravuri academice”, în Dacia Nouă (Cluj), an II, nr. 7
din 11 ianuarie 1933, p. 1.
54 
excelentă oportunitate de a prezenta, pe de o parte, realizările
științifice ale Clujului universitar, iar de cealaltă parte, necesitățile
financiare tot mai stringente.
Prima vizită a avut loc în data de 6 noiembrie 1933, când
se țin și lucrările unei ședințe extraordinare a Senatului
Universității din Cluj. Conform celor spuse de rectorul
Ștefănescu-Goangă, ședința se dorea una de informare și de
stabilire a unui dialog productiv: „contactul pe care vrem să-l avem
cu domnul Ministru are să fie folositor nu numai pentru buna
dezvoltare și propășire a Universității, ci mai ales pentru a înlătura
unele neînțelegeri și nepotriviri de care ar putea fi stăpânit domnul
Ministru, nefiind bine și conform realității informat”.
Prima problemă expusă a fost cea a bugetului, redus drastic
de la 40 de milioane la 4 milioane. Funcționarea procesului
educativ era grav afectată. Cât despre compensarea acestui buget
prin mărirea taxelor universitare, acțiunea ar fi imposibilă din
cauza „situației precare a elementului românesc”. Astfel se ajunge
la cea de a doua problemă: studenții minoritari. „Numărul lor
crește din an în an continuu, anul trecut (1932/33) atingând
proporția de 39% din numărul total al studenților. Anul acesta
(1933/34) numărul lor a devenit așa de mare, încât a atins proporția
de 50% din numărul total al studenților. Dacă creșterea aceasta va
continua, vom ajunge să avem mai mulți studenți minoritari decât
români”. Cauza acestei evoluții ar fi decalajele economice dintre
minoritari și români în Ardeal: dacă studenții minoritari „aparțin
claselor avute”, românii, „fiind săteni și săraci, nu pot trimite pe
copiii lor la Universitate”. Soluția ar fi crearea unui fond de
asistență socială a „studenților români săraci, dar merituoși”. Cât
despre numerus clausus, măsura ar fi inutilă, din moment ce
„proporția rezervată elementului românesc n-ar putea fi realizată,
aceste elemente neavând mijloacele materiale pentru a se susține la
Universitate”. În fine, ultima problemă abordată a fost cea a vieții
studențești. Aici, rectorul s-a arătat nemulțumit de faptul că
autoritățile guvernamentale întrețin un dialog instituțional cu
organizații studențești care nu sunt recunoscute de autoritățile
universitare. Prelungirea unui astfel de sistem ar fi o anomalie care

55 
„duce la anarhie”, din moment ce autoritățile de Stat „tratează cu
societățile studențești nelegal constituite și neautorizate de
Universitate, fără să țină seama de hotărârile și regulamentele
universitare”. Singura promisiune smulsă ministrului Gusti a fost
aceea că la proximul Consiliu de Miniștri Universitatea clujeană va
fi a doua instituție pe lista celor care vor avea sume repartizate de
la buget, după Academie22.
Din nefericire, la câteva zile după această întâlnire
guvernul național-țărănist este înlocuit cu o echipă ministerială
condusă de liderul liberal I.G. Duca. Iar ca urmare a asasinării
acestuia din urmă, regele Carol al II-lea îl va numi în funcția de
premier pe Gheorghe Tătărăscu. Din postura de premier, Tătărăscu
va fi oaspetele universității clujene la 4 mai 1934. Întâmpinarea
făcută acestui oaspete de rang înalt este una elogioasă. Rectorul
Ștefănescu-Goangă amintește auditoriului de „opera de reparație
istorică” pe care noul guvern și-a asumat-o. Ar fi vorba de
„hotărârea fermă a Guvernului de a ridica elementul românesc din
aceste ținuturi în toate cele trei direcții, la rangul ce trebuie să-l
dețină ca element majoritar, într-un stat național, făcut prin
sacrificiile, suferințele și sforțările seculare ale înaintașilor”. Într-o
perioadă în care criza economică ar fi adus în centrul atenției doar
„primatul economic”, rectorul pare convins că doar prin
dobândirea unei superiorități culturale Ardealul va deveni autentic
românesc: „Noi nu vom dobândi stăpânirea definitivă pe aceste
plaiuri până ce nu vom dovedi în ochii noștri proprii și ai
populației minoritare conlocuitoare că suntem un popor de înaltă
cultură, capabil de cele mai adânci și variate creații culturale, care
să poarte tiparul nostru național, social și politic”. Numai că
„prestigiul cultural” nu putea fi dobândit decât prin creșterea
bugetului alocat universității clujene. În aceeași măsură, rectorul
afirmă necesitatea înființării unui „oficiu de plasare, de informații
și de îndrumare” pentru studențime, care era, de altfel, o prevedere
a noii legi a învățământului universitar din 1932. Asemenea
oricărui supus aflat în fața puterii, Ștefănescu-Goangă speră ca
                                                            
22
S.J.A.N. Cluj, Fond Universitatea Cluj. Ședințele Senatului Universitar, dos.
404/1933-1934, f. 18-22.
56 
acest moment „să fie un început al contactului guvernului țării cu
Universitatea și al îndreptării situației foarte grele în care se află
cea mai înaltă Instituție de cultură de dincoace de Carpați”.
Răspunsul premierului a fost unul evaziv: „doleanțele înșirate pot
fi satisfăcute, nu poate însă promite că vor putea fi satisfăcute chiar
toate”23.

CONTROL „IDEOLOGIC” AL CORPULUI ACADEMIC

Perioada 1932-1934 este o perioadă a crizei în sensul

etimologic al cuvântului. Ceea ce se impunea acum era luarea unor
decizii ferme. În primul rând trebuie aduse în discuție efectele
economice și sociale ale depresiunii. După mai mult de un deceniu
de administrație românească, populația Ardealului (și în special cea
rurală) avea o situație materială care se degrada continuu.
Frustrările împotriva Centrului erau tot mai greu de ascuns, așa
cum o relevă și presa regională. Această stare era accentuată și de
competiția cu minoritățile naționale (maghiarii, sașii și evreii), ale
căror venituri economice păreau să nu fie afectate. Oricum, a găsi
un debușeu ideologic acestor frustrări devenea o acțiune facilă. Iar
cei care puteau să facă acest lucru erau chiar profesorii universitari,
cel puțin din două motive majore. În primul rând, aveau capacitatea
intelectuală de a realiza o diagnoză socială, politică și economică,
care se putea transforma în fundament al unui mesaj ideologic. În
al doilea rând, erau în contact direct cu un public-țintă în căutare de
soluții, de lideri și de acțiune: studențimea.
O cauză esențială a căderii înspre extremismul politic a
unora dintre profesorii universitari ar putea fi chiar prezența
partidelor politice în universitate. La Cernăuți, spre exemplu, unde
liberalul Ion Nistor a transformat universitatea într-o pepinieră de
sinecuri liberale, s-a remarcat Traian Brăileanu, un vehement cuzist
iar mai apoi legionar. La Cluj, o evoluție asemănătoare a avut Ioan
C. Cătuneanu, profesor de drept roman. Până în 1925 a fost membru
al PNL, dar se manifestă și ca publicist antisemit, înființând încă din
                                                            
23
Ibidem, f. 126-129.
57 
1924 periodicul Acțiunea românească. Devenit președinte al LANC
pe regiunea Cluj un an mai târziu, Cătuneanu își continuă
propaganda antisemită. În 1929, când Centrul Studențesc „Petru
Maior” publică broșura Călăuza studentului român la Cluj,
profesorul salută o astfel de inițiativă, al cărei scop ar fi sprijinirea
inițiativei românești: „În concurența cu minoritarii și în special cu
Jidanii, să dăm fratelui român tot ajutorul ce este în drept să-l aștepte
de la noi: fie ca negustor, fie ca meseriaș, fie ca muncitor, ca
industriaș. De la el și numai de la el să cumpărăm; lui și numai lui
să-i dăm de lucru, spre a întări o clasă de mijloc românească, pe
care se va sprijini prosperitatea României de mâine (…)”24.
Clujul nu a însemnat numai legionarism. Orașul de lângă
Feleac avea o bogată tradiție social-democrată moștenită din timpul
dualismului austro-ungar. Era, totodată, un oraș cu o importantă
pondere muncitorească. De fapt, socialismul putea fi pentru
numeroasele etnii ale Clujului singurul limbaj comun.
Caracterizându-l pe Belu Zilber, Stelian Tănase ajunge la concluzia
că mulți dintre adepții din România ai ideilor comuniste erau
persoane „bine situate social”: „români, evrei, maghiari, educați, cu
averi, plasați confortabil în ierarhia socială. Ideea că acești
comuniști proveneau exclusiv din rândul minorităților etnice sau
erau doar niște lumpeni proletari e în bună parte falsă”. Iar
principalul motiv al revigorării mișcării comuniste din România a
fost criza economică și proliferarea extremismului de dreapta.
Entuziasmul socialist și chiar comunist „s-a reluat la sfârșitul anilor
‘20, [când] au apărut criza din 1929-1933 și pericolul nazist, care
i-a mobilizat din nou pe cei născuți odată cu secolul”25.
În această categorie intră și Tudor Bugnariu. Licențiat în
sociologie, psihologie și filozofie al Universității din Cluj (sesiunea
iunie 1932, mențiunea cum laude), Bugnariu fusese simultan și
preparator la Institutul de Psihologie Experimentală (până în luna

                                                            
24
Ion C. Cătuneanu, „Introducere”, în Călăuza studentului român la Cluj
(industriașii, negustorii și meseriașii români din Cluj), Cluj, Tipografia Cartea
Românească, [1930], p. 4-5.
25
Stelian Tănase, Clienții lui Tanti Varvara (istorii clandestine), ediția a II-a,
București, Editura Humanitas, 2008, p. 141-142.
58 
mai 1932). Urmează o scurtă perioadă de cătănie, reîntorcându-se
tot la universitatea clujeană, dar într-un post de asistent universitar.
Conform propriilor mărturisiri, în anul universitar 1932-1933
începe să întreprindă „primele acțiuni antifasciste în rândurile
cadrelor universitare tinere”.
„Anul universitar 1932-1933 nu începuse de multă vreme
în momentul în care mi-am luat în primire postul de asistent.
Întrucât aveam experiența de preparator, m-am adaptat repede noii
munci, deși ea se deosebea de aceea pe care o făcusem până atunci
în cadrul Institutului de Psihologie. Sarcina de asistent la o catedră
(nu la un institut) nu era grea. Pe atunci, seminariilor li se dădea o
mai mare importanță decât în primii ani după Reforma
învățământului din 1949 și, de aceea, profesorii țineau să conducă
ei înșiși seminariile. Rostul asistentului era să le pregătească din
punct de vedere tehnic și să-l asiste pe profesor”26. Iată-l, deci,
asistent al profesorului Drăganu (unchiul său) și al lui Gheorghe
Bogdan-Duică: „Obligațiile mele la profesorul Bogdan-Duică erau
și mai puțin copleșitoare, cu atât mai mult că, fiind deputat, nu-și
ținea seminariile cu regularitatea cu care le ținea unchiul meu”27.
Tânărul asistent reușește să închege un grup al „tinerilor
universitari progresiști”. Primul cu care intră în legătură a fost
Coriolan Drăgulescu, preparator la Facultatea de Științe. „Ceea ce ne
lega, firește, erau ideile noastre comune, activitatea dusă în comun
împotriva huliganilor din Universitate și solidaritatea în aspirațiile de
libertate socială pe care le profesam”. Centrul de greutate al grupului
pare să fi fost Ilie Murgulescu, și el asistent la Facultatea de Științe,
„o personalitate, care se situa în mod firesc în fruntea tinerilor
universitari de stânga”. Cu un doctorat în chimie obținut în
Germania, acesta se întorsese de acolo chiar în perioada în care lupta
de putere din Republica de la Weimar se dădea între naziști și
socialiști: „Era mult mai bine informat despre situația din Germania,
decât era [Mihai] Beniuc, care se întorsese și el dintr-o vacanță, din
Hamburg. Apoi, avea și cunoștințe de marxism, ceea ce Beniuc nu
                                                            
26
BCU Cluj – Colecții Speciale, Fond Tudor Bugnariu, Memorii (1933-1935),
manuscris, f. 3.
27
Ibidem, f. 4.
59 
avea deloc”. Ultimul membru notabil al acestei grupări ar fi fost
Eugen Pop, doctorand în drept, ironizat de Ilie Murgulescu că ar fi
fost „în serviciul chestorului Poliției, (…) în perioada în care era
președinte al Societății Studenților în Drept. Balicul însă nu se
supăra și răbda cu stoicism ironiile lui Murgulescu”28.
Imboldul acestei grupări pare să fi venit din afară. Perioada
1932-1933 era marcată de o criză economică ce se răsfrângea și în
plan politic. „Mitul îndreptării situației prin aducerea în țară a lui
Carol se spulberase”, la fel se întâmplase și cu „prestigiul” lui
Maniu: „Nemulțumirea continua să crească, grevele se țineau lanț,
țărănimea începea să se împotrivească execuțiilor silite.
Contradicțiile sociale se adânceau văzând cu ochii, iar cercurile
reacționare, pentru a împiedica mișcarea revendicativă a maselor,
nu se mai mulțumeau cu folosirea organelor represive împotriva
lor, ci recurgeau la organizarea și finanțarea bandelor fasciste”29.
Într-o primă fază, activitatea „progresistă” s-a derulat în
cadrul „Cercului universitar de studii sociale și politice”. Acest
cerc a fost înființat de profesorul de sociologie Virgil Bărbat.
Prima denumire a fost cea de „Cercul Carnegie”, ca recunoștință
adusă asociației americane pentru donația impresionantă de cărți de
sociologie. Conducerea va fi preluată apoi de Coriolan Drăgulescu,
care reușește să direcționeze activitatea cercului spre problemele
sociale și politice. În acest sens, în toamna anului 1932 Drăgulescu
îl invită pe „șeful său, profesorul Dan Rădulescu, să țină o serie de
conferințe”: „Primele conferințe ale Profesorului Dan Rădulescu au
provocat discuții interesante și orientate în spirit progresist. Aflând
de aceste conferințe, care nu mai aveau caracterul academic al
celora dinainte, au început să participe un număr tot mai mare de
legionari, în frunte cu unul dintre șefii lor clujeni, Bănică, cu
intenția de a tulbura ședințele. Ca replică, ne-am organizat și noi un
sistem de ordine, cu ajutorul studenților democrați. (…) După o
perioadă am constatat că profesorul virează tot mai mult spre
dreapta și, în cele din urmă, ajunse la susținerea unor puncte de
vedere contrare celor susținute în primele sale conferințe, spre
                                                            
28
Ibidem, f. 5.
29
Ibidem, f. 6.
60 
marea satisfacție a legionarilor. (…) Cum se explică orientarea spre
dreapta a lui Dan Rădulescu? Ne-am apropiat de el știindu-l
democrat. Mai știam că este francmason și bun prieten cu
Sadoveanu, și el francmason. După primele conferințe, legionarii
au început să-l amenințe, să facă presiuni asupra lui, între altele și
prin copiii săi, Marta, fostă colegă cu sora mea Zoe, și Fluor, care
deveniseră între timp simpatizante ale legionarilor”30.
În urma acestui eșec, grupul comunist de la Universitatea
din Cluj va înființa o nouă organizație, „Curentul vremii”, cu
orientare explicit antifascistă. La sfârșitul anului academic
1932-1933, Bugnariu părăsește Universitatea. Din acest moment se
orientează tot mai mult spre curentul de stânga. În toamna anului
1933 se implică în organizarea Comitetului Regional Antifascist de
la Cluj, cunoscându-l acum și pe Petre Constantinescu-Iași.
Nedorind totuși să transforme acest comitet într-o anexă a
PCdR-ului, Bugnariu încearcă să convingă și alți universitari tineri
să gireze intelectual această mișcare: „Știam despre ei (…) că
Daicoviciu și Petrovici își manifestaseră simpatia față de socialiști
în anii studenției, participând la acțiunile culturale ale Partidului
social-democrat, pentru care și fuseseră excluși din organizația
studențească Petru Maior”31.
Noua grupare intelectuală cu idei de stânga a fost „Alte
zări”. În articolul-program al acestei publicații se afirma
necesitatea luptei antifasciste. Pentru redactorii revistei „Alte zări”,
„răcnetul fascist (…) e reacțiunea instinctului de conservare al unui
sistem biologic ori social aflător în preajma prăbușirii. Sistemul
economic actual nu-și mai poate hrăni masele și, prin urmare, și-a
îndeplinit misiunea”32, pregătind astfel terenul pentru instaurarea
unui altfel de regim politic și social. Ziarul va fi interzis la sfârșitul
anului, odată cu asasinarea premierului liberal I.G. Duca. Bugnariu
simte că nu a reușit să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Privise ziarul
ca un prilej pentru a-i demasca „pe aceia care patronaseră
nepedepsiți pe criminalii fasciști”. În această categorie e inclus și
                                                            
30
Ibidem, f. 9-10.
31
Ibidem, f. 21.
32
„Program”, în Alte zări (Cluj), an I, nr. 1 din 20 noiembrie 1933, p. 1.
61 
rectorul Ștefănescu-Goangă, cel care s-ar fi opus sistematic
autorizării de conferințe antifasciste în Universitate. Ceea ce îi
reproșa rectorului era atitudinea duplicitară. Interpelat de studenți
de ce, totuși, tolerează manifestările politice ale studențimii
naționaliste în Universitate, rectorul ar fi afirmat că, de fapt,
legionarii „nu fac politică; ei fac naționalism”33. În 1934 Tudor
Bugnariu se implică în fondarea filialei clujene a organizației
Amicii URSS. Teoretic, această organizație era una preponderent
culturală și nu ar fi trebuit să fie obstrucționată de autorități.
Trebuie reamintit că în septembrie 1934 URSS este acceptată ca
stat membru în Societatea Națiunilor iar România a reluat
legăturile diplomatice cu vecinul de la Răsărit. La fel de adevărat e
că PCdR folosea asemenea organizații ca mecanisme de exprimare
ideologică. La Cluj, rectorul Ștefănescu-Goangă recurge la un
mecanism asimetric de a curăța Universitatea de comuniști. Toți
cei care erau înscriși în această organizație au fost obligați să
aleagă între Amicii URSS și locul de muncă de la Universitate. În
atari condiții, Alexandru Roșca și Mihai Beniuc au părăsit Amicii
URSS.

STUDENȚIMEA: ÎNTRE ACTIVISM SOCIAL

ȘI CONTAMINARE EXTREMISTĂ

„Educația socială a studențimii trebuie să înceapă prin a

face din fiecare student un membru conștient de îndatoririle sale
față de familia universitară, în care trăiește. (…) Fiecare student
este un cetățean academic și în această calitate el are o seamă de
îndatoriri și responsabilități de care nu se poate despărți.
Cetățeanul academic trebuie să învețe să respecte drepturile altora
și să servească cu devotament interesele comunității restrânse din
care face parte și ale comunității celei mari a societății, în care
trăim cu toții. Mentalitatea medievală că studentul se bucură de
privilegii speciale de a tulbura nepedepsit liniștea publică în afară
                                                            
33
BCU Cluj – Colecții Speciale, Fond Tudor Bugnariu, Memorii (1933-1935), f.
38.
62 
de zidurile Universității și de a intra cu forța și gratuit în localurile
publice, trebuie să dispară. Fac un apel stăruitor la simțul de
demnitate al întregii studențimi, ca astfel de manifestări
degradatoare și antisociale să înceteze cu desăvârșire”. Florian
Ștefănescu-Goangă, Discursul inaugural cu ocazia deschiderii
anului universitar 1932/33 la Universitatea „Regele Ferdinand I”
Cluj.

În 1932 studențimea clujeană se pregătea să sărbătorească

10 ani de „ideal românesc”. Prezentul, însă, nu îi oferea prea multe
speranțe de mai bine. La un deceniu de la afirmarea studențimii ca
mișcare protestatară, educația superioară părea tot mai bolnavă.
După o perioadă de avânt spre studii, de „ofensivă culturală” ce s-a
soldat cu un număr foarte mare de studenți, ceea ce a urmat a fost o
inflație de titrați. Noul „proletariat intelectual” se găsea în
imposibilitatea de a-și găsi un rost pe piața forței de muncă: criza
economică ce a lovit și România a obligat toate guvernele dintre
1930 și 1933 să apeleze la numeroase „curbe de sacrificiu”: tăieri
de salarii și restrângerea numărului de funcționari publici. La
nivelul percepției publice devenea tot mai limpede că universitatea
se transformase într-o anticameră a șomajului.
În acest context, studențimea revine în atenția opiniei
publice. Iar la Cluj, după un deceniu de căutări ale unei formule de
luptă națională, evoluția lucrurilor părea a fi împotriva studenților
români. Evident, exista temerea că studențimea românească va
transforma sărbătorirea a 10 ani de „luptă națională” într-un prilej
de a destabiliza funcționarea Universității clujene. Avertismentul
rostit de rectorul Ștefănescu-Goangă la debutul anului universitar
1932/33 era explicit. Dar, pentru a-și atrage bunăvoința
studențimii, rectorul atrăgea atenția asupra problemelor economice
ale studențimii. „Studentul sărac dar merituos trebuie să găsească
în Universitate sprijinul material de care are nevoie pentru a-și
putea face studiile și lucrările la care este obligat. (…) În esență
este vorba dacă cultura universitară rămâne rezervată de aici încolo
numai celor bogați, sau dacă ea trebuie să devină în aceeași măsură
accesibilă și pentru cei săraci și merituoși”. În Ardeal, conchidea

63 
vorbitorul, gravele probleme socio-economice se transformă într-o
„gravă și actuală problemă națională”, pentru că „este profund
imoral și adânc păgubitor ca fiii cei mai înzestrați ai națiunii să fie
înlăturați din cauza sărăciei de la studiile universitare și prin
urmare de la situațiile de conducere în societate și stat”34.
În privința vieții studențești clujene și în lumina
problemelor ridicate de rectorul Ștefănescu-Goangă, întrebările
legitime ar fi: Ce impact a avut criza economică în compoziția
etnică a corpului studențesc? Care a fost anvergura socială a
asociațiilor studențești? În fine, era posibil ca în Ardeal (și mai ales
la Cluj) clivajul etnic să se transforme în clivaj economic iar mai
apoi într-unul ideologic? Pe scurt, erau studenții români atât de
săraci și de neajutorați de statul român? Erau străinii prea mulți și
prea bogați?

EVOLUȚIA CORPULUI STUDENȚESC CLUJEAN 1932-1934

(CÂTEVA REPERE)

Universitatea clujeană a fost cea de-a treia instituție de

învățământ superior ca mărime, după București și Iași. Dar, spre
deosebire de celelalte două centre, la Cluj universitatea reunea doar
patru facultăți (drept, litere, medicină și științe), în timp ce
universitatea din capitală avea 7 facultăți (celelalte trei fiind
medicina veterinară, teologia și din 1934 farmacia), iar Iașul – 5.
În anul universitar 1930/31 numărul studenților la
Universitatea din Cluj depășește pentru prima dată cifra de 4000
(4064 studenți). Abia în anul universitar 1935/36 totalul coboară
spre 3500 de studenți, ca urmare a lichidării secției de farmacie din
Cluj și a măsurilor Consiliului Interuniversitar de limitare a
numărului de studenți la nivel național. Pe specialități, de departe
dreptul era cea mai frecventată instituție, urmată de medicină, litere
și științe.
                                                            
34
Florian Ștefănescu-Goangă, „Discursul inaugural cu ocazia deschiderii anului
universitar 1932/33”, în Anuarul Universității Regele Ferdinand I Cluj pe anul
1931/32, Cluj, Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1933, p. 13-14.
64 
 În ceea ce privește distribuția pe sexe, în 1931/32 din 4040
studenți 3052 erau bărbați, iar 988 femei; în 1932/33 din 4469
studenți: 3442 bărbați și 1027 femei; iar în 1934/35 din 4300
studenți: 3449 bărbați și 851 femei. Ca pondere, femeile
reprezentau între 20% și 25% din totalul corpului studențesc.
Din punct de vedere etnic, anii 1931/32 – 1933/34 relevă o
scădere semnificativă a numărului de studenți români. Scăderea
ponderii studenților români e vizibilă mai ales după 1929, odată cu
resimțirea crizei economice. De la aproximativ 70% în 1929/1930
se ajunge ca în anul 1933/34 studenții de origine română să
reprezinte 56%.

Universitatea din Cluj. Studenții după naționalitate

1931/32 și 1933/3435
Etnia Români Unguri Germani Evrei Alții Total
1931-1932 2473 953 197 388 29 4040
1932-1933 2721 922 345 447 34 4469
1933-1934 2518 1127 284 456 60 4445
Medie % 59.5% 23% 6.5% 10% 1% 100%

În discursul de inaugurare al anului academic 1934/35,

rectorul Ștefănescu-Goangă interpreta această evoluție a corpului
studențesc drept „dovada evidentă a spiritului de largă toleranță pe
care statul român îl are față de minorități” și o realitate statistică ce
ar corespunde „cu mici diferențe (…) situației demografice a
Ardealului”. În același timp, sesiza că „greutățile economice și
financiare prin care trecem lovesc într-o măsură cu mult mai mare
în elementul etnic românesc, care într-o bună parte nu mai poate să
facă față cheltuielilor legate de studiile universitare”. Iar strigătul
său de ajutor era îndreptat mai ales spre guvern, care ar trebui „să
ia măsurile cuvenite pentru a asigura elementului etnic românesc,
făuritorul statului român, drepturile sale legitime la cultura
superioară, de care a fost ținut depărtat atâta amar de veacuri de
                                                            
35
Date prelucrate pe baza statisticilor universitare din Anuarul Universității
Regele Ferdinand I din Cluj, anii 1931/32, 1932/33, 1933/34, Cluj, Institutul de
Arte Grafice Ardealul.
65 
vechea stăpânire maghiară”36. Așa cum am văzut mai sus, apelurile
spre guvern se soldau de cele mai multe ori cu promisiuni. În
schimb, problemele materiale și financiare ale studențimii
deveneau tot mai grave. Bugetele universităților deveneau tot mai
dependente de colectarea taxelor universitare, taxe care creșteau
continuu. Criza economică, deși unii ar fi vrut să o interpreteze
doar într-o cheie „etnică”, lovea într-o mare parte a studențimii.
Astfel, imaginea „studentului-huligan”, „derbedeu” sau
„naționalist” era tot mai mult concurată de cea a „cerșetorului în
haine negre”, „studentul sărac” sau „comunist”.
Pericolul comunist era o prezență constantă în România
interbelică, indiferent dacă era folosit ca mecanism de defulare a
sentimentelor antisemite sau rusofobe. Dincolo de aceste
interpretări tendențioase, grevele muncitorilor din Valea Jiului, la
fel ca și cele de la Atelierele Grivița au existat. La fel de veridic a
fost și Congresul din 1933 al învățătorilor și profesorilor din
București, tot o formă de protest a angajaților din învățământul
preuniversitar, cu salarii restante de luni de zile. Retorica
naționalistă și antisemită nu mai reușea să mulțumească chiar pe
toată lumea. Și nu puțini erau cei care aderau la ideile de stânga.
Mediul universitar nu a rămas neafectat de aceste influențe.
Întrebarea care se ridică este: au avut ideile de stânga un rol în
(re)direcționarea asociaționismului studențesc?

ASOCIAȚIONISM STUDENȚESC ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

„Ce vreți să aibă ca model tânărul sosit în lagărele

Universitare? Corupția care și-a întins ghearele ca o fiară
smulgând oamenilor rațiunea și apoi sufletul? Corupția aceasta,
care se face în numele unei democrații pe care toți au înțeles-o
greșit, luând-o drept portiță de trecere în lumea ticăloșiilor și a

                                                            
36
Florian Ștefănescu-Goangă, „Discursul inaugural cu ocazia deschiderii anului
universitar 1934/35”, în Anuarul Universității Regele Ferdinand I Cluj pe anul
1933/34, Cluj, Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1934, p. 7-8.
66 
destrăbălării? (…) Să fii democrat nu înseamnă să întinzi mâna
tuturor haimanalelor care nu știu ce-i meritul personal”37.

Asociaționismul studențesc din Clujul interbelic s-a

dezvoltat în siajul Societății „Petru Maior”. Înainte de 1918, această
societate reunea studenții români aflați la studii în Budapesta. Altfel
spus, calitatea de membru în această societate era o onoare, dar una
care obliga. Poate și din acest motiv, conducătorii de după război ai
acestei societăți au crezut că exacerbarea naționalismului e o dovadă
de continuare a programului național antebelic.
Oricum ar fi, studențimea clujeană s-a manifestat printr-o
opoziție crescută față de autoritățile universitare. Considerându-se
trădată de profesori și obstrucționată în lupta sa dreaptă,
studențimea „creștină” va transforma Centrul Studențesc „Petru
Maior” într-un vector politic. Simultan, Centrul va milita pentru
modificarea legislației universitare, pentru scăderea sau chiar
eliminarea taxelor universitare și se va implica în proiecte de
asistență socială.

STUDENȚIMEA CLUJEANĂ ȘI LEGEA

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI UNIVERSITAR DIN 1932

Proiectul de lege a învățământului superior universitar a

fost dezbătut la București într-o atmosferă ostilă. Inițiatorii legii,
mai ales Nicolae Iorga, au fost copleșiți de interpelările cu privire
la protestele studenților din capitală, provocate atât de colportarea
proiectului de lege asupra învățământului universitar, cât și de
adoptarea unor noi reglementări în privința profesioniștilor avocați.
Cea mai importantă era obligativitatea doctoratului juridic ca și
condiție de practicare a avocaturii, ceea ce însemna o prelungire a
duratei de studii pentru studenții în drept. Ca urmare, protestele au
izbucnit imediat.

                                                            
37
Gh. Chiper, Studentul zilelor noastre, Iași, Tipografia Alexandru Țerek, 1935,
p. 15.
67 
 Nicolae Iorga afirma că studenții „protestează împotriva
faptului că avocații mai bătrâni monopolizează meșteșugul –
aceasta este adevărat (…); că stagiarii sunt nedreptățiți și că
studenții au intrat în Universitate sub un regim și aceasta înseamnă
un angajament care s-a luat față de dânșii și acum, în mijlocul
studiilor lor, se trezesc cu un alt regim, așa încât, dacă ar fi știut de
la început că au să învețe atâția ani, se duceau la medicină sau
aiurea”. În schimb atitudinea sa față de proteste este intransigentă:
nici guvernul, nici Parlamentul nu vor adopta modificări legislative
sub presiunea străzii, preferând o calmare a spiritelor chiar și cu
intervenția armatei: „Ei bine, dacă este vorba să dăm tineretul țării
pradă câtorva oameni fără conștiință, nu noi vom fi aceia care ne
vom împovăra conștiința cu astfel de crimă; ci noi vom întrebuința
toată rigoarea legilor, împotriva oricui, de orice vârstă, de orice
profesie, care nu înțelege că aici este o țară de rânduială, pe care
nimeni nu are voie să o compromită prin asemenea acte”.
Interesant e faptul că Iorga incriminează pentru dezordinile
studențești o altă studențime: „Sunt două feluri de studențimi. Este
o studențime naționalistă, care poate să comită anumite excese, dar
nu se poate coborî niciodată la scene ca acestea din urmă. Dar sunt
așa-numiții studenți săraci. Studenții săraci reprezintă comunismul,
intrat în rândurile studențimii universitare. Ca rector o știu. Este un
organ al studențimii sărace, care (…) a fost confiscat de mai multe
ori și în care se spune: nu este deosebire națională, ci sunt săraci și
sunt bogați. Săracilor, aruncați-vă asupra celor bogați”38.
Pledoaria lui Iorga pentru ordine și respectul autorității
pare mai degrabă o eschivă: se ferește să acuze studențimea in
corpore, preferând, totuși, să identifice un nou dușman prin
ignorarea unuia destul de vocal. Studentul „naționalist”, „legionar”,
„creștin” devine preferabil celui „sărac”, „comunist”, „anarhist”. E
un tip de eschivă ce seamănă cu retorica rectorului clujean
Ștefănescu-Goangă, care spunea despre legionari că „nu fac
politică; ei fac naționalism”.

                                                            
38
Vezi Monitorul Oficial al României. Partea a treia. Dezbateri parlamentare.
Adunarea Deputaților, nr. 67 din 8 aprilie 1932 (ședința din 23 martie 1932).
68 
 Doar că astfel de piruete retorice nu mai aveau darul de a
calma spiritele. Iar răspunsul va fi o mobilizare exemplară a
structurilor UNSCR pentru a susține cauza studențimii. La Cluj, în
data de 25 martie 1932, Centrul Studențesc Petru Maior lansează o
invitație către „studențimea clujeană de-a păstra pentru 48 de ore o
GREVĂ pașnică și demnă, în semn de protest contra brutalităților
comise contra colegilor noștri la București și Iași. Facem apel la
spiritul de solidaritate al studențimii, în acest sens”. Moțiunea adoptată
în timpul acestei greve a fost trimisă către Rectoratul Universității
clujene, către conducerea UNSCR, premierului și ministrului
instrucțiunii publice. Președintele Centrului, Octavian Stanca, își
exprima dezolarea „că atunci când Țara e condusă de omul care în
permanență cerea dreptate și dorea binele, domnul Nicolae Iorga, se
permite autorităților publice să brutalizeze într-un mod inadmisibil pe
cei care duceau o acțiune îndreptățită, pentru apărarea intereselor
noastre studențești”39.
Printre principalele modificări aduse proiectului de lege,
UNSCR cerea ștergerea articolului 68 din legea învățământului
superior universitar, care prevedea că „studenții din anul I care n-au
trecut cu succes examenele din sesiunea iulie și octombrie vor fi
exmatriculați”. Legiferarea a doar două sesiuni de examene ar fi o
„restricțiune care îngreuiază studiul primului an de licență”. Memoriul
amintea și de problema nostrificării diplomelor din străinătate,
cerându-se ca acestea să fie echivalate de facultățile de specialitate, nu
de Ministerul Instrucțiunii Publice. Se cerea ca numirile în posturile
universitare să se facă numai pe bază de concurs și ca profesorii
universitari să aibă în mod obligatoriu domiciliul permanent în orașul
în care predau cursurile („deoarece numai astfel se poate asigura bunul
mers al învățământului universitar”). Memoriul atrăgea atenția și
asupra aspectelor materiale tot mai dificile pentru o mare parte din
studențime. Pentru a ameliora această situație, UNSCR-ul cerea
revenirea la 3 ani a duratei studiilor de licență (în loc de 4 ani) și
                                                            
39
BCU Cluj – Colecții Speciale, Fond Societatea Petru Maior, ms. 5811 – acte
ieșite 1931/32, f. 155-160. Vezi și Lucian Nastasă (ed.), Antisemitism universitar
1919-1939 (mărturii documentare), Cluj-Napoca, Editura ISPMN, 2011, doc.
262.
69 
reglementarea prin lege a taxelor universitare. Scopul era acela de a nu
transforma taxele în „restricțiuni materiale, [care] dau posibilitatea
străinilor să facă studii superioare în detrimentul elementului etnic pur
românesc”. Ca ultimă remarcă studențimea denunța faptul că proiectul
de lege „se ocupă mai mult cu organizarea și drepturile corpului
profesoral, uitând că Universitatea este creată pentru studenți și nu
pentru profesori”.
Greva studențimii clujene a scos la iveală existența
Organizației studenților săraci, fapt semnalat și în alte centre
universitare. Pentru a preveni orice repercursiuni asupra studențimii,
președintele Centrului Studențesc Petru Maior, Octavian Stanca,
trimite o înștiințare rectoratului Universității din Cluj. Aici se
semnalează că „sâmbătă, 26 martie 1932 s-au răspândit în interiorul
Universității manifeste subversive, care purtau semnătura Organizației
studenților săraci. Vă aducem la cunoștință că noi nu știm de existența
unei astfel de organizații, mai mult, din manifestările de acum
constatăm că în dosul acestui titlu se ascund elemente anarhice și
indezirabile, care caută să se folosească de orice prilej pentru a infiltra
o acțiune destructivă și favorabilă acestor inconștienți”. Președintele
Octavian Stanca cerea declanșarea unei anchete care să releve autorii
acestui act și complicii lor, urmată de excluderea lor din Universitățile
românești și deferirea lor pe mâna justiției40.
Presa clujeană se arăta favorabilă cauzei studențești. Spre
exemplu, în data de 25 martie 1932, cu o zi înaintea grevei studențimii
clujene, un editorial al ziarului „Patria” releva condiția mizerabilă a
studentului, ieșit pe străzile Capitalei pentru a-și revendica drepturile.
Pentru autorul acestor rânduri, problema studențească exceda cadrul
confruntărilor politice, fiind „o problemă cu caracter diferit, economic,
cultural, social și în definitiv o problemă națională. Regimurile
postbelice au fabricat la intelectuali fără să țină cont de dezvoltarea
noului stat, de noile constelații sociale și economice”. Și, în loc de
măsuri concrete, statul a preferat să apeleze la „bombe lacrimogene”.
Numai că în această problemă „nu se poate opera ca în fața tranșeelor
de dușmani. Nu pot fi decretați de bolșevici fiii și frații noștri care eu
crezut că sunt copii și se trezesc că, în loc de oblăduire părintească, au
                                                            
40
Ibidem, doc. 263.
70 
primit drept cadou de la stat judecători de instrucție și jandarmi
rurali”41.
În cele din urmă, legea va fi adoptată în maniera impusă de
Nicolae Iorga. În ciuda unificării învățământului universitar, pentru
studențime nu se făcuse nici o concesie. Iar pentru a prelungi
provizoratul, normele de aplicare a legii vor fi promulgate abia în
decembrie 1933. Două chestiuni au nemulțumit profund studențimea:
chestiunea taxelor universitare și cadrul legal de funcționare al
societăților studențești.
Pentru mulți dintre observatori, taxele universitare deveniseră
un mecanism de selecție fiscală a studenților. Articolul 73 din lege
stipula că „studenții pot fi impuși la următoarele taxe”: de înscriere, de
bibliotecă, de examen, de doctorat, de diplomă, de laborator (sau
institut) și chiar taxă de construcție. Colectarea taxelor intra în sarcina
fiecărei facultăți. De altfel, regulamentul general de aplicare a legii
pentru organizarea învățământului universitar preciza care erau sursele
de venit ale fiecărei facultăți: fondurile de la stat, din taxele plătite de
studenți, și altele (subvenții, donații). În regulament, însă, articolul
referitor la taxe era formulat imperativ („studenții vor fi impuși la
următoarele taxe”)42.
Evident, printre cei mai afectați de aceste măsuri erau
studenții facultăților care aveau cheltuieli numeroase cu taxele de
laborator: medicina și științele. Cererea Societății Studenților în Științe
pentru reducerea taxelor și amânarea încasării lor s-a lovit în februarie
1932 de refuzul Consiliului Facultății de Științe. Motivul: „sumele
bugetare pe anul 1931 nu s-au încasat iar taxele au fost reduse la
minimum”. Oricum, stabilirea cuantumului taxelor ar fi fost de
competența Senatului Universitar43. Drept urmare, în aprilie 1932
Societatea Studenților în Științe din Cluj înaintează un memoriu
Rectorului și ministrului Instrucțiunii Publice pe tema taxelor
universitare. Rezultând o medie de 5000 de lei pentru toate secțiile
                                                            
41
Z.B., „Studenți români sau dușmani?”, în Patria. Organ al PNȚ (Cluj), an XIV,
nr. 51, 25 martie 1932, p. 1.
42
Vezi Spiridon Hanțu (ed.), Legea și regulamentul învățământului universitar,
București, Tipografia Copuzeanu, 1935.
43
S.J.A.N. Cluj, Fond Universitatea Cluj. Facultatea de Științe, dos.
142/1931-1932, f. 28.
71 
Facultății de Științe, studenții relevau și impactul acestui cens fiscal:
scăderea numărului de români în favoarea „elementelor minoritare”.
Memoriul cita concluzia unei anchete a Asociației profesorilor
universitari din Cluj, care afirma că sporirea taxelor universitare va
însemna un „numerus clausus aplicat elementului românesc”44.
Cererea a fost amânată, mai ales că se aștepta promulgarea noii legi.
Singura concesie a fost că Facultatea de Științe a renunțat la taxa de
frecvență pentru studenții anilor 3 și 4 de studiu (secția chimie). Cât
despre celelalte secții, „se vor acorda reduceri celor lipsiți de mijloace
și cu examenele trecute”45. La Facultatea de Științe, taxele pentru anul
1932/33 erau următoarele:
1. taxa de înscriere – 800 lei
2. taxa pentru bibliotecă – 200 lei
3. taxa de frecvență – 3000 lei (secția de chimie și chimie
fizică) și 2000 lei (științe naturale și geografie)
4. taxa de examen – 100 lei (pentru fiecare disciplină)
5. taxa examen de licență – 1000 lei
6. taxa examen de doctorat – 2000 lei
7. taxa diplomă de licență – 100 lei
8. taxa diplomă de doctorat – 1000 lei
9. taxa nostrificare diplome – 10000 lei46.

Problema diminuării cuantumului taxelor universitare și a

amânării plății lor a fost o constantă a memoriilor studențești
adresate autorităților universitare și guvernamentale. Au fost
nemulțumiri și din partea profesorilor, care nu agreau mecanismul
prin care Rectoratul și Senatul Universitar înțelegeau să distribuie
banii proveniți din colectarea taxelor studențești. Spre exemplu,
                                                            
44
Vezi „De ce au declarat grevă studenții în Știință?”, în Patria (Cluj), an XIV,
nr. 66 din 12 aprilie 1932, p. 2.
45
S.J.A.N. Cluj, Fond Universitatea Cluj. Facultatea de Științe, dos.
142/1931-1932, f. 42.
46
Idem, dosar 155/1932/1935, f. 41-42. Taxele 1-3 erau considerate taxe
universitare, ce se plăteau direct Rectoratului, în timp ce celelalte taxe mergeau
către secretariatele fiecărei facultăți. Astfel, din primele 3 taxe se constituia fondul
universitar, iar din celelalte taxe se asigura logistica fiecărei facultăți și se
contribuia la plata profesorilor.
72 
Emil Racoviță. În ședința din 5 mai 1933 a Consiliului Facultății de
Științe, Racoviță reamintea că „taxele studențești sunt menite să
înlocuiască, până la noi posibilități, bugetul statului, iar nu să
creeze privilegii Facultăților cu mulți studenți. Distribuția trebuie
făcută în raport cu nevoile reale ale fiecărei Facultăți, căci fiecare
Facultate are atât nevoile cât și materialul bibliografic foarte
diferite”47. Iar în ședințele Senatului Universitar din toamna anului
1932, Facultatea de Drept (prin reprezentanții ei: Camil Negrea și
Nicolae Ghiulea) s-a opus ideii de limitare a autonomiei financiare
a Facultăților. Așa cum am arătat mai sus, conflictul se va încheia
prin demisia decanului Facultății de Drept și prin numirea în
această funcție a lui Romul Boilă.

UNSCR: ORTODOXIA IDEOLOGICĂ

ȘI ELIMINAREA „STRĂINILOR”

Articolul 78 din legea de organizare a învățământului superior

universitar prevedea că asociațiile studențești „nu se pot forma decât
cu autorizarea Senatului universitar”, în acest caz fiind vorba de o
autorizație „revocabilă”. Regulamentul acestei legi enumera tipologia
asociațiilor studențești: pe facultăți, pe județe și regiuni, cele sportive
și centrele universitare (alcătuite din comitetele asociațiilor pe
facultăți). Centrele universitare se puteau reuni la nivel național într-o
uniune a studenților universitari. Cât despre membri, aceștia erau
„numai studenții universitari, înmatriculați”.
Legea și mai ales regulamentul încercau să „curețe”
asociațiile studențești de influența politică din exterior, o influență tot
mai vizibilă după 1930. Ținta acestor prevederi era, fără îndoială,
mișcarea legionară, dar nu trebuie omisă nici influența organizațiilor
de stânga. Perioada crizei economice a scos la iveală un nou jargon
ideologic, care cu greu putea fi încadrat într-una din cele două
extreme. Mai mult, având în vedere că studențimea reprezenta un grup
cu o structură ideologică încă neconturată definitiv, alunecările pe
panta extremismului se puteau produce atât la dreapta, cât și la stânga.
                                                            
47
Ibidem, f. 73.
73 
 În privința Centrului Studențesc „Petru Maior” de la
Universitatea din Cluj, între 1931 și 1934 se constată confruntarea
fățișă între două tabere distincte. Una moderată, uneori aplecată spre
stânga, ce urmărea să se axeze pe problemele de asistență socială ale
studențimii. Iar cum Clujul era un oraș destul de bine dezvoltat
economic, acțiunea lor se îndrepta și spre situația
lumpen-proletariatului. Dacă mai adăugăm că în Cluj era editată una
dintre cele mai vocale reviste de stânga, „Societatea de mâine”,
propensiunea spre astfel de teme sociale își poate găsi și o explicație
„situaționistă”. De cealaltă parte, ar fi studențimea care milita pentru
continuarea liniei ideologice a „generației 22”, preocupată de
promovarea elementului românesc, în dauna celui minoritar, etichetat
drept „iredentist” și „revizionist”. Pentru aceștia, criza economică era
o dovadă că statul nu face nimic pentru românii ardeleni. În schimb,
adoptarea unei retorici „sociale” nu ar fi fost altceva decât un
„umanitarism păgubos”, o mască a ideologiei comuniste.
În ianuarie 1931, noul președinte ales al Centrului Petru
Maior devine Octavian Stanca, ce urmărea să imprime o altă direcție
activităților studențești. „Până acum Centrul a avut mai mult o
activitate de administrație”48. Printre priorități ar fi recunoașterea
CSPMC de către autoritățile universitare ca persoană morală (motivul
invocat de Rectorat fiind acela că Centrul cuprinde, pe lângă studenții
universitari, și pe cei de la Academiile clujene, fapt ce ar încălca
legislația universitară), participarea studențimii la munca de
culturalizare a satelor (în parteneriat cu ASTRA) și deschiderea unei
cantine studențești. Comitetul Centrului mai era format din Alexandru
Buia (vicepreședinte) și 5 consilieri pe lângă UNSCR: Tudor
Bugnariu (Litere), Axente S. Banciu (Științe), Nicolae Coja, Horia
Stanca și George Ifrim.
Primul moment important consemnat de arhivele Centrului
Studențesc Petru Maior este apelul UNSCR București de solidarizare
a studențimii împotriva pericolului comunist, fiind vorba de un miting
pentru data de 30 ianuarie 1932: „Dorim ca în aceeași zi și în toate
centrele universitare manifestațiuni de acest fel să se producă, nu
numai pentru a protesta în contra ultimelor insulte aduse numelui de
                                                            
48
BCU Cluj – Colecții Speciale, Fond Centrul Petru Maior, ms. 5826, f. 3.
74 
Român, dar și pentru a menține mereu trează în conștiința publică
ideea pericolului comunist. La luptă, dar!”49.
1932 este decisiv pentru orientarea politică a studențimii
clujene. Programul propus de noua conducere părea să fie unul
preponderent social și cultural. Ședința Centrului din data de 19
februarie 1932 este edificatoare. Astfel, la capitolul „probleme
naționale” se aduce în discuție munca de propagandă culturală a
studențimii la sate50 și la periferia orașului Cluj, ai cărei locuitori „sunt
mai aproape de sate decât de orașul din care fac parte”. Tudor
Bugnariu se arată sceptic în privința șanselor de succes ale
propagandei culturale în rândul muncitorimii, din simplul motiv că
experiența de teren ar fi demonstrat că „noi eram tendențioși
naționaliști, pe când muncitorii – comuniști tendențioși”. Replica îi
vine din partea lui Ștefan Lupan, care afirmă că „nici studenții nu-s
toți spre dreapta, nici muncitorii nu-s toți spre stânga”. Decizia a fost
aceea de a apela la o abordare pragmatică a problemei naționale și la o
centrare pe problematici profesionale a discursului studențimii. Astfel,
„a vorbi azi unui muncitor sau șomer de ideea națională este cu totul
nepotrivit. Ca imperativ puternic se impune luminarea satelor noastre.
Situația comercială și industrială românească e foarte dureroasă, e
necesar a interveni pentru ei chiar prin proteste și cred că vom avea
rezultat”. Președintele Octavian Stanca concluzionează că „noi,
studenții clujeni, avem totuși un merit. Acela de-a fi lansat în toate
cercurile studențești ideea orientării profesionale pe care le dă mai ales
în legătură cu cariera și [cu] viața studențească”51.
Pentru ameliorarea situației studențimii, primul pas a fost
înființarea cantinei Centrului Petru Maior, pusă în funcțiune în timpul
anului universitar 1931/32, într-un local al Primăriei Cluj și cu o
subvenție din partea autorităților locale de 120.000 lei. Conform
                                                            
49
Idem, ms. 5811, f. 35.
50
De remarcat și nota primită de la UNSCR în data de 30 mai 1932: „În
conformitate cu hotărârea luată la ultimul congres general studențesc de a îngriji
de starea sanitară a centrelor studențești, vă rugăm să încercați a extinde
activitatea dumneavoastră și asupra populației rurale, organizând una sau mai
multe echipe studențești care să îngrijească de buna stare sanitară a populației din
împrejurimi”. Cf. Ibidem, f. 155.
51
Idem, ms. 5826, f. 71-74.
75 
Anuarului Universității Cluj, „cantina a funcționat în bune condițiuni
până la sfârșitul anului școlar, acordând pentru 700 lei/lunar hrană
igienică și satisfăcătoare. Unele nereguli observate în timpul din urmă
cer, însă, imperios intervenția autorității universitare în controlul
gestiunii ei”52.
Problemele în privința acestei cantine studențești au apărut
încă din 10 februarie 1932, când s-a pus în discuție mecanismul de
conducere al acesteia. Majoritatea Consiliului Centrului Petru Maior,
prin vocea studenților mediciniști, dorea numirea unui președinte al
Cantinei, în timp ce Axente S. Banciu dorea numirea unei comisii:
„Eu nicidecum nu accept un singur om conducător al cantinei, ci o
comisie de cel puțin 3 persoane”53. Axente Banciu, student la
Facultatea de Științe, se remarcă printr-o puternică activitate de
contestare a modului autoritar de conducere practicat în Centrul Petru
Maior.
În momentul în care Axente Sever Banciu prezintă, în toamna
anului 1932, raportul de activitate al Cantinei Studențești, un raport
care semnala numeroase lipsuri financiare, persoana sa devine o
„chestiune”. Despre ce ar fi vorba? În loc să admită acest raport,
Consiliul Centrului a preferat să-l excludă pe Banciu din toate
organizațiile studențești clujene. Ședința, însă, avea loc în momentul
în care studențimea era preocupată și de problema taxelor universitare.
Ar mai trebui adăugat că Centrul Petru Maior avea serioase probleme
de autoritate în fața societăților studențești, dar și a autorităților
universitare. Încă din primăvara anului 1932, Societatea Studenților în
Drept, condusă de Eugen Pop, se retrăsese din Centrul Petru Maior,
din cauza nerespectării principiului reprezentării proporționale a
studenților. Așadar, în ședința din 25 octombrie 1932 trebuia să se
discute și problema revenirii acestei societăți în Centru. De fapt,
Eugen Pop preciza că reîntoarcerea ar fi fost prilejuită chiar de
problema taxelor universitare, pentru a asigura o mai mare solidaritate
a cauzei studențești. Ține să precizeze, însă, că „Centrul nu e al
dumitale personal, domnule Stanca. Și dacă revin, revin pentru vechiul
Centru Petru Maior, și nicidecum pentru cel actual”, abdicând la
                                                            
52
Anuarul Universității Ferdinand I din Cluj pe anul 1931/32, p. 32.
53
BCU Cluj – Colecții Speciale, Fond Centrul Petru Maior, ms. 5826, f. 59.
76 
cererea de retragere a Societății Studenților în Drept „numai pentru
moment, urmând ca la anul să cer din nou reprezentarea numerică”.
Iar Axente Banciu concluzionează că „chestiunea taxelor este dovada
cea mai palpabilă de anemia cu care președintele conduce centrul.
Primul fapt prin care Domnia-sa a arătat că nu mai poate stăpâni
studențimea clujeană a fost greva din primăvară declarată de centru,
însă cu adeziunea ulterioară a facultăților. (…) Anemia centrului se
mai datorează și lipsei convocărilor de ședințe. (…) În urma celor
petrecute, cer, deci, dezavuarea în sens moral a președintelui
Centrului”54.
În ciuda acestor evidențe, conducerea Centrului Petru Maior
anunță printr-un comunicat trimis președintelui Cercului Studențesc
Sibian că „Dl. Axente S. Banciu, membru al Cercului D-voastră, a fost
exclus din UNSCR și din toate organizațiile studențești, cu
unanimitate de voturi.
Motivele excluderii sunt următoarele: a declarat și susținut cu
vehemență în tren, între Oradea Mare și Arad, că aceste două orașe
(Oradea și Aradul), cu împrejurimile lor, ar trebui cedate Ungariei; iar
la Timișoara la consiliu a venit cu propunerea de-a forma o Uniune a
studenților ardeleni, ceea ce a determinat pe toți consilierii prezenți să
riposteze violent în contra acestei propuneri a Domniei sale.
Aceste idei revizioniste și antinaționale ale Domniei Sale vin
în contrazicere flagrantă cu principiile pe care e bazată organizarea
UNSCR.
În urma acestui vot al Uniunii, toate organizațiile studențești
dependente de UNSCR și de Centrele respective trebuie să se
conformeze acestei decizii luate de forul suprem studențesc sau în caz
contrar, se vor considera și ele excluse din Uniune”55.
În aceeași notă este redactat un alt comunicat, din data de 11
noiembrie 1932, remis tuturor centrelor studențești din țară, motivul
excluderii fiind subminarea unității studențești. În schimb, „pedeapsa”
părea echivalentă cu o stigmatizare a acestui student:
„Consiliul Centrului Studențesc Petru Maior din Cluj întrunit
în ziua de 30 octombrie 1932, luând în discuție spusele domnului
                                                            
54
Ibidem, f. 106, 110-111.
55
Idem, ms. 5811, f. 24.
77 
Axente S. Banciu cu ocazia unei conferințe ținute în cadrele Cercului
de Studii al Centrului Studențesc Cluj, că anume: „Naționalismul de la
București e un naționalism de vorbe goale, cel de la Iași e un
naționalism agresiv, iar cel de la Cluj ar dori să fie constructiv” – și
sesizându-se de protestul Societății Studențești Moldova Întregită, a
Cercului Studențesc Munteano-Dobrogean și a Cercului Studențesc
Oltean – a hotărât:
1. Retragerea mandatului domnului Axente S. Banciu de
consilier al UNSCR
2. Retragerea mandatului domnului Axente S. Banciu de
controlor la verificarea gestiunii Cantinei Centrului
Studențesc din Cluj
3. Retragerea dreptului domnului Axente S. Banciu de-a mai
putea lua masa la Cantina Centrului Studențesc din Cluj”56.

Prima societate care a luat atitudine a fost cea de la Litere și

Filozofie, condusă de Tudor Bugnariu. Comunicatul remis conducerii
Centrului la 31 octombrie 1932, foarte explicit, releva faptul că
studențimea nu își mai simțea reprezentate interesele de acest for de
conducere. Drept urmare, se impunea un arbitraj, clar exprimat de
Bugnariu:
„Față de felul interesat și părtinitor în care ați condus
Consiliul din 30 oct., când pentru nereguli dovedite și recunoscute ați
admis gratificații, iar pentru exprimarea unor idei (fără a fi
competent), Consiliul a dat sancțiuni, ați cerut și hotărât excluderea
unui membru (Ax. Banciu),
Societatea Studenților în Filozofie și Litere a înțeles să se
retragă din ședință în semn de protest, așa cum a anunțat la ședință,
declarând nule orice hotărâri ar fi luat Consiliul, și să vă înainteze
Comisiei Disciplinare a Universității”57.
Un demers similar a avut și Societatea Studenților în Științe,
al cărei membru era și Axente Sever Banciu. Aceasta cerea ca în
ședința Consiliului Centrului Petru Maior din 29 noiembrie 1932 să se

                                                            
56
Ibidem, f. 46.
57
Ibidem, f. 230.
78 
readucă în discuție situația fostului președinte-delegat al Centrului,
Axente Banciu, pentru „a da posibilitatea d-lui Banciu să se apere”58.
Prin intermediul presei, în schimb, președintele Octavian
Stanca a reușit să-și creeze o alură de martir. Astfel, la 18 octombrie
1932 cotidianul „Patria” semnala că această cantină „servește scopului
frumos de a se ajutora studențimea săracă de la această
Universitate”59. Iar în data de 18 noiembrie 1932, același ziar reproba
puciul încercat de Axente Banciu, care printr-un comunicat remis mai
multor ziare ar fi anunțat că Octavian Stanca a fost demis din funcția
de președinte al Centrului Petru Maior. Totuși, trebuie menționat că, o
zi mai târziu, același cotidian publică două comunicate venite din
partea Societății Studenților în Drept (Eugen Pop) și a Societății
Studenților în Litere și Filozofie (Tudor Bugnariu), prin care acestea
se desolidarizează de deciziile luate în chestiunea Banciu.

UNIVERSITATEA ȘI CEI TREI ACTORI PE O SCENĂ

ÎNCLINATĂ SPRE „DREAPTA” (ÎN LOC DE CONCLUZII)

Astfel s-ar putea rezuma evenimentele care au reconfigurat

spațiul academic clujean între 1932 și 1934. Pluralismul orientărilor
ideologice și politice este părăsit în favoarea unui naționalism
(se)gregar, deja tot mai pregnant la nivelul societății. Corpul academic
a refuzat centralismul universitar impus prin legea din 1932. Iar dacă
ne referim la întruchiparea puterii într-o singură persoană (rectorul
liberal Florian Ștefănescu-Goangă), cu atât mai ușor de explicat sunt
tendințele centrifuge ale unor facultăți (cum a fost cazul Facultății de
Drept condusă de național-țărănistul Romul Boilă).
Cât despre studenți, în 1932 păreau preocupați de aspectele
sociale și economice ale României. Aici ar putea fi incluse și
demersurile lor pentru diminuarea taxelor universitare. Discursul lor
mergea mult mai departe, cu toții crezându-se victime ale unei
ideologii a „meritocrației”. Pentru ce să plătești studiile superioare,
                                                            
58
Idem, ms. 5811, f. 250.
59
„Cantina studențească”, în Patria (Cluj), an XIV, nr. 213 din 18 octombrie
1932, p. 2.
79 
dacă după absolvire te întâmpina spectrul negru al șomajului
intelectual? Abia în momentul în care preocupările socio-economice
ale studențimii încep a fi percepute ca un mecanism insidios de
infiltrare a ideilor socialiste și apoi comuniste, o parte a studențimii
(re)imprimă discursului revendicativ primatul naționalismului.
Succesul extremei drepte în Italia, Spania și mai ales în Germania
(unde mulți dintre studenții clujeni mergeau cu burse la studii) dă un
nou imbold legionarismului. Clivajul ideologic se instaurează și în
sânul corpului academic: profesori care abdică de la preceptele
pedagogice și care transformă catedra într-o tribună politică sunt tot
mai mulți.
Cât despre stat, acesta va încerca din mers să corecteze noile
derapaje. Universitatea în sine (prin profesori și studenți) se
transformă într-o opoziție dură a oricăror măsuri ale guvernului și
într-o sursă a unui discurs antisistem. Drept urmare, în martie 1937 o
nouă lege a învățământului universitar este promulgată cu scopul de a
anihila „anarhia universitară”. Autorul acestei legi nu a fost altcineva
decât Florian Ștefănescu-Goangă, rectorul universității clujene. În
expunerea sa de motive, Ștefănescu-Goangă critica modul în care au
interpretat corpul academic și societățile studențești autonomia
universitară. Universitatea trebuia să înceteze a mai fi un „Stat în
Stat”. „Statului nu-i poate fi deci indiferent cum merge această
instituție pentru care el face atât de mari sacrificii; nu-i poate fi
indiferent dacă profesorii își fac sau nu datoria și mai ales nu-i poate fi
indiferent cum se face educația și pregătirea științifică și profesională
a tineretului în Universitate. (…) Autonomia poate fi menținută numai
atât timp cât ea se dovedește a fi folositoare bunului mers al
Universității. Statul are dreptul s-o controleze dacă ea nu-și
îndeplinește scopul și s-o desființeze dacă ea a devenit o primejdie
pentru viața universitară și pentru siguranța Statului”60.

                                                            
60
Florian Ștefănescu-Goangă, Lege pentru completarea unor dispoziții din legea
învățământului universitar (expunere de motive și textul legii), Cluj, Tipografia
Cartea Românească, 1937, p. 32-33.
80 
Zoltán Pálfy

O CLASĂ DE MIJLOC NOUĂ PE FUNDAMENTE

ACADEMICE VECHI: STUDENȚI AI FACULTĂȚII DE
DREPT LA UNIVERSITATEA DIN CLUJ ÎN ANII 1930

INTRODUCERE – PRIVIRE DE ANSAMBLU

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX se

caracterizează, în general, mai ales în ceea ce privește Europa de
Vest, prin apariția și dezvoltarea unui sistem educațional modern1,
precum și prin expansiunea spectaculoasă a acestuia, îndeosebi a
învățământului universitar. Prin această transformare „universitățile
mici, omogene, pre-profesionale și de elită au fost înlocuite de un
sistem educațional universitar vast, diversificat, profesional, care se
baza pe clasa de mijloc”2. Cel dintâi și cel mai palpabil fenomen este
creșterea vertiginoasă a cifrelor de școlarizare, atât în termeni
absoluți, cât și relativi (adică cifre de școlarizare propriu-zise, cât și
aceste cifre puse în relație cu cifrele demografice). Grăitor în sine,
acest indicator numeric trimite și la importanța socială crescândă a
învățământului superior. Deși o expansiune cantitativă exprimată în
cifre de școlarizare, precum și o mobilitate socială limitată
realizabilă prin învățământul superior s-au produs și în Europa
Centrală și de Răsărit, aceste fenomene nu au fost însoțite de

                                                            
1
Prezenta lucrare nu își propune să trateze subiectul naționalismului sub aspect
teoretic, cu excepția amănuntelor care sunt legate de fenomenul „naționalizării” în
învățământul superior și de efectele pe care le produce în termenii modelelor de
recrutare etno-culturală.
2
Konrad Jarausch, „Higher education and social change: Some comparative
perspectives”, în Konrad Jarausch (ed.), The Transformation of Higher Learning
1860-1930: Expansion, diversification, social opening, and professionalization in
England, Germany, Russia and the U.S., Chicago, The University of Chicago
Press, 1983, p. 10.
81 
diversificare instituțională sau profesionalizare. Lipsa acestora
denotă o modernizare deficientă a sistemului. Pe de altă parte, în
strânsa lor relație cu statul național modern în devenire, universitățile
devin instituții cheie nu numai în producerea cunoașterii, ci și în
crearea și fortificarea identității naționale și culturale. Mai mult,
elementele reprezentative ale universităților din perioada de fervoare
națională prezintă un înalt grad de conștiință de sine atât în ceea ce
privește domeniul instituțional, cât și cel național3.
Apariția sistemelor educaționale expansive organizate de
stat reprezintă o ruptură crucială în istoria educației și într-un alt
sens: „Cu dezvoltarea unui sistem național de educație4, aceasta
devine, pentru prima dată, strâns legată de stat sau de sistemul
politic, o relație care a schimbat și raporturile dintre educație și
celelalte instituții sociale”5. În procesul de producere a cetățenilor
loiali propriei națiuni, școala funcționează ca un agent de bază,
central pentru acest proces de formare a cetățeanului. Cu alte
cuvinte, ea furnizează baza emoțională necesară pentru asimilarea
unui anumit „raison d’état”, consolidând în acest fel naționalismul
deja dat în cazul unui sau altui sistem de valori referitor la stat6.
În ceea ce privește Europa Centrală și de Răsărit, conflictele
trecutului tind să se transpună în tensiuni naționaliste ale prezentului,
naționalismul la rândul său exercitând o influență indirectă dar
importantă asupra educației, care se manifestă prin
supra-accentuarea tradițiilor naționale (câteodată interpretate chiar ca
valori etnoculturale). Mai mult decât atât, „înapoierea”7 în general,
                                                            
3
Ibidem, p. 11-25.
4
Referința vine de la Margaret Archer Scotford.
5
David Blackledge, Barry Hunt, Sociological interpretations of education,
London, Croon Helm, 1985, p. 328.
6
Gladys Wiggin, Education and Nationalism: A historical interpretation of
American education, New York, Mac Graw-Hill, 1962, p. 3-4.
7
Termenul nu intenționează să aplice o delimitare comparativă mecanică dintre
Est și Vest. Ar fi o simplificare a însăși chestiunii modernizării să se presupună că
cea dintâi este în totalitate „rămasă în urmă”, iar cea de a doua în întregime
„modernizată”, simplificarea făcând nevăzute problematici interesante ale
dezvoltării educației superioare. Atât Estul, cât și Vestul au avut probleme
specifice privind dezvoltarea, iar cercetătorul este pus în fața unui număr
considerabil de fenomene care se manifestă în ambele regiuni, „modernizarea”
82 
cât și „înapoierea” în educație, este deseori compensată printr-o
conștiință națională exagerată, un sentiment covârșitor de
apartenență la o anumită comunitate națională, indiferent dacă
aceasta este dominantă sau dominată. „Poziția de monopol a «limbii
naționale» era asociată cu diseminarea unor modele culturale care
făceau ca elevii și studenții să accepte și să se angajeze în ceea ce era
definit ca «identitate națională»”8. Până către ultimele decenii ale
secolului XX Europa central-răsăriteană s-a aflat într-o poziție de
graniță, această poziționare aducând popoarelor din regiune fie
provocări reale, fie amenințări percepute. Fiind vorba de imperii
multinaționale sau state naționale care „moșteniseră”, uneori cu voia
lor, dar mai mult fără voia lor, grupuri etnice de dimensiuni
considerabile, această poziție de graniță acționa în direcția
dezmembrării acestor comunități. Fragmentarea ce urma de aici
„slăbea coeziunea unor popoare deja slabe” și le făcea divizabile
politic. Vacuumul creat în acest fel atrăgea intervenții din exterior,
„o constantă a vieții politice în viața politică a Europei de Est”9.
Acesta este fundalul politic, acestea sunt dispunerile
culturale – care apar, în mare parte, ca o consecință a acestui fundal
politic – în cadrul cărora trebuie interpretată problema loialității, atât
de covârșitor caracteristică regiunii. Educația, în special
învățământul superior (care, cel puțin din punctul de vedere al
statului care dorește a fi stăpânul atotputernic, are menirea de a
produce „birocrați supuși”), are de a face cu identități și loialități
multiple, exprimate de către comunități variate de cetățeni, deseori
adversare și, de cele mai multe ori, determinate etnic. Relația
individ-stat se concretizează cel mai lesne în seturi de loialități și
afilieri concentrice, care pot deveni foarte ușor problematice în cazul

                                                                                                                           
avându-și „deficiențele” și de o parte, dar și de alta a unei pretinse granițe
Est-Vest.
8
Wolfgang Mitter, „Nationalism, regionalism and internationalism in Europe: An
east-west comparison of educational development”, în Nationalism in Education,
edited by Klaus Schleicher, Frankfurt a.M., 1993, p. 112.
9
Nigel Grant, Society, Schools and Progress in Eastern Europe, Oxford,
Pergamon Press, 1969, p. 33-35.
83 
grupurilor etnice nedominante, dar nu sunt întotdeauna poziționate în
mod pozitiv nici în cazul grupărilor dominante10.
O altă trăsătură, relativă, însă caracteristică întregii regiuni,
este cea la care se face referire cel mai frecvent, la modul general,
drept „înapoiere”. Dincolo de stagnarea economică și lipsa
dinamismului în politică, țările regiunii se caracterizează de obicei
printr-un grad variat de stagnare socială (care este în același timp și
cauză și efect vis-à-vis de înapoiere). Într-o măsură sau alta, efectele
combinate ale acestor factori se răsfrâng nu numai asupra practicilor
educaționale ale acestor țări; consecințele se întrevăd și în inclinațiile
politice ale lor. Cel puțin în comparație cu Occidentul (înțeles
oarecum la modul general), majoritatea țărilor din regiune manifestă
grade diferite de „sărăcire educațională”. Altfel spus, oportunitățile
educaționale sunt, pentru cei mai mulți, prea puțin numeroase, iar
cele existente duc lipsă de diversitate. Se poate spune astfel că, din
moment ce educația nu înseamnă decât o cale îngustă și abruptă spre
mobilitate/elevare socială, ponderea acesteia în dinamica socială este
– contrar tuturor așteptărilor – și mai sporită. În cazul în care numai
puțini ajung vreodată să facă studii superioare, și asta într-un sistem
educațional care este în mod tendențios „național” (în care cu cât
nivelul educației formale este mai înalt, cu atât implicarea statului
este mai vehementă și cu atât este mai înalt gradul de „afinitate
națională” care se pretinde a fi demonstrat de către student),
problema loialității devine și mai pregnantă, iar asta nu numai în
cazul minorităților nedominante, etnice sau de altă natură, ci și
pentru membrii grupurilor dominante11.
În mod caracteristic pentru întreaga Europă
central-răsăriteană, dimensiunea etnică tinde să domine asupra celei
sociale, la fel cum se întâmplă și în viața politică. La rândul ei,
dimensiunea politică tinde și ea să domine asupra socialului
propriu-zis. Schimbarea puterii politice – adică mutațiile dominației
etno-politice – aduce aproape automat discontinuități, dacă nu chiar
                                                            
10
Christie Davies, „Concentric, Overlapping and Competing Loyalties and
Identities: Implications for education”, în Nationalism in Education, edited by
Klaus Schleicher, Frankfurt a.M., 1993, p. 295-296.
11
Nigel Grant, Op. cit., 1969, p. 45.
84 
schimbări complete de anturaj în organizarea studiilor superioare,
sector care este atât de strâns legat de stat (cum este, de altfel, și de
acel segment al pieței muncii care depinde de stat, un segment
notoriu supra-ponderat). Schimbările de la nivelul dominanței
politice se traduc în modificări spectaculoase în componența etnică,
dar și socială a studențimii (din acest ultim punct de vedere
modificarea este mult mai redusă, fiind însă, totdeauna, legată de
„rădăcini culturale”), politicul având reverberații la nivelul
componenței personalului didactic, ba chiar și în conținutul științific,
mai exact în lista de cursuri oferite. Mai mult, însuși naționalismul
trece prin schimbări calitative odată ce trecem de la imperiu
multinațional la stat național, ca să nu mai vorbim de multiplele
consecințe pe care o asemenea schimbare le are la nivelul
învățământului superior12.

ROMÂNIA MARE – EDIFICAREA NAȚIUNII ȘI UNIVERSITATEA

La scurt timp după ce independența statală le-a fost

restabilită în parametri geografici considerabil sporiți, românii au
trecut la naționalizarea Transilvaniei și a celorlalte provincii
integrate formal în stat. Tentativa românizării viza nu numai
superioritatea politică, ci și cea economică, culturală, și, la urma
urmei, socială a majorității. O serie întreagă de măsuri sunt
introduse pentru a promova o clasă de mijloc nouă, națională și

                                                            
12
„Chestiunea națională” nu este o noutate în perioada analizată. De la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, se manifestă variațiuni ale naționalismului, înțeles în
termeni generali, care au modelat considerabil obiectivele politice sau
educaționale ale comunităților etnice din zonă. Versiuni mai romantice sau mai
liberale au precedat naționalismul șovin, care la rândul său a remodelat relația
stat-individ în așa fel încât statul a căpătat o pondere totalitară, sub presiunea
căreia societatea a ajuns să se confunde cu statul, iar individul s-a subjugat
acestuia, acest lucru reflectându-se și în educație, mai cu seamă în învățământul
superior, investit de către stat cu sarcina de a produce cetățeni (John S. Brubacher,
A History of the Problems of Education, New York, Mac Graw-Hill Book
Company, 1966, p. 61-62).
85 
cantitativ sporită, în special în provinciile noi. Încă o dată,
confruntarea etnică capătă o notă socială, de clasă.
Seria de măsuri având scopul de a româniza cultura și
educația era parte integrantă a revoluției sociale generale, ce se
dorea a fi realizată pe linie etno-națională, aceasta din urmă fiind
percepută ca o chestiune de viață și de moarte de către mulți
conducători români ai timpului. Disponibilizarea angajaților de stat
care nu erau români și care păreau neloiali noului regim a fost
numai primul pas spre micșorarea clasei de mijloc maghiare în
număr și în potențial de putere. Scopul de a ridica elementul român
în poziția considerată „bine meritată” a fost realizat în Transilvania
prin impunerea unor politici economice locale care erau menite în
primul rând să destituie elementele nu de mult conducătoare, și
asta în baza unor considerente etnice. Segmentul de stat al pieței
muncii era primul și cel mai important obiectiv vizat în acest sens,
însă și sectorul privat al economiei urma să fie antrenat curând în
acest proces de renaționalizare. Într-o perioadă marcată de marea
criză economică, scopul principal nu era să se creeze poziții noi în
sectorul destinat așa-numitelor „gulere albe”, ci ocuparea pozițiilor
deja existente de către români, mai ales în segmentul de stat
dominat de curând de maghiari. Aceste măsuri dirijate de către
liberalii din Vechiul Regat lăsau eficiența economică pe plan
secundar13. Urmările acestor măsuri avantajau vădit elementul

                                                            
13
Liberalii reprezintă în general mentalitatea și obiceiurile economice specifice
celor din Vechiul Regat. Evreii sau membrii minorităților de aici gestionau o mare
parte din economie. Aceștia erau tolerați în ideea că pot fi taxați mai sever de
către deținătorii puterii politice, „autohtonii”. Dacă minoritarii prosperau,
câștigurile de acest fel erau asigurate pentru guvernanți. Cam același lucru pare să
se fi întâmplat și în Transilvania, unde politicile de „naționalizare” a economiei au
fost de natură să perpetueze acest mecanism de șantaj economic. Directorii români
numiți la conducerea firmelor aparținând minorităților aveau interesul ca acestea
să aducă câștiguri, fiindcă erau direct interesați financiar. Cum mulți dintre acești
directori erau liberali, puteau să apere cu succes interesele firmelor minoritare,
câteodată chiar și împotriva intereselor bucureștene (A.C. Macartney, Hungary
and her Successors: The Treaty of Trianon and its Consequences
1917-1919-1937, London-New York-Toronto, Oxford University Press, 1937, p.
324).
86 
„regățean”, „românizarea” concepută în acest fel neaducând
neapărat câștiguri nici pentru comunitatea românească din Ardeal.
Pentru a putea domina cu succes, românii au trebuit să-și
construiască o identitate nouă, de tip majoritar, una care urma să
pună un accent exagerat pe relația dintre stat și etnicitate. În aceste
condiții, conceperea tipului de educație care să răspundă cel mai
eficient nevoilor românilor s-a dovedit a fi o chestiune crucială14.
Modul de abordare al românilor ardeleni denotă o tendință de a
copia predilecția elitei maghiare anterioare pentru educația
teoretică, precum și pentru segmentul de tip „guler alb” al pieței
muncii – dominat masiv de stat –, care li se deschidea prin acest tip
de educație. Această orientare dezavantaja pregătirea vocațională și
carierele practice, iar sectorul privat era mai degrabă ignorat, cu
toate că un mai mare accent pus pe acestea i-ar fi putut avantaja pe
români pe termen lung15. În aceeași logică de scurtă durată s-au
formulat și plângeri în legătură cu perceputa „pasivitate” a statului
centralizat în a sprijini capitalul național român în Transilvania.

                                                            
14
Provocarea este și mai mare dacă ne gândim că peste 50% din populație rămâne
neșcolarizată în Vechiul Regat înainte de război. Copiii români transilvăneni,
inclusiv cei din mediul rural, o duceau mai bine în privința participării formale în
învățământul primar (Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania:
Regionalism, Nation-Building and Ethnic Struggle, 1918-1930, London, Cornell
University Press, 1995, p. 30). Nivelul secundar însă era mult mai puțin accesibil
elevilor de etnie română, iar în afara școlilor confesionale, a seminariilor teologice
sau a celor cinci licee arondate lor situația era chiar precară. Mai mult, mulți
români considerau nivelele mai elevate de educație drept agenți ai
denaționalizării, ai maghiarizării chiar. Altfel spus, cu cât se ajungea mai sus în
sistemul educațional, cu atât era mai mare nevoia de integrare a nemaghiarilor în
mediul maghiar, pe atunci dominant. Românilor – sau altor etnii – putea deci să le
pară că mobilitatea socială impunea, în mai mică sau mai mare măsură,
„maghiarizarea”.
15
Pe termen lung oportunitățile de angajare în segmentul de tip „guler alb”
(funcționari) – o parte din aceste oportunități apărute prin înlăturarea ne-românilor
(majoritatea maghiari) din aceste poziții – se vor dovedi limitate, insuficiente din
punctul de vedere al generațiilor noi de români care s-au înzestrat cu calificările
academice necesare ocupării unor astfel de posturi bugetate de stat. Între timp
maghiarii care, forțați de circumstanțe, au reușit să se reprofileze, au fost,
vrând-nevrând, acceptați la locuri de muncă care necesitau o educație vocațională
(și care nu erau direct legate de bugetul de stat).
87 
Alții erau alarmați de lipsa unei intervenții centrale corespunzătoare,
motivând că fără această intervenție noile generații se vor orienta
numai spre cariere profesionale tradiționale, lăsând cale liberă unei
„năvăliri a străinilor”. Criza profesiei juridice, declanșată de
măsurile formale de la centru, se prezintă ca un exemplu elocvent:
studenții de la Drept și avocații nu mai consideră Dreptul ca fiind o
vocație adevărată, cariera în Drept nu mai asigură bunăstarea
materială a practicantului, ba chiar mai rău, cei antrenați în această
meserie trec printr-o veritabilă criză de identitate16.
Așadar, în această revoluție socială17 asumată oficial, un rol
important avea să îl joace învățământul universitar în general, și
Universitatea din Cluj în particular. Pe de o parte, calificările
educaționale erau percepute drept modalitatea clasică a
mobilității/elevării sociale, implicit ca o cale a expierii etno-sociale.
Mai mulți absolvenți de facultate reprezentau un grad mai înalt de
embourgeoisement, lucru, de altfel, atât de necesar societății
românești din Ardeal. Pe de altă parte, dincolo de întărirea clasei de
mijloc românești locale, înlocuirea elitelor urmărind linii etnice era o
nevoie acută și practică de scurt parcurs. În educația superioară
interbelică românească, cifrele de școlarizare devin unul dintre cele
mai amplu discutate și discutabile subiecte.
Creșterea numerică rapidă a populației studențești la nivel
național, apărută încă din anii 1920, a avut ca rezultat
suprapopularea universităților, rata scăzută a absolvirii cu diplomă,
ca să nu vorbim de frustrarea, anxietatea și nesiguranța generalizată.
Între 1914 și 1939, populația României s-a dublat, însă numărul
                                                            
16
Irina Livezeanu, Op. cit., p. 154, 170, 185-186, 205-207; Keith Hitchins,
Rumania 1866-1947, Oxford, Clarendon Press, 1994, p. 344.
17
Cu tot optimismul (nu prea bine fondat) și creșterile numerice de la început,
România Mare – ca de altfel și alte țări ale regiunii – pare să fi suferit un oarecare
eșec, evidențiat pe termen lung: naționalizarea (re-etnicizarea) facilităților și a
entităților (educaționale sau de altă natură) nu a însemnat și revoluționarea
acestora și nu a putut rezolva vechile probleme în sine, iar frustrările sociale
rezultate au deschis calea spre radicalizarea de dreapta. Chiar și cei care propun
analiza mediului academic în paralel cu cel social par să cedeze tendinței de a
preschimba dimensiunea socială cu cea națională (Vasile Pușcaș, Universitate,
societate, modernizare. Organizarea și activitatea științifică a Universității din
Cluj, 1919-1940, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1995, p. 165-170).
88 
studenților înscriși a crescut de patru ori. Acesta nu este un fenomen
unic, și nu reprezenta problema în sine. Înapoierea generală,
manifestată în lipsa modernizării/diversificării consistente a
specializărilor, a făcut ca majoritatea viitorilor absolvenți să
considere că singura carieră fezabilă și profitabilă era cea de
funcționar de stat, carieră despre care considerau că li se cuvine
tocmai prin prisma studiilor universitare. În același timp, în opinia
conducerii universităților, o studențime considerabilă numeric figura
ca o piesă importantă de capital simbolic, care părea să promită și
rezultatul practic imediat de a genera funcționari de stat și personal
calificat din sânul populației românești din noua regiune.
Înmatricularea în număr excesiv a studenților de etnie română va fi
oarecum echilibrată abia în 1934, anul în care s-au luat măsuri
drastice pentru a filtra viitoarea elită cu calificative academice, prin
introducerea unui examen de admitere. Celelalte etnii întâmpină
greutăți încă din 1925, anul introducerii bacalaureatului în limba
română.
Numărul relativ mare al studenților înscriși la universitatea
clujeană încă de la începutul anilor 1920 se datorează în parte și
discriminării pozitive de care beneficia instituția de învățământ
transilvăneană în acea perioadă. La începutul administrației
românești, guvernul finanța studențimea de aici cu sume de trei ori
mai mari decât cele alocate pentru populația studențească din
întreaga țară. Bursele chiar s-au dublat în 192218. Sprijinul
Bucureștiului a pierdut însă mult din elan curând după primii ani.
Cu toate acestea, cuvântarea inaugurală din 1939 a
rectorului Ștefănescu-Goangă formula aceeași îngrijorare față de
suprapopularea universității ca și a predecesorului său cu două
decenii în urmă. Critica rectorului era îndreptată asupra lipsei de
selecție, lucru care făcea ca studentul serios și muncitor să fie o
minoritate în rândul studențimii. Majoritatea erau, în schimb, mai
ales în anii 1930, mai tot timpul implicați în raiduri, acțiuni
                                                            
18
Aceste date provin de la un contemporan destul de controversat, Onisifor
Ghibu, există așadar oarecare dubii în privința acurateței lor. Oricum, Ghibu dorea
să ilustreze că suportul considerabil oferit la început s-a micșorat pe parcurs, mulți
universitari și studenți clujeni simțindu-se abandonați de București.
89 
antisemite, greve și scandaluri. Răbufnirile violente de amploare –
în 1923, 1928, 1933 și 1938-39 – s-au dovedit a fi o constantă.
În același timp, rata terminării studiilor (un indicator
principal al profitabilității investiției în studiile superioare) era
relativ scăzută, dar varia și în funcție de specializarea aleasă. Cea
mai scăzută rată de promovabilitate o aveau cei de la drept, numai
8% reușind să-și finalizeze studiile cu o diplomă de specializare, pe
când cei de la litere și filozofie erau cei mai prolifici în această
privință, o medie de 28% terminându-și studiile cu succes. Însă
media pe țară a finalizării studiilor superioare era de o absolvire la
nouă abandonuri, cea mai scăzută din Europa în acea perioadă.
Procentul studenților pe facultăți era asemănător: cel mai scăzut la
drept (numai un candidat din 121 lua diploma), mediu la teologie
(1 din 55), 1 din 34 la litere, 1 din 32 fiind cea mai bună rată
întâlnită în perioadă, la farmacologie. Luând universitățile
individual, Iașiul a dus-o cel mai rău în această privință, situația
înrăutățindu-se și mai mult în anii 193019.
Cu tot optimismul inițial, și în pofida aspirațiilor de a
moderniza universitatea românească din Cluj, pe termen lung nu
s-au realizat prea multe în această privință. La urma urmei nu era
un proiect fezabil să se realizeze un atelier științific de tip
occidental, sau să se poată combina cu succes modelul german și
american, iar acestea două să meargă în paralel cu modelul mai
degrabă franțuzesc de educație superioară după care erau
organizate universitățile din Vechiul Regat. Degeaba avertiza
rectorul Pușcariu în 1920 că importul unor asemenea tradiții
academice în universitățile nou-dobândite (care până atunci
urmaseră în mare modelul german) o să genereze tensiuni și
frustrări de ambele părți ale Carpaților. Însuși contextul național
creat în perioada interbelică indica alte direcții de dezvoltare.
Dezechilibrul dintre numărul de absolvenți și capacitatea
de absorbție a pieței muncii se datorează în mare parte mentalității
tineretului interbelic, care nu se înghesuia la facultate cu ambiții de
creativitate științifică, ci cu obiectivul, de acum bine înrădăcinat,
de a obține elevare socială și o subzistență cât mai decentă prin
                                                            
19
Irina Livezeanu, Op. cit., p. 212-216, 235-236.
90 
studii universitare. Iar faptul că pozițiile din segmentul de stat
supra-ponderat al pieței muncii erau văzute ca fiind cele mai
avantajoase, dacă nu chiar singura alegere la îndemână, nu este
specific doar cazului românesc, ci întregii regiuni. În afara faptului
că universitățile interbelice românești (dar nu numai cele
românești) au fost transformate în agenți de stat ai naționalizării și
în ateliere de formare a elitei naționale, nu s-au întrevăzut
schimbări sau realizări spectaculoase în ceea ce privește
dimensiunea socială a recrutării și promovării, lucru de care fie
studențimea depindea, fie care era determinat de studențime
însăși20.
Politicile generaționale, combinate cu o pre-disponibilitate
naturală a universității și a studenților de a exagera dimensiunea
politică a cotidianului21, fac din universitate acea „unitate de
producție” a elitei naționale, cu atât mai mult în România Mare
unde – ca de altfel în numeroase alte țări din regiune – cei cu
educație formală depindeau mult mai mult de stat prin locurile de
muncă râvnite, în sfera serviciilor de stat și nu în zona privată; de
aici și notorietatea legăturii dintre studiile universitare și cea dintâi
categorie de pe piața muncii, o conexiune care este validă atât
pentru România cât și pentru Ungaria, atât înainte cât și după
primul război mondial. Din același motiv, studiile în drept erau
categoric cele mai populare, iar studenții de la această facultate
măreau cifra de școlarizare cu mult mai mult decât cei de la orice
alt departament în acele timpuri. Nu este o presupunere exagerată
că la universitățile din Cluj/Kolozsvár, Budapesta, Iași și București

                                                            
20
Vasile Pușcaș, Op. cit., p. 122, 132.
21
În mod straniu, dar și caracteristic în același timp, studenții care nu erau români
păreau mai puțin afectați de atmosfera extremistă generală sau de acțiunile politice
studențești. Având un statut oarecum inferior, nu își puteau permite să participe la
acestea. În loc să facă politică, își vedeau mai serios de studii, lucru oricum
necesar pentru a contracara perspectivele academice și de carieră precare, pe care
de altfel le aveau din simplul motiv că nu erau etnici români (Sándor Biró, The
Nationalities’ Problem in Transylvania, 1867-1940: A Social History of the
Romanian Minority under Hungarian Rule, 1867-1918 and of the Hungarian
Minority under Romanian Rule, 1918-1940, Boulder, Colorado, Atlantic Research
and Publications, 1992, p. 585).
91 
în general cam jumătate dintre studenți se înscriau la drept, o
specializare care la fiecare universitate însuma atâția studenți cât
celelalte facultăți luate împreună. Tendința persistă și în perioada
interbelică: din cei peste 30.000 studenți înmatriculați în
1928-1929, 38% se înscriseseră la drept, în jur de o pătrime la
litere, mai puțin de o cincime la științele naturii, și mai puțini la
medicină veterinară, farmacologie sau teologie – 7%, 5%, respectiv
4%. Cei care alegeau medicina nu însumau decât 1% din total (un
fenomen grăitor în sine, fiindcă medicina era considerată cea mai
apropiată modelului de profesie liberă care, în ceea ce privește
piața muncii, părea cel mai puțin dependentă de stat). Considerată
ca fiind o specializare care nu necesită o prezență asiduă la cursuri,
Dreptul era cel mai popular printre cei care căutau să ajungă
angajați de stat: 17.779 diplome universitare acordate de
universitățile românești în perioada 1921/22 – 1931/32 erau în
drept, comparat cu un procent de 29% în litere și filozofie, sau 16%
în științele naturii22.

STUDENȚIMEA FACULTĂȚII DE DREPT

DE LA UNIVERSITATEA CLUJEANĂ

Universitățile Europei central-răsăritene se caracterizează

prin modele de înrolare care favorizează studiile în drept. Dreptul
atrage majoritatea relativă a celor înscriși la studii superioare în
regiune pe tot parcursul primei jumătăți a secolului XX.
Universitatea din Cluj este un exemplu elocvent în această privință.
Indiferent cărei suveranități statale îi aparține, universitatea are
menirea de bază de a forma cetățeni loiali și de nădejde, care sunt
gata să ocupe posturile din birocrația de stat, un segment (bazat pe
calificări educaționale) al pieței muncii care este supradimensionat,
dar și suprapopulat în același timp, și asta din cauza orientării
tradiționale a clasei de mijloc, bazată pe acea categorie de gentilomi
care tind să își perpetueze poziția socială prin angajarea în studii
superioare, care la rândul lor deschid calea spre segmentul de stat al
                                                            
22
Irina Livezeanu, Op. cit., p. 212-215.
92 
pieței muncii. Oricând și oriunde se naște nevoia acută de dilatare a
acestei categorii sociale din cauza schimbării suveranității de stat,
studiile în drept sunt cele care sunt considerate, în mod notoriu, apte
și menite să producă această înmulțire a clasei de mijloc. Așa se face
că analiza acestui segment al populației studențești ne poate oferi o
imagine mai complexă asupra dinamicii schimbărilor sociale,
politice și, de ce nu, de natură etnică din România interbelică.
Lucrarea de față va înșira date relevante privind acest
segment paradigmatic al populației studențești clujene, așezând
cifrele într-un context dramatic schimbat: cum reușesc de data
aceasta nu maghiarii, ci românii în a crea această nouă clasă de
mijloc bazându-se pe procedee din perioada anterioară, și care sunt
efectele secundare nefaste ale preluării acestui model practicat de
maghiari de emancipare socială pe baza calificativelor educaționale,
precum și a prea strânsei conexiuni dintre stat și acest segment al
pieței muncii pentru care universitatea producea forța de muncă.
Cealaltă temă propusă spre analiză este cum s-au comportat
maghiarii, dar și celelalte grupări etnice în noua situație, cum s-au
integrat în sistem, sau cum și de ce s-au disociat de acesta.
Ancheta istorică23 la care prezenta lucrare face referire
acoperă perioada 1918-1948. În timp ce în registrele matricole ale
altor departamente întâlnim lacune și discontinuități, documentele de
acest fel care se referă la Facultatea de Drept stau la dispoziția
cercetătorului în totalitate. Întregul contingent numără 12.624
studenți înscriși la drept. Distribuția cantitativă de-a lungul anilor
este surprinzător de echilibrată: avem 4712 înscriși pentru prima
decadă (1918-1929), 4935 pentru perioada 1930-1943 (aici sunt

                                                            
23
Studiul amănunțit, din care datele folosite în această lucrare sunt doar o mică
parte, trece în revistă mecanisme și fenomene de formare a elitelor în întreaga
Europă Centrală în perioada 1850-1950, și a fost realizat de o echipă
internațională coordonată de profesorul Viktor Karády de la Universitatea Central
Europeană. Acestea sunt primele rezultate parțiale ale cercetării pe care autorul le
fructifică. Formatul de tip tabel se evită deoarece datele și combinațiile de date
asupra modelelor de înrolare la Universitatea din Cluj și asupra populației
studențești de acolo în perioada vizată pe care le conțin tabelele inițiale sunt mult
mai sofisticate și trimit la concluzii mult mai complexe decât cele propuse de
prezenta lucrare.
93 
incluși și anii de război, când universitatea clujeană se afla în exil la
Sibiu), și 2977 studenți înregistrați între 1943 și 1948 (un contingent
în care descreșterea numerică datorată războiului este oarecum
compensată prin includerea, după 1946, a studenților de la Facultatea
de Drept a universității clujene aflate în acel moment sub
administrație maghiară).
Concentrându-ne pe anii 1930, nu trebuie să pierdem din
vedere faptul că fenomenele, modelele și tendințele de înrolare își au
pe deplin înțelesul numai dacă sunt comparate cu cele ale întregii
perioade, precum și cu cele întâlnite la celelalte facultăți. Cât pentru
restul studenților de la drept din epocă, echilibrul distribuției
numerice pe ani este dedublat de constante care se întâlnesc la nivel
de distribuție după variabile semnificative, mai ales dacă ne gândim
la prima decadă interbelică. Altfel spus, nu par a se fi produs
schimbări dramatice în dimensiunile și componența publicului
studențesc de la drept. Din cauza lacunelor întâlnite în listele de
înscriere de la celelalte departamente, o comparație completă ar fi cu
greu posibilă. Cu toate aceste neajunsuri, variabilele importante pe
baza cărora intenționăm să schițăm distribuția contingentului vizat,
adică vârsta, locul nașterii, genul, afilierea etno-culturală, pot descrie
cu acuratețe grupul țintă, în pofida faptului că o fac în mod indirect.
Demersul dorește să evidențieze un capitol de istorie socială a
universității clujene, punând în vedere modele de înrolare, orientări
de carieră, promovabilitate, perspective de angajare, atât din
perspectivă inter-etnică, cât și intra-etnică. Descrierea pe care o
facem în continuare se bazează masiv pe date cuantificate. Cifrele
sunt rareori grăitoare prin ele însele. Cele care fac posibile
concluziile sunt corelațiile și combinațiile dintre ele. Mai rămâne de
precizat că lucrarea propune doar o selecție a acestor corelații, fără
intenția de a dezvălui toate detaliile posibile pe care cifrele le pot
releva – sau le pot ascunde.
Un număr de concluzii sunt posibile privind contingentul
analizat dacă urmărim variabila de vârstă în diverse combinații cu
celelalte variabile. Corelând datele privind vârsta absolvirii cu cele
referitoare la regiunea obținerii bacalaureatului (acolo unde această
informație este consemnată), descoperim că o treime dintre studenții

94 
de la drept din anii 1930 și-au luat bacalaureatul în Transilvania de
Sud (regiune unde erau mai mulți români decât în nord, și unde erau
așezați și cei mai mulți dintre sași), o treime în Partium
(sub-regiunea „Părți”), respectiv în Banat, iar restul și-au obținut
bacalaureatul în instituții de învățământ mediu din Transilvania de
Nord. Segmentul care și-a luat bacalaureatul la vârsta cea mai
fragedă constituie un procent de cca. 43% în fiecare sub-regiune
amintită, fără diferențe relevante între acestea. Un alt indicator de
vârstă este data nașterii. Firește, o mai mare parte dintre studenți
erau născuți între 1910 și 1919 (3461); în jur de o cincime (1034) în
decada precedentă; foarte puțini, unul la 25 dintre înregistrați, s-au
născut după 1920; grupul celor născuți înainte de 1899 fiind la fel de
restrâns.
Dintre cei 1587 studenți care au menționată în registre data
trecerii bacalaureatului, mai mult de trei pătrimi și-au trecut acest
examen între 1929 și 1935, fără să existe vreun an precedent
perioadei amintite în care media anuală a bacalaureatelor obținute de
studenții de la drept să fi fost mai mare de zece. Perioada de după
1935 prezintă o medie anuală de 70 noi înscriși. De altfel, interesul
pentru studiile în drept pare să fi scăzut considerabil după 1935.
Acest lucru rămâne valabil chiar dacă se ia în calcul faptul că
Academia de Drept din Oradea a fost contopită cu Facultatea de
Drept din Cluj în 1932 (însemnând, în acel an, un transfer adițional
de circa 10.000 studenți).
În ceea ce privește vârsta obținerii bacalaureatului (dată
înregistrată în 3339 de cazuri din totalul de 4935 studenți înregistrați
în acest segment temporal), 64,5% au obținut această diplomă
înainte sau la vârsta de 19 ani, iar ceilalți la 20 ani sau după. Cu alte
cuvinte, numai jumătate din studenți au obținut bacalaureatul la
vârsta considerată normală (18 ani). Întârzierea observată la ceilalți
stă și la baza înrolării de mai târziu, e și cauza firească a terminării
studiilor la o vârstă mai înaintată. Pare validă și prezumția că
promovabilitatea mai scăzută (înainte sau după bacalaureat) mai
adaugă un plus de întârziere – de fapt succesul academic se poate
măsura chiar prin ritmul scăzut sau susținut în care studentul își
parcurge studiile. În condițiile în care fiecare al cincilea student

95 
obținuse bacalaureatul după vârsta de 20 ani, se poate spune că
prelungirea studiilor universitare stă la baza întârzierii majorității în
a absolvi facultatea.
După vârsta înmatriculării în primul an de studiu (dată
omisă în numai 12 cazuri din întregul contingent de 4935 studenți
înscriși), majoritatea covârșitoare a venit la facultate la o vârstă
cuprinsă între 17 și 25 ani, cei cu vârste de 18, 19 și 20 de ani fiind
de peste 500 în cifre absolute. Începători timpurii, adică de 17 ani, au
fost mai puțini, în jur de 400 (fiecare al doisprezecelea student).
Doar în jur de 100 de studenți s-au înscris la o vârstă relativ
înaintată, adică între 26 și 30 ani împliniți în momentul
înmatriculării.
Atunci când corelăm vârsta înrolării cu caracterul etnic al
numelui (de familie), se constată următoarele: pe plan interetnic,
conform așteptărilor, cei cu nume românești au o majoritate relativă,
ei fiind în număr de 2421. Sunt urmați la mare distanță de către cei
cu nume maghiare, 1122. Și mai puțini sunt germanii, 692, iar restul,
incluși la categoria „altceva”, însumează 688 cazuri. Dintre români,
17,5% s-au înrolat la vârsta de 18 ani sau înainte, iar 25,2% până la
vârsta de 20 de ani. Fiecare al patrulea dintre români s-a înmatriculat
la facultate la vârsta de 26 ani sau mai târziu. Corelat cu cei 17,6%
care se înscriu la studii după vârsta de 22 de ani, rezultă că patru din
zece români care s-au înrolat la Facultatea de Drept au făcut-o cu
întârziere. În ceea ce privește maghiarii, 34,6% s-au înscris înainte
de vârsta de 20 de ani, o rată puțin mai scăzută decât cea întâlnită la
români. În aceeași logică, maghiarii înmatriculați cu întârziere au o
pondere puțin mai mare decât cea a românilor. Dintre germani, 36%
își încep studiile la vârsta normală, cam tot atâția fiind „întârziați”.
Prin urmare, se pare că, dintre toți, germanii își încep
studiile cel mai devreme, rămânând întrebarea dacă le și termină la
timp. Pare plauzibil faptul că maghiarilor le ia mai mult timp să-și ia
bacalaureatul, însă odată ce își trec examenul și ajung studenți, nu
arată tendințe de prelungire a studiilor universitare. Însă nu sunt nici
pe departe atât de rapizi și prolifici în studii precum sunt germanii,
sau, în mod special și caracteristic lor, evreii. De asemenea, analiza
bazată pe numele de familie al studenților relevă și o altă chestiune:

96 
dominanța etnică în contingent, lucru care iese la iveală în mod
repetat și în cazul celorlalte combinații între variabile.
Chiar dacă vârsta înrolării corelată cu limba maternă
declarată poate fi urmărită doar în cazul a cca. jumătate din eșantion,
rata celor care își încep studiile de timpuriu e cea mai mare în cazul
maghiarilor și al germanilor (definiți astfel după limba maternă), și
medie în cazul categoriei mixte a „celorlalți” (foarte mică din punct
de vedere numeric), pe când românii prezintă o distribuție relativ
echilibrată între categoriile de vârstă la înscriere. Aceștia din urmă
par a avea tendința să își înceapă studiile la o vârstă mai înaintată
decât celelalte categorii, mai ales dacă îi comparăm cu germanii sau
cu maghiarii.
Același fenomen se oglindește și într-o altă combinație de
variabile. Înscrierile văzute prin prisma regiunii de proveniență a
studenților arată că cei născuți în Vechiul Regat, 244 la număr, sunt
mai în vârstă în momentul înrolării decât cei din oricare altă regiune.
Doar 18% dintre ei se înscriu înainte de vârsta de 20 de ani, 41% vin
la facultate foarte târziu, la sau după vârsta de 26 de ani, iar 17,2%
se înmatriculează între vârsta de 23 și 25 de ani, ajungându-se astfel
la situația în care doi din trei „regățeni” sosesc la Cluj la o vârstă de
înrolare relativ înaintată.
Cei 2429 tineri născuți în Transilvania sunt cei mai tineri
studenți: puțin peste o treime din ei se regăsesc în categoria întâi, de
„începători timpurii”, în vreme ce puțin sub o treime se încadrează în
a treia categorie, cea de „începători întârziați”. Alcătuind un total de
1376 studenți, cei născuți în Banat și Părți se situează ca vârstă de
înscriere între cele două extreme amintite. Ungaria și „alte regiuni”
pomenite ca loc de naștere însumează numai 193, respectiv 42
studenți, însă până și aceste două locuri de baștină par să-și fi trimis
fiii să studieze dreptul la Cluj la o vârstă mai fragedă decât cea
întâlnită la media celor originari din Vechiul Regat. Dincolo de
considerentele de vârstă, această distribuție teritorială este grăitoare
și sub un alt aspect: piața educațională pe care o servește Facultatea
de Drept clujeană are un accentuat caracter local. Studenții cetățeni
străini sunt excepții bizare, rar întâlnite. Chiar și cei care vin din
afara Ardealului sunt prezenți într-un număr foarte restrâns, rata

97 
prezenței lor putând fi estimată în cel mai bun caz la 1 din 10 la
Facultatea de Drept din Cluj.
Dacă luăm în considerare vârsta înscrierii și confesiunea
studenților de la drept, vom găsi modele în mare parte similare cu
cele întâlnite în decadele de dinaintea războiului: cei de confesiune
mozaică, împreună cu evanghelicii (sașii) sunt cei mai tineri
studenți. Urmează protestanții, iar romano-catolicii și cei aparținând
celor două confesiuni „românești”, adică greco-catolicii și
ortodocșii, constituie (cam în aceeași ordine) cele mai în vârstă
segmente ale eșantionului.
Dispunem de un număr total de 2406 cazuri în care anul
terminării studiilor (în mai multe forme, cu diplomă, cu examen de
stat, în fază avansată) este consemnat în registrele matricole. Anii
1935, 1936, 1937, 1938 și 1943 sunt anii record în această privință,
prin faptul că un număr mediu de peste 300 studenți au primit în
fiecare din acești ani academici o certificare a completării studiilor.
Prin urmare, sfârșitul anilor 1930 produce cei mai mulți deținători de
diplomă în drept. Saltul de la 1938 la 1943 se datorează războiului.
De asemenea, faptul că 1943 este un an în care se acordă un număr
record de diplome în drept se datorează contextului politic de la
începutul anilor 1940.
Punerea în relație a vârstei completării studiilor cu
apartenența confesională a studenților aduce la lumină fenomene
oarecum neașteptate. Dintre cei 136 studenți romano-catolici, 34,6%
își iau certificatul de absolvire la vârsta de 23 ani sau înainte, și un
număr de 23, adică 38,2%, după 25 ani împliniți. Cei 91 reformați
(maghiari prin excelență) sunt distribuiți cam tot în acest fel între
categoriile de vârstă ale absolvirii. Mozaicii, 42 la număr, nu își
dezmint specificitatea, ei fiind cei care își termină studiile în cel mai
scurt timp și la vârstele cele mai fragede. Evanghelicii sunt doar cu
puțin în urma evreilor. Însă dincolo de aceste modele deloc
neobișnuite, la grupul mult mai numeros al celor listați ca fiind de
„altă confesiune”, unde majoritatea absolută o constituia
dintotdeauna studențimea aparținând celor două confesiuni
românești, se pot constata fenomene care par a fi împotriva
așteptărilor într-o situație caracterizată prin supra-compensarea

98 
acestei categorii etnice. Din cei 1084 studenți listați în acest context,
numai 30% au absolvit la vârsta de 23 ani sau înainte, în timp ce
majoritatea relativă, 46,9%, și-au terminat studiile după ce
împliniseră 25 ani. Altfel formulat și contrar așteptărilor, aproape
două treimi dintre români par să își fi putut finaliza studiile numai cu
prețul prelungirii lor în timp. O analiză mai detaliată care ar pune în
contrast intra-etnic ortodocșii și greco-catolicii și în această privință
ar fi foarte interesantă, însă pentru moment nu ne stau la dispoziție
datele care ar putea confirma sau infirma presupunerile în ceea ce
privește diferențele intra-etnice întâlnite în perioada antebelică. Pe
atunci românii ortodocși se situau la baza piramidei de vârstă,
promovabilitate, ba chiar orientare profesională, dar au fost și cei
mai dezavantajați în situația dată. Rămâne așadar de văzut cum și în
ce măsură și-au putut fructifica re-poziționarea atât de avantajoasă –
teoretic – obținută în România Mare.
Corelând vârsta absolvirii cu regiunea de baștină a
studenților, românii din Vechiul Regat se remarcă prin faptul că
întârzie considerabil cu terminarea studiilor, doi din trei absolvind
facultatea la vârsta de 26 ani sau după, în vreme ce numai unul din
trei absolvenți proveniți din Transilvania (indiferent de confesiune
sau etnie) este așa de „matur” când își ia diploma. Luând în
considerare faptul că majoritatea covârșitoare a „regățenilor” erau
ortodocși, este foarte probabil că nu etnicii români, ci celelalte etnii,
în special evreii și sașii, au contribuit decisiv la media transilvăneană
mult mai bună decât cea a studenților din Vechiul Regat. Nu trebuie
însă pierdut din vedere faptul că, în jumătate din cazuri, informațiile
care ar putea valida definitiv constatările de acest fel nu ne stau la
dispoziție.
Dacă luăm în considerare variabilele de vârstă și limbă
maternă avem următoarele rezultate: dintre cei 164 studenți având
maghiara ca limbă maternă, doar unul din patru nu a absolvit
facultatea până la vârsta de 26 ani. Altfel spus, având în vedere
circumstanțele, pare o realizare remarcabilă faptul că numai unul din
patru maghiari și-a încheiat studiile cu întârziere. Dintre cei 61 de
germani, numai șase (adică unul din zece) au absolvit la o vârstă
considerată înaintată. Comparați cu maghiarii, românii sunt doar

99 
puțin mai „maturi” la absolvire: dintre cei 435 studenți cu limba
maternă româna, 74,6% au terminat facultatea până la vârsta de 25
ani, iar ceilalți la vârste mai înaintate. Însă dacă privim lucrurile prin
prisma unei alte variabile care atestă etnia – numele de familie –,
vom remarca o distribuție aproape egală a categoriilor de vârstă a
absolvirii, atât inter-etnic, cât și intra-etnic.
Lăsând la o parte variabilele analizate mai sus, foarte puțini
dintre studenții de la drept din Cluj, 7,4%, și-au încheiat studiile
înainte de 22 ani, cât se considera că este vârsta cea mai scăzută de
absolvire. Majoritatea relativă, aproape fiecare al doilea student, își
lua licența între 22 și 27 de ani, o categorie de vârstă care poate fi
astfel privită drept caracteristică absolvenților în drept, mai înaintată
decât ne-am putea aștepta sau decât cea caracteristică celorlalte
departamente. Mai mult, fiecare al cincilea viitor avocat și-a luat
licența cu o întârziere semnificativă, adică la vârste între 27 și 33 ani,
existând și cazuri care pot fi considerate speciale, mai ales cei 5%
care și-au luat licența în drept după ce împliniseră 39 ani.
Nu în ultimul rând, variabila vârstei poate fi corelată cu
variabila genului. Dintre cele 4923 persoane listate, 863 bărbați s-au
înscris la facultate la vârsta cea mai fragedă cu putință, 551 cam cu
un an mai târziu (cele două categorii totalizând în jur de 32%), în
timp ce un număr masiv de bărbați (1996, în jur de 50%) au devenit
studenți cu ani buni de întârziere. În cazul femeilor, înregistrate în
număr de 444, categoriile de vârstă de înscriere se dispun într-un
mod diametral opus: aproape jumătate dintre studente s-au înscris
relativ timpuriu și mai puțini de 20% dintre ele s-au înmatriculat la o
vârstă mai înaintată. În general, femeile aveau tendința să înceapă
facultatea mai devreme sau, altfel spus, reușeau să evite întârzierea
la înscriere.
În ceea ce privește statutul studentelor la drept, este grăitor
faptul că numai fiecare al unsprezecelea student era de sex feminin,
Facultatea de Drept, cea mai puțin „feminizată”, fiind și în această
privință poate cea mai conservatoare dintre specializări. Dacă
aruncăm o privire asupra combinației variabilelor de gen și
confesiune, este oarecum surprinzător faptul că grupurile
romano-catolic și protestant conțin cel mai scăzut procentaj

100 
intra-confesional de femei, urmate, la distanță considerabilă, de cele
două confesiuni românești, care se dovedesc mai favorabile
femeilor: în contrast cu mai puțin de 1% studente în cazul primelor
două grupuri confesionale, la ortodocși și la greco-catolici, luați
împreună, ponderea feminină se ridică la 6%. Prezența studentelor în
grupul evanghelic este și mai bună (chiar dacă, dincolo de procentaj,
numărul absolut este oricum scăzut aici), iar, deloc surprinzător de
data aceasta, printre studioșii mozaici se află 47 tinere (adică fiecare
al cincilea student) și 208 tineri, confirmând astfel caracteristica,
oarecum chiar tradiționala rată crescută a femeilor israelite printre
cei cu studii superioare. Contingentul evreiesc se dovedește din nou
a fi cel mai dinamic, cel mai deschis, democratic și cu cea mai mare
rată de promovabilitate. Dincolo de cifrele și ratele întâlnite la
înscriere, femeile reușeau să și finalizeze studiile, nu „se pierdeau pe
drum”. Astfel, printre cei 2286 absolvenți, 247 erau femei.
Este remarcabil că nici în privințele din urmă, nici în
privința procentului de prezență etnică minoritară, nu se află aproape
nici o schimbare relevantă în vreuna dintre direcțiile urmărite în anii
1930 față de anii 1920. În mod similar, distribuția studenților după
proveniența teritorială, stabilită în funcție de localitatea căreia îi
aparținea școala emitentă a bacalaureatului, dată înregistrată în 3093
de cazuri, a fost destul de echilibrată în anii ‘20: „Părțile” și Banatul
au dat împreună 29,9%, partea de nord a Transilvaniei furniza
35,4%, iar partea sudică a Transilvaniei trimitea 34,4% dintre
studenții la drept. Surprinzător de puțini studenți au venit la
Facultatea de Drept cu bacalaureatul luat în afara regiunii. Se
subliniază încă o dată un accentuat caracter local al cererii de pe
piața universitară pe care Facultatea de Drept clujeană era sortită să
o satisfacă în întreaga perioadă interbelică. Același lucru se
evidențiază și dacă distribuția teritorială a provenienței studenților
este urmărită prin celălalt indicator, locul nașterii: întregul
contingent pe anii 1930 se compune din 46,1% tineri născuți în
Transilvania, 29,6% în „Părți” și Banat, 14,9% în alte zone ale
României, 7,5% fiind înregistrați ca născuți în Ungaria (o categorie
oarecum dubioasă), și un număr aproape irelevant de mic
alcătuindu-l cei născuți „altundeva”.

101 
 CONCLUZII

În România interbelică, paradigma statului-națiune a

redefinit obiectivele de auto-identificare ale grupurilor etnice, atât
ale celor majoritare, cât și ale celor minoritare. Controlul de stat
sporit și-a făcut simțită prezența și în învățământul superior. Cu un
grad relativ scăzut de autonomie, universitatea clujeană maghiară de
mai înainte a fost înzestrată cu valențe simbolice care îi legau soarta
de politicul cotidian, care erau deseori străine considerentelor pur
academice. Această instituție de învățământ superior (ca de altfel
majoritatea celor din regiune) era în același timp și scopul, dar și
expresia socio-culturală a năzuințelor de dominație simbolică a
comunităților etnice implicate.
Obiectivul principal al „ofensivei culturale” lansate de
Partidul Liberal din Vechiul Regat era unificarea prin debarasarea de
orice delimitări regionale și prin îmbunătățirea pozițiilor elementului
român în general. Delimitările sociale intra-etnice sau situația
țărănimii, de departe cea mai largă pătură socială a țării, nu se
regăseau printre preocupările principale. În afacerile educaționale,
expansiunea ca expresie a ofensivei culturale însemna în practică o
diluare pe plan profesional, adică un pas înapoi în ceea ce privea
calitatea. Pe termen lung, rezultatul naționalizării unificatoare a fost
acela de politizare a sferei academice24.
Consecințele imediate s-au simțit în finanțarea universității,
s-au răsfrânt asupra criteriilor de selecție a personalului didactic, dar
s-au oglindit și în alegerea ghidată a carierei studenților și în
perspectivele lor de poziționare pe acel segment al pieței muncii care
necesita calificări academice. Tendințele antisemite și xenofobe au
luat amploare, arătându-și roadele nefaste de abia în anii 1930:
tentativele repetate de a înlătura elementele considerate străine din
rândul studențimii, mai ales pe evrei, dar și pe maghiari, cu intenția
de a avantaja „elementul autohton” – adică pe români – atât în sfera
universitară propriu-zisă, cât și în general pe piața muncii, unde erau
considerate necesare calificările dobândite prin studii superioare.
                                                            
24
Irina Livezeanu, Op. cit., p. 35, 37.
102 
 Noul element dominant nu părea să observe că a copia
standardele de înscriere și orientările de carieră practicate înainte de
maghiari nu va face decât să reproducă deficiențele structurale pe
care acele standarde le implicau, valide acum însă pentru contextul
majoritar român. Modernizarea și emanciparea socială (prin studii)
au fost încă o dată identificate eronat cu o creștere vertiginoasă pur
cantitativă, care semnala necesitatea (normală de altfel) ca românii
să-și „modernizeze” structura socială intra-etnică, adică să-și creeze
o clasă de mijloc solidă, însă folosindu-se de baze educaționale
tradiționale: studiile în drept prin excelență. Redundanțele și
disfuncțiile erau așadar înrădăcinate în schema (re)produsă. Cealaltă
cale, modernizarea societății etnice prin modernizarea învățămân-
tului superior (introducerea unor specializări noi, mai ales în
domeniul politehnic), s-a dovedit a fi un proiect mai deloc fezabil în
contextul eforturilor de integrare națională menajate de stat, eforturi
care și-au pus amprenta pe întreaga perioadă. La drept vorbind, nici
românii, dar nici maghiarii nu se arătau abili în a acționa în direcția
unui dinamism social intra-etnic. Pe când cei din urmă au realizat,
îndreptându-se în continuare spre studiile în drept, un oarecare grad
de re-eșalonare a orientărilor academice mai deloc productive, cei
dintâi au avut și ei un eșec pe termen lung în a crea, și mai ales a
menține deschiderea democratică a selecției (adică înlesnirea
înrolării și a altor elemente sociale decât cele care își perpetuau
poziția tradițională prin studii) în facultatea amintită, ba chiar și în
celelalte, o deschidere atât de dezirabilă de altfel în viziunea râvnitei
revoluții naționale.
În general, se credea că blestemul șomajului și proletarizării
din rândul celor cu ocupație intelectuală se datorează numărului
inexplicabil de mare atât al elevilor în învățământul secundar, cât
mai ales al studenților în cel superior. La rândul său, acest număr
părea că se poate raționaliza fie printr-o selecție mai riguroasă, fie
prin eliminarea elementului ne-român, în realitate prima soluție
implicând-o cu mai mult succes pe cea de-a doua. De asemenea, s-au
formulat în repetate rânduri, fără vreun folos palpabil însă,
îndemnuri către noile generații ca acestea să nu se mai orienteze
numai spre specializările și carierele intelectuale tradiționale,

103 
„teoretice”, care depind atât de mult de stat, ci să-și investească
potențialul și în cariere de întreprinzător, în economie și comerț. Însă
din cauza lipsei generale a dinamismului, care caracteriza
economiile naționale ale Europei central-răsăritene în perioada
interbelică, chiar și dacă o asemenea reorientare ar fi implicat o parte
considerabilă a intelectualității tinere, încercarea lor s-ar fi dovedit
nereușită25.
Cu foarte puține excepții, în primele patru decade ale
secolului XX opțiunile de carieră întâlnite cel mai des în această
regiune erau lipsite de elementul strategic, în sensul că urmau
orbește valurile conjuncturilor efemere. Asumpția larg răspândită era
că diploma (universitară) asigură un nivel de trai mai ridicat, și că pe
piața muncii un calificativ mai înalt este automat mai avantajos decât
unul inferior. Inflația calificativelor academice rezultată de aici a
produs șomajul calitativ în rândul intelectualității. De îndată ce nu
mai era de ajuns bacalaureatul pentru un anumit loc de muncă, ci
trebuia o diplomă cu grad mai înalt, iar cei care aveau studii
superioare le luau locul și celor din urmă, tinerilor cu studii nu le-a
rămas decât să își câștige existența acceptând până și posturi mult
inferioare celor care li se cuveneau în mod normal prin calificativele
lor educaționale26. Dincolo de amenințarea imediată a decăderii
sociale și/sau materiale, fenomenul inflației calificativelor
educaționale a condus la anxietăți și frustrări și mai sporite în rândul
noii clase pretinse a fi de mijloc, concretizate apoi (și) în porniri
xenofobe, în radicalizare politică de dreapta (dar nu numai).
                                                            
25
„The decline in the interest on the part of industrialists to employ academically
trained personnel may be accounted for by the fact that these were usually elitist
and over-politicised. Anyway, industry and public utilities offered the
academically trained only a fraction of the entries they reserved for non-academic
white collar personnel in the 1920s” (Mária M. Kovács, Liberal Professions and
Illiberal Politics: Hungary from the Habsburgs to the Holocaust, New York,
Oxford University Press, 1994, p. 73).
26
Cercetarea sociologică și statisticile maghiare contemporane erau foarte atente
la această chestiune (Gyula Kornis, „A szellemi munka válsága”, în Az értelmiség
válsága, edited by Gyula Kornis, Budapest, Franklin, 1934, p. 2, 33; Dezső Laky,
„Az értelmiség válságának szociális és gazdasági háttere”, în Az értelmiség
válsága, p. 35; Dezső Laky, „A magyar egyetemi hallgatók statisztikája 1930”, în
Magyar Statisztikai Közlemények, n. s. vol. 87, p. 43-47).
104 
 Dreptul ca specializare este în mod tradițional, și cu o
notorietate care dă de gândit, cel mai popular și cel mai populat
dintre toate. În timp ce pare că nu implică decât un nivel relativ
scăzut de investiție în termeni de inovație intelectuală sau suport
tehnic – comparat, de exemplu, cu medicina –, fiind o specializare și
oferind o diplomă „ieftină”, dreptul este „departamentul pentru
domni”, care face posibilă elevarea socială formală sau menținerea
pozițiilor deja atinse în societate27. Mult prea des se întâmplă ca
pozițiile considerate drept elevate, de clasă de mijloc, să aibă ca bază
financiară un loc de muncă oferit de stat. Dependența de rigorile
pieței muncii administrate de stat face ca pozițiile sociale astfel
atinse (realizate prin intermediul calificărilor educaționale) să
depindă și ele în mod direct de stat. Din această anomalie – o clasă
de mijloc la voia statului – se naște apoi accentuarea caracteristică a
loialității, a asumării unei orientări politice „potrivite”, toate acestea
luând locul altor considerente, cum ar fi chiar cele profesionale.
Acestea sunt forțate în plan secundar, iar dimensiunea etnică se
suprapune celei sociale.
Exceptând câte un intermezzo efemer, „revoluțiile” care
s-au petrecut în această parte a Europei nu au fost sociale în esență,
ci de natură națională, o trăsătură a modernității defectuoase care se
                                                            
27
Există așadar o asemănare considerabilă cu clasa de mijloc maghiară din
Transilvania, destituită la acea dată. Caracterul de clasă al birocrației de stat
maghiare (funcționarii unguri nu erau totuși un caz unic în privința rădăcinilor
sociale, de gentilom, ale acestei clase) părea să funcționeze ca model de
statut/ascendență socială și pentru alte două categorii sociale legate de „birocrația
de gentilomi”: elitele academice și stratul de mijloc urban cu orientări capitaliste,
din care o bună parte erau afiliați prin obiective și mentalități specifice
„bugetarilor gentilomi”. Aceștia din urmă puneau preț pe ocupație dacă aceasta
avea statut social ridicat, adică se asemăna cu cel al nobilimii istorice. Perspectiva
predominantă era că (în contrast cu statutul inferior asociat cu profesiile libere și
de antreprenor) o carieră de intelectual putea să capete întreaga „dimensiune de
gentilom” numai dacă era înrădăcinată în ierarhia „istorică” a celor angajați ca
funcționari ai statului. Valoarea socială a profesiilor bazate pe studii superioare nu
era inerentă însuși profesionalismului lor (adică în operaționalizarea cunoașterii
specializate), ci rezida în pozițiile pe care le asigurau în birocrația de stat (Ferenc
Erdei, A magyar társadalom a két világháború között. Értelmiségszociológiai
írások Magyarországon 1900-1914, edited by Tibor Huszár, Budapest, Kossuth,
1981, p. 203-219).
105 
reflecta în – și se perpetua printre altele prin – disfuncții ale
sistemului educațional. Competiția (inter)etnică era exacerbată și era
confundată cu îmbunătățirile structurale ale sistemului. Abia dacă
mai merită spus că modernizarea ca atare pare oricum o perspectivă
complet străină contextului descris. Mai mult, nu o dată
modernitatea a fost văzută ca o amenințare directă la adresa
identității naționale de către ideologii autohtoniști, pentru care
conservarea specificului etnic și păstrarea sinelui național erau
concepte de bază. În această percepție este înrădăcinată și tendința
manifestată în mod repetat de a diminua rolul selecției sociale în
sânul comunității etnice, de a nu da importanță promovării efective
pe baza considerentelor meritocratice, profesionale sau, cel mai
puțin dintre toate, în baza unei orientări de piață fezabile. În dorința
lor de integrare, puse în fața unor situații percepute ca provocare
istorică, nici statul și nici națiunea nu au vrut să audă de asimilare ca
modalitate de integrare a minorităților (etnice sau de altă natură).
Națiunea majoritară, care se credea la baza statului, se vedea menită
să se integreze în sine, disimilarea și exclusivismul etnic fiind
considerate strategii naturale, legale și de la sine înțelese în atingerea
scopului. Scuzându-se mijloacele, același scop se va regăsi și în
învățământul superior și se va oglindi în modelele de recrutare sau în
orientările profesionale preferate. Populația studențească a Facultății
de Drept din Cluj, ca și din tot restul României interbelice, reprezintă
poate cel mai bun exemplu atât pentru greutățile întâmpinate de
România Mare în încercarea de edificare a națiunii integrate pe linie
etnică, cât și pentru soluțiile considerate fezabile pentru atingerea
acestui scop.

106 
Andrei Florin Sora

UN STATUT PROBLEMATIC: ŞCOALA SUPERIOARĂ

DE ŞTIINȚE DE STAT DIN BUCUREȘTI
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ1

Înfiinţată în anul 1871 ca „şcoală specială pentru

învăţământul administrativ”, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat
din Bucureşti2 a avut un rol semnificativ însă puţin cunoscut astăzi
în pregătirea a numeroşi funcţionari din administraţia publică şi
chiar a unor angajaţi din industrie, comerţ sau sistemul bancar din
România. Destinul acestei instituţii de învăţământ a fost unul
tumultos, de-a lungul timpului au existat numeroase sincope, însă
conducerea, corpul profesoral şi chiar studenţii şi absolvenţii
acesteia au reuşit să asigure supravieţuirea şcolii, până la
desfiinţarea sa în 1948 de către regimul comunist3. Atunci când
s-au pus bazele acestei instituţii de învăţământ, procesul de
constituire a unei administraţii moderne era încă la început,
                                                            
1
Cercetarea a fost finanţată de CNCS – UEFISCDI în cadrul proiectului de
cercetare PN-IIID-PCE-2011-3-1089 [The Social Uses of Higher Education, Elite
Change and Creativity in Romania. The Formation and Transformation of
Educated and Ruling Clusters (1919-1949)/ Foloasele sociale ale educaţiei
elevate, schimbarea elitelor şi creativitate în România. Formarea şi
transformarea categoriilor educate]; director proiect: Lucian Nastasă-Kovács.
2
Într-un studiu recent, Dragoş Lucian Ţigău prezintă înfiinţarea şi primii ani de
funcţionare ai acestei instituţii („Activitatea lui Em. Protopopescu-Pake la Şcoala
Liberă de Ştiinţe Politice”, publicat în Studii şi articole de istorie, nr. 80, 2013, p.
156-165).
3
Prin articolul XXXV al decretului-lege nr. 175 al Marii Adunări Naţionale din 2
august 1948 (pentru „reforma învăţământului”) se decidea că „toate şcolile
confesionale şi particulare de orice fel devin şcoli de stat” (Decretul nr. 175/1948
pentru reforma învăţământului, art. I, în Gheorghe Bunescu (coord.), Gabriel
Albu, Emil Stan, Filip Stanciu, Antologia legilor învăţământului din România,
Bucureşti, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, 2004, p. 344). Şcoala Superioară de
Ştiinţe de Stat a fost desfiinţată în vara anului 1948.
107 
funcţionarii publici nu aveau de cele mai multe ori o pregătire
specială iniţială, iar România nu îşi proclamase încă independenţa
de stat. În primele decenii de funcţionare, cursanţii acestei şcoli au
urmărit în primul rând acumularea de cunoştinţe, care să îi ajute în
carieră, şi mai puţin obţinerea unei diplome. De altfel, cursurile
erau publice4. Chiar dacă a avut un statut incert, diploma de
licenţiat al Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat a oferit pentru mulţi
dintre candidaţii la o funcţie publică şansa de a îndeplini una dintre
condiţiile de admisibilitate, cerută pentru unele posturi
administrative, şi anume titlul de licenţiat în drept, în ştiinţe de stat
sau în ştiinţe administrative. La începutul secolului XX şi mai ales
în perioada interbelică asistăm la o creştere substanţială a
numărului de studenţi5 şi de absolvenţi de studii universitare – în
special în ştiinţe juridice –, care găsesc cu dificultate un loc de
muncă în administraţia publică6, ceea ce ar fi trebuit să ducă la
scăderea numărului de „studenţi” ai Şcolii Superioare de Ştiinţe de
Stat şi a debuşeelor profesionale ale acestora.
Cercetarea noastră îşi propune să prezinte şi să analizeze
statutul acestei şcoli, al „studenţilor” şi al absolvenţilor acesteia,
cât şi imaginea sa publică în perioada interbelică. Încercăm să
răspundem la întrebări care au suscitat nelămuriri în epocă, inclusiv
                                                            
4
Vezi „Regulament” [1904], art. 7, în Caet pentru constatarea frecuentării
cursurilor, Şcoala Superioară de Știinţe de Stat, [1908], p. 18. În regulamentul de
funcţionare al şcolii, aprobat prin decret regal în 1926, cursurile rămâneau în
continuare publice (Monitorul Oficial, nr. 75, 31 martie 1926, art. 5, p. 4784), însă
Regulamentul interior din 1927 stipula preventiv că „la caz de trebuinţă se va
putea interzice intrarea la curs oricărei persoane, care nu va poseda cartea de
student”, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat. Regulamentul interior, Bucureşti,
1927, art. 6, p. 5.
5
Cu toate că nu considerăm Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat o instituţie de
învăţământ superior am ales să îi numim studenţi (fără ghilimele) pe aceia care
i-au urmat cursurile, ţinând cont şi de faptul că ei înşişi se considerau studenţi şi,
aşa cum vom vedea în paginile următoare, unele instituţii ale statului român au
apreciat că diploma de licenţă acordată de această şcoală putea fi echivalată cu cea
acordată de către universităţi.
6
În ceea ce priveşte „şomajul intelectual” în rândul tinerilor români în perioada
interbelică, menţionăm studiul recent al lui Dragoş Sdrobiş, Limitele meritocraţiei
într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în
România interbelică, Iaşi, Polirom, 2015.
108 
în rândul instituţiilor statului: Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat
poate fi considerată sau nu o instituţie de învăţământ superior?
Cine erau studenţii şi ce doreau să obţină prin frecventarea
acesteia, având în vedere că cea mai mare parte nu ajungeau să
susţină lucrarea de licenţă? Şi nu în ultimul rând, cum a funcţionat
relaţia dintre Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat şi principalul
angajator al cursanţilor şi absolvenţilor acesteia, statul? Unul dintre
aspectele pe care le vom analiza în acest studiu, de care a depins în
bună măsură supravieţuirea acestei instituţii private de învăţământ
special şi care va răspunde cel puţin parţial la întrebările noastre se
referă la echivalarea diplomelor sale cu cele acordate de către
universităţi. Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat nu a fost o
„fabrică de diplome”, însă, de multe ori, procesul educaţional a
preocupat mai puţin conducerea şcolii, în comparaţie cu obiectivul,
observabil mai ales după 1919, de a atrage cât mai mulţi studenţi.
Totuşi, trebuie amintit că în cei mai mulţi ani, taxele colectate de la
studenţi nu au asigurat un profit substanţial, ci supravieţuirea şcolii
şi plata salariilor conducerii, profesorilor şi personalului
administrativ. Deşi acest studiu vizează în special perioada
interbelică, considerăm necesară prezentarea procesului de
înfiinţare şi funcţionarea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat până
la crearea României Mari.
Printr-o adresă din data de 6/18 octombrie 1871 către
ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, generalul Christian Tell7,
mai mulţi tineri, printre care remarcăm în primul rând pe Emanoil
Pake Protopopescu8, cereau şi obţineau aprobarea înfiinţării în
România a unei instituţii de învăţământ în care să fie predate
ştiinţele administrative. Şcoala a fost creată respectând prevederile
                                                            
7
Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare S.A.N.I.C.), Fond
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (M.C.I.P.), dos. 199/1871, f. 69 r.
8
Ceilalţi semnatari au fost: C.I. Polysu (Polizu), M. Paleologu, E. Bosianu
(Bozianu), R. (Romulus) N. Opran (Opreanu), Grigore P. Olănescu şi Gr.
Vulturescu. Pe lângă aceştia, o broşură din perioada interbelică menţionează
printre întemeietori pe Th. Ştefănescu, Constantin Nacu, L. Poenaru Bordea, Gr.
Păucescu şi Basil (Vasile) M. Missir, „entuziaşti tineri, doritori de mai bine în ţara
lor”, nefiind însă amintit M. Paleologu. Vezi Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat
din Bucureşti. Ce a fost, ce este şi ce rezultate a dat, 1931, p. 3.
109 
Legii instrucţiunii publice din 1864, în special ale articolului 4069,
privind învăţământul particular. Proiectul unei Şcoli de Ştiinţe de
Stat răspundea unor necesităţi birocratice: nu existau suficienţi
absolvenţi de Drept şi nici chiar numeroşi absolvenţi de liceu care
să ocupe posturi medii în instituţiile statului. Cursurile au fost
inaugurate în 1872. Primul nume al acestei instituţii de învăţământ
private „cu cursuri libere” a fost Şcoala administrativă, denumire
schimbată în 1876 în Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice, ulterior în
Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice şi Administrative, iar începând cu
1893 în Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat. În epocă a fost
utilizată şi denumirea de Şcoala de Ştiinţe de Stat. Prin cursurile
serale pe care le-a iniţiat, Şcoala administrativă contribuia la o mai
bună asimilare a unor cunoştinţe necesare nu doar în administraţia
de stat, ci şi în „administraţia particulară” (în industrie, comerţ sau
în sistemul bancar).
În broşurile publicate de către Şcoala Superioară de Ştiinţe
de Stat şi în corespondenţa sa oficială cu Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice este indicat ca model instituţional École Libre
des Sciences Politiques (Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice) din
Paris10, fondată în acelaşi an, 1871. Este evident că Emanoil Pake
Protopopescu – primul director al instituţiei – şi ceilalţi iniţiatori ai
acestui proiect cunoşteau foarte bine şi au fost influenţaţi şi de
modelul belgian al Université Libre (Universităţii Libere) din
Bruxelles, înfiinţată în 183411. Trei dintre întemeietori erau doctori
în ştiinţe politice şi administrative la Bruxelles: Grigore Vulturescu

                                                            
9
„Şcolile sau internatele private pot cuprinde orice învăţătură primară, secundară,
specială” (art. 406), Legea asupra instrucţiunii, decretul nr. 1150 din 25
noiembrie/5 decembrie 1864, în Ioan M. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile
României vechi şi noi câte s-au promulgat până la finele anului 1870, Bucureşti,
1873, p. 1817.
10
Vezi, de exemplu, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1931, p.
3, 13.
11
Funcţionarea Universităţii Libere din Bruxelles este prezentată şi analizată de
către Laurenţiu Vlad în primul capitol al excelentei sale lucrări Studenţi români la
Universitatea Liberă din Bruxelles (a doua jumătate a veacului al XIX-lea –
prima jumătate a secolului al XX-lea), Iaşi, Institutul European, 2014, p. 19-54.
110 
(1863), Romulus N. Opreanu/Opran (1867)12 şi Emanoil Pake
Protopopescu (1867)13. Totuşi, dezbaterile şi înfiinţarea Şcolii
Libere de Ştiinţe Politice din Paris au avut rolul de a conştientiza şi
mai mult necesitatea apariţiei şi în România a unei instituţii
asemănătoare. Mai mult, în 1870, atunci când în Franţa se discuta
oportunitatea înfiinţării unei şcoli de ştiinţe politice şi
administrative, Romulus Opreanu14 şi Pake Protopopescu se aflau
la Paris15.
Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti a fost
întotdeauna o instituţie privată, iar statutul juridic de persoană
morală i-a fost acordat prin legea din 14 mai 1905. Începând cu
anul 1879, regulamentul de funcţionare al şcolii a fost aprobat de
către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, care între 1872 şi
188616 a delegat doi profesori ai Facultăţii de Drept a Universităţii
din Bucureşti pentru a asista la examenele pentru diploma de
licenţă a cursanţilor acesteia şi pentru a contrasemna diplomele17,
practică reluată în anul 1911. Atunci, această însărcinare i-a revenit
profesorului Emanuel Antonescu de la Facultatea de Drept a
Universităţii din Bucureşti, căruia i-a succedat în anul 1925
profesorul Constantin Stoicescu, de la aceeaşi facultate, viitor
decan şi rector al Universităţii din Bucureşti. Începând cu anul
1945, delegat al Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor a fost
juristul Alexandru Vălimărescu, profesor de drept civil la
Universitatea din Bucureşti. Din informaţiile de care dispunem în
                                                            
12
Credem că persoana care apare în actele şcolii, ca întemeietor şi ulterior
profesor, este Romulus N. Opreanu şi nu fratele său, Remus N. Opreanu
(1844-1908), care s-a bucurat de o mai mare notorietate în epocă (magistrat, om
politic şi primul prefect al judeţului Constanţa).
13
Laurenţiu Vlad, „Români la Universitatea Liberă din Bruxelles. Titularii unui
doctorat în ştiinţe politice şi administrative (1885-1899)”, în Studia Politica.
Romanian Political Science Review, nr. 3, 2006, p. 638.
14
Romulus N. Opreanu a obţinut în 1870 şi titlul de doctor în drept la Paris.
15
Dem. G. Teodorescu, Biografia lui Em. Protopopescu-Pake, Bucureşti, 1899,
p. 12.
16
Încetarea delegării de reprezentanţi ai Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii
Publice coincide cu trecerea lui Emanoil Pake Protopopescu în opoziţie, în 1885,
alături de George Vernescu.
17
S.A.N.I.C., Fond M.C.I.P., dos. 2546/1911, f. 6 r.
111 
acest moment, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat a acordat „titlul
academic” de licenţiat începând cu anii 188018. În ceea ce priveşte
acordarea titlului de doctor, nici în acest caz nu avem o dată certă,
cel mai probabil în primul deceniu al secolului XX. Ştim sigur că
în 1904, în urma susţinerii lucrării Despre finanţele României: din
secolul al 18-lea până la 1866, Lucian Boltuş obţinea titlul de
doctor în ştiinţele politice şi administrative19, acordat de Şcoala
Superioară de Ştiinţe de Stat.
În perioada interbelică, în cadrul acestei instituţii de
învăţământ existau două „secţiuni”: secţiunea politică-
administrativă (sau administrativă şi judiciară) şi secţiunea
economică-financiară20, durata studiilor fiind de trei, respectiv de
doi ani. În anii 1940 a funcţionat şi o secţie penală. Studiile se
finalizau printr-un examen şi prin susţinerea lucrării de licenţă. În
cazul filierei administrative, o broşură de prezentare a şcolii
sublinia că programul acesteia „este astfel alcătuit ca, pe de-o
parte, să dea o serioasă pregătire tehnică şi profesională pentru
funcţiunile administrative, dar şi pentru orice alte funcţiuni publice
şi particulare, iar pe de altă parte, să formeze elemente având o
conştiinţă clară şi exactă a misiunei funcţionarului şi drepturilor
cetăţeanului”21. Timp de peste 75 de ani această şcoală a îngăduit
multor tineri români să acumuleze cunoştinţe în domenii ca ştiinţe
politice şi administrative, drept, economie sau finanţe,
facilitându-le accederea sau continuarea carierei în administraţia
publică sau în instituţii private (bănci, societăţi financiare,
comerciale etc.). Principala sursă de venit a Şcolii Superioare de
Ştiinţe de Stat erau taxele percepute studenţilor (pentru înscriere,

                                                            
18
Vezi Bibliografia românească modernă (1831-1918), vol. I-IV, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (vol. I-III), Editura Academiei Române (vol.
IV), 1984-1996.
19
Ibidem, vol. I, p. 411.
20
Conform regulamentului din 1926, atunci când se obţinea licenţa pentru
amândouă secţiunile, această diplomă „purta titlul de licenţă în Știinţe de Stat”,
art. 21, „Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti”, în
Monitorul Oficial (M.Of.), nr. 75, 31 martie 1926, p. 4784.
21
Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1931, p. 8.
112 
pentru examene, pentru carnetele de student etc.), la care se
adăugau donaţii.
Având în vedere faptul că până la începutul secolului XX,
pentru cele mai multe funcţii publice, diploma de licenţă nu era o
condiţie de admisibilitate, iar intrarea în funcţia publică în urma
unui concurs era încă rar întâlnită, numărul de cursanţi ai Şcolii
Superioare de Ştiinţe de Stat care să devină şi licenţiaţi ai acesteia a
fost limitat. De altfel, în primele decenii de funcţionare nu a existat
o presiune puternică din partea absolvenţilor şcolii pentru
echivalarea diplomei de licenţă cu diploma de licenţă în drept
acordată de către universităţile din ţară şi din străinătate sau în
ştiinţe politice şi administrative acordată de instituţii din
străinătate. La procesul de atragere de studenţi a contribuit faptul
că, multă vreme, admiterea nu a fost condiţionată de furnizarea
unor certificate de studii. În plus, atractivitatea instituţiei era mare
şi datorită faptului că toate cursurile se desfăşurau seara22, iar
titularii disciplinelor – unii dintre ei profesori universitari – erau
personalităţi ale lumii politice, administrative şi culturale. De
asemenea, se observă o strategie bine gândită a membrilor corpului
profesoral privind persoana aleasă de către aceştia să exercite
funcţia de director. Astfel, dacă lui Emanoil Pake Protopopescu,
decedat în 1893, i-a succedat avocatul Constantin Ghiţă Ioan, cel
care îl secondase până atunci pe primul la conducerea şcolii,
necesitatea afirmării şcolii, obţinerea unei mai mari vizibilităţi
printre viitorii funcţionari, cât şi raţiuni politice au condus în
februarie 1905 la alegerea ca director a lui Take Ionescu23.
Următorul director a fost Stanislas (Stanislav) Cihoski (Cihoschi),
membru de seamă al Partidului Conservator Democrat, rector al
                                                            
22
În broşura din 1931 se menţiona că programul de desfăşurare a cursurilor era
seara, între orele 19 şi 22 (Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti,
1931, p. 8).
23
Legăturile lui Take Ionescu cu Şcoala de Ştiinţe de Stat erau mult mai vechi.
Întâmplător sau nu, în 1895, în timpul ministeriatului său la Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, a fost dezbătut un proiect de lege care prevedea ca pe lângă
facultăţile de Drept, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti să aibă fiecare şi o
facultate de Ştiinţe de Stat (art. 46, 49). Vezi Proiect de lege asupra
învăţământului secundar special şi superior, Bucureşti, 1895, p. 21-23.
113 
Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (între 1917 şi
1918, în timpul refugiului de la Iaşi, şi între 1919 şi 1924) şi care în
timpul mandatului lui Take Ionescu deţinuse funcţia de
„subdirector” al şcolii. La moartea acestuia, în februarie 1924,
director a fost numit Alexandru Crăsnaru, fost prefect, senator, în
acel moment preşedinte al Consiliului Superior Administrativ din
cadrul Ministerului de Interne. Juristul şi istoricul Andrei
Rădulescu (1880-1959), membru titular al Academiei Române din
1920, menţionează în memoriile sale că a fost rugat de către
consiliul profesoral să urmeze lui Stanislas Cihoski la conducerea
şcolii, dar a refuzat, o nouă propunere, şi de această dată
neacceptată, a venit din partea colegilor săi după decesul lui
Alexandru Crăsnaru24. Ultimul director a fost Alexandru Costin
(1880-1948), jurist, preşedinte al Secţiei a II-a a Curţii de Apel
Bucureşti, membru şi secretar general al Institutului Social Român,
membru corespondent (1945) şi titular (1948) al Academiei
Române.
Membrii corpului profesoral au adus prestigiu acestei
instituţii. O parte dintre aceştia erau profesori la Universitatea din
Bucureşti şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale,
alţii erau magistraţi, avocaţi sau înalţi funcţionari, cât şi implicaţi
în viaţa politică românească. Pentru munca lor, profesorii nu erau
plătiţi cu leafă, ci cu diurnă; conform regulamentului şcolii din
1926 puteau fi titulari, profesori „provizorii” sau suplinitori25.
Printre cei care au predat la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat în
perioada interbelică amintim pe Andrei Rădulescu (Drept civil),

                                                            
24
Andrei Rădulescu aminteşte şi faptul că după decesul lui Alexandru Crăsnaru
funcţia de director a fost refuzată şi de către Ioan Ionescu-Dolj, membru
corespondent al Academiei Române din 1928, fost secretar de stat la Ministerul de
Justiţie, preşedinte de secţie şi ulterior prim-preşedinte al Consiliului Legislativ.
Totuşi, conform lui Andrei Rădulescu, fără să fie numit în această funcţie, cu
acceptul celorlalţi profesori, Ioan Ionescu-Dolj a asigurat interimatul la
conducerea şcolii. Vezi Andrei Rădulescu, Amintiri, îngrijitor de ediţie, cuvânt
înainte şi studiu introductiv de Irina Rădulescu-Valasoglu, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1995, p. 221.
25
Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1926, art. 25,
31, p. 4785-4786.
114 
Marin Văraru (Drept administrativ), George Plastara (Drept
internaţional), Ioan Ionescu-Dolj (Procedură penală), Gheorghe
Alesseanu (Contabilitate publică), Alexandru Cerban (Drept
constituţional), Dimitrie Busuiocescu (Economie naţională şi
statistică), Constantin C. Giurescu (Istoria românilor), Duiliu
Marcu (Urbanism), Alexandru Rosetti (Limba şi literatura
română). Menţionăm că existau şi discipline care nu figurau în
programul facultăţilor de drept din ţară.
Identificarea absolvenţilor pentru a putea cunoaşte şi analiza
inserţia profesională a acestora în instituţiile statului nu este
întotdeauna uşor de realizat, fiind îngreunată nu doar de sărăcia
izvoarelor (arhiva Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, dar şi
dicţionare biografice, articole de presă etc.), ci şi de faptul că titlul
de licenţiat/doctor în Ştiinţe de Stat sau doctor în ştiinţe politice,
care apare în dreptul studiilor multor funcţionari medii, se poate
referi şi la diplomele acordate de instituţii de învăţământ superior
din străinătate (Belgia, Franţa, spaţiul german, Austro-Ungaria),
inclusiv de Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat a Universităţii din
Cluj, în perioada 1872-1919.
Şcoala de Ştiinţe de Stat nu a avut niciodată un sediu
propriu. În primii ani a funcţionat în spitalul Colţea. Între 1876 şi
începutul secolului XX cursurile s-au desfăşurat în sălile
„Palatului” Universităţii din Bucureşti, ceea ce i-a conferit
credibilitate, pentru ca, în primele decenii ale secolului XX,
cursurile să se desfăşoare succesiv în clădirea liceului „Gheorghe
Lazăr”, apoi la liceul „Mihai Viteazul” şi ulterior la Şcoala
Superioară de Comerţ. Din a doua jumătate a anilor 1920 şi până în
1948, cursurile au avut loc în clădirea Palatului Academiei de
Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Piaţa Romană26, unde se
afla şi secretariatul. La fel ca în ultimul sfert al secolului al
XIX-lea, această strategie de a face cursurile într-o instituţie de
învăţământ superior a asigurat Şcolii mai multă credibilitate,
vizibilitate şi un prestigiu sporit.
Dacă în primele decenii de existenţă studenţii nu au urmărit
în mod special obţinerea unei diplome, ulterior acesta a devenit
                                                            
26
În clădirea din Piaţa Romană a funcţionat şi Institutul Social Român.
115 
principalul motiv pentru a studia la Şcoala Superioară de Ştiinţe de
Stat, amplificând neclarităţile şi impreciziile privind statutul titlului
de licenţiat al acestei instituţii, cât şi statutul şcolii în învăţământul
românesc. Mai ales în perioada interbelică, echivalarea diplomelor
de absolvire cu acelea acordate de către instituţiile de învăţământ
(superior) de stat a fost principala problemă cu care s-au confruntat
conducerea şcolii, studenţii şi absolvenţii acesteia. Până la
începutul secolului XX nu am observat contestări de legalitate cu
privire la numirea absolvenţilor acestei instituţii de învăţământ în
administraţia publică, deoarece pentru puţine funcţii publice exista
obligativitatea de a fi titularul unei diplome de studii superioare.
De altfel, întâlnim absolvenţi ai Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat
în funcţii medii (şefi de birou în ministere, comisari de poliţie,
subprefecţi), cât şi în magistratură (substituţi de procurori,
judecători de pace). În plus, numărul absolvenţilor era limitat. Pe
de altă parte, nu erau încă foarte mulţi absolvenţi în ştiinţe juridice
cu care primii să concureze pentru un post în administraţie, iar
principiul meritocratic era încă puţin întâlnit. Nu în ultimul rând,
prin titulatura de licenţiat sau de doctor în ştiinţe administrative
şi/sau politice se înţelegea mai degrabă absolvent al unor instituţii
de învăţământ superior din Germania, Belgia şi Franţa. Atunci
când printre condiţiile de admisibilitate în unele funcţii publice a
fost inclusă şi aceea de a avea o licenţă în drept sau în ştiinţe
administrative, articolele de lege care analizau acest aspect au fost
interpretate în diverse moduri, inclusiv în favoarea absolvenţilor
Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat. Aşa s-a întâmplat în cazul
legilor de organizare a Ministerului de Interne din 1892 (legea
privind administraţia centrală din 19/31 aprilie 1892 şi respectiv
legea privind administraţia „exterioară” din 1/13 noiembrie 1892),
în care pentru anumite funcţii publice s-a prevăzut obligativitatea
unei diplome universitare în drept sau „sciinţe de stat”. Această
condiţie de admitere era cerută pentru posturile de director de
serviciu, şef de birou clasa I şi clasa a II-a din administraţia
centrală (fiind dispensaţi cei care se aflau în acel moment cel puţin
în funcţia de şef de birou), cât şi pentru posturile de director de

116 
prefectură şi de subprefect27. Pentru funcţia de subprefect puteau
candida şi „cei care posedă o diplomă a vreunei academii, şcoli
superioare sau institut, în care se predau studii speciale de
administraţiune sau sciinţe de stat”, militarii demisionaţi sau în
retragere de la gradul de căpitan inclusiv în sus, sau absolvenţii
unei şcoli militare, sau foştii subprefecţi, directori de prefectură şi
alţi funcţionari locali28. În concluzie, credem că doar în cazul
subprefecţilor legislatorii din 1892 au avut în vedere în mod special
pe absolvenţii şcolii lui Pake Protopopescu29.
Ulterior, şi regulamentele de funcţionare ale altor instituţii
publice au acordat aceeaşi echivalare, iar „diplomaţii” acestei şcoli
au primit acceptul să se angajeze în funcţii pentru care licenţa în
drept era obligatorie30. Totuşi, pentru Ministerul Instrucţiunii
Publice şi Cultelor diploma de licenţă acordată de către Şcoala
Superioară de Ştiinţe de Stat nu era echivalentă nici măcar cu
diploma de bacalaureat. Foarte târziu, în 1911, când concurenţa
pentru a fi admis în funcţii publice crescuse substanţial, Ministerul
Instrucţiunii Publice şi Cultelor a început să acorde o mai mare
atenţie acestei instituţii şi absolvenţilor săi. Astfel, s-a încercat
echivalarea diplomelor de licenţă ale Şcolii Superioare de Ştiinţe
de Stat în funcţie de studiile anterioare ale absolvenţilor: dacă
                                                            
27
„Legea pentru organisarea serviciului administraţiunii centrale a ministerului de
Interne” (1892), art. 28-30 (p. 2472-2473) şi „Legea pentru organisarea
autorităţilor administrative exterioare, dependinte de ministerul de Interne şi
fixarea circumscripţiunilor administrative” (1892), art. 48, p. 2601, în Codul
general al României, vol. II, 1860-1903, Bucureşti, Editura Librăriei Leon
Alcalay, 1903.
28
Legea pentru organisarea autorităţilor administrative exterioare, art. 48, p.
2601-2602.
29
Menţionăm că aceste legi au fost adoptate în timpul unei guvern conservator
(1891-1895) condus de Lascăr Catargiu (care exercita concomitent şi demnitatea
de ministru de Interne), iar în fruntea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice
se afla Take Ionescu.
30
De exemplu, la începutul anilor 1930 licenţiaţii Şcolii Superioare de Ştiinţe de
Stat puteau concura pentru mai multe funcţii publice pentru care se cerea diploma
de licenţă sau de doctorat în drept: în cadrul administraţiei centrale şi locale a
Ministerului de Interne, la Direcţia Poştelor, la Camerele de Muncă sau în Justiţie
(grefieri şi portărei). Cf. Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1931,
p. 10.
117 
terminaseră sau nu învăţământul gimnazial sau liceal, dacă erau sau
nu bacalaureaţi etc.
De statutul diplomei şi titlului de licenţiat al Şcolii
Superioare de Ştiinţe de Stat s-a arătat interesat şi Ministerul de
Război, nu însă pentru a face angajări. Ministerul de Război avea
mari dificultăţi de a încadra studenţii şi absolvenţii şcolii în
categoria persoanelor care beneficiau de amânarea executării
serviciului militar până la terminarea studiilor şi respectiv de
reducere a duratei de încorporare. Adresele centrelor de recrutare şi
ale administraţiei centrale a Ministerului de Război către
Ministerul Instrucţiunii şi către Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat
privind aceste nelămuriri au persistat şi după 1919, cu toate că
ordinele circulare ale Ministerului de Război păreau să clarifice
statutul studenţilor şi absolvenţilor acesteia. Odată cu
recunoaşterea de către Ministerul de Război a dreptului cursanţilor
şcolii de a beneficia de amânarea serviciului militar (la fel ca în
cazul absolvenților liceelor de stat şi particulare şi ale altor
instituţii echivalente), observăm o creştere a numărului de cereri
ale cercurilor de recrutare din ţară către secretariatul şcolii, pentru
a cunoaşte dacă studenţii „urmează regulat cursurile” şi „dacă au
trecut cu succes cursurile”31. Pentru o scurtă perioadă, între 1924 şi
1925, Ministerul de Război a revenit asupra dreptului studenţilor
şcolii de a beneficia de amânarea executării serviciului militar
obligatoriu, regim de care beneficiau absolvenţii de liceu sau de
şcoli superioare din ţară şi străinătate. Motivaţia oficială pentru
eliminarea acestor drepturi a fost aceea că Şcoala Superioară de
Ştiinţe de Stat era o instituţie particulară, nerecunoscută de către
stat. Pentru Ministerul de Război, statutul şcolii a devenit mai clar
după 1925, studenţii şi absolvenţii acesteia beneficiind de
reglementări mai precise. Astfel, în ceea ce priveşte dreptul
absolvenţilor acestei instituţii de a face serviciul militar cu termen
redus, acesta era acordat doar dacă absolviseră şi cele patru clase

                                                            
31
Vezi de exemplu Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale
(S.M.B.A.N.), Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 13, passim.
118 
de liceu32, dar şi de la această regulă au existat totuşi excepţii în
favoarea lor.
Chiar dacă în anumite administraţii publice diploma de
licenţă acordată de către Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat a
permis angajarea în posturi pentru care erau necesare studii
universitare, aceasta nu a fost niciodată o instituţie de învăţământ
superior. De altfel, legea învăţământului particular din decembrie
1925 preciza că „nu se pot înfiinţa pe cale particulară” şcoli
normale şi şcoli superioare cu „caracter universitar” (art. 8)33. Prin
decizia nr. 180.210 din 10 noiembrie 1933, Dimitrie Gusti,
ministrul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, aducea clarificări
privind echivalarea „diplomei de licenţă” a Şcolii de Ştiinţe de
Stat, cât şi a Şcolii de Documentare şi Ştiinţe Administrative.
Astfel, pentru cei care aveau studii gimnaziale („cursul inferior
liceului”) diplomele de licenţă acordate de către cele două instituţii
erau echivalate cu absolvirea liceului, fiind valabile însă „numai
pentru menţinerea în serviciu a actualilor funcţionari, aflaţi în
activitate”34. Pe de altă parte, în continuare, conducerea Şcolii
Superioare de Ştiinţe de Stat sublinia că această instituţie „nu poate
fi considerată decât aşa cum a fost considerată de la înfiinţarea ei,
ca o şcoală de învăţământ superior, însă un învăţământ special... În
orice caz, dacă diploma şcoalei nu poate fi egală cu cea
universitară, ea trebuie considerată ca o diplomă de învăţământ
superior special, superioară bacalaureatului pentru funcţiuni
administrative”35. Studenţii şi absolvenţii Şcolii Superioare de
Ştiinţe de Stat au susţinut chiar cu mai multă tărie că această
diplomă era echivalentă cu cea de licenţă în drept, acordată de
universităţile din ţară şi din străinătate. Remarcăm că în perioada
interbelică, de Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat era responsabilă
Direcţia Generală a Învăţământului Superior.

                                                            
32
Ibidem, dos. 31, f. 5.
33
M.Of., nr. 283, 22 decembrie 1925, p. 14410.
34
S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 9, f. 23-24.
35
Scrisoare din 1933 sau 1934 a directorului Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat
către ministrul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, Ibidem, f. 28 r.
119 
 Crearea României Mari a impus modificări legislative
substanţiale privind administraţia publică centrală şi locală,
inclusiv privind recrutarea şi pregătirea funcţionarilor publici.
Amintim faptul că în anii 1920 au fost adoptate: o nouă Constituţie
(1923), Statutul funcţionarilor publici (1923), legi de organizare
administrativă (1925 şi 1929), a ministerelor, cât şi legi privind
organizarea altor instituţii ale statului. Cu toate că practica
recomandărilor, nepotismul, clientelismul erau în continuare
frecvente, se observă pătrunderea principiului meritocratic şi mai
ales creşterea nivelului de educaţie al viitorilor funcţionari publici,
în special în domeniul financiar şi tehnic. În aceste condiţii, teme
ca dezvoltarea învăţământului superior administrativ şi pregătirea
continuă a funcţionarilor publici au devenit subiecte de reflecţie
atât pentru guvernanţi, înalţi funcţionari şi jurişti, cât şi pentru cei
direct interesaţi: funcţionari publici, candidaţi la o funcţie publică
sau doar contribuabili. Creşterea numărului absolvenţilor din
învăţământul liceal şi superior a condus la o presiune foarte mare
pentru accederea într-o funcţie publică, tendinţă devenită din ce în
ce mai vizibilă la sfârşitul anilor 1920.
Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 preciza că
„pentru a ocupa o funcţiune superioară aceleia de subşef de birou,
titularii trebuie să aibă o diplomă universitară sau a unei şcoli
superioare echivalente; pentru celelalte funcţiuni, cel puţin liceul
sau o şcoală echivalentă (art. 36)”36. Conform legii de unificare
administrativă din 14 iunie 1925, în vigoare de la 1 ianuarie 1926,
pentru funcţiile de pretor (fostul subprefect/administrator de plasă)
şi de notar comunal „până la organizarea învăţământului pentru
pregătirea profesională administrativă şi până ce se va obţine
numărul suficient de absolvenţi” puteau fi numiţi şi licenţiaţii în
Drept şi în Ştiinţe de Stat” (art. 361, art. 369)37. Credem că în
aceste două articole legislatorii se refereau mai degrabă la Şcoala

                                                            
36
„Legea pentru statutul funcţionarilor publici”, în Statutul funcţionarilor publici,
Bucureşti, 1923, p. 11. Vezi şi Regulamentul pentru aplicarea legii statutului
funcţionarilor publici, art. 76 în Ibidem, p. 42.
37
„Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925”, în Codul general al
României, vol. XI-XII, [Bucureşti], [1926], p. 396-397.
120 
Superioară de Ştiinţe de Stat. Conform articolului 378 al aceleiaşi
legi, cu acordul Ministerului Instrucţiunii, pentru funcţionarii
administrativi judeţeni şi comunali urmau să fie înfiinţate şcoli de
pregătire profesională administrativă38, iar normele „pentru
organizarea acestor şcoli şi data când vor începe să funcţioneze” ar
fi fost stabilite prin decret-regal (art. 378)39. Nu se indica însă un
termen pentru punerea în practică a acestei cerinţe.
Prevederile articolului 36 al Statutului funcţionarilor publici,
ale articolelor 361 şi 369 ale legii de unificare administrativă, cât şi
neclarităţile statutului Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat au
generat către aceasta un aflux mai mare de studenţi. În plus,
conducerea şcolii a alimentat impreciziile legislative. Apreciem că
în anii 1920 a crescut interesul conducerii şi al corpului profesoral
pentru câştiguri salariale, pe care un număr mai mare de studenţi le
putea asigura. Astfel, după 1923, mai ales dacă nu erau
bacalaureaţi, numeroşi funcţionari publici aflaţi în posturi pentru
care se cereau studii universitare sau care sperau la o promovare au
început să vadă în diploma Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat o
modalitate de a îndeplini aceste condiţii de studii. Totuşi,
regulamentul de aplicare al Statutului din 19 iunie 1923 preciza
foarte clar că „funcţionarii aflaţi în serviciu la punerea în aplicare a
acestui regulament şi care se găseau în funcţiune la 1916, chiar
dacă nu au titlurile de studii cerute, pot înainta până la gradul de
director inclusiv” (art. 119)40. Acelaşi regulament sublinia că
funcţionarii care aveau vechime de cel puţin cinci ani în funcţie
erau consideraţi stabili (art. 120). Nu trebuie să uităm faptul că
după realizarea Marii Uniri, în noile provincii şi nu numai, s-au
realizat numeroase angajări în administraţia publică.
Pe de altă parte, teama funcţionarilor publici care nu
îndeplineau condiţiile de studii cerute postului lor şi care optau să
devină studenţi sau erau deja absolvenţi ai Şcolii Superioare de
Ştiinţe de Stat nu poate fi înţeleasă decât prin prisma neîncrederii
în sistemul administrativ din România şi în volatilitatea legislaţiei,
                                                            
38
Ibidem, p. 398.
39
Ibidem, p. 398-399.
40
Regulamentul pentru aplicarea legii statutului funcţionarilor publici, p. 57.
121 
în dorinţa de a se bucura de prestigiul şi beneficiile titlului de
„licenţiat” sau în persistenţa unor zvonuri alarmiste. Nu în ultimul
rând, o altă explicaţie pentru numărul ridicat al acelora care
alegeau să studieze la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat constă în
faptul că până în 1925 înscrierea în anul I era uşor de realizat, fiind
condiţionată în special de plata taxelor de înscriere şi mai puţin de
acte doveditoare care să ateste studiile anterioare absolvite.
Schimburile de scrisori dintre secretariatul şcolii şi
candidaţi/studenţi ne confirmă ipoteza că de multe ori înscrierile se
realizau fără a cere nici măcar dovezi pentru îndeplinirea nivelului
de studiu cerut în regulamentul şcolii. La începutul anului 1926, în
contextul dezbaterilor privind viitorul statut al studenţilor şi al
absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, activitatea de
predare a fost grav afectată de mişcări de protest ale studenţilor,
într-o instituţie neobişnuită cu astfel de manifestări. Încercând să
respecte regulamentul în funcţiune, cât şi proiectul de
regulament41, consiliul profesoral întrunit în data de 15 februarie
1926 a adoptat mai multe măsuri. Astfel, s-a adoptat decizia de a
nu se mai admite cereri de înscriere în anii I, II şi III fără anexarea
la dosar a actelor de studii, ceea ce ne arată că în mod tacit
secretariatul acceptase până în acel moment să nu respecte
condiţiile de înscriere precizate în regulamentul de funcţionare. Cu
siguranţă, permisivitatea verificării actelor candidaţilor atrăsese un
număr mai mare de studenţi, în consecinţă sume mai mari care au
intrat în bugetul instituţiei. „Certificatele de studii” care lipseau
urmau să fie aduse de către studenţi cel târziu la 15 martie 1926,
dar aceştia ar fi trebuit să achite până în data de 28 februarie 1926
şi taxele de şcolarizare. De asemenea, şedinţa consiliului profesoral
din 15 februarie 1926 făcea lumină în privinţa dreptului studenţilor
de a participa la examene şi a modalităţii de promovare în noul an
universitar. Studenţii nu puteau fi admişi la examene dacă nu
                                                            
41
În acel moment, şcoala funcţiona în continuare respectând regulamentul din
1898. Considerăm că regulamentul publicat în data de 31 martie 1926 a fost
aplicat retroactiv. De altfel, apreciem că nu este o greşeală de tipar precizarea că
„acest regulament se pune în aplicare de la 1 septembrie 1925 pentru toate
dispoziţiunile sale”, Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din
Bucureşti, 1926, art. 52, p. 4787.
122 
frecventau regulat cursurile şi nu puteau trece în anul următor dacă
nu erau declaraţi promovaţi la toate disciplinele din acel an42. La
aceste obligaţii se adăuga una mai dificil de realizat: studenţii care
nu finalizaseră liceul43 nu puteau susţine examenul de licenţă fără
să treacă aşa-numitele „examene de completare”, care presupuneau
susţinerea unor examene la disciplinele fundamentale predate în
liceu44. Chiar dacă conducerea nu a clarificat de la început
chestiunea „examenelor de completare”, nemulţumirea studenţilor
era nefondată: derogările de la condiţiile de admisibilitate ar fi
trebuit să fie valabile doar pentru acei candidaţi care terminaseră
minimum patru clase secundare, adică cel puţin gimnaziul. Cele
două luni de proteste de la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat au
dus la exmatricularea mai multor studenţi consideraţi de Consiliul
profesoral „instigatori la abţinerea de la cursuri” (10 persoane din
anul I, trei din anul II, un student din anul III)45 şi suspendarea
cursurilor timp de 15 zile, perioadă în care nu au avut loc nici
examene.
Mişcarea de protest din 1926 s-a desfăşurat sub coordonarea
Societăţii Studenţilor în Ştiinţe de Stat, nume schimbat atunci în
Uniunea Generală a Studenţilor în Ştiinţe de Stat. Această asociaţie
a încercat să popularizeze problemele studenţilor şi ale
absolvenţilor, inclusiv în presă, şi, de asemenea, a redactat un
proiect de lege care prevedea transformarea Şcolii Superioare de
Ştiinţe de Stat în Academia de Înalte Studii de Ştiinţe de Stat,
instituţie de învăţământ universitar, sub controlul Ministerului
Instrucţiunii. Noua Academie urma să aibă trei secţiuni: ştiinţe

                                                            
42
S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 26, f. 7.
43
Conform legii învăţământului din 24 iulie 1924, învăţământul secundar era
compus dintr-o treaptă inferioară (gimnaziul – patru ani de studiu) şi o treaptă
superioară (liceul – patru ani de studiu).
44
Cursanţii care nu erau absolvenţi de studii secundare urmau ulterior în mod
obligatoriu un curs de completare a cunoştinţelor generale, după un program
întocmit de Ministerul Instrucţiunii Publice.
45
Printre cei consideraţi instigatori s-au mai aflat şi doi absolvenţi ai acestei
instituţii. Cf. S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 26,
f. 1-2.
123 
„politico-administrative”, ştiinţe „economico-financiare”, ştiinţe
„diplomatice”46.
Regulamentul Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat aprobat
prin decret-regal în ziua de 27 martie 1926 şi publicat în Monitorul
Oficial (nr. 75 din 31 martie 1926) încerca să clarifice statutul
acestei instituţii în învăţământul românesc sau mai degrabă reuşea
să legifereze statutul său special, cât şi al absolvenţilor săi. Astfel,
de la început se preciza că şcoala funcţiona sub controlul
Ministerului Instrucţiunii Publice (art. 1), având scopul „de a
contribui la desvoltarea şi răspândirea studiilor privitoare la
ştiinţele administrative, politice şi economice, mai ales la
pregătirea profesională pentru funcţiunile din administraţiile
publice şi cele private” (art. 2). Pentru a fi admis la Şcoala de
Ştiinţe de Stat, diploma de bacalaureat sau certificarea unor studii
echivalente deveneau o condiţie obligatorie (art. 3). Durata
cursurilor pentru fiecare din cele două secţiuni
(politică-administrativă şi respectiv economică-financiară) era de
trei ani (art. 5), al patrulea an putea fi folosit pentru redactarea şi
susţinerea lucrării de licenţă, comisia de licenţă fiind compusă din
nu mai puţin de cinci profesori, desemnaţi de către director,
examenul constând atât din probe scrise, cât şi orale (art. 13). Anul
şcolar începea la 1 octombrie şi se termina la sfârşitul lunii iunie
(art. 6). Pentru o perioadă de trei ani de la aplicarea acestui
regulament mai puteau fi admişi „aceia care au patru clase liceale
sau studii echivalente” (art. 3), adică absolvenţi ai primului ciclu de
învăţământ secundar (gimnaziu). Pentru ca aceştia să poată deveni
licenţiaţi ar fi trebuit ca până la absolvirea Şcolii Superioare de
Ştiinţe de Stat să facă şi dovada absolvirii liceului sau să fie
promovaţi în urma unui „examen special”, care presupunea
examene la următoarele discipline: limba şi literatura română,
limba şi literatura franceză, istoria universală şi istoria românilor,
geografia generală şi geografia ţării şi respectiv noţiuni elementare
din ştiinţele fizico-naturale (art. 3). Mai mult, „în mod tranzitoriu”,
a se vedea excepţional, pentru anii şcolari 1925/1926 şi 1926/1927
puteau „fi înscrişi ca studenţi ai şcoalei şi funcţionari publici de la
                                                            
46
Proect de lege, la S.M.B.A.N., Idem, dos. 27, f. 22.
124 
gradul de subşef de birou în sus, care vor poseda daca nu patru
clase gimnaziale, cel puţin oarecari studii similare, ca grad de
cultură, după aprecierea consiliului profesoral”47.
Derogările, menţionate în acelaşi text de lege, constituie o
trăsătură des întâlnită în România în perioada 1866-1940. Mai
mult, derogarea de la condiţia de a avea diploma de bacalaureat a
fost prelungită succesiv de către Ministerul Instrucţiunii în 1928, în
1932 – de această dată de către Nicolae Iorga pentru o perioadă de
cinci ani48 –, cât şi în 1937 (sau în jurul acestei date). Dacă
comparăm condiţiile de admitere de la Şcoala Superioară de Ştiinţe
de Stat cu cele de la Facultatea de Drept a Universităţii din
Bucureşti, remarcăm diferenţe substanţiale. Astfel, la Facultatea de
Drept se puteau înscrie ca studenţi în anul I „absolvenţii liceelor
Statului secţia clasică, modernă sau reală sau ai liceelor din
străinătate”, dacă diplomele lor erau echivalate, cât şi absolvenţii
seminariilor teologice, numai dacă aveau licenţa în Teologie49.
Chiar şi cu derogarea provizorie de la condiţiile de studii,
menţinută ulterior, una dintre acuzaţiile aduse constant
absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, şi anume aceea
că nivelul studiilor lor anterioare era inferior celui cerut la
admiterea în învăţământul superior românesc, ar fi trebuit să scadă
în intensitate. O dată în plus, conducerea şcolii şi cei care doreau să
urmeze cursurile acestei instituţii au interpretat prevederile în
vigoare în favoarea lor. Astfel, s-a considerat că se pot înscrie în
primul an şi absolvenţii de gimnaziu sau ai unor şcoli echivalente
(ca de exemplu absolvenţii Şcolii elementare de comerţ), care însă
ar fi trebuit să susţină, în timpul celor trei ani de studii la Şcoala
Superioară de Ştiinţe de Stat, un examen de completare a

                                                            
47
Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1926, art. 56,
p. 4787.
48
Chiar dacă cunoştea foarte bine prevederile regulamentului din 1926, directorul
Alexandru Crăsnaru a cerut în 1932 prelungirea acestei derogări, pentru
„patru-cinci ani”, în loc de trei ani. Cf. S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de
Ştiinţe de Stat, dos. 9, f. 18 r.
49
„Regulamentul Facultăţii de Drept din Bucureşti”, în Anuarul Universităţii din
Bucureşti, 1926-1927, art. 18, p. 120.
125 
principalelor materii ale liceului50. Titularii acestor discipline de
completare ar fi trebuit să fie profesori universitari. În acest
moment al cercetării, nu avem informaţii despre modalitatea de
desfăşurare a cursurilor de completare, despre gradul lor de
frecventare, despre dificultatea examenelor şi nici despre numărul
acelora care au trecut prin acest tip de studii. Mai mult, nu ştim
dacă aceste cursuri chiar au avut loc.
Conducerea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat a
conştientizat că pentru asigurarea supravieţuirii acestei instituţii era
necesar ca „diploma de licenţă” să îi poată ajuta pe absolvenţi în
obţinerea unui post sau în menţinerea într-o funcţie publică. În
concluzie, aceasta trebuia să fie percepută ca parte a sistemului de
învăţământ superior românesc, şi recunoscută ca atare atât de
Ministerul Instrucţiunii Publice, cât şi de Ministerul de Interne,
principalul angajator al absolvenţilor săi. De asemenea, în scopul
atragerii cât mai multor înscrieri era important să se desfăşoare o
intensă muncă de popularizare a beneficiilor statutului de student şi
de absolvent al Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat.
În iunie 1927, Consiliul Permanent al Ministerului
Instrucţiunii a primit o adresă de la Ministerul de Interne şi o alta
de la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, prin care i se solicita să
determine dacă această instituţie de învăţământ putea fi
transformată într-o şcoală specială de pregătire administrativă,
respectând astfel articolul 378 al legii de unificare administrativă
din 14 iunie 1925. Consiliul Permanent al Ministerului Instrucţiunii
Publice a răspuns negativ acestei solicitări51, argumentând că
programul de cursuri nu era în concordanţă „cu nevoile unei şcoli
administrative”. Membrii Consiliului Permanent apreciau că erau
prea multe cursuri („catedre”) de Drept civil (în anii I, II şi III) şi
prea puţine de Drept administrativ52. Remarcăm faptul că numărul
cursurilor de Drept civil era acelaşi ca la facultăţile de Drept: un

                                                            
50
Vezi adresa directorului Alexandru Crăsnaru din 11 februarie 1932, la
S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 9, f. 18 r.
51
Membrii comisiei care au dat acest aviz au fost: Șt. C. Ioan, Charles Drouhet şi
G. Ţiţeica.
52
S.M.B.A.N., fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 9, f. 8-10.
126 
curs în fiecare an. De asemenea, membrii acestui for considerau
util să existe şi cursuri de edilitate urbană, despre „istoria
evoluţiunii oraşelor din punct de vedere urbanistic”, un curs asupra
„higienii” şi salubrităţii oraşelor, cât şi un curs şi un seminar de
poliţie generală şi ştiinţifică53. Se recomanda ca profesorii şcolii să
fie recrutaţi numai dintre profesorii universitari „cari sunt azi în
funcţiune”54. O prevedere care răspundea realităţilor administrative
ale României Mari era aceea că „pentru completarea cunoştinţelor
profesionale a[le] viitorilor funcţionari administrativi, Consiliul
crede absolut necesar şi cunoştinţa limbilor populaţiunilor
minoritare din ţară şi anume: limba germană, maghiară şi rusă, pe
lângă care şcoala ar putea înfiinţa şi un curs de limbă franceză”,
cursuri care urmau să fie totuşi opţionale55. Aşa cum atestă o
scrisoare din 1927 către ministrul Instrucţiunii Publice, consiliul
profesoral al Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat pare să fi ţinut
cont de unele dintre aceste recomandări56.
Şase ani mai târziu, Consiliul Permanent al Ministerului
Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor a adoptat în data de 14 februarie
1933 un nou aviz privind statutul absolvenţilor Şcolii Superioare
de Ştiinţe de Stat, aprobat de către ministrul Dimitrie Gusti, şi care
rezumă în mare măsură discuţiile din ultimul deceniu cu privire la
statutul diplomelor acestei instituţii de învăţământ:

„C.P. [Consiliul Permanent] a constatat, printr-un avis

anterior, valoarea şcoalei superioare de ştiinţe de Stat în ceea ce
priveşte pregătirea elementelor necesare administraţiei noastre
publice. Pentru unele administraţii legile organice au aşezat
licenţiaţii acestei şcoli, alături de licenţiaţii în drept.
O echivalare propriu-zisă între licenţa acordată de această
şcoală şi un titlu academic, nu se poate acorda, căci această şcoală
are un caracter cu totul special.

                                                            
53
Ibidem, f. 10 r.
54
Ibidem, f. 8.
55
Ibidem, f. 10 v.
56
Ibidem, f. 26 r., v.
127 
 Totuşi C.P., având în vedere că elevii au la intrare cel puţin 4
clase gimnaziale,
că durata cursurilor speciale este de trei ani şi că pe lângă
acestea se fac şi cursuri de completarea culturii generale,
că la examenele anuale şi de licenţă ale cursurilor făcute de
profesori destoinici şi distinşi ia parte un delegat al Ministerului
Instrucţiunii şi Cultelor,
este de părere că această şcoală poate fi socotită pentru
funcţiunile administrative [subl. în text], ca având acelaşi grad de
cultură ca şi liceul, fiind chiar superioară liceului sub unele
raporturi şi prin urmare absolvenţii şcoalei au aceleaşi drepturi,
pentru scopul arătat, ca şi bacalaureaţii.
ss. G. Ţiţeica, I. Vulcănescu, T. Iacobescu, D.V. Toni”57.

La începutul anilor 1930, Şcoala Superioară de Ştiinţe de

Stat părea să aibă un loc bine definit în domeniul predării ştiinţelor
administrative, chiar dacă neclarităţile nu dispăruseră în totalitate,
iar criza economică destabilizase şi administraţia publică. Însă
prosperitatea financiară a şcolii şi chiar funcţionarea ei au fost
ameninţate în anii 1930 prin înfiinţarea unei alte instituţii de
învăţământ cu o organizare şi obiective asemănătoare. În ianuarie
1926, Paul Negulescu, profesor la Universitatea din Bucureşti şi
poate cel mai apreciat specialist în drept administrativ din epocă, a
înfiinţat Institutul de Ştiinţe Administrative, denumire schimbată
ulterior în Institutul Regal de Ştiinţe Administrative al României.
Această instituţie a crescut ca importanţă prin adoptarea în 1928 a
unei legi, prin care i s-a acordat statutul de „stabiliment de utilitate
publică” şi dreptul de a înfiinţa sub tutela sa „un birou ştiinţific
pentru studii şi documentaţiuni administrative” (art. II)58.
Profesorul Negulescu a interpretat această lege prin înfiinţarea nu a
unui birou, ci a Şcolii de Documentare şi de Ştiinţe Administrative,
denumire schimbată ulterior în aceea de Şcoala Superioară de
Ştiinţe Administrative. Asemenea Şcolii Superioare de Ştiinţe de
Stat, şi creaţia lui Paul Negulescu era o instituţie particulară, ale
                                                            
57
Ibidem, f. 22 r.,v.
58
M.Of., partea I, nr. 71, 28 martie 1928, p. 2575.
128 
cărei diplome nu aveau acelaşi statut cu cele acordate de către
universităţi. În anii 1930, după urcarea pe tron a lui Carol al II-lea,
remarcăm o concurenţă acerbă între cele două instituţii de
învăţământ cu statut special. Guvernele din această perioadă mai
degrabă au favorizat Şcoala Superioară de Documentare şi Ştiinţe
Administrative. Consiliul profesoral al Şcolii Superioare de Ştiinţe
de Stat s-a adresat în mai multe rânduri Ministerului Instrucţiunii,
criticând nu doar dorinţa şcolii concurente de a monopoliza „tot ce
priveşte pregătirea profesională a funcţionarilor publici”, ci mai
ales faptul că nu ar funcţiona legal, apreciindu-se că legea din 1928
fusese greşit interpretată în favoarea Institutului de Ştiinţe
Administrative59. Amintim că de impreciziile legislaţiei beneficiase
anterior şi Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat.
Prin decizia nr. 180.210 din 10 noiembrie 1933 a ministrului
Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor Dimitrie Gusti, diplomele acordate
atât de Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, cât şi de Şcoala
Superioară de Documentare şi Ştiinţe Administrative erau
„considerate echivalabile cu absolvirea liceului, numai pentru
menţinerea în serviciu a actualilor funcţionari, aflaţi în activitate de
serviciu” şi doar în cazul acelor funcţionari care absolviseră cel
puţin „cursul inferior al liceului60. Este interesant de subliniat
faptul că Senatul Universităţii din Bucureşti a considerat că numai
în cazul absolvenţilor Şcolii Superioare de Documentare şi Ştiinţe
Administrative această dispensă nu respecta legea învăţământului
superior61. Mai mult, membrii Senatului Universităţii din Bucureşti
apreciau că „prin menţinerea în serviciu a funcţionarilor netitraţi se
închide drumul tinerilor cu titluri secundare şi academice”, iar
această nedreptate „descurajează tineretul62.
Regulamentul de aplicare a legii administrative din 27
martie 1936 a accentuat importanţa dată de către autorităţi
Institutului Regal de Ştiinţe Administrative, formator a numeroşi
                                                            
59
Adresă din martie 1931, la S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de
Stat, dos. 9, f. 5 r., v., 6.
60
Copie a deciziei nr. 180.210 din 10 noiembrie 1933, Ibidem, f. 75.
61
Copie a procesului verbal al Senatului Universităţii din Bucureşti, şedinţa din
13 februarie 1934, Ibidem, f. 76.
62
Ibidem.
129 
candidaţi pentru funcţii publice administrative, cât şi pentru
„perfecţionarea funcţionarilor stabili existenţi”. Acest regulament
prevedea ca funcţionarii administrativi să urmeze cursuri de
perfecţionare după gradul şi specialitatea lor (art. 94), pregătirea
tehnică profesională şi cursurile de perfecţionare fiind organizate
de către Ministerul de Interne, prin Institutul Regal de Ştiinţe
Administrative al României, cu ajutorul Şcolii de Ştiinţe de Stat
(art. 95)63. În acest sens, se constituia un centru de pregătire tehnică
profesională. Preponderenţa şi importanţa acordată de către
legislator Institutului de Ştiinţe Administrative era evidentă.
Conform acestui regulament, pregătirea profesională a
funcţionarilor publici urma să fie asigurată de către un consiliu de
îndrumare şi perfecţionare, înfiinţat de Ministerul de Interne, şi
care avea printre responsabilităţi inclusiv numirea profesorilor. Din
cei şapte membri ai acestui consiliu, unul era delegat al
Ministerului, patru erau de la Institutul de Ştiinţe Administrative şi
doar doi membri reprezentau Şcoala de Ştiinţe de Stat (art. 97).
Pregătirea tehnică profesională din cadrul acestui centru era
divizată în două grupe: pe de-o parte pentru candidaţii la funcţii
publice administrative, pe de altă parte pentru „funcţionarii stabili
existenţi”. În funcţie de nivelul de studiu al cursanţilor (art. 98),
cele două grupe erau împărţite la rândul lor în două şi respectiv
patru secţii. Acestei legi i s-a adăugat Regulamentul pentru
pregătirea profesională a funcţionarilor administrativi, adoptat
prin decret-regal în data de 15 septembrie 193664. Legea
administrativă din 14 august 1938 a menţinut şi a precizat mai clar
obligativitatea funcţionarilor publici administrativi de a avea o
pregătire tehnică profesională administrativă, adăugând
posibilitatea înfiinţării de către Institutul de Ştiinţe Administrative,
pe lângă centrul de pregătire de la Bucureşti, şi a altor centre la Iaşi
şi la Cluj (art. 132-133)65. Această ultimă propunere nu a fost pusă
în practică, iar centrul de pregătire profesională de la Bucureşti a
                                                            
63
Legea administrativă şi Regulamentul de aplicare a legii administrative,
[Bucureşti], 1937, p. 163-164.
64
M.Of., partea I, nr. 218, 18 septembrie 1936, p. 7744-7746.
65
Const. Gr. Zotta, Legea administrativă, Bucureşti, 1937, p. 33.
130 
funcţionat doar până în 1939. Legile administrative din anii 1930,
precum şi alte prevederi în favoarea Institutului de Ştiinţe
Administrative au subminat până la începutul anilor 1940
supremaţia Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat în formarea de
(viitori) funcţionari, care din diverse motive nu voiau sau nu
reuşeau să devină studenţi şi absolvenţi ai facultăţilor de Drept.
În august 1942, Ministerul Educaţiei Naţionale a decis că
„pentru funcţiunile publice, licenţiaţii Şcoalei Superioare de Ştiinţe
de Stat admişi la licenţă cu patru clase secundare sau echivalente să
fie echivalaţi cu absolvenţii de liceu”, „licenţiaţii admişi la licenţă
cu bacalaureatul vor fi asimilaţi numai pentru ocuparea şi
înaintarea în funcţiuni publice cu titraţii universitari”, iar
„licenţiaţii din aceeaşi categorie cari vor să se înscrie la
universitate, vor fi primiţi să treacă examenul teoretic sau
comercial”66.
În ceea ce priveşte numărul studenţilor şi al absolvenţilor
Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat nu avem decât date parţiale. De
exemplu, în anii 1920, numărul studenţilor a crescut substanţial,
părând chiar să depăşească de multe ori posibilităţile logistice ale
şcolii. Într-o adresă, secretarul şcolii informa conducerea acesteia
că pentru anul şcolar 1924-1925 urma să comande nu mai puţin de
2000 de cereri de înscriere şi 2000 de „cărţi de student”67. Chiar
dacă această comandă ar fi fost poate necesară să acopere mai
mulţi ani, cifrele sunt totuşi impresionante. Pentru anul şcolar
1925-1926 au depus cereri de înscriere în primul an nu mai puţin
de 155 de funcţionari publici: nu doar mici funcţionari, ci şi
funcţionari medii (administratori de plasă, comisari în cadrul
Poliţiei, şefi de serviciu) din Bucureşti, cât şi din restul ţării68.
Suntem siguri însă că în acelaşi timp au existat şi numeroase cereri
ale unor persoane care nu erau funcţionari publici.
Mai ales în anii 1920, conducerea Şcolii Superioare de
Ştiinţe de Stat a urmărit să ofere cât mai multor persoane
                                                            
66
S.A.N.I.C., Fond Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, dos. 4406/1945, f.
69.
67
S.M.B.A.N., fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 20, f. 49.
68
Ibidem, dos. 21, f. 1-2.
131 
posibilitatea să se înscrie ca studenţi ai acestei instituţii. Având în
vedere că mulţi studenţi nu locuiau în Bucureşti şi nu veneau foarte
des la cursuri, aglomeraţia în timpul cursurilor era evitată. Totuşi,
obţinerea diplomei de licenţă rămânea în continuare dificilă, un
procent foarte mic dintre studenţi devenind şi licenţiaţii acesteia,
ceea ce credem că a condus la preţuirea acestui titlu, nu numai de
către absolvenţi, dar şi de către angajatori şi opinia publică.
În noiembrie 1923 la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat
erau înscrişi 418 studenţi69. Într-o broşură publicată în 1929 se
menţiona că „în ultimii trei ani” numărul studenţilor s-a ridicat la
2279 persoane70, iar într-o altă broşură din 1931 se aprecia că „în
ultimii patru ani” (probabil perioada 1927-1931) numărul total al
studenţilor a fost de 2190 persoane71. Cele două cifre ne arată o
scădere a numărului de studenţi înscrişi anual, un rezultat al crizei
economice care provocase deja în administraţia românească
concedieri, scăderi ale salariilor şi blocarea angajărilor. Conform
unei informaţii neverificate din alte surse, într-un memoriu
prezentat de Asociaţia titraţilor în ştiinţe de Stat şi publicat parţial
şi în ziarul Adevărul din 6 martie 1935, din 1872 până la acea dată,
Şcoala de Ştiinţe de Stat „instruise” zeci de mii de studenţi, însă
doar 588 de persoane fuseseră declarate licenţiate72. Prin
comparaţie, la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale,
care a găzduit o bună perioadă de timp Şcoala Superioară de Ştiinţe
de Stat, se observă o situaţie asemănătoare: în raport cu numărul
studenţilor înscrişi, numărul licenţiaţilor este foarte mic, variind în
perioada 1919-1933 între 19,69% în anul universitar 1919/1920 şi
4,52% în anul universitar 1932/193373.
Alături de facultăţile de Drept şi de cele două şcoli cu statut
special, un alt formator pentru funcţionarii publici a fost Academia
de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, unde exista
                                                            
69
Ibidem, dos. 20, f. 83.
70
Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti. Ce a fost, ce este şi ce
rezultate a dat, Bucureşti, 1929, p. 16.
71
Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1931, p. 16.
72
S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 34, f. 10.
73
20 ani de activitate, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din
Bucureşti, Bucureşti, Tipografiile Române Unite, 1933, p. 16.
132 
o secţie „Consulară şi de Administraţie publică”. Numărul de
licenţiaţi ai acestei secţii nu era foarte mare: 30 în 1921, 101 în
1929, 174 în 1932; nu credem că studenţii şi conducerea Şcolii
Superioare de Ştiinţe de Stat percepeau această secţie ca un real
pericol74.
Pentru ca studiile lor să fie recunoscute, absolvenţii şi
studenţii Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat au acţionat de multe
ori din interiorul sistemului administrativ. Poziţia unora dintre ei în
aparatul de stat, în special în Ministerul de Interne, a condus la
câştigarea, prin legile de organizare ale unor instituţii şi ministere,
a echivalării diplomei de licenţă a acestei şcoli cu diplomele de
licenţă din învăţământul superior de stat, în special cu diploma de
licenţă în drept. De exemplu, în 1924, cât şi în alte momente,
Direcţia Personalului şi Controlului (Serviciul Personalului
Administrativ) din cadrul Ministerului de Interne susţinea ca
funcţionarii publici să urmeze cursurile Şcolii Superioare de Ştiinţe
de Stat, iar Ministerul să îi încurajeze pentru a-şi completa
cunoştinţele75. În acest sens, se considera că, „între alte avantaje”,
această instituţie de învăţământ „oferă şi pe acelea de a avea
cursuri serale, care se pot cu uşurinţă urma de funcţionari, fără să
absenteze de la alte cursuri”76.
Printre studenţii Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat întâlnim
în perioada interbelică şi numeroase femei. Nu trebuie să excludem
faptul că această instituţie era pentru mulţi dintre funcţionari sau
candidaţii la o funcţie publică nu doar un spaţiu de învăţământ, ci
şi un mediu de socializare, o şansă pentru a cunoaşte decidenţi din
administraţie şi din viaţa politică – profesori şi chiar colegi – care
puteau să influenţeze în mod pozitiv cariera lor profesională. În
ceea ce priveşte naţionalitatea, mai ales în perioada interbelică
observăm creşterea numărului de tineri evrei, în special din Moldova,
care s-au înscris la cursuri. Cererile de înscriere ale acestora

                                                            
74
Pentru perioada 1921-1933, a se vedea numărul de licenţiaţi pe secţii, în Ibidem,
anexa nr. 3, p. 53.
75
Deşi avem doar o copie a acestei adrese, o considerăm veridică. Vezi
S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 33, f. 5.
76
Ibidem.
133 
sunt numeroase, în special la începutul anilor 1920, şi pot fi
explicate prin dorinţa de amânare a serviciului militar obligatoriu şi
de a face ulterior armata la termen redus. Nu în ultimul rând,
printre studenţii Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat s-au aflat şi
cetăţeni străini, în special bulgari77.
Funcţionarea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat depindea
de numărul de studenţi înscrişi, plătitori de taxe de şcolarizare,
principala sa sursă de venit. În anul 1926 taxa anuală de înscriere
în anul I (şi probabil şi în anii II şi III), la una din cele două secţii,
era de 2000 de lei, la care se adăuga şi costul carnetului de student
în valoare de 120 de lei. Înscrierea se putea plăti în mai multe
tranşe, inclusiv prin mandat poştal. Dacă candidatul/studentul opta
să se înscrie simultan la ambele secţii ale şcolii suma pe care urma
să o plătească era de 3000 de lei. De asemenea, pentru înscrierea la
examenul de licenţă se cerea 1500 de lei, iar înscrierea la fiecare
examen la disciplinele care figurau în planul de învăţământ costa
200 de lei. Erau acordate contra cost şi certificatele pe care
studenţii le cereau secretariatului (de regulă 100 de lei). Deşi la
baza funcţionării şcolii au stat derogările acordate de către
instituţiile statului, regulamentul din 1926 menţiona categoric că
„nimeni nu poate fi dispensat de plata taxelor”78. Absolvirea şi
obţinerea diplomei de licenţă la ambele secţii dădea dreptul
titularului să se înscrie, la aceeaşi instituţie, la doctorat în ştiinţe de
stat. Pentru susţinerea examenelor la disciplinele care se predau în
cadrul şcolii era necesară redactarea unei cereri de înscriere, cu cel
puţin cinci zile înainte de începerea sesiunii. Pe lângă „carnetul de
student”79, cursanţii aveau şi un „carnet de frecvenţă” la cursuri.
Prin comparaţie, la Facultatea de Drept a Universităţii din
Bucureşti, pentru nivelul licenţă, în anii universitari 1925/1926 şi
1926/1927 erau următoarele taxe: de frecvenţă (750 de lei), taxa
specială (200 de lei), taxa de bibliotecă (100 de lei), 150 de lei
                                                            
77
A. Rădulescu, Op. cit., p. 221.
78
Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat, 1926, art. 49, p. 4787.
79
Carnetul de student conţinea fotografia studentului, cât şi următoarele
informaţii: nume, prenume, naţionalitate, data şi locul naşterii şi data înscrierii în
şcoală. Vezi Regulament interior al Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat, 1927,
art. 6; S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 20, f. 17.
134 
pentru fiecare examen parţial de licenţă şi 600 de lei dacă
candidatul se înscria „pentru a trece toate materiile într-o singură
sesiune”; diploma de licenţă costa 1000 de lei80. Pe de altă parte,
taxele la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat erau mai mici în
comparaţie cu cele percepute de către Academia de Studii
Comerciale şi Industriale, unde la începutul anilor 1930 numai taxa
de înscriere în anul pregătitor („anul de introducere”) era de 4000
de lei, iar în anii următori – anii de studiu I, II şi III – era de 1000
de lei, la care se adăugau alte taxe, ca de exemplu taxa de
laborator, pentru întreţinerea localului, de carnet, de asistenţă
socială, de bibliotecă sau pentru emiterea diplomei de licenţă81.
Taxele de la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat erau
substanţial mai mari decât cele de la Facultatea de Drept a
Universităţii din Bucureşti, ceea ce, la prima vedere, nu ar explica
de ce o persoană opta pentru a urma cursurile unei instituţii de
învăţământ cu un statut nesigur. De asemenea, de ce un număr
mare de persoane se înscriau la cursurile acestei şcoli, dacă puţini
dintre ei finalizau studiile şi deveneau absolvenţi? Faptul că nu
exista concurs de admitere este un răspuns incomplet. Nici
facultăţile de Drept din ţară nu aveau un concurs de admitere, chiar
dacă Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale instituise
începând cu 1933 un „examen de intrare”. Credem că în alegerea
Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat contau mai ales condiţiile de
studii anterioare, permisivitatea privind gradul de frecventare al
cursurilor, şi poate şi un grad de promovabilitate mai mare al
examenelor de semestru. Mulţi dintre studenţi se înscriau în anul I
şi în anii următori prin corespondenţă, trimiţând prin poştă actele
necesare, iar taxa de înscriere prin mandat poştal. Pe lângă faptul
că toate cursurile se organizau seara, foarte mulţi dintre studenţi nu
le frecventau, existând chiar posibilitatea ca directorul, cu acordul
consiliului profesoral, să acorde scutirea de frecvenţă82. În anumite
                                                            
80
„Regulamentul Facultăţii de Drept din Bucureşti”, în Anuarul Universităţii din
Bucureşti, 1925-1926, art. 22-26, 41-42, p. 117, 120, respectiv în Anuarul
Universităţii din Bucureşti, 1926-1927, art. 22-26, 41-42, p. 121, 124.
81
20 ani de activitate, p. 11.
82
Vezi Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1926,
art. 7, p. 4784.
135 
momente, cum a fost la începutul anului 1926, conducerea şcolii a
acordat o atenţie mai mare prezenţei la cursuri, această trăsătură
menţinându-se doar pentru o scurtă perioadă. Teama de a nu fi
primiţi în examene explică poate şi unele cereri ale studenţilor din
anii 1920 de a li se aproba înscrierea în anul I pentru a urma
cursurile în particular, adică fără a le frecventa constant83. În plus,
pentru mulţi tineri – bărbaţi şi femei –, provenind în special din
medii sociale sărace, statutul de student sau de licenţiat al Şcolii
Superioare de Ştiinţe de Stat, din Bucureşti, asigura prestigiu.

Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat s-a străduit întotdeauna

să-şi păstreze independenţa faţă de Putere, însă, în egală măsură, a
încercat să obţină din partea instituţiilor statului cât mai multe
privilegii şi drepturi pentru sine, studenţii şi absolvenţii săi.
Această luptă pentru supravieţuire se traduce printr-o extraordinară
capacitate de auto-promovare printre aceia care doreau o „diplomă
de licenţă”, „o diplomă de doctorat”, cât şi de a profita de orice
imprecizii ale legislaţiei. Mai ales în perioada interbelică, pe lângă
demersurile conducerii şi consiliului profesoral putem vorbi de o
strategie bine gândită a studenţilor şi a absolvenţilor Şcolii
Superioare de Ştiinţe de Stat pentru a arăta nu doar că statutul de
absolvent al acestei instituţii conferea un titlu academic (ceea ce în
realitate nu era aşa), ci şi că era o instituţie importantă în
funcţionarea statului român, care „prepară generaţiile conform
culturii secolului – spiritului timpului şi necesităţilor Statului
nostru, dând un procent eficace în distrugerea sinecuriştilor”
(1927)84.

                                                            
83
Vezi scrisoarea din octombrie 1929 a lui Constantin Coatu, învăţător în judeţul
Tutova, adresată directorului Alexandru Crăsnaru, la S.M.B.A.N., Fond Şcoala
Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 30, f. 1.
84
Ibidem, dos. 27, f. 6 r.
136 
IMPETUOASA SOCIOLOGIE
(EXTRA) UNIVERSITARĂ
Zoltán Rostás

FORMAREA ȘI PRIMA CRIZĂ

A ȘCOLII SOCIOLOGICE DE LA BUCUREȘTI

Investigând originea şi cadrul începuturilor cercetărilor

sociale româneşti interbelice, se poate constata cu oarecare
surprindere că istoricii universităţii bucureştene nu s-au ocupat de
această dimensiune academică. Mai precis, au fost enumerate sumar
planuri, instituţii şi publicaţii, dar nu a fost menţionat rolul concret al
universităţii bucureştene în cercetarea socială, cum nu s-a clarificat
nici aportul structurilor extrauniversitare. Istoricii nu menţionează
dacă cercetarea a fost iniţiată, derulată şi finalizată în universitate,
sau dacă a fost nevoie de angajarea sau chiar inventarea unor
instituţii noi, nesubordonate forurilor academice. Este clar că nici
dezvoltarea cercetărilor sociologice în perioada interbelică – dar nici
sistemul universitar propriu-zis – nu pot fi înţelese fără asemenea
clarificări. Prin urmare, dezideratul acestui studiu va sta în
identificarea acelor resorturi universitare şi extrauniversitare care au
înlesnit dezvoltarea Şcolii Sociologice de la Bucureşti fondată de
profesorul Dimitrie Gusti, de la demararea ei la mijlocul anilor ‘20
până la criza de la începutul anilor ‘30. Dar pentru a lămuri acest
proces de instituţionalizare din interbelic, trebuie să reamintim mai
întâi antecedentele şi contextul mai larg în care acesta s-a desfășurat.

ANTECEDENTE

Deşi rădăcinile formării ştiinţifice a lui Gusti se găsesc în

principiu la universitățile germane şi la Universitatea din Iaşi1,

                                                            
1
Dimitrie Gusti (1880-1955) și-a făcut studiile la Berlin și Leipzig în perioada
1900-1909 și a obținut titlul de doctor cu o lucrare de sociologie coordonată de
139 
sfârşitul primului război mondial și tranziţia de la lumea antebelică
la România Mare pot fi totuși considerate adevăraţii factori
propulsatori ai naşterii Şcolii. Ca la începutul oricărei tranziţii,
grupurile de intelectuali se activează pentru a-și pune în valoare
cunoştinţele, subînţelegându-se că vechiul regim trebuia să dispară,
fiindcă nu era în stare să se modernizeze și să rezolve problemele
societăţii pe baza unor noi cunoştinţe sau prin valorificarea
potențialului intelectualităţii. Atunci când se iveşte ocazia de a
„turna” planurile într-un program şi o instituţie, grupul iniţiator
reclamă de obicei şi „construirea” unui trecut. Programul Institutului
Social Român, fondat de profesorul Dimitrie Gusti în 1921, a fost
prezentat ca avându-şi originea în „Scrisoarea către colaboratorii
Arhivei” din anul 1913. Încă profesor la Iași, Gusti dorise să
demareze o revistă de științe sociale de interes național și, deja de
atunci, îşi dădea seama că universitatea românească constituia un
cadru prea rigid și sărac pentru amploarea cercetărilor sociale
necesare reformei profunde de care are nevoie România.
În contextul umilitor al armistiţiului de la Focșani şi al
tratativelor de pace care l-au urmat, s-a constituit la 18 martie 1918
Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială în România. Atmosfera
momentului fusese fără îndoială favorabilă, elita intelectuală aflată
încă în refugiu la Iaşi simţind imperios nevoia de a se organiza, de a
se remarca printr-o strategie originală. Este aproape sigur că
înfiinţarea Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială în România
a fost inspirată şi de situaţii similare în istoria europeană. După
scriitorul Emanoil Bucuţa, ajutorul lui Gusti în organizarea
Asociaţiei, aceasta
„s-a înfiinţat la Iaşi în zilele de cele mai mari griji prin
care a trecut vreodată statul şi neamul românesc, atunci
când războiul părea pierdut şi zările pretutindeni
zăvorâte. Asociaţia însemna, în întâiul rând, o reacţie
împotriva desnădejdei. Când ţara îşi părăsea fără voie
armele, oamenii de ştiinţă îmbrăcau armura lor şi
                                                                                                                           
Wilhelm Wundt. Și-a început cariera la Universitatea din Iași, unde și-a structurat
atât concepția teoretică sociologică, cât și strategia sa de cercetare directă a
realității sociale, legată organic de reforma profundă a vieții sociale românești.
140 
 chemau la o altă luptă, sortită să aducă ea ceea ce
pierduse cealaltă. Ei cunoşteau lecţia pe care o dăduse
lumii Franţa după înfrângerea de la Sedan, înfiinţând
prin Boutmy «L’École libre des sciences politiques»”2.
Peste doi ani Gusti putea să considere că a păşit cu dreptul
prin organizarea Asociaţiei, pentru că şi în Germania îngenuncheată
după primul război mondial, oameni de ştiinţă s-au gândit să
întemeieze la Berlin în 1920 Die Deutsche Hochschule für Politik. E
probabil ca Gusti să fi avut în vedere mai multe modele, pentru că
Dietmar Müller găseşte similitudini între Institutul Social Român şi
instituţia germana Verein für Sozialpolitik3.
După zece ani de activitate în vechea capitală a Moldovei,
Gusti mută în toamna anului 1920 sediul Asociaţiei pentru Studiul şi
Reforma Socială la Bucureşti şi se transferă la universitatea
bucureşteană, conştient fiind de importanţa naţională a acesteia din
urmă. Aici, Gusti are o inițiativă a cărei semnificaţie poate nu a fost
încă îndeajuns înţeleasă: transformarea Asociaţiei în Institutul Social
Român nu este o acţiune formală, ci de creștere a influenţei şi
prestigiului acesteia. Din structura Institutului (aproape identică cu
aceea a Asociaţiei), se poate observa foarte clar că nu fusese gândită
pentru a funcţiona ca o simplă asociaţie profesională. Gusti
preconiza înfiinţarea de „secţiuni” care vor permite organizarea unei
cercetări cât mai complete şi metodice „a vieţii sociale româneşti,
sub toate feţele”: 1. secţiunea agrară; 2. comercială şi industrială; 3.
financiară; 4. juridică; 5. politică şi administrativă; 6. politică şi
igienă socială; şi 7. culturală4. Bineînţeles, a avut în vedere acele
secţii care nu puteau fi aprofundate în cadrul unei catedre de
sociologie, cu resursele limitate ale universităţii.

                                                            
2
Emanoil Bucuța, „Institutul Social Român”, în Arhiva pentru Știință și Reformă
Socială, XIV, 1936, p. 578-579.
3
Dietmar Müller, „Instituţionalizarea cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada
interbelică: Institutul Social Român şi Asociaţia de Politică socială (Verein für
Sozialpolitik)”, în Lucian Nastasă și Dragoş Sdrobiş (ed.), Politici culturale şi
modele intelectuale în România, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013, p. 19-34.
4
Dimitrie Gusti, Sociologia militans, București, Fundația Culturală Regală Mihai
I, 1946, p. 29.
141 
 În ciuda structurii sale complex articulate, Institutul ca
entitate extrauniversitară a avut un început modest. A fost găzduit în
trei camere, la etajul 3 al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi
Industriale din Bucureşti (unde a şi rămas până la desfiinţare). Prin
donaţii, s-au amenajat o bibliotecă şi o sală de lectură. Însă în acest
cadru, Gusti a reuşit să însuflețească un anumit tip de activități.
Bineînţeles, nu cercetare de teren, ci discuţii şi documentarea
noutăţilor ştiinţifice. Cele mai prestigioase acţiuni ale Institutului
Social Român în anii ‘20 au fost conferinţele publice duminicale
ținute la Fundaţia Universitară Carol I, la care Gusti îi invita pe cei
mai prestigioşi oameni politici, de cultură şi savanţi români ai vremii
să-şi expună sistematic concepţia lor despre problemele sociale.
Astfel, profesorul Gusti – mai puţin cunoscut în Capitală
înainte de război – şi-a lărgit treptat reţeaua socială, impunându-se
cu timpul ca o personalitate tot atât de importantă ca invitații săi. În
aceeași ordine de idei, s-a acreditat ideea că discuţiile din cadrul
şedinţelor generaseră noi instituţii: cele de la secţia de demografie
Recensământul, cele de la asistenţă socială Şcoala Superioară cu
acest profil, cele de la secţia de statistică Şcoala de statistică, iar sub
influenţa discuțiilor de la secţia economică a luat fiinţă Institutul de
Conjunctură. Deja în anii ‘30 se răspândise credinţa că, prin
influenţa membrilor Institutului Social Român, a avut loc o
adevărată „contaminare” a aparatului de stat, care în perioada
interbelică a început să înfiinţeze în diversele sale departamente
secţii de cercetare-documentare, o tentativă de instituţionalizare
treptată a consultanţei și expertizei ştiinţifice premergătoare deciziei
administrative.
Pentru cititorul de azi, lectura cuvântării rostite de Gusti la
şedinţa festivă de zece ani de activitate a Institutului Social Român,
la 24 februarie 1929, este cel puțin surprinzătoare: organizaţia este
considerată „un auxiliar benevol în ajutorul lucrărilor de legiferare
prin organizarea competenţei ştiinţifice şi practice în diferitele secţii
ce-l alcătuiesc” și „a luat hotărârea să înceapă o campanie activă şi
intensă pentru cunoaşterea satelor şi oraşelor din România, pe cale
monografică”5. Și într-adevăr, în cei zece ani fuseseră puse atât
                                                            
5
Ibidem, p. 52-58.
142 
bazele modernizării administrației centrale, cât și cele ale unei
metode originale de investigare sociologică a localităților, prin
organizarea şi animarea unei instituții extrauniversitare.
Universitatea nu descuraja cercetarea, dar avea alte priorități decât
cercetarea sociologică și, mai ales, nu îmbrățișa ideea ancorării
instituției în practica reformei sociale.

O STRUCTURĂ UNIVERSITARĂ – SEMINARUL DE SOCIOLOGIE

Oricât de importantă ar fi fost pentru Gusti îndrumarea

Institutului Social Român, reîntemeierea seminarului de sociologie
pe lângă Catedra de sociologie, etică şi politică din cadrul Facultăţii
de Litere a Universității din București era nu mai puțin esenţială.
Formula gustiană a seminarului a facilitat ancorarea
studenţilor în realitatea socială. Iată un exemplu elocvent. Pentru că
în timpul grevelor studenţeşti din anul 1923 nu a fost părăsit de
membrii Seminarului, Gusti le-a propus acestora pregătirea unor
instrumente de cercetare a vieţii studenţeşti. „Studenţii se pun pe
lucru”, amintea Mircea Vulcănescu, „şi după câteva luni, sub
îndrumarea de fiecare clipă a Profesorului, «Programul studenţesc» e
gata tipărit”6. Şi H.H. Stahl – care nu fusese student la Litere şi era
mai în vârstă – îşi mai aducea aminte în anii ‘807 de caracterul
efervescent şi creativ al acestei forme de activitate universitară:
„Seminarul lui era un loc de adunare a tot ce avea mai bun în vremea
aceea tineretul. Nu numai elevii lui Gusti, dar tineri din toate
facultăţile veneau, şi era un permanent loc de discuţii şi dezbateri pe
probleme”8.

                                                            
6
Mircea Vulcănescu, „Dimitrie Gusti, Profesorul”, în Arhiva pentru Știință și
Reformă Socială, XIV, 1936, p. 1249-1250.
7
În perioada respectivă am demarat mai multe proiecte de istorie orală. Unul
dintre ele viza membrii în viață ai Școlii gustiene, dintre care cel mai notabil a fost
Henri H. Stahl. Urmăream de fapt contextualizarea vieții, muncii și operei
colaboratorilor lui Gusti în maniera istoriei sociale.
8
Zoltán Rostás, Monografia ca utopie, Interviuri cu Henri H. Stahl, București,
Ed. Paideia, 2000, p. 19.
143 
 Fără îndoială, seminarul a fost şi locul în care a început
cristalizarea metodei monografiei sociologice, atât în ceea ce
priveşte fundamentarea sa teoretică şi metodologică, cât şi
stabilirea unor planuri de investigare rurală. Timp de un an s-au
purtat discuţii pe marginea lucrărilor, folosindu-se metoda
monografică şi confruntarea cu textele lui Gusti. A urmat apoi, în
anul 1925, prima ieşire pe teren pentru zece zile, în satul oltenesc
Goicea Mare. Singurul martor al acestei deplasări monografice pe
care l-am putut aborda în anii ‘80 a fost Ion Costin. Potrivit
acestuia, alegerea primului sat s-a întâmplat într-un mod cât se
poate de simplu: „Printre elevii lui Gusti erau şi din regiunea aceea,
nu le mai ştiu numele…. Popescu-Goicea. Şi Gusti venise de la
francezi cu ideea aceasta a monografiei: că trebuie să se ia de la
unitatea cea mai simplă. Lipsea însă un sistem – cum să lucrăm.
Dar el era pasionat de cercetări. Şi atunci s-a lucrat şi în Seminar”9.
După lungi dezbateri și amânarea deplasării cu un an, prima echipă
monografistă s-a înfăţişat la Goicea Mare, în ţinutul Olteniei. Iată
ce îşi aducea aminte Ion Costin după 60 de ani: „Toată lumea a fost
foarte încântată. Era o regiune cu vinuri bune. Am fost foarte bine
primiţi, plimbaţi. Seara, nu mai terminam. Era o metodă, seara,
după masă, pe la şase, discutam fiecare ce am adus, cu ce am venit,
ce ar mai trebui, şi fiecare se programa a doua sau a treia zi. A fost
foarte bună. Unul din lucrurile cele mai interesante pe care le-am
făcut, discuţiile cu ce am cules, fiecare cu ce a adus, ce urmăreşte,
unde e dificultatea. Sărea unul: «Păi nu se poate, cutare… Asta
m-ar interesa pe mine. De ce nu mai scrii?». Era o provocare, care
din momentul în care am sosit acolo mergea foarte mult. Era o
jubilaţie aşa... şi o sărbătoare, ne simţeam foarte bine”10. Această
primă ieşire pe teren a demonstrat cât de multe elemente
metodologice ale sociologiei empirice trebuie clarificate. Nici
pregătirea muncii ştiinţifice în echipă nu a fost lăsată la voia
întâmplării, știut fiind că Gusti a preconizat structurarea muncii de
cercetare în echipe, fără să nege importanţa proiectelor individuale.
                                                            
9
Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii gustiene, București,
Editura Paideia, 2003, p. 90.
10
Ibidem, p. 92.
144 
Ulterior, dezbaterile de seminar au fost reluate în timpul fiecărui an
universitar, la fel ca şi cercetările de teren de câte o lună, în timpul
verii.
După excursia de la Goicea Mare, în anul universitar
următor, la seminar s-au analizat în detaliu învăţămintele
metodologice ale acestei prime campanii. „Rezultatul cel mai vădit
al acestor străduinţe”, considera H.H. Stahl, „este chestionarul de
monografie sociologică cuprinzând 25 de coli şapirografiate, care
constituie cel dintâi document scris şi împărţit doritorilor de a
cunoaşte lucrările monografiei sociologice. Pe baza acestui
chestionar s-au făcut încă două campanii de lucru, la Ruşeţ şi la
Nerej, urmând ca abia la Fundul Moldovei, peste 3 ani, el să fie
reluat în discuţie, şi din nou pus în curent cu experienţa căpătată în
răstimp”11. Dacă această primă ieşire pe teren a fost de fapt o
excursie, un prim contact cu satul în săptămâna de Paşti, următoarele
campanii, cu un număr mult mai mare de participanți, au fost
organizate vara sub egida Institutului Social Român.
La Fundul Moldovei, monografiştii au făcut paşi uriaşi în
definitivarea metodei de cercetare – dar şi în definitivarea propriei
identităţi profesionale şi sociale. Sintetizând cele întâmplate în
dezvoltarea teoriei şi metodologiei, H.H. Stahl conchide: „Fundul
Moldovei înseamnă deci folosirea pentru prima oară a sistemului
echipelor lucrând cu fişe şi dosare comune. Echipele atunci folosite
au fost următoarele: cosmologică, biologică, istorică, psihologică,
economică, juridică, de folclor literar şi muzical, estetică, filologie,
pentru studiul stânei, familiei, gospodăriei, a problemei femeii, de
industrie casnică, de probleme culturale, politică administrativă,
criminalistică, pentru studiul războiului, al manifestărilor religioase,
şi al cârciumei. În anul următor aceste echipe vor căpăta o clasare
mai bună după cadre şi manifestări. (...) Fundul Moldovei reprezintă
deci în istoria monografiei un moment hotărâtor: acela al creării
desăvârşite a tehnicii monografiei sociologice”12.

                                                            
11
Henri H. Stahl, „Școala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Știință și
Reformă Socială, XIV, 1936, p. 1139.
12
Ibidem, p. 1148.
145 
 Consider însă firesc faptul că, în ciuda înregistrării acestui
succes în grupul cel mai apropiat Profesorului, mai tinerii începători
nu au păstrat o imagine coerentă, de muncă planificată, a campaniei
din anul 1928. „Am impresia”, spune Marcela Focşa, „că la Fundul
Moldovei încă nu ajunsese să organizeze echipe pe probleme. Spre
deosebire de Drăguş [1929], unde s-a constituit de pildă echipa care
s-a ocupat de problemele artistice, la care am participat. Dar la
Fundul Moldovei nu am avut nişte teme proprii, pe echipe. Ne-am
dus... ca să vedem? Nu ştiu dacă era un lucru prea clar, era pentru
prima oară când luam parte la aşa ceva. În orice caz, ca să facem
cercetări în colectiv asupra unui sat. Dar nu aveam încă o viziune,
adică aveam o viziune teoretic generală, care era teoria, concepţia lui
Gusti, dar nu o viziune concret generală, dacă se poate spune aşa.
Ne-a folosit să vedem diferite sate cu băieţii ăştia mai mari, cu Stahl,
care erau cu 2-3 ani mai mari decât noi, şi mai deştepţi decât fetele,
şi mai orientaţi. Se stabilea un plan de lucru, şi pe urmă se împărţea
la membrii colectivului, şi se mergea în diferite sate. Aşa că am
făcut şi statistică, ne-a dat formulare cu care am mers pe nişte
coclauri, am făcut şi statistica populaţiei, şi pe urmă formulare în
legătură cu familia, cu obiceiurile legate de căsătorie, întemeierea
familiei, şi aşa mai departe. Dar nu am avut o problemă personală
sau pe echipe pe chestiile astea”13.
Campania bucovineană din 1928 de la Fundul Moldovei a
reprezentat un moment de instituţionalizare a sociologiei
monografice şi a devansat munca seminarului de sociologie de la
universitate. S-a şi hotărât „crearea unei asociaţii a monografiştilor,
care să permită organizarea laolaltă a studenţilor Seminarului
alături de ceilalţi profesionişti ai anchetelor sociale, fie că erau sau
nu membri ai secţiei sociologice a Institutului Social Român”14.
Este de menţionat, totuşi, că gestul lui Gusti de a se deplasa cu
studenţii la ţară şi de a conduce direct o cercetare empirică era în
sine o inovaţie; nici un profesor de sociologie de la celelalte
universităţi nu a îmbrăţişat cercetarea de teren (ne referim aici la
Petre Andrei de la Iaşi, Traian Brăileanu de la Cernăuţi, Virgil
                                                            
13
Zoltán Rostás, Sala luminoasă, p. 110.
14
Henri H. Stahl, „Școala monografiei”, p. 1149.
146 
I. Bărbat de la Cluj, Theodor Speranţia de la Oradea, și chiar la
colegul de catedră al lui Gusti, conferenţiarul Nicolae Petrescu de la
Bucureşti. Ba mai mult, experienţa lui Gusti a stârnit stupoare printre
universitari, așa cum își amintea în anii ‘80 Henri H. Stahl: „Ce l-o fi
apucat [pe Gusti]? Să-şi piardă vremea luni de zile la ţară! Au fost
profesori mari, care lucrau foarte bine la Institutul Social Român, dar
care nu s-ar fi gândit să vie la ţară, oameni de tot respectul, ca
Alexandru Rosetti. Cu multă plăcere venea la Institutul Social
Român să facă o conferinţă despre cercetările monografice din
domeniul lingvisticii. Dar care spunea: «Domnule, eu nu mă duc la
ţară, că mă mănâncă puricii». Clar. Şi mulţi alţii, la fel, care nu
vroiau, nici nu se gândeau să vie la ţară”15. Dar totuşi era şi o
excepţie, pentru că profesorul Francisc Rainer de la Facultatea de
medicină a participat la trei campanii însoţit de tineri colaboratori.
Cercetările antropometrice ale lor, în sine interesante, nu au putut fi
totuși corelate cu cele ale sociologiei. Astfel, sub „umbrela
monografiei” s-au desfăşurat mai multe cercetări paralele.
Mulțumită unei prime expoziţii sociologice amenajate în
sălile seminarului, care a avut succes nu doar în rândurile
intelighenţiei bucureştene, ci şi în cadrul pavilionului românesc de la
expoziţia universală de la Barcelona (1929), rezonanţa acestei
campanii a fost mai mare decât se preconizase. În afara acestei
manifestări adresate publicului larg, au avut loc evenimente în afara
universităţii, la Institutul Social Român, unde s-a propus înfiinţarea
unei Asociaţii a Monografiştilor.
Cu cei nouăzeci de participanţi ai săi și o metodologie bine
pusă la punct, campania din Drăguş (1929) a fost și rămâne până azi
cea mai renumită şi „mediatizată”. În lucrarea deja citată, Stahl
afirma: „Din toate satele cercetate, Drăguşul pare a fi fost cel mai
bine ales, din toate punctele de vedere. Foarte omogen ca structură
socială totală, prezentând totuşi probleme de amănunt cât se poate de
interesante, Drăguşul are pe deasupra tot farmecul unui sat în care
viaţa de caracter ţărănesc s-a păstrat cu toată frumuseţea şi cu tot
pitorescul ei. Iată pentru ce în Drăguş ne-am simţit îndemnaţi să
încercăm a face o monografie menită să rămână excepţională, adică
                                                            
15
Zoltán Rostás, Monografia ca utopie, p. 24.
147 
o monografie absolut completă. Afirm că încercarea Drăguşului va
rămâne excepţională pentru că este cât se poate de greu să se facă
studii atât de amănunţite cât au fost acelea. Şi poate că nici nu este
necesar să se repete experienţa de mai multe ori. Satele din ţară sunt
multe, problemele sunt numeroase şi ar fi păcat să concentrezi prea
multe forţe într-un singur loc şi să zăboveşti prea mult timp pe o
aceeaşi faţă a vieţii. Însă o asemenea experienţă ca a Drăguşului
merita să fie făcută; trebuia să fie făcută”16.
Următoarele două campanii, oricât de interesante au fost
prin particularităţile lor regionale – este vorba de cercetarea din
oltenescul Runcu (1930) şi Cornova basarabeană (1931) –, nu au
adus noutăţi structurale din punct de vedere teoretic şi metodologic.
Au fost mai dificil de coordonat, de vreme ce Gusti nu conducea
direct şi permanent campaniile, dar în acelaşi timp nici nu
împuternicea un locţiitor cu autoritate suficient de solidă.
De remarcat faptul că aceste campanii sociologice de vară
puteau să apară în primii ani ca nişte prelungiri ale seminariilor de
sociologie de la facultate, dar nu și din 1929 încolo, tocmai fiindcă
Gusti a invitat pe lângă studenţi şi monografişti deja licenţiaţi,
precum și o serie întreagă de specialişti. Astfel, lumea
monografiştilor a devenit mai pestriţă, motivaţia şi participarea
oamenilor inegale, dar toată lumea respecta programul şi încadrarea
în secţii stabilite de Gusti. La fel şi participarea la şedinţa de seară în
„sala luminoasă”, unde aveau loc discuţii pe marginea cercetărilor
efectuate în cursul zilei respective. Disciplina acestor „seminarii”
aplicative de la ţară, conduse de Gusti, a avut astfel un rol important
în dezvoltarea şi instituţionalizarea sociologiei monografice… în
afara universităţii.
Se poate deci afirma că, din a doua jumătate a anilor ‘20, s-a
format o cultură a cercetărilor monografice, cu regulile ei nescrise.
Şi în amintirile Marcelei Focşa, care a luat parte la ele încă de la
momentul Fundul Moldovei, munca de teren apare ca fiind bine
rodată: „În timpul zilei fiecare om îşi făcea treaba lui, şi seara la
şcoală... Gusti în timpul zilei nu prea avea ce face... (…) El se
plimba prin sat, stătea de vorbă cu autorităţile. Veneau toţi la el, că
                                                            
16
Henri H. Stahl, „Școala monografiei”, p. 1151.
148 
el era o mare personalitate. La prânz mâncam toată lumea împreună,
după masă mai o ştergeam la un râu, la ceva. După masa de seară la
şcoală era şedinţă cu toată lumea. Atunci se discutau probleme foarte
interesante, problemele satului, constatările făcute în legătură cu
satul. Să ştii că erau nişte lucruri foarte inteligente, de mare
cuprindere, de o anumită cuprindere teoretică, nu erau nişte chestii
de amănunt”17.
Dar această cultură a cercetării monografice se formase în
prezenţa şi cu recunoașterea rolului de conducător al carismaticului
profesor Gusti. După implicarea sa în conducere unor instituţii
importante ale statului, această cultură de grup a început să se
lovească de dificultăţi, chiar dacă la început aproape insesizabile18.

APARIŢIA SEMNELOR CRIZEI

Literatura istorică a sociologiei româneşti a prezentat

cercetarea sociologică monografică gustiană ca o devenire glorioasă,
care nu a avut alte piedici decât cele externe, cum ar fi izbucnirea
celui de-al doilea război mondial în septembrie 1939. Dar o abordare
mai atentă ne dezvăluie apariţia unor fenomene nedorite, dar
previzibile la începutul anilor ‘30. Criza monografiei, cum
caracteriza Henri H. Stahl perioada 1932-1933, şi căreia i-a
consacrat un capitol consistent în volumul de memorialistică
Amintiri şi gânduri”19, a fost prezentată drept un fenomen clar
negativ, care a pus în pericol Şcoala, cercetarea sociologică
monografică şi chiar elaborarea şi publicarea rezultatelor muncii
efectuate. În explicarea crizei, cel mai apropiat colaborator al
Profesorului nu s-a oprit însă la generalităţi, ci a analizat fapte
                                                            
17
Zoltán Rostás, Sala luminoasă, p. 111.
18
În anul 1929, Gusti este ales decan al Facultății de Litere și Filosofie al
Universității din București, devine președinte la Casei Autonome a Monopolurilor
Statului, președinte al Oficiului Național al Cooperației din România și președinte
al consiliului de administrație al Societății de Radiodifuziune. Devenit ministru în
vara anului 1932, renunță la aceste funcții.
19
Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor
sociologice”, București, Editura Minerva, 1981, p. 195-270.
149 
concrete şi a stabilit câţiva responsabili pentru neînţelegerile care
bântuiau în acest grup al intelectualităţii tinere.
Dar, de fapt, când a început criza monografiei? Este legitim
să ne punem această întrebare, chiar dacă un astfel de fenomen nu se
poate declanșa la o dată precisă. Crizele din organizaţii au rădăcini
ascunse în perioada anterioară manifestării lor. Din capul locului,
trebuie să excludem însă spațiul universitar. Această instituţie, în
permanentă subfinanţare, suprapopulată, a fost măcinată în timpul
crizei economice de conflicte interne şi deseori contestată vehement
de studenţi. Cu toate acestea, nu este verosimil ca turbulenţele din
Universitatea din Bucureşti să fi influenţat direct criza monografiei,
tocmai fiindcă monografia s-a dezvoltat şi spaţial (în cercetări rurale)
şi temporal (în tipul vacanţei universitare) în afara instituţiei.
Conform amintirilor lui Stahl, criza a debutat în 1932, când
D. Gusti a fost numit ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor şi
nu s-a mai organizat o nouă monografie într-o nouă localitate. Pentru
o şcoală de atelier, cum a fost cea monografică, obişnuită cu
prezenţa fondatorului şi ritmicitatea anuală a campaniilor de
cercetare rurală, aceste schimbări neprevăzute constituiau în sine un
element perturbator major. Dar criza monografiei nu putea să apară
doar din aceste cauze. Pentru a demonstra că neînţelegerile ce au
urmat se conturaseră mai înainte, recurgem tot la Stahl, dar nu la
scriitorul de memorialistică, ci la monografistul investit cu
responsabilităţi importante la Cornova.
După plecarea echipei monografice, la sfârşit de vară a
anului 1931, Stahl îi scrie lui Gusti o scrisoare în care atrage atenţia
asupra unor nereguli de fond ale monografiei. Citind dosarele cu
fişele adunate de la colegi, Stahl constată:
„Sunt multe excelente, altele foarte slabe. Materialul e
rău clasificat. Fiecare şi-a pus fişele la dosarul lui
personal astfel că, de pildă, magia dşoarei Ivanovici,
descântecele dşoarei Cristescu, riturile dlui Bernea,
mitologia dlui Ionică, technologia lui Samarineanu şi
religiosul lui Iosif repetă aceleaşi fişe, cu privire la
aceleaşi probleme, în 6 dosare deosebite. Va trebui
procedat la o reclasificare. Iar la viitoarea campanie va

150 
 trebui să reducem mult numărul monografiştilor. De
altfel aceasta era şi părerea Dvoastră: 20 de
monografişti lucrând în mod priceput sunt prea de ajuns.
Numărul mare al participanţilor aduce după sine o
îngreunare administrativă, care nu e răsplătită prin aport
de muncă corespunzător. Când sunt mai mulţi, pe o
singură problemă, fiecare se lasă pe nădejdea că vor
munci ceilalţi. Când sunt puţini, fiecare lucrează din
toate domeniile, la maximum. Cel puţin eu, nestingherit
de griji administrative, pot acum să lucrez nu numai
problema mea, ci şi pe a altora, cu totul altfel şi mai
spornic decât până acum”20.
Din această dare de seamă reiese clar că organizarea
cercetării colective, deși ingenios concepută, nu funcţiona conform
aşteptărilor. Se trecuse de la faza de iniţiere în cercetare la cea
profesionistă. Dezideratul gustian ca fiecare monografist să strângă
informaţii pentru propria temă şi pentru ceilalţi, pe lângă faptul că
era anevoios realizabil, ridica şi probleme de proprietate intelectuală.
„Devălmăşia” cercetărilor monografice, deci, şi-a arătat
inoperabilitatea, ba chiar caracterul conflictogen, deja în timpul
campaniilor clasice (1925-1931).
Dincolo de imperfecta organizare a cercetării, un alt factor
prevestea în egală măsură criza: pentru prima dată de la începutul
campaniilor de vară, Gusti, implicat fiind în conducerea Casei
Autonome a Monopolurilor Statului, a Oficiului Naţional al
Cooperaţiei şi în cea a Societăţii de Radiodifuziune, nu putea să
apară pe teren decât pentru vizite scurte.

DECLANŞAREA CRIZEI

Momentul formal de debut al crizei l-a constituit invitarea

lui Gusti în guvernul ţărănist condus de Alexandru Vaida-Voevod.
Gusti nu era membru PNŢ, dar având în vedere simpatia sa
                                                            
20
Dimitrie Gusti și colaboratorii, CORNOVA 1931, ed. Marin Diaconu, Zoltán
Rostás și Vasile Șoimaru, Chișinău, Editura Quant, 2011, p. 405.
151 
nedisimulată pentru această mişcare încă de la mijlocul anilor ‘20,
precum şi faptul că în precedentele funcţii de conducere se
dovedise un manager foarte priceput, includerea sa în guvern era
de aşteptat. Evident, interesul constant al profesorului pentru satul
românesc îl apropia foarte mult de această formaţiune de
centru-stânga. A acceptat funcţia de ministru al instrucţiei (după ce
refuzase portofoliul externelor!) deoarece acest partid a sprijinit
ideea reformei învățământului primar şi, mai ales, pentru întreaga
organizare a culturii, secondat de fostul său elev de la Iaşi,
profesorul Petre Andrei, numit subsecretar de stat.
Însă guvernarea ţărănistă nu a fost scutită de convulsiuni
interne. Cabinetul Vaida-Voevod a preluat gestiunea afacerilor
de stat în vara anului 1932, în împrejurări deosebit de grele. Pe
lângă eforturile uriaşe de echilibrare a bugetului depuse de
ministrul de finanţe Virgil Madgearu, se impunea cu necesitate
inițierea reformei administrative. Ministrul de interne, Ion
Mihalache, trebuia să organizeze noi alegeri: corpul electoral a
fost din nou consultat cu prilejul alegerilor judeţene şi
comunale. Partidul Naţional-Ţărănesc a repurtat un succes,
altminteri prevăzut. În ciuda acestui fapt, PNŢ nu a fost scutit
de apariția unor grupuri dizidente, precum cel condus de
Grigore Iunian şi adepţii săi, care s-au retras din partid, formând
Partidul Radical-Ţărănesc.
Între timp, guvernul ţărănist, condus după alegerile din
iulie 1932 de Iuliu Maniu și sprijinit de o majoritate
parlamentară confortabilă, şi-a sacrificat popularitatea
promulgând legi impopulare, dar necesare redresării economice.
Aceste eforturi au dat rezultate, dar este tot aşa de adevărat că
fără capacitatea de adaptare a populaţiei active la contextul
economic dat, guvernul nu ar fi putut să atenueze criza
economică. Fireşte că aceste eforturi politice nu au fost
remarcate de publicul larg la sfârşitului anului 1932: populaţia
fiind cufundată într-o perpetuă mizerie, politica apărea ca un lux
frivol care nu ţine loc de pâine. Deşi s-a înregistrat o descreştere
a şomajului, aceasta nu a fost resimţită ca atare de mase și cu
atât mai puţin în rândul tinerilor intelectuali.

152 
 Din acest motiv, nu o dată s-a întâmplat ca poziţia lui Gusti
în guvern să se clatine. Anton Golopenţia, şeful de cabinet al
ministrului Gusti, îi scria Ştefaniei Cristescu, aflată la Drăguş:
„Zilele de aici, ostenitor de totdeauna aceleaşi în zbuciumul lor. Se
părea că Profesorul va fi înlocuit prin Andrei în guvernul de mâine.
Azi, dimpotrivă. Şi sunt bucuros şi eu de asta, cu toate dorinţele
mele potrivnice. Sforărie multă şi aspecte ale răului, care nici cel
puţin nu se ştie dacă e necesar, «parlament». Serile din urmă am stat
târziu în noapte clasând hârtii şi întocmind răspunsuri. De obicei,
nici umbră de eroism în această îndeletnicire. Ci perseverare în
vârtejul petiţionarilor, postulanţilor, al celor cu intervenţii şi al
multor altora”21.
În această situaţie tensionată, s-a luat decizia de a nu fi
demarată o nouă cercetare într-o nouă localitate, ci să se organizeze
în schimb o cercetare de completare cu sediul în oraşul Făgăraş,
foarte aproape de Drăguş, unde cei interesaţi puteau descinde ușor.
Campania din 1932 începe aparent fără probleme, iar cei care urmau
să redacteze studii privind satul Drăguş şi-au reluat vechile legături.
Atmosfera din tabăra monografiștilor era însă departe de a fi
mulţumitoare. Se simţea lipsa lui Gusti și a autorităţii sale, câtă
vreme această organizaţie informală se formase în jurul personalității
sale și era condusă de profesor prin metode paternaliste, chiar dacă
în stil academic. Prin urmare, dacă cultura internă a acestei
organizaţii s-a construit pe prezenţa lui Gusti, este totuşi explicabil
ca absenţa lui cvasi-permanentă să provoace perturbări în
desfăşurarea muncii monografice. Stahl opinează şi în Amintiri şi
gânduri şi în convorbirile incluse în Monografia ca utopie că Gusti a
greşit când nu a reglementat problema conducerii în cazul absenţei
sale, dar este puţin probabil ca transferarea responsabilităţii
conducerii să fi rezolvat automat problema monografiei în anii
respectivi.
                                                            
21
Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton
Golopenţia (1932-1950), vol. II, schimb de scrisori: Anton Golopenţia şi Ştefania
Cristescu Golopenţia, ed. Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza, București,
Ed. Enciclopedică, 2010, p. 63.
153 
 Veştile îngrijorătoare privind neînțelegerile dintre
monografiștii deplasați la Făgăraș ajung la Gusti şi Golopenţia,
rămași la București, iar Ştefania Cristescu mărturiseşte: „De fapt
scrisorile mele de până acum au ţinut voit să fie departe de
necazurile mele monografice”22. Şi avea dreptate, deoarece munca
în minister, în condiţiile date, era extrem de solicitantă atât pentru
Gusti, cât şi pentru Golopenţia.

O SUPAPĂ A CRIZEI – PRESA

Criza monografiei se manifesta şi în alt sens decât cele

pomenite până acum. Bunăoară, prin tendința tinerilor monografişti
de a participa la viața publică prin implicare în gazetărie. Nu era
vorba de abandonarea cercetării – că doar au fost asistenţi
universitari, doctoranzi, bursieri –, ci de dorința de a influenţa
publicul pe baza cunoştinţelor acumulate. Istoriografia sociologiei
româneşti se preocupă însă mai degrabă de filiaţii și de idei
teoretice, decât de studiul implicării sociale a sociologului. S-a
consemnat cel mult colaborarea gustiştilor la revistele şi ziarele
vremii. Această neglijare este cu atât mai curioasă cu cât interesul
Profesorului pentru fenomenul presei, dezvoltat încă din perioada
studiilor universitare germane, este bine cunoscut. Preocuparea sa
pentru presa românească s-a manifestat clar, în numeroase ocazii,
şi la Institutul Social Român. E adevărat că a fost deosebit de
exigent când era vorba de elaborarea de studii pentru Arhivă, dar se
bucura mult dacă tinerii din jurul lui popularizau în presă
sociologia sau chiar cercetările monografice.
Raportarea la presă a elevilor lui Gusti a trecut prin două
faze distincte. Prima a constat în colaborări individuale, încă din
anii ‘20, în coloanele revistelor și ziarelor; la sfârşitul anilor ‘20 nu
se putea vorbi încă de o colaborare sistematică şi de grup cu presa
vremii. Se ştie de colaborarea lui Gh. Vlădescu-Răcoasa cu
„Universul”, „Neamul Românesc”, „Adevărul”, a lui Traian
Herseni cu revista social-democrată a lui Ion Clopoţel „Societatea
                                                            
22
Ibidem, p. 61.
154 
de mâine”, a lui Petru Comarnescu cu „Ultima oră”, a lui Octavian
Neamţu cu „Excelsior”, a lui D.C. Amzăr cu „Poşta informativă”, a
lui Mircea Vulcănescu cu „Cuvântul”. Dar în 1932, după o vară cu
o campanie de completare agitată, a urmat o toamnă nu mai puţin
neliniştită, marcată de un val de colaborări în grup ale
monografiştilor cu diverse reviste bucureştene.
Anton Golopenţia sesizează că a apărut „un fel de
încordare între cei tineri, care îi face pe toţi să izbucnească pătimaş
şi fără cruţare”, tensiune ce se manifestă şi în colaborările la reviste
şi ziare. După aprecierile acestuia, nu numai polemicile de presă
între colegi, dar şi formarea unor asociaţii, cum era cea a
Criterionului, de pildă, pun în pericol monografia. Mai apoi
conchide: „suntem în criză de autoritate. Profesorul, amestecat în
multe, şi-a pierdut oarecum prestigiul. «Monografia» se simte
oarecum trădată: unii deplâng că nu i s-a robit exclusiv, aşa cum au
făcut ei, alţii se vaită de prea puţină solicitudine pentru soarta lor
personală. Toate aceste nemulţumiri au mai fost întărite printr-o
acţiune intensă, de «parvenire» se zice, a lui Herseni. Datorită lui şi
lui Vlădescu-Răcoasa, opoziţia teoretic-politică «Dreapta» –
«Stânga» s-a schimbat aproape într-un război fratricid”23.
În această atmosferă conflictuală din toamna-iarna anului
1932 (ca şi cum monografiştii ar fi vrut să continue războiul din
vară cu alte mijloace), apare ideea lui Golopenţia de a se lansa o
revistă a monografiştilor, intitulată „Anteu”. Această idee exprima
şi nemulţumirea faţă de orientarea revistelor la care colaborau, în
lipsă de altceva. Pe de altă parte, Golopenţia încerca să salveze cu
această idee unitatea grupului gustist, oferindu-i totodată
oportunitatea de a-şi face mai clar auzită vocea distinctă. Ideea a
fost larg îmbrăţişată, Vulcănescu a propus schimbarea titlului în
„Gând şi faptă”, Mac Constantinescu a realizat o copertă. Primul
număr trebuia să apară în februarie 1933 cu contribuţia gustiştilor,
dar din lipsă de fonduri şi de sponsori acceptabili, proiectul a eşuat.
În asemenea condiţii, monografiştii au continuat să publice
mai mult sau mai puţin întâmplător în revistele vremii, care de
obicei aveau sincope, întreruperi, transformări, unele dintre ele
                                                            
23
Ibidem, p. 116-117.
155 
dispărând. În locul unei reviste a monografiştilor au (re)apărut
publicaţii iniţiate de monografişti, dar în colaborare cu alţi tineri
condeieri. Pe fondul împrăştierii monografiştilor, începută în 1933,
ideea unei reviste comune a dispărut. În schimb, s-au format
grupuri mai mult sau mai puţin compacte, mai mult sau mai puţin
apropiate de profesorul Gusti şi de sociologia monografică, fiecare
dorind să aibă o revistă. Grupul Golopenţia-Neamţu a reînviat
pentru o vreme revista „Dreapta”, care și aceasta a sucombat la
sfârşitul lui 1934.

O ŞANSĂ ANTICRIZĂ – DEZBATERILE CRITERION

Criza în care ajunsese în perioada anilor 1932-1934

monografia, conflictele și „împrăştierea” suscitau totuși şi
manifestări pozitive. Pe lângă exerciţiul publicistic, se căuta şi o
formulă de dialog între tinerii intelectuali cu diverse convingeri
politice şi/sau specializări diferite. În perioada interbelică,
oralitatea a fost foarte cultivată în ciuda bogăţiei presei de toate
formele şi nuanţele, cât și a radioului, care an de an devenea tot
mai popular. Diseminarea unui program politic, literar-artistic sau a
unor noțiuni ştiinţifice era inimaginabilă fără expunerile ţinute la
câte o conferinţă sau în cadrul unei serii de conferinţe.
Nici cercul gustian nu a neglijat expunerea publică orală a
opiniilor şi a rezultatelor cercetărilor întreprinse. Este suficient să
ne amintim că încă de la începutul anilor ‘20 Institutul Social
Român organiza dezbateri pe secţii de specialitate şi mai cu seamă
conferinţe publice în sala festivă a Fundaţiei „Carol I” (Biblioteca
Centrală Universitară de azi). Ultimele campanii monografice au
beneficiat, după prelucrarea datelor, de o sesiune publică de
comunicări. Eseistul Petru Comarnescu, apropiat grupului
monografist (participase chiar şi la o campanie monografică, cea de
la Drăguş din 1929), a avut ideea de a organiza o asociaţie
culturală care să reunească tineri intelectuali cu vederi diferite.
Scopul consta în organizarea de dezbateri – în stilul învăţat de el la
universităţi americane – despre personalităţi definitorii ale

156 
perioadei, „idoli” (cum îi numeau ei) ai vremii, prin prisma
ideologiei participanților oficiali la dezbatere. Conferenţiari au fost
Petru Comarnescu însuși, Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl, Mircea
Eliade, Cristian Tell, Mihail Polihroniade, Paul Sterian şi alţi
reprezentanţi ai tinerei generaţii. Dezbaterile în jurul lui Lenin,
Mussolini, André Gide, Freud, Chaplin au stârnit nu doar interes,
dar adesea şi scandaluri soldate cu intervenţia poliţiei. Din acest
motiv, conferinţele demarate în toamna anului 1932 au şi fost
sistate în februarie 1933, permiţându-se asociaţiei Criterion
organizarea manifestărilor sale doar în spaţiul închis al Academiei
de Studii Comerciale. Dar nici în această formă, ideea nu a rezistat,
fiind interzisă în timpul stării de asediu proclamate în urma
asasinării prim-ministrului I.G. Duca în decembrie 1933.
În ciuda curmării ciclului de conferinţe, grupul nu s-a
destrămat, cum s-a crezut, ci a încercat, așa cum am mai amintit cu
altă ocazie, să se manifeste în grup la „Convorbiri literare” şi apoi
în revista „Criterion” (1934-1935). Asociaţia s-a rupt de sub
influenţa mişcării legionare24.
Anton Golopenţia nu a conferenţiat la Criterion, deşi avea
relaţii prieteneşti cu majoritatea liderilor asociaţiei. A publicat însă
un articol important în ultimul număr al revistei.

AGRAVAREA CRIZEI MONOGRAFIEI

Pe fondul convulsiunilor sociale şi al activării mişcării

legionare în primăvara anului 1933, are loc tradiţionala întâlnire de
vară a monografiştilor. De această dată, pentru a contracara
împrăştierea monografiştilor şi a impulsiona redactarea studiilor
monografice, s-a „inventat” tabăra de redactare de la Făgăraş. Nu
avem documente directe privind motivele acestei hotărâri. Dar cert
este că, pe de o parte, mandatul de ministru nu îi permitea nici în
acest an lui Gusti să conducă direct lucrările monografice, iar pe de
altă parte, succesul masivului volum al revistei Arhiva pentru Știință
și Reformă Socială, apărut la sfârşitul anului 1932, va fi mobilizat
                                                            
24
Zoltán Rostás, Monografia ca utopie, p. 27-28.
157 
probabil pe membrii şcolii în vederea finalizării altor lucrări. Oricare
ar fi fost mobilul taberei de redactare, restanţele în publicarea
studiilor şi materialelor erau considerabile.
Aparent, această criză era una de management, pe care Anton
Golopenţia a descris-o foarte concis într-o scrisoare din iunie 1933:
„Monografia urmează, ce e drept, să înceapă acum în iulie. Campania
de redactare a Drăguşului, la Făgăraş sau la o mânăstire. Dar
Profesorul întârzie să întrunească monografiştii pentru a hotărî data
plecării şi locul. Iar ei, roşi de felurite nemulţumiri, sunt oarecum în
rebeliune, şi aşteaptă. Trebuie să tipărim neapărat”25. De aici criza de
autoritate invocată de Stahl.
Nu era de mirare că unii cercetători din grupul
„manifestărilor spirituale” au pretins ca anumite teme să fie redactate
numai de ei. În această atmosferă, Ştefania Cristescu, exasperată, era
pe punctul de a abandona tabăra de redactare, explicându-i lui
Golopenţia situaţia creată astfel: „Bernea a refuzat net orice
colaborare, spunând că redactarea se poate face mult mai bine de
unul singur (deşi sunt trei sau cel puţin doi), spunând că e prima lui
lucrare serioasă ştiinţifică. În faţa acestei situaţii, în primul moment
enervată, eu am ales calea plecării mele de aici. Mi-am aranjat deci
bagajele şi ţi-am scris ţie o scrisoare disperată. Brutus a înţeles ce fac
şi m-a oprit. Am rupt scrisoarea şi am hotărât să rămân pentru a
redacta eu materialul meu, ei materialul lor. Fapt este că Bernea
găseşte că e una din problemele frumoase de redactat şi că trebuie
s-o facă el. Mie mi-a ţipat că trebuie să lucrez la Folclor sau la
Lingvistică”26. Evident, a fost vorba de o manifestare grosolană a
lipsei de egalitate între sexe în cadrul grupului.
Se poate accepta fără rezerve şi ipoteza Theodorei
Văcărescu, care a demonstrat în lucrarea ei de doctorat că, în Școala
gustiană, colaboratoarele au fost acceptate și chiar invitate la
cercetări de teren, dar în primul rând pentru culegerea datelor şi nu
pentru a le deschide drumul unei cariere ştiinţifice. Lucrarea
Theodorei Văcărescu a ilustrat convingător modul în care au
funcţionat „aceste mecanisme şi strategii de excludere, «ghetoizare»,
                                                            
25
Anton Golopenția, Rapsodia epistolară, vol. II, p. 103.
26
Ibidem, p. 177.
158 
nerecunoaştere a contribuţiilor şi chiar deturnare şi folosire a muncii
femeilor de către colegii lor de cercetare, prin câteva scurte studii de
caz. Traseele ştiinţifice, profesionale şi personale ale unor femei
precum Ştefania Cristescu (căsătorită Golopenţia), Xenia
Costa-Foru, Christina Galitzi, Lena Constante, Paula Gusty
(căsătorită Herseni), Maria Negreanu, Elvira Georgescu relevă în
moduri diferite atât mecanismele de înlăturare a cercetătoarelor şi
strategiile de folosire a muncii lor în vederea avansării şi dobândirii
de recunoaştere şi prestigiu de către colaboratorii lor bărbaţi, cât şi
demersurile active şi repetate şi aspiraţiile ştiinţifice ale unora dintre
cercetătoare de a-şi desfăşura munca şi de a fi incluse în grupurile de
redactare şi valorificare a cercetărilor lor”27.
După părerea mea, toate aceste cauze mai sus amintite sunt
reale, dar cel mai mult a cântărit în ecuație contextul economic în
care majoritatea monografiştilor nu-şi vedeau viitorul asigurat –
situație care i-a făcut dornici de o afirmare cât mai rapidă. Este
interesant de observat că monografiştii intervievaţi în anii ‘80 nu
vorbesc de greutăţile vieţii de zi cu zi, dar acestea din urmă pot fi
totuși subînțelese din unele cuvinte scăpate, din modestia aspiraţiilor
materiale. Criza economică care atinsese România a afectat nivelul
de trai și posibilităţile de angajare a tinerilor intelectuali.

IMAGINI ŞI EVOLUŢII POST-CRIZĂ

Momentul 1932-33 al monografiei sociologice a constituit,

de fapt, prima criză în evoluţia acestei ştiinţe în România primei
jumătăți a secolului XX. Au mai urmat și altele: o a doua criză a
fost generată de amânarea celui de-al XIV-lea Congres
Internațional de Sociologie organizat de Școala gustiană și
suspendarea Serviciului Social din cauza izbucnirii războiului, iar
cea de-a treia criză s-a soldat cu interzicerea sociologiei și
excluderea sociologilor din Universitate în 1948.
                                                            
27
Theodora-Eliza Văcărescu, Femei în cercetarea sociologică şi intervenţia
socială din România în anii 1920 şi 1930, teză de doctorat, Universitatea din
Bucureşti, 2011, p. 170.
159 
 Dar care a fost imaginea pe care au lăsat-o anii 1932-1933?
O primă impresie o putea oferi volumul Arhivei consacrat omagierii
a 25 de ani de activitate universitară a lui Dimitrie Gusti28.
Pregătirile pentru volum, începute încă în 1934 sub
conducerea lui Tudor Vianu, ofereau prilejul analizei activităţii
multilaterale a Profesorului. În mod adecvat evenimentului,
discipolii sociologului au abordat fenomenul monografismului
gustian din mai multe puncte de vedere, dar despre perioada
discutată aici au vorbit doar doi dintre monografişti: H.H. Stahl şi
Ion Zamfirescu. Primul a relevat pentru întâia oară, fără a intra în
detalii, că Gusti nu putuse participa la campaniile de vară ale
monografiştilor din cauza numirii lui ca ministru, iar din acest motiv
nu se organizase o nouă cercetare, ci aşa-zisele campanii de
redactare. Cel de-al doilea autor, Ion Zamfirescu, a detaliat într-o
sinteză a activităţii publice a lui Dimitrie Gusti și activitatea
ministerială a acestuia din urmă, fără a face referiri la eventualele
probleme ale cercetărilor monografice. Este sigur că şi momentul
aniversar a contribuit la evitarea detaliilor privind criza pomenită.
Cred totuși că numirea lui Gusti în 1934 la conducerea Fundaţiei
Culturale Regale „Principele Carol”, care a făcut posibilă angajarea
unor monografiști la Fundație și echivala cu o măsură anticriză, a
redus interesul pentru analiza temeinică a problemelor perioadei
1932-33.
După o evoluţie foarte pozitivă în anii 1934-37 (mărirea
numărului de echipe studenţeşti trimise la ţară, înfiinţarea Muzeului
Satului la Bucureşti, demararea revistelor Curierul Echipelor
Studenţeşti şi Sociologie Românească), a apărut o nouă oportunitate
pentru foştii studenţi monografişti ai lui Gusti, cea de angajare în
diferitele posturi ale Serviciului Social înfiinţat în octombrie 1938.
Dar convulsiile politico-militare ale anului 1939 au năruit planurile
lui Gusti şi ale şcolii sale, provocând a doua criză menționată mai
sus. După octombrie 1939, când Serviciul Social este suspendat, iar
Gusti se retrage din fruntea Fundaţiei, influenţa publică a Şcolii
                                                            
28
„OMAGIU profesorului D. Gusti, XXV de ani de învăţământ universitar
(1910-1935)”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, organ al Institutului
Social Român, XIV, 1936.
160 
sociologice de la Bucureşti se restrânge semnificativ. Nu şi în lumea
academică, fiindcă cercetările efectuate ani de-a rândul sunt
prelucrate şi publicate. De fapt, doar în cele patru luni de regim
naţional-legionar se poate vorbi de o marginalizare totală a lui Gusti
şi a Şcolii sale. În timpul războiului, la Universitatea din Bucureşti
se predă sociologia, se publică câteva numere din Sociologia
Românească şi Arhiva, dar Şcoala gustiană nu întreprinde cercetări
propriu-zise. În schimb, Institutul Central de Statistică, unde sunt
angajaţi mulţi sociologi gustieni, organizează sub conducerea lui
Anton Golopenţia cercetări statistico-sociologice, însă fără caracter
public. În 1943, Profesorul devine preşedintele Academiei Române
şi, după august 1944, face tot posibilul ca şcoala sa monografică să
revină în actualitate, chiar şi pe plan internaţional. În condiţiile date
nu putea reuşi, pentru că noul regim comunist, prin reforma
învățământului din iulie 1948, scoate sociologia din universitate,
sociologii fiind în consecință marginalizaţi, unii chiar întemniţaţi,
doi dintre ei urmând să decedeze în detenţie.

CONCLUZII

În Universitatea din București, cercetarea sociologică de

teren nu a fost sprijinită în chip concret, dar nici nu a fost
dezavuată oficial. Criza sociologiei monografice din anii
1932-1933 nu s-a declanşat din cauza faptului că profesorul Gusti
fusese numit ministru şi nu mai participa la munca de teren. Lipsa
lui din campanii a permis manifestarea unei crize preexistente.
Acest fenomen și-a avut rădăcinile în tipul de organizare a şcolii şi
în regulile de culegere şi de prelucrare a datelor sociale, devenind
vizibile în anii 1932-1933, când condiţiile externe şi interne ale
Şcolii au impus ieşirea din latenţă. Criza monografiei, deci, se
datora crizei economice mondiale care a cuprins și România, crizei
universităţii şi schimbării de statut (real sau imaginar) al tinerilor
monografişti. Criza nu putea fi evitată, dar putea fi atenuată, dacă
Profesorul Gusti s-ar fi dovedit la fel de priceput în managementul
crizelor ca și în crearea de organizaţii noi. Până la urmă, criza nu a

161 
provocat vreun dezastru, câtă vreme la sfârşitul anului 1932
monografiştii au scos un număr monumental al Arhivei pentru
Ştiinţă şi Reformă Socială (peste 1000 de pagini), au intrat în
activitatea de presă, elaborând planul unei reviste (de care îşi vor
aminti la demararea revistei Sociologia Românească), au contribuit
la realizarea ultimului for transideologic al anilor ’30 – dezbaterile
asociaţiei Criterion – şi, nu în ultimul rând, Şcoala a acumulat
experienţă în gestionarea unor probleme culturale, ştiinţifice şi de
învăţământ la nivel naţional. Una peste alta, criza monografiei
poate fi considerată drept o criză de maturizare şi creaţie pe diverse
planuri.

162 
Ionuț Butoi

PENTRU O ISTORIE SOCIALĂ

A PRACTICILOR DIDACTICE DIN UNIVERSITATE.
EXPERIENȚE GUSTISTE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL
SUPERIOR INTERBELIC

Prin acest studiu propun o abordare utilă, în opinia mea, nu

doar pentru a scoate la suprafață alte dimensiuni ale activității
gustiștilor, ci și pentru a revizita unor explicații curente cu privire la
politicile educaționale și culturale ale României Mari și la efectele
acestora. Mai exact, premisa de la care plec este că discuțiile se
axează prea mult pe conținuturile ideologice și programatice ale
politicilor educaționale și mai puțin pe praxisul didactic, pe actul
predării. Cu alte cuvinte, consider că, pe lângă înțelegerea critică a
ceea ce proclamau și stabileau ca viziune elitele interbelice, la fel de
important este să studiem critic și cum implementau concret acele
viziuni. Cum se întâmpla actul învățării, al predării și al lucrului în
seminarii în universitatea interbelică? Ce impact avea această
practică și ce tip de deprinderi transmitea studenților, ce tip de
personalitate socială? Ne poate ajuta această investigație să obținem
date relevante despre contextul educațional al epocii, dar și despre
rolul social și politic jucat de unii profesori universitari în raport cu
politicul și studențimea interbelică? Nu cumva succesul unor
profesori, inclusiv al lui Gusti, se explică tocmai printr-un altfel de
praxis didactic, mai degrabă decât prin ideile și teoria expuse la
cursuri?
Pornind de la aceste premise, ipoteza mea este că
responsabilitatea pentru criza învățământului superior interbelic ține,
în mare măsură, de modelul de praxis didactic liberal-iluminist care
a stat la baza fondării primelor universități moderne din România.
Acest model, bazat pe mitul luminării poporului, presupune un

163 
raport disproporționat între autoritatea didactică și elev/student.
Profesorul este un far călăuzitor, iar elevul/studentul un receptacul
pasiv, care se luminează, treptat, prin expunerea la învățăturile
emise. Principala sarcină a acestuia este să reproducă învățătura
primită într-un mod cât mai fidel. Distanța socială între profesor și
student este apreciabilă. Particularitățile individuale sau locale nu
contează, căci ele se presupune că vor fi modelate de sistemul de
învățământ. Abia acest model de modernizare, într-adevăr utopic, a
produs efectele sale perverse de bulversare a unei societăți oricum în
plin proces de schimbare socială, însă nu prin conținuturile culturale
transmise, ci prin acest praxis care pregătea un anumit tip de agent
social total discordant cu realitatea socială. Modelul, creat pentru a
reproduce o restrânsă burghezie de stat, s-a gripat în momentul în
care a fost perpetuat peste o masă de studenți pe care elita interbelică
nici nu putea, nici nu mai dorea să o integreze în rândurile sale.
Este deja un loc comun în literatura științifică despre
România interbelică punerea pe seama politicii culturale
„naționaliste” a elitelor, descrisă deseori drept o obsesie identitară, a
derivelor extremiste care au marcat perioada. Având în vedere că
radicalizarea a cuprins personalități cunoscute din rândurile „tinerei
generații”, că profesori universitari s-au remarcat prin influența
majoră exercitată în rândurile studenților, e ușor de înțeles că
problema politică a României interbelice a fost raportată, aproape
inevitabil, la Universitate. Universitatea interbelică, îndeosebi cea
din București, conform acestei optici, ar fi fost marcată de un model
al intelectualului de cultură și formație teoretic-abstractă. Favorizate
ar fi fost disciplinele „umaniste”, în dauna celor tehnice. Coroborate,
aceste lucruri au contribuit la fenomenul de supra-aglomerare a
Universităților, la „șomajul intelectual” și, în final, la atracția față de
utopiile extremiste de dreapta. Pe scurt, naționalismul, corelat cu
predilecția pentru „umanioare”, a dus la dezastrele politice de la
finalul perioadei interbelice, la eșecul democrației. Consider că
această viziune este reducționistă. În ciuda consensului majoritar al
elitelor României ante și interbelice referitor la importanța chestiunii
identitare, diferențele de viziune și de organizare a statului, de
aplicare a politicilor, sunt considerabile. Nu poți pune egal între

164 
naționalismul elitelor liberale, cel al lui Nicolae Iorga și cel al lui
A.C. Cuza, spre exemplu. Nu doar din perspectiva doctrinelor
efective susținute de respectivii, ci, mai ales, din perspectiva
modelelor de acțiune politică și socială pe care le promovau. În mod
similar, consider că problema universității interbelice nu este atât
una de programă sau de „profil”, cât de model practic didactic pus în
aplicare, corelat, de altfel, cu modelul didactic folosit în întregul
sistem de învățământ (deci și cel anterior celui superior: primar,
secundar, liceal). De ce ar fi, însă, mai important modul în care
predau profesorii universitari în interbelic decât ceea ce predau
efectiv? Mai întâi, am să clarific conceptul. Prin practici didactice
mă refer la modul în care membrii corpului didactic transmit
informațiile elevilor/studenților și îi formează ca agenți sociali
eficienți ai societății dominante. Această operațiune de
transmitere/formare are întotdeauna un obiectiv practic: să înzestreze
elevul/studentul cu abilitățile cognitive și sociale necesare pentru a
îndeplini anumite sarcini/roluri și pentru a reproduce eficient
viziunile acceptate social. Obiectivul major poate fi o socializare,
prin educație, pentru a forma actori sociali apți pentru a sluji statului
sau, dimpotrivă, apți pentru a reproduce mecanismele pieței. Dincolo
de acest aspect, maniera efectivă în care este conceput și aplicat
acest proces de construire, prin educație, a personalității sociale este,
în opinia mea, mai important decât scopurile oficiale ale politicilor
culturale și chiar mai important decât concepțiile dominante
transmise prin sistemul educațional. Argumentul pentru acest lucru
este faptul că o practică socială este mai persistentă decât o teorie
dominantă. Iar practica didactică este o practică socială care are un
impact major asupra modului în care este reprodusă stratificarea
socială, gestionată mobilitatea socială și modelată o societate.
Voi încerca să schițez câteva răspunsuri la aceste întrebări
folosindu-mă și de experiențele pe care unii membri ai Școlii
gustiene le-au trăit ca studenți și, ulterior, cadre didactice ale
Universității București. Fără să abunde, cercetările despre prezența
Școlii gustiene în Universitatea din București s-au axat, până acum,
pe dimensiunea acțiunii organizaționale și a agendei urmărite de
actorii acesteia, în contextul mai larg al istoriei interbelice legate de

165 
„tânăra generație”, „șomajul intelectual”, mișcările studențești și
politice ale vremii. Este o istorie socială a universității interbelice
care trebuie continuată și completată. În continuare, voi prezenta
câteva repere utile pentru realizarea unei istorii sociale a predatului,
după care voi prezenta câteva idei dezbătute în interbelic despre
sensul și finalitatea învățământului din epocă. Voi continua prin a da
o explicație, din perspectiva practicii didactice, pentru succesul în
rândul studenților al seminarului ținut de D. Gusti. Voi evoca, de
asemenea, experiențele de studenți pe care le-au înregistrat gustiști
ca Mircea Vulcănescu și Anton Golopenția.

CONTEXTE ȘI TIPARE

Am subliniat și în alte locuri importanța studierii detaliate

a contextului unei acțiuni sau al unei scrieri pentru a putea extrage
semnificația acestora. Arătam că prin context se pot înțelege mai
multe dimensiuni ale realității sociale în care s-a format și
manifestat subiectul cercetat. În mod similar, istoria socială a
predării și învățării înseamnă o istorie a contextelor multiple în
care acestea se desfășoară. Un astfel de exercițiu de sincronie este
cu atât mai important cu cât avem tendința de a proiecta propriile
noastre experiențe ale învățării în trecut, deși ne este necunoscut și,
uneori, inaccesibil modul în care se desfășura educația într-o
societate a lumii vechi, sau de a considera că metodele vechi de
predare erau „înapoiate” și limitative, uitând că ele aveau un sens,
o finalitate anume, validă și funcțională pentru respectiva lume
socială. Într-o cercetare dedicată istoriei învățării1, Bernard și
Proust identifică trei niveluri ale contextului practicilor didactice:
contextul ca mediu, ca situație și ca sistem textual purtător de
semnificații. Contextul ca mediu se referă la cultura dominantă a
unei societăți date; contextul ca situație se referă la anumite
                                                            
1
A. Bernard și C. Proust în capitolul introductiv din A. Bernard, C. Proust
(coord.), „Scientific Sources and Teaching Contexts Throughout History:
Problems and Perspectives”, în Boston Studies in the Philosophy and History of
Science, vol. 301, Springer, 2013, p. 2-4.
166 
comportamente, proceduri (formale sau informale), „practici
codificate” prin care se realizează actul didactic; în fine, contextul
ca sistem textual purtător de semnificații se referă, după cum arată
cei doi cercetători citați, la întregul sistem conceptual și de
semnificații din care face parte un text anume, la acel complex de
semne și înțelesuri la care se raportează orice sursă scrisă specifică,
ce devine, astfel, inteligibilă prin raportare la acesta, nu strict prin
sensul intrinsec.
Așadar, pentru a obține o istorie socială a învățării ar fi
necesară o cercetare care să aibă în vedere toate aceste diverse
contexte: cultura dominantă a societății sau a grupului social în
care este plasată investigația, practicile propriu-zise folosite în
transmiterea învățăturii, interpretarea surselor scrise (cursuri,
manuale) prin raportare la întregul complex conceptual în cadrul
căruia au fost gândite și scrise. În acest studiu accentul va fi pus
îndeosebi pe al doilea tip de context, însă voi face referiri
consistente și la celelalte nivele, aducând în atenție dezbaterile
interesante ale epocii. În fapt, avem de-a face cu micro-contexte și
macro-contexte. Tiparul cultural și structura socială condiționează
locul și rolul pe care o instituție de învățământ superior o ocupă în
cadrul unei societăți date. La nivel micro, avem de-a face cu
practici sociale care pot reproduce modelul socio-cultural, dar care,
de asemenea, pot reflecta și influențe culturale „străine” de model,
agende personale, schimbări sociale incipiente.
Tot pentru a așeza lucrurile în contextul lor, e important de
precizat în ce tipar de universitate se încadrează universitățile
românești moderne ante și interbelice. În opinia mea, dintre cele
două tipare dominante ale secolului al XIX-lea, anume cel german
și cel francez, universitățile României moderne sunt de certă
inspirație franceză. Prin tipar francez înțeleg, așa cum arată și
Walter Rüegg, o universitate dependentă de stat și de interesele
acestuia, cu un curriculum controlat, cu sistem educațional
centralizat, disciplină severă, în cadrul căreia se transmitea un
corpus științific deja validat. În schimb, tiparul german sau
humboldtian al universității constă într-o autonomie accentuată a
centrelor de învățământ superior, libertate academică și de

167 
cercetare, precum și transmitere a unui mod de a face știință mai
degrabă decât a unui conținut propriu-zis2. Rüegg corelează
etatizarea învățământului superior pe tipar francez cu alte două
procese simultane: secularizarea și birocratizarea. Există o
uniformizare și o laicizare a educației inclusiv în școlile
confesionale. Studiile superioare devin trepte spre obținerea unei
cariere administrative3. Aceste fenomene se manifestă și în spațiul
cultural german, însă autonomia lumii academice este mai
pronunțată, lucru care se poate vedea și din faptul că prestigiul
social asociat profesorilor nu este dat atât de apartenența lor la un
grup social cauționat administrativ, titrat de stat, ci de
performanțele lor în domeniul de specializare în care activează4.
În ceea ce privește prestigiul social asociat universității,
temă mult-discutată și în interbelicul românesc, adaug faptul că
mitul elitei intelectuale poate fi explicat prin corelare cu modelul
centralist al sistemului educațional francez. Centrul de putere, creat
prin pârghii administrative, localizabil în capitală, devine și un
centru simbolic, felinar care atrage fluturii doritori de știință și de
cultură, dar și doritori de integrare într-o lume a elitei celei mai
rafinate. În acest sens, sunt demne de reținut observațiile critice pe
care sociologul Raymond Boudon le făcea cu privire la fascinația
exercitată de „Marele Paris intelectual” în anii ‘60 ai secolului
XX5. Cu toată diferența apreciabilă cronologică, anumite tendințe
sunt comune tocmai pentru că tiparul de (dez)organizare este
același (instituțiile superioare tind să fie mai degrabă orientate
către statutul social decât către cercetare și/sau profesionalizare).

                                                            
2
Walter Rüegg, A History of the University in Europe. Vol. 3. Universities in
Nineteenth and Early Twentieth Centuries (1800-1945), Cambridge, Cambridge
University Press, 2004, p. 5-20.
3
Ibidem, p. 7-8.
4
Ibidem, p. 9.
5
Raymond Boudon, Efecte perverse și ordine socială, Iași, Ed. Eurosong &
Book, 1998, p. 116-124. Sociologul critică faptul că universitatea franceză nu
reușește nici să profesionalizeze studenții, nici să le garanteze un mediu propice
cercetării creative. Această dezorganizare a dus, conform lui Boudon, printr-un
mecanism de compensare, la părăsirea preocupărilor științifice în favoarea
eseismului și a unei activități cu impact asupra publicului.
168 
Spre deosebire, în tiparul german al universității, prestigiul social
nu pare a fi atât de mult legat de un anume centru sau de ideea de
universitate și elită intelectuală. Prestigiul e asociat mai degrabă cu
realizările științifice și există mai multe puncte de interes, fiecare
cu propria tradiție și propriile personalități ce se afirmaseră prin
contribuțiile aduse în domeniul de cercetare.

REPRODUCERE VS. AUTONOMIE

Parcurgerea dezbaterilor despre starea învățământului

românesc, nu doar cel superior, așa cum s-a reflectat aceasta în
paginile Arhivei pentru Știință și Reformă Socială, revista Școlii
gustiene, îți dă un straniu sentiment de contemporaneitate. Temele
predilecte sunt cele ale racordării școlii la „viața reală”. Există
impresia generalizată că școala, în multiplele sale forme (primară,
secundară, liceală, dar și universitară), este decuplată grav de nevoile
reale ale societății, fiind prea teoretică, prea puțin practică. Diferitele
planuri de reformă propuse aveau ca scop remedierea acestor
deficiențe afirmate. Un lucru e sigur: există o anume discrepanță
între învățământul secundar și superior. Absolventul interbelic de
liceu intră în Universitate cu reflexe care nu-l ajută să se adapteze
sarcinilor specifice. Autonomia intelectuală care să-i asigure
capacitatea de abordare științifică a tematicilor circumscrise
domeniului de specializare este un deziderat, nu o realizare și, de
cele mai multe ori, rămâne o practică destul de izolată. Din acest
motiv, una din misiunile auto-asumate în cadrul Seminarului de
Sociologie condus de D. Gusti a fost redactarea unei Călăuze a
studentului, în care se atinge și tema „organizării muncii
intelectuale”6. Autorul, Mircea Vulcănescu, atrage atenția încă de la
                                                            
6
Mircea Vulcănescu, „Organizarea muncii intelectuale. Scurte indicațiuni
privitoare la organizarea tehnică a muncii intelectuale”, în Opere I. Dimensiunea
românească a existenței, București, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă,
2005, p. 837-876. Studiul a fost publicat în Călăuza studentului, București, Ed.
Cartea Românească, 1928, Ediția a II-a. Marin Diaconu precizează, în Op. cit.,
faptul că acest număr al Călăuzei a fost distribuit obligatoriu tuturor studenților
Universității din București (p. 1266).
169 
început asupra acestui fapt: „În organizația actuală a învățământului
nostru, tânărul bacalaureat trece din liceu în Universitate, în cele mai
multe cazuri, cu totul necunoscător al împrejurărilor în care se va
desfășura noua sa activitate. Deosebirea de regim fiind radicală de la
un grad de instrucție la celălalt, dezorientarea lui este un fenomen ce
se înțelege de la sine” (subl. n.)7. Mai precis, proaspătul student intră
într-un nou climat psihosocial, cu totul diferit de liceu, pentru că e
caracterizat de „libertate și agitație intelectuală”, confruntându-se,
totodată, cu o serie de necunoscute și de cerințe concrete cărora
trebuie să le facă față. Problema centrală sesizată de Vulcănescu este
necesitatea conștientizării de către student a naturii diferite a
învățământului superior: „Scopul învățământului universitar nu este
însă numai transmiterea unui bagaj de cunoștințe (comparativ cu
liceul, această latură e mult redusă); cât mai ales îndrumarea
studentului spre a se mișca cu mijloace proprii în ramura
specialității” (subl. n.)8. Astfel că lucrarea este axată pe îndrumări
concrete despre cum se citesc, fișează și clasează materialele
bibliografice, cum se alege și se abordează un subiect de cercetare,
cum se redactează o lucrare de licență. Accentuez faptul că un astfel
de îndrumar nu este scris pentru a prezenta cerințe formale ce
trebuiau îndeplinite de o lucrare de licență în universitatea
interbelică, ci ca o lucrare rezultată în urma propriei experiențe a
autorului (la acest aspect vom reveni mai jos) și a unei observări a
nevoilor concrete ale unui student obișnuit din epocă.
Lucrurile nu se schimbaseră nici peste un deceniu, când
Vulcănescu devenise asistent universitar și ținea Seminarul de Etică
la catedra aceluiași D. Gusti. În câteva rânduri scrise, cel mai
probabil, în jurul anului 1938, el descrie rezultatele unui fel de
experiment pedagogic – înlocuirea examenului care pune accent pe
redarea materiei cu un examen care cere argumentare: „spre a
înlătura tendința aceasta de a răspunde negândit, în loc să dau seria
obișnuită de subiecte la care aceștia se acomodează mecanic, variez
metoda și propun la examen următoarea temă: optați argumentativ
între una din tezele exprimate în textele următoare. (…) Rezultat: din
                                                            
7
Ibidem, p. 838.
8
Ibidem, p. 841.
170 
40 de candidați, 11 părăsesc sala de examen, vreo 20 încep lucrarea
după vreo jumătate de ceas, cam așa: scepticismul moral face două
genuri de erori... adică exact ca în curs”9.
Nici la subiectele de sinteză studenții nu par a se descurca
mai bine. Reflexul este de a reproduce părțile: „Exemple: subiect
tratat la examen de o studentă din anul 4: etică și sociologie. Mod de
tratare: Fraza de la început, ca un fel de concesie făcută
examinatorului, o încercare de a spune ceva și despre subiect: etica
și sociologia umblă mână-n mână și-și dau contribuții reciproce.
Atât. Apoi, spre a nu rămâne cu foaia goală: autoritarismul este
ș.a.m.d.” Concluzia: „experiența de 10 ani de asistent universitar m-a
adus la convingerea că bacalaureatul român știe un mare număr de
lucruri. Dar, cu unele excepții, bineînțeles, iese din liceu fără să știe
nu să cugete propriu, ceea ce ar fi mai greu, ci măcar:
să judece
să dezvolte o idee
să se informeze despre un lucru pe care nu-l știe”.
Practic, aceleași observații care au stat la baza conceperii
materialului pentru Călăuza studentului sunt verificate și din postura
de cadru didactic cu experiență în organizarea unui seminar, adică a
unui mediu de lucru practic. Totuși, responsabilitatea pentru accentul
pus pe abilitățile de reproducere a materiei de studiu, în contrast cu
cele de prelucrare creativă, autonomă, nu sunt doar efectul liceului.
În foarte multe cazuri, traseul prestabilit al studentului Facultății de
Litere (în perioada interbelică Sociologia era integrată acestei
facultăți) îi impune acestuia păstrarea acelorași deprinderi cognitive.
Într-un articol din 1924 dedicat subiectului pregătirii profesorilor
pentru învățământul secundar, pedagogul G.G. Antonescu face unele
observații critice interesante cu privire la examenul de capacitate,
proba în urma căreia licențiații Literelor deveneau sau nu profesori
(este de reținut că și cei care urmau o specializare de sociologie la
licență aveau același orizont de așteptări cu privire la viitorul
profesional)10. În primul rând, constată pedagogul, materia de la
                                                            
9
Document din Arhiva privată a familiei Vulcănescu.
10
G.G. Antonescu, „Pregătirea corpului didactic secundar și Universitatea”, în
Revista generală a învățământului, an XII, nr. 7, iunie 1924, p. 466-470.
171 
Universitate este decuplată de cea care e necesară în exercitarea
profesiei. Rezultatul: studentul asimilează materia prin memorare,
strict instrumental, pentru a putea face față examenelor, nu într-o
manieră sintetică, astfel încât să aibă o priză științifică asupra
domeniului. În al doilea rând, „Universitatea nici nu ține seama de
terenul aperceptiv al tânărului absolvent de liceu, pentru a-i face
posibilă asimilarea temeinică a noilor cunoștințe”11, rezultatul fiind
că studentul trebuie să se descurce, din acest punct de vedere, pe
cont propriu. Practic, învățământul superior nu îi oferă șansa
studentului de a se specializa științific, dar nici pe aceea a pregătirii
profesionale – aceasta este concluzia care se desprinde din
observațiile lui G.G. Antonescu.
Nici la alte facultăți lucrurile nu stăteau mai bine. Mircea
Djuvara, referindu-se la Facultatea de Drept a Universității din
București, într-un articol din 1927, arată, practic, același defect de
organizare: „Facultatea noastră de Drept nu este organizată pe un
plan pedagogic și, astfel, cea mai mare parte a învățământului care se
predă în ea se pierde și nu este, cum ar trebui să fie, sămânță bogată
sădită să rodească în sufletul tinerimei. Pe de altă parte, prin
alcătuirea programelor oficiale ale materiilor de predat, ea e menită a
nu scoate nici oameni de știință, nici practicieni. În fine,
regulamentarea studiilor are aparența că e făcută mai mult spre a
facilita o cât mai grabnică obținere de diplome, decât de a crește
suflete de juriști adevărați”12. Djuvara subliniază, la rândul său, că
fostul elev și proaspătul student intră în lumea universității total
nepregătit: „după o lungă pregătire în școlile secundare în sensul
exclusiv al științelor exacte și al umanităților, el intră dintr-o dată
într-o lume cu desăvârșire nouă și extrem de complicată”13. La
facultate intră încă din primul an în contact cu o serie de materii
greoaie, cu subiecte complicate, comportând cantități masive de noi
informații. Rezultatul este o descurajare și îndepărtare a studentului
de domeniu, acesta ajungând să se „resemneze” la a „învăța pe
                                                            
11
Ibidem, p. 468.
12
Mircea Djuvara, „Observațiuni asupra câtorva lipsuri ale Facultății de Drept din
București”, în Revista generală a învățământului, an XV, nr. 10, 1927, p. 590.
13
Ibidem.
172 
dinafară pentru examene”. În cel mai bun caz, își va găsi „lumina și
căldura științifică” la alte facultăți14.

PRESTIGIUL SOCIAL

Până la urmă, cum se explică această dezarticulare,

discontinuitate între diferitele niveluri ale învățământului și lipsă
de coerență pedagogică și de formare științifică? Pentru unii,
accentul pus pe memorare și asimilare a informațiilor era un lucru
benefic, care avea chiar un rol de „carantină”, deoarece ducea la o
selecție drastică a elevilor. Este vorba, aici, de celebrul bacalaureat
interbelic, proporțiile de absolvire a acestui examen fiind de
aproximativ 50%. Pentru Kirițescu, suporterul bacului-carantină,
criza învățământului secundar (liceal) era cauzată de numărul prea
mare de școli de după marele război, precum și de afluența prea
mare a tinerilor către liceu din cauza prestigiului social asociat
acestora. Creșterea bruscă nu a fost însoțită și de o gestionare
corespunzătoare a serviciului de învățământ, în ceea ce privește
școlile și calitatea cadrelor didactice. Kirițescu nu e zgârcit cu
metaforele medicale: la mijloc ar fi vorba despre o „hipertrofiere
morbidă a învățământului”, încurajată și de o clasă politică tot mai
atentă la noul rol electoral al maselor populare. În cele din urmă,
transferând logica analizei sale pe teren economic, Kirițescu
conchide că s-a produs o „inflație școlară” ce explică și „scăderea
valutei”, a produsului învățământului, adică a calității și
competențelor elevilor15.
Dincolo de aceste cauze structurale, Kirițescu oferă și
câteva rânduri sarcastice, dar sugestive, despre modelul social al
succesului în societatea interbelică și cum se răsfrânge acesta
asupra învățământului: „Am auzit uneori părinții, în momente de
sinceritate, dezvoltându-mi teoria necesității adaptării copilului la
                                                            
14
Ibidem, p. 591. Nu este deloc întâmplător că Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl și
Anton Golopenția au fost, la bază, studenți și licențiați în drept.
15
Constantin Kirițescu, „Criza învățământului secundar și reforma liceului”,
în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, 1928, an VII, nr. 3-4, p. 482-503.
173 
ceea ce s-ar fi numind viața reală, la viața adevărată a societății
noastre. Munca e tâmpitoare, e arma celor proști, a celor pe care
prejudecata cinstei îi condamnă să urce calvarul unei vieți obscure.
Succesul e al celor șireți, al celor care vor ști să ocolească cu mai
multă dibăcie asperitățile vieții (…). Copilul vine în școală cu
această mentalitate suptă din mediul familial și social confirmată
de lectura ziarelor, întărită prin conversația clasei ilustrată adeseori
cu exemplul viu ce i se oferă în școală (…). El vede adeseori pe
omul de seamă, profesorul erudit, model de conștiinciozitate, cu
inima de apostol, strecurându-se modest și sfiicios prin viață, (…)
pe profesorul care nu cunoaște decât drumul de la casă la școală,
drum pe care-l face regulat, strângând teancul caietelor de corectat
la subsuoara hainei sale demodate, lustruită pe la mâneci. Și,
alături de el, pe biruitorul vieții, important și jovial, apărând rar,
când și celelalte îndeletniciri îi permit să-și mai aducă aminte și de
școală. (…) Dar înaintea lui se ridică pălăriile, iar figurile celorlalți
se luminează lingușitoare când îl privesc. Și celălalt, colegul
învechit și ridicol în prejudecata conștiinciozității lui, se dă în lături
cu umilință pentru a face loc triumfătorului!”16 Pentru Kirițescu,
tabloul descris denotă faptul că „școala e imaginea vie a societății,
cu nedreptățile ei”. În fapt, avem de-a face cu o discrepanță între
obiectivele și criteriile formale ale unui sistem, aici de învățământ,
și practicile sociale și de putere care se manifestă în cadrul
acestuia. Liceul fusese încă de pe timpul junimiștilor criticat pentru
că funcționa pe post de pepinieră de funcționari, ca mijloc de
ascensiune socială, de îmbunătățire a statutului social, corelat cu
necesitatea proclamată de a construi burghezia română. Multe din
personajele pretențioase satirizate de Caragiale sunt produse tipice
ale unei astfel de școli, după cum arată și Vianu17.

                                                            
16
Ibidem, p. 495-496.
17
Tudor Vianu, „Liceul românesc. Legi și proiecte de legi relative la organizarea
învățământului secundar”, în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, 1927, an
VII, nr. 1-2, p. 180-193.
174 
 TEORETIC VS. PRACTIC, NAȚIONAL VS. UNIVERSAL

În timpul petrecut la Ministerul Instrucțiunii și Cultelor,

Dimitrie Gusti a coordonat și o cercetare amplă menită propunerii
unei reforme generale a învățământului. Cu această ocazie, pe baza
unor date consistente culese de pe teren, gustiștii au pus și ei
propriul lor diagnostic asupra defectelor sistemului de învățământ.
Ceea ce se observă, în primul rând, din observațiile culese și
sintetizate de Golopenția, este că unele dezbateri erau duse pe
terenul greșit. Spre exemplu, cea care pune în contrast pregătirea
teoretică cu cea practică. Era și este până astăzi o prejudecată
considerarea învățământului de tip teoretic drept unul neracordat la
cerințele vieții practice, rețetă sigură de a produce intelectuali
bovarici ușor de radicalizat, pe când, prin comparație, cel practic ar
produce elemente utile societății, dotate cu abilități profesionale
adaptate cerințelor vieții (astăzi am spune pieței muncii). Problema
nu ținea însă atât de orientarea propriu-zisă a calificărilor puse la
dispoziție prin școală, ci de semnificația și rolul pe care îl
dobândeau, în societate, absolvirea acestor instituții, precum și de
concepția generală care greva organizarea învățământului.
Golopenția arată, de pildă, faptul că dezvoltarea apreciabilă a
învățământului tehnic secundar dintre anii 1920-30, care asigura
calificări practice, a fost artificială și neracordată la necesitățile
sectorului productiv, industrial sau comercial, al societății. Drept
urmare, cât timp au existat fonduri la buget, școlile tehnice au
proliferat, producând absolvenți care erau plasați nu în „viața
reală”, ci în alte școli tehnice nou înființate. Rezultatul a fost o
desființare în masă a școlilor tehnice secundare de îndată ce criza a
lovit bugetul Ministerului de resort18.
Acest lucru denotă o concepție centralist-etatistă a
organizării școlii românești în vederea modernizării societății.
Într-adevăr, adăugarea misiunii auto-asumate de modernizare a
                                                            
18
Anton Golopenția, „Date statistice asupra situației de fapt a învățământului în
România”, în Opere complete. Vol. II. Statistică, demografie și geopolitică,
București, Ed. Enciclopedică, 2000, p. 182-184.
175 
elitelor la apetitul lor etatist e importantă, deoarece nu centralismul
în sine sau etatismul în sine conțin, în mod inerent, efecte perverse
de organizare, ci modul și rolul pe care îl capătă acestea într-un
context dat. Astfel, în acest caz, centralismul etatist se manifestă
prin artificialitatea unui plan conceput birocratic ce este suprapus,
fără nuanțe, fără ajustări, peste o realitate socială cu nevoi,
particularități și clivaje ce pot fi în total răspăr cu noile instituții.
Problema școlilor tehnice interbelice este rezultatul unei astfel de
abordări care pornește de la imperative majore – modernizarea țării
– aplicând rețete „în orb”, fără atenție față de contextul social și
cultural. Pentru Golopenția, problemele majore ale învățământului
erau cauzate tocmai de „tradiția occidentalizării țării”, prin care
școala devenea, pentru tinerii din țărănime și orășenimea de mijloc,
mijloc de obținere a unor diplome prin care puteau dobândi
„funcțiuni sociale ce se bucură de mai multă considerație și
trecerea într-o pătură socială urbană ridicată”19. Din acest motiv, un
prim remediu propus de Golopenția era „distrugerea ierarhiei
actuale a școlilor în prestigiul social. Trebuie deprinsă lumea să
știe că deosebirea dintre școli e de intenție (scop – n.m.) și nu de
cantitate, de cunoștințe generale transmise”20. Cu alte cuvinte,
deosebirea dintre un liceu, o școală secundară tehnică și o facultate
ține mai degrabă de specificul unei orientări, al unei vocații, nu de
statutul social dobândit prin ele. Nici problema practicilor didactice
nu este ocolită de Golopenția. Trebuia schimbat și modul în care se
preda: „din intelectualist și reproductiv el trebuie să devină concret,
împărțind știință vie, aplicată neîncetat realității concrete”21.
Elevul, iar apoi studentul, trebuiau deprinși să aplice învățăturile
primite în școli mediului în care trăiau, un mijloc pedagogic prin
care se dorea și întărirea unui patriotism local, regional, dispărut
din cauza „raționalismului abstract și general al modului de predare
de până acum”, dar și din cauza „precumpănirii excesive a
capitalei” față de viața locală.

                                                            
19
Ibidem, p. 264.
20
Ibidem, p. 265-266.
21
Ibidem, p. 266.
176 
 Idei nu foarte diferite nutrea, pe aceste teme, și Nicolae
Iorga. Într-o conferință ținută, în 1927, la Institutul Social Român,
istoricul are o serie de remarci acide față de politica culturală a
liberalilor. Criticând „statificarea școlilor”, Iorga atacă, totodată, și
ceea ce consideră a fi un fals învățământ național. „Ideea națională
ca obsesie”, ca propagandă programatică, impusă și decisă de o
autoritate centrală, era un mijloc sigur de a obține efectul advers:
dezgustul. „De la Minister se ia o inițiativă oficială, să se scrie un
număr de hârtii, fiecare cu un număr de ordine, cari se trimit în
toate părțile țării, făcându-se apel la un număr de persoane care să
facă propagandă în vederea politicei culturale. Se creează apoi tot
felul de inspectori, mari și mici, și tot felul de cărturari-birocrați se
aruncă asupra bietei nații și asupra naționalităților țării. Nu poate
trece un Sas, un Ungur sau un Rus pe stradă fără ca o grămadă
întreagă de propagandiști culturali să nu se țină după dânsul”22. În
locul unei astfel de „naționalizări” declamate, impuse, Iorga
susținea un fel de pedagogie maieutică națională, prin care
atașamentul față de țară să se nască firesc, prin „împărtășirea de
toate realitățile țării” a tânărului. Monografiștii aveau, la rândul lor,
observații critice cu privire la politica de naționalizare dusă în
contextul centralismului etatist modernizator: „Raportul acesta atât
de firesc și concret, această urcare din treaptă-n treaptă, în loc să
fie întrebuințată de școală până la ridicarea omului de la țară la
conștiința vieții universale, e înlocuit printr-un salt arbitrar la un
naționalism abstract și fără bază care se uită odată cu cărțile de
școală prin inexistența împrejurărilor care să-l facă să
funcționeze”23.
S-a făcut și se face, în continuare, referire la o obsesie
identitară a elitelor României ante și interbelice. O exemplificare a
acestei obsesii a fost localizată și în cazul învățământului, care ar fi
fost întrebuințat pentru o operă de unificare cultural-națională. Pe
scurt, naționalismul a dus la deteriorarea atmosferei publice și la
                                                            
22
Nicolae Iorga, „Politica Culturei”, în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială,
1928, an VII, nr. 3-4, p. 470-471.
23
Mircea Vulcănescu, „Statul țărănesc (1933). Notițe (document inedit)”, în
Sociologie Românească, vol. XII, nr. 1-2, 2014, p. 35.
177 
eșecul României moderne în perioada interbelică. Această teză mi
se pare simplistă mai cu seamă pentru că nu abordează programul
naționalist în termeni concreți, ci în termeni generali. Consider, în
prelungirea observațiilor făcute de Iorga și Vulcănescu, că este mai
relevant modul concret în care o identitate națională este construită
și propagată (inclusiv prin școală) și nu termenii teoretici în care
este definită această identitate. Nu conținutul ideatic propriu-zis al
unei identități românești rurale a dus la un eșec al României Mari,
ci, mai degrabă, un rol negativ în acest sens l-a avut crearea unui
climat cultural național dominat de un centru aureolat de un mare
prestigiu social, purtător de mari promisiuni de ascensiune socială
(neîmplinite), ce definea apartenența printr-o identitate creată
abstract, declamată propagandistic. Adică, pe scurt, modelul
modernizator liberal.

ALTERNATIVE UNIVERSITARE

Unii dintre cei mai importanți monografiști au fost, „la

bază”, studenți ai Facultății de Drept și licențiați ai acestei
specialități. Vulcănescu, Stahl și Golopenția, căci despre ei este
vorba, ne-au lăsat și câteva mărturii prin care putem reconstitui
atmosfera în care intra un student la începutul perioadei interbelice
și distinge care au fost acele practici didactice care au avut un
impact pozitiv asupra tinerilor. Avem la dispoziție, pentru acest
lucru, chestionarele Seminarului de Sociologie – elaborate pentru o
anchetă studențească, completate, probabil ca exercițiu, de
Vulcănescu și Golopenția –, amintirile lui Stahl, expuse în cadrul
unei istorii orale târzii, precum și mărturiile unor studenți de la
finele perioadei interbelice, expuse tot în cadrul unor interviuri de
istorie orală.
Se distinge, din acestea, cu claritate, faptul că tânărul
student percepea lumea universitară atât în calitatea sa de
trambulină spre viitoarea profesie, cât și ca mediu cultural care-i
prilejuiește audierea unor personalități cunoscute ale vremii. Se
poate intui faptul că vocația spre cercetare nu este insuflată de

178 
universitate, ci doar de contactul punctual cu unii profesori care
ofereau tinerilor o alternativă față de practicile didactice curente
ale predării și examinării. Astfel, universitatea este mijloc
pragmatic de obținere a dreptului de a exercita o profesie și prilej
de cultivare și intrare într-o lume a ideilor, a mediilor sociale noi, a
spațiului public bucureștean (deseori identificabil în câteva
cafenele și localuri din centrul capitalei), însă destul de puțin
mediu de stimulare a vocației științifice.
Vulcănescu a completat în două rânduri chestionarul
propus de Seminarul de Sociologie, sub forma unor extrase cu titlul
„Program studențesc pentru organizarea vieții universitare. Extras
din Arhiva pentru Știință și Reformă Socială”24. Unul din
exemplare este completat cu creionul, celălalt cu cerneală. Fără să
fie trecută vreo dată a completării, similaritatea relativă a
răspunsurilor indică faptul că au fost completate la o distanță
relativ mică de timp. Chestionarul cuprindea patru rubrici, anume:
„Situația personală”, „Viața universitară”, „Viața materială”,
„Viața socială, morală și politică”. Scopul era culegerea unor
informații care priveau atât situația socială a studentului, modul de
raportare la cursuri, seminarii și examene, modul de lecturare și
pregătire, activitatea în cadrul asociațiilor studențești și tipul de
raporturi cu alți studenți și cu profesori, precum și concepțiile
despre unele chestiuni politice generale. Aflăm că Vulcănescu
absolvise un liceu „real”, că se înscrisese la facultățile de filosofie
și drept și că urmărea o carieră de „avocat profesor universitar”; în
ceea ce privește întrebarea dacă pregătirea din liceu a fost
suficientă pentru înțelegerea cursurilor, într-unul din chestionare
răspunsul este: „greu de răspuns, căci am lucrat personal”25. În
ceea ce privește audierea „regulată” a cursurilor, respondentul arată
că nu merge la toate, căci „nu prezintă toate interes” și, în schimb,
„trebuie timp de lectură”. De altfel, lectura este o sursă „ceva mai”
                                                            
24
Program studențesc pentru organizarea vieții universitare. Extras din Arhiva
pentru Știință și Reformă Socială, București, 1924, Extras publicat cu cheltuiala
Casei Școalelor. Ambele exemplare le-am consultat în Arhiva privată a familiei
Vulcănescu.
25
O parte din liceu, din cauza condițiilor de război, a fost completată de
Vulcănescu prin pregătiri private.
179 
folositoare decât cursurile în ceea ce privește pregătirea necesară.
Comparativ, seminariile sunt frecventate „mai regulat decât
cursurile”, în ele având ocazia de a lucra referate, aflăm și la ce
materii: drept public, istoria filosofiei, pedagogie și sociologie.
Folosul seminariilor este mult mai clar evidențiat față de cel al
cursurilor: „deprinderea de a lucra științific, gust de lucru și ocazie
de manifestare”. La întrebarea „cum credeți că s-ar putea organiza
mai bine seminariile”, răspunsul este: „ca cel de la sociologie sau
pedagogie”. În ceea ce privește examenele, cele date la cursurile
„plăcute” sunt pregătite din timp, mai ales din lecturi proprii, iar la
celelalte pregătirea se face „în ajun”. Nu întotdeauna rezultatul
examenului certifică o bună pregătire.
Interesant este și modul în care Vulcănescu privea
organizațiile studențești și calitatea relațiilor dintre studenți și cu
profesorii. Cu excepția asociației în care activa (ASCR), părerea
despre organizațiile studențești era „rea”, considerând că nu
exprimă voința acestora și că nu folosesc judicios fondurile. Ca
răspunsuri la întrebarea „de ce considerați că nu funcționează
diferitele asociații”, Vulcănescu răspunde, într-unul din
chestionare, „chestiuni de tarabă”, iar în celălalt, mai dezvoltat: „e
o boală veche a spiritului românesc: 1) politicianismul
conducătorilor; 2) indiferența condușilor”. Cât privește cercul de
prieteni, acesta este larg și cuprinde studenți și de la alte facultăți.
În general, însă, Vulcănescu consideră că spiritul de camaraderie
între studenți stă destul de rău. Răspunsurile sunt pozitive la
întrebările legate de existența prieteniei cu profesorii universității,
fiind date scurte explicații legate de modul în care acestea s-au
născut și sensul lor: „prin conlucrare”, pentru „unitatea factorilor
culturali, comunitatea și continuitatea eforturilor științifice”. În
fine, găsim unele răspunsuri interesante și la ultima secțiune.
Astfel, la întrebarea „cu ce doctrină politică simpatizați”, avem
răspunsuri diferite în cele două chestionare: într-unul „într-o țară
cultă sunt democrat, la noi conservator”, iar în celălalt „odinioară
eram liberal”. Răspunsurile diferă și la întrebarea „Ce partid politic
preferați și de ce”. Într-un chestionar răspunsul este „Liberal. Este
singurul partid politic” (subl. M.V.), iar în celălalt „niciunul”. În

180 
ceea ce privește „pregătirea politică a țăranului român”,
răspunsurile diferă, din nou, ușor: pregătirea este „nulă. Fără
tradiții, fără interes, fără instrucție” într-unul din chestionare, iar în
celălalt: „o doză mare de bun simț natural, o indiferență totală, o
pregătire nulă”. Comparativ, minoritățile sunt percepute ca stând
mult mai bine la acest aspect. În ambele chestionare, Vulcănescu
consideră că nu ar trebui să fie tratate diferit minoritățile față de
majoritate în ceea ce privește „drepturile în Stat”, arătând o
preferință a sprijinirii „elementului național” prin inițiative
particulare mai degrabă decât de stat. La întrebarea „Ce datorii are
statul față de elementul național și față de tendințele minorităților”,
Vulcănescu răspunde: „statul are datoria să fie democrat față de toți
și să asigure conviețuirea” (subl. M.V.). În fine, este pentru
acordarea de drepturi politice femeii și o vede „rodnică și
necesară” în toate sferele de activitate.
Golopenția a completat chestionarul revizuit al
Seminarului în 1930, cu aproximativ aceleași secțiuni, însă cu un
număr mult mai mic de întrebări (105 față de 249, câte număra
chestionarul din 1924)26. Golopenția era deja licențiat al facultății
de drept, fiind înscris la filosofie. El arată că nu are de gând să
profeseze avocatura, căci „mă socotesc prea puțin combativ” și „aș
vrea să văd rodul muncii mele întruchipat nu numai într-un teanc
de bancnote”. De fapt, comentând mai pe larg problema
„ocupației”, Golopenția răspunde că „mi-ar fi plăcut însă să nu am
niciun post și să mă pot consacra cercetării problemelor care mă
preocupă”. Nici el nu audia în mod regulat cursurile: „urmez cel
mult 3-4 profesori într-un an”. Spre deosebire de Vulcănescu, însă,
Golopenția are o părere mai nuanțată asupra seminariilor,
considerând că sunt prea „birocratizate”: „ar trebui să se restrângă
numărul lucrărilor de seminar, evitându-se birocratizarea lor.
Studentul să facă cel mult trei pe an. Acestea să fie, pe cât posibil,

                                                            
26
„Anchetă sociologică asupra vieții studențești. Chestionar completat de Anton
Golopenția în 17.11.1930”, în Anton Golopenția, Rapsodia Epistolară. Scrisori
primite și trimise de Anton Golopenția (1917-1950). Vol. III (Radu
Cretzulescu-Sabin Manuilă), București, Ed. Enciclopedică, 2012, p. 692-699.
Citatele sunt preluate din acest material.
181 
cetite în seminar sau cel puțin discutate temeinic. Lucrările predate
numai nu însemnează de obicei decât o corvoadă îndeplinită fără
plăcere. Iar pentru începători, ele nu reprezintă nicio îndrumare”. O
idee despre cât de precare erau condițiile de învățământ ne-o dă
răspunsul la întrebarea „Găsiți loc la sala de curs și seminar?”: „De
obicei nu, căci nu vreau să pierd vremea venind cu o jumătate de
ceas mai devreme”. Are o slabă activitate în asociațiile studențești,
considerând că „nu sunt potrivit pentru acțiuni colective”. Nu
simpatizează cu nicio doctrină politică (cu excepția uneia
„apolitice: a devotamentului suprem și dezinteresat”), cu niciun
partid politic și răspunde la întrebarea despre drepturile politice
pentru femei: „da și nu. Dacă admit să nu li se mai cedeze locul în
tramvai sau tren și dacă le convine concurența fățișă și
necruțătoare, da”. Întrebările despre minorități și pregătirea politică
a țăranului nu sunt repetate în chestionarul din 1930.
Golopenția pare a fi mult mai solitar decât socialul și
activul Vulcănescu, lucru explicabil, poate, și prin condiția sa de
„bănățean” emigrat în capitală. Dar, cea mai interesantă diferență
pentru studiul de față este cea legată de seminarii. E drept că
Vulcănescu nu a dezvoltat răspunsurile, însă, dacă ne raportăm la
faptul că ele erau prilej de „manifestare” a studentului, e posibil să
avem de-a face cu o diferență în modul în care erau organizate
acestea la începutul anilor ‘20 spre deosebire de începutul anilor
‘30. Semnificativ este faptul că impresia de birocratizare și de
transformare a seminarului într-o corvoadă rutinieră este legată, la
Golopenția, inclusiv de Seminarul de Sociologie al lui Gusti:
„Seminarul de Sociologie lâncezește și nu arată cu mult altminteri
decât celelalte seminarii ale Universității. De când monografiștii nu
mai sunt studenți, a devenit o procedură în plus pentru cei care vor
să obțină o diplomă. De o deprindere cu munca de creație nu poate
fi vorba, decât în măsură foarte mică, și nici de o educație în sensul
propriu al termenului. Supraîncărcate, cu subiecte totdeauna
aceleași, întâi de toate obligatorii, ele nu pot să le apară studenților
ca niște cazne impuse”27.

                                                            
27
Anton Golopenția, Op. cit., p. 366.
182 
 O cu totul altă atmosferă este redată de Vulcănescu în
textul său dedicat profesorului Gusti28. Este drept că textul e
omagial, însă se regăsesc în el câteva observații pe care autorul le
reia și în alte scrieri. În primul rând, este subliniată orientarea spre
cercetare științifică pe care Gusti o accentuează deliberat.
Licențiatul nu este un „postulat de slujbă”, ci un „specialist” care
poate aborda problemele domeniului său. În al doilea rând, iar aici
Vulcănescu reia de mai multe ori observația, Gusti îi învață pe
studenți lucruri de bază, elementare, cum ar fi alcătuirea unei
bibliografii, consultarea și strângerea informației, redactarea unei
lucrări. Îndeosebi înlesnirea la surse bibliografice noi pare că nu
era un lucru obișnuit la universitate: „în vreme ce unii profesori
mai mult sau mai puțin străluciți, geloși pe informația lor – obicei
specific culturilor înapoiate, în care știința mai poate fi
monopolizată –, ascund cu grijă propriile lor izvoare de informație,
pentru a-și păstra, măcar astfel, superioritatea și distanța față de
aceștia, Dimitrie Gusti te întâmpină întotdeauna cu ultima
informație, își pune la dispoziție cărțile lui proprii, caută mijloacele
să te pună în contact cu cercetătorii competenți de îndată ce te vede
preocupat de o chestiune”29. Desigur, urmează și celelalte practici
existente în cadrul Seminarului, se evocă primele monografii,
modul în care se făcea cercetare, tipurile de relații stabilite – lucruri
cunoscute și abordate în alte cercetări pe care nu le mai reiau și
aici.
Vulcănescu evocă și tipul diferit de relaționare pe care
Gusti o întreținea cu studenții, în special un mod propriu de a
atenua impactul distanței sociale care exista între student și
profesor în epocă. Același lucru este menționat, mult mai târziu, la
bătrânețe, și de Henri H. Stahl, care îl numește pe Gusti
„crescătorul de colegi”: „Tocmai aceasta era marea lui calitate ca
profesor, că a ştiut să-i convingă pe studenţii lui că sunt
colaboratorii lui, şi să-i convingă pe fiecare din ei în parte că are o
sarcină, o misiune personală, de care răspunde. Mare pedagog a
                                                            
28
Mircea Vulcănescu, „Dimitrie Gusti, profesorul”, în D. Gusti și Școala
Sociologică dela București, Institutul Social Român, 1937, p. 54-62.
29
Ibidem, p. 54.
183 
fost Gusti! E singurul profesor – în cariera mea am văzut foarte
mulţi profesori – e singurul care a avut această calitate. Că n-a
reuşit cu toţi – se poate. E normal. Dar ceea ce urmărea el era să te
convingă că eşti răspunzător de o anumită sarcină ştiinţifică”30. De
asemenea, Stahl confirmă și problema identificată de Vulcănescu
în ceea ce privește lipsa de instrumentar cognitiv tehnic al noului
student: „Vulcănescu a venit cu toată partea aceasta, care e foarte
interesantă. Am ţinut şi eu o dată un curs universitar un an întreg
despre tehnicile muncii intelectuale. Tot aşa, pentru că ştiam că
studenţii nu se descurcă, nu ştiu să citească, cum să citească, cum
să-şi scoată note, cum să facă un rezumat, cum să facă o recenzie,
cum se elaborează o lucrare. Toate astea se învaţă”31. Și, în fine,
atmosfera evocată de Stahl a primilor ani din Seminarul de
Sociologie este foarte romantică și entuziasmantă, mobilizantă:
„când am început să lucrez cu Gusti, s-a schimbat povestea, pentru
că seminarul lui era un loc de adunare a tot ce avea mai bun la
vremea aceea tineretul. Nu numai elevii lui Gusti, dar tineri din
toate facultăţile veneau, şi era un permanent loc de discuţii şi
dezbateri pe probleme. Seminarul acela nu era de la ora cutare la
ora cutare, ci de dimineaţă până noaptea târziu. Găseai acolo
oameni cu care să poţi să stai de vorbă despre te miri ce. Dumitru
Georgescu era la Medicină, Viforeanu era coleg cu mine la Drept,
Veniamin era coleg cu mine la Drept. Eram trei la Drept şi unul de
la Medicină – în primul an. Şi găseai acolo tot ce vrei, istorici, şi
filosofi, şi economişti. Şi se discuta, şi biblioteca era admirabilă,
aprovizionată cu tot ce trebuia. Era Mircea Vulcănescu în plină
efervescenţă, Herseni ştia carte şi erau discuţii în permanenţă, pe
toate problemele posibile. Avea unul de făcut la geografie, sau un
istoric. Venea la seminarul de sociologie şi spunea: „Vreau să fac
lucrarea cutare, ce părere aveţi?” Şi apoi începea: ăla cutare, ăla
cutare, ăla cutare. Se discuta teza lui înainte s-o redacteze, până la
cele mai mici amănunte. Era un laborator de creaţie ştiinţifică”32.
                                                            
30
Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987),
Editura Paideia, 2000, p. 53.
31
Ibidem, p. 42-43.
32
Ibidem, p. 19.
184 
 Diferențele de percepție a seminarului și utilității sale
dintre Vulcănescu/Stahl și Golopenția se pot explica
circumstanțial. La începutul anilor ‘20 Dimitrie Gusti este, practic,
la începutul carierei sale din București. Cu toate că, teoretic, liniile
sale mari de acțiune pedagogică și de cercetare sunt constante și
datează cu mult înainte, încă de când era profesor la Iași, totuși,
este evident că, pe de o parte, debutul perioadei interbelice, cu
turbulențele sale, dar și cu atmosfera de început de lume și de
Românie nouă, cu tineri dornici de implicare și afirmare, iar, pe de
altă parte, prospețimea relativă a lui Gusti au făcut ca seminarul să
fie atractiv, util și totodată mobilizant. Peste zece ani situația se
schimbase. Gusti începea să fie tot mai prins în funcții de înaltă
responsabilitate, iar primii săi monografiști aveau, deja, intenții
relativ divergente față de profesor. Voiau să facă cercetare, pe când
profesorul avea nevoie de tot mai multe ajutoare pentru a gestiona
catedra cu tot cu seminariile sale: „De fiecare dată când urca şi
făcea grupul mai restrâns – nu al studenţilor, care atunci veneau,
pentru prima oară cu entuziasm să lucreze –, îi spuneam: este
timpul să trecem la o profesionalizare a problemei. Nu ne
interesează că D-ta educi din ce în ce mai mulţi studenţi. Suntem
aici un grup de oameni care am vrea să facem ştiinţă. Şi n-aveam
nevoie de masa asta de studenţi. A fost un conflict între noi şi
Gusti”33. Interesantă trecere, la Stahl, de la „oameni cu care puteai
să stai de vorbă” la „masa de studenți”. Prin urmare, percepțiile
diferite se explică nu prin faptul că Seminarul devenise altceva, ci
prin momentele sale diferite de evoluție. Etapa de început,
experimentală, generoasă în obiective, de tip „porțile deschise”, cu
Gusti prezent, cu o circulație variată a studenților interesați, face
loc etapei inevitabile a „birocratizării”, în care seminariile sunt
ținute de asistenți ai profesorului, există nu atât o circulație, cât o
frecventare obligatorie a acestora. De altfel, Stahl descrisese acest
proces într-un articol din 1942, delimitând între seminarul
„romantic” și cel „organizat”: „Era un adevărat Seminar de
Monografie Sociologică, născut spontan, ca o rezonanță întârziată a
ședințelor de discuție purtate peste vară, seara, un Seminar, în care
                                                            
33
Ibidem, p. 93.
185 
asistenți erau totalitatea monografiștilor, iar studenți, aceiași
monografiști noi vechi, cu rândul. (...) Seminarul organizat a venit
doar pe urmă, ca o simplă sistematizare oficializare a acestui
Seminar spontan pe care îl alcătuia contactul permanent dintre
tinerii colaboratori și laolaltă muncitori pe același domeniu. (...)
Desigur că, trecând vremea, Seminarul a devenit la un moment dat
obligatoriu pentru anume grupă de studenți și, din păcate, din anul
1934, încetând prima fază a monografiilor sociologice, făcute sub
conducerea personală și directă a Profesorului nostru, cu singurele
puteri ale Seminarului de Sociologie, iar, pe de altă parte, grupul
monografiștilor îmbătrânind, uneori înăsprindu-se de greutățile
vieții, a trebuit să plătim noi prețul oricărei izbânzi: ce câștigasem
în extensiune, am pierdut desigur în adâncime, în elan sincer și
desinteresat. A trebuit deci să înlocuim darurile firești ale perioadei
romantice care izvorau din masiva darnică participare a tuturor,
printr-o sistematizare pedagogică din ce în ce mai severă”34.
Avem de-a face aici, de fapt, cu un fenomen tipic pentru o
grupare academică ce face „școală”35, atât la propriu, cât și la
figurat. În contextul Universității, acest lucru presupune: existența
unui profesor capabil să atragă, anime și implice studenți într-o
activitate care nu ține doar de bifarea unor simple probe
disciplinare; existența unui cerc tot mai larg de adepți; existența
unor practici de învățământ și relaționale care sunt transmise mai
departe de adepți. Dar Gusti nu era singurul profesor care făcuse
școală la Universitate – însă, cu siguranță, se distinge prin
amploarea și urmările ei. În relatările târzii ale lui Stahl, acesta
evocă și alți profesori care reușeau să atragă studenții și să creeze
dacă nu școli, atunci grupări, curente, practici academice și
didactice care formau cercetători: Vasile Pârvan, Simion Mehedinți
îndeosebi, ambii, ca și Gusti, având și activitate de teren în care
implicau studenți. Deși numele profesorilor audiați pentru faima

                                                            
34
Henri H. Stahl, „Un seminar de monografie sociologică”, în Sociologie
Românească, 1942, an IV, nr. 1-4, p. 608-609.
35
Pentru analiza Școlii gustiene ca Școală de Sociologie, vezi Zoltán Rostás,
Atelierul gustian, O perspectivă organizaţională, Bucureşti, Editura Tritonic,
2003.
186 
culturală era mai mare (Nicolae Iorga, Constantin
Rădulescu-Motru sunt exemple în acest sens), totuși, puțini reușeau
să facă școală36. Foarte mulți profesori păstrau o distanță socială
apreciabilă față de studenți și se rezumau la o strictă recitare a
cursurilor în fața auditoriului compus, uneori, din celebrele „echipe
de sacrificiu”37 – studenți care stăteau în primele rânduri pentru a
acoperi restul colegilor care dormeau (pe atunci nu se inventaseră
tabletele sau smartphonurile).

CONCLUZII

Universitatea interbelică din București este o universitate în

prefacere. Fondată în secolul al XIX-lea pe un calapod francez, chiar
napoleonian, este strâns legată de interesele elitelor României
vechiului regat, ce voiau să consolideze și să controleze un model
centralist de modernizare. Acest lucru se regăsește și în practicile
didactice, majoritatea aflate în continuitate față de cele din stadiile de
învățământ anterioare: transmitere liniară a informațiilor și
reproducere prin memorare și repetare. Abilitățile cognitive generate
de astfel de practici țin de îndemânări birocratic-nomenclaturiste și
nu de autonomie intelectuală și curiozitate științifică. Spațiu de
desfășurare pentru mari personalități culturale, Universitatea este și
mediu de socializare, de contact cu protipendada capitalei, având un
prestigiu social pe măsură. De altfel, atât învățământul secundar, cât
și cel superior, par a fi investite cu acest sens de trambulină spre un
alt statut social. În momentul în care, în perioada interbelică,
tineretul devine o forță masificată, modelul își arată din plin limitele,
căci nu fusese conceput pentru un asemenea flux social și nici nu ar
                                                            
36
Un caz aparte este Nae Ionescu. Acesta nu a creat o școală, însă nu era audiat,
ca Iorga sau Rădulescu-Motru, doar pentru faima sa culturală. Ca profesor, ieșea
din tipar și prin metoda sa didactică aparte ce punea accentul pe argument, nu pe
reproducerea automată a materiei de curs. Accentul exagerat pus pe carisma și pe
talentul retoric riscă să caricaturizeze și să ofere o falsă explicație pentru
„succesul” lui Nae Ionescu.
37
Zoltán Rostás, Parcurs întrerupt, București, Ed. Paideia, 2005, p. 42 (în
relatarea lui Nicolae Dunăre).
187 
fi putut juca acest rol de canal de ascensiune pe scara ierarhiei
sociale. Principalele sale defecte, așadar, nu țin de un prea mare
accent pus pe cultură, pe o anume concepție naționalistă generală,
sau, și mai puțin, de vreo tendință de a face știință doar pentru
știință. Dimpotrivă, cel puțin în ceea ce privește aspectul științific,
Universitatea ca mediu formator de cercetători și de specialiști nu
exista structural, ci în urma activității depuse de un profesor sau
altul. Un astfel de caz este Seminarul de Sociologie al lui Dimitrie
Gusti, prezentat aici mai pe larg, care a traversat, la rându-i, mai
multe etape de dezvoltare. Care era sensul practicilor didactice
folosite de Gusti, ce fel de abilități cognitive ar fi presupus și ce
model social presupunea tipul de student și de specialist format în
acest Seminar? Răspunsul detaliat la această întrebare ar constitui un
studiu separat, însă concepția lui Gusti despre studentul ca
funcționar social, insistența, atât a lui, cât și a monografiștilor, pentru
înființarea de oficii de studii care să ofere expertiză instituțiilor
politice are în spate un model diferit de constructivism social și
național decât cel practicat anterior.

188 
Theodora-Eliza Văcărescu

„SUNT TRISTĂ CĂ NU SUNT ȘI EU BĂIAT”.

FEMEI DE SUCCES ÎN ISTORIA SOCIOLOGIEI
INTERBELICE LA UNIVERSITATEA
DIN BUCUREȘTI1

Au fost multe [femei în monografii]. N-a fost nici una strălucită,

dar erau foarte utile pe teren. Le-am folosit şi noi, le-am folosit în
campania de la Cornova. (…) Erau bune anchetatoare de teren.
Însă în materie de sociologie, fără îndoială că nu aveau o viziune,
o concepţie sau o problemă. Doar executanţi. Le spuneai: fă
cutare, şi făceau. Nu? Foarte bine. Utile.
Henri H. Stahl2

… şi după ce s-au căsătorit, ce crezi? Paula a devenit

un fel de secretară, îi bătea la maşină toate textele,
îi făcea toată treaba asta, bucătăria asta a lucrărilor lui.
El a folosit-o total pentru lucrările lui.
Marcela Focşa3

                                                            
1
O formă restrânsă a acestui articol a apărut în revista Secolul 21, nr. 1-6, 2012, p.
80-122.
2
Interviu cu Henri H. Stahl în Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu
Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 86-87 (subl. n.).
3
Interviu cu Marcela Focşa în Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti
ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2003, p. 187.
189 
 INTRODUCERE

Între 1926 şi 1936 s-au desfăşurat mai multe campanii de

monografie sociologică în câteva sate de pe teritoriul României4.
Campaniile monografice au adunat zeci de studenţi şi studente,
cercetători şi cercetătoare care au investigat viaţa rurală folosind un
sistem teoretic integrat şi metode şi instrumente de cercetare
multidisciplinare. Aceste activităţi s-au desfăşurat în cadrul a
diverse organizaţii de cercetare sociologică, reformă şi intervenţie
socială înfiinţate sau conduse de profesorul Dimitrie Gusti şi sunt
cunoscute sub denumirea generală de „Şcoala sociologică de la
Bucureşti”, strâns legată de Universitatea din Bucureşti. La toate
aceste activităţi au colaborat foarte multe femei. Participarea
masivă şi activă a femeilor la activităţi intelectuale, de cercetare şi
intervenţie socială colective este cel puţin neobişnuită pentru anii
‘20 şi ‘30 în România şi în lume, iar, până de curând5, nu a fost
remarcată ca atare şi, cu atât mai puţin, investigată.

                                                            
4
Prima serie de campanii monografice a avut loc în următoarele sate: Goicea
Mare (Dolj, 1925), Ruşeţu (Brăila, 1926), Nerej (Vrancea, 1927),
Fundul-Moldovei (Bucovina, 1928), Drăguş (Făgăraş, Bucovina, 1929), Runcu
(Gorj, 1930), Cornova (Orhei, Basarabia, 1931) (Cf. Henri H. Stahl, „Şcoala
monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV,
1936, p. 1138-1160). A doua serie de campanii monografice, dintre care primele
două sunt aici importante, s-a desfăşurat în satele: Şanţ (Năsăud, 1935 şi 1936),
Drăguş (Ţara Făgăraşului), Nerej (Ţara Vrancei), Plasa Dâmbovnic (1939),
dincolo de râul Bug (1943) (Cf. Zoltán Rostás, Parcurs întrerupt. Discipoli din
anii ‘30 ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2006, p. 7-11).
5
Theodora-Eliza Văcărescu, „Contexte de gen: Roluri, drepturi şi mişcări ale
femeilor din România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al
XX-lea”, în Sociologie românească, an XII, nr. 1-2, 2014, p. 92-118;
Theodora-Eliza Văcărescu, „Din sursele de inspiraţie ale lui Dimitrie Gusti:
Asociaţiile femeilor şi feministe ca (posibile) precursoare ale monografiilor şi
activităţilor de intervenţie socială gustiene”, în Revista Transilvania, vol. 9, nr.
11-12, 2012, p. 14-25; Theodora-Eliza Văcărescu, „Colaboratoarele înlăturate.
Femei în cercetarea sociologică și intervenția socială în România interbelică”, în
Secolul 21, nr. 1-6, 2012, p. 80-122; Theodora-Eliza Văcărescu, „Coopter et
écarter. Les femmes dans la recherche sociologique et l’intervention sociale dans
la Roumanie de l’entre-deux-guerres”, în Les Études Sociales. Révue publiée par
190 
 În acest articol explorez implicarea masivă a femeilor în
cercetarea sociologică de teren, urmărindu-le contribuţiile şi traseul
profesional, şi ofer posibile răspunsuri la întrebări precum: Ce
combinaţie de factori sociali, economici şi politici, dar şi personali
a produs implicarea atât de multor femei în campaniile
monografice gustiene? Ce mecanisme disciplinare şi instituţionale
şi ce strategii personale au produs atât includerea, cât şi, ulterior,
excluderea femeilor şi delimitarea unor zone profesionale definite
ca „potrivite” pentru femei? Cum au fost influenţate vieţile şi
traiectoriile profesionale şi personale ale acestor femei de
implicarea lor în activităţile organizaţiilor gustiene? Investigația
mea asupra muncii şi contribuţiilor femeilor şi asupra consecinţelor
acestora, pe de o parte, pentru ştiinţele, reformele şi intervenţiile
sociale şi, pe de altă parte, pentru traiectoriile profesionale ale
femeilor implicate, porneşte de la ipoteza existenţei unei
combinaţii de mecanisme disciplinare şi instituţionale, necesităţi
sociale şi politice, şi strategii personale.
Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, utilizez în
primul rând surse „personale”, precum interviuri de istorie orală
realizate cu unele/ii dintre participantele şi participanţii la
activităţile de cercetare sociologică şi de intervenţie socială,
corespondenţa unora dintre monografişti/ste şi câteva memorii şi
fragmente de jurnale ale câtorva dintre persoanele implicate în
Şcoala gustiană. Convorbirile realizate de Zoltán Rostás cu Henri
H. Stahl şi cu prima generaţie de monografişti/ste6 formează
nucleul documentar al cercetării mele. Folosesc, de asemenea,
studii, articole şi cronici publicate în revistele ştiinţifice şi de
comunicare organizaţională şi propagandă editate de instituţiile în
care au fost implicaţi/te membrii şi membrele Şcolii sociologice de
                                                                                                                           
la Société d’économie et de sciences sociales, nr. 153-154, 2011, p. 109-142;
Zoltán Rostás şi Theodora-Eliza Văcărescu, „Participarea feminină în echipele
regale studenţeşti: 1934-1939. Ipoteze de lucru”, în Petru Iluţ, Laura Nistor şi
Traian Rotaru (coord.), România socială. Drumul schimbării şi al integrării
europene, vol. II, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2005, p. 357-368.
6
Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti,
Paideia, 2000; Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii
gustiene, Bucureşti, Paideia, 2003.
191 
la Bucureşti, şi documente de arhivă. Ca metodă principală de
cercetare, utilizez analiza documentară şi de discurs, în primul rând
din perspectivă de gen şi cu o abordare integrativă. Astfel, în
investigaţia mea fac constant referire, pe de o parte, la activităţile,
contribuţiile, (ne)recunoaşterea şi traseele profesionale ale femeilor
şi bărbaţilor care au făcut parte din Şcoala sociologică de la
Bucureşti şi, acolo unde este posibil, la implicarea femeilor în
întreprinderi de cercetare şi schimbare socială din alte ţări. Pe de
altă parte, acord atenţie şi integrez atât diversele demersuri de
cercetare şi intervenţie socială gustiene, cât şi participarea femeilor
la acestea în contextul social, cultural şi politic al României din
prima jumătate a secolului al XX-lea, inclusiv prin investigarea şi
includerea lor în contextul mişcărilor femeilor şi feministe cu
caracter amplu, activ şi vizibil în perioada ante şi interbelică în
teritoriile locuite de români.

CONTEXTE SOCIALE ŞI ASOCIAŢIONALE

La începutul anilor 1920, proporţia studentelor care urmau

cursuri universitare în România era de 17%7, însă numărul lor a
crescut continuu, ajungând între jumătatea şi sfârşitul deceniului al
treilea să se dubleze: de la 5101 studente în anul academic
1924-1925 (22,79%), în 1929-1930 urmau cursuri universitare şi
şcoli speciale 10.400 de studente (27,86%)8. La jumătatea anilor
‘30 ai secolului trecut numărul studentelor rămăsese relativ ridicat,

                                                            
7
Roman Cresin, „Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”, în Arhiva pentru
Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 644. Cifrele redate se referă la
numărul înscrierilor la facultăţi, nu la numărul de studenţi/te, o persoană putând să
fie înscrisă la mai multe facultăţi.
8
Pentru un studiu detaliat al traseului spre educaţie, inclusiv superioară, al
femeilor din provinciile locuite de români şi, ulterior, din România, vezi
Theodora-Eliza Văcărescu, „Educaţia femeilor în provinciile locuite de români şi
în România între anii 1880 şi 1930. Studiu de caz: Universitatea din Bucureşti”, în
Zoltán Rostás (coord.), Ionuţ Butoi, Dragoş Sdrobiş şi Theodora-Eliza Văcărescu,
Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Bucureşti, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2014, p. 135-161.
192 
reprezentând puţin peste un sfert din numărul total al persoanelor
înscrise, adică 9922 de studente dintr-un total de 37.7719. În cadrul
Universităţii din Bucureşti, în anul 1930-1931, studentele
reprezentau 28,1% din persoanele înscrise, cele mai multe urmând
cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere, unde erau majoritare,
formând 58,5% din corpul studenţesc şi constituind aproape 40%
din totalul femeilor care frecventau cursurile acestei universităţi10.
De fapt, preponderenţa studentelor în cadrul Facultăţii de Filosofie
şi Litere nu este o caracteristică a anilor ‘30, studentele fiind încă
de la începutul anilor ‘20 mai numeroase decât studenţii, proporţia
lor menţinându-se constant între 55-65%11.
Superioritatea numerică a studentelor care frecventau
cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere este justificată, pe de o
parte, de transformările survenite la nivelul contextelor economice
şi sociale, care au antrenat un mare număr de femei, preponderent
din clasa mijlocie urbană, să-şi caute ocupaţii lucrative în afara
familiei şi, pe de altă parte, de configuraţia specifică a rolurilor de
gen, care atribuia femeilor activităţi în zonele îngrijirii, asistenţei
sociale şi educaţiei. Aşadar, rezultatul acestor schimbări sociale,
demarate la sfârşitul secolului al XIX-lea în provinciile locuite de
români şi accentuate mai ales după primul război mondial, a fost
creşterea numărului femeilor care urmau studii superioare, mai ales
în domeniile care le-ar fi putut permite pătrunderea în zone
profesionale plătite, predominantă fiind cea a profesoratului.
Bineînţeles, acestea sunt numai orientările generale caracteristice
epocii, care nu justifică decât parţial implicarea femeilor în
demersurile de cercetare şi intervenţie socială. Prin urmare,
explicaţiile participării femeilor la investigaţiile de teren trebuie
căutate la intersecţia studiilor realizate de femei înaintea lui Gusti
— fie individual, fie în cadrul unor asociaţii înfiinţate şi conduse
de femei —, a necesităţilor de cercetare relevate în timpul primelor
                                                            
9
Ovidiu Bozgan, „Apogeul Universităţii din Bucureşti”, în Adina
Berciu-Drăghicescu şi Ovidiu Bozgan, O istorie a Universităţii din Bucureşti,
1864–2004, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 173.
10
Roman Cresin, „Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”, în Arhiva pentru
Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 646.
11
Ibidem, p. 647.
193 
două campanii monografice şi, nu în ultimul rând, a aspiraţiilor
ştiinţifice şi dorinţelor personale ale studentelor. Voi semnala mai
departe existenţa unor practici de cercetare socială desfăşurată de
femei încă de la începutul secolului şi voi puncta câteva posibile
motivaţii de dinamică a cercetării de grup şi opţiuni personale care
au dus la implicarea unor studente în campaniile de monografie
sociologică.
Implicarea femeilor în realizarea de studii asupra
condiţiilor de viaţă şi de muncă ale populaţiei sărace din România,
mai ales ale femeilor şi ale copiilor, şi în activităţi de educare şi
asistenţă socială a reprezentat o constantă începând din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, intensificându-se în primii ani ai
secolului al XX-lea. Această dominantă a asociaţiilor femeilor şi
feministe, pe de o parte, arată că includerea unor studente şi
cercetătoare în demersurile gustiene nu s-a produs într-un vacuum
şi că exista o istorie a studiilor sociale realizate de femei şi, pe de
altă parte, susţine ipoteza preluării sau măcar a cunoaşterii şi
integrării de către Dimitrie Gusti a unor tematici de cercetare şi a
unor obiective şi strategii de intervenţie socială — cel puţin în
zonele familiei, ale vieţii şi muncilor femeilor, creşterii copiilor,
industriei casnice — iniţiate şi practicate de organizaţiile femeilor
şi feministe.
Activităţile de cercetare a vieţii sociale desfăşurate de
participanţii şi participantele la campaniile de monografie
sociologică au făcut parte, de la început, dintr-un vast proiect de
schimbare socială, în care construcţia naţională ocupa un loc
important. Aşadar, ele reprezentau fundamentarea ştiinţifică, pe
baza unor studii aplicate pe teren, a unui set de activităţi şi
intervenţii sociale care aveau drept scop ameliorarea condiţiilor de
muncă şi de viaţă în primul rând ale populaţiei satelor şi într-o
măsură mai redusă şi ale celei urbane, mai ales de la sfârşitul anilor
1920. Din punct de vedere conceptual şi organizaţional,
preocupările de cercetare şi de intervenţie socială ale instituţiilor
create şi/sau conduse de Dimitrie Gusti au fost influenţate, pe de o
parte, de activităţi şi organizaţii similare din alte ţări. Pe de altă
parte, au fost determinate de contextul social, economic şi politic

194 
din România şi s-au inspirat şi din demersuri de schimbare socială
existente în teritoriile locuite de români. În cadrul acestor din urmă
demersuri, consider că asociaţiile femeilor şi feministe ocupă un
loc important, aspect care până acum nu a fost remarcat şi discutat
în exegezele asupra Şcolii sociologice de la Bucureşti.
Chiar dacă lipsesc din discursul istoriografic dominant,
multitudinea organizaţiilor femeilor şi feministe şi implicarea lor
activă şi vizibilă în dezbaterile publice şi activităţile de asistenţă
socială şi filantropice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din
primele decenii ale secolului trecut au reprezentat o constantă.
Astfel, pe lângă demersurile emancipatoare, de schimbare a
statutului juridic şi politic al femeilor din România, sutele de
asociaţii ale femeilor aveau ca obiectiv fundamental
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă, în principal ale
femeilor şi copiilor din mediul rural şi urban12. Nu este aici
suficient spaţiu pentru a studia îndeaproape legăturile dintre
activităţile acestor organizaţii şi demersurile de cercetare şi
schimbare socială realizate de la jumătatea anilor 1920 şi în anii

                                                            
12
Câteva dintre studiile, volumele colective şi colecţiile de documente care au
arătat importanţa şi vizibilitatea mişcărilor femeilor şi feministe din a doua parte a
secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea sunt: Calypso
Botez, „Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei”, în Arhiva
pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an II, nr. 1-3, aprilie-octombrie 1920, p. 25-84;
Calypso Botez, „Mişcarea feministă”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială,
an IV, nr. 2, 1923, p. 218-224; Paraschiva Câncea, Mişcarea pentru emanciparea
femeii în România 1848-1948, Bucureşti, Editura Politică, 1976; Ştefania
Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. Vol. I, 1815–1918 şi
Vol. II, 1919–1948, Bucureşti, Editura Ecumenică, 2001 şi 2004; Ştefania
Mihăilescu, „Istoria feminismului politic românesc (1815–2000)”, în Otilia
Dragomir şi Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002, p.
198-227; Maria Bucur şi Mihaela Miroiu (ed.), Patriarhat şi emancipare în istoria
gândirii politice româneşti, Iaşi, Polirom, 2002; Ghizela Cosma şi Virgiliu Ţârău
(coord.), Condiţia femeii în România în secolul XX. Studii de caz, Cluj, Presa
Universitară Clujeană, 2002; Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a
secolului al XIX-lea, Bucureşti, Ed. Meridiane, 2003; Mihaela Miroiu, Drumul
către autonomie. Teorii politice feministe, Iaşi, Polirom, 2004; Ionela Băluţă, La
bourgeoise respectable. Réflexion sur la construction d’une identité féminine dans
la seconde moitié du XIXe siècle roumain, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2008.
195 
1930 de grupul larg de persoane condus de Gusti, dar cred că este
importantă punctarea câtorva repere care să arate zonele de
suprapunere a obiectivelor propuse şi a strategiilor utilizate în
vederea realizării lor atât de asociaţiile femeilor, cât şi de
instituţiile gustiene.
Asociaţiile femeilor şi feministe au urmărit studierea în
vederea găsirii unor mijloace de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă
şi de muncă ale femeilor. Cel puţin de la începutul secolului trecut
au existat asociaţii ale femeilor care nu numai că au avut ca scop
ameliorarea condiţiilor de viaţă ale femeilor din clasele de jos prin
diverse mijloace, dar care şi-au fundamentat necesitatea
demersurilor şi au înscris în programul lor de activităţi cercetarea
diverselor aspecte ale vieţii şi muncii femeilor. Un exemplu este
cel al Asociaţiei femeilor române „Sprijinul”, creată în anul 1900
la Bucureşti, la iniţiativa unui grup de femei condus de Ecaterina
Arbore. Această organizaţie arată tipul de conştiinţă socială şi de
orientare acţională a unora dintre femeile intelectuale din România
înainte de primul război mondial. Acţiunile Asociaţiei femeilor
române „Sprijinul” între 1900 şi 1913 au fost numeroase şi cu
acoperire largă. S-au organizat conferinţe populare periodice
susţinute în şcoli primare din cartierele de periferie ale
Bucureştiului, pe teme de igienă, puericultură, educaţia copiilor,
dreptul juridic al femeilor, ştiinţe naturale etc., care includeau
uneori şi concerte populare şi beneficiau de un public numeros.
Din 1901, Asociaţia „Sprijinul” a luat în antrepriză lucrările de
confecţie şi rufărie de la Primăria Capitalei şi apoi de la Serviciul
Sanitar General pentru a le oferi locuri de muncă membrelor
lucrătoare ale organizaţiei. În 1902 s-a deschis o şcoală pentru fete,
cu secţiunile croitorie şi lenjerie, pe lângă care au funcţionat
ateliere organizate pe principiul cooperaţiei, în 1903 s-au înfiinţat
cursuri duminicale pentru adulte (de alfabetizare şi profesionale),
în 1904 a fost înfiinţată o şcoală de infirmiere, iar în 1910 un
internat pentru elevele acestei şcoli. Pe lângă aceste iniţiative, s-au
efectuat şi studii asupra condiţiilor de viaţă şi muncă ale femeilor.
Un exemplu este studiul Ecaterinei Arbore, Industria şi sănătatea
lucrătoarelor, publicat în 1907, în care aceasta investighează în

196 
mod preponderent munca femeilor angajate în industrie şi arată
condiţiile grele de muncă ale femeilor şi exploatarea muncii lor
într-o măsură mai mare decât în cazul bărbaţilor.
Există deja studii care atestă preponderenţa asociaţiilor
iniţiate şi conduse de femei în domeniul asistenţei şi ocrotirii
sociale (cunoscute, mai ales în secolul al XIX-lea, în România şi în
alte ţări europene şi sub denumirea de „filantropice” şi „de
binefacere”) în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în prima
jumătate a secolului al XX-lea13. Voi menţiona numai faptul că,
potrivit Indicatorului instituţiilor de asistenţă socială publică şi
privată din România pe 1924, din cele 629 de instituţii sociale
înregistrate, 50 aparţineau statului, restul constituind iniţiative
particulare, marea majoritate fiind patronate de femei14.
Interesele, scopurile şi mijloacele acestor asociaţii ale
femeilor au coincis în bună măsură şi a existat chiar o colaborare
instituţională recunoscută şi susţinută între Institutul Social Român,
prin Secţia de studii feminine, Seminarul de sociologie de la

                                                            
13
Pentru alte ţări europene, mai ales „vestice”, vezi Gisela Bock, Women in
European History, Oxford & Malden, Blackwell Publishers Ltd., 2002; Rachel G.
Fuchs şi Victoria E. Thompson, Women in Nineteenth-Century Europe,
Basingstoke & New York, Palgrave Macmillan, 2005. Pentru România vezi
L’Assistance Sociale en Roumanie, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938;
Roxana Cheşchebec, „Nationalism, Feminism and Social Work in Interwar
Romania. The Activities of Princess Alexandrina Cantacuzino”, în Sabine Hering
şi Berteke Waaldijk (ed.), History of Social Work in Europe (1900-1960). Female
Pioneers and Their Influence on the Development of International Social
Organizations, Opladen, Leske & Budrich, 2003, p. 35-44; Crina Diaconu,
„Aspecte privind rolul femeilor în procesul de reformare şi modernizare socială în
România interbelică. Activitatea şi iniţiativele Asociaţiei Cercurilor de Gospodine
în domeniul ocrotirii şi asistenţei mamei şi copilului”, în Ghizela Cosma şi
Virgiliu Ţârău (coord.), Condiţia femeii în România în secolul XX. Studii de caz,
Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 11-37; Ionela Băluţă, Du foyer au
forum. Pour un sociogenèse du féminisme roumaine au XIXe siècle, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2014.
14
Indicator al Instituţiilor de asistenţă publică şi privată din România pe 1924,
Bucureşti, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Direcţia Generală a
Asistenţei Sociale, 1925, p. 6. Ca urmare a problemelor de aplicare a legii
persoanelor juridice, este foarte probabil ca numărul instituţiilor particulare să fi
fost mai mare.
197 
Universitatea din Bucureşti şi Asociaţia Creştină a Femeilor
Române în înfiinţarea şi organizarea activităţii didactice a Şcolii
Superioare de Asistenţă Socială15, începând din toamna anului
1929. Însă au existat diverse alte asociaţii ale femeilor ale căror
scopuri, strategii şi activităţi realizate la începutul anilor 1920 s-au
regăsit la mijlocul anilor 1930 în iniţiativele sociale gustiene. De
pildă, există similarităţi remarcabile între demersurile de asistenţă
şi ocrotire socială practicate de Asociaţia Cercurilor de Gospodine
şi activităţile de intervenţie socială proiectate şi parţial realizate de
Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” prin echipele
studenţeşti voluntare şi legea Serviciului Social. Înfiinţată în 3
aprilie 1920 la Bucureşti, la iniţiativa Valentinei Focşa, Asociaţia
Cercurilor de Gospodine reprezenta, în cuvintele iniţiatoarei, o
„probă manifestă a modului cum înţeleg femeile să colaboreze —
în această epocă de frământare — la noua aşezare a neamului
nostru” şi „o operă ce şi-a pus ca ţintă ridicarea vieţii satelor şi
mahalalelor noastre prin infiltrarea necesităţii unui trai mai bun”.
Este relevantă concepţia asociaţiei asupra mijloacelor de „ridicare”
a vieţii „omului claselor de jos”, ale cărei dominante se regăsesc,
desigur mult mai elaborate şi sistematizate, şi în proiectul gustian
de intervenţie socială16. Activităţile practic-demonstrative,
abordarea într-o manieră integrativă a tuturor aspectelor vieţii
sociale săteşti, ca şi ideea realizării unor „gospodării model” apar
şi în proiectele de intervenţie socială dezvoltate de Gusti. În plus,
Asociaţia Cercurilor de Gospodine s-a ocupat, aşa cum vor face şi
echipele studenţeşti un deceniu şi jumătate mai târziu, şi de

                                                            
15
Şcoala Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” a fost înfiinţată în
toamna anului 1929 şi a marcat instituţionalizarea preocupărilor de cercetare şi
intervenţie socială în spaţiul urban ale Şcolii sociologice de la Bucureşti. Şcoala
de Asistenţă este prima instituţie la crearea căreia a contribuit grupul de persoane
din jurul lui Dimitrie Gusti şi care a avut ca obiect principal educaţia, cercetarea şi
intervenţia socială în zonele urbane (Xenia Costa-Foru Andreescu, „Dimitrie
Gusti şi concepţia asistenţei sociale ca ramură de sociologie concretă”, în Henri H.
Stahl (coord.), Dimitrie Gusti. Studii critice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980, p. 338-346).
16
Valentina Focşa, „Asociaţia Cercurilor de Gospodine”, în Acţiunea feministă,
nr. 50-51, decembrie 1921 – ianuarie 1922.
198 
promovarea industriilor casnice, prin crearea de cooperative,
propuneri de sindicalizare a producţiei şi a desfacerii, expoziţii cu
vânzare etc.
O altă zonă de suprapunere a activităţilor organizaţiilor
femeilor şi a demersurilor reformiste şi intervenţioniste gustiene
este cea a „serviciului social”, chiar dacă acesta era conceput
parţial diferit de către activistele sociale şi feministe. Ca urmare a
rezultatelor pozitive obţinute în activităţile de asistenţă şi ocrotire
socială ale multor alte asociaţii ale femeilor pe parcursul a peste
jumătate de secol, la mijlocul anilor 1930 au apărut câteva
propuneri de introducere a serviciului social obligatoriu pentru
femei, pe modelul serviciului militar pentru bărbaţi. Un exemplu
este proiectul de organizare a asistenţei sociale în oraşul Constanţa,
realizat de preşedinta filialei Constanţa a Asociaţiei pentru
Emanciparea Civilă şi Politică a Femeii Române, Maria
Dimitriu-Castano, în 1934. Dimitriu-Castano propunea legiferarea
obligativităţii unor acte în vederea încheierii căsătoriilor, printre
care figurau şi adeverinţa satisfacerii serviciului social de un an şi
de absolvire a unui curs menajer şi de puericultură de către
viitoarea soţie, alături de certificatul care atesta îndeplinirea
serviciului militar de către viitorul soţ17. Şi alte organizaţii pentru
emanciparea femeilor şi feministe au făcut propuneri similare,
precum, în 1935, Gruparea Femeilor Române, a cărei preşedintă
era Alexandrina Cantacuzino18, şi apelul trimis primului ministru în
1936, prin care Consiliul Naţional al Femeilor Române,
Gruparea Femeilor Române şi Asociaţia „Solidaritatea” au cerut o

                                                            
17
Ziarul nostru, nr. 9-10, octombrie-noiembrie 1934; şi nr. 4, aprilie 1935, citate
în Crina Diaconu, „Aspecte privind rolul femeilor în procesul de reformare şi
modernizare socială în România interbelică. Activitatea şi iniţiativele Asociaţiei
Cercurilor de Gospodine în domeniul ocrotirii şi asistenţei mamei şi copilului”, în
Ghizela Cosma şi Virgiliu Ţârău, Op. cit., Cluj, Presa Universitară Clujeană,
2002, p. 20.
18
„Dare de seamă asupra lucrărilor Congresului Grupării Femeilor Române
(Craiova, 9-10 noiembrie 1935). Comisia de igienă”, în Graiul Femeii, nr. 1,
1935, citat în Crina Diaconu, art. cit., 2002, p. 21.
199 
lege care să prevadă serviciu social obligatoriu pentru femei ca
echivalent al celui militar obligatoriu pentru bărbaţi19.
Bineînţeles, prin aceste demersuri de introducere a unui
serviciu social obligatoriu pentru femei, mişcările de emancipare a
femeilor încercau să construiască şi să susţină — pe baza
contribuţiilor femeilor faţă de societate în domeniile de activitate
deja recunoscute şi în consonanţă cu rolurile de gen prescrise de
discursul ideologic naţional-patriarhal al vremii — participarea
femeilor la consolidarea statului naţional şi, deci, drepturile lor
politice egale cu ale bărbaţilor. Indiferent, însă, de scopurile
specifice urmărite de organizaţiile femeilor şi feministe în
propunerile făcute, este evident că ideea unui serviciu social, chiar
dacă diferită într-o oarecare măsură de cea promovată de Dimitrie
Gusti la sfârşitul aceluiaşi deceniu, a existat cu cel puţin cinci ani
înainte şi, mai mult, se adresa exclusiv femeilor. Nu trebuie,
aşadar, să fie interpretată ca o noutate absolută obligativitatea
prevăzută în legea Serviciului Social din octombrie 1938 care
includea toate absolventele de studii superioare, alături de
absolvenţi, „pentru munca de ridicare a satelor şi oraşelor”20.

STRATEGII DE MUNCĂ ÎN „COLABORARE”

La primele două ieşiri pe teren ale Şcolii sociologice de la

Bucureşti (la Goicea Mare în 1925 şi la Ruşeţu în 1926) nu au
participat studente, însă, începând de la cea de a treia (la Nerej în
vara anului 1927), prezenţa monografistelor a devenit o constantă
şi a fost substanţială. Cea de a treia campanie, desfăşurată în vara
lui 1927 în satul Nerej (Vrancea) este prima la care au luat parte
                                                            
19
Roxana Cheşchebec, „Nationalism, Feminism and Social Work in Interwar
Romania. The Activities of Princess Alexandrina Cantacuzino”, în Sabine Hering
şi Berteke Waaldijk (ed.), History of Social Work in Europe (1900-1960). Female
Pioneers and Their Influence on the Development of International Social
Organizations, Opladen, Leske & Budrich, 2003, p. 43.
20
„Legea pentru înfiinţarea Serviciului Social” reprodusă în Dimitrie Gusti,
Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii (vol. II), Bucureşti, Fundaţia Culturală
Regală „Principele Carol”, 1939, p. 263.
200 
femei: nouă studente şi o asistentă de cercetare dintr-un total de 41
de participanţi şi participante, ceea ce înseamnă că femeile au
reprezentat un sfert din numărul total21. În anul următor cercetările
monografice s-au desfăşurat în satul Fundul Moldovei (Bucovina),
iar echipa a cuprins 60 de persoane, dintre care 17 femei. Este
important de subliniat faptul că s-a format o echipă care se ocupa
de „problema femeii” şi altele care investigau gospodăria, industria
casnică şi familia. Din sursele pe care le-am identificat, în afară de
organizaţiile feministe sau pentru femei, aceasta este prima
încercare de investigare a vieţii femeilor cu acest scop asumat,
declarat şi cu metode ştiinţifice. Desigur, celelalte tematici, deşi
parţial în sfera privată, au mai fost investigate, însă de această dată
lucrul se făcea într-o echipă multidisciplinară, în cadrul unui efort
structurat şi colectiv, cu instrumente şi teorii ştiinţifice. Mai mult,
la aceste cercetări au participat femei şi cel puţin una dintre ele a
coordonat munca unei echipe. La cea de a cincea campanie
monografică, la Drăguş (Făgăraş) în 1929, au luat parte peste 80 de
persoane, dintre care cel puţin 17 studente şi cercetătoare.
Următoarele două campanii monografice s-au desfăşurat la Runcu
(Gorj) în 1930 şi la Cornova (Orhei, Basarabia) în 1931. La Runcu
au fost peste 60 de monografişti/ste, dintre care 20 studente şi
cercetătoare. La campania de la Cornova au participat 55 de
persoane, dintre care 14 femei22.
Este evident, aşadar, că simplul fapt al frecventării
cursurilor universitare de către studente nu explică implicarea lor
în activităţile de cercetare aplicată, întrucât şi în anul 1924-1925
existau studente la Facultatea de Filosofie şi Litere, ba, mai mult,
erau studente care au participat la lucrările Seminarului de
sociologie în care s-a pregătit prima ieşire în teren. De pildă,
procesele verbale ale şedinţelor seminariale din 1925 sunt realizate
şi semnate de studenta A. Suciu, iar, potrivit unui proces verbal din
                                                            
21
Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi
Reformă Socială, vol. XIV, 1936, p. 1146.
22
Cifrele de participare la campaniile de la Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu şi
Cornova sunt preluate din studiul lui Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei
sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p.
1149-1158.
201 
8 ianuarie 1925, din comitetul format în cadrul Seminarului făceau
parte patru studente şi opt studenţi23. Neimplicarea studentelor în
primele două ieşiri de cercetare pe teren poate fi justificată atât prin
standardele diferite de moralitate pentru bărbaţi şi femei, cât şi prin
percepţiile asupra condiţiilor insalubre şi lipsa confortului,
specifice vieţii în mediul rural. De exemplu, primul asistent al lui
Dimitrie Gusti, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, menţionează chiar
reticenţa profesorului de a trăi câteva zile în sat: „lui Gusti îi era
frică să nu-l mănânce păduchii la ţară. (...) O săptămână ne-am
luptat cu el, las-că nu-i chiar aşa!”24. Totuşi, fără a respinge
integral aceste argumente, cred că ele nu justifică decât parţial şi
superficial dinamica de gen a grupului monografic.
La nivelul practicilor de organizare a cercetării de grup, se
poate avansa ipoteza conform căreia echipele formate exclusiv din
cercetători bărbaţi au întâmpinat dificultăţi în investigarea unora
dintre fenomenele, situaţiile şi instituţiile din viaţa satului şi au
realizat că acestea ar putea fi abordate mai uşor şi mai eficient de
către cercetătoare. În plus, aceste zone ale vieţii sociale, chiar dacă
erau integrate în sistemul conceptual dezvoltat de Dimitrie Gusti,
este posibil să fi părut mult mai puţin importante şi, deci, cu o
atractivitate scăzută pentru cercetătorii bărbaţi, care s-au îndreptat
spre tematici considerate „serioase” şi care beneficiau de
legitimitate ştiinţifică recunoscută. Henri H. Stahl, fără a
recunoaşte în mod explicit greutăţile cercetătorilor în strângerea de
materiale despre unele aspecte ale vieţii sociale rurale, articulează
fără echivoc percepţiile generale asupra diferenţelor de gen în
stabilirea temelor de cercetare: „[Xenia Costa-Foru] [e]ra licenţiată
în sociologie. (…) Nu avea o problemă, venise să vadă despre ce
este vorba. Eu cred că am infectat-o cu ideea familiei. Că nu era
nimeni să se ocupe de treaba asta. După părerea mea, e o problemă
care se potriveşte foarte bine pentru o socioloagă, mai bine decât

                                                            
23
Ibidem, p. 1138.
24
Interviu cu Gheorghe Vlădescu-Răcoasa în Zoltán Rostás, Sala luminoasă.
Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2003, p. 367-368.
202 
pentru un sociolog. Şi i-am spus: fă problema asta. Ai să studiezi
familia”25.
Pe lângă „îndrumarea” studentelor spre anumite arii de
cercetare, fie mai greu de investigat de către bărbaţi, fie
neinteresante pentru ei, tot din convorbirile cu Henri H. Stahl se
poate identifica un alt tip de necesitate funcţională resimţită în
munca în colectiv pe teren, în care componenta de gen joacă un rol
important. Potrivit sistemului teoretic şi metodologic gustian, viaţa
socială a satului trebuia documentată în totalitatea manifestărilor şi
a funcţionării ei, aşa încât era nevoie de un volum foarte mare de
muncă pentru a strânge cantitatea mare de date şi informaţii
necesare redactării monografiilor. Având în vedere, pe de o parte,
percepţiile de gen, conform cărora femeile erau mai potrivite
pentru o activitate minuţioasă, dar repetitivă şi puţin creativă şi, pe
de altă parte, aşteptările şi rolurile de gen care defineau femeile ca
mai puţin competitive şi aspiraţiile şi oportunităţile lor profesionale
ca diferite şi inferioare în comparaţie cu cele ale bărbaţilor, se
poate susţine ipoteza utilizării muncii femeilor în folosul avansării
atât a scopurilor de cercetare ştiinţifică, cât şi a carierelor unora
dintre monografişti. Această componentă de gen a muncii „în
colaborare” este candid exprimată de Stahl în mai multe locuri în
cadrul explorării orale a activităţilor Şcolii sociologice de la
Bucureşti, realizate de Zoltán Rostás:

„Au fost multe [femei în monografii]. S-a lucrat

bine cu ele. Eu am lucrat în mod sistematic cu fete.
M-am înţeles foarte bine cu ele. (…) N-a fost nici
una strălucită, dar erau foarte utile pe teren. Făceau
treaba cum trebuia. Bine. (…) Păi, la un moment dat
în monografii, am întrebuinţat studente de la şcoala
de asistenţă socială. (...) Şi acest grup de fete avea o
experienţă deosebită în a face anchete sociologice.
Le-am folosit şi noi, le-am folosit în campania de la
Cornova, le-a folosit şi Sabin Manuilă în campaniile
                                                            
25
Interviu cu Henri H. Stahl în Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu
Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 245-246.
203 
 lui de la Fibiş. (...) Erau bune anchetatoare de teren.
Însă în materie de sociologie, fără îndoială că nu
aveau o viziune, o concepţie sau o problemă. Doar
executanţi. Le spuneai: fă cutare, şi făceau. Nu?
Foarte bine. Utile. (…) Mai întâi că se poate lucra în
echipe multiple numai aşa, fiind multe situaţii în
care nu poţi să fii prezent ca observator peste tot —
lucrurile se petrec în diverse locuri, cu diverse
personaje şi, atunci când sunt mai mulţi, tu te ţii de
ăla, tu de ăla, tu de ăla… Pe urmă strângi la un loc
tot ce s-a adunat. Ai nevoie de personajele acestea
de a doua mână”26.

Marcela Focşa, participantă la cercetările monografice

începând cu campania de la Fundul Moldovei, din 1928, remarcă şi
ea acest aspect al muncii de „asistenţă” de cercetare în beneficiul
altora: „Zizi [Elisabeta Constante] la Fundul Moldovei a făcut ce
făceam şi eu. Ne-a pus să facem statistici, făceam statistică, ne-a
pus să facem fişe de familii, făceam fişe. La Fundul Moldovei asta
făceam. Ce ne puneau să facem, făceam”27. Lena Constante
povesteşte că îl cunoştea pe Mac Constantinescu de la şcoala de
arte şi el „m-a cooptat în secţia lui, să fac còpii, fişe”28. Exista,
aşadar, o ierarhie de gen bine stabilită în distribuţia muncii şi a
contribuţiilor, în care dimensiunea „folosirii” femeilor, a
„întrebuinţării” studentelor în cercetare „doar ca executanţi” este
izbitor de evidentă, iar poziţia lor, de „personaje de mâna a doua”,
nu constituia un subtext nearticulat deschis, ci o circumscriere
manifest afirmată şi practicată. Se pot intui efectele acestui tip de
relaţii de grup şi aşteptări de gen care, în combinaţie cu absenţa
aproape totală a modelelor de succes profesional recunoscut al
femeilor în cercetarea ştiinţifică, au contribuit la acceptarea de
către studente a locului inferior desemnat lor şi, în cazul multora
                                                            
26
Ibidem, p. 86-87 (subl. n.).
27
Interviu cu Marcela Focşa în Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii
monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2003, p. 128.
28
Interviu cu Lena Constante în Ibidem, p. 81.
204 
dintre ele, la renunţarea la o carieră ştiinţifică. Aşadar, munca în
colectiv şi colaborarea dintre membrii/ele Şcolii sociologice de la
Bucureşti, idealizate în textele şi discuţiile interbelice şi în
exegezele ulterioare, pot fi contestate din perspectivă de gen, aşa
cum voi susţine şi dezvolta mai jos.

GENUL ÎN SOCIO-ISTORIA ŞTIINŢELOR

Munca şi contribuţiile femeilor la producţiile ştiinţifice —

publicaţii, conferinţe, expoziţii etc. — ale Şcolii sociologice de la
Bucureşti nu vor putea fi niciodată stabilite cu certitudine. Acest
lucru ţine, pe de o parte, de caracteristicile tipului de muncă în
comun şi este specifică, în general, colaborării ştiinţifice în cadrul
unui grup extins de cercetare. Pe de altă parte, nu poate fi ignorată
preponderenţa covârşitoare a volumelor şi a articolelor semnate de
bărbaţi şi a carierelor şi poziţiilor ştiinţifice, administrative şi
politice pe care mulţi dintre monografişti le-au avut, cel puţin până
în 1948, ca şi recuperarea şi valorizarea lor în urma reabilitării
sociologiei, de la mijlocul anilor ‘60 ai secolului trecut. Astfel, din
perspectiva studiilor de gen şi a istoriei femeilor — mai ales a
teoriilor şi a constatărilor din zonele istoriei şi sociologiei ştiinţei,
dar şi a istoriei literare feministe —, devine necesară interogarea
fundamentelor, mecanismelor şi a strategiilor care au produs
evacuarea femeilor şi a contribuţiilor lor din ştiinţele sociale, dar şi
din alte domenii atât de diverse precum chimie, istorie, medicină,
fizică, astronomie, literatură etc.
În această parte a articolului voi discuta contribuţiile
recunoscute prin publicare ale cercetătoarelor care au făcut parte
din Şcoala sociologică de la Bucureşti, voi explora câteva dintre
mecanismele şi strategiile care au condus la marginalizarea sau
chiar îndepărtarea lor din poziţii care ar fi putut reprezenta o
concurenţă pentru colegii lor de cercetare, şi voi include aceste
fenomene în cadrul mai larg al dinamicii ştiinţifice disciplinare şi
instituţionale.

205 
 Există o literatură vastă care tratează dinamica de gen a
ştiinţei. Studiile de istorie a ştiinţelor şi istoriile disciplinelor,
inclusiv istoria artei şi istoria literaturii şi, în general, discursul
public de până în anii ‘70 ai secolului trecut nu au fost sensibile la
dimensiunea de gen şi, cu atât mai puţin, nu au interogat critic
quasi-absenţa femeilor din ştiinţă, artă, literatură. Odată cu valul al
doilea al feminismului global, din ce în ce mai multe studii de
istorie, istorie socială, sociologie, filosofie din perspectiva femeilor
şi feministă au redescoperit şi recuperat, pe de o parte, participarea
şi contribuţiile femeilor la diverse ştiinţe şi, pe de altă parte, au
avansat ipoteze, teorii şi modele justificatoare pentru fenomene de
excludere, ştergere şi deturnare a muncii şi a contribuţiilor
femeilor. Voi prezenta pe scurt cele mai importante teorii şi studii
recuperatoare din istoria şi sociologia ştiinţelor, mai ales pe acelea
care pot oferi o înţelegere mai nuanţată şi mai complexă a
fenomenului aparent paradoxal de cooptare şi înlăturare a
cercetătoarelor din Şcoala sociologică de la Bucureşti.
De la începutul anilor 1980 au apărut nenumărate studii
care au demonstrat cum categoria genului influenţează participarea,
poziţia şi recunoaşterea în ştiinţe. Femeile au participat la
producerea de cunoaştere în diverse ştiinţe, însă s-au plasat cel mai
adesea pe poziţii inferioare, în zone disciplinare şi instituţionale
care beneficiau de prestigiu redus, iar gratificaţiile şi recunoaşterea
ştiinţifică nu numai că au fost într-o măsură radical inferioară celor
ale oamenilor de ştiinţă bărbaţi, dar adesea au fost deturnate, iar
contribuţiilor lor au fost asumate de bărbaţi29.
Într-un studiu devenit celebru, asupra cercetătoarelor cu
studii doctorale din Statele Unite ale Americii de la sfârşitul
secolului al XIX-lea până în anii 1940, Margaret Rossiter a
identificat două tipuri de segregare de gen în ştiinţă: cea ierarhică,
                                                            
29
Vezi, de exemplu, Barbara Sicherman şi Carol Hurd Green (ed.), Notable
American Women: The Modern Period, Cambridge, MA, Harvard University
Press, 1980; Margaret Alic, Hypatia’s Heritage: A History of Women in Science
from Antiquity through the Nineteenth Century, Boston, MA, Beacon Press, 1986;
Marilyn Bailey Ogilvie (ed.), Women in Science: A Biographical Dictionary with
Annotated Bibliography. Antiquity through the Nineteenth Century, Cambridge,
MA, MIT Press, 1986.
206 
care limitează accesul cercetătoarelor la nivele profesionale
inferioare, şi cea teritorială, care împiedică intrarea femeilor în
anumite discipline sau specializări din cadrul unei anumite
discipline30. Rossiter consideră că aceste fenomene au apărut ca
urmare a trei factori: creşterea numărului de femei cu pregătire
ştiinţifică postuniversitară, opoziţia puternică faţă de pătrunderea
lor în zone ocupaţionale ştiinţifice tradiţionale, precum cele
universitare şi guvernamentale, şi schimbările structurale din
cadrul ştiinţelor, prin care s-au creat domenii şi roluri noi, în care
componenta de gen era strict circumscrisă. Bineînţeles, argumentul
lui Rossiter subliniază dimensiunea economică a acestor fenomene
şi arată felul în care, pentru a-şi menţine supremaţia în structurile
instituţionale şi disciplinare de prestigiu, cercetătorii bărbaţi au
utilizat discursul conservator care sublinia „abilităţile speciale” şi
„talentele unice” ale femeilor în anumite tipuri de muncă pentru a
delimita strict activităţile şi domeniile la care aveau acces. Astfel,
în această perioadă, femeile cu pregătire ştiinţifică avansată au fost
fie îndrumate spre spaţii instituţionale cu prestigiu scăzut şi, deci,
cu resurse reduse, cum erau colegiile pentru femei, fie au fost
îndreptate spre spaţii disciplinare nou create şi definite ca
„feminine”, în care femeile îşi puteau utiliza „abilităţile speciale”,
precum departamentele de „economie gospodărească” (home
economics) şi de „administrarea serviciului social” (social service
administration), ori erau acceptate ca asistente de cercetare sau
bibliotecare specializate, adică pe poziţii foarte slab plătite, care
presupuneau o muncă minuţioasă, repetitivă şi necreativă şi care,
desigur, nu ofereau posibilitatea avansării31.
Un alt fenomen relevat în multe studii referitoare la diverse
domenii ştiinţifice şi literare constă în nerecunoaşterea, eliminarea
şi chiar deturnarea muncii şi a contribuţiilor femeilor de către
bărbaţi. Margaret Rossiter a documentat acest fenomen în diverse

                                                            
30
Margaret W. Rossiter, Women Scientists in America: Struggles and Strategies
to 1940, Baltimore, MD, Johns Hopkins University Press, 1982, p. 29-50.
31
Ibidem, p. 5-72. Vezi şi Margaret Rossiter, „«Women’s Work» in Science,
1880-1910”, în Isis, vol. 71, nr. 3, 1980, p. 381-398.
207 
domenii ştiinţifice şi l-a denumit, pe modelul efectului Matthew,
sesizat de sociologul Robert K. Merton32, „efectul Matilda”, după
una dintre primele istorice33 a mişcărilor femeilor, Matilda Joslyn
Gage. Rossiter susţine că, în general, prin „efectul Matthew” se
face referire mai ales la prima parte din citatul biblic, care
postulează îmbogăţirea celor care sunt deja bogaţi, şi se trece cu
vederea a doua parte, cea prin care se remarcă sărăcirea celor deja
săraci34. În această a doua parte a fenomenului localizează Rossiter
funcţionarea genizată a mecanismelor de recunoaştere,
recompensare şi valorizare ştiinţifică, relevând şi criticând
dinamica de gen a nerecunoaşterii şi chiar a ştergerii din memoria
publică a contribuţiilor femeilor la cunoaşterea ştiinţifică35.
Rossiter consideră că este important de relevat faptul că în
cadrul structurii sociale care influenţează recunoaşterea
contribuţiilor şi atribuirea recompenselor ştiinţifice, cea de gen
ocupă un loc fundamental. Istorica ilustrează distribuţia profund
inegală a recunoaşterii şi a recompenselor cu exemple variate, atât
din punct de vedere istoric, cât şi din cel al domeniilor.
Mecanismele şi strategiile de excludere şi/sau circumscriere
ocupaţională a femeilor în ştiinţe ţin atât de dinamica instituţională
şi disciplinară, cât şi de distribuirea resurselor şi localizarea
intereselor sociale, economice şi politice. Din perspectiva acestui
subiect de cercetare, fenomenele evidenţiate şi teoriile furnizate de
studiile istorice şi sociologice asupra implicării femeilor în ştiinţe
şi în activităţile de schimbare socială sunt utile din cel puţin două
perspective. Pe de o parte, demonstrează că implicarea femeilor
atât în cercetarea socială, cât şi în demersurile reformatoare nu este
specifică exclusiv României, ci se încadrează într-un complex de
procese sociale, economice şi istorice globale, asociate mai ales
                                                            
32
Robert K. Merton, „The Matthew Effect in Science. The Reward and
Communication Systems of Science Considered”, în Science, vol. 159, nr. 3810,
ianuarie 1968, p. 56-63.
33
Termenul aparține autoarei.
34
„Pentru că celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se
va lua şi ce are!” (Matei 25:29).
35
Margaret W. Rossiter, „The Matthew Matilda Effect in Science”, în Social
Studies of Science, vol. 23, nr. 2, mai 1993, p. 325-341.
208 
industrializării şi urbanizării, de mişcări de schimbare şi ameliorare
socială şi de proiecte de definire şi construcţie naţională.
Investigarea tuturor acestor procese şi mişcări (şi) din perspectivă
de gen poate releva aspecte esenţiale, până acum neobservate sau
subestimate, contribuind la o înţelegere mai nuanţată nu numai a
relaţiilor inegale dintre femei şi bărbaţi şi la problematizarea şi
destabilizarea ierarhiilor şi a inegalităţilor de gen, ci şi a
fenomenelor şi a proceselor sociale în a căror producere şi
semnificare categoria genului reprezintă o axă fundamentală. Pe de
altă parte, întrucât există similarităţi între fenomenele şi procesele
din alte zone geo-politice şi cele din România interbelică, studiile
şi teoriile prezentate pot oferi lămuriri şi interpretări suplimentare,
bineînţeles, adaptate la contextul istoric, social şi politic din
România interbelică.

MECANISME INSTITUŢIONALE ŞI DISCIPLINARE

Am furnizat în secţiunea de mai sus argumente care susţin

ipoteza cooptării studentelor în cercetările monografice ca urmare a
realizării atât a existenţei unor aspecte ale vieţii sociale rurale care ar
putea fi mai eficient studiate de femei, cât şi a necesităţii unui număr
mare de persoane care să strângă date de teren, dar care să nu aibă
neapărat aspiraţii de valorizare a lor în nume propriu. Aceste
tendinţe, însă, nu trebuie înţelese ca unidirecţionale, iar femeile nu
trebuie considerate doar ca un grup de manevră, uniform şi pasiv,
asupra căruia şi-a impus voinţa un alt grup, cel al cercetătorilor
bărbaţi, bine structurat şi cu un plan precis – o astfel de abordare ar
fi simplistă şi reductivă. Aşa cum voi arăta mai departe, au existat
cercetătoare care au refuzat rolul de auxiliare ce le fusese desemnat
şi care au încercat atât să abordeze tematici asupra cărora lucrau şi
bărbaţi, cât şi să-şi construiască o carieră ştiinţifică. Astfel, voi
încerca să relev în continuare în ce măsură au reuşit aceste lucruri,
care au fost strategiile personale utilizate de femei pentru
promovarea şi recunoaşterea muncii lor şi cum au funcţionat
mecanismele instituţionale care le-au redus substanţial şansele de

209 
afirmare şi posibilitatea dobândirii unor poziţii cu prestigiu
profesional, validare valorică şi autoritate ştiinţifică.
Dinamica de gen a grupului monografist trebuie integrată în
contextul mai larg al conceptualizării rolurilor bărbaţilor şi femeilor
în viaţa socială, al antecedentelor implicării femeilor în ştiinţă în
general şi în cercetarea socială în particular — aşa cum am arătat
mai sus — şi nu în ultimul rând al definirii ştiinţelor sociale şi al
locului femeilor în instituţionalizarea domeniului. Aşadar, evacuarea
femeilor din cercetarea sociologică trebuie pusă în legătură cu
mecanismele de profesionalizare şi instituţionalizare ale disciplinei.
În general, graniţele zonelor ştiinţifice în proces de formare, care nu
beneficiază încă nici de recunoaştere şi legitimitate academică şi
deci nici de fonduri şi oportunităţi de carieră, sunt mult mai
permeabile. În această fază ambiguă — mai îndelungată sau mai
scurtă, în funcţie de mulţi alţi factori, precum condiţiile sociale,
culturale şi politice — femeile pot pătrunde şi lucra alături de bărbaţi
în număr destul de mare, însă, în general, ca voluntare şi de multe ori
pe poziţii subordonate. Odată cu recunoaşterea instituţională a zonei
respective ca disciplină de sine stătătoare — fenomen care atrage
după sine atât fonduri şi oportunităţi profesionale, cât şi o selecţie
mai riguroasă, dar nu neapărat obiectivă —, femeile pătrund mai
greu, iar cele deja implicate rămân pe poziţii subalterne sau este
creată o sub-disciplină definită ca „potrivită” pentru femei, spre care
sunt orientate acestea şi care ocupă un loc marginal şi din punctul de
vedere al prestigiului, şi din cel al resurselor economice disponibile.
Pentru a susţine aceste ipoteze şi pentru a ilustra
mecanismele şi strategiile care au produs atât participarea, cât şi
îndepărtarea sau ghettoizarea femeilor în cadrul Şcolii sociologice de
la Bucureşti, voi discuta câteva aspecte ale muncii colective
desfăşurate în grupul de cercetare, voi prezenta pe scurt publicaţiile
cercetătoarelor în revistele şcolii şi în volume şi voi oferi câteva
repere ale traseelor profesionale şi personale ale participantelor la
cercetarea sociologică şi munca socială gustiană. În final voi înfăţişa
trei cazuri care susţin, în mod diferit, ipoteza nerecunoaşterii
contribuţiilor femeilor şi a preluării şi deturnării muncii şi a

210 
aporturilor acestora în folosul şi pentru recunoaşterea ştiinţifică a
cercetătorilor bărbaţi.
Din investigarea parcursurilor educaţionale, de cercetare şi
profesionale ale femeilor care au fost implicate, la un moment dat, în
activităţile Şcolii sociologice de la Bucureşti se pot distinge –
generalizând şi urmărind similitudinile în detrimentul
caracteristicilor diferenţiatoare – trei categorii de participante.
Bineînţeles, există nenumărate diferenţe ştiinţifice şi de interese
profesionale între membrele pe care le consider ca aparţinând unei
categorii, însă consider că în dinamica grupului foarte larg şi flexibil
care a alcătuit, în diverse momente, Şcoala sociologică de la
Bucureşti, echivalenţele de poziţie şi prestigiu, ca şi congruenţele de
traseu educaţional şi profesional specifice femeilor din fiecare
categorie pot aduce informaţii relevante şi justificări pertinente
pentru relaţia specifică dintre producerea de cunoaştere ştiinţifică şi
producerea ideilor şi aranjamentelor ierarhice de gen.
Prima categorie este constituită de cea a profesionistelor
mature, cu studii universitare sau postuniversitare finalizate şi/sau
rezultate şi statut profesionale deja confirmate, nu neapărat – sau nu
în mod special – în zona ştiinţelor sociale. Astfel de exemple le
includ pe Calypso Botez (1880–?), licenţiată în istorie şi filosofie,
cunoscută activistă pentru drepturile femeilor, preşedinta mai multor
asociaţii ale femeilor şi feministe (precum prestigiosul Consiliu
Naţional al Femeilor Române), cercetătoare a condiţiilor de viaţă ale
femeilor şi reformatoare socială36; Floria Capsali (1900–1982), care
a urmat cursuri la Academia de Teatru şi la Conservatorul din
Bucureşti şi nouă ani de studii la Paris, a fost coregrafă, maestră de
balet, profesoară a întregului corp de balet, primă dansatoare a
Operei Române, recunoscută pentru contribuţiile ei înnoitoare în
baletul şi dansul românesc37; Margareta Sterian (1897–1992), cu
studii de artă la Bucureşti şi Paris, pictoriţă, scriitoare şi
traducătoare; Maria Cotescu (1896–?), una dintre primele arhitecte
                                                            
36
Vezi Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de
texte (1838-1929), Iaşi, Polirom, 2002, p. 204, 217-219, 225.
37
Mitiţă Dumitrescu, Amintiri despre Floria Capsali, Bucureşti, Ed. Muzicală,
1985, p. 7-8, 28.
211 
din România, care a realizat, printre altele, Atelierele Griviţa şi
Căminul Studenţesc din Câmpulung Moldovenesc38; Dr. Elena
Roşca; Drd. Carmen Anghelide. Despre ultimele două nu am găsit
decât foarte puţine informaţii, de pildă în convorbirile lui Zoltán
Rostás cu Henri H. Stahl, despre Carmen Anghelide cel din urmă
spune că era o practiciană foarte bună, care s-a ocupat de cercetări şi
consultaţii medicale şi despre care comentează că era „cumsecade
femeie, serioasă, bună şi la treabă, în cercetări, dar mai ales la teren.
Ea n-a făcut decât acţiune medicală propriu-zisă. Consultaţii şi
evidenţe, ce rezultă statistic din consultaţiile date”39. Aceste
cercetătoare, activiste sociale, artiste şi medice40, au făcut parte din
Institutul Social Român şi, cu excepţia lui Calypso Botez, au
participat cel puţin la una dintre campaniile de monografie
sociologică, producând opere plastice, coregrafice sau publicând
studii în revistele Şcolii gustiene. Implicarea în activităţile
Institutului Social Român şi/sau în mişcarea monografică a
reprezentat o componentă importantă în economia vieţii lor
profesionale, aşa cum o atestă, de exemplu în cazul Floriei Capsali,
partenerul artistic şi biograful Mitiţă Dumitrescu:

„Un moment deosebit în activitatea Floriei s-a

petrecut în 1927, an în care a făcut parte din echipele
monografice ale Universităţii din Bucureşti conduse
de eminentul profesor sociolog Dimitrie Gusti.
Împreună cu o seamă de oameni valoroşi, ce se
specializau în domeniile respective, printre care
Constantin Brăiloiu, George Breazul, profesorul
Rainer, sculptorul Mac Constantinescu şi alţii, Floria
Capsali, cu o rară minuţiozitate şi multă răbdare, a
cules material folcloric în legătură cu dansul nostru
                                                            
38
International Archive of Women in Architecture, Special Collections Newman
Library, Baza de date pentru Virginia Maria Alexandrescu Haret; catalog accesibil
online la adresa: http://lumiere.lib.vt.edu/iawa_db/view_all.php3?person_pk
=1250&region=&table=bio&cSel= (ultima accesare 15 iunie 2015).
39
Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti,
Paideia, 2000, p. 271.
40
Termenul aparține autoarei.
212 
 popular, amplificându-şi şi desăvârşindu-şi astfel
cunoştinţele ce aveau să-i servească mai târziu în
montările baletelor româneşti”41.

Capsali, pe lângă utilizarea elementelor de dans popular

din Drăguş şi Fundul Moldovei în piesele pe care le-a pus în scenă
şi jucat, a publicat şi un studiu în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă
socială, în care a descris tipuri de dans din acest sat şi a analizat
diversele relaţii şi influenţe din cadrul lor – la nivel incipient, ca o
propunere de studiu mai aprofundat42. Şi pentru Margareta Sterian
vara petrecută în satul Drăguş a reprezentat un moment important
în cariera artistică şi s-a concretizat în realizarea unor lucrări
inspirate din viaţa satului, şase portrete fiind incluse în expoziţia
organizată în decembrie 1929 de Seminarul de sociologie din
cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în decembrie 1929 – ianuarie
1930 Sterian a avut prima expoziţie personală la Bucureşti, în care
a inclus peisaje din viaţa satului şi ciclul de portrete „Copii din
Drăguş”43. Calypso Botez, deşi nu a luat parte la cercetările
monografice, a fost membră fondatoare a Institutului Social Român
– în care a avut o prezenţă activă, inclusiv prin conferinţe în care a
susţinut drepturi civile şi politice pentru femei, prin conducerea
Secţiei feminine din cadrul acestuia – şi vocea feministă
fundamentată ştiinţific şi teoretic în revista Arhiva pentru ştiinţă şi
reformă socială44.
                                                            
41
Mitiţă Dumitrescu, Amintiri despre Floria Capsali, Bucureşti, Ed. Muzicală,
1985, p. 18.
42
Floria Capsali, „Jocurile din comuna Fundul Moldovei (Bucovina)”, în Arhiva
pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an X, nr. 1-4, 1932, p. 413-427.
43
„Margareta Sterian”, în The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe,
accesibil online la adresa: http://www.yivoencyclopedia.org/article.aspx/
Sterian_Margareta (ultima accesare 18 iunie 2015).
44
Vezi „Proces-Verbal [al adunării constitutive a] Institutul[ui] social românesc”,
în „Buletinul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială”, în Arhiva pentru
Ştiinţă şi Reformă Socială, an I, nr. 4, ianuarie 1920, p. 865; „Secţia de studii
feminine”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an IV, nr. 3-4, 1927, p.
525-527; şi studiile Calypso Botez, „Problema feminismului – O sistematizare a
elementelor ei”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an II, nr. 1-3,
aprilie-octombrie 1920, p. 25-84; Calypso Botez, „Mişcarea feministă”, în Arhiva
213 
 Aşadar, vieţile profesionale ale acestor femei au fost
influenţate într-o oarecare măsură de participarea în activităţile
Seminarului de sociologie şi ale Institutului Social Român, însă
acestea nu au reprezentat motorul sau principalul spaţiu acţional şi
profesional al carierelor lor. Fiecare a avut şi alte zone de activitate
şi interes în care s-a implicat cu mai mult sau mai puţin succes, iar
demersurile gustiene au constituit numai momente punctuale –
chiar dacă importante pentru unele dintre ele — în traseul lor
profesional.
A doua categorie este cea a cercetătoarelor sociale
formate, precum Veturia Manuilă şi Christina Galitzi, care în
momentul intrării în grupul Şcolii gustiene îşi terminaseră deja
studiile universitare şi doctorale în România şi în străinătate.
Christina Galitzi (1899–?) şi-a făcut studiile masterale şi doctorale
în Statele Unite ale Americii, unde a urmat cursuri şi a colaborat cu
profesori precum Samuel McCune Lindsay, R.E. Chaddock, A.A.
Tenney, Robert MacIver, F.H. Giddings, H.P. Fairchild45. În 1929
Galitzi a publicat teza ei de doctorat, A Study of Assimilation
Among the Romanians of the United States, în cadrul seriei
„Studies in History, Economics and Public Law” a editurii
Columbia University Press din New York, în care a realizat o
analiză detaliată şi foarte bine documentată, sociologică şi istorică,
a câtorva comunităţi de români de pe teritoriul Statelor Unite46. De
la mijlocul anilor 1930 a început să publice studii, articole şi
recenzii în revistele Şcolii gustiene, era membră a Institutului
Social Român şi preda în cadrul Şcolii Superioare de Asistenţă
Socială de la Bucureşti. În publicaţiile ei s-a ocupat preponderent

                                                                                                                           
pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an IV, nr. 2, 1923, p. 218-224; Calypso Botez,
„Drepturile femeii în Constituţia viitoare”, în Noua Constituţie a României. 23 de
prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, Tipografia
Culturală Naţională, 1923, p. 76-87.
45
Sanda Golopenţia, „Începutul imigrației românești în Statele Unite: Christina
Galitzi”, în Sanda Golopenţia, Emigranţii Carter, Bucureşti, Ed. Paideia, 2008, p.
147; Christina Galitzi, „Sociologia americană şi rolul ei în organizarea Statelor
Unite”, în Sociologie românească, an III, nr. 1-3, ianuarie-martie 1938, p. 56-61.
46
Sanda Golopenţia, „Începutul imigrației românești în Statele Unite: Christina
Galitzi”, p. 147.
214 
cu prezentarea instituţionalizării, organizării şi rolului ştiinţelor
sociale, asistenţei sociale, serviciului social şi politicilor de
intervenţie socială din Statele Unite, Chile, Bulgaria. Galitzi a scris
despre apariţiile Şcolii sociologice de la Bucureşti în cercetările
americane şi a făcut mai multe propuneri de organizare a unei
facultăţi de ştiinţe sociale în România, inspirată de cele din Statele
Unite47. Este interesant că Galitzi cunoştea şi scria despre istoria
implicării femeilor şi a asociaţiilor femeilor din România în munca
de asistenţă şi ocrotire socială — de exemplu, într-un articol apărut
în revista Asistenţa socială şi care a constituit şi conferinţa ei la
Congresul Internaţional Feminin de la Berlin din octombrie 1941,
Christina Galitzi (Brătescu) face o scurtă istorie a asociaţiilor
femeilor cu activităţi de asistenţă şi ameliorare socială şi arată
preponderenţa masivă a iniţiativelor private ale acestor femei şi
organizaţii48. În 1938-1939, când se pregătea cel de-al XIV-lea
Congres Internaţional de Sociologie, care urma să aibă loc la
Bucureşti la începutul lunii septembrie 1939, Christina Galitzi a
lucrat ca secretară a comitetului de organizare al evenimentului49.
Veturia Manuilă (1896–1986) a urmat studii universitare la
Cluj (licenţă în ştiinţe), Budapesta (medicină umană), Baltimore
(asistenţă socială la Universitatea Johns Hopkins) şi a avut stagii de
                                                            
47
Vezi Christine Galitzi, „L’orientation nouvelle de l’éducation américaine”, în
Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIII, nr. 1-4, 1936, p. 172-179;
Christina Galitzi, „Sugestii pentru organizarea unei facultăţi de ştiinţe sociale de
tip american în România”, în Sociologie românească, an III, nr. 1-3,
ianuarie-martie 1938, p. 4-10; Christina Galitzi, „Sociologia americană şi rolul ei
în organizarea Statelor Unite”, în Sociologie românească, an III, nr. 1-3,
ianuarie-martie 1938, p. 56-61; Christina Galitzi, „Serviciul Social în Chile”, în
Sociologie românească, an IV, nr. 1-3, ianuarie-martie 1939, p. 24-30; Christina
Galitzi-Brătescu, „Plasa model economico-socială din Bulgaria”, în Sociologie
românească, an IV, nr. 7-12, iulie-decembrie 1942, p. 611-612.
48
Dr. Cristina Brătescu, „Contribuţia femeii române la desvoltarea personalului
tehnic în cadrul Asistenţei Sociale şi al Ocrotirei”, în Asistenţa socială. Buletinul
Asociaţiei pentru progresul asistenţei sociale, vol. XI, nr. 1, 1943, p. 44-49.
49
Vezi Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor
sociologice”, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 370; Zoltán Rostás, „L’histoire
d’un congrès qui n’a pas eu lieu: le XIV Congrès international de sociologie
(Bucarest, 1939)”, în Les Études Sociales. Revue publiée par la Société
d’économie et de sciences sociales, nr. 151-152, 2011, p. 195-212.
215 
specializare la Paris, Londra, Berlin, Bruxelles, Dresda, Viena50. În
1929 Manuilă a avut un rol important în înfiinţarea Şcolii
Superioare de Asistenţă Socială, în colaborare cu Asociaţia
Creştină a Femeilor Române, Facultatea de Filosofie şi Litere din
cadrul Universităţii din Bucureşti şi Institutul Social Român, şi a
fost directoarea acestei instituţii în primii cinci ani de activitate51.
A participat sporadic la campaniile monografice, însă multe dintre
studentele şi câteva dintre profesoarele de la Şcoala Superioară de
Asistenţă Socială au fost active şi au contribuit semnificativ la
cercetările monografice de teren. Manuilă a publicat multe studii şi
articole, în special asupra organizării asistenţei sociale în România,
cercetări despre diverse probleme sociale, mai ales specifice
mediului urban, propuneri de organizare a sistemului penitenciar şi
de re-educare a minorilor etc. în revistele Sociologie românească şi
Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, dar în număr mult mai
mare în revistele Asistenţa socială, a cărei directoare a fost, şi
Revista de igienă socială. Abordarea diverselor fenomene sociale
pe care le tratează Manuilă este vădit influenţată de igienă socială
şi eugenie, în formele în care au fost introduse şi profesate de Iuliu
Moldovan52. Astfel, în conceptualizarea atât a scopurilor şi a
organizării asistenţei şi ocrotirii sociale, a activităţilor de
re-educare a grupurilor sociale pe care ea le considera
„periculoase” şi de „apărare a populaţiei de contaminarea şi
influenţa acestor elemente disgenice, antisociale”53, cât şi a
rolurilor femeilor în familie şi societate, Manuilă susţine puncte de
vedere teoretice şi metodologice şi politici de intervenţie în care

                                                            
50
Ştefan Costea (coord.), Sociologi români. Mică enciclopedie, Bucureşti, Ed.
Expert, 2001, p. 308.
51
Veturia Manuilă, „Le Rôle de l’École Supérieure d’Assistance Sociale dans la
mouvement d’assistance sociale roumaine”, în L’Assistance Sociale en Roumanie,
Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 7-15.
52
Vezi sublinierea apartenenţei la şcoala lui Iuliu Moldovan în Veturia Manuilă,
„Le Rôle de l’École Supérieure d’Assistance Sociale dans la mouvement
d’assistance sociale roumaine”, în L’Assistance Sociale en Roumanie, Bucureşti,
Imprimeria Naţională, 1938, p. 7-10.
53
Veturia Manuilă, „Asistenţa socială ca factor de politică socială”, în Arhiva
pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 962.
216 
rasa, biologicul şi necesităţile naţiunii ocupă un loc fundamental.
Această orientare ştiinţifică şi ideologică a directoarei Şcolii
Superioare de Asistenţă Socială a influenţat profund programa
academică, pregătirea studentelor şi rezultatele muncii lor de
cercetare şi asistenţă socială. În multe articole publicate de Veturia
Manuilă şi de alte profesoare şi studente din cadrul Şcolii de
Asistenţă este evidentă definirea conservator-tradiţională a rolului
femeii ca reproducătoare şi educatoare a naţiunii.
După cum se poate observa, Christina Galitzi şi Veturia
Manuilă au avut un parcurs ştiinţific şi profesional doar parţial
dependent de Şcoala sociologică de la Bucureşti. Ele au dobândit
cunoştinţele teoretice şi metodologice, şi-au obţinut diplomele
academice şi, deci, s-au format ca femei de ştiinţă în alte
universităţi din România şi din alte ţări. La revenirea în ţară,
Institutul Social Român şi Seminarul de sociologie de la
Universitatea din Bucureşti au constituit punctele de intrare în viaţa
ştiinţifică şi profesională. Veturiei Manuilă i s-a oferit posibilitatea
să realizeze ceea ce urmărea: plecase la stagiul de pregătire în
social work din Statele Unite printr-o bursă Rockefeller, la
recomandarea lui Iuliu Moldovan, pentru a pune bazele
instituţionale ale unui sistem sanitar care includea asistenţa socială,
în conformitate cu proiectul de sănătate publică şi doctrina
biopolitică promovate de Moldovan54 şi profesate în anumite
departamente ale unor universităţi din Statele Unite ale Americii.
Astfel, intersectarea intereselor lui Manuilă cu necesităţile Şcolii
sociologice de la Bucureşti a fost una fericită, întrucât cea din
urmă, pe de o parte, urmărea extinderea activităţilor şi asupra zonei
urbane şi, pe de altă parte, este probabil să fi avut în vedere
canalizarea unora dintre colaboratoare într-o zonă care să
corespundă într-o oarecare măsură pregătirii lor ştiinţifice, dar, mai
ales, rolurilor de gen. Înfiinţarea Şcolii Superioare de Asistenţă
Socială trebuie înţeleasă, desigur, ca deschidere a unor oportunităţi
profesionale pentru membrele şi pentru unii dintre membrii Şcolii
sociologice de la Bucureşti (întrucât în cadrul ei au predat, la un
                                                            
54
Veturia Manuilă, „Le Rôle de l’École Supérieure d’Assistance Sociale dans la
mouvement d’assistance sociale roumaine”, p. 7-9.
217 
moment dat, de pildă, şi Henri H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Sabin
Manuilă, Emanoil Bucuţa etc.). Însă nu poate fi ignorat faptul că
singurul spaţiu academic în care au dobândit poziţii profesionale
membrele Şcolii gustiene a fost această şcoală, definită ca zonă
ştiinţifică şi acţională specific „feminină” şi în mod vădit cu un
prestigiu inferior Facultăţii de Filosofie şi Litere, de pildă.
A treia categorie de participante la activităţile gustiene este
cea mai numeroasă şi este constituită din studente, fie că este vorba
despre cele care urmau cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere,
ale Şcolii Superioare de Asistenţă Socială, fie ale altor instituţii.
Cele mai multe frecventau întâlnirile Seminarului de Sociologie şi
au participat în număr din ce în ce mai mare la campaniile de
monografie sociologică între 1927 şi 1936. O listă neexhaustivă a
categoriei studentelor le include pe: D. Alexandrescu, Aurelia
Balaban, Ecaterina Botez, Ecaterina Burbea, Maria Călineţ,
Eugenia Constantinescu, Xenia Costa-Foru, Elisabeta Constante,
Lena Constante, Ştefania Cristescu, J. Cristofovici, Maria
Dărmănescu, Marcela Focşa, F. Gafencu, Maria Gafton, Livia
Gavăţ, Elvira Georgescu, Caliopi Ghinopol, Paula Gusty, Olga
Hreniuc, Aurelia Ifrim, Dochia Ioanovici, V. Kletchin, Elena
Lărgeanu, Filofteia Lepădatu, Rodica Luţia, Madaraz, Jana
Manolescu, B. Miclescu, Maria Negreanu, Orghidan, Domnica
Păun, Maria Pisculungeanu, Simona Popescu, Steliana Popescu,
Natalia Raisky, Angela Rădulescu, Eliza Retezeanu, Viorica Sassu,
N. Stamate, Eugenia Topacevschi55.
Aceste tinere se aflau în perioada formării ştiinţifice, aşa
încât încadrarea în cercetările de teren – mai ales pentru acelea care
au lucrat mai mulţi ani în monografii – a reprezentat un punct
nodal al traseului lor educaţional şi profesional. Chiar dacă este
probabil ca multe dintre ele să nu fi avut aspiraţii ştiinţifice, este
însă cert, din studiile, interviurile şi documentele pe care le-am
consultat, că unele studente (apoi licenţiate, pe urmă doctorande şi

                                                            
55
Conform listelor furnizate în articolul lui Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei
sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p.
1146-1162.
218 
doctore56) aveau atât aspiraţii ştiinţifice, cât şi pregătirea teoretică
şi metodologică să le îndeplinească. Realizarea lor însă nu s-a
produs decât în foarte puţine cazuri, şi numai parţial. Astfel, Xenia
Costa-Foru, Ştefania Cristescu, Elisabeta Constante, Lena
Constante, Marcela Focşa, Paula Gusty, Natalia Raisky, Domnica
Păun, Dochia Ioanovici, Maria Negreanu, Maria Dărmănescu sunt
numai câteva dintre femeile care au intrat în Şcoala sociologică de
la Bucureşti ca studente, care au lucrat în cadrul majorităţii
campaniilor monografice, care au publicat studii, însă care nu au
beneficiat de aceleaşi oportunităţi de carieră şi de recunoaştere
precum colegii lor bărbaţi. Parcursul unora dintre ele şi
mecanismele şi strategiile de excludere şi/sau de deturnare a
muncii lor ştiinţifice de către colaboratorii lor bărbaţi vor fi
discutate în paginile următoare.

CONTRIBUŢII ŞI (NE)RECUNOAŞTERE

Câteva dintre cercetătoarele menţionate mai sus, din

categoria studente, au fost încadrate în Şcoala Superioară de
Asistenţă Socială. Un astfel de exemplu este Xenia Costa-Foru
(1902–1983), despre care se poate spune că a dobândit o poziţie
profesională de prestigiu şi recunoaşterea maximă disponibilă
pentru femeile din şcoala gustiană întrucât a devenit, din 1935,
directoarea acestei instituţii57. Xenia Costa-Foru este cercetătoarea
care a beneficiat de cea mai mare vizibilitate şi recunoaştere în
cadrul Şcolii gustiene. Tema ei principală de cercetare a fost
familia, despre care a publicat două studii în revistele gustiene, mai
multe în revista Asistenţa Socială şi în alte publicaţii, un volum de
autoare, şi asupra căreia şi-a făcut şi susţinut doctoratul cu Dimitrie
Gusti58. Costa-Foru a participat la campaniile monografice
                                                            
56
Termenul aparține autoarei.
57
Vezi Veturia Manuilă, „Le Rôle de l’École Supérieure d’Assistance Sociale
dans la mouvement d’assistance sociale roumaine”, p. 14.
58
Vezi Xenia Costa-Foru şi Henri H. Stahl, „Caracterul devălmaş al familiei
nerejene”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an X, nr. 1-4, 1932, p.
447-462; Xenia Costa-Foru, „Quelques aspects de la vie familiale en Roumanie”,
219 
începând din 1927, cu cea de la Nerej, unde deja începuse să se
ocupe de familie, de viaţa şi munca femeilor, de creşterea copiilor
etc. În grupul care lucra pe aceste probleme erau şi alte studente,
însă Costa-Foru s-a impus destul de repede drept conducătoare a
grupului, lucru pe care cel puţin de la Fundul Moldovei (1929) îl
recunoaşte şi îl menţionează de mai multe ori unul dintre cei mai
apropiaţi şi îndelungaţi colaboratori ai profesorului Gusti şi
conducătorul unora dintre demersurile monografice:

„Cine erau de fapt aceşti «bătrâni» care îşi asumau

vina hotărârii luate? Încă de la Fundul Moldovei
începuse o grupare a câtorva dintre «veteranii»
campaniilor care lucraseră mai cu spor şi aveau mai
multă experienţă şi tragere de inimă. Potrivit unui
gând, care ajunsese pentru mine o «idee fixă», am
sugerat (desigur în glumă) că nu numai satele
devălmaşe pot «umbla pe bătrâni», ci se cade ca şi
monografiştii să facă la fel. După discuţii multiple, am
căzut de acord în joacă, să ne organizăm în forme
«umblătoare pe patru bătrâni», aceştia fiind
Vulcănescu, D.C. Georgescu, Xenia Costa-Foru şi
subsemnatul. (...) Fiecare avea la rândul nostru un
grup de «descendenţi», «fii» şi «nepoţi» în ordinea
sosirii lor în muncile monografice, totul putând fi deci
reprezentat grafic în forma unei «spiţe de neam», cei
patru «bătrâni» considerându-se drept «fraţi»”59.

În mod similar, mai departe, Henri H. Stahl insistă asupra

rolului important al Xeniei Costa-Foru nu numai în munca de
cercetare, dar şi în cea de organizare şi coordonare a cercetării unei
întregi problematici din viaţa satului, aceea a familiei şi, în general,

                                                                                                                           
în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIII, 1936, p. 112–118; şi volumul
Xeniei Costa-Foru, Cercetarea monografică a familiei. Contribuţie metodologică,
Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1945.
59
Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor
sociologice”, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 132.
220 
tot ce reprezintă viaţă socială rurală din perspectiva femeilor:
„Drept puternice «personalităţi» mai pot fi consideraţi şi alţi câţiva
dintre «monografişti», precum de pildă Xenia Costa-Foru, în jurul
căreia gravitau toţi cei preocupaţi nu numai de problemele
«familiei», ci şi de întreaga viaţă socială a satului, văzută din
punctul de vedere al femeii”60. Rolul important al Xeniei
Costa-Foru reiese şi dintr-un caiet manuscris, în care au fost
înregistrate, sub forma unor procese verbale, discuţiile din cadrul
întâlnirilor între coordonatorii și coordonatoarele echipelor care
lucrau pe diverse probleme în timpul monografiei de la Runcu, din
vara anului 193061. Două aspecte sunt relevante în această
organizare informală a grupurilor de lucru din cadrul larg al
cercetărilor sociologice de teren.
Primul este legat de caracterul privat al acestor constatări
„ierarhice” în cadrul monografiilor. Stahl nu vorbeşte despre
importanţa Xeniei Costa-Foru, pe care o consideră egală cu cea a
celorlalţi trei membri marcanţi ai Şcolii gustiene – Mircea
Vulcănescu, D.C. Georgescu şi el însuşi – decât în publicaţii cu
caracter relativ privat, de tipul memoriilor şi al interviurilor de
istorie orală. Deşi pomeneşte această organizare a „legăturil[or]
[i]erarhice stabilite între toţi monografiştii pe schema unei răzăşii
«umblătoare pe patru bătrâni»”62 şi în studiul ştiinţific panoramic
despre monografiile sociologice, publicat în Arhiva pentru Ştiinţă
şi Reformă Socială în numărul omagial realizat la aniversarea a 25
de ani de activitate academică a lui Dimitrie Gusti, Stahl nu spune
care sunt aceste relaţii „ierarhice” şi cine sunt cei patru „bătrâni”.
Al doilea aspect este cel al redării discursive în registru
ludic a acestei recunoaşteri a importanţei şi a contribuţiilor în
cercetarea şi organizarea muncii de teren de către Xenia
Costa-Foru, Stahl insistând asupra dimensiunii de joc, chiar dacă îi
era şi lui evidentă „realitatea” atât a utilităţii sistemului de
                                                            
60
Ibidem, p. 143.
61
Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare S.A.N.I.C.), Fond
697, Fundaţiile Culturale Regale Centrala, dos. 19, 1923: „Monografia satului
Runcu din judeţul Gorj”, de exemplu f. 82-88.
62
Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi
Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 1164.
221 
organizare a muncii de cercetare, cât şi a contribuţiilor importante
ale celor patru coordonatori: „Era, desigur, o joacă amuzantă, dar şi
un sistem de organizare a muncii şi de «şcoală» făcută de fiecare
dintre «bătrâni» cu ucenicii săi”63. Dacă în cazul celorlalţi
„bătrâni” recunoaşterea importanţei lor în economia cercetărilor
monografice şi, mai larg, a producerii de cunoaştere sociologică s-a
realizat pe multe alte căi, în spaţiul academic şi în demersurile
publice de vizibilizare şi „propagandă” ştiinţifică a sistemului de
cercetare monografic, şi deci nu le era necesară sublinierea
suplimentară a lui Stahl, în cazul Xeniei Costa-Foru, care nu
beneficia nici pe departe de aceeaşi recunoaştere a aporturilor
ştiinţifice şi organizatorice, abţinerea poate fi înţeleasă şi ca o
modalitate de a-i diminua rolul, plasând comentariile valorizatoare
într-o cheie privată şi ludică. Această limitare a vizibilităţii şi a
recunoaşterii şi chiar asumare a aporturilor Xeniei Costa-Foru de
către alţi membri ai campaniilor de cercetare este susţinută şi de
alte eludări ale muncii ei.
Aşa cum am precizat deja, Henri H. Stahl susţine în mai
multe locuri că el este cel care a îndrumat-o spre această temă,
pentru că nu era nimeni care să se ocupe de ea şi, mai ales, pentru
că „se potriveşte foarte bine pentru o socioloagă, mai bine decât
pentru un sociolog”64. Însă aspectul „potrivirii” problematicii
familiei pentru o socioloagă nu l-a împiedicat pe Alexandru
Claudian, în 1929, să conferenţieze în cadrul Institutului Social
Român pe subiectul „Problema socialului şi a familiei în cercetarea
monografică”65, în ciuda faptului că Xenia Costa-Foru era cea care
a studiat familia şi a coordonat grupul de cercetare asupra acestei
teme şi la Nerej, şi la Fundul Moldovei, în timp ce Alexandru
Claudian nu participase decât la campania de la Fundul Moldovei,
iar aria lui de specializare şi interes ştiinţific nu era defel în
                                                            
63
Idem, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, p.
132.
64
Convorbire cu Henri H. Stahl în Zoltán Rostás, Monografia ca utopie.
Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 245-246.
65
Vezi redarea rezultatelor cu vizibilitate publică ale campaniei de la Fundul
Moldovei în Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru
Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 1150-1151.
222 
sociologia familiei. Nici însuşi Stahl nu a fost împiedicat de
caracterul „potrivit pentru o socioloagă” al tematicii să semneze
împreună cu Costa-Foru un articol despre familia nerejeană66.
Toate aceste doar aparent „amănunte” ale dinamicii muncii
ştiinţifice şi ale distribuţiei vizibilităţii şi a recompenselor formează
o imagine genizată a Şcolii sociologice de la Bucureşti, adică a
inegalităţilor între femei şi bărbaţi în posibilităţile de afirmare,
recunoaştere ştiinţifică şi carieră profesională. Suntem, aşadar, în
faţa, pe de o parte, a unor „urme” ale recunoaşterii muncii şi
meritelor femeilor în momentul desfăşurării monografiilor — deci
contemporan cu activitatea — şi, din surse „private”, ale certificării
Xeniei Costa-Foru drept „puternică personalitate”, şi ale plasării ei
la acelaşi nivel de importanţă şi autoritate cu Mircea Vulcănescu,
D.C. Georgescu şi Henri H. Stahl. Pe de altă parte, se poate
observa ştergerea ei din „canon” sau, cel mult, plasarea într-o
poziţie marginală de către demersurile de realizare a unor istorii ale
sociologiei, de către autori precum Traian Herseni, Ovidiu Bădina
sau Marin Diaconu, pentru care contributorii merituoşi ai Şcolii
gustiene sunt exclusiv bărbaţii. Această eliminare a unor contribuţii
ale cercetătoarelor din istoria disciplinei, precum unele dintre cele
ale Xeniei Costa-Foru, se poate încadra şi poate susţine existenţa
fenomenului identificat de istorica americană Margaret Rossiter
sub denumirea de „efectul Matilda”, despre care am discutat mai
sus.
În acelaşi timp însă, activităţile de cercetare ale femeilor în
cadrul Şcolii gustiene arată importanţa participării acestora, chiar
dacă ea trebuie căutată uneori în alte locuri decât publicaţiile
oficiale ale şcolii şi poziţiile profesionale dobândite de membrii şi
membrele acesteia. Poate unul dintre cele mai importante
dimensiuni şi rezultate ale implicării femeilor în cercetări este
tocmai mecanismul care le-a marginalizat pe cele mai multe dintre
acestea: aducerea în atenţia ştiinţifică a unor zone ale vieţii sociale
considerate până atunci ca „naturale”, deci neschimbătoare şi
nemeritând consideraţie exploratorie, precum familia, gospodăria,
vieţile şi muncile femeilor, creşterea copiilor. Chiar dacă aceste
                                                            
66
Vezi Xenia Costa-Foru şi Henri H. Stahl, art. cit.
223 
zone, printr-un proces circular de asociere a lor cu femeile şi de
investigare în mod preponderent de către ele, au ocupat o poziţie
relativ periferică în economia disciplinei, faptul că au fost totuşi
incluse în sistemul sociologic teoretic şi în demersurile de cercetare
sociologică de teren cu instrumente ştiinţifice reprezintă un merit al
femeilor cel puţin în aceeaşi măsură în care îi este atribuit lui
Dimitrie Gusti meritul de a le fi cuprins în viziunea lui asupra vieţii
sociale.
Elisabeta Constante (1906–1979) a fost şi ea încadrată în
Şcoala Superioară de Asistenţă Socială, dar pe o poziţie inferioară,
lucrând ca secretară a acestei instituţii timp de aproape două
decenii. Din declaraţia Lenei Constante este evident faptul că
poziţia administrativă pe care a ocupat-o sora ei nu reprezenta
aspiraţia profesională a Elisabetei Constante şi că aceasta a
acceptat-o pentru a avea un loc de muncă plătit, dar pregătirea şi
aspiraţiile ei ştiinţifice depăşeau sfera muncii secretariale, spre care
fusese orientată şi pe care a desfăşurat-o o lungă perioadă:

„În ultimul timp, sora mea găsise o slujbă de

secretară la noua Şcoală de Asistenţă Socială care se
înfiinţa şi a cărei Directoare era Dna MANUILĂ.
LIZI [Elisabeta Constante] fusese recomandată de
GUSTI. A funcţionat mulţi ani, ca secretară, cu
toate că între timp îşi luase licenţa şi diploma. Dar
nu a parvenit să fie numită profesoară decât în
1947! Cu toate multiplele promisiuni făcute de Dna
MANUILĂ, care avea mult mai mare nevoie de ea
ca secretară, care se ocupa şi de cămin, şi de
cantină. Azi sora mea este conferenţiar
universitar”67.

Multe alte cercetătoare au lucrat la un moment dat, la

începutul carierei profesionale, în cadrul Institutului de Statistică,
                                                            
67
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS),
Fond Penal, dos. P218 (anchetă Pătrăşcanu Lucreţiu), vol. 64, declaraţia Lenei
Constante, nedatată (probabil ianuarie 1950), manuscris, f. 13.
224 
la prelucrarea datelor recensământului, ca simple „calculatoare”
(acea ocupaţie de computers identificată şi în studiile asupra
implicării femeilor în ştiinţe în Statele Unite la începutul secolului
trecut). Majoritatea însă au ajuns să lucreze în cele din urmă ca
profesoare de liceu în diverse oraşe, precum Ştefania Cristescu,
Maria Dărmănescu, Elvira Georgescu, Paula Gusty, Maria
Negreanu. Cea din urmă a fost şi secretara Căminului „Spiru
Haret”, dar este interesant că a terminat un doctorat în istorie cu
Nicolae Iorga, l-a publicat sub formă de volum, însă nu a putut
pătrunde în sistemul universitar nici în sociologie, nici în istorie.
Henri H. Stahl îi povesteşte lui Zoltán Rostás că Elvirei Georgescu
şi Mariei Negreanu „le-a dat” el „o temă foarte bună”, aceea de a
studia obiceiul pământului de la Nerej prin Regulamentul Organic,
dar nici una „n-a făcut absolut nimica”. Doar de la Negreanu „au
rămas nişte fişe pe care le scrisese despre Regulamentul Organic”
dar, spune Stahl, „ceea ce nu mă interesa, aveam Regulamentul
Organic în original, n-aveam nevoie de fişele ei”68. Este evident că
ceea ce „le-a dat” Stahl de lucru celor două tinere nu era neapărat
interesul lor de cercetare, dar, mai ales, nu era în folosul şi spre
realizarea unor studii proprii, ci constituia documentarea pentru
tema lui de cercetare şi era spre utilizarea şi beneficiul lui.
Aspiraţiile ştiinţifice şi profesionale ale tinerelor
cercetătoare în formare şi respingerea de către unele dintre ele a
rolurilor inferioare care li se desemnau reies atât din mărturiile lor
în momentul participării la monografii (cum voi arăta mai jos), cât
şi din relatările şi observaţiile unora dintre cercetătorii bărbaţi –
chiar dacă aceste aspiraţii sunt circumscrise şi înţelese radical
diferit de femeile însele faţă de colegii lor. Astfel, în convorbirea
cu Rostás, care, la remarca lui Stahl că studentele nu au „dat”
nimic din ce le-a cerut el, întreabă dacă nu cumva acestea s-au
implicat în monografii ca o modalitate de petrecere a vacanţei sau
ca o excursie, Stahl neagă această ipoteză şi marchează existenţa
unor „ambiţii” în cazul celor mai multe dintre participante. Mai
mult, Stahl le consideră „rateuri” pe acelea care au refuzat
                                                            
68
Convorbire cu Henri H. Stahl în Zoltán Rostás, Monografia ca utopie.
Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 247.
225 
tematicile şi rolurile indicate de el şi justifică „evadarea” lor din
cercetarea sociologică – pe care o vede ca pe o decizie potrivită
pentru femei – prin faptul că, oricum, se pregăteau pentru a deveni
profesoare de liceu:

„Nu prea era excursie, că era destul de dură viaţa

acolo. (...) Nici pentru ele. Că toate ar fi avut
ambiţia să facă ceva. Şi le dădeai anumite lucruri de
făcut. Puteai să le întrebuinţezi pentru a face
anumite recensăminte, pentru anumite lucrări de
rutină. Dar, alea sunt rateuri, totuşi, că n-a ieşit nici
unul cu o viziune. E aşa de greu ca oamenii să fie
creatori în domeniul ştiinţelor sociale! Nu poate
orişicine. Încearcă mulţi, dar nu reuşesc. Majoritatea
care aveau ceva în capul lor au evadat din
sociologie spre altceva. Pe urmă majoritatea s-au
pregătit pentru a deveni profesoare de liceu. (...) Şi
au ajuns profesoare foarte bune. Miţi Dărmănescu
de care vorbeam adineaurea, pare-se că a fost o
profesoară foarte bună. Elvira Georgescu de
asemenea, după câte am aflat, a fost o profesoară
foarte bună. Ştia, învăţase atâta sociologie cât să
poată preda bine, frumos în liceu. Atâta tot”69.

Nu este, aşadar, de mirare nici că cele două studente n-au

lucrat „absolut nimic”, nici că Stahl a fost nemulţumit de prestaţia
lor: este foarte probabil ca ele să fi realizat dimensiunea de muncă
„voluntară” în folosul altuia şi să se fi îndreptat spre zone ştiinţifice
şi profesionale care să le ofere măcar parţial beneficii – Negreanu
spre un doctorat în istorie, Georgescu spre profesorat la nivel de
liceu. Acesta este doar un exemplu de înţelegere a muncii femeilor
în cercetarea sociologică de teren, a „îndrumărilor” pe care
cercetătorii bărbaţi care conduceau monografiile le ofereau
colegelor lor, a refuzurilor unora dintre studente de a le fi
exploatată munca şi a interpretării acestor refuzuri de către unul
                                                            
69
Ibidem, p. 249.
226 
dintre coordonatorii cercetărilor. Exemplul nu trebuie însă înţeles
ca o chestiune personală – nici ca „ghinion” individual al celor
două studente, nici ca tendinţă individuală de exploatare a muncii
altora din partea lui Stahl. Este vorba despre constelaţia de roluri şi
idei de gen, deci despre înţelesurile sociale şi politice ale
diferenţelor dintre femei şi bărbaţi, care ofereau modele valorice şi
oportunităţi inegale cercetătoarelor şi cercetătorilor şi care
permiteau utilizarea muncii femeilor în beneficiul şi pentru
avansarea ştiinţifică a bărbaţilor.

STRATEGII DE EXCLUDERE A CERCETĂTOARELOR

ŞI DE DETURNARE A MUNCII LOR

În ultima parte a acestui articol voi prezenta pe scurt, pe

lângă experienţele de includere şi, ulterior, îndepărtare ale Xeniei
Costa-Foru, alte două cazuri care ilustrează în mod diferit dinamica
de gen a ştiinţei şi sprijină ipoteza excluderii cercetătoarelor şi a
preluării muncii lor pentru avansarea carierelor cercetătorilor.
Primul caz la care mă refer reprezintă poate refuzul cel mai nedrept
de care s-a lovit o cercetătoare din cadrul Şcolii gustiene în
încercările repetate de a lucra alături de colegii ei în faza
redactărilor finale asupra tematicilor pentru care strânsese material
şi se specializase. Ștefania Cristescu (1908–1978) a publicat studii,
articole şi recenzii în revistele Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă
Socială şi Sociologie românească70 şi un volum despre gospodărie
                                                            
70
Vezi articolele: Ştefania Cristescu, „Practica magică a descântatului de «strâns»
în satul Cornova”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an X, nr. 1-4,
1932, p. 371-380; Stefania Cristesco, „L’agent magique dans le village de
Cornova (Bessarabie)”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIII,
1936, p. 119-137; Ştefania Cristescu, „Frecvenţa formulei magice în satul
Cornova”, în Sociologie românească, an I, nr. 4, aprilie 1936, p. 11-18; Ştefania
Cristescu, „Chestionarul pentru studiul credinţelor, practicelor şi agenţilor magici
în satul românesc”, în Sociologie românească, an I, nr. 4, aprilie 1936, p. 36-38;
Ştefania Cristescu, „Cum descântă «de întors» Ana Dănilă din satul Şanţ”, în
Sociologie românească, an I, nr. 5, mai 1936, p. 36-39; Ştefania Cristescu,
„Dialectologia geografică, morfologia culturală şi ştiinţa neamului în Germania”,
în Sociologie românească, an I, nr. 6, iunie 1936, p. 28-33; Ştefania Cristescu,
227 
în credinţele şi riturile magice ale femeilor din Drăguş71, fiind,
dintre participantele la campaniile monografice de până în 1940,
cercetătoarea care a publicat cel mai mult în revistele Şcolii
gustiene. Aşa cum am menţionat deja, Cristescu a absolvit studiile
de licenţă în filosofie şi filologie modernă în 1930, apoi a urmat
studii doctorale în sociologie şi filologie la Universitatea din
Bucureşti între 1930–1936. Între 1932 şi 1934 a avut şi o bursă de
studii la Paris, unde a urmat cursuri de lingvistică, etnografie şi
sociologie cu C. Bouglé, J. Vendryès, M. Cohen, M. Mauss, Rivet,
R. Maunier, J. Marx etc.72 şi a obţinut o diplomă cu menţiunea
„foarte bine” acordată de Institutul de Etnologie de la Sorbona73.
Cristescu a fost una dintre cele mai asidue participante la
campaniile monografice, fiind prezentă la toate, cu începere din
1929, de la Drăguş. Zona ei principală de interes a fost constituită
de practicile magice, preponderent cele ale femeilor, majoritatea
publicaţiilor fiind de descriere şi analiză a acestora, dintr-o
perspectivă complexă, care îmbină elemente teoretice şi
metodologice din sociologie, etnologie şi lingvistică.
Aparent cel puţin, Ştefaniei Cristescu i-au fost recunoscute
meritele şi calităţile de cercetătoare, aşa cum reiese din mai multe
comentarii ale colegilor ei monografişti intervievaţi de Zoltán
Rostás. De pildă, Henri H. Stahl o considera „foarte pricepută în
meseria ei”, „o folcloristă tipicară, foarte harnică” şi remarca faptul
că „[a] muncit bine şi a şi publicat lucruri foarte interesante”. În
acelaşi timp însă, acestor calităţi legate de pricepere, minuţiozitate
                                                                                                                           
„Primul congres internaţional de folclor”, în Sociologie românească, an III, nr.
7-9, iulie-septembrie 1938, p. 383-388.
71
Ştefania Cristescu-Golopenţia, Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale
femeilor din Drăguş (Făgăraş), Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al
României, 1940.
72
Vezi scrisorile adresate de Ştefania Cristescu lui Anton Golopenţia între 27
noiembrie 1932 şi 21 iulie 1934, reproduse în Anton Golopenţia, Rapsodia
epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932-1950), vol. II
(ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza), Bucureşti, Ed.
Enciclopedică, 2010, p. 76-266.
73
Vezi reproducerea diplomei în Sanda Golopenţia, „Cuvânt înainte”, în Ştefania
Cristescu-Golopenţia, Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale femeilor din
Drăguş (Făgăraş), Bucureşti, Ed. Paideia, 2002, p. 6-7.
228 
şi hărnicie le este adăugată dimensiunea „cuminţeniei” – „[e]ra o
fată cuminte”74 –, această combinaţie specifică de atribute
încadrându-se în normele şi rolurile tradiţionale de gen şi arătând
modelul acceptat şi valorizat de societate în general şi de
comunitatea ştiinţifică în particular. Acest aspect este subliniat
comparativ, prin comentariile lui Stahl referitoare la Lena
Constante, de pildă, care nu se încadra în aşteptările de gen impuse.
Astfel, în cazul lui Constante, Stahl subliniază caracterul „veninos”
şi „limba ascuţită” a acesteia75, întrucât, prin temperamentul
independent, voluntar şi relativ autoritar, a contestat rolurile
prescrise şi a fost evaluată diferit şi chiar „penalizată” de grupul
gustian.
În ciuda recunoaşterii muncii ei, Cristescu a avut un
parcurs ştiinţific în care au alternat momente de includere în grupul
privilegiat, dar şi nenumărate etape în care s-a încercat eliminarea
ei din procesul de redactare şi preluare a materialului strâns şi a
tematicii asupra căreia lucra de un grup de cercetători care
urmăreau ascensiunea profesională personală. Materialele
disponibile în cazul Ştefaniei Cristescu furnizează posibilitatea
documentării în amănunt a mecanismelor şi a strategiilor de
excludere a femeilor şi de deturnare a muncii lor şi ar merita un
studiu separat. Aici însă voi ilustra, prin câteva fragmente de
scrisori, una dintre încercările de îndepărtare a Ștefaniei Cristescu
din grupul care se ocupa de redactarea tematicii „spiritual” şi
percepţia ei asupra acestui fenomen.
Este important de subliniat faptul că, pe de o parte, din
corespondenţa Ştefaniei Cristescu, aceasta nu pare să perceapă
tentativele de eliminare a ei de către colegii de monografie din
perspectiva relaţiilor de putere şi autoritate dintre
femei şi bărbaţi şi a inegalităţilor de gen, ci, mai curând, le înţelege
personal sau, cel mult, ca o reflecţie a relaţiilor de putere dintre
grupurile „concurente” din cadrul şcolii. Astfel, în general,
din corespondenţa ei reiese o construcţie identitară
                                                            
74
Convorbire cu Henri H. Stahl în Zoltán Rostás, Monografia ca utopie.
Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 303.
75
Ibidem, p. 270.
229 
neimpregnată de conştiinţa diferenţelor de gen debilitante.
Cristescu, chiar dacă se percepe şi îşi defineşte rolurile sociale şi
personale în mod diferit de cele ale lui Anton Golopenţia,
urmăreşte, cel puţin în anii 1929-1935, o carieră ştiinţifică. Nu
neapărat din ambiţie (deşi aceasta nu poate fi exclusă cu totul), ci
pentru că ea consideră că munca ei de cercetare este valoroasă şi
crede – la început – că această caracteristică este suficientă. Pe de
altă parte, ea este foarte conştientă de nedreptatea căreia pare că îi
va cădea victimă şi refuză să accepte excluderea, insistând să-şi
redacteze propriul material, chiar cu riscul ca acesta să dubleze
textele grupului care urmăreşte să preia întreaga tematică a
„spiritualului”. În scrisoarea din 19 august 1933, trimisă lui Anton
Golopenţia din campania de redactare care se desfăşura la Făgăraş,
Ştefania Cristescu redă pe larg conflictul în care se afla cu grupul
care voia să-şi asume redactarea tematicii la care ea lucrase de mai
multă vreme şi pentru care strânsese material, pe care acum colegii
ei voiau să-l folosească pentru propriile texte:

„Eu mi-am constituit dosarul de anul trecut pe baza

ultimului plan al Spiritualului propus în Cornova de
I. Ionică. În consecinţă, am lucrat în aşa fel încât să
nu intru câtuşi de puţin în domeniul obiceiurilor de
coloratură principial religioasă, pe care le lucra
Bernea. Acesta însă voieşte să lucreze anul acesta
numai cu Ionică şi Iosif. Ionică ar urma să redacteze
reprezentările magico-religioase, iar Bernea practicile
mag[ico]-relig[ioase]. Deci, câte o jumătate din
dosarul constituit de mine ar urma să treacă la unul şi
la celălalt. Bernea a sosit dim[ineaţa] aici, a luat –
probabil – lista informatorilor mei şi la teren a cules
încă o dată materialul meu. Aşa spune cel puţin,
pentru că material nu arată”76.

                                                            
76
Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton
Golopenţia (1932–1950), vol. II (ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra
Guţu Pelazza), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2010, p. 176.
230 
 Cristescu îi explică lui Golopenţia nedreptatea situaţiei în
care este pusă, pe care o caracterizează drept „[i]njustă pentru mine”,
întrucât ea a lucrat pe baza planului iniţial, în care urma să
colaboreze cu ceilalţi şi să redacteze partea legată de „reprezentări şi
practici magice”. Reacţiile Ştefaniei Cristescu sunt contradictorii,
lucru de care este conştientă. Iniţial a vrut să părăsească campania de
redactare, dar atât nedreptatea excluderii ei şi a utilizării materialului
strâns de ea de către grupul de colegi, cât şi importanţa pe care o
acordă cercetărilor monografice au determinat-o să rămână şi să
caute o soluţie.
O variantă pe care scrie că ar fi acceptat-o este cea a
colaborării în redactare, însă „Bernea a refuzat net orice colaborare,
spunând că redactare se poate face mult mai bine de unul singur
(deşi sunt trei sau cel puţin doi), spunând că e prima lui lucrare
serioasă ştiinţifică”. Astfel, ea evidenţiază ambiţiile profesionale ale
acestuia şi, mai departe, notează oportunismul colegului de cercetare
şi încercarea acestuia de a o înlătura pentru a profita el de o tematică
atractivă: „Bernea găseşte că e una din problemele frumoase de
redactat şi că trebuie s-o facă el. Mie mi-a ţipat că trebuie să lucrez la
Folclor sau la Lingvistică”. Această a doua variantă este luată în
calcul, însă Cristescu nu crede că poate realiza strângerea unui nou
material, pentru o altă temă: „Să încep da capo, singură şi enervată
cum sunt, o altă muncă la teren – nu pot. Pentru mine o culegere e un
lucru mai grav şi mai serios decât o redactare”. Cristescu ia în
considerare şi elaborarea textului propriu, chiar dacă l-ar dubla pe
cel al colegilor, însă se teme că acest lucru ar fi inutil: „Mi se pare că
voi redacta degeaba şi monografia va publica ceea ce vor lucra
Bernea – Ionică”. Conclude că este „cum nu se poate mai încurcată”
şi că „[l]ipsită cum mă văd în această monografie de o problemă a
mea la care am lucrat şi care mă interesează, nu-mi rămâne decât să
redactez aceeaşi problemă pe materialul din Cornova, pentru ca
materialul din Drăguş să nu rişte a fi redactat de două ori”77. Ceea
ce, de altfel, se va întâmpla, întrucât printre publicaţiile din revistele
Şcolii gustiene nu figurează nici un studiu semnat de Ştefania

                                                            
77
Ibidem, p. 176-179.
231 
Cristescu care să trateze practicile magice din Drăguş78. Acest
exemplu – unul printre multele existente în bogata corespondenţă
editată de Sanda Golopenţia – susţine ipoteza înlăturării
cercetătoarelor şi a folosirii muncii lor monografice de către unii
dintre colegi.
Ştefania Cristescu n-a renunţat însă la aspiraţiile ştiinţifice –
cel puţin nu definitiv. În 1935, însă, demoralizată de atmosfera
conflictuală provocată, printre altele, de ambiţiile profesionale ale
unora dintre monografişti, a dat examenul de capacitate pentru a
putea ocupa un post în învăţământul secundar. În acelaşi timp a
lucrat la mai multe articole şi a fost bibliotecara Seminarului de
sociologie, etică şi politică din cadrul Universităţii din Bucureşti,
pentru a reuşi să se întreţină. Totuşi, în 1936 a acceptat un post de
profesoară într-un liceu din Caransebeş, unde a rămas doi ani, până a
fost rechemată pentru a colabora la redactările în vederea publicării
unei serii de studii pregătite pentru al XIV-lea Congres Internaţional
de Sociologie, care trebuia să aibă loc la Bucureşti în 1939. Din
toamna anului 1938 a lucrat la Fundaţia Culturală Regală „Principele
Carol”, ca profesoară detaşată din învăţământul secundar, şi a
ocupat, din primăvara lui 1939, poziţia de Şefă a cercetărilor pentru
manifestările spirituale la Direcţia Cercetărilor din cadrul Institutului
de Cercetări Sociale al României.
Traseul profesional şi ştiinţific al Ştefaniei Cristescu
ilustrează atât mecanismele de înlăturare a cercetătoarelor
concurente şi strategiile de folosire a muncii lor în vederea avansării
şi dobândirii de recunoaştere şi prestigiu de către colegii de
cercetare, cât şi demersurile active şi repetate şi aspiraţiile ştiinţifice
ale unora dintre cercetătoare de a-şi desfăşura munca şi de a fi
incluse în grupurile de redactare şi valorificare a cercetărilor lor.
O cu totul altă modalitate de folosire a muncii femeilor este
exemplificată de munca de „secretariat” ştiinţific benevol prestată de
Paula Gusty în beneficiul soţului ei, Traian Herseni. Paula Gusty
(1907–2005) a participat la campaniile monografice cu începere din

                                                            
78
Apare, însă, în 1940, volumul Ștefaniei Cristescu-Golopenția, citat mai sus.
232 
1929, de la Drăguş, şi a publicat foarte puţin79, iar în cercetările de
teren a făcut parte iniţial din echipa de artă plastică, apoi s-a ocupat
de industria casnică, adică de muncile femeilor. Mai târziu a lucrat
ca profesoară de liceu, întâi la Ploieşti, apoi la Bucureşti80. În 1932
Paula Gusty s-a căsătorit cu Traian Herseni şi, după propria
mărturisire, a început să „bată la maşină” pentru soţul ei „la câteva
luni după ce ne-am căsătorit. Primul lucru a fost să cumpărăm o
maşină de scris, şi atunci băteam articolele”81. Întrebată de Rostás
despre specificul cercetărilor de la Şanţ în comparaţie cu celelalte
monografii, mai ales din perspectiva muncii ei de cercetare, Paula
Gusty îi răspunde: „– Nu, eu n-am mai fost în echipă la Şanţ./ – Aţi
fost numai în vizită?/ – Am fost ca dactilografa lui bărbatu-meu./ –
Lucraţi şi acolo?/ – Da. Da. Mai trebuia câte o...”82.
Din relatarea Paulei Gusty nu reiese că ea s-ar fi opus
acestui tip de exploatare, însă este cert că îi erau cunoscute reacţiile
şi opiniile prietenelor ei apropiate, dintre care făcea parte şi Marcela
Focşa, care îşi articula foarte deschis şi vehement dezaprobarea. De
pildă, în convorbirile cu Rostás, Focşa aminteşte de mai multe ori
faptul că erau „foarte furioase pe el, pentru că o ţinea pe Paula sub
obroc”, că aceasta „era secretara lui, dactilografa lui, toată ziua lucra
pentru el”, că Herseni „[a] muncit-o pe biata Paula”83 şi că „a
folosit-o total pentru lucrările lui”84. Marcela Focşa nu este numai
extrem de critică faţă de folosirea prietenei ei de către soţ, ci este şi
conştientă de relaţia de putere şi dominare, pe de o parte, şi de
supunere, pe de alta, specifică acestui cuplu. Mai mult, ea consideră
că Traian Herseni nu a ales-o întâmplător pe Paula Gusty pentru a-i
                                                            
79
Paula Herseni, „Plan de cercetare a industriei casnice”, în D. Gusti şi T. Herseni
(sub direcţia), Îndrumări pentru monografiile sociologice, Bucureşti, Biblioteca
Institutului Social Român, 1940 (reeditată la Editura Universităţii din Bucureşti în
2002), p. 183-194. Vezi şi prezentarea Paulei Gusty, în cadrul comunicărilor
Institutului Social Român în 13 aprilie 1932, „Industria casnică” (Henri H. Stahl,
„Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an
XIV, 1936, p. 1160).
80
Interviu cu Marcela Focşa în Zoltán Rostás, Sala luminoasă, p. 187.
81
Interviu cu Paula (Gusty) Herseni în Ibidem, p. 215.
82
Ibidem, p. 216 (Paula Gusty lasă neterminată această explicaţie).
83
Interviu cu Marcela Focşa în Ibidem, p. 137-138.
84
Ibidem, p. 187.
233 
deveni soţie şi dactilografă, ci a intuit calităţile acesteia, caracterul
„docil”, „supus” şi posibilitatea ca ea să fie dispusă să-l „slujească”:

„Şi cât a umblat el după Paula... Era extraordinar, avea

aşa un instinct de conservare. Dintre toate fetele câte
eram acolo, Paula era cea mai... nu docilă, propriu-zis,
cea mai feminină. Adică genul acela de femeie care e
în stare să servească, să ajute, să-şi slujească, cum zic
preoţii, bărbatul ei până la moarte. Şi el a dibuit-o, pe
ea i-au căzut ochii, şi până nu s-a căsătorit cu ea, nu
s-a lăsat. A avut aşa o perseverenţă, şi venea şi la
mine, şi mă ruga să vorbesc cu Paula, şi s-o întreb, de
ce nu-l vrea, şi nu ştiu ce... Şi nu-i plăcea lui Paula,
nu-i plăcea, ce să facă dacă nu-i plăcea... Ei, şi până la
sfârşit s-a îndrăgostit de el, şi s-au căsătorit. Da, aşa...
şi după ce s-au căsătorit, ce crezi? Paula a devenit un
fel de secretară, îi bătea la maşină toate textele, îi făcea
toată treaba asta, bucătăria asta a lucrărilor lui”85.

Acest ultim exemplu arată existenţa unui tip de muncă

invizibilă desfăşurată de femei şi care nu poate fi documentată decât
din surse alternative, precum istoria orală, corespondenţa, jurnalele
personale. Ea nu se reduce, desigur, la simpla transcriere a textelor
scrise de bărbaţi, ci implică, de cele mai multe ori, un tip de asistenţă
de cercetare, incluzând investigarea bibliografică, verificarea datelor,
catalogarea informaţiilor, traducerea etc., aşa cum reiese şi din
convorbirea lui Zoltán Rostás cu Paula Gusty86. Desigur, asistenţa de
cercetare este o practică general răspândită, care asigură posibilitatea
şi fecunditatea producerii de cunoaştere. Însă, aşa cum au arătat
studii istorice şi sociologice privind participarea femeilor la
întreprinderile ştiinţifice, ea este genizată în ambele forme de
desfăşurare, atât în cea oficială, cât şi în cea neoficială. În cazurile în
care este încadrată în structuri instituţionale este o ocupaţie
„feminizată” şi, deci, lipsită de prestigiu, cu oportunităţi de avansare
                                                            
85
Ibidem, p. 186-187.
86
Interviu cu Paula (Gusty) Herseni în Ibidem, p. 214-215.
234 
şi de recunoaştere profesională mult limitate. Însă cazurile
„neoficiale”, în care femeile prestează muncă voluntară, neplătită şi
complet invizibilă pentru prieteni sau membrii familiei, constituie
situaţii de exploatare şi marchează relaţiile de putere şi inegalitatea
dintre femei şi bărbaţi.

CONCLUZII

Prima parte a titlului acestui articol este extras dintr-o

scrisoare87 a cercetătoarei Ştefania Cristescu şi ilustrează puternic şi
trist greutăţile întâmpinate de multe femei în încercările lor de a
produce cunoaştere şi de a le fi recunoscute rezultatele muncii. Aşa
cum am arătat în acest articol, mecanismele instituţionale şi
strategiile personale de excludere a femeilor din grupul oamenilor de
ştiinţă care au dobândit legitimitate prin publicaţii şi au avut acces la
poziţii academice importante sunt extrem de variate şi ţin de rolurile,
aşteptările şi modelele de gen ale vremii. Însă ele nu sunt în nici un
caz specifice exclusiv Şcolii sociologice de la Bucureşti şi nici
perioadei interbelice. Studii recente arată dificultăţile crescute pe
care le întâmpină femeile din prezent, în România şi în lume, de a
accede la o carieră de cercetare şi/sau universitară în comparaţie cu
omologii lor bărbaţi. O simplă privire aruncată pe holurile de la
parter ale Universităţii din Bucureşti, recent îmbogăţite cu zeci de
imagini înrămate, va releva prezenţa absenţa totală a femeilor din
panteonul ştiinţelor.

Proiectul societal la care adera şi pe care îl susţinea Dimitrie

Gusti a cuprins, de-a lungul celor aproape trei decenii de activitate, o
constelaţie flexibilă de idei şi aranjamente de gen. Diversele
organizaţii înfiinţate şi/sau conduse de Dimitrie Gusti au inclus, de la
început, participarea femeilor. Implicarea studentelor şi a
cercetătoarelor în campaniile de monografie sociologică, crearea
Secţiei feminine în cadrul Institutului Social Român, participarea
                                                            
87
Scrisoare a Ştefaniei Cristescu adresată lui Anton Golopenţia, 28 august 1933,
reprodusă în Anton Golopenţia, Op. cit., p. 183.
235 
studentelor la echipele studenţeşti voluntare şi obligativitatea
prestării de muncă socială şi culturală de către absolventele de studii
superioare arată existenţa unui set de activităţi pe care le pot
îndeplini sau pe care chiar trebuie să le desfăşoare femeile. Aparent,
s-ar putea crede că ne aflăm în faţa unei deschideri de gen totale şi
fără precedent în istoria provinciilor locuite de români şi poate chiar
în istoria europeană şi nord-americană.
O investigare a contextului social, cultural şi economic al
finalului de secol XIX şi al primelor decenii ale secolului trecut, mai
ales asupra unei zone care nu figurează însă în discursul istoric
dominant din România, scoate la iveală informaţii care contribuie la
dez-excepţionalizarea demersurilor gustiene din perspectivă de gen.
Mai mult decât atât, arată că unele aspecte ale demersurilor de
cercetare gustiene şi unele activităţi de reformă şi intervenţie socială
proiectate şi parţial implementate sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti
au mai fost practicate şi înainte, în special începând cu primul
deceniu al secolului al XX-lea, de către asociaţiile femeilor şi
feministe. Este posibil ca lui Gusti nu numai să-i fi fost cunoscute
scopurile, mijloacele propuse pentru îndeplinirea lor şi activităţile
acestor asociaţii ale femeilor şi feministe din perioada ante- şi
interbelică, ci chiar să le fi considerat utile pe unele dintre ele şi să le
fi integrat în proiectul lui de reformare a societăţii pe baza
cunoaşterii ei ştiinţifice prin mijloace de observare şi interpretare
directe şi multidisciplinare.
Astfel, implicarea femeilor în cercetările sociologice
desfăşurate din 1927 în satele din România devine explicabilă şi prin
existenţa unor cercetări sociale anterioare, realizate de femei, în
special asupra unor aspecte precum familia, gospodăria, vieţile şi
muncile femeilor, creşterea copiilor, industria casnică, arta populară
etc. De asemenea, nu trebuie neglijată ipoteza realizării dificultăţilor
şi a ineficienţei cercetătorilor bărbaţi în colectarea informaţiilor din
anumite zone ale vieţii sociale, ca şi necesitatea unui mare număr de
anchetatori/oare sociali/e care să strângă date pe teren, în
conformitate cu sistemul teoretic şi metodologic gustian, care
prevedea o investigare completă a tuturor componentelor vieţii
sociale rurale. În acelaşi timp şi la fel de important, motivaţiile

236 
sociale şi economice, precum şi aspiraţiile personale şi ştiinţifice ale
studentelor şi cercetătoarelor care au participat la campaniile
monografice constituie argumente pentru o interpretare a implicării
lor ca agente active în modelarea atât a vieţilor lor profesionale, cât
şi a cercetărilor desfăşurate.
Studiile istorice şi sociologice asupra participării femeilor în
ştiinţă în general şi în ştiinţele sociale în particular, ca şi la activităţi
reformiste, în diverse momente istorice şi contexte geo-politice, aduc
perspective noi şi ipoteze explicative asupra fenomenelor aparent
paradoxale de includere şi excludere a femeilor din producerea de
cunoaştere sociologică şi, ulterior, eliminarea contribuţiilor lor din
istoria disciplinei. Astfel, poate fi identificată o combinaţie de
mecanisme instituţionale şi disciplinare, interese economice şi
politice, necesităţi funcţionale şi sociale şi strategii individuale care
au produs, pe de o parte, cooptarea femeilor în producerea de
cunoaştere şi recunoaşterea lor parţială şi în contexte mai curând
informale, dar eliminarea lor sau diminuarea valorii muncii lor în
contexte instituţionale şi publice şi, pe de altă parte, relegarea celor
mai multe dintre ele în zone disciplinare şi profesionale definite
drept „feminine” şi considerate „potrivite pentru femei”, precum
asistenţa socială.
Studierea unor zone ale vieţii sociale, precum familia,
gospodăria, viaţa şi munca femeilor de către cercetătoarele care au
participat la monografiile sociologice interbelice nu a constituit o
noutate. Noutatea Şcolii sociologice de la Bucureşti rezidă, pe de o
parte, în faptul că femeile care au studiat aceste tematici erau
încadrate în structuri de cercetare recunoscute şi, pe de altă parte, în
includerea acestor aspecte în cadrul unui sistem teoretic şi
metodologic şi, deci, legitimarea lor – chiar dacă marginală – ca
tematici care merită atenţia şi interesul pentru cercetarea ştiinţifică.

237 
Irina Nastasă-Matei

SOCIOLOGIA ÎNTRE ȘTIINȚĂ ȘI POLITICĂ

ÎN TIMPUL CELUI DE-AL TREILEA REICH.
CONTRIBUȚIILE GERMANE PENTRU CONGRESUL
INTERNAȚIONAL DE SOCIOLOGIE
DE LA BUCUREȘTI (1939)1

În 1939, între 29 august și 2 septembrie, ar fi trebuit să

aibă loc la București, sub președinția lui Dimitrie Gusti, cel de-al
XIV-lea Congres Internațional de Sociologie. Evenimentul urma să
fie unul deosebit de important pentru sociologia din România,
așezând țara noastră pe o hartă a evenimentelor academice
internaționale deosebit de prestigioase. Deși contextul internațional
– izbucnirea celui de-al doilea război mondial – a împiedicat în
cele din urmă desfășurarea congresului2, ni s-au păstrat
contribuțiile celor care urmau să participe, majoritatea sociologi
renumiți din Franța, Germania, Statele Unite ale Americii, Italia,
Marea Britanie, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia etc.3 Din această
perspectivă, credem că o analiză a contribuțiilor care ar fi urmat să
fie prezentate la București ne poate oferi o imagine de ansamblu

                                                            
1
Cercetarea pentru această lucrare a fost finanțată de către Consiliul Naţional al
Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr.
220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and
Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte
ale istoriei culturale și intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).
2
Vezi Zoltán Rostás, L’histoire d’un congrès qui n’a pas eu lieu: le XIVe Congrès
international de sociologie (Bucarest, 1939), în „Les Études Sociales”, 2011,
no. 1-2 (153-154), p. 195-212.
3
Travaux du XIVe Congrès International de Sociologie, Communications, 5
volume: Série A-D, Bucarest, Institut International de Sociologie, 1939-1940
(inițial, D. Gusti proiectase mai multe tomuri, A-H, ce ar fi acoperit toate temele
congresului).
238 
asupra preocupărilor sociologice europene la sfârșitul anilor ‘30,
fiind un important material de studiat pentru reconstituirea istoriei
domeniului la acel moment, dar și pentru relațiile României cu
celelalte țări în plan științific și cultural.
O privire sumară asupra potențialilor participanți și a
programului congresului indică faptul că reuniunea se anunța a fi de
o valoare științifică incontestabilă, cu nimic mai prejos decât
evenimentele similare anterioare, dacă ar fi să comparăm măcar cu
întâlnirea ce avusese loc la Paris, în 1937. Pentru Congresul de la
București și-au trimis materialele intelectuali din mai toată lumea,
savanți care prin opera lor și-au pus amprenta asupra domeniului pe
care îl reprezentau. Nu întâmplător, volumul al doilea este deschis de
articolul lui Marc Bloch, Types de structures sociales dans la vie
rurale Française4, multă vreme rămas cvasinecunoscut5.
Însă dincolo de calitatea contribuțiilor, acestea relevă
deopotrivă aspecte referitoare la contextul politic din acel moment
și mai ales la modul în care o anumită ideologie putea influența
producția academică. Din acest punct de vedere, probabil cele mai
interesante lucrări ale conferinței au fost cele venite dinspre spațiile
german și italian, în contextul în care în aceste țări existau deja de
ani buni regimuri totalitare de extremă dreaptă care promovau
antisemitismul, rasismul și anti-intelectualismul, și care aveau
tendința de a se folosi de știință ca o modalitate de transmitere a
obsesiilor ideologice ale regimului.

Studiul de față își propune să contribuie la o mai bună

înțelegere a caracteristicilor sociologiei în Germania nazistă,
precum și la o radiografiere a relațiilor româno-germane pe tărâm
sociologic în perioada vizată, prin cercetarea preconizatei prezențe
a delegației celui de-al Treilea Reich la acest congres – sociologii
invitați și cei care în final au acceptat (sau li s-a permis) să

                                                            
4
Marc Bloch, Types de structures sociales dans la vie rurale Française, în
Travaux du XIVe Congrès International de Sociologie, Communications, Série B –
Le Village, vol. 1, Bucarest, Institut International de Sociologie, 1939, p. 1-7.
5
Vezi în acest sens Peter Schöttler, Marc Bloch et le XIVe Congrès international
de sociologie, Bucarest, août 1939, în „Genèses”, XX, 1995, p. 143-154.
239 
participe, poziția lor în sociologia germană, dar și în aparatul
instituțional nazist – și prin realizarea unei analize de conținut a
textelor trimise la București de către acești specialiști. Astfel,
încercăm să surprindem în ce măsură articolele lor conțin
informații și considerații strict academice, urmare a unei cercetări
solide, sau tratează tematici mai degrabă politice sau cu încărcătură
ideologică.

SOCIOLOGIA GERMANĂ ÎN PERIOADA NAZISTĂ

Caracteristicile sociologiei din Germania nazistă sunt greu

de stabilit în termeni preciși, datorită complexității domeniului, dar
și a interesului inegal acordat acestuia de către liderii politici. Deși
a fost un sistem totalitar în care atât știința, cât și educația au fost
complet subordonate interesului statului și ideologiei acestuia, cel
de-al Treilea Reich nu și-a pus atât de puternic amprenta asupra
sociologiei, așa cum a făcut-o cu alte științe sociale sau umaniste,
poate și pentru că domeniul era apreciat ca un produs „evreiesc”6.
Așa se explică faptul că, deși istoriografia germană abundă de
lucrări referitoare la istorie, literatură, educație, medicină sau arte
în perioada nazistă, bibliografia privind sociologia în aceeași
perioadă este relativ redusă. Chiar și atunci când este abordată o
atare tematică, subiectul în sine este evitat, discutându-se mai mult
despre sociologia germană din exil7 sau oferindu-se o perspectivă
sociologică – din prezent – asupra caracteristicilor regimului lui
Hitler și asupra ideologiei naziste8. De aceea ne-am folosit în acest
articol mai degrabă de textele sociologice din epocă sau de studii
realizate imediat după război, în care abordarea este mai analitică
                                                            
6
Dirk Kaesler, La sociologie: une secte juive? Le judaïsme comme milieu
d’émergence de la sociologie allemande, în vol. Références juives et identités
scientifiques en Allemagne, Paris, Presses Universitaires de France, 2002,
p. 95-110.
7
De pildă: Sven Papcke, Marie-Claude Auger, L’exil allemand et la sociologie:
1933 et 1945, în „Genèses”, XXVI, 1997, p. 143-153.
8
Uta Gerhardt, Soziologie im zwanzigsten Jahrhundert. Studien zu ihrer
Geschichte in Deutschland, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2009, p. 81-178.
240 
și oarecum cantitativă, materialul fiind prezentat în mod brut, cu o
mai mică încărcătură etică specifică analizelor ulterioare9.
Desigur că, la nivel instituțional, sociologia a trecut în
Germania, începând cu anul 1933, prin aceleași etape ca restul
disciplinelor de cercetare: profesorii de sociologie evrei sau cu alte
opțiuni politice decât cele agreate de regim au fost epurați prin
intermediul așa-numitei Legi a Funcționarilor10, au fost desființate
catedre de sociologie sau chiar institute – spre exemplu Institutul
de Cercetări Sociale de la Frankfurt –, iar lucrările unor sociologi
germani au fost interzise – precum Theodor Adorno, Max
Horkheimer sau Herbert Marcuse.
În plus, publicațiile din domeniu par a favoriza, cel puțin la
nivel cantitativ, interesele regimului. Astfel, predomină în
sociologia germană din acea perioadă articolele și volumele de
teorie socială, mai ales cele referitoare la sociologia politică,
secundar regăsind și abordări care țin de biologia socială (studii
privind populația, studii de genetică, igienă rasială), etnologie,
statistică, sociologie rurală, sociologie industrială sau educație. O
analiză a acestor publicații indică în mod evident faptul că în
cadrul acestora se regăsesc câteva motive recurente, dar coerente
cu ideologia nazistă, și anume: antisemitismul, anti-liberalismul,
anti-marxismul, rasismul, anti-intelectualismul sau anti-
clericalismul11. În ciuda acestor mici „dovezi” care ar atesta faptul
că sociologia ar fi fost influențată de obsesiile regimului lui Hitler,
nu poate fi totuși conturat un model de sociologie germană nazistă
(în sensul în care vorbim astăzi despre matematica sau fizica
germană din acea perioadă). Sociologii rămași în cel de-al Treilea
Reich și-au continuat de cele mai multe ori cercetările din perioada
anterioară. Nu putem vorbi nici măcar despre existența unei
atitudini consistente, oficiale, naziste față de sociologie, știință care
a rămas mai degrabă ignorată în Germania acelor vremuri. De aici
                                                            
9
Vezi, bunăoară, Don J. Hager, German Sociology under Hitler, 1933-1941, în
„Social Forces”, vol. 28, no. 1, octombrie 1949, p. 6-19.
10
„Gesetz zur Wiederherstellung des Berufsbeamtentums”, adoptată la 7 aprilie
1933.
11
Pentru o analiză a recurenței acestor motive în articolele sociologice germane
din perioada vizată vezi Don J. Hager, art. cit.
241 
vine probabil și greutatea de a analiza sociologia germană din
această perioadă, în contextul în care caracteristicile acesteia ar fi
dificil de distins față de specificul acestei științe în epocile
anterioare, sau de conținutul cercetărilor de același tip din alte țări
sau regiuni ale lumii.

PROFILUL SOCIOLOGILOR GERMANI

Un număr de 14 specialiști din Germania acelui moment –

care în 1939 anexase deja Austria – și-ar fi dorit să ia parte la
evenimentul academic de la București și au trimis contribuțiile lor
spre a fi publicate în lucrările conferinței. Probabil cel mai
important dintre ei este Hans Freyer, profesor la Universitatea din
Leipzig – fondator al departamentului de sociologie –, președinte al
Institutului de Sociologie și liderul incontestabil al cunoscutei școli
sociologice de aici12. Hans Freyer întreținea de câțiva ani legături
academice cu specialiști din România – și anume cu membrii Școlii
gustiene. De altfel, Anton Golopenția își făcuse doctoratul cu
acesta, pe tema „Informarea conducerii statului şi sociologia
tradițională”, iar Hans Freyer chiar recomandase ca Gusti să
primească titlul de doctor honoris causa al universității lipscane în
domeniul economiei politice13.
În ceea ce privește atitudinea lui Freyer față de regimul
instaurat în Germania în 1933, am putea spune că aceasta a fost
duală: pe de o parte de oportunism și de adeziune interesată, pe de
altă parte de rezistență pasivă. Dacă în 1933 a semnat așa-numitul
„jurământ de loialitate al profesorilor germani față de Adolf Hitler
și de statul național-socialist”, iar în același an a preluat poziția de
președinte al Asociației Germane de Sociologie, înlocuindu-l pe
Ferdinand Tönnies – unul dintre părinții asociației, care a fost
                                                            
12
Iring Fetscher, Hans Freyer. Von der Soziologie als Kulturwissenschaft zum
Angebot an den Faschismus, în vol. Intellektuelle im Bann des
Nationalsozialismus, hrsg. von Karl Corino, 1. Aufl., Hamburg, Hoffmann und
Campe, 1980, p. 180-192.
13
Anton Golopenția, „Rapsodia epistolară”, vol. III, 1917-1950, București, Edit.
Enciclopedică, 2012, p. 369, 374, 377.
242 
înlăturat din funcție din cauza atitudinii sale ostile față de regim –,
după preluarea președinției a încercat să mențină independența
Asociației, refuzând organizarea de evenimente tocmai pentru ca
acestea să nu servească intereselor de propagandă ale statului14.
O parte dintre ceilalți participanți germani la lucrările
conferinței au avut o atitudine mult mai servilă față de regim, mulți
fiind înscriși în partidul nazist. Unul dintre aceștia a fost Werner
Conze, asistent în 1939 la Universitatea din Königsberg, devenit
membru de partid și colaborator al Gestapo-ului15. Cercetările lui
s-au axat în special pe studierea populației rurale din Polonia, fiind
astfel cu atât mai util propagandei regimului. O serie de articole ale
lui Conze de la finalul anilor ‘30 sunt impregnate de un puternic
antisemitism, o parte din cercetările lui din această perioadă
ajungând la concluzia că popoarele „înapoiate”, „degenerate” –
precum, considera el, cel polonez, dar nu numai – se află în această
situație datorită prezenței evreiești.
Și Wilhelm Brepohl, promotor al așa-numitei „etnologii
industriale”, a devenit membru al partidului în 1933, ajungând
după izbucnirea războiului căpitan al unei trupe de propagandă
naziste, iar din 1943 a servit drept etnolog oficial – cu funcție de
maior – al statului german la Paris, cu atribuții în cadrul
cercetărilor rasiale făcute în Franța ocupată.
Un alt universitar german apropiat de regimul lui Hitler
care urma să participe la conferința de la București a fost Kleo
Pleyer, preocupat de sociologia politică, care a căutat să justifice în
lucrările lui războiul și violența naziștilor, militând pentru
necesitatea exterminării evreilor16. Mai mult decât pentru studiile

                                                            
14
Helmut Schelsky, Rückblicke eines „Anti-Soziologen”, Opladen, Westdeutscher
Verlag, 1981, p. 23; M. Rainer Lepsius, „Die Entwicklung der Soziologie nach dem
Zweiten Weltkrieg 1945-1967”, în Günter Lüschen (Hg.), Deutsche Soziologie seit
1945, KfZSS (Kölner Zeitschrift für Soziologie und Sozialpsychologie), Sonderheft
21, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1979, p. 28-29.
15
Thomas Etzemüller, Sozialgeschichte als politische Geschichte: Werner Conze
und die Neuorientierung der westdeutschen Geschichtswissenschaft nach 1945,
München, Oldenbourg, 2009.
16
Kleo Pleyer, Volk im Feld, Hamburg, Hanseatische Verlagsanstalt, 1943 ș.a.
Asupra lui vezi Gerhard Oberkofler, Ludwig Spiegel und Kleo Pleyer. Deutsche
243 
lui „științifice”, Pleyer rămâne cunoscut pentru cântecele și
imnurile naziste pe care le-a compus și care surprind în cele 4-5
versuri esența ideologiei naziste: revoluție, antisemitism,
anti-marxism și respingerea oricărei opoziții17.
În momentul în care și-au trimis textele spre a fi publicate
în lucrările conferinței de la București, alți doi sociologi germani
erau membri ai partidului nazist: Johann Wilhelm Mannhardt –
care în acel moment lucra la Universitatea din Breslau/Wroclaw, în
Polonia, devenind mai târziu profesor al Universității din Marburg
– și Karl Heinz Pfeffer, profesor al universității din Leipzig.
Primul, deopotrivă politolog, a împărtășit cu ideologia nazistă
preocuparea pentru „spiritul politic al națiunii”, precum și interesul
deosebit pentru germanii din afară, continuându-și cercetările în
acest sens și după război18. Al doilea a fost mai degrabă un
oportunist; dacă în prima parte a carierei a făcut cercetări
referitoare exclusiv la societățile coloniale britanice, de la mijlocul
anilor ‘30 și-a suplimentat aria de interes cu tematici antisemite19
sau referitoare la școala sociologică nazistă20, motiv pentru care a
și primit, în 1941, funcția de membru al comitetului de experți în
cadrul Institutului pentru Studierea Istoriei Noii Germanii
(Reichsinstitut für Geschichte des neuen Deutschland).
Walter Hildebrandt, și el contributor la lucrările conferinței
care ar fi trebuit să aibă loc la București, ce funcționa ca asistent în
1939 la Universitatea din Erlangen, a colaborat de asemenea cu
regimul lui Hitler. Hildebrandt a fost unul dintre
experții Biroului German pentru Planificare Teritorială

                                                                                                                           
Misere in der Biografie zweier sudetendeutscher Intellektueller, Innsbruck, Wien
etc., Studien Verlag, 2012.
17
Este, printre altele, creatorul imnului de luptă nazist (Kampflied der
Nationalsozialisten).
18
Johann Wilhelm Mannhardt, Hochschule, Deutschtum und Ausland, Marburg,
N. G. Elwertsche Verlagbuchhandlung, 1927; Idem, Südtirol: Ein Kampf um
deutsche Volkheit, Jena, Eugen Diederichs Verlag, 1928; Idem, Volk und Staat,
Stuttgart und Wien, Braumüller Verlag, 1973.
19
Karl Heinz Pfeffer, Das Judentum in der Politik, în „Handbuch der Judenfrage”,
Leipzig, Hammer Verlag, 1935.
20
Idem, Die deutsche Schule der Soziologie, Leipzig, Quelle & Meyer, 1939.
244 
(Reichsstelle für Raumordnung) în sud-estul Europei, iar activitatea
lui din această poziție implica dezvoltarea unor strategii de
organizare, colonizare și dominare a teritoriilor din sud-est cucerite
de germani21.
Apropiat de ideologia regimului a fost deopotrivă sociologul
și demograful Karl Valentin Müller, și asta încă înainte de venirea
lui Hitler la putere. Müller era, într-un fel, omul timpului său, fiind
interesat încă din anii ‘20 de o tematică care preocupa nu doar
spațiul german, ci și cel britanic, american sau elvețian: igiena
rasială22. Desigur că instaurarea regimului nazist în Germania nu a
făcut decât să amplifice credința lui Müller în superioritatea rasei
nordice. În cartea sa din 193523 acesta a preluat de la Walther Darré
ideea de „nouă aristocrație din sânge și pământ“ („Neuadel aus Blut
und Boden”) care, conform lui Müller, trebuia să fie reprezentată în
Germania nazistă de „muncitorul nobil ca elită” („Arbeiteradels als
Elite”). Profesorul german a servit de minune, prin cercetările lui,
interesele de propagandă ale regimului lui Adolf Hitler: în perioada
1941-1945 a fost profesor de rasism/eugenie/igienă rasială la
Universitatea din Praga și, în aceeași perioadă, a realizat cercetări
rasiste și antropologice asupra „moștenirii germane” din Cehia,
ajungând la concluzia că populația regiunii ar trebui
dez-naționalizată24.
Și în cazul sociologului austriac Gunter Ipsen, prezent în
lucrările conferinței din 1939, poate fi sesizată o anumită afinitate cu
ideologia promovată de național-socialiști. În acord cu preocupările
                                                            
21
Wolfgang Benz, Hermann Graml, Hermann Weiß (hrsg.), Enzyklopädie des
Nationalsozialismus, Stuttgart, Klett-Cotta Verlag, 1997, p. 600.
22
În 1927 a publicat lucrarea Arbeiterbewegung und Bevölkerungsfrage (Jena, K.
Zwing Verlag), tributară rasismului, iar în 1929 articolul Der Nordische Gedanke
in der Arbeiterbewegung (în „Die Sonne”, nr. 6, 1929, H. 9). Pentru mai multe
despre igiena rasială în cel de-al Treilea Reich vezi Hans-Christian Harten, Uwe
Neirich, Matthias Schwerendt, Rassenhygiene als Erziehungsideologie des Dritten
Reichs: Bio-bibliographisches Handbuch, Berlin, Akademie Verlag, 2006.
23
Karl Valentin Müller Der Aufstieg des Arbeiters durch Rasse und
Meisterschaft, München, J.F. Lehmann, 1935.
24
Karl Valentin Müller, Volksbiologische Beziehungen zwischen Tschechen und
Deutschen, în Die Deutschen in Böhmen und Mähren. Ein historischer Rückblick,
Helmut Preidel (hrsg.), Gräfelfing/München, Gans Verlag, 1950, p. 291-303.
245 
generale din epocă, Ipsen se specializase în sociologie politică și
sociologie rurală. Asemenea multor sociologi din spațiul german,
manifesta și el un interes deosebit pentru estul Europei. Nici
naționalismul caracteristic epocii nu-i era străin lui Ipsen, acesta
concentrându-se în lucrările lui pe „transformarea națională”
(Volkswerdung) și promovând organizarea rurală tradițională, bazată
pe căsătorie în cadrul comunității și pe protejarea zestrei biologice.
Putem astfel considera că Ibsen făcea sociologie într-un mod similar
cu ceilalți colegi ai lui din spațiul german – dar nu numai. Probabil
tot un soi de oportunism a determinat înregimentarea lui în partidul
național-socialist, dar nu înainte de 1938, an în care regimul totalitar
începe să devină mult mai acaparat de obsesiile sale ideologice, iar
epurările din mediul academic și chiar arestările „neloialilor” încep
să ia amploare. Ipsen a fost unul dintre sociologii activi în timpul
regimului lui Hitler care au avut cel mai mult de suferit după război,
pierzându-și catedra de la Universitatea din Viena și nemaireușind
să-și găsească o poziție în mediul academic25.
Ceea ce trebuie remarcat în cazul lui Gunter Ibsen, în
contextul conferinței de la București, este faptul că a împărtășit cu
Dimitrie Gusti pasiunea pentru cercetările de teren organizate cu
studenții. Astfel, Ibsen a fost organizatorul excursiilor studențești în
Austria rurală – la Boberhaus, în Silezia. De altfel, modelul gustian
al cercetărilor de teren cu studenți a atras atenția germanilor: un
articol al lui Georg Em. Marica din epocă cuprindea remarci pozitive
privind cercetările realizate de echipele lui Gusti26.
Printre autorii germani cu articole în lucrările conferinței
s-au numărat și sociologi cu o notorietate mai redusă în domeniu, în
ciuda cercetărilor lor de calitate: Max Rumpf, profesor în 1939 la
Școala de Înalte Studii Comerciale de la Nürnberg și pasionat de
folclor, sau Hans Lorenz Stoltenberg, fost student al lui Werner
                                                            
25
Jerry Z. Muller, The Other God that Failed: Hans Freyer and the
Deradicalization of German Conservatism, Princeton, New Jersey, Princeton
University Press, 1987, p. 373.
26
Don J. Hager, German Sociology under Hitler, 1933-1941, în „Social Forces”,
vol. 28, no. 1, octombrie 1949, p. 16: „Gusti’s investigations reflect a considerable
amount of methodological awareness and the research design is especially
noteworthy”.
246 
Sombart la Berlin și al lui Ferdinand Tönnies la Kiel, cu preocupări
de psihologie socială și mai ales de limbaj27. Un caz interesant este
cel al lui Helmut Haufe, colaborator al Școlii Sociologice de la
București28, care realizase cercetări în România, deși contribuția lui
din lucrările conferinței se referă la spațiul german. În plus, alți doi
sociologi germani au contribuit la volumul publicat la București,
despre aceștia din urmă nereușind însă să aflăm mai nimic: Karl
Schopke și Karl Seiler.

PARTICIPAREA GERMANĂ LA LUCRĂRILE CONFERINȚEI –

EVENIMENT ACADEMIC SAU INTERES POLITIC?

În contextul existenței în Germania a unui regim totalitar care

inovase mai mult decât oricând înainte activitatea de propagandă și
care avea pretenția să controleze fiecare aspect care ținea de viața
cotidiană, dar și de imaginea țării în afară, se pune în mod firesc
întrebarea: în ce măsură prezențele germane la conferința de la
București erau instrumentate de partidul național-socialist sau de
Ministerul Culturii sau al Propagandei din cel de-al Treilea Reich.
Informații în acest sens nu am găsit, în ciuda cercetărilor făcute la
Arhiva Politică a Ministerului de Externe German (fondul pentru
cultură și cel referitor la București). Fie documentele respective s-au
pierdut, fie – cel mai probabil – în acel moment Germania nazistă
avea alte preocupări pe care le considera mai importante decât atenta
supraveghere a sociologilor care plănuiau să vorbească la București –
cum ar fi pregătirile pentru război.
Poate așa se explică faptul că nu toți sociologii prezenți în
volumul conferinței erau agreați de regim, Max Rumpf sau Hans L.
Stoltenberg, de pildă, neaflându-se în grațiile autorităților naziste. În
plus, nici măcar cei menționați mai sus ca având afinități ideologice cu

                                                            
27
Hans Lorenz Stoltenberg, Geschichte der deutschen Gruppwissenschaft
(Soziologie) mit besonderer Beachtung ihres Wortschatzes, Leipzig, Hans Buske
Verlag, 1937.
28
Cf. Ioan Mihăilescu, „Henri H. Stahl et l’ecole sociologique de Bucarest”, în
Romanian Journal of Sociology, vol. 16, nr. 1-2, 2005, p. 137-144.
247 
regimul, și nici chiar cei deveniți membri de partid și funcționari în
diverse organizații naziste, nu erau tocmai vârful de lance al
propagandei celui de-al Treilea Reich. Astfel, din cei 14 potențiali
participanți germani, doar trei semnaseră, în noiembrie 1933,
„Jurământul de loialitate al profesorilor germani pentru Adolf Hitler și
statul național-socialist”. Mai mult, în mod ciudat, cei trei care au
aderat la acest act de susținere – Hans Freyer, Max Rumpf și Johann
Mannhardt – nu s-au numărat printre sociologii cei mai servili
regimului, enumerați mai sus!
În plus, chiar și sociologii cunoscuți pentru lucrările lor rasiste
și antisemite au fost mult mai reținuți în analizele lor trimise spre a fi
publicate în lucrările conferinței de la București. Cărui fapt datorăm
acest lucru? Considerau germanii că nu este în interesul lor să prezinte
aici concepții rasiste și antisemite? Greu de crezut, având în vedere
intensa propagandă nazistă din România, prin intermediul
publicațiilor, al studenților români aflați în Germania, dar și prin
mijlocirea tinerilor național-creștini sau legionari și prin intermediul
membrilor minorității germane29. Răspunsul cel mai plauzibil ar fi
acela că universitarii germani își prezentau pur și simplu la București
rezultatele propriilor cercetări, fără a simți nevoia să împacheteze
complet informația științifică în obsesiile ideologice specifice
regimului hitlerist.
Se fac deci referiri directe la statul german sau la partidul
național-socialist? Sunt legitimate în cadrul articolelor politicile
naziste? Sunt aduse în discuție aspecte istorice sau teoretice ale
național-socialismului? Acestea sunt întrebările la care încercăm să
răspundem în cele ce urmează.
O contribuție germană cu un conținut explicit antisemit este
cea a lui Kleo Pleyer, Die Kapitalistische Wirtschaft im Dorf
(Economia capitalistă la sat)30. Pornind din start cu un discurs
anticapitalist, se dovedește că Pleyer nu militează în lucrarea lui

                                                            
29
Vezi, de pildă, Mihai A. Panu, Filiere și mecanisme de propagandă nazistă în
Banat, 1933-1945, Cluj, Edit. Mega, 2014.
30
Kleo Pleyer, Die Kapitalistische Wirtschaft im Dorf, în Travaux du XIVe
Congrès International de Sociologie, Communications, Série B – Le Village,
vol. 1, Bucarest, Institut International de Sociologie, 1939, p. 59-72.
248 
împotriva capitalismului în sine, ci împotriva capitalismului rural, pe
care îl vede ca pe o chestiune strict evreiască, menită să amenințe
specificul național german care – consideră sociologul – se regăsește
în forma lui cea mai autentică la sat. Astfel, problema capitalismului
rural ar ascunde de fapt o altă problemă, mult mai stringentă, cea a
evreimii rurale, care încearcă, prin impunerea acestui sistem
economic, să îi nimicească pe țăranii germani nu doar din punct de
vedere economic și social, ci și spiritual. Pleyer este unul dintre puținii
– doar doi în cadrul volumelor conferinței – care fac referiri directe la
regimul nazist, în fapt apologia politicilor naziste față de țărănime. În
opinia lui, Germania lui Hitler ar fi singura guvernare care a asigurat
țăranului german „bucata lui de pământ și bucata lui de pâine” prin
„excluderea” evreilor.
Deși fără ca articolul lui Werner Conze, Die Ländlische
Übervölkerung in Polen (Suprapopularea rurală în Polonia)31 – care
privește fenomenul ca un simbol al „degenerării” și care atrage după
sine necesitatea creării unui „spațiu vital” (Lebensraum) – să se refere
în mod explicit la evrei, concluzia acestuia este îndreptată tot
împotriva acestora. Astfel, Conze face o analiză a vieții rurale din
Polonia, propunând ca soluție pentru îmbunătățirea situației populației
din satele poloneze intensificarea economiei, industrializarea,
„curățarea” acestora de evrei, precum și specializarea tinerilor țărani
polonezi în comerț și manufactură (cu alte cuvinte, înlocuirea evreilor
din lumea rurală poloneză).
Majoritatea contribuțiilor germane analizate în acest articol
pornesc de la paradigma sociologică a lui Ferdinand Tönnies,
dezvoltată în jurul conceptelor de comunitate (Gemeinschaft) și
societate (Gesellschaft). Deși această problematică sociologică
germană avea deja în acel moment o îndelungată tradiție – lucrarea de
căpătâi a lui Tönnies, în acest sens, fiind publicată în 188732 –, iar
Ferdinand Tönnies era foarte departe de a fi în grațiile regimului
nazist, fiind un oponent fățiș al acestuia, teoria lui va continua să stea
la baza sociologiei politice germane și în perioada celui de-al Treilea
                                                            
31
Werner Conze, Die Ländlische Übervölkerung in Polen, în Ibidem, p. 40-48.
32
Ferdinand Tönnies, Gemeinschaft und Gesellschaft, Leipzig, Fues’s Verlag,
1887.
249 
Reich, fiind însă reinterpretată după 1933 într-o altă cheie, naționalistă
și etatistă.
Aici s-ar încadra și contribuția lui Karl Heinz Pfeffer, Begriff
und Wirklichkeit der Gemeinschaft (Conceptul și realitatea
comunității)33. Pornind de la paradigma comunitate-societate, Pfeffer
propune o a treia formă, cea de comunitate națională
(Volksgemeinschaft), concept care deși nu a fost inventat de naziști, a
fost instrumentalizat de aceștia, fiind astfel compromis definitiv. În
concepția lui Pfeffer, organizarea societății germane sub forma
comunității naționale reprezenta o treaptă superioară în raport cu
organizarea statală clasică. Articolul este de fapt o apologie a
regimului nazist; prin urmare, nu vom reproduce aici argumentele
autorului, care au la bază aceleași clasice stereotipii și motive folosite
în general de propaganda nazistă, dar îmbrăcate în haina conceptelor
sociologice și a analizei „științifice”. Nu lipsesc, prin urmare, nici
reflecțiile anti-comuniste, nici referințele de natură rasistă.
Conotații anti-comuniste întâlnim și în articolul sociologului
Wilhelm Brepohl, Industriegrossstadt und Arbeiterschaft (Metropola
industrială și muncitorimea)34, deși nu aceasta este în sine miza
cercetării lui. În încercarea de a caracteriza un model nou urban, care
deține caracteristicile unui „oraș mare”, structură complexă și cu
istorie, dar funcționează în același timp ca centru industrial și
economic, Brepohl aduce în prim-plan imaginea muncitorului german,
onest, inteligent și sănătos, membru de seamă al națiunii germane.
Desigur că, în opinia sociologului german, muncitorimea germană ar
putea fi caracterizată oricum, numai drept „proletariat” nu!
Asemenea majorității contribuțiilor germane, articolul semnat
de Gunter Ipsen se referă tot la Agrarische Bevölkerung (Populația
agrară)35, privită drept un etalon, și se revendică tot din paradigma lui
                                                            
33
Karl Heinz Pfeffer, Begriff und Wirklichkeit der Gemeinschaft, în Travaux du
XIVe Congrès, Série A – Les Unités Sociales, vol. 1, Bucarest, Institut
International de Sociologie, 1940, p. 49-58.
34
Wilhelm Brepohl, Industriegrossstadt und Arbeiterschaft, în Travaux du XIVe
Congrès, Série C – La Ville, vol. 1, Bucarest, Institut International de Sociologie,
1939, p. 74-83.
35
Gunter Ipsen, Agrarische Bevölkerung, în Travaux du XIVe Congrès, Série B –
Le Village, vol. 1, Bucarest, Institut International de Sociologie, 1939, p. 8-22.
250 
Ferdinand Tönnies, menționată mai sus. Ipsen a fost și el omul
vremurilor lui, aderând la acea sociologie a poporului
(Volkssoziologie) specifică Germaniei anilor ‘30-’40. Contribuția de la
București reprezintă doar un fragment din cercetările lui asupra
populației țărănești „preindustriale”, asupra organizării ei familiale și a
regulilor de căsătorie din comunitățile rurale, cercetări pe care le avea
deja încropite de la începutul anilor ‘30 și pe care le va continua încă
mulți ani după aceea36. De-a lungul tuturor acestor lucrări, Ipsen
argumentează existența în comunitățile rurale tradiționale din vestul și
centrul Europei a unei stabilități determinate de echilibrul dintre
procesul de căsătorie/reproducere (Gattungsvorgang) și spațiul vital
(Lebensraum). Desigur că acest tip de cercetare se potrivea cu
ideologia rasistă a celui de-al Treilea Reich, deși în prezentarea de la
București analiza este una analitică, iar referințele la rasă lipsesc.
Rămân însă problematici cei doi termeni folosiți: Lebensraum –
asupra căruia nu mai merită insistat – și Gattungsvorgang – asociat
astăzi cu sociologia nazistă, dar fiind în fapt un termen specific lui
Gunter Ipsen.
Desigur că o parte din contribuțiile trimise de savanții
germani la București nu prezintă semne vădite ale vreunei influențe
naziste. Întâlnim cel mult o ancorare în „național” – specifică de altfel
perioadei și regăsibilă în toate culturile europene de la acea vreme – și
utilizarea unei terminologii care astăzi ar putea părea problematică,
dar care constituia limbajul de specialitate din epocă, neexistând încă
la acel moment conștiința compromiterii acelor concepte folosite în
mod regulat de propaganda nazistă. Astfel, spre exemplu, Karl
Valentin Müller, în Stadt und Land, zwei sozial-anthropologische
Auslese-Kreise? (Sat și oraș, două cercuri de selecție
social-antropologice?)37, nu face decât să idealizeze modelul țăranului
și să militeze pentru păstrarea caracteristicilor acestuia, chiar și odată
cu urbanizarea populației. Max Rumpf de asemenea: pornind, în
                                                            
36
Idem, Bevölkerung I, în Handwöterbuch des Grenz und Auslandsdeutschtums,
Breslau, 1933, p. 425-463; Idem, Agrarische Bevölkerung, în „Archiv für
Bevölkerungswissenschaft und Bevölkerungspolitik”, nr. 11, 1943, p. 209-220.
37
Karl Valentin Müller, Stadt und Land, zwei sozial-anthropologische
Auslese-Kreise? în Travaux du XIVe Congrès, Série D – Le Village et la Ville,
vol. 1, Bucarest, Institut International de Sociologie, 1939, p. 81-83.
251 
Dorfgemeinschaft gedeiht am Grossstadtrande (Comunitatea rurală
dezvoltată la periferia metropolei)38, tot de la modelul de
comunitate-societate al lui Ferdinand Tönnies, creează o imagine
antagonică a satului și orașului. Satul reprezintă pentru Rumpf o
structură organică, aflată în comuniune cu țara (Heimat) și cu
pământul (Boden), în care populația, organizată în comunitate,
dezvoltă relații sănătoase în cadrul unor grupuri mai mici; orașul pe de
altă parte, organizat ca societate, este simbolul unei vieți întunecate,
dezorganizate și artificiale.
Una dintre cele mai consistente contribuții germane la
lucrările conferinței de la București este cea a sociologului Hans
Freyer39. Pornind de la teoria autorității a lui Max Weber, Freyer
analizează toate tipurile de autoritate identificate de acesta din urmă –
legală, tradițională și carismatică –, încercând în acest fel o legitimare
a autorității și a etatismului, și aducând o critică anarhiștilor sau
utopiștilor care resping această formă de organizare. Tot așa, urmând
principiul hegelian al „oamenilor mari”, sociologul german
accentuează importanța liderului (Führer) în stat. Cercetarea lui
Freyer se vrea în fapt o legitimare a etatismului, iar din analiza lui nu
lipsesc concepte specifice epocii, precum „realizări istorice”,
„revoluție”, „imperiu”, „sensul revoluției” sau „sensul autorității”.
Este totuși demn de remarcat că Freyer nu oferă în analiza sa nici un
caz concret de autoritate legitimă și nici nu face referire directă la
Germania.
În ceea ce îi privește pe ceilalți sociologi germani prezenți în
volumele conferinței, contribuțiile lor sunt fie studii de caz, care se
încadrează în domeniile mai largi ale sociologiei politice – ele
referindu-se în mod particular la sat și oraș, populație rurală, populație
urbană și efectele urbanizării (Karl Schopke, Psychologische Grunde
der Landflucht im Deutschen Reich/Motive psihologice ale

                                                            
38
Max Rumpf, Dorfgemeinschaft gedeiht am Grossstadtrande în Travaux du XIVe
Congrès, Série B – Le Village, vol. 1, Bucarest, Institut International de
Sociologie, 1939, p. 49-58.
39
Hans Freyer, Beiträge zur Theorie der Herrschaft, în Travaux du XIVe Congrès,
Série A – Les Unités Sociales, vol. 1, Bucarest, Institut International de
Sociologie, 1940, p. 39-48.
252 
depopulării zonelor rurale în Reich-ul german40; Karl Seiler,
Landflucht und Verstädterung/Exodul rural și urbanizarea41), sau
caracteristici ale anumitor comunități rurale (Walter Hildebrandt, Das
Industriedorf im Mittelgebirge/Satul industrial din zonele montane42;
Johann Mannhardt, Deutsches Bauerntum in Südamerika/Țărănimea
germană din America de Sud43; Helmut Haufe, Der Preussische
Landkreis/Districtul prusac44) –, fie sunt lucrări analitice, destul de
abstracte și pline de originalitate – precum cea a lui Hans L.
Stoltenberg, Der Stufenbau der Verhältnisse/Ierarhia relațiilor45.

CONCLUZII

Majoritatea contribuțiilor germane din volumele

conferinței sunt analize istorico-filosofice privind societatea
germană sau europeană în ansamblul ei. Foarte puține dintre ele se
bazează pe date empirice – am putea spune că doar articolul lui
Stoltenberg – și puține fac o analiză complexă a unui anumit tip de
habitat sau de sistem social – precum Walter Hildebrandt în
articolul său despre satul industrial. Nu este foarte clar nici în ce
măsură s-ar baza unele dintre articole pe cercetări de teren
(lucrările nu cuprind aparat bibliografic).

                                                            
40
Karl Schopke, Psychologische Grunde der Landflucht im Deutschen Reich, în
Travaux du XIVe Congrès, Série D – Le Village et la Ville, vol. 1, Bucarest,
Institut International de Sociologie, 1939, p. 114-124.
41
Karl Seiler, Landflucht und Verstädterung, în Ibidem, p. 125-138.
42
Walter Hildebrandt, Das Industriedorf im Mittelgebirge, în Travaux du XIVe
Congrès, Série B – Le Village, vol. 1, Bucarest, Institut International de
Sociologie, 1939, p. 73-86.
43
Johann Mannhardt, Deutsches Bauerntum in Südamerika, în Ibidem,
p. 101-109.
44
Helmut Haufe, Der Preussische Landkreis, în Travaux du XIVe Congrès, Série
D – Le Village et la Ville, vol. 1, Bucarest, Institut International de Sociologie,
1939, p. 65-80.
45
Hans L. Stoltenberg, Der Stufenbau der Verhältnisse, în Travaux du XIV
Congrès e, Série A – Les Unités Sociales, vol. 1, Bucarest, Institut International de
Sociologie, 1940, p. 29-38.
253 
 Cert este că mare parte din lucrări sunt de sociologie
politică, analizând mai multe tipuri de societăți – rurale, urbane,
tradiționale, industrializate etc. – ceea ce nu este de mirare având
în vedere că temele specifice ale conferinței din 1939 erau
reprezentate de sat, oraș, unități sociale.
Demn de remarcat este de asemenea faptul că mare parte
din analize se raportează la modelul de comunitate-societate
dezvoltat de Ferdinand Tönnies cu jumătate de secol mai devreme
– mai ales Ipsen, Conze, Rumpf – și că, alături de Hans Freyer,
sunt prezenți în cadrul lucrărilor conferinței sociologi din cercul
acestuia, colaboratori – Ipsen, Pfeffer – sau foști doctoranzi –
Hildebrandt, Müller.
Așadar, au fost contribuțiile sociologilor germani din
volumele preconizatei conferințe de la București reprezentative
pentru sociologia celui de-al Treilea Reich? Serveau ele intereselor
de propagandă ale regimului nazist? Și în ce mod pot fi ele
încadrate în paradigma sociologică generală a epocii?
În cadrul sociologiei de factură nazistă, paradigma de bază
o reprezenta etatismul, societății fiindu-i atribuită o importanță
mult mai restrânsă. Această paradigmă nu se aplică neapărat
articolelor trimise la București. Cu excepția contribuției lui Hans
Freyer, care face apologia etatismului, celelalte au tendința de a
idealiza comunitatea – rurală de regulă – sau, desigur, coerent cu
ideologia epocii, comunitatea națională.
În ceea ce privește aspectele care țin de sociologia
economică, contribuțiile germane iarăși nu se suprapun tiparului de
sociologie nazistă. Ideea de intervenție și de control al statului în
problemele economice apare doar răzleț, fără a reprezenta tema în
sine a nici unui articol, fiind prezentă în schimb abordarea care ține
de welfare – în principiu străină din punct de vedere al ideologiei
naziste. Astfel, mai ales în acele contribuții care idealizează lumea
rurală, o preocupare importantă este cea de asigurare a
welfare-ului, în special în cazul țărănimii sau al populației proaspăt
urbanizate. Apar însă în mod constant în articolele sociologilor
germani critici dure la adresa liberalismului sau a sistemului
economic marxist.

254 
 Articole care să țină strict de biologia socială, tematică atât
de privilegiată în cel de-al Treilea Reich, nu există – în afara acelui
articol foarte abstract al lui Stoltenberg, deja menționat. Nu lipsesc
însă referințele, uneori destul de consistente, la subiecte precum
nivelul de reproducere și sporul natural, ratele nașterilor și ale
mortalității, în raport, desigur, cu un necesar „Lebensraum” – ceea
ce, iarăși, poate fi interpretat ca un element care ținea de
așa-numita „sociologie nazistă”, dar poate în același timp
reprezenta o emanație a preocupărilor privind natalitatea din epocă,
din toate țările europene.
Rasismul este ceva mai sesizabil în aceste contribuții
germane, fără însă a se desprinde vreo paradigmă mai
comprehensivă în acest sens. Este din nou vorba de referințe rasiste
care îmbracă studiile despre comunitate sau societate, fără a se
construi linii de argumentare în acest sens. În schimb, cercetările
cu privire la cultură sau care să trateze aspecte educaționale lipsesc
cu desăvârșire.

Așadar, sunt articolele analizate mai sus o oglindă a

sociologiei germane din perioada nazistă? Greu de spus. Desigur că
influențele ideologice sunt de cele mai multe ori ușor sesizabile,
dar, în mod contrar, sunt rar manifestate fățiș. De asemenea, sunt
foarte greu de desprins acele caracteristici ale cercetărilor
sociologice care ar putea fi interpretate ca tributare ideologiei
naziste46, de emulațiile științifice specifice epocii, de factură
„patriotică”, dacă nu naționalistă.

                                                            
46
Desigur, nu ne referim aici la componentele rasiste sau antisemite ale
cercetărilor, care nu mai lasă loc de interpretări.
255 
POLONIA ȘI POTENȚIALUL POLITIC
AL TINERETULUI UNIVERSITAR
Sabrina Lausen

STUDENȚI, PATRIOȚI, NAȚIONALIȘTI –

FRATERNITĂȚI STUDENȚEȘTI POLONEZE
ȘI EDUCAȚIA LOR POLITICĂ
ÎN POLONIA INTERBELICĂ

Universitățile poloneze adăposteau în perioada interbelică

numeroase grupări de studenți de diverse tipuri, inclusiv cluburi
și societăți confesionale, ideologice și științifice. Mulți dintre
studenți erau, de asemenea, activi politic și se alăturau grupurilor
de tineri care făceau parte din partide și mișcări politice. Și unele
societăți studențești făceau dovada unui intens activism politic,
fără a aparține însă vreunui partid sau grupare politică, și
pretinzând a fi apolitice; astfel, în loc de a pretinde membrilor săi
un anume atașament politic, ele se așteptau ca aceștia să fie
patrioți convinși și chiar naționaliști. Un exemplu grăitor în acest
sens este cel al fraternităților studențești poloneze. Fondate la
începutul secolului al XIX-lea în cadrul universităților prusace și
funcționând după sistemul Burschenschaft-ului sau al altor tipuri
de fraternități specifice învățământului superior german – sau de
limbă germană –, ele au reușit să transfere culturii studențești
poloneze anumite caracteristici specifice culturii studențești
considerate „tipic germană”, devenind ulterior un grup de elită în
cadrul societății academice poloneze din perioada interbelică.
Vom examina în această lucrare imaginea – ideologică și politică
– pe care fraternitățile poloneze o aveau despre ele însele, rolul
jucat de acestea în universitățile poloneze, precum și modul în
care se raportau ele la viața politică din Polonia interbelică.
Dacă despre fraternitățile germane s-a scris deja foarte
mult – în special despre semnificația culturii duelului în mediul
studențesc din secolul al XIX-lea și începutul veacului al XX-lea

259 
–, fraternitățile poloneze sunt încă un fenomen relativ necunoscut,
în ciuda unor studii detaliate publicate în Polonia în anii ‘601.
Această cunoaștere limitată a istoriei și specificului
fraternităților poloneze determină ca demersul nostru să se axeze
într-o primă fază pe cercetarea evoluției acestora și a activității
lor politice din secolul al XIX-lea. Vom analiza de asemenea
rolul jucat de ele în cadrul universităților poloneze în perioada
interbelică, organizarea lor, precum și modul în care interpretau
ele contextul politic polonez din acele momente. Articolul
cuprinde și câteva studii de caz și exemple privind activitățile
politice ale fraternităților în perioada celei de-a doua Republici
Poloneze.

PRIMELE FRATERNITĂȚI STUDENȚEȘTI POLONEZE,

DIN BRESLAU ȘI BERLIN, ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Primele fraternități studențești poloneze au fost fondate la

începutul secolului al XIX-lea în universitățile prusace din
Breslau și Berlin. Rădăcinile acestor grupări foarte timpurii se
regăsesc în modelele tipic germane de Landsmannschaft (tip
special de fraternitate ai cărei membri proveneau din aceeași țară
sau regiune) și Burschenschaft (un alt tip de fraternitate, devenit
cunoscut pentru sprijinul acordat mișcării naționale germane),
precum și în modul de organizare al masoneriei poloneze și al
                                                            
1
Maria Wawrykowa, „Wrocławski związek studentów «Polonia» i «Bractwo Burszów
Polskich» w Krakowie w latach 1819-1821“, în Małopolskie Studia Historyczne, 9,
1966, p. 3-24; Maria Wawrykowa, „Polskie Związki studenckie na uniwersytetach w
latach 1817-1824“, în Przegląd Historyczny, 60, 1969, p. 314-345; Maria
Wawrykowa, „«Für eure und unsere Freiheit». Studentenschaft und junge Intelligenz
in Ost- und Mitteleuropa in der ersten Hälfte des 19. Jahrhunderts“, în Schriften der
Mainzer Philosophischen Fakultätsgesellschaft, 10, Stuttgart, 1985, p. 79-85; Maria
Wawrykowa, „Das Polen-Motiv in der Ideologie der deutschen Oppositionsbewegung
in den zwanziger Jahren des 19. Jahrhunderts“, în Klaus Zernack (ed.), Zum
Verständnis der polnischen Frage in Preußen und Deutschland 1772-1871. Referate
einer deutsch-polnischen Historiker-Tagung vom 14. bis 16. Januar 1986 in
Berlin-Nikolaisee, Einzelveröffentlichungen der Historischen Kommission zu Berlin,
59, Berlin, 1987, p. 20-28.
260 
diferitelor societăți secrete. Membrii primei fraternități poloneze
din Breslau – astăzi Wrocław – aparțineau inițial unor diverse
Landsmannschaft-uri germane alcătuite din studenți originari din
provincia Silezia. Fraternitatea poloneză a luat naștere atunci
când unul dintre aceste Landsmannschaft-uri s-a divizat, din
cauza unor conflicte interne, în diferite grupări naționale. La
Berlin în schimb, prima fraternitate poloneză a fost fondată de
membrii Związek Przyjaciół Panta Koina („Asociația prietenilor
Panta Koina”, de multe ori prescurtată Παντα Κοινα2), o societate
studențească ilegală, conspirativă, opozițională și de inspirație
masonică. Stabiliți inițial la Universitatea din Varșovia, tinerii
membri ai Παντα Κοινα s-au mutat la Berlin din cauza
persecuțiilor politice din partea autorităților ruse, și au ajuns aici
să socializeze cu membrii frățiilor germane de tip Burschenschaft.
Aspirațiile comune – în special dorința de independență politică
și de formare a unor state naționale, german și polonez –, precum
și dușmanii politici comuni au dus la consolidarea unei relații de
prietenie între tinerii patrioți germani și cei polonezi și au permis
afilierea temporară a studenților polonezi la Burschenschaft-ul
din Berlin3. Mai mult, în 1821 a fost înființată asociația poloneză
conspirativă Bractwo Polskich Burszów, care era ghidată de
aceleași principii precum Burschenschaft-ul.
După ce scriitorul german August von Kotzebue, consul
în Rusia și recunoscut pentru opoziția sa față de Burschenschaft și
față de mișcarea națională germană, a fost ucis de Karl Ludwig
Sand, student și membru al unui Burschenschaft, fraternitățile au
fost persecutate și, în cele din urmă, interzise în baza
așa-numitelor „Decrete Carlsbad”. În acest context au descoperit
autoritățile germane și ruse relația dintre Burschenschaft și
                                                            
2
Aleksander Kraushar, Panta Koina, Związek tajny młodzieży polskiej w
Warszawie i Berlinie (1817-1822). Skic historyczny osnuty na żródłach
archiwalnych, Miscellanea historyczne, 15, Warszawa, 1907; Maria Wawrykowa,
„Die Panta Koina in Warschau und Berlin“, în Wissenschaftliche Zeitschrift der
Friedrich-Schiller-Universität Jena, 15, 1966, p. 247-250; Maria Wawrykowa,
Revolutionäre Demokraten in Deutschland und Polen 1815-1848. Ein Beitrag zur
Geschichte des Vormärz, Braunschweig, 1974, p. 15.
3
Maria Wawrykowa, Revolutionäre Demokraten, p. 18.
261 
organizațiile poloneze4. Deși frăția poloneză din Breslau a fost
lichidată forțat în anii ‘20 ai secolului al XIX-lea, nu există nici o
dovadă care să indice faptul că era activă politic sau periculoasă;
trebuie însă reamintit aici faptul că studenții polonezi erau tot
timpul conștienți că erau supravegheați de autorități și lucrau în
secret în direcția unei rezistențe politice. După 1830, nu am mai
descoperit nici o dovadă, cel puțin oficială, a existenței unor
fraternități poloneze active politic în cadrul universităților
prusace sau germane.

ORIGINILE FRATERNITĂȚILOR POLONEZE DE MAI TÂRZIU,

DIN DORPAT ȘI RIGA

În vreme ce primele organizații din Breslau și Berlin au

fost aproape uitate, cele înființate mai târziu în Dorpat (astăzi
Tartu) și Riga au devenit modele de urmat pentru toate
fraternitățile poloneze din perioada interbelică. Membrii fondatori
ai primei asemenea asociații din Dorpat au fost inițial membri ai
societăților poloneze patriotice – ilegale și conspirative –
Towarzystwo Filomatyczne („Societatea Philomath”) și
Zgromadzenie Filaretów („Asociația Filaret”) de la Universitatea
din Vilnius. Ambele organizații aveau aceleași obiective politice,
în principal ideea creării unui stat polonez independent. Când
autoritățile rusești le-au desființat, în anii ‘20, câțiva membri au
reușit să scape vigilenței autorităților și s-au reorganizat în orașul
Dorpat.

                                                            
4
Pentru cazul prusac vezi Manfred Laubert, „Polnische Umtriebe an der
Universität Breslau (1821-1824)“, în Zeitschrift des Vereins für die Geschichte
Schlesiens, 45, 1911, p. 71-120; Manfred Laubert, „Die ersten polnischen
Studentenverbindungen in Berlin und ihre Beziehungen zur deutschen
Burschenschaft“, în Zeitschrift für osteuropäische Geschichte, 4, 1914, p.
513-574; Manfred Laubert, „Das Ende der Polonia in Breslau“, în Schlesische
Geschichtsblätter, 2, 1929, p. 30-37. Pentru cazul rusesc vezi Alexander
Kraushar, Sprzysiężenia studenckie. Kartki z dzjejów Królewstwa Kongresowego
1820-1827, Miscellanea Historyczne, 4, Lwów, 1905.
262 
 Aparținând oficial de Rusia, Dorpat și Riga erau, de fapt,
orașe germane, cu universități de limbă germană și cu un climat
politic foarte liberal, în care organizațiile studențești puteau să
existe în mod legal. 1828 este considerat a fi anul în care refugiații
politici din Vilnius au fondat cea mai veche frăție poloneză din
Dorpat5, Konwent Polonia. Aceasta, precum și celelalte fraternități
poloneze care au luat naștere în deceniile următoare, se asemănau,
în general, ca structură și tradiție, cu fraternitățile germane din
Dorpat și mai târziu din Riga6. Ele erau alcătuite atât din studenți
activi, cât și din membri mai maturi, deja absolvenți, și
împrumutaseră câteva dintre obiceiurile academice tipic germane,
inclusiv termenii specifici limbajului studențesc german – de
exemplu termenul Fuchs (vulpe), care îi denumea pe cei mai tineri
membri ai fraternităților, Zirkel, un simbol special folosit ca semn
distinctiv al unei frății anume, sau Kommers, desemnând o adunare
festivă. Deși acești termeni erau pronunțați și scriși într-un mod
special, polonez (fuks, cyrkiel, kommersz), era evident faptul că toți
erau de origine germană.
Motivele pentru care mulți – dar nu toți – dintre studenții
polonezi din Breslau, Berlin, Dorpat, Riga și – la începutul
secolului XX – din Cernăuți și Viena au ales fraternitățile germane
                                                            
5
Jan Trynkowski, „«Polonia» – polska korporacja w Dorpacie”, în Anna Brus
(ed.), Życie jest wszędzie... ruchy społeczne w Polsce i Rosji do II wojny
światowej, Zbiór materiałów z konferencji 16-17 września 2003 r., Warszawa,
2005, p. 183-202, p. 188f; pentru fraternitățile poloneze din Dorpat vezi și Dorota
Kielak, „Konwent Polonia w Dorpacie. Polski model korporacyjny”, în Przegląd
Historyczny, 1, 1993, p. 123-136.
6
Aleksander Kamiński, Polskie związki młodzieży (1831-1848), Warszawa, 1968,
p. 197-206; Dorota Kielak, „Konwent Polonia w Dorpacie. Polski model
korporacyjny”, în Przegląd Historyczny, 1, 1993, p. 123-136; Arkadiusz Janicki,
Studenci polscy na Politechnice Ryskiej w latach 1862-1918, Tom I, Rys
historyczny, Gdańsk, 2005; Studenci polscy na Politechnice Ryskiej w latach
1862-1918, Tom II, Album Academicum Polonorum (Aneks), Gdańsk, 2005;
Arkadiusz Janicki, „Dorpat als «Burschenstaat» und «Conwent Polonia» an der
Universität Dorpat in den Jahren 1802-1918“, în Arkadiusz Janicki, Michał
Laszczkowski (ed.), Polnische Studentenverbindungen im Baltikum vor 1918,
Warszawa, 2011, p. 11-73; Michał Laszczkowski, „Rigaer «Burschenstaat» und
die polnischen Studentenverbindungen «Arkonia» und «Welecja» an dem
Polytechnikum in Riga in den Jahren 1862-1918“, în Ibidem, p. 75-130.
263 
ca model de organizare sunt încă neclare. Pe de o parte, a existat cu
siguranță o presiune din partea mediului universitar preponderent
german, cu atât mai mult cu cât majoritatea studenților germani își
doreau în acele vremuri să facă parte dintr-o fraternitate. În plus,
uneori modelul organizațional german le era impus societăților
studențești poloneze, așa cum a fost cazul celor de la Politehnica
din Riga7. Pe lângă asta, auto-organizarea bazată pe modelul
german constituia probabil cea mai bună metodă a studenților
polonezi de a participa la politicile academice și în cadrul
Burschenstaat-ului german (structura de frății). Pe de altă parte,
este important să subliniem faptul că studenții polonezi erau cu
adevărat dedicați frățiilor lor. Fraternitatea a fost cea care a oferit
multor tineri polonezi oportunitatea de a vorbi limba poloneză, de a
face destăinuiri despre familiile și căminele lor, de a discuta
subiecte tipic poloneze și de a sprijini existența unei națiuni
poloneze care se manifesta acum într-un mediu străin, fără a
beneficia de un stat sau măcar de niște granițe fixe. Astfel, este de
înțeles afirmația lui Gustaw Manteuffel – un student membru al
uneia dintre primele fraternități poloneze, care a fost desființată
temporar după revolta poloneză din 1830-1831 – din memoriile
sale, și anume că membrii nu și-au desființat fraternitatea din
voință proprie, ci s-au simțit forțați să facă acest lucru8. Pentru ei,
organizația era mai mult decât o fraternitate: în timpul studiilor –
chiar și după – a fost o familie, un cămin și un loc în care Polonia
nu era pierdută cu totul9.
Deși fraternitățile poloneze erau foarte asemănătoare cu
cele germane, difereau totuși de acestea într-un aspect foarte
important: asemeni studenților din frățiile poloneze din Breslau și
Berlin înaintea lor, și polonezii din Dorpat și Riga aveau obiective

                                                            
7
Ignacy S. Mościcki, Autobiographia, nepublicată, p. 15.
8
Gustaw Manteuffel, Z dziejów Dorpatu i byłego Uniwersytetu Dorpackiego,
Warszawa, 1911, p. 110.
9
Aceste aspecte ale fraternităților au fost analizate de Maciej Piotr Ciosek,
„Funkcja wychowawcza polskich korporacji akademickich. Korporacja jako
grupa społeczna“, în Studia Gdańskie, 7, 2010, p. 125-139, p. 128.
264 
politice explicite, care îi diferențiau de membrii altor asociații10.
Majoritatea studenților germani din Dorpat și Riga nu aparțineau
de Burschenschaft, ci de Landsmannschaften și Corps, ai căror
membri nu manifestau nici un fel de activism politic. De altfel,
activismul politic era interzis în mod explicit de către autoritățile
ruse, iar încălcarea acestei reguli putea duce, în cel mai rău caz, la
desființarea tuturor asociațiilor studențești. În ciuda acestui pericol,
fraternitățile poloneze au participat la revoltele poloneze din
1830-1831 și 1863-1864, fiind foarte preocupate de educarea
tinerilor într-un mod foarte patriotic și plin de considerație pentru
binele obștesc. Prin urmare, ele au ajuns să fie considerate drept
„politice” și chiar „radical politice”, și astfel drept o potențială
amenințare pentru toate celelalte fraternități. Frica de a nu fi
interzise de autoritățile rusești, precum și alte conflicte, au dus în
cele din urmă la o scindare între studenții germani și cei polonezi și
la o și mai acută dezvoltare politică și în sens patriotic în interiorul
fraternităților poloneze. Programul educațional al acestora includea
nu doar activități sociale și atletice – în special scrima datorită
culturii duelului, foarte prezentă la studenți în acea perioadă –, ci și
însușirea de cunoștințe de cultură, literatură, istorie poloneză și
analizarea circumstanțelor politice internaționale.
Deși relația dintre fraternitățile germane și cele poloneze
nu a fost întotdeauna armonioasă, ea a fost totuși foarte diferită de
conflictul germano-polonez ivit în Prusia către sfârșitul secolului al
XIX-lea. Atunci când autoritățile ruse, după războiul din Crimeea
din 1856 și revolta poloneză din 1863, au intensificat procesul de
„rusificare” a provinciilor baltice și a universităților locale, precum
și asuprirea asociațiilor studențești, fraternitățile germane și cele
poloneze au avut din nou un dușman comun împotriva căruia să
lupte. Cu toate acestea, din cauza conflictului germano-polonez
care lua amploare în Prusia și a circumstanțelor politice în general,
relația dintre aceste asociații nu a mai fost atât de bună pe cât
fusese în perioada dintre Burschenschaft și primele fraternități
                                                            
10
Patryk Tomaszewski, Polskie korporacje akademickie w latach 1918-1939.
Struktury, myśl polityczna, działność, Toruǹ, 2011, p. 40; Aleksander Kamiński,
Polskie związki młodzieży, p. 197.
265 
poloneze din Breslau și Berlin de la începutul secolului al XIX-lea.
Au existat mai multe motive pentru aceasta. În primul rând, situația
polonezilor din Germania nu era una tocmai favorabilă. În al doilea
rând, a avut loc o schimbare ideologică în interiorul mișcării
naționale poloneze, de la patriotism la un naționalism în creștere,
accentuat odată cu mișcarea politică „Democrația Națională”
(Narodowa Demokracja, prescurtată de multe ori Endecja).
Această mișcare a luat naștere în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea în partea prusacă a fostei Polonii, având ca scop lupta
pentru independența țării, devenind mai târziu o grupare politică
naționalistă, de dreapta, care milita pentru înlăturarea oricărei
influențe străine (în special evreiască sau germană) în cultura și
economia poloneză11. Această ideologie era sprijinită și de Biserica
Catolică, care acuza evreimea poloneză că ar fi liberală, socialistă
și eventual comunistă, masonă și anti-poloneză12. Mai mult,
mesianismul, romantismul și apropierea de Vatican a polonezilor
contribuiau la promovarea ideii legăturii indestructibile între
națiunea poloneză și Biserica Catolică, precum și a doctrinei
conform căreia polonezii ar fi „Christosul Europei” și „poporul
ales”, care se pliau perfect pe idolatrizarea națiunii poloneze de
către „Democrația Națională”13. Conform lui Patryk Tomaszewski,
care a publicat primul studiu despre fraternitățile poloneze din
perioada celei de-a doua Republici Poloneze, politica „Democrației
Naționale” a influențat politicile celor mai multe dintre frății, deși
nu se știe cu exactitate când au început membrii organizațiilor
studențești să sprijine această grupare politică14.
Cu toate că studenții din fraternități au luptat în mod activ
în revoltele poloneze și se considerau pionieri ai suveranității
Poloniei, nu trebuie supraestimată influența pe care ei au avut-o în
                                                            
11
Viktoria Pollmann, „«Ungebetene Gäste im christlichen Haus». Die Kirche und
die Juden im Polen des 19. und frühen 20. Jahrhunderts“, în Olaf Blaschke, Aram
Mattioli (ed.), Katholischer Antisemitismus im 19. Jahrhundert. Ursachen und
Traditionen im internationalen Vergleich, Zürich, 2000, p. 268.
12
Ibidem, p. 265.
13
Ibidem, p. 261-264.
14
Patryk Tomaszewski, Polskie korporacje akademickie w latach 1918-1939, p.
263.
266 
această perioadă. În epoca împărțirilor Poloniei – ultima parte a
secolului al XVIII-lea, între Prusia, Rusia și Austria – existau mai
puțin de 20 de fraternități în toate regiunile fostei Polonii. În Riga,
organizații studențești au apărut abia în deceniul opt al veacului al
XIX-lea, în vreme ce prima fraternitate poloneză din Viena a fost
fondată abia în 191015. Mai mult, aceste prime frății nu erau bine
organizate. Un prim tratat oficial de prietenie, un așa-numit
Kartell, între societățile studențești din Dorpat și Riga a fost stabilit
târziu, în 190916, în vreme ce prima organizație umbrelă a fost
înființată în 1921. Cu toate acestea, nu poate fi negat faptul că
fraternitățile studențești au scos la iveală mulți tineri patrioți
convinși, care au luptat pentru prezervarea națiunii poloneze și
pentru refondarea unui stat polonez independent.

FRATERNITĂȚILE POLONEZE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ:

IMAGINEA DE SINE ȘI RELAȚIA CU UNIVERSITĂȚILE

Din cauza lipsei surselor privind fraternitățile poloneze

înainte de 1918, nu putem spune cu siguranță care a fost situația
membrilor lor în timpul primului război mondial. Probabil că
majoritatea au fost înregimentați în diferite armate. Se știe însă că
mulți dintre ei au sărbătorit redeschiderea Universității din
Varșovia și că mulți au reușit să se mute după 1918 în orașe
poloneze. În 1921 a luat naștere prima și cea mai mare
organizație-umbrelă a frățiilor poloneze, Związek Polskich
Korporacji Akademickich („Asociația fraternităților academice
poloneze”), fondată atât de membri ai „vechilor” frății, cât și de
membri ai unor organizații studențești „noi” din capitala poloneză.
Intențiile ZPKA erau de a promova fraternitățile poloneze în
mediul academic, de a coordona obiectivele și activitățile lor
ideologice, politice și sociale, și de a oferi membrilor ZPKA sprijin
                                                            
15
Autor necunoscut, Jagiellonia 1910, Großbritannien, 1970; Autor necunoscut,
Jagiellonja MCMX-MCMXXXV. Wiedeń – Warszawa, Warszawa, 1935.
16
Arkadiusz Janicki, „Dorpat als «Burschenstaat» und «Conwent Polonia» an der
Universität Dorpat in den Jahren 1802-1918“, p. 64.
267 
moral și material17. Ca urmare a fondării ZPKA, fraternitățile și-au
publicat primul act constitutiv, în care și-au expus clar identitatea
și principiile în privința politicii și a naționalismului18.
Restabilirea Poloniei a însemnat deopotrivă îndeplinirea
celui mai important deziderat al studenților din fraternități, dar în
același timp și pierderea uneia dintre funcțiile principale ale
acestora. Acum nu se mai punea problema prezervării culturii
poloneze, iar lupta pentru independența Poloniei nu mai avea nici
un sens. Astfel, frățiile poloneze au reciclat, poate în mod
inconștient, funcțiile fraternităților germane moderne de la
începutul secolului al XIX-lea. Acestea, și educația specifică pe
care o ofereau, reușiseră să rezolve problema cunoscută drept
Humboldtsche Lücke („decalajul humboldtian”)19. Acest termen se
referea la modelul humboldtian de învățământ superior dezvoltat la
începutul secolului al XIX-lea de către savantul și omul de stat
prusac Wilhelm von Humboldt, care era bazat pe ideea unei
combinații holistice între cercetare și studiu. Modelul de
universitate humboldtiană se raporta la studenți și profesori ca la
adulți autonomi, egali și maturi, capabili să cerceteze și să studieze
în mod independent. De fapt, însă, majoritatea studenților se aflau
încă în pragul adolescenței, nesiguri în privința comportamentului
lor și a locului lor în societate. Aveau nevoie în continuare de
călăuzire, de o persoană mai matură care să-i învețe regulile de
comportament, obiceiurile specifice și cultura burgheziei
(Bürgertum) germane. Însă acest tip de îndrumare lipsea din
modelul humboldtian de educație superioară, această lacună fiind
cunoscută drept „decalajul humboldtian”.
Studenții din fraternități au conștientizat nu doar această
lipsă, ci și abilitatea lor de a o umple. Deoarece membrii frățiilor
                                                            
17
Rocznik Korporacyjny 1828-1928, Część IIga, Warszawa, 1928, p. 3.
18
Ibidem.
19
Siegfried A. Kähler, Wilhelm von Humboldt und der Staat, Göttingen, 1962, p.
228f; Konrad Jarausch, Deutsche Studenten 1800-1970, Frankfurt am Main, 1989,
p. 21; Harm-Hinrich Brandt, „Studierende im Humboldt’schen Modell des 19.
Jahrhunderts“, în Rainer Christoph Schwinges (ed.), Humboldt international. Der
Export des deutschen Universitätsmodells im 19. und 20. Jahrhundert, Basel,
2000, p. 131-150, p. 146.
268 
erau legați pe viață – calitatea de membru într-o organizație
studențească de acest fel nu lua sfârșit odată cu absolvirea, ci odată
cu moartea fostului student –, tinerii din cadrul acestora deveneau
independenți de părinții sau de profesorii lor, fiind ghidați de
membri mai în vârstă, mulți dintre ei deja angajați și având o
bogată experiență de viață. În acest mod fraternitățile au devenit un
instrument recunoscut de (auto)educare în universitățile germane,
prin faptul că rezolvau deja menționatul „decalaj humboldtian” și
creau o importantă legătură între universitate și societate20.
Aceasta era și una dintre funcțiile principale pe care frățiile
poloneze doreau să le îndeplinească în cadrul universităților din
Polonia după 1918. În vreme ce universitatea garanta educația
științifică a tinerilor și intrarea lor în pătura educată sau în elita
intelectuală a societății, fraternitățile aveau menirea de a-i instrui
astfel încât să devină oameni împliniți, implicați social și
sofisticați.

Însă lucrurile nu erau chiar atât de simple. În vreme ce

asociațiile studenților erau bine-cunoscute și acceptate de toată
lumea la universitățile germane, fraternitățile poloneze se
confruntau cu lipsa de înțelegere din partea universităților din
Polonia. Cu uniformele, steagurile și armele lor specifice, acestea
erau privite de mulți polonezi drept un fenomen german. De aceea,
membrii câtorva frății poloneze au fost considerați, în primii ani,
„germani”, trebuind să se justifice pentru a nu fi priviți cu
ostilitate21.

                                                            
20
Wolfgang Hardtwig, „Sozialverhalten und Wertewandel der jugendlichen
Bildungsschicht im Übergang zur bürgerlichen Gesellschaft (17.-19.
Jahrhundert)“, în Vierteljahresschrift für Sozial- und Wirtschaftsgeschichte, 73,
1986, p. 305-335, p. 330f.; Wolfgang Hardtwig, „Zivilisierung und Politisierung.
Die studentische Reformbewegung 1750-1818“, în Wolfgang Hardtwig (ed.),
Nationalismus und Bürgerkultur in Deutschland 1500-1914. Ausgewählte
Aufsätze, Göttingen, 1994, p. 79-107, p. 90.
21
Acest lucru s-a întâmplat cu fraternitatea „Gasconia“ în Lviv. Cf. Archiwum
Korporacyjne Poznań (AKP), L-1, Rys historyczny polskiej korporacji
akademickiej „Gasconia“ we Lwowie (1924-1939), Opracowano w Krakowie
1975-1983, Wersja V (martie 1982), p. 5.
269 
 Se știu puține lucruri despre relația dintre fraternități și
universitățile poloneze. Este documentat faptul că administrațiile
universităților au încercat, cel puțin, să monitorizeze activitățile
fraternităților – precum și ale altor asociații studențești – prin
desemnarea câte unui profesor „supraveghetor” (kurator) pentru
fiecare. Astfel, capacitatea fraternității de a acționa într-o direcție
sau alta depindea foarte mult de relația pe care o dezvolta cu
profesorul respectiv. Deoarece unii dintre acești profesori ajungeau
să simpatizeze cu frățiile „lor” și acceptau adeseori oferta de a
deveni membri onorifici (fillister h.c.), unele fraternități căpătau –
prin intermediul prieteniei cu kurator-ul lor – mai multe
oportunități decât altele22. Conform unui articol dintr-un ziar
studențesc, în 1931, când unii reprezentanți ai senatelor academice
au fost întrebați despre opinia lor privind fraternitățile, aceștia au
răspuns că ele sunt foarte bine privite de către administrațiile
universităților23. Nu știm cu exactitate în ce măsură aceste scurte
interviuri erau într-adevăr reprezentative sau nu. Este cert totuși că
multe persoane influente apreciau fraternitățile sau chiar făceau
parte dintr-una, în calitate de membri plini sau onorifici. În ciuda
faptului că mulți polonezi nu aveau încredere în activitățile lor,
datele adunate ne indică, fără îndoială, că fraternitățile, prin
funcțiile pe care le îndeplineau, își găsiseră un loc stabil în cadrul
universităților poloneze la începutul anilor 1930.
După cum prevedea actul constitutiv al frățiilor poloneze
organizate în ZPKA, acestea erau grupuri studențești educative și
ideologice compuse doar din bărbați, ai căror membri militau
pentru binele comun al națiunii poloneze. Scopul principal al
fiecărui student din fraternitate era de a depune efort în vederea
promovării unei Polonii maiestuoase și puternice24. Studentul își
înțelegea activitatea drept o muncă în favoarea întregii națiuni
poloneze, și se opunea astfel oricărei încercări din partea unei
persoane, unui grup sau unui curent politic care acorda prioritate
                                                            
22
Ibidem, p. 10.
23
„Co mówią o korporacjach wybitni przedstawieciele senatów akademickich”, în
Wiadomości korporacyjne, 4, 3-4, 1931, p. 23-26.
24
Rocznik Korporacyjny 1828-1928, Warszawa, 1928, p. 99.
270 
interesului personal, al unui grup politic sau al unei anumite clase
sociale25. Mai mult, membrii fraternităților acționau întotdeauna
având conștiința unui potențial pericol al pierderii independenței
politice și al infiltrării de elemente străine de națiunea poloneză și
de „caracterul național”26. De aceea, studentul trebuia să fie tot
timpul pregătit să lupte pentru Polonia, pentru caracteristicile ei
spirituale și pentru posesiunile ei materiale. În fraternități trebuia să
domnească spiritul democrației, frăției și egalității27. Studentul din
fraternitate nu avea dreptul să-i privească de sus pe alții și trebuia
să trateze orice polonez ca pe fratele său28.
Astfel, fraternitățile organizate în ZPKA se considerau pe
ele însele deopotrivă puternice, dar în același timp protective. Fiind
în continuare caracterizate de o puternică devoțiune patriotică față
de națiunea poloneză și față de noul stat, deveniseră tot mai
influențate, conform lui Patryk Tomaszewski, de naționalismul
polonez29. Opinia sa este susținută de idolatrizarea de către studenți
a națiunii poloneze și a caracterului polonez ca însușiri supreme,
precum și de faptul că aceștia vedeau națiunea poloneză drept un
grup „natural” de oameni cu aceeași origine, același „sânge” și
aceeași religie. Ca rezultat al acestei „națiuni imaginate”30 și din
cauza acestei falsificări naționaliste, persoanele de origine diferită
– ca germanii, rușii sau evreii – păreau a fi o potențială amenințare
pentru întreaga națiune. Iar în contextul în care un procent
important din populație – aproape o treime dintre polonezi în
perioada interbelică31 – aparținea unei minorități etnice, iar
amintirea destrămării Poloniei la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul veacului XX era încă vie și dureroasă, pentru studenții

                                                            
25
Ibidem.
26
Ibidem.
27
Ibidem.
28
Ibidem.
29
Patryk Tomaszewski, Polskie korporacje akademickie w latach 1918-1939, p.
264.
30
Pentru acest termen vezi Benedict Anderson, Imagined communities.
Reflections on the origin and spread of nationalism, London, 1991.
31
Włodzimierz Borodziej, Geschichte Polens im 20. Jahrhundert, München,
2010, p. 131.
271 
din fraternități pericolul părea real și a stat la baza imaginii lor de
sine ca luptători și apărători ai națiunii poloneze.
Actele de funcționare ale ZPKA explică și ele modul în
care fraternitățile înțelegeau politica. În vreme ce majoritatea
organizațiilor studențești din perioada interbelică – inclusiv frățiile
care nu aparțineau de ZPKA – subliniau în cartele32 și în
buletinele33 lor că temele politice și confesionale erau excluse din
programul lor educațional și că fraternitățile erau „non-politice”,
dacă analizăm carta ZPKA este evident că termenul „non-politic”
nu reprezenta în fapt „apolitic”, ci se referea pe de o parte la
interzicerea activităților politice propriu-zise, iar pe de altă parte la
aplicarea unei legi a toleranței în privința opiniilor politice ale
membrilor societăților studențești. În concepția membrilor
fraternităților, politica partidelor oferea prioritate altor interese
decât cele naționale, eșuând astfel în a plasa națiunea pe poziția cea
mai importantă. Mai mult, dezbaterea chestiunilor politice în cadrul
fraternității putea să ducă la neînțelegeri și certuri permanente între
membrii acesteia, care trebuiau să fie legați pe viață ca prieteni, și
chiar ca frați. Pe de altă parte, frățiile studențești poloneze au fost
întotdeauna active din punct de vedere politic, într-un sens patriotic
și apoi naționalist. Studenții membri ai acestor organizații care erau
implicați în partide politice – cu excepția partidelor de stânga sau
comuniste, care erau considerate ostile – sau lucrau în guvernul
polonez nu intrau în conflict cu această regulă atâta timp cât făceau
acest lucru în calitate de persoane private și nu ca membri ai unei
fraternități studențești. Totuși, apartenența lor politică nu era prea
agreată de ZPKA34. Afilierea la un partid politic era permisă unei
persoane, dar nu unei întregi fraternități, deoarece se presupunea că
aceasta trebuia să fie interesată de binele general al națiunii.

                                                            
32
Rocznik Korporacyjny 1828-1928, Część IIga, Warszawa, 1928, p. 52.
33
„Polityka i partyjnictwo w Korporacjach”, în Wiadomości korporacyjne, 2, 11,
1929, p. 6; Jakób Orłowski, „Apolityczność korporacyj”, în Korporant, 1, 1,
1925, p. 9-15.
34
Księga uchwał Związku Korporacyj Polskich Akademickich. Nakładem Polskiej
Korporacji Akademickiej „Znicz”, Lwów, 1936, p. 73.
272 
 FRATERNITĂȚILE POLONEZE ȘI POLITICA
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Deși fraternitățile promovau o imagine de sine puternică și

uneori chiar militantă, scopul lor principal nu era să lupte
împotriva unor grupuri specifice, ci să educe cât mai mulți tineri
astfel încât aceștia să devină cetățeni și gentlemeni respectuoși,
virtuoși, bine educați și puternici atât fizic, cât și mental35. Educația
și idealul masculin promovat de fraternități era de obicei o variantă
modernă a vechiului cod cavaleresc care impunea tinerilor un
comportament bazat pe valorile de gentilețe, nobilitate și tratarea
celorlalți cu respect. Studenții nu doar că se vedeau pe ei înșiși ca
pe niște cavaleri moderni (în contrast cu societățile studențești
germane, ai căror membri le păreau tinerilor polonezi soldați fără
suflet)36, ci erau și complet conștienți de rolul lor ca viitoare elită
intelectuală. Astfel, educația din frățiile poloneze includea cursuri,
prezentări publice, scriere de eseuri și scurte examene. Studenții
trebuiau să-și dovedească gradul de cunoaștere a istoriei și
literaturii poloneze, a politicilor locale, a politicii internaționale și
politicilor economice și financiare, precum și cunoștințele din
propriul domeniu de studiu și – desigur – cunoașterea istoriei
propriei fraternități și a mișcării fraternităților poloneze37.
Cursurile, prezentările și eseurile aveau menirea de a-i determina
pe tineri să-și pună probleme politice și sociale și să-și formeze
propriile opinii. Astfel, se presupunea că cei mai mulți studenți din
frății erau sofisticați din punct de vedere politic și interesați de
politica statului lor.
În vreme ce fraternitățile se îngrijeau de educația lor
politică, mulți dintre membrii lor, și chiar organizații întregi, nu
respectau întotdeauna regulile menționate mai sus și începuseră să

                                                            
35
Pentru codul de comportament al tinerilor studenți din fraternități vezi Marjan
Kasiński, „Katechizm smyków”, în Korporant, 2, 1925, p. 7.
36
Jakób Orłowski, „Gaudeamus”, în Rocznik Korporacyjny 1828-1928, p. 197.
37
Patryk Tomaszewski, Polskie korporacje akademickie w latach 1918-1939, p.
340.
273 
se implice în diferite moduri în viața politică. Nu au ajuns până la a
se alătura unor partide politice, dar au fost câteva cazuri în care
tinerii au luat parte la alegerile din universitățile lor38. Uneori au
candidat la alegeri pe cont propriu, altădată au cooperat cu alții, în
special cu societăți studențești conservatoare sau naționaliste39. În
teorie, acest comportament era incompatibil cu ideea de a fi
„non-politic”, însă de fapt mulți studenți din fraternități gândeau și
acționau politic, și se pare că își doreau să participe la viața politică
atâta timp cât aceasta corespundea concepției lor de bunăstare
națională.
Iar tinerii nu s-au limitat doar la politicile academice. În
special după 1930, ca urmare a evoluțiilor politice și economice
din Polonia, ZPKA a devenit din ce în ce mai politizată și a început
să integreze numeroase probleme politice și sociale în educația
oferită în cadrul fraternităților. Deși ZPKA sau alte
organizații-umbrelă nu aparțineau de nici un partid politic, membrii
ZPKA aveau afinități în special cu ideile „Democrației Naționale”
și întrețineau legături destul de strânse cu studenții din această
organizație. Mai exact, mulți studenți din frății lucrau în același
timp în grupuri de tineret – sau derivate – ale „Democrației
Naționale”, de exemplu în Obóz Narodowo-Radykalny („Grupul
Național-Radical”, deseori prescurtat ONR).40 Și asta în ciuda
opoziției manifestate de fraternitățile mai vechi sau de membri ai
acestora.
În acest mediu „non-politic”, dar naționalist, de extremă
dreaptă și catolic, câțiva studenți din fraternități au devenit chiar
lideri politici, precum Bolesław Piasecki, Janusz Rabski sau
Henryk Rossmann. Prin intermediul lor, fraternitățile au devenit
conectate politic cu diverse grupuri ale „Democrației Naționale”.
Aici trebuie să subliniem din nou că nici frățiile, nici ZPKA nu
aparțineau vreunui partid politic; multe dintre organizațiile mai

                                                            
38
Ibidem, p. 363.
39
Ibidem.
40
Wojciech Jerzy Muszyński, Duch młodych. Organizacja Polska i Obóz
Narodowo-Radykalny w latach 1934-1944. Od studenckiej rewolty do konspiracji
niepodległościowej, Warszawa, 2011, p. 27.
274 
vechi au părăsit chiar ZPKA din cauza politizării puternice și
contrare regulamentului a membrilor din fraternitățile „mai tinere”.
Însă mulți dintre studenți sprijineau politicile „Democrației
Naționale” deoarece ambele mișcări aparțineau aceluiași mediu și
aveau în mare aceeași ideologie. În consecință, problemele politice
care începuseră, din nou, să-i preocupe cel mai mult pe membrii
fraternităților erau „problema evreiască” și statutul minorităților
etnice din Polonia. Putem vorbi despre existența unei legături
directe între xenofobia multora dintre acești studenți și politicile
extremei drepte. În plus, respingerea evreilor, germanilor,
comuniștilor și a altor categorii era bazată și pe imaginea de sine a
fraternităților: atâta vreme cât evreii și alte minorități erau
considerate de către naționaliștii polonezi și de către Biserica
Catolică drept străini și drept un potențial pericol, era normal ca
studenții să-i excludă și chiar să lupte împotriva lor. Astfel, tinerii
din frății au participat la conflictele și boicoturile anti-evreiești din
anii ‘30 și au cerut excluderea evreilor din sistemul educațional
polonez (în special din învățământul superior), din cultura,
economia și viața politică poloneză41. Chestiunea minorităților
etnice a devenit un exemplu de participare a fraternităților la
problemele politice curente din afara universităților.

CONCLUZIE: UNIVERSITĂȚILE CA LOC

DE ÎNVĂȚĂMÂNT SUPERIOR ȘI ACTIVISM POLITIC

În ciuda intenției lor de a fi „non-politice”, fraternitățile

poloneze au fost de fapt întotdeauna, într-un fel sau altul, politice. În
secolul al XIX-lea membrii acestora au participat, ca patrioți convinși,
la mișcarea națională, cu scopul de a reconstrui un stat polonez
independent. În perioada interbelică, din cauza impactului mare avut

                                                            
41
Patryk Tomaszewski, Polskie korporacje akademickie w latach 1918-1939, p.
386-399; pentru antisemitismul academic în general vezi Szymon Rudnicki,
„From «Numerus Clausus» to «Numerus Nullus»”, în Polin. Studies in Polish
Jewry, 2, 1987, p. 246-268; Jolanta Żyndul, Zajścia antyżydowskie w Polsce w
latach 1935-1937, Warszawa, 1994.
275 
de „Democrația Națională” și de Biserica Catolică asupra unei mari
părți a tineretului academic, mulți studenți din frății – în special cei din
ZPKA – au devenit naționaliști și au sprijinit politicile extremei drepte
și grupările politice de această factură.
Însă în ciuda faptului că educația din fraternități era bazată în
special pe promovarea naționalismului polonez, ea nu era concentrată
numai pe formarea unor naționaliști, ci pe crearea unor tineri bărbați
împliniți, activi din punct de vedere social și sofisticați, care să aibă un
simț puternic al unei misiuni naționaliste. În acest fel, studenții din
organizațiile poloneze urmau același model ca omologii lor germani în
secolul al XIX-lea și începutul veacului XX: învățau regulile de
comportament și valorile politice, iar mai târziu deveneau membri ai
elitei intelectuale. Astfel, universitățile păreau a fi locuri de educație și
deopotrivă politice, iar fraternitățile generau, pe acest fond, un tip
special de elită studențească intelectuală, patriotică și eventual
naționalistă.

276 
Zofia Trębacz

GRUPAREA ACADEMICĂ EVREIASCĂ –

FONDARE, ACTIVITATE ȘI RELAȚII POLITICE.
CONTRIBUȚII LA ISTORIA STUDENȚILOR EVREI
ÎN VARȘOVIA PERIOADEI INTERBELICE

Izbucnirea primului război mondial a adus o schimbare

fundamentală în ceea ce privește situația universităților din
Varșovia. Din motive evidente, invadatorii se bizuiau pe atragerea
simpatiei polonezilor – în general prin intermediul promisiunilor,
printre care și cele legate de educația superioară. Ca urmare a
discuțiilor dintre polonezi și autoritățile ocupante, Universitatea din
Varșovia a fost redeschisă și a fost înființată Universitatea Tehnică
din Varșovia, prima universitate tehnică poloneză1. Astfel,
studenții nu numai că obțineau posibilitatea de a studia în
universități poloneze, dar primeau și o șansă reală de a se
specializa în asemenea domenii tehnice. Din punct de vedere al
organizării studenților însă, doar societățile academice pur
științifice sau cele de întrajutorare erau permise, așa cum arată
primele regulamente din noiembrie 1915. Situația s-a îmbunătățit
odată cu noile regulamente din toamna lui 1916, care permiteau
existența societăților studențești având alt caracter și alt tip de
scopuri.
Într-o primă fază au fost fondate organizațiile de
întrajutorare: la 24 noiembrie 1915 a luat naștere Towarzystwo
„Bratnia Pomoc” (Societatea „Ajutor Frățesc”).

                                                            
1
Între anii 1826-1831 a funcționat doar Școala Pregătitoare din Varșovia, iar între
anii 1898-1914 a funcționat Institutul Politehnic din Varșovia, numit după țarul
Nicolae al II-lea, având rusa ca limbă de predare.
277 
 În acest context, studenții evrei și-au înființat propria
asociație de ajutor reciproc2. „Samopomoc”-ul evreiesc a fost creat
la câteva zile de la deschiderea universităților din Varșovia și avea
funcții similare celor ale „Ajutorului Frățesc”. Avea o cantină
ieftină, o casă academică3 și o agenție de ocupare a muncii;
societatea mai oferea burse și împrumuturi. Inițial, ajutorul acordat
nu era prea mare: în 1916 cantina oferea 40-50 de mese pe zi și
existau 13 studenți care locuiau în casa academică. Această situație
se schimbă la 16 iunie 1917 când – prin intermediul fuziunii dintre
serviciul de ajutor reciproc al universității și serviciul de același tip
al politehnicii – ia naștere Żydowska Strzecha Akademicka (ŻSA).
În acest fel, toți studenții evrei din Varșovia erau aduși laolaltă.
Sediul ŻSA se afla pe strada Nowy Świat, la numărul 21. Merită
menționată rapida creștere a numărului membrilor – de la
aproximativ o sută, atât cât se estimează că avea în anul academic
1916/1917, la mai mult de trei sute, doar în secțiunea universitară,
în anul academic 1917/1918.
În noiembrie 1918, Strzecha, la fel ca alte asociații
universitare, și-a încetat activitatea, iar când cursurile au fost
reluate, în 1919, au apărut noi probleme4. Żydowska Strzecha
Akademicka era o organizație culturală și de întrajutorare care
venea în sprijinul studenților evrei, rămânând singura organizație
de acest fel vreme de mai mulți ani. Inițial, activitatea sa se
concentra – dincolo de preocupările de bază – pe un aspect
important al „conștientizării coeziunii naționale a membrilor săi,
recunoscând în mod deschis naționalitatea lor evreiască”5. În cadrul
organizației erau discutate toate evenimentele importante atât
pentru studenții evrei din Varșovia, cât și pentru întreaga
                                                            
2
Dzieje Uniwersytetu Warszawskiego 1915-1939, ed. A. Garlicki, Warszawa,
1982, p. 13-23, 56-61.
3
Avea adresa pe strada Nowy Świat nr. 36, acasă la Doktorowicz, custodele
instituției.
4
Dziesięciolecie Żydowskiej Strzechy Akademickiej, eds. J. Glücksman, B.
Ołomucki, J. Perkal, E. Ringelblum, Warszawa, 1925, p. 2; Dzieje Uniwersytetu
Warszawskiego, p. 61.
5
J. Lemberg, „O utrzymanie narodowego charakteru żyd. Strzechy
Akademickiej”, Nasz Przegląd, 125, 7 mai 1926, p. 6.
278 
comunitate evreiască. O atenție specială era acordată creării unui
stat evreiesc în Palestina.
În Strzecha existau atât studenți din grupări sioniste –
„Jardenia” și „Jawne” –, precum și din organizații socialiste, cu
viziuni diferite – Asociația Academică „Ogniwo”, asociată cu
„Bund”; cercurile academice „Jugend” și „Pochodnia”, asociate cu
aripa stângă a „Poalej-Syjon”, al cărei nucleu consta din membri ai
organizațiilor Związek Młodzieży Komunistycznej [Uniunea
Tinerilor Comuniști] și Związek Żydowskiej Akademickiej
Młodzieży Postępowej Chejrut [Asociația Tineretului Academic
Evreiesc Progresiv Chejrut]. În martie 1923 ŻSA Varșovia s-a unit
cu nou creatul – în ianuarie 1923 – Związek Żydowskich
Akademickich Stowarzyszeń w Polsce (ZŻAS) [Uniunea
Societăților Academice Evreiești din Polonia], iar conducerea
executivă era asigurată de Centralny Komitet Wykonawczy
(CKW) [Comitetul Executiv Central]. Abia la sfârșitul lui 1924,
după mai mulți ani de eforturi, organizației Żydowska Strzecha
Akademicka i-au fost aprobate statutele6.
Datorită intensificării mișcării academice, a apărut
necesitatea de a se realiza studii statistice care să vizeze atât
membrii Strzecha, cât și activitatea organizației, inclusiv secțiunile
individuale. Având în vedere numărul mare de aplicații, doar cei
care mergeau la universitate după ce primeau certificatul de
maturitate sau un document echivalent erau acceptați ca membri.
Procesarea datelor a început cu înregistrarea membrilor în anul
academic 1920/1921. Motivul îl constituia lipsa datelor precise din
anii anteriori. Baza de calcul era un an academic de la 1 octombrie
la 30 septembrie, inclusiv7.

                                                            
6
Sprawozdanie roczne Zarządu Żydowskiej Strzechy Akademickiej za rok
akademicki 1922/23, p. 4; A. Pilch, „Rzeczpospolita Akademicka”. Studenci i
polityka 1918-1933, Kraków, 1997, p. 66-67, 137-138, 140-141.
7
Żydowska Strzecha Akademicka. Sprawozdanie z działalności władz
Stowarzyszenia od dnia 1 I 1924 r. do dnia 1 I 1925, Warszawa, 1925, p. 24-25.
279 
 Tabloul 1
Numărul membrilor ŻSA8

An academic Înregistrați Excluși de pe lista

membrilor
Total B F Total B F
1920/1921 702 414 288 4 3 1
1921/1922 475 278 197 19 9 10
1922/1923 531 316 215 713 407 306
1923/1924 581 374 207 509 292 217
Numărul 1 2 3 4 5 6
coloanei

An academic Situația în ultima zi a Procentaj

anului academic (30 (coloanele 8 și 9)
sept.)
Total B F B F
1920/1921 698 411 287 58,9 41,1
1921/1922 1154 680 474 58,9 41,1
1922/1923 972 589 383 60,6 39,4
1923/1924 1044 671 373 64,3 35,7
Numărul 7 8 9 10 11
coloanei

Analizând statisticile, observăm că asociația Żydowska

Strzecha Akademicka prezenta o creștere constantă a subscripțiilor
anuale. Respingând veridicitatea cifrei de 702 membri din anul
academic 1920/1921 – care include probabil toți membrii de la
fondarea organizației Strzecha – , putem totuși remarca creșterea
numărului de înscrieri astfel: de la 475 în 1921/1922 la 531 în
1922/1923, și apoi la 581 în 1922/1923.

                                                            
8
Sursa: Żydowska Strzecha Akademicka. Sprawozdanie z działalności władz
Stowarzyszenia od dnia 1 I 1924 r. do dnia 1 I 1925, Warszawa, 1925, p. 25.
280 
 În secțiunea „Excluși de pe lista membrilor” se află atât
persoane care abandonau din proprie inițiativă organizația, precum
și persoane care erau îndepărtate prin dispozițiile așa-numitei
Instanțe a Membrilor. Inițial numărul excluderilor fiind restrâns –
de 4 în anul academic 1921/1922 –, el a crescut la 19 în anul
următor, cauza principală constituind-o plecările spre Palestina. În
schimb, în anii 1922/1923 și 1923/1924 motivele principale de
ștergere de pe liste le-au constituit restanțele la plata taxelor de
membru (713 și 509 persoane). Astfel, ultima zi a fiecărui an
academic, 30 septembrie, a fost adoptată ca indicator al numărului
de membri din asociație9. În cei patru ani, numărul membrilor
raportat la data de 30 septembrie a crescut de la 698 în 1920/1921
la 1044 în 1923/1924. Iar aceste proporții ar fi fost mult mai mari
dacă nu ar fi existat și un număr enorm de persoane excluse din
organizație din cauza neplății taxelor: 1222 într-un interval de doi
ani. În plus, în perioada respectivă a avut loc o scădere a
procentului de femei față de bărbați, de la 41,1% în 1920/1921 la
35,7% în 1923/1924.
Și statistica privind proporția membrilor Strzecha proveniți
din provincie, în raport cu numărul general al membrilor
organizației, arată interesant:

Tabloul 2
Numărul de membri din provincie10

An academic Total din Bărbați Femei

provincie

1920/1921 281 155 126

1921/1922 530 296 234
1922/1923 443 269 174
1923/1924 484 328 156
Nr. coloanei 1 2 3
                                                            
9
Ibidem, p. 25-26.
10
Sursa: Żydowska Strzecha Akademicka. Sprawozdanie z działalności władz
Stowarzyszenia od dnia 1 I 1924 r. do dnia 1 I 1925, Warszawa, 1925, p. 25.
281 
 An academic Procentul primei Procent
coloane raportat la (coloanele 2 și 3)
numărul total de B F
membri ŻSA
1920/1921 40,2 55,2 44,8
1921/1922 45,9 55,8 44,2
1922/1923 45,6 60,7 39,3
1923/1924 46,3 67,8 32,2
Nr. coloanei 4 5 6

Se înregistra astfel o creștere a numărului activiștilor din

provincie: de la 40,2% în anul academic 1920/1921 la 46,3% în
1923/1924. Totuși, scăderea procentajului de femei din provincie
cu 30% indică faptul că era mult mai greu pentru femei să plece la
studii în Varșovia.
Comparația dintre numărul de tineri evrei care studiau la
instituții de învățământ superior din capitala Poloniei, în special la
Universitatea din Varșovia, și numărul membrilor Strzecha merită
de asemenea atenție.

Tabloul 3
Numărul de studenți evrei în Varșovia între anii 1920/1921 –
1924/1925 în funcție de instituțiile urmate11

Instituții de 1920/1921 1921/1922 1922/1923 1924/1925

învățământ
superior
Universitatea 2 236 2 362 2 942 2 207
din Varșovia (36,6%) (31,4%) (32,9%) (27,1%)
Universitatea 587 636 572 472
Tehnică (20%) (15,5%) (14,8%) (12%)
Universitatea 5 5 1 2

                                                            
11
Sursa: A. Pilch, „Rzeczpospolita Akademicka”. Studenci i polityka 1918-1933,
Kraków, 1997, p. 33, 35-36.
282 
de Științe ale (0,6%) (0,7%) (0,1%) (0,2%)
Vieții din
Varșovia
Institutul – 352 249 124
Național de (70,4%) (62,8%) (35,4%)
Stomatologie
Institutul 12 7 1 3
Pedagogic (5,5%) (2,7%) (0,7%) (5,7%)
Școala de 24 34 48 104
Economie din (4,8%) (4,8%) (4,9%) (6,8%)
Varșovia
Universitatea 427 721 491 437
Liberă (32,3%) (48,3%) (29,5%) (35,1%)
Poloneză

Dacă analizăm statisticile privind educația superioară în

Varșovia, putem observa că membrii Strzecha constituiau un procent
mare din studenții evrei de la Universitatea din Varșovia: aproximativ
31% (698 din 2236 persoane) în anul academic 1920/1921, 49%
(1154 din 2362 persoane) în 1921/1922 și 33% (972 din 2942
persoane) în 1922/1923. Această descreștere semnificativă a fost
cauzată de excluderile pentru neplata taxelor, așa cum am menționat
anterior. Putem totuși observa o creștere constantă a cuantumului
membrilor asociației, în special având în vedere faptul că numărul
total de studenți evrei din anii următori a suferit o creștere relativ
mică. Astfel, putem concluziona că este foarte probabil ca, în timp,
membrii Strzecha să fi constituit procente din ce în ce mai mari din
studenții evrei de la Universitatea din Varșovia.

Este important să analizăm și profilul ideologic al Żydowska

Strzecha Akademicka. Andrzej Pilch scrie: „La fel ca în comunitățile
de tineri polonezi, în lupta pentru influență asupra conducerilor
diverselor asociații academice evreiești (...) a ieșit învingător în special
tineretul de dreapta, cu orientări sioniste”12. Într-adevăr, fondatorii

                                                            
12
A. Pilch, Op. cit., p. 143.
283 
erau recrutați exclusiv din tineretul național și sionist. Iar ei „au purtat
pe umerii lor pentru mulți ani toate poverile privind dezvoltarea (...)
edificiului tineretului academic evreiesc. Studenții asimilați au rămas
în afara zidurilor Strzecha, tineretul socialist constituia în primii ani
«opoziția» și nu participa la lucrările comitetului”13. Datorită rolului
lor în fondarea Strzecha, sioniștii aveau o încredere deplină în privința
meritelor lor speciale în interiorul organizației. Mai mult, considerau
că merită a avea privilegii, de exemplu o voce decisivă în problemele
care priveau Strzecha.
Pe parcursul anilor de mijloc ai deceniului trei situația a
rămas neschimbată. Totuși, socialiștii au reușit modificarea statutului
Strzecha prin introducerea alegerilor proporționale în locul celor
majoritare. În felul acesta, a apărut șansa unei reprezentări mai
complete în administrarea asociației. Primele simptome ale schimbării
s-au dovedit a fi alegerile consiliului Żydowska Strzecha Akademicka
din martie 1925, când gruparea sionistă „Jardenia” a câștigat cinci
locuri, iar socialiștii patru (dintr-un total de nouă locuri)14.

II

La data de 5 decembrie 1925 Żydowska Strzecha

Akademicka și-a sărbătorit cea de-a zecea aniversare. Cu această
ocazie, a fost emisă o proclamație către comunitatea evreiască, care
sublinia importanța acestui eveniment, fiind publicat și un ziar de o zi
– Emanuel Ringelblum fiind unul dintre editorii lui. Mai mult, a fost
bătută o monedă comemorativă și organizată o sărbătoare la care au
participat reprezentanți ai diferitelor organizații sociale, care veniseră
să ureze societății Strzecha noroc în anii următori15. Boleslaw
Ołomucki, președintele Strzecha din acel moment, a evaluat
activitatea organizației prin următoarele cuvinte: „Inițial slabă,
                                                            
13
J. Lemberg, O utrzymanie narodowego charakteru, p. 6.
14
„Walne zebranie członków ŻSA”, în Trybuna Akademicka, 1 februarie 1924,
p. 11; A. Pilch, Op. cit., p. 143-144.
15
Strzecha Żydowska Akademicka, 1925/1926 [Sprawozdanie], Warszawa, 1926,
p. 8-9; „Jubileusz ŻSA”, în Trybuna Akademicka, 8, noiembrie–decembrie 1925,
p. 9.
284 
câștigând apoi din ce în ce mai multă vitalitate, devenind în sfârșit tot
mai puternică pe zi ce trece, ŻSA este deasupra tuturor organizațiilor
studenților evrei, oferind un impuls pentru crearea unor instituții din ce
în ce mai extinse și mai puternice, centralizând în final toată viața
academică evreiască din Polonia. ŻSA exprimă opiniile comunității
academice din Varșovia și devine un refugiu important pentru toți cei
care, din cauza naționalității lor, nu puteau să folosească alte surse de
întrajutorare. (...) Din perspectiva celor 10 ani, efortul depus de
această organizație este evident prin faptul că ea continuă să crească,
mergând mai departe și mai sus, încercând să ajungă la mase din ce în
ce mai mari de tineri, influențând chiar și masele populare, pregătind
regimentul de angajați noi, proaspeți, entuziaști din domeniul nostru
național și social”16.
Fondarea Strzecha și activitatea sa erau în mod cert cruciale
pentru studenții evrei, în special în prima perioadă a existenței sale.
Aceștia nu doar că și-au câștigat un loc propriu („o casă pentru evreul
academic”), dar au primit și un sprijin material semnificativ – sub
forma a tot mai multe mese oferite și locuri de cazare, precum și ajutor
la găsirea unei slujbe. Asociația lua parte, de asemenea, la diferite
acțiuni studențești, de exemplu în cazul protestului legat de profesorul
Szymon Aszkenazy, în chestiunea introducerii unui numerus clausus,
la legalizarea Wzajemna Pomoc Studentów Żydów Politechniki
Warszawskiej [Ajutorul Mutual al Studenților Evrei de la
Universitatea Tehnică din Varșovia] sau la crearea Congresului
Seniorilor, ca să nu menționăm și activitatea sa culturală – Strzecha a
organizat diverse tipuri de concerte, prelegeri și seri de dezbateri.
La mijlocul anilor ‘20 situația se schimbase – luaseră naștere
primele asociații evreiești de întrajutorare, iar în iunie 1923 Strzecha
își pierduse statutul de principală organizație a studenților evrei. Acest
fapt se lega de schimbările apărute în regulamentele instituțiilor
academice și de întrajutorare – devenite deja comune –, care
începuseră să excludă studenții evrei. Żydowska Strzecha
Akademicka devenise asociația care reunea organizații din cadrul unor
universități din Varșovia, precum: Ajutorul Mutual al Studenților
                                                            
16
B. Ołomucki, „10 lat Żydowskiej Strzechy Akademickiej”, în Dziesięciolecie
Żydowskiej Strzechy Akademickiej, p. 1-2.
285 
Evrei de la Universitatea Tehnică din Varșovia, Școala Superioară de
Economie din Varșovia, Institutul Național de Stomatologie,
Universitatea de Științe ale Vieții din Varșovia și Asociația Medicilor
Universitari Evrei din Varșovia. Sioniștii aveau influența cea mai
mare și în consiliile de conducere ale acestor organizații17.
Din cauza apariției unui număr atât de mare de asociații
academice, Żydowska Strzecha Akademicka a luat decizia să se
reorganizeze18. O problemă majoră o constituia lipsa legiferării în
privința ajutoarelor mutuale. Departamentul executiv al Strzecha a
făcut mult timp eforturi în această direcție, însă fără succes. De aceea,
s-a luat decizia înființării unei secțiuni în cadrul universității, compusă
din membri ŻSA, care să funcționeze până la legalizarea ajutorului
mutual și care să servească drept nucleu al unei noi instituții – în acest
fel reorganizarea comunității academice din Varșovia avea să fie
completă. Planul era următorul: lichidarea ŻSA, apoi alegeri pentru
Centrali Żydowskich Stowarzyszeń Akademickich środowiska
warszawskiego [Sediul Central al Asociației Academice Evreiești] din
Varșovia, pe baza unui regulament aprobat de Comitetul său Executiv
Central. Pentru a celebra meritele ŻSA pentru comunitatea evreiască,
în special pentru studenți, urma să se păstreze numele acesteia19. Cu
                                                            
17
Sprawozdanie roczne, p. 3; Sprawozdanie z działalności Centralnego Komitetu
Wykonawczego Związku i Środowisk Związku Żydowskich Akademickich
Stowarzyszeń Samopomocowych w Polsce Warszawa-Lwów-Kraków-Wilno-
Poznań 1926-1931, Warszawa, 1931, p. 33; Dziesięciolecie Żydowskiej Strzechy
Akademickie, p. 2-3; „Sprawy akademickie. Uchwała akademików żydowskich”,
în Rozwaga, 6, 15 decembrie 1922, p. 145; „Materiały i dokumenty w sprawie
«numerus clausus»”, în Trybuna Akademicka, 1 iunie 1923, p. 15; „Środowisko
Warszawskie. Żydowska Strzecha Akademicka. Sekretariat Generalny”, în
Ibidem, p. 15; „Żydowska Strzecha Akademicka”, în Trybuna Akademicka, 1
februarie 1924, p. 11; A. Pilch, Op. cit., p. 143; J. Walicki, Ruch syjonistyczny w
Polsce w latach 1926–1930, Łódź, 2005, p. 450.
18
Comunitatea academică a sprijinit nevoia de schimbare. Vezi D. F-g
[Feigenberg], „O rekonstrukcję środowiska warszawskiego”, în Trybuna
Akademicka, 2 martie 1924, p. 9-10; J. Landsztok, „O reorganizację środowiska
warszawskiego”, în Trybuna Akademicka, 6 septembrie 1925, p. 4-6.
19
Numele întreg era Centrala Żydowskich Akademickich Stowarzyszeń
Samopomocowych Środowiska Warszawskiego „Żydowska Strzecha
Akademicka” [Sediul Central al Asociației Academice Evreiești de Întrajutorare a
comunității din Varșovia „Żydowska Strzecha Akademicka”].
286 
toate acestea, sioniștii erau speriați de influența excesivă pe care ar fi
putut-o câștiga socialiștii, care doreau – în viziunea lor – „ascunși în
spatele frazelor demagogice despre așa-numita «universalitate», să
creeze haos în rândurile tineretului academic organizat”20.
Drept consecință a schimbărilor în situația organizațională a
asociațiilor academice – legalizarea ajutoarelor mutuale – Comitetul
Executiv din Varșovia a stabilit ca alegerile pentru consiliul său
director să aibă loc la sfârșitul anului 1926. Acela a fost momentul în
care socialiștii, care doreau să elimine caracterul evreiesc al Strzecha,
au ajuns la conducere. Acest fapt a întâmpinat opoziție din partea
sioniștilor, devenind o sursă de conflict perpetuu între cele două
grupări.
Încercând să evite posibilele rezultate nefavorabile ale
viitoarelor alegeri, la 4 mai 1926, în cadrul unei întâlniri generale între
studenții Universității din Varșovia și membrii ŻSA, sioniștii au
fondat Stowarzyszenie Wzajemnej Pomocy Studentów Żydów
Uniwersytetu Warszawskiego [Asociația de Ajutor Mutual a
Studenților Evrei de la Universitatea din Varșovia]21. Acest lucru nu
însemna însă renunțarea la lupta pentru supremație în Strzecha.
Sioniștii au cerut în același timp îndepărtarea imediată a „Comitetului
de lichidare”, care cuprindea – din cauza boicotului sioniștilor –
exclusiv activiști de stânga. Comitetul de lichidare se străduia să
elimine caracterul național al Strzecha, adoptând un statut general al
organizației în care termenii de „evreu” și „evreiesc” nu apăreau.
Câteva zile mai târziu, la 8 mai, a fost ținută o ședință generală
extraordinară. Scopul ei era desființarea definitivă a asociației și
transferarea tuturor reprezentanțelor sale către Divizia Executivă
Sionistă. La întâlnire au luat parte peste 200 de persoane. Avantajul
sioniștilor a ieșit la iveală în momentul în care a fost ales președintele
                                                            
20
Sprawozdanie roczne, p. 4; Żydowska Strzecha Akademicka. Sprawozdanie z
działalności władz Stowarzyszenia od dnia 1 I 1924 r. do dnia 1 I 1925,
Warszawa, 1925, p. 5; J. Lemberg, O utrzymanie narodowego charakteru, p. 6.
21
Asociația de Ajutor Mutual a Studenților Evrei de la Universitatea din Varșovia
a luat ființă în cadrul întâlnirii organizate la inițiativa Diviziunii Executive a
comunității evreiești din Varșovia, care a avut loc la sediul ŻSA. A fost ales un
consiliu temporar format doar din sioniști. Vezi J. Lemberg, O utrzymanie
narodowego charakteru, p. 6; J. Walicki, Op. cit., p. 450.
287 
– M. Cylan, aparținând facțiunii sioniste (11722 voturi pentru, 73
împotrivă). Stânga, aflându-se în minoritate, a lansat un protest, însă
prezidiul a condus întâlnirea generală până la final: Comitetul de
lichidare, de stânga, a primit vot de neîncredere, iar în locul lui a fost
ales imediat un nou comitet compus din 5 sioniști (3 locuri erau
rezervate pentru socialiști, însă aceștia au refuzat să le ocupe). Noul
Comitet de lichidare trebuia să transfere întreaga proprietate a
Strzecha Diviziunii Executive a Asociației Academice din Varșovia în
termen de două săptămâni. De asemenea, a fost votată și rezoluția
vizând așa-numita „întâmpinare entuziastă” pentru o secțiune nou
creată a Ajutorului Mutual al Studenților Evrei de la Universitatea din
Varșovia. Mai mult, sioniștii s-au dovedit a fi și rău intenționați față de
socialiști, acuzând fostul comitet pentru decorarea clădirii de 1 mai
fără a avea vreo autoritate în acest demers23.
În final – în ciuda unui succes temporar – sioniștii nu au reușit
să preia complet controlul asupra Strzecha deoarece sionismul avea o
foarte slabă influență asupra studenților evrei. Comentatorii sioniști,
atrăgând atenția asupra stării de neliniște care domina societatea
evreiască, au acordat o atenție specială „pericolului” reprezentat de
cohortele de studenți foarte tineri din Varșovia care, „lipsiți de baza
esențială pentru o educație națională (...), afectați profund de
materialism, au ales calea celei mai mici rezistențe, aplecând urechea
cu bucurie la sloganurile anti-naționale, demagogice”24. Sloganul
privind „universalitatea” al activiștilor socialiști, care se referea la
acceptarea în cadrul asociațiilor evreiești de întrajutorare a oricui,
indiferent de religie sau naționalitate, era de asemenea criticat

                                                            
22
„Tribuna Academică” a anunțat că diferența era de 114 la 73. Vezi „Kronika
krajowa. Warszawa. Z «Żyd. Strzechy Akademickiej»”, în Trybuna Akademicka,
6 iunie 1926, p. 18.
23
J. Lemberg, O utrzymanie narodowego charakteru, p. 6; „Nicochyn fun
ciunistiszer akademiszer jugend”, în Hajnt, 105, 7 mai 1926, p. 9; „Z
Żydowskiego życia akademickiego. Zebranie członków ŻSA”, în Nasz Przegląd,
128, 10 mai 1926, p. 8; Kronika krajowa. Warszawa. Z „Żyd. Strzechy
Akademickiej”, p. 18.
24
J. Lemberg, „Aktualne zagadnienia żydowskiej młodzieży akademickiej”, în
Nasz Przegląd, 153, 4 iunie 1926, p. 3; J. Walicki, Op. cit., p. 450.
288 
frecvent25. Se pare totuși că ideea de comunitate închisă pe care o
promovau naționaliștii evrei nu le-a adus prea mulți simpatizanți în
rândul tinerilor din universități. Poate că studenții evrei se simțeau și ei
mai atrași de ideea de a lupta în mod activ pentru drepturile lor,
inclusiv ajutor material, decât să se concentreze pe activitatea de
întrajutorare, care devenea, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai
inadecvată.
La 18 mai 1926 Prezydium Wydziału Wykonawczego
Żydowskich Stowarzyszeń Akademickich środowiska warszawskiego
[Prezidiul Diviziunii Executive a Asociațiilor Academice Evreiești]
din Varșovia a aprobat în unanimitate o rezoluție prin care se dizolvau
ambele comitete de lichidare, creând în locul lor un al treilea, compus
din propriii săi membri (patru persoane). În termen de cinci zile un
comitet nou format trebuia să preia agențiile ŻSA și să le transfere
viitorului Sediu Central. Fostele rezoluții erau considerate nule26.
Soluția ultimă a conflictului a fost oferită de alegerile pentru Sediul
Central al Asociațiilor Academice Evreiești din Varșovia. Foarte
încrezători, sioniștii considerau că „Rezultatul acestor alegeri va
decide caracterul național al acestor asociații. Obligația pe care o are
tineretul național în acest moment este să înlăture aceste dubii care
preocupă opinia publică”27. În timpul campaniei electorale ei au dus o
                                                            
25
În universități existau două tipuri de asociații academice de întrajutorare: cele
pentru studenții polonezi și cele pentru studenții evrei, separate între ele. Astfel,
era imposibil pentru evrei să facă parte din societățile poloneze. În acest context,
tinerii socialiști evrei militau pentru eliminarea caracterului național al asociațiilor
evreiești de întrajutorare și pentru deschiderea lor față de oricine, indiferent de
naționalitate sau religie. Totuși, studenții polonezi nu doreau să se alăture
organizațiilor evreiești și nu acceptau evrei în organizațiile lor. Mai mult,
naționaliștii evrei credeau că evreii aveau nevoie de o comunitate închisă care să
se dezvolte pe deplin din punct de vedere cultural și educațional, astfel încât
ridiculizau „universalitatea”, acuzând stânga de dezorganizarea tineretului
academic. Vezi M. Warszawski, „Walka o charakter narodowy żydowskiego
życia akademickiego”, în Nasz Przegląd, 126, 8 mai 1926, p. 5; K. Lin, „Życie
akademickie. Samopomoc czy walka?”, în Nasze Hasła, 2, martie-aprilie 1928, p.
30-32.
26
„Kronika żydowska. Z życia akademickiego”, în Nasz Przegląd, 144, 26 mai
1926, p. 9; „Kronika krajowa. Warszawa. Z Wydziału Wykon. Środowiska
Warsz.”, în Trybuna Akademicka, 6 iunie 1926, p. 17-18.
27
J. Lemberg, Aktualne zagadnienia, p. 3.
289 
propagandă intensă, de exemplu pe 4 iunie 1926 au organizat o
adunare generală academică pre-electorală în sediile ŻSA. Alegerile
au avut loc la 6 iunie 1926, aducând un succes moderat naționaliștilor
evrei: 9 fotolii, față de 6 câștigate de socialiști, asimilaționiștii
neprimind nici măcar un fotoliu28.
Totuși, în anul următor situația se schimbă. Pe 30 ianuarie
1927 au fost organizate alegeri la Sediul Central din Varșovia. La ele
au participat 820 de persoane din cele 1404 cu drept de vot (aproape
60%), în comparație cu anul precedent rata de participare la alegeri
fiind mult mai mare. „Jardenia” sionistă și socialiștii au câștigat
fiecare câte 6 locuri în consiliu, iar naționaliștii nepartizani și
socialiștii sioniști au câștigat fiecare câte un fotoliu, astfel că alegerile
s-au terminat la egalitate (7 locuri pentru naționaliști, 7 locuri pentru
socialiști)29.
La mijlocul anilor ‘20 Stowarzyszenie Pomocy Studentom
Żydom w Polsce – Auxilium Academicum Judaicum [Asociația de
Ajutor a Studenților Evrei din Polonia] – creată anterior – a început să
devină mai activă. Unul dintre principalele scopuri ale organizației era
să construiască lăcașe academice. În urma unor discuții, la 27 iunie
1923 a luat naștere Comitetul de Construire a Caselor Academice
Evreiești. Comitetul a ales și componența Consiliului de Supervizare.
Dr. Gerszon Lewin, președintele Auxilium Academicum Judaicum, a
fost ales președinte și al acestui consiliu, iar Józef Rubinstein,
președintele Strzecha, a fost numit unul dintre vice-președinți; de
                                                            
28
„Z życia akademickiego”, în Nasz Przegląd, 143, 25 mai 1926, p. 6; „Kronika
żydowska. Wiec przedwyborczy członków Żyd. Stow. Akad. Środ. Warsz.”, în
Nasz Przegląd, 153, 4 iunie 1926, p. 6; „Kronika żydowska. Wybory do Centrali
Stow. Akad. Środ. Warsz.”, în Nasz Przegląd, 154, 5 iunie 1926, p. 6; „Der kamf
far dem nacjonalen charakter fun jidisze akademisze ferajnen”, în Hajnt, 128, 6
iunie 1926, p. 4; „Kronika żydowska. Rezultaty wyborów do Centrali Żydowskich
Stowarzyszeń Akademickich w Warszawie”, în Nasz Przegląd, 156, 7 iunie 1926,
p. 5; J. Walicki, Op. cit., p. 451.
29
„Kronika żydowska. Do akademików – sjonistów”, în Nasz Przegląd, 30, 30
ianuarie 1927, p. 16; „Sztimen fun folk di hintige walen baj di jidyisze
akademiszer in Warsze”, în Hajnt, 25, 30 ianuarie 1927, p. 5; „Wybory do władz
żyd. organizacji akademickich”, în Nasz Przegląd, 31, 31 ianuarie 1927, p. 7;
„Wybory do Zarządu Gł. środow.”, în Trybuna Akademicka, 2 februarie 1927, p.
22; A. Pilch, Op. cit., p. 145.
290 
asemenea, câțiva membri ai ŻSA au câștigat poziții în Consiliu30.
Strzecha a investit în această acțiune – la început se putea plăti un
așa-numit „tribut pentru un evreu academic” – 2000 de mărci
poloneze pentru studenții evrei și 10. 000 de mărci poloneze pentru
foști academici, de exemplu doctori sau avocați, care doreau să-și
„manifeste legătura cu tineretul academic evreiesc”. Strzecha a
organizat de asemenea adunări academice generale pe acest subiect31.
Dincolo de dificultățile organizatorice și financiare, una dintre
principalele probleme o constituia locația viitoarei instituții. Comitetul
de Construire a optat pentru o suprafață în Praga – pe strada Szeroka,
colț cu Jagiellońska – unde se aflau deja niște așa-numite Sinagogi
Rotunde, un mikvah și un orfelinat. Strzecha, de asemenea, se zbătea
pentru a obține o locație în Praga. Însă comunitățile ortodoxe erau
împotriva unor asemenea locații pentru Casa Academică – apropierea
de sinagogă făcea, după părerea lor, imposibilă înființarea unei
instituții seculare „care să educe persoane în direcția secularizantă a
vieții evreiești”. Conflictul a continuat multă vreme, devenind din ce
în ce mai puternic32, și a luat sfârșit în cele din urmă odată cu
schimbarea neașteptată de atitudine a asimilaționiștilor. Fără îndoială,
aceasta era legată de viitoarele alegeri în cadrul Comunității Evreiești
din Varșovia (data alegerilor fusese fixată pentru 16 iunie 1924), pe
care le vor pierde din cauza prezenței foarte scăzute la vot. Această
                                                            
30
Jakub Brawerman, E. Gutman, Dawid Feigenberg, H. Fargotsztajn, Mojżesz
Maślanko, L. Rotsein, Antoni Paweł Wortman. Abraham Trepman,
vice-președintele Żydowska Strzecha Akademicka, a primit funcția de secretar.
31
Sprawozdanie roczne, p. 4; „Kronika. Sprawozdanie Komitetu Wykonawczego
Związku Żyd. Akad. Instyt. Samopomoc. Uczelni Polskich za czas od 11 stycznia
do 15 maja 1923 r.”, în Trybuna Akademicka, 1 iunie 1923, p. 8; „Z ostatniej
chwili. Auxilium Academicum Judaicum”, în Ibidem, p. 32; „Sprawozdanie z
działalności komitetu budowy”, în Trybuna Akademicka, 2 octombrie 1923, p.
16-17; Żydowska Strzecha Akademicka, p. 11; Dzieje Uniwersytetu
Warszawskiego, p. 153; M. Majewski, Budowa Żydowskiego Domu
Akademickiego w Warszawie [w:] Narody i polityka. Studia ofiarowane
profesorowi Jerzemu Tomaszewskiemu, eds. A. Grabski, A. Markowski,
Warszawa, 2010, p. 92-93; R. Żebrowski, „Budowa domu akademickiego w
Warszawie i jej miejsce w dziejach warszawskiej gminy wyznaniowej”, în
Kwartalnik Historii Żydów, 2005, 4, 216, p. 468-470.
32
Pentru mai multe despre acest conflict vezi M. Majewski, Op. cit., p. 89-102; R.
Żebrowski, Op. cit., p. 467-480.
291 
atitudine a cauzat o puternică împotrivire din partea Strzecha. În cele
din urmă, Casa Academică a fost așezată între străzile
Namiestnikowska, Szeroka și Brukowa, la doar câțiva metri distanță
de locul stabilit anterior (la adresa Namiestnikowska 7). A fost o
soluție de compromis și ambele tabere s-au simțit satisfăcute –
cercurile ortodoxe au reușit să oprească construirea unei instituții
seculare într-un loc de mare importanță pentru ei, în vreme ce
oponenții lor au reușit în sfârșit construcția unui sediu și, cel mai
important, un sediu amplasat nu într-o suburbie îndepărtată, ci aproape
de locația pe care o plănuiseră inițial. Piatra de temelie a fost pusă la
22 octombrie 1924, iar deschiderea oficială a Casei Academice a avut
loc la 8 decembrie 192633.

Între anii 1927-1929, conducerea Sediului Central al ŻSA din

Varșovia s-a aflat în mâna celor de centru-stânga, care – conform
oponenților lor – „nu își puteau duce la îndeplinire misiunile de

                                                            
33
Żydowska Strzecha Akademicka. Sprawozdanie z działalności władz
Stowarzyszenia od dnia 1 I 1924 r. do dnia 1 I 1925, Warszawa, 1925, p. 6-7;
Sprawozdanie Centrali Żydowskich Akademickich Stowarzyszeń
Samopomocowych Środowiska Warszawskiego „Żydowska Strzecha Akademicka”
1926-1931, Warszawa, 1931, p. 20-23; „O Żyd. Dom Akademicki”, în Nasz
Przegląd, 6, 30 martie 1923, p. 4; S. Mintz, „W sprawie budowy żydowskiego
domu akademickiego”, în Nasz Przegląd, 206, 22 octombrie 1923, p. 3;
„Młodzież akademicka do społeczeństwa żydowskiego”, în Nasz Przegląd, 232,
18 noiembrie 1923, p. 3; J. Bender, „O Żydowski Dom Akademicki”, în Ibidem,
p. 3; „Kronika żydowska. Akademicki wiec protestacyjny”, în Nasz Przegląd,
140, 22 mai 1924, p. 3; „Z ostatniej chwili. Żydowski Dom Akad. w Warszawie”,
în Trybuna Akademicka, 4-5, mai-iunie 1924, p. 28; „Kronika. Ze środowiska
warszawskiego”, în Trybuna Akademicka, 7, septembrie-octombrie 1925, p. 21;
„Przed dzisiejszem uroczystem otwarciem Żydowskiego Domu Akademickiego”,
în Nasz Przegląd, 337, 8 decembrie 1926, p. 9; „Der hajntiger fejerlicher akt fun
erefenen dos erszte jidisze akademisze hojz”, în Hajnt, 281, 8 decembrie 1926, p.
6; „Wi zet ojs dos jidisze akademisze hojz”, în Hajnt, 281, 8 decembrie 1926, p.
6; „Uroczyste otwarcie Żydowskiego Domu Akademickiego”, în Nasz Przegląd,
338, 9 decembrie 1926, p. 6; „Otwarcie Żyd. Domu Akad.”, în Trybuna
Akademicka, 1, ianuarie 1927, p. 16-17; M. Majewski, Op. cit., p. 93-102; R.
Żebrowski, Op. cit., p. 470-480.
292 
întrajutorare din cauza conflictelor interne, creând haos în economia
Sediului Central; ca rezultat bugetul era întotdeauna în deficit, ceea ce
ar fi putut duce la prăbușirea autorității în comunitatea din
Varșovia”34. Acele conflicte interne au ieșit într-adevăr la suprafață în
circumstanțe variate, de exemplu în timpul alegerilor pentru Sediul
Central din ianuarie 1928, când pentru prima dată toate cele trei
grupări socialiste evreiești au candidat separat din cauză că nu au
căzut de acord în privința distribuției locurilor35. La alegeri au luat
parte 966 de persoane din 1600 cu drept de vot, ceea ce însemna mai
mult de 60%. Rezultatul foarte bun s-a datorat probabil unei dezbateri
pre-electorale foarte energice. Ceea ce este interesant este că toate cele
trei liste au primit mai multe voturi decât blocul uniform al
socialiștilor în anul anterior, în vreme ce rezultatul „Jardeniei” a fost
cu foarte puține voturi mai crescut față de anul anterior. Astfel,
diferența dintre facțiuni a fost redusă la 17 voturi (cu un an înainte
fusese o diferență de 69 de voturi). Însă rezultatul alegerilor nu a oferit
nici uneia dintre tabere o victorie decisivă. Au fost aleși în consiliu 7
membri din „Jardenia”, 5 membri aparținând stângii radicale din
„Pochodnia”, un membru din Bund, un membru din ramura de stânga
a organizației „Poale Zion” și un membru din ramura de dreapta a
„Poale Zion”36.
Este posibil ca numărul crescut de voturi în favoarea
grupurilor socialiste să fi fost cauzat de atitudinea oponenților lor cu
privire la Casa Academică. Așa cum am menționat mai sus, aceasta a
fost pusă la dispoziția studenților începând cu sfârșitul lui 1926. Cu
toate acestea, statutul ei a fost totdeauna problematic37 din cauza a
                                                            
34
Sprawozdanie Centrali, p. 3; Sprawozdanie z działalności, p. 45; „Kronika
żydowska. W Strzesze Akad. lewica uzyskała przewagę”, în Nasz Przegląd, 261,
21 septembrie 1928, p. 12.
35
Atunci studenții sioniști au alcătuit o singură listă pentru Jardenia. Vezi
„Kronika żydowska. Z żydowskiego życia akademickiego”, în Nasz Przegląd, 19,
19 ianuarie 1928, p. 7.
36
„Kronika żydowska. Wynik wyborów do Warszawskiego Środowiska”, în Nasz
Przegląd, 24, 24 ianuarie 1928, p. 10; „Życie akademickie. Sytuacja w Centrali
Środowiska Warszawskiego”, în Nasze Hasła, 2, martie-aprilie 1928, p. 32-33.
37
„Zatarg o Dom Akademicki”, în Trybuna Akademicka, 11-12,
noiembrie-decembrie 1926, p. 21; „Zatarg o Żyd. Dom Akademicki w
Warszawie”, în Ibidem, p. 26; „Zebrania mieszkańców Żyd. Domu Akad.”, în
293 
două probleme de bază: administrarea clădirii și autonomia
rezidenților ei, deoarece: „regulile casei academice erau similare celor
din cazărmi, camerele studenților devenind aproape celule de
închisoare”38. Era pus de asemenea în discuție adevăratul scop al
instituției: „Nou construita Casă Academică trebuia să fie un adăpost
real pentru un student evreu sărac și a devenit, din cauza politicii
rușinoase a organizației Jardenia, disponibilă doar pentru măscăricii cu
protecție sau pentru cei care erau complet «cușer» din punct de vedere
politic și se supuneau autorității tiranice a Casei”39. Socialiștii au cerut
autonomia Casei, conform principiului independenței instituțiilor
academice. În plus, i-au acuzat pe sioniști de lipsă de interes în ceea ce
privește problemele studenților și de faptul că nu s-au alăturat
protestului împotriva taxelor mari (taxe de învățământ, taxe de
examinare) organizat la inițiativa organizației „Jugend”. Mai mult,
membrii „Jardeniei” din administrația Casei Academice au votat
rezoluția de a crește chiria, care a fost adoptată40. Pentru cei mai mulți
studenți chestiunea banilor era cea mai importantă, aceasta având
deseori o influență decisivă asupra simpatiilor lor politice și asupra
votului lor în cadrul alegerilor reprezentanților asociației. Din același
motiv, această temă putea deveni ușor un slogan demagogic.
În ianuarie 1929 conducerea Sediului Central al Asociației
Academice Evreiești din Varșovia – care avea cu precădere o orientare
de stânga – a decis să se dizolve. Motivul a fost acela de a nu fi fost în
stare să mențină instituțiile academice, însă un alt motiv îl constituiau
rezultatele bune ale pro-sioniștilor la ultimele alegeri din cadrul tuturor
asociațiilor, ceea ce însemna că actuala conducere nu mai putea
exprima opinia majorității comunității41.

                                                                                                                           
Trybuna Akademicka, 1, ianuarie 1927, p. 17; „Sprawy akademickie. Wybory do
Centrali Środowiska Warsz.”, în Nasze Hasła, 1, ianuarie-februarie 1928, p.
23-25. Pentru mai multe despre discuțiile asupra statutului Casei Academice vezi
M. Majewski, Op. cit., p. 100-101; R. Żebrowski, Op. cit., p. 478-479.
38
Sprawy akademickie, p. 24.
39
Ibidem, p. 23.
40
E. Scherer, „Niebezpieczna droga”, în Walka, 1-2, ianuarie-februarie 1927, p.
12; Sprawy akademickie, p. 24-25.
41
„Kronika żydowska. Rezygnacja zarządu żydowskiego akademickiego
środowiska w Warszawie”, în Nasz Przegląd, 15, 15 ianuarie 1929, p. 9.
294 
 Noi alegeri au avut loc la începutul lui februarie. Victoria a
aparținut sioniștilor – 8 locuri pentru „Jardenia”, 5 locuri pentru
„Pochodnia”, un loc pentru „Ogniwo” și un loc pentru „Jugend”42.
Noua conducere își judeca aspru predecesorii: „Scurta conducere a
stângii reunite a scos la iveală adevărata valoare a sloganurilor
demagogice ale unui grup de oameni incapabili de orice muncă
creativă. Fără electricitate, fără telefon, cu amenințare de evacuare, cu
întârzierea platei salariilor pentru angajați, relații stricate cu
comunitatea evreiască, certuri la întâlnirile Sediului Central și în
administrația Casei Academice, haos în asociații – aceasta este o
scurtă privire de ansamblu asupra activității taberei de stânga în
comunitatea din Varșovia. Această tabără s-a dovedit a fi un strălucit
distrugător al asociațiilor academice evreiești de întrajutorare,
înființate și susținute de munca devotată a elementelor naționale”43.
Într-adevăr, pe noua conducere o aștepta multă muncă. Problemele
principale erau mai ales de natură economică (plata datoriilor, a
chiriilor pe spații, a salariilor) și organizațională (reunificarea tuturor
ajutoarelor mutuale și reconectarea cu societatea evreiască).

VI

În ciuda conflictelor, ŻSA nu a încetat să funcționeze și, deși

de la înființarea ei s-au mai format multe alte asociații studențești, a
continuat să joace un rol important în comunitatea academică a
evreilor din Varșovia. A susținut, printre altele, Casa Academică
Evreiască, o librărie, o bucătărie cu cantină și Oficiul de Investiții. Pe
lângă asta, multe alte organizații au funcționat sub patronajul Strzecha:
Żydowskie Akademickie Koło Miłośników Krajoznawstwa [Cercul
Academic Evreiesc al Iubitorilor de Turism], Akademickie Koło
Esperantystów [Cercul Academic Esperanto al Asociației Sportive
Academice Evreiești], care includea secțiuni precum: atletism, înot,
fotbal, box, scrimă, jocuri sportive, patinaj și hockey, tenis de masă.
                                                            
42
„Kronika żydowska. Wybory do Centrali Żyd. Akad. Stow. Środ. Warsz.”, în
Nasz Przegląd, 34, 3 februarie 1929, p. 17; A. Pilch, Op. cit., p. 259.
43
Sprawozdanie Centrali, p. 3.
295 
Mai erau de asemenea și Comitetul Central de Admitere al Casei
Academice Evreiești și Comisia de Teatru și Cinematograf. În special
Cercul Academic Evreiesc al Iubitorilor de Turism era foarte flexibil,
concentrându-se nu doar pe activitățile din timpul liber ci și pe
activități științifice. O asemenea activitate extraordinară a fost
rezultatul mai multor domenii: turistic, schi, etnografic,
tehnico-industrial, fotografic, social și de propagandă. ŻSA a început
să organizeze și vacanțe, și tabere pentru studenții săraci – ceea ce
reprezenta și o chestiune de ambiție, deoarece până atunci acestea erau
organizate de Auxilium Academicum Judaicum sau de Comitetul
Executiv Central. O altă provocare a constituit-o organizarea vieții
culturale. Astfel, Strzecha a inițiat deschiderea unui club și a unei
camere de lectură, s-a abonat la o mulțime de ziare naționale și străine,
a cumpărat jocuri, iar la Casa Academică Evreiască a organizat o
ceremonie dedicată celui de-al patrulea an de existență a Universității
Ebraice din Ierusalim. De atunci, conducerea „a participat activ la
toate aspectele vieții naționale”44.
Sioniștii au încercat să-i convingă pe intelectualii evrei să-și
recunoască naționalitatea deschis și cu mândrie, de aceea au fost
împotriva tuturor tendințelor de asimilare a studenților. Aceste
tendințe erau considerate pe de o parte un obstacol în lupta pentru
obținerea de drepturi pentru tineretul academic evreiesc (inclusiv
asociațiile evreiești45), pe de altă parte se considera că slăbesc viața
națională în general, nu doar în universități.

                                                            
44
Ibidem, p. 4; Sprawozdanie z działalności, p. 46; „Z życia akademickiego”, în
Nasz Przegląd, 143, 25 mai 1926, p. 6.
45
Exista un motiv practic. Numărul de membri din asociațiile universitare
determinau cuantumul subvenției oferite de guvern și de Senatele Academice.
Acesta este motivul pentru care studenții evrei erau impulsionați să se alăture
organizațiilor evreiești și să-și declare naționalitatea evreiască, precum și ebraica
drept limbă maternă. Vezi „Odezwa do żydowskiej Młodzieży Akademickiej”, în
Nasz Przegląd, 256, 15 septembrie 1926, p. 8.
296 
STUDII DE CAZ
Rucsandra Pop

INFLUENȚA LUI ROMAN JAKOBSON

ASUPRA GÂNDIRII ȘI CARIEREI LUI MIHAI POP

„All history is an argument for today”

Tomáš Garrigue Masaryk

PRAGA: O ATMOSFERĂ STIMULANTĂ ȘI RODNICĂ

1 Septembrie 1929. Nori gri atârnă deasupra Pragăi. Un

tânăr înalt și zvelt, cu părul brunet ale cărui bucle ușoare au fost
domolite cu ajutorul câtorva picături de briantină, merge pe stradă,
lăsând tot mai departe în spate statuia Sfântului Wenceslas.
Judecând după costumul închis la culoare, cămașa impecabil
călcată, cravata și umbrela purtată cu lejeritate pare a fi ziarist sau
om de afaceri. Și totuși, figura imberbă cu un nas drept și lung,
gura mică, gata oricând să se deschidă într-un zâmbet larg, și pielea
un pic bronzată, îi trădează tinerețea. Ochii negri și pătrunzători,
străjuiți de o pereche de sprâncene drepte, trebuie să fie ai unui
tânăr de 20, maxim 22 de ani.
Tânărul este atent la fiecare detaliu, la fiecare trecător, la
mașini, la muncitorii care schimbă linia de tramvai, la căruțele
trase de cai în care sunt aduse dalele de pavaj. Centrul Pragăi e un
amestec de vechi și nou, de modern şi tradiţional. Dacă te plimbi
pe străduţele din orașul vechi pare un mic burg suspendat în timp.
Marile bulevarde brodate cu ornamente Art Nouveau au însă aerul
unei metropole moderne. Sunt populate de o lume pestriță:
afaceriști bine îmbrăcați, servitoare cărând coșuri mari, vânzători
de ziare, chelneri cu șorțuri mari și albe, ieșiți să facă vreun
comision unui client mai cu dare de mână.

299 
 Ajuns pe bulevardul Narodni, tânărul cercetează cu atenţie
firmele pe lângă care trece. Se opreşte în dreptul luxoasei cafenele
Louvre şi, înainte de a intra, verifică discret să vadă câte coroane
are în buzunar. Interiorul cafenelei este chiar mai elegant decât se
observă prin ferestrele enorme. Tânărul îşi lasă umbrela într-un
cuier, apoi se opreşte lângă un raft cu cărţi, ia un ziar şi o carte şi
caută din priviri o masă. Singura liberă e lângă geam. Se afundă în
fotoliul confortabil şi, preţ de câteva clipe, se bucură de priveliştea
de la masa vecină: câteva doamne elegante îşi sorb ceaiul din nişte
ceşti de porţelan. Apoi ia cartea şi îi admiră coperta pe care
preşedintele Cehoslovaciei Tomáš Garrigue Masaryk apare lângă
Karel Čapek. Titlul e: „Hovory s T. G. Masarykem”.
Îl trezeşte din reverie vocea unui chelner în vârstă, puțin
adus de spate:
– Prosim, pane?
Tânărul rămâne un pic blocat, apoi îl întreabă pe chelner
într-o cehă stricată:
– Nu vă deranjează că am luat cartea?
– Nicidecum, îi răspunde chelnerul într-o germană
perfectă. Cartea este aici pentru a fi citită de oaspeții noștri. De
altfel, poate nu știți, dar domnul Čapek – Karlíček, cum îi spun
apropiații – este unul dintre obișnuiții noștri. Stați chiar la masa lui
preferată. Îl puteți întâlni în fiecare joi, dacă doriți.
– Știu că ceha mea nu e prea bună, dar aș prefera să vorbim
în cehă.
– Mă scuzați, domnule, am crezut că sunteți neamț. De
altfel, permiteţi-mi să remarc că germana dumneavoastră este
perfectă.
– Mulţumesc, o vorbesc din copilărie. Dar de câteva luni
învăț ceha și este foarte important să o folosesc.
– Îmi scuzați indiscreția, vă pot întreba de unde sunteți?
– Sunt român. Studiez aici lingvistica.
– Interesant. Întâmplarea face că astăzi se întâlnesc aici, la
noi, mai mulți lingviști.
– Știu, tocmai de aceea am venit.
– Dar să știți că se adună abia în jurul orei 6 şi jumătate.

300 
 – Știu, dar înainte mă întâlnesc cu un prieten. Îmi puteți
spune unde e întrunirea?
– Treceți de mesele acelea de biliard și veți da de o
încăpere fără ferestre cu o masă de conferințe lungă, vopsită în
galben.
– Mulțumesc.
– Cu plăcere. Să-mi spuneți cu ce vă pot servi?
– O cafea, vă rog. Și o bere.
Chelnerul pleacă și tânărul deschide cartea la întâmplare.
Apoi scoate din buzunar un mic dicționar, un carnețel și un stilou și
începe să noteze:
„Toate discursurile lui duc, în cele din urmă, la politică sau
la Dumnezeu, la evenimente recente sau la eternitate. Pentru
Masaryk religia constă în primul rând și cel mai important în
umanitate, în a îți iubi aproapele, în a îl servi pe cel de lângă tine,
iar politica constă în a face ca umanitatea și dragostea să devină
realitate. E tipic pentru gândirea și modul lui de exprimare faptul
de a evita antitezele radicale. Să zicem că vorbește despre
democrație și dictatură. Te-ai aștepta să le pună în antiteză una față
de alta, să se refere la ele ca la opoziții polare, dar nu, el se
gândește un pic și spune: Nu uita că o democrație nu există fără
dictatură și că dictatura invocă democrația. Și tot așa în continuare.
El nu vede nici un conflict între teorie și practică, nu tratează
rațiunea și pasiunea ca excluzându-se reciproc și nu exclude
consistența dintre credință și știință; nu separă politica de morală,
nu opune trupul sufletului; nu vede nici un dualism între temporal
și etern. El reunește toate aceste concepte polarizate și artificial
despărțite, dându-le posibilitatea să se întrepătrundă și să se
completeze reciproc integrându-se în realitatea completă din care
au venit. El pune accentul pe totalitatea și integritatea lor. Trebuie
să acceptăm realitatea, să o luăm ca un tot”.

301 
 Lucrarea de față își propune să recupereze experiența
pragheză a lui Mihai Pop, care a făcut studii doctorale la
Universitatea Carolină din Praga între 1929 și 1932, și să analizeze
impactul pe care întâlnirea cu Roman Jakobson și cu ceilalți
membri ai Cercului Lingvistic de la Praga l-a avut asupra carierei
și gândirii folcloristului român. Lois W. Barner spune că „cei care
scriu biografii sunt detectivi și interpreți, care încearcă să pună
lumină asupra trecutului și să-i întrețeasă ițele în modele noi și
interesante”1. Exercițiul de imaginație din deschiderea lucrării este
o încercare de a reface atmosfera capitalei cehoslovace și de a-l
pune pe tânărul român în acest context. Am considerat acest
exercițiu necesar deoarece sursele referitoare la șederea lui Mihai
Pop în Praga sunt sărace și oferă puține informații concrete despre
activitatea lui din acei ani. În cercetarea mea m-am bazat pe câteva
imagini, pe evocările anilor praghezi în diverse interviuri acordate
de Pop la bătrânețe și pe câteva scrisori schimbate de acesta, în
timpul șederii sale la Praga, cu Anton Golopenția și cu Jakobson,
după cel de-al doilea război mondial. De asemenea, opera de
maturitate a lui Mihai Pop demonstrează puternica influență pe
care cercetătorii ruși au avut-o asupra sa în această perioadă de
formare. Aceștia sunt adesea citați și comentați în lucrările sale.
Din fericire, Cercul Lingvistic de la Praga a generat o exegeză
bogată. Marea majoritate a lucrărilor despre Cerc se concentrează
pe analiza materialelor produse de acesta, prea puține fiind cele
interesate de dinamica relațiilor dintre membrii Cercului, dinamică
care pentru mine este vitală în scrierea biografiei intelectuale a lui
Mihai Pop. În concluzie, ceea ce am urmărit în primul rând în
această lucrare a fost felul în care contextul cultural praghez a
favorizat nașterea Cercului al cărui membru marginal a fost Pop și
felul în care s-a desfășurat transmiterea informației produse de
Cerc de la cercetătorii seniori la cei tineri.

În 1928 Karel Čapek publica primul volum al cărții de

convorbiri cu Tomáš Garrigue Masaryk, președintele Primei
                                                            
1
Lois W. Barner, Biography as History în American Historical Review,
University of Chicago Press, vol. 114, nr. 3, iunie 2009, p. 582.
302 
Republici Cehoslovace, atunci în vârstă de 78 de ani – politician și
filosof care a avut o influență foarte puternică nu doar asupra
mediului intelectual praghez, dar și asupra tânărului Mihai Pop,
cum avea să reiasă din publicistica acestuia de mai târziu. În anul
apariției cărții lui Čapek, Mihai Pop absolvea Facultatea de Litere
și Filosofie din București unde, ca elev al lui Ovid Densușianu,
devenise interesat, printre altele, de folclor, domeniu în plină
expansiune în acel moment. 1928 avea să se dovedească un an
prolific pentru folclor și disciplinele conexe, atât în țară cât și în
restul lumii. 1928 este anul când la Leningrad apărea „Morfologia
basmului” a lui Vladimir Propp, o carte care, deși timp de 20 de ani
– până la traducerea în limba engleză – a rămas cunoscută doar
unui cerc restrâns de specialiști, a marcat un punct de răscruce în
teoria și metodologia folcloristicii. În același an, peste ocean, Franz
Boas publica „Antropology and Modern Life”, o lucrare scrisă
pentru profani, care zdruncina mituri legate de superioritatea etnică
și rasială, iar Margaret Mead publica prima sa carte, „Coming of
Age in Samoa”, o altă lucrare care va revoluționa etnologia așa
cum se practica ea la momentul respectiv.
Pe plan local, un proiect interesant, dar rămas relativ fără
ecou în epocă, a fost venirea la București în 1928 a lingvistului și
elenistului francez Hubert Pernot pentru a face culegeri de folclor.
Director la Musée de la Parole et du Geste, acesta a venit însoțit de
doi ingineri şi, într-o clădire a Universităţii, a înregistrat, pe 288 de
cilindri de fonograf, un număr considerabil de melodii populare,
cântate de amatori, dar şi voci ale unor celebrităţi din epocă,
precum Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu, prinţesa
Alexandrina Gr. Cantacuzino, I.G. Duca, Ion Minulescu2. Susținut
chiar de Nicolae Iorga, proiectul francezilor – care au reușit să
înregistreze 75 de subiecți originari din Banat, Oltenia, Muntenia,
Dobrogea, Cadrilater, Moldova, Basarabia, Transilvania și chiar
români din afara ţării – nu reprezenta o noutate în România. Culegerea
de folclor luase deja amploare, iar cercetătorii români erau conectați la
practicile din Occident. În 1928, Constantin Brăiloiu tocmai se
                                                            
2
Iordan Datcu, „O importantă descoperire”, în România literară, nr. 50, 2009,
http://www.romlit.ro/o_importanta_descoperire.
303 
întorcea de la Paris pentru a crea Arhiva de Folklore a Societății
Compozitorilor Români, arhivă din care, 20 de ani mai târziu, avea
să se nască Institutul de Folclor.
Spre norocul lui, Pop a ajuns să lucreze sub îndrumarea
muzicologului imediat după terminarea facultății. În anii ‘80,
într-un interviu acordat sociologului Zoltán Rostás, Pop își
amintește cum s-a petrecut această întâlnire: „Și trebuia (…) la
sfatul lui Densușianu să mă duc acasă, în Maramureș, să culeg
folclor. (…) Între timp am auzit că Gusti caută tineri absolvenți de
facultate, pe care vrea să-i ia în cercetare sociologică. Gusti se
ducea la Fundul Moldovei, în Bucovina (…) și mi-am speculat
toată chestia asta, că mă duc și stau cu Gusti o lună de zile la
cercetări sociologice, pe urmă din Bucovina, trec ușor peste
Prislop, și mă duc în Maramureș. (…) La această cercetare, Gusti a
căutat să aducă tot felul de oameni. L-a adus pe Brăiloiu,
Constantin Brăiloiu, muzicolog, a adus-o pe Floria Capsali, care
era dansatoare și care de abia se întorsese de la Paris, și l-a adus pe
Mac Constantinescu, care era pictor. Brăiloiu a venit cu o tehnică
nouă, fiindcă a venit cu aparate, cu fonograful lui Edison și cu
cilindri și cu nu știu ce, și el avea nevoie de cineva care să-l ajute,
și atuncea eu m-am legat de Brăiloiu”3.
Prin această ucenicie, tânărul maramureșean își făcea
practic intrarea pe ușa din față a științelor sociale, fiind participant
activ în cel mai important proiect care aduna cercetători din diverse
domenii sub îndrumarea lui Gusti și a colaboratorilor săi apropiați.
În acea etapă a vieții sale, Pop oscila însă între folclor și o altă
pasiune, mult mai veche, slavistica. În anul următor, interesul
pentru filologia slavă a câștigat. În loc să aleagă, ca alți colegi de
generație, să-și continue studiile la Paris sau la Viena, Pop a decis
să meargă la Praga ca să-și urmeze pasiunea. Dragostea lui pentru
slavistică venea din obârșia sa maramureșeană. Așa cum îi
povestea lui Rostás ani mai târziu, preoții din satul vecin fuseseră
cei care îl inițiaseră în slava veche, arătându-i și legăturile cu
literatura noastră veche. Tânărul cercetător era convins că pentru a
                                                            
3
Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti,
Editura Paideia, 2003, p. 262.
304 
lămuri problema istoriei maramureşene cunoştinţele de slavistică îi
erau absolut necesare. Ironia face că Pop își începuse facultatea în
1925 la București ca bursier al statului cehoslovac – el și întreaga
familie având cetățenie cehoslovacă în scurta perioadă cât
Transcarpatia făcuse parte din acest stat –, iar acum pleca la Praga
cu o bursă oferită de statul român.
Mihai Pop a ajuns la Praga în aprilie 1929. În primele luni,
s-a concentrat pe învățarea limbii cehe, lucru care probabil i-a fost
la îndemână, având în vedere că avea deja cunoștințe de slavă
veche și ucraineană. Ulterior, s-a înscris la doctorat la
Universitatea Carolină. „La universitatea unde am fost eu, în cercul
în care am fost eu, universitatea din Praga era o universitate atunci
foarte tare filologică. Și aveau cel mai important centru de
slavistică, din Europa, în momentul acela, fiindcă Masaryk și cu
Beneš au invitat o mulțime de slaviști de seamă care au emigrat din
Rusia sovietică, și au cumpărat, au făcut o bibliotecă de cărți de
slavistică grozavă, pe care le-au cumpărat din Uniunea Sovietică.
Ei aveau legătură cu Uniunea Sovietică, fiindcă ei din 1922 aveau
legături comerciale. Cehoslovacia a fost prima țară care a avut
legături comerciale, așa că la Praga la librărie aveai toată literatura
rusă, sovietică, se putea citi la librării, se putea comanda la Praga
orice”, își amintea Pop în dialogurile cu Rostás4.
Comparând Bucureștiul cu Praga acelor ani, el observa că
în România atmosfera intelectuală era interesantă, însă nu era nici
pe departe comparabilă cu cea din capitala Primei Republici
Cehoslovace: „Praga era de nivel foarte ridicat, știi? Praga avea un
institut francez, Praga avea un institut englez, Praga avea un liceu
englez, toți scriitorii treceau pe acolo. Rușii care mergeau în
Occident, treceau prin Praga, care era în momentul ăla centrul
slavisticii. (...) La București era totuși mai provincial, mai periferic,
după părerea mea. Mai periferic, mai izolat, fiindcă era izolat totuși
de lume”5.
Trebuie precizat că Universitatea Carolină era o instituție
cu un rol cheie în comunitatea pragheză, reflectând tulburările
                                                            
4
Ibidem, p. 278.
5
Ibidem, p. 290.
305 
politice generate de-a lungul vremii de apartenența la Imperiul
Austro-Ungar și de conviețuirea mai multor etnii. Încă de la
înființare, universitatea fusese teatrul unor mișcări de emancipare
ale studențimii cehești. Până în anii 1780, aici predarea s-a făcut în
limba latină. Împăratul Iosif al II-lea i-a eliminat pe iezuiți din
învățământ, a introdus germana ca limbă de predare în locul latinei
și a deschis porțile universității și pentru alte confesiuni creștine
decât cea catolică. Cehii nu au putut învăța liber în limba lor decât
începând din 1862, când la universitate au fost introduse și cursuri
în cehă. În 1882, universitatea s-a împărțit în două centre distincte:
Deutsche Karl-Ferdinands-Universität și Česká universita
Karlo-Ferdinandova. În 1920, prin Lex Mareš (numită astfel după
inițiatorul său), s-a stabilit că Universitatea cehă este moștenitoarea
de drept a universității mamă și a păstrat numele de Carol,
renunțând la numele de Ferdinand care a rămas denumirea
universității germane. Șicanele între cele două instituții au
continuat pe fondul conflictelor dintre cele două etnii majoritare în
Praga până când, în urma invaziei nemților în Cehoslovacia,
Universitatea cehă și-a întrerupt activitatea pentru trei ani.
Terminarea războiului a marcat sfârșitul coexistenței celor două
universități, cea germană mutându-se la München.
Cum își amintea teoreticianul literar Jan Mukařovský
într-un interviu apărut în 1969 în publicația franceză Change,
Imperiul Austro-Ungar funcționase ca un zid care separase acest
pământ de restul lumii. După primul război mondial, care a dus la
prăbușirea Imperiului, la Praga „s-a creat un enorm elan cultural”6.
Ajuns la Praga în acest context politico-cultural, Pop a avut
șansa să se conecteze la mişcarea filologică ce domina momentul
acela în Europa și să asiste la nașterea structuralismului, curent
care avea să-și pună amprenta pe întreg secolul al XX-lea. Pop a
intrat foarte repede în contact cu membrii Cercului Lingvistic de la
Praga (Pražský lingvistický kroužek), mișcare care se născuse în
1926, când Vilem Mathesius și-a invitat colaboratorii pentru a
asculta o prelegere despre sintaxă a lingvistului german H. Becker.
„Primele întâlniri s-au ținut în biroul lui Mathesius de la
                                                            
6
Jan Mukařovský în Change, nr. 3, 1969, p. 17.
306 
Universitatea Carolină, apoi la unii dintre membri acasă, în sălile
de conferințe ale universității și, pentru a scăpa de tentația
academismului, în saloanele private ale cafenelelor pragheze”7.
La un an după această primă întâlnire, Roman Jakobson –
pe atunci profesor la Bratislava – a scris un manifest al Cercului pe
care l-a prezentat la Congresul Internațional de Lingvistică de la
Haga (1928). Manifestul aborda chestiuni de teorie lingvistică în
general și de fonologie în particular. Înainte de a face public acest
manifest, Jakobson l-a supus atenției colegilor săi ruși Nikolai
Trubetzkoy – care atunci preda la Viena – și Sergei Karcevski –
fost student al lui Ferdinand de Saussure. „Acest manifest, pe care
N. Trubetzkoy îl numea cu modestie «mic program declarativ», a
fost de fapt punctul de pornire al mișcării lingvistice de la Praga”8.
Pe cei trei lingviști ruși îi lega o mai veche prietenie,
datând din zilele Cercului Lingvistic de la Moscova, fondat în
1915, pe vremea când Jakobson și Trubetzkoy erau încă studenți.
Karcevski le facilitase colegilor lui accesul la cursul de lingvistică
generală al lui Saussure, care le-a schimbat acestora viziunea
despre disciplină.
După revoluția de la 1917, mai mulți dintre membrii
Cercului au părăsit Rusia, unii de bună voie, alții goniți de noul
regim. Jakobson a ajuns la Praga în 1920 ca membru al Crucii
Roșii, având o recomandare către slaviștii cehi, dată de Saxmatov,
fostul lui profesor care în 1915 semnase în numele Academiei un
decret ce permitea grupului de studenți adunați în jurul Cercului
Lingvistic de la Moscova să funcționeze în termeni legali. Acesta
le scria colegilor lui din Praga: „Mult stimați colegi, Această
scrisoare vă va parveni prin intermediul lui Roman Osipovic
Jakobson, un tânăr și talentat cercetător. Apelez la voi să îi acordați
toată încrederea cât timp este în străinătate. Este un bun lingvist, în
care îmi pun mari speranțe. El vă va da mai multe vești despre
mine”.

                                                            
7
Jacqueline Fontaine, Le cercle linguistique de Prague, Mame, Bibliothèque
Repères, Linguistique, vol. 7, 1974, p. 17.
8
Ibidem, p. 10.
307 
 Mulți dintre emigranții ruși în Cehoslovacia îl bănuiau pe
Jakobson că este spion rus. La început, Jakobson însuși se vedea ca
un emisar intelectual al culturii sovietice revoluționare. Cu toate
acestea, în anii ’50, când a cerut cetățenia americană, Jakobson
menționa că a fost, între 1917–1918, membru al Comitetului
Executiv al mișcării studențești din Partidul Democrat
Constituțional Rus și acest lucru, în Rusia Sovietică, îi punea în
pericol libertatea9. La Praga, lingvistul a lucrat până în 1928-1929
la Misiunea sovietică de comerț. Apoi a fost angajat la „Slavische
Rundschau“ – ziar editat de un grup de slaviști de la Universitatea
Germană din Praga, unde a și obținut doctoratul în 1930.
Nikolai Trubetzkoy, care era pasionat de etnografie și
folclor de la vârsta de 13 ani, își făcuse intrarea în lumea
academică în mod spectaculos, publicând prima sa lucrare
științifică la doar 15 ani. Apoi, își începuse cariera ca filolog la
Universitatea din Moscova, după un stagiu la Leipzig. Revoluția
din 1917 i-a dat cariera peste cap. Provenind dintr-o familie de ruși
albi a trebuit, după revoluție, să-și părăsească țara. În 1920 a plecat
la Sofia să predea filologie slavă și lingvistică. Așa cum i se
plângea prietenului său Fedor Aleksandrovici Petrovskij într-o
scrisoare din 1922, condițiile de muncă la Sofia erau deplorabile,
iar biblioteca era săracă. Își dorea să ajungă la Praga, unde
bibliotecile erau bune și unde se deschideau mai multe universități,
iar din acest motiv a început să învețe ceha, deși părerea lui despre
cehi și limba lor era mai degrabă proastă. Într-o altă scrisoare,
Trubetzkoy i se confesa unui prieten: „Limba este oribilă, iar
caracterul cehilor este de asemenea neplăcut. Nu e posibil să ai un
prieten ceh și nici un rus nu se gândește să aibă o aventură cu o
cehoaică”10.
O altă figură marcantă a Cercului de la Praga era
folcloristul Bogatîrev. Prietenia dintre Jakobson (născut în 1896) și
Bogatîrev (născut în 1893) datează tot din perioada de studenție la
                                                            
9
Jindřich Toman, Letters and Other Materials from the Moscow and Prague
Linguistic Circles, 1912-1945, edited by Michigan Slavic Publications/Cahier
Roman Jakobson, 1, 1994, p. 35.
10
Ibidem, p. 25.
308 
Moscova. Jakobson își amintește: „în august 1914 m-am întâlnit cu
Bogatîrev pentru prima dată din întâmplare. Stăteam la coadă să ne
înscriem la cursuri. (...) El a propus să facem împreună, pe teren, o
cercetare de folclor și dialectologie, pe care, câteva luni mai târziu,
am și făcut-o”11. În anul următor acest grup de studenți fonda
Cercul Lingvistic de la Moscova, care, împreună cu grupul
OPOJAZ din Sankt Petersburg, a devenit centrul mișcării
formaliste ruse.
În anii ‘20, Bogatîrev s-a mutat, ca și Jakobson, în
Cehoslovacia ca angajat al misiunii diplomatice sovietice din
Praga. Drumurile celor doi s-au despărțit numai după ocuparea
Cehoslovaciei de către nemți. În 1940 Bogatîrev a revenit în
Uniunea Sovietică, unde a fost unul dintre promotorii
structuralismului și semioticii în spațiul sovietic din anii ‘60.
Atmosfera din Prima Republică Cehoslovacă le oferise
cercetătorilor ruși condițiile potrivite pentru refacerea nucleului
intelectual de la Moscova, de această dată mult mai cosmopolit.
Tomáš Garrigue Masaryk, căruia i se spunea președintele-filosof,
fusese elevul lui Franz Bretano, era prieten cu Edmund Husserl și
cu Anton Marty și era, la rândul lui, interesat de probleme de
lingvistică. Într-o prelegere despre lucrările Școlii de la Praga,
susținută în 1936 la Copenhaga, Jakobson spunea că „Marca
universului cehoslovac este situarea sa la intersecția mai multor
culturi diferite. Praga este într-o poziție geografică care favorizează
schimburile între Austria, Germania, Ungaria și Elveția, iar istoria
politică și culturală favorizează acest lucru și mai mult.
Cehoslovacia e placa turnantă a Europei centrale”12.
Exact în anul venirii lui Pop la Praga, 1929, Jakobson și
Bogatîrev publicau lucrarea „Die Folklore als eine besondere Form
des Schaffens” (Folclorul ca formă specifică de creație), în care cei
doi își propuneau să scoată în evidență caracteristicile folclorului,
prin comparație cu literatura ca fenomen social și artistic pe de o
parte și cu limbajul pe de altă parte. Apărut inițial în limba
                                                            
11
Peter Steiner, The Prague School. Selected writings 1929-1946, Austin,
University of Texas Press, 1982, p. 32.
12
Jacqueline Fontaine, Op. cit., p. 16.
309 
germană și publicat în engleză abia în 1966, articolul a influențat
profund dezbaterea despre natura folclorului în Occident, în timp
ce în Uniunea Sovietică s-a păstrat pentru mai multă vreme
concepția conform căreia folclorul se identifica cu literatura sau era
o disciplină conexă a ei. Această lucrare, ca de altfel foarte multe
alte scrieri ale membrilor Cercului Lingvistic de la Praga, a stat la
baza viziunii despre folclor a lui Mihai Pop. Astfel, el citează
articolul lui Jakobson și Bogatîrev atât în „Folclor literar
românesc”, cursul scris împreună cu Pavel Ruxăndoiu în 1976, cât
și în alte lucrări. De altfel, opera lui Pop abundă în referințe la
studii ale membrilor Cercului. O altă reverență făcută mentorilor
săi praghezi este antologia „Ce este literatura? Școala Formală
Rusă”, apărută în 1983 sub îngrijirea lui Mihai Pop și cu o prefață
semnată de el.
Întâlnirile Cercului Lingvistic aveau loc într-una din
camerele din spate ale localului Café Louvre, utilizate pentru astfel
de ocazii. „Înainte de a intra treceai printr-un nor de fum stătut şi
miros de cafea prin încăperile unde se aflau mesele de biliard și
rafturile cu ziare. Camera fără ferestre avea o masă de conferinţe
lungă, vopsită în galben. Adunarea era dominată de figura
tinerească a lui R. Jakobson şi era condusă de mai rezervatul B.
Havranek. (...) Cercul a crescut din întâlnirile academice organizate
întâi în mediul privat şi informal între Vilém Mathesius și
discipolii şi colaboratorii săi B. Trnka, N. Trubetzkoy, B. Havranek
şi R. Jakobson”13. În acea perioadă, Café Louvre era frecventată de
multe celebrități de renume mondial. Mai multe asociații și
organizații s-au înființat aici. În anul 1925, frații Čapek au fondat
la Café Louvre Pen Clubul ceh. Franz Kafka obișnuia să vină aici
cu prietenii săi; localul a fost vizitat chiar și de Albert Einstein în
timpul șederii sale la Praga, în 1911-1912.
În lucrările și articolele despre Cercul Lingvistic de la
Praga, nu apar multe detalii de natură anecdotică care să ajute
cercetătorul din zilele noastre să refacă atmosfera de atunci.
                                                            
13
Milada Součková, „The Prague linguistic Circle: A collage in Sound, sign and
meaning”, în Quinquagenary of the Prague Linguistic Circle, edited by Miroslav
Matejka, Ann Arbour, Michigan, 1978, p. 7.
310 
Articolul „Sound, Sign and Meaning” apărut în „Quinquagenary of
the Prague Linguistic Circle”, semnat de Milada Součková, este
una din puținele scrieri care recuperează memoria acelor zile.
Autoarea descrie în detaliu întâlnirile lingviștilor și realizează
portretele coloratelor personaje din acest grup: „Ori de câte ori dau
peste o fișă de bibliotecă care menționează Cercul Lingvistic de la
Praga sau face o trimitere la acesta, sunt uimită că acest grup de
oameni pe care îi vedeam adunaţi în jurul unei mese lungi, la Café
Louvre, au devenit renumiți pe plan internaţional. Una dintre
condiţiile climatului cultural care a favorizat naşterea și
dezvoltarea Cercului a fost atmosfera caracteristică Primei
Republici Cehoslovace, o atmosferă podnĕtna a plodna (stimulantă
şi rodnică), după una dintre expresiile favorite ale lui Roman
Jakobson”14.
Scriitor și istoric al literaturii, Součková era cu doar doi ani
mai tânără decât Jakobson. Ea își amintește că „Numele lui
Saussure, Boas şi Baudouin de Courtenay erau mereu prezente, ca
și cum ar fi fost portretele strămoșilor atârnate pe pereții încăperii
de la Café Louvre. Cu toate acestea, tonul întâlnirilor nu avea
legătură cu trecutul, ci cu prezentul şi viitorul. Ambii lideri ai
Cercului şi discipolii lor erau încă la începutul carierei lor, al cărei
curs nu era deloc previzibil, în acel moment al istoriei”.
În acel moment al istoriei, nici Součková nu ar fi avut cum
să bănuiască că va ajunge, ca și Jakobson, să trăiască după război
în Statele Unite ale Americii. De altfel, chiar lingvistul rus a fost
cel care a ajutat-o să-și construiască o carieră universitară dincolo
de ocean, unde plecase în 1944 ca diplomat și hotărâse să se
stabilească acolo după venirea la putere a comuniștilor în
Cehoslovacia. Dar iată cum îl descria scriitoarea pe Jakobson în
calitate de conducător al Cercului: „R. Jakobson era forța care
cimenta Cercul. Cunoștea pe toată lumea și știa cum să-i intereseze
pe toți în activitățile Cercului. (...) Jakobson își luase îndatorirea de
a asigura o bună prezență la întruniri. Dacă se aștepta ca vorbitorul
sau subiectul prezentării să fie mai puțin atractiv ca de obicei,
Jakobson îi suna pe unii dintre participanți și le spunea că are ceva
                                                            
14
Ibidem, p. 5.
311 
important de discutat cu ei. Și ei veneau chiar dacă bănuiau că e
doar o șmecherie”.
Spre deosebire de Cercul Lingvistic de la Moscova, cel de
la Praga avea o componență cosmopolită. Întâlnirile erau înțesate
de invitați din străinătate care „aduceau cu ei aerul marii lumi
intelectuale” și care, în mare majoritate lingviști și cunoscători de
limbi străine, făceau ca dezbaterea să se transforme într-un
adevărat Babilon. „Limba întâlnirilor era o altă particularitate a
Cercului – își amintește Milada Součková. Rar auzeai pe cineva
vorbind ceha fără accent. Chiar și cei care abia vorbeau altă limbă
decât ceha după o vreme începuseră să aibă un accent bizar.
Invitații din alte țări contribuiau la această confuzie lingvistică.
Dacă venea de exemplu un vorbitor din Danemarca, trebuia să
vorbească franceză sau germană sau o limbă slavă pe care, evident,
o vorbea cu accent”15.
Pe lângă Jakobson, care era în mod evident un personaj
carismatic, o altă figură interesantă a Cercului era concetățeanul și
prietenul acestuia Piotr Bogatîrev. „Acesta obișnuia să vină la
întâlniri cu buzunarele pline de prăjituri pe care le împărțea
favoriților lui. Le aducea din regiunea transcarpatică unde făcea
cercetări de folclor. Bogatîrev, inițiatorul etnografiei structurale,
semăna mai mult cu un personaj dintr-o piesă a realismului rusesc
decât cu un cercetător”16.
Întâlnirile Cercului continuau într-o altă cafenea sau o
vinărie. După ce i se mulțumea vorbitorului din acea seară se
anunța unde „vor continua discuțiile”, asta era formula consacrată.
Continuarea, care aparent avea doar o latură de socializare, nu era
lipsită de importanță. La aceste întruniri participau poeți, scriitori,
ziariști, actori și alți outsideri care serveau ca public pentru
difuzarea ideilor Cercului, devenit parte a vieții intelectuale și a
culturii cehe.
Pentru că una din preocupările majore ale lui Jakobson și
ale celorlalți membri era limbajul literar și poetic, reprezentanții
avangardei literare cehe, ca V. Nezval, K. Teige, V. Vancura, se
                                                            
15
Ibidem, p. 7.
16
Ibidem, p. 10.
312 
numărau și ei printre cei prezenți la dezbateri. Jakobson știa că
într-un mediu relaxat prieteniile – chiar și cele intelectuale – se
încheagă mai ușor, dar își dorea și popularizarea activităților
Cercului și atunci invita ziariști care să participe la discuții și să
răspândească dezbaterile la care asistaseră.
După spusele lui Jan Mukařovský, „singura condiție
necesară pentru a face parte din Cerc era prezentarea unui raport
discutat în comun. Discuția avea loc, de regulă, la fiecare ședință
după toate expozeurile”17.
„Simpatiile și antipatiile în cadrul Cercului erau o expresie
a politicii sale abstracte sau concrete. Ele dădeau întâlnirilor o
voiciune care rar se întâlnește în cadrul întrunirilor academice”18.
Cum a ajuns Mihai Pop să fie simpatizat de triumviratul Jakobson,
Trubetzkoy, Bogatîrev nu se știe exact. Deși de-a lungul vieții a
pomenit în nenumărate rânduri relația strânsă pe care a avut-o cu
fiecare dintre cei trei, Pop n-a evocat niciodată felul cum i-a
cunoscut pe aceștia și nici nu a dat prea multe amănunte despre cât
de apropiat a fost de ei. Cel mai probabil, biletul de intrare în acest
cerc l-a constituit originea lui maramureșeană, mai exact faptul că
venea din Transcarpatia, zonă unde Bogatîrev făcea deja cercetări.
De altfel, chiar în anul în care Pop a ajuns la Praga, Bogatîrev își
publica lucrarea „Actes magiques. Rites et Croyances en Russie
subcarpathique”. Într-un interviu acordat la împlinirea vârstei de 90
de ani, Mihai Pop povestește că l-a adus pe folcloristul rus să facă
cercetări împreună în locurile sale de baștină și că l-a pus pe acesta
în legătură cu muzicologul Constantin Brăiloiu. Cei doi au făcut o
cercetare comună în Rusia Subcarpatică.
Primul Congres Internațional de Slavistică a avut loc între
6 și 13 octombrie 1929 la Praga și s-a desfășurat în aula principală
a Facultății de Litere a Universității Caroline. Așa cum arată o
fotografie, Pop s-a aflat printre participanții la Congres, chiar dacă
doar pe post de observator, în ultimul rând al aulei. În cadrul
Congresului de la Praga a fost prezentat manifestul Cercului.

                                                            
17
Jan Mukařovský, art. cit., p. 6.
18
Milada Součková, Op. cit., p. 8.
313 
 În 6 aprilie 1929, cu câteva luni înainte de Congres,
Jakobson îi scria lui Trubetzkoy: „La un moment dat mi-am dat
seama că în partea lui cea mai activă – aceea de parlament în care
ne dăm cu părerea, de tribună pentru discuții libere – Cercul a
devenit anacronic și că ar trebui reformat ca un grup de cercetători
apropiați, uniți de o ideologie științifică comună. (...) Acest proces
s-a realizat acum. (...) Cercul a elaborat o listă de chestiuni de
principiu la care participanții la Congres vor trebui să reacționeze.
Cercul pregătește teze referitoare la toate aceste probleme și s-a
gândit să invite lingvistul rus cel mai apropiat de ideile Cercului să
redacteze aceste teze”. Acest lingvist sensibil la ideile Cercului era
– evident – chiar Trubetzkoy. Tezele nu au fost, se pare, primite cu
entuziasm de toți participanții la Congres, dar asta nu i-a descurajat
pe cei care formau nucleul de bază al Cercului, care erau conștienți
de faptul că provoacă o revoluție în gândirea lingvistică.
Tot în 1929, s-a început publicarea în limbile franceză,
engleză sau germană în seria „Travaux du Cercle Lingvistique de
Prague” a lucrărilor prezentate în cadrul întrunirilor Cercului. În
1935 a apărut și revista „Slovo a Slovosnost” în limba cehă,
publicată de Melantrich, cea mai prestigioasă editură pragheză din
acea perioadă.
Anul 1929 a mai rămas în istorie și pentru faptul că atunci
a fost folosit pentru prima oară de către un lingvist termenul de
structuralism – termen venind din zona științelor exacte, pe care
Jakobson l-a utilizat într-o lucrare de-a sa apărută într-o publicaţie
cehă.
De notat este faptul că în interviurile în care își
rememorează experiența pragheză, Mihai Pop nu face nici o
referire la studenția lui, ci doar la relația cu membrii Cercului de la
Praga. Un lucru este cert – Pop nu și-a terminat doctoratul început
la Praga decât mult mai târziu, în anul 1942, pe vremea când era
atașat cultural la Ambasada Română din Slovacia. Tema tezei
susținute la Academia Istropolitană din Bratislava era: „Cuvintele
compuse de origine veche slavă bisericească în vechea limbă
română scrisă”. Lucrarea fusese elaborată sub coordonarea
profesorului Miloš Weingart de la Praga şi susţinută, ulterior, cu

314 
profesorul I. Stanislav. Din păcate, încă nu am avut acces la arhiva
universității pragheze pentru a vedea dacă acolo se găsesc
documente relevante pentru această cercetare. În volumul IV al
„Rapsodiei epistolare”, care conține corespondența lui Anton
Golopenția, antologată de fiica acestuia, Sanda Golopenția, se
găsesc câteva scrisori pe care Pop i le trimite colegului și
prietenului său de la Praga. Unele dintre aceste scrisori sunt
semnate împreună cu Traian Ionescu-Nișcov, lingvist care și-a
făcut doctoratul tot la Praga, devenind apoi lector de limba română
acolo. Scrisorile sunt pline de umor și conțin informații atât despre
articolele sau recenziile reieșite din cercetările gustiene pe care Pop
trebuia să i le trimită lui Golopenția, cât și despre viața lui de
student rătăcitor. Din ele reiese că în acea perioadă tânărul
cercetător călătorea mult. Praga părea să fie cartierul general, însă
vara Pop venea să participe la campaniile lui Gusti și părea să
călătorească frecvent la Bratislava. „Din Praga, de unde azi o șterg
cum am șters-o nu demult de la București, multă sănătate și
bucurie”, îi transmite Pop lui Golopenția în 17 decembrie 1931
printr-o carte poștală ilustrată cu Malá Strana. Două săptămâni mai
târziu „același rătăcit și captiv membru” al echipei – de data
aceasta captiv în mrejele slovăcești – își anunță prietenul și
colaboratorul că, vagabond fiind pe lume, toată corespondența,
până la o eventuală stabilizare, trebuie să i se adreseze la domnul
Traian Ionescu, Praha XIX, Bachmacska 18/II19. Următoarea
scrisoare îi este trimisă lui Golopenția în martie 1932 de la Bonn,
unde Pop a avut o altă bursă. În post scriptumul acestei scrisori, își
cere scuze pentru calitatea hârtiei pe care a găsit-o în cafeneaua
nemțească pe care o numește „instituție mizeră”, făcând precizarea
că regretă cafenelele de la Praga și Bratislava.
Într-o scrisoare, expediată lui Golopenția în 19 ianuarie
1933, revenit în capitala Cehoslovaciei, Pop intră și în amănunte
legate de viața intelectuală pragheză, spunându-i acestuia că tocmai
a fost la o conferință a filosofului german Ernst Cassirer despre
filosofia limbii și că se duce la cursurile de literatură germană
                                                            
19
Anton Golopenția, Rapsodia epistolară, volumul IV, București, Editura
Enciclopedică, 2014, p. 253.
315 
ținute de vestitul profesor austriac Cysarz Herbert. Apoi îi spune că
a pierdut bursa la Praga din cauza „unor chestiuni femeiești (...) și
din cauza unor intrigi de altfel”20. Intrigile, Pop le pune pe seama
ministrului Victor Iamandi. Îl roagă pe Golopenția să încerce să
oprească scrisoarea ministrului, pe care o consideră „cea mai
formidabilă lucrătură” la adresa lui, și să încerce să îi aranjeze să
ajungă mai devreme la Varșovia, unde primise deja o altă bursă.
Trebuie precizat că pe atunci Anton Golopenția era șeful de cabinet
al lui Dimitrie Gusti, ministru al Instrucțiunii publice în perioada
respectivă. Pop îl mai roagă pe prietenul său ca bursa de la Praga
să-i fie acordată lui Traian Ionescu-Nișcov, care făcuse mai demult
cerere în acest sens. Se pare că pentru Pop înlesnirea bursei pentru
Ionescu-Nișcov era o chestiune de onoare, pentru că revine cu
această rugăminte la Golopenția într-o scrisoare din vara aceluiași
an. Această scrisoare, datată iulie 1933, este ultima trimisă lui
Golopenția din Praga. Aventura pragheză a lui Pop nu s-a oprit însă
aici.
La sfârșitul anilor ‘30, Pop s-a aflat la Praga pe post de
corespondent al ziarului „Lumea Românească“. Articolele lui
Mihai Pop din perioada 1937-1940, semnate cu pseudonimul Petre
Buga, sunt reunite în antologia publicată de profesorul Zoltán
Rostás „Vreau şi eu să fiu revizuit”. Foarte puternice și revelatoare
pentru relația pasională pe care a avut-o cu Cehoslovacia sunt
articolele care relatează de la fața locului evenimente
premergătoare ocupării Cehoslovaciei de către Germania nazistă.
Această experiență a începutului războiului a fost pentru Pop una
profund șocantă.
„Eu am crezut foarte tare – îl povestea lui Rostás – că
lumea merge spre progres şi că civilizaţia şi cultura sunt nişte
lucruri foarte importante, până când s-a cedat, după München,
regiunea Sudetă. Şi când am văzut în gara de la Praga primii
refugiaţi care veneau din Sudeţi, cu copii, cu bagaje, cu nu ştiu ce,
atunci toată chestia s-a întors pe dos, ştii? Atunci a început

                                                            
20
Ibidem, p. 254.
316 
degringolada, că pe urmă... asta se întâmpla în ‘38, pe urmă, în ‘39
au venit polonezii peste noi, şi atuncea era toată chestia gata...”21.
În afară de articolele care redau cu acuratețe evenimentele
politice care s-au succedat cu repeziciune în acele zile, tânărul
ziarist are mai multe articole în care vorbește despre susținerea pe
care România a arătat-o Cehoslovaciei în acele momente dramatice
și despre faptul că cehoslovacii au apreciat aceste dovezi de
prietenie. Tonul patetic al articolului lui Pop publicat în ediția din
27 octombrie 1938 a „Lumii Românești“ arată un atașament
profund al acestuia față de țara sa adoptivă: „Oricând şi oriunde,
peste veacuri, poporul cehoslovac în cel mai mare, ca şi în cel mai
umil reprezentant al lui, îşi va aminti de loialitatea şi prietenia pe
care i-a dovedit-o România în cele mai grele clipe ale istoriei sale.
A putut şi va mai putea avea această ţară atitudini care sunt departe
de a fi juste şi acte prin care se greşeşte faţă de o idee sau de un
principiu, însă atitudinea pe care a avut-o faţă de Cehoslovacia în
cele mai tragice zile ale existenţei ei va rămâne înscrisă în istoria
poporului cehoslovac cu aceleaşi cuvinte de recunoştinţă pe care
acesta le-a exprimat în adâncul sincerităţii sale, în momentele
marilor decepţii de dureroase deziluzii atunci când s-a văzut trădat
de toţi marii şi vechii aliaţi, de toţi prietenii iubiţi şi respectaţi.
România a înscris, în istoria sa, în zilele de trădare şi ruşinoasă
dezertare, în cele mai penibile zile ale Europei moderne, o pagină
de loialitate, de omenie şi de demnitate. Aşa o crede, aşa o simte şi
aşa o va susţine întotdeauna poporul cehoslovac”.

Deși Jakobson a vorbit în numeroase interviuri despre anii

praghezi, subiectele abordate de el sunt mai degrabă de natură
academică. Chiar și în cartea de dialoguri cu cea de-a doua sa soție,
Kristina Pomorska, referirile la atmosfera acelor ani sau chiar la
relațiile cu ceilalți membri ai Cercului, unii prieteni apropiați, sunt
mai degrabă rare. Evenimentele perioadei de dinainte de ocupația
nazistă sunt însă rememorate de Jakobson în dialogurile cu
Pomorska într-un mod care surprinde dramatismul acelor luni.
Evident, ultima întâlnire cu Trubetzkoy nu putea să fie trecută sub
                                                            
21
Zoltán Rostás, Op. cit., 2003, p. 307-308.
317 
tăcere pentru că aceasta a marcat practic sfârșitul unei epoci atât de
prolifice pentru Jakobson și cei din jurul său. „În condițiile
dramatice ale anilor 1937 și 1938, care anunțau tragedia care se
apropia, gândirea academică se îndepărta fără voie de la teme
academice periferice la chestiuni care păreau mai importante, mai
urgente pentru știință. Imediat mi-am dorit să discut cu Trubetzkoy
(...) perspectivele pe care credeam eu că le deschid pentru
fonologie și lingvistica teoretică în general, deci i-am făcut o vizită
la jumătatea lui februarie 1938. Timp de 2 zile, am discutat
înfierbântați posibilitatea unei noi abordări a consoanelor și a
opozițiilor fonologice în general. (…) Felul în care s-au desfășurat
evenimentele în continuare ne-a privat de posibilitatea de a ne mai
întâlni și a accelerat cu cruzime boala lui Trubetzkoy. A murit în
18 iunie 1938”22. Trubetzkoy a murit la Viena, după ce fusese
persecutat de către nemți în urma unui articol scris împotriva lui
Hitler.
Moartea prințului alb nu l-a lipsit pe Jakobson doar de un
prieten de nădejde, ci și de un spirit geamăn. După spusele lui
Jakobson, cei doi gândeau în tandem și amândoi aveau nevoie de
dezbateri pentru a-și valida teoriile. „Lunga noastră colaborare,
care (…) se baza pe dialogul continuu și discuții se sfârșise. De
acum trebuia să muncesc singur și să-mi verific singur viitoarele
descoperiri și ipotezele care aveau să decurgă din ele. Mai mult,
devenise vizibil că participarea mea activă la lucrările Cercului
Lingvistic de la Praga – acest aparent inepuizabil centru de discuții
– se apropia de sfârșit, ca de altfel, puțin mai târziu, și activitatea
propriu-zisă a Cercului. Pentru mine începeau anii de rătăcire
dintr-o țară în alta”23.
Sfârșitul activității Cercului a fost marcat de apariția
ultimului număr din „Travaux du Cercle lingvistique de Prague”,
care coincidea cu moartea lui Trubetzkoy în 1938 și fuga lui
Jakobson. Ocuparea Cehoslovaciei de către naziști l-a obligat pe
Jakobson să-și părăsească postul de la Universitatea din Brno.
                                                            
22
Roman Jakobson and Kristina Pomorska, Dialogues, Cambridge,
Massachusetts, The MIT Press, 1983, p. 170.
23
Ibidem, p. 173.
318 
Acest periplu început în 15 martie 1939, care l-a purtat pe
cercetător prin toată peninsula Scandinavă, este magistral descris
de Patrick Wilcken, autorul biografiei lui Claude Lévi-Strauss
„The Poet in the Laboratory”: „Un bon vivant, «un adevărat
globe-trotter al structuralismului», Jakobson ajunsese la New York
după o fugă sinuoasă prin Europa Centrală şi Scandinavia, mereu
cu doar câţiva paşi înaintea frontierei naziste care avansa într-un
ritm galopant. Când Cehoslovacia a fost invadată de către nemţi,
Jakobson preda la Universitatea Masaryk din Brno. Fiind un
cunoscut intelectual evreu antifascist, şi-a ars hârtiile şi a fugit. A
ajuns la Praga unde a petrecut o lună ascuns în dulapul din
apartamentul socrului său. Însoţit de soţia lui, Svatava, Jakobson a
plecat mai departe spre Danemarca, unde a fost invitat să predea la
Universitatea din Copenhaga. Călătoria i-a purtat pe cei doi prin
inima ţinuturilor naziste, la un moment dat fiind forţaţi să schimbe
trenul la Berlin. Acolo, Jakobson a avut plăcerea perversă de a bea
o bere pe peron şi de a le trimite scrisori câtorva prieteni care au
fost uimiţi să vadă ştampila poştei din Berlin la doar câteva zile
după aniversarea de 50 de ani a lui Hitler. (...) Mai târziu, s-au
îmbarcat pe vaporul cu aburi spre America, dar încercările nu se
sfârşiseră încă. Pe vas erau soldaţi germani care verificau
identitatea pasagerilor. Pentru că Jakobson şi soţia lui erau apatrizi,
se aflau într-o situaţie periculoasă, dar au reuşit să-i convingă pe
ofiţeri că erau imigranţi ruşi şi li s-a permis să-şi continue drumul
spre New York”24. În dialogurile cu Pomorska, lingvistul arată că
fuga din calea naziștilor i-a adus în cele din urmă și beneficii, el
intrând într-o perioadă foarte scurtă de timp în contact cu oameni
de știință din mai multe țări: „Trebuie să recunosc că succesiunea
de medii academice, fiecare cu interesele specifice și cu formule
secrete locale, m-a ajutat să-mi reformulez întrebările și să-mi
lărgesc preocupările”25.
În 1942 Jakobson a fost invitat să predea la École Libre
des Hautes Études, New York, unde l-a cunoscut pe Lévi-Strauss.
                                                            
24
Patrick Wilcken, Claude Lévi-Strauss, The Poet in the Laboratory, New York,
The Penguin Press, 2010, p. 130.
25
Roman Jakobson and Kristina Pomorska, Op. cit., p. 171.
319 
Antropologul mărturisea că atunci când l-a întâlnit pe Jakobson, el
era un structuralist naiv, era structuralist fără să ştie că e. E
important ca această declarație să fie pusă în context – diferența de
vârstă dintre cei doi era de 12 ani. În timp ce francezul abia trecuse
de 30 de ani, cercetătorul rus se apropia deja de 50 de ani. În plus,
între cei doi era și o diferență de temperament. În timp ce
Lévi-Strauss fugise din capitala Franței în căutarea exotismului,
alegând să-și petreacă viața printre „sălbatici”, Jakobson fusese un
animal social trăind conectat la viața mai multor capitale europene.
„Lumea în care Lévi-Strauss tocmai fusese introdus în New York
era de mult timp mediul natural al lui Jakobson – un amestec de
intelectualitate academică şi artă modernă, aule universitare şi
locuri boeme, poezie avangardistă şi analiză structural lingvistică,
un domeniu care atunci se contura. În Moscova revoluţionară
Jakobson socializase cu futuriştii, în Praga cu suprarealiştii şi cu
artiştii de cabaret modernişti”26. Un lucru este sigur – cei doi s-au
influențat profund, întâlnirea dintre ei modificând semnificativ nu
doar viziunea fiecăruia dintre ei, dar și traseul științelor umaniste și
sociale așa cum erau înțelese și practicate până în acel moment.
„Întâlnirea ulterioară a celor doi va marca începutul unei noi
paradigme intelectuale: două discipline – antropologia şi
lingvistica – urmau să se întâlnească şi, odată cu ele, studiul
relaţiilor de rudenie cu al fonemelor, studiul sistemului de sunete
cu al căsătoriei, ajungeau în mod surprinzător să împartă acelaşi
pat”27.
Interesant este că în ciuda valorii de necontestat a teoriilor
și cercetărilor membrilor Cercului Lingvistic de la Praga,
integrarea acestora în lumea academică anglofonă s-a petrecut
târziu. Până în anii ‘60, s-a presupus că preocuparile Cercului au
fost doar în sfera lingvisticii. Abia la mijlocul anilor ‘60, când
structuralismul a câștigat treptat respectabilitate în rândul științelor
umaniste și sociale, s-a descoperit că literatura, folclorul și
semiotica au fost și ele o parte integrantă a Școlii de la Praga.

                                                            
26
Patrick Wilcken, Op. cit., p. 131.
27
Ibidem, p. 129.
320 
 Am evocat întâlnirea lui Jakobson cu Claude Lévi-Strauss
pentru că ea a avut consecințe și în biografia intelectuală a lui
Mihai Pop. După cel de-al doilea război mondial, Pop – acum
angajat al Institutului de Folclor – a reluat legăturile cu mentorul
său de la Praga. În arhiva lui Roman Jakobson de la Massachusets
Institute of Technology, unde acesta a lucrat ca visiting professor
din 1949 și ca profesor plin din 1959 până la sfârșitul carierei, se
găsesc o serie de scrisori între Jakobson și Pop. Prima, în care Pop
evocă perioada pragheză, datează din 1957, iar ultima este din
decembrie 1971. „Dragă domnule Jakobson – îi scrie Pop acestuia
în 1957, Profesorul Emil Petrovici, care a avut plăcerea să vă
întâlnească la Praga, mi-a vorbit mult despre discuțiile interesante
pe care le-ați purtat. Mi-am amintit, nu fără nostalgie, de clubul
nostru filologic de la Praga și de lingvistică, la care am renunțat
pentru folclor”.
Se pare că această scrisoare a fost urmată de o primă
reîntâlnire între cei doi cercetători. Ea a avut loc la Moscova, cu
ocazia celui de al Patrulea Congres de Slavistică. În urma acestei
reîntâlniri, Roman Jakobson și-a luat foarte în serios rolul de mentor.
El este cel care a insistat pentru ca Pop să fie invitat în 1965 la
Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, o instituție
prestigioasă din cadrul Universității Stanford. Apoi, tot el i-a făcut
intrarea lui Pop în cele mai selecte cercuri academice. O scrisoare
trimisă de Mihai Pop lui Jakobson în 11 ianuarie 1966 este grăitoare
în acest sens. „Dragă profesore Jakobson, (…) S-au petrecut multe
lucruri în ultima vreme. O să încep cu faptul că la Paris am avut
marea plăcere să îl cunosc pe profesorul Lévi-Strauss, care mi-a spus
că v-ați întâlnit și ați avut marea bunătate să îi vorbiți despre mine.
Întâlnirea a fost foarte importantă pentru mine, iar conferința pe care
am susținut-o a fost prefațată de însuși Lévi-Strauss. Sper că, datorită
dumneavoastră, am stabilit o relație bună cu Centrul lui și cu
Centrul de Comunicare al lui Roland Barthes. Toate acestea s-au
întâmplat doar datorită dumneavoastră. M-am întors din Statele
Unite și de la Paris cu o mulțime de lucrări despre studiul
structuralist al poeziei, pe care le-am parcurs împreună cu profesorul
Rosetti și cu mai tinerii noștri prieteni de la Cercul de

321 
Poetică. (...) Am trimis la tipar un număr special al „Revistei de
Etnografie și Folclor“, nr. 2/1966, dedicat studiului structuralist al
poeziei populare și avem în pregătire un al doilea volum. Am intrat
în legătură și cu profesorul Lotman de la Tartu, care mi-a trimis
lucrările lui. E o mare efervescență în ceea ce privește studiul
poeticii structuraliste și discuțiile sunt pe zi ce trece tot mai
interesante. Tinerii cu care lucrăm și care sunt deja foarte instruiți,
devin tot mai buni, și nu trece nici o întâlnire fără să vă menționăm
numele, nu doar ca referință științifică, dar cu toată aprecierea și
dragostea pe care o ai pentru o personalitate care te ghidează”.
În concluzie, anii petrecuți la Praga nu au fost un episod
lipsit de importanță din viața și cariera de om de știință a lui Mihai
Pop. Întreaga operă a lui Mihai Pop este tributară structuralismului
născut în acea perioadă în capitala cehoslovacă, iar interesul pentru
semiotică își are și el originile în întâlnirile cu reprezentanții
Cercului Lingvistic de la Praga. Mai mult, fără mentoratul și
prietenia lui Jakobson este evident că nu ar fi fost la fel de ușor
pentru folcloristul român să își construiască o carieră internațională
atât de solidă.

322 
Florin Onica

GALA GALACTION –
DEBUTUL UNEI CARIERE UNIVERSITARE1

Faimos datorită creaţiilor sale literare dar mai ales pentru

remarcabila traducere a Bibliei, preotul Gala Galaction (Grigorie
Pişculescu) a avut şi un interesant parcurs în cariera academică,
mai puţin cunoscut. Recompunerea diverselor aspecte secvenţiale
ale traiectoriei sale universitare va contribui la reconstituirea
ansamblului, cu luminile şi umbrele inerente oricărei biografii. Este
necesar a desluşi pentru fiecare caz în parte mecanismele care au
acţionat în direcția obținerii unei catedre universitare întrucât
lipsește un model unic de promovare2. Trăsăturile profilului său
inedit, perceput adesea ca un amestec de contraste, pot fi decupate
din portretele fizice și sufletești ale personajelor pe care le-a creat.
Gala Galaction ne oferă exemplul unui om onest cu sine însuşi, în
forul său interior, chiar cu riscul de a părea un inadaptat, în răspăr
cu tendințele epocii.
Trecerea doctoratului cu calificativul „ausgezeichnet mit
Stimmeneinhelligkeit”3 în 1909 încheia lungul și sinuosul drum al
școlilor început în anul 1886. Pentru prima dată Facultatea
teologică din Cernăuți a conferit această distincție unui doctor în
teologie din Vechiul Regat, care îl devansa astfel chiar și I.P.S.

                                                            
1
Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul
Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin
Fondul Social European, în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/140863, cu
titlul „Cercetători competitivi pe plan european în domeniul ştiinţelor umaniste şi
socio-economice. Reţea de cercetare multiregională (CCPE)”.
2
Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială (Pentru o morfologie a
câmpului universitar), Cluj, Editura Limes, 2004, p. 185.
3
eminent cu unanimitate.
323 
Mitropolit Primat Atanasie4. Gala Galaction a depus eforturi
deosebite în anii de formare intelectuală, asemenea majorității
celor care se gândeau la o viitoare carieră universitară.
Concentrându-se îndeosebi asupra studiului, a încheiat perioada
instrucției teologice cu calificative maxime la examene5. Întrupând
profilul personajului Doru Filipache din romanul La răspântie de
veacuri, viața tumultoasă caracteristică tineretului universitar, cu
cântece, halbe de bere și colindat de cafenele, nu l-a atras deloc.
Circumstanțele specifice formării sale se conturează mai
adecvat ținând cont de faptul că traiectoria vieții sale avea să fie
hotărâtă definitiv în urma întâlnirii cu Zoe Dimitriu Cocea6, care
era soră de mănăstire la Agapia, adică în faza premergătoare
depunerii voturilor monahale. Este anevoie de înțeles cum pasiunea
înflăcărată pentru o femeie îl va impulsiona să mediteze tocmai la
perspectiva monahală. Metamorfoza sufletească rezultată în urma
întâlnirii cu aceasta nu-i îngăduia probabil să-și imagineze că sora
Zoe, cu doisprezece ani mai în vârstă decât el, va renunța la
mănăstire spre a-i deveni soție. El însuși se considera predestinat
pentru o viață monastică, dorința de călugărie dominându-l mai
mulți ani de zile. Și-a ales singur chiar și numele monahal:
Galaction, pe care l-a notat în Jurnal împreună cu semnificația lui
sub forma stihului: „Monahicescu-ți nume Galaction să fie,/Ca
laptele de albă, viața ta să fie”7.
Pasionat fiind de literatură, continuarea studiilor în cadrul
Facultății de Litere și Filosofie constituia o opțiune firească pentru
talentatul absolvent al liceului „Sfântul Sava” din București.

                                                            
4
Atanasie Mironescu nu s-a remarcat printr-o asemenea izbândă. Înaintea lui Gala
Galaction doar Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu a mai primit această
distincție. Vezi: Gala Galaction, Jurnal, vol. I, Ediție îngrijită de Mara Galaction
Țuculescu și Teodor Vârgolici, Prefață și note de Teodor Vârgolici, București,
Editura Minerva, 1973, p. 632.
5
Cu excepția unui nouă în anul I și II la Istoria Bisericească Universală și a unui
opt la Drept Bisericesc. Vezi: Victor N. Popescu, „Gala Galaction în drum spre
preoție”, în Glasul Bisericii, XXVI, 1967, noiembrie-decembrie, p. 1106-1107.
6
Era verișoara prietenului său N. Cocea, pe care o vizitează la 13 iulie 1898.
7
Gala Galaction, Jurnal, vol. I, p. 284.
324 
Însă aspirațiile literare nu reușesc să îl rețină în cadrul facultății
menite șlefuirii lor. Încă de la primele cursuri și-a exersat condeiul
rezumând și publicând, sub pseudonimul Yang, în revista
Literatură și artă română, prelegerile de Istoria Filosofiei moderne
ale profesorului Titu Maiorescu și pe cele de Istoria Filosofiei
antice, susținute de Constantin Dimitrescu-Iași8. Satisfăcut de
consemnările anonimului publicist, acesta din urmă ar fi dorit o
colaborare mai apropiată. Șansa unui „secretariat” universitar pe
lângă profesorul de Istoria Filosofiei antice nu s-a concretizat însă,
întrucât aspirațiile mistice ale studentului pasionat tot mai mult de
lecturi biblice și pelerinaje la mănăstiri contrastau puternic cu felul
de a fi și gândirea dascălului. Aprofundând concepțiile acestuia,
Gala Galaction îl va agrea tot mai puțin, considerându-l unul din
principalii autori ai apostaziei din generația sa9: „C. Dimitrescu-
Iaşi era francamente ateu și contactul spiritual cu acest om mi se
părea, în acele zile, o reală durere”10. Aversiunea față de acest
cadru didactic s-a acutizat, astfel încât, pentru a-l evita, nu s-a
prezentat să-și ridice diploma de calificare în învățământul teologic
de la Seminarul pedagogic, al cărui director era C. Dimitrescu-Iaşi,
renunțând astfel la perspectiva profesoratului secundar.
După numai un an la Litere și Filosofie se va înscrie, la 11
octombrie 1899, și la Facultatea de Teologie a Universității din
București, devenind primul absolvent de liceu și primul scriitor
literar care a urmat cursurile acestei facultăți11. Fondul său
sufletesc înclinat spre introspecție12, contactul cu vetrele monahale
                                                            
8
„Istoria filosofiei moderne. Cursul d-lui T. Maiorescu”, în Literatură și artă
română, III, 1898, 25 decembrie, p. 117-121; „Istoria filosofiei antice. Cursul
d-lui C. Dimitrescu-Iași”, în Ibidem, 25 noiembrie, p. 45-50, semnat Yang.
9
Gala Galaction, Jurnal, vol. II, Ediție îngrijită, prefață și note de Teodor
Vârgolici, București, Editura Minerva, 1977, p. 141.
10
Ibidem, p. 546.
11
În 1898, o liceistă, Irina D. Călinescu, a încercat să urmeze Teologia, dar
Consiliul profesoral i-a respins cererea. Vezi: Toma G. Bulat și Al. I. Ciurea,
„Contribuții la Istoria Facultății de Teologie și Institutul Teologic Universitar din
București”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV, 1957, noiembrie-decembrie, p.
1078. S-a înscris la Teologie și poetul epigramist Cincinat Pavelescu, însă nu a
urmat cursurile acestei facultăți.
12
Teodor Vârgolici, „Prefață și note”, în Gala Galaction, Jurnal, vol. I, p. 11.
325 
moldovenești, colaborarea la Cenaclul lui Al. Macedonski și
decizia prietenului său Tudor Arghezi, pe atunci Ion Theodorescu,
de a îmbrăca rasa monahală la Mănăstirea Cernica, erau favorabile
unei astfel de rezoluții: „Porneam atunci pe o cale nouă, nu din
greşeală, nici din pripeală, ci după lungi cercetări în inima proprie
şi în inima unui amic intim”13. Peste patruzeci de ani va mărturisi:
„eu nădăjduiam să ajung mitropolit, iar el episcop”14.
Ambianța teologică universitară nu era tocmai ideală,
gândirea teologică românească cunoscând un regres considerabil în
epoca respectivă. Predominau traducerile făcute după discutabile
„originale” protestante, chiar unele manuale de teologie, precum
cele ale episcopului Melchisedec Ştefănescu (1823-1892), nefiind
altceva decât așa-zise „adaptări” ale unor astfel de lucrări. „De
curând creată și aproape improvizată”, Facultatea de Teologie avea
multiple inconveniente. Cu excepția preotului Constantin Nazarie,
profesorii erau civili, foarte laici în gândire și superficiali ca
simțire religioasă, comportamentul unora fiind în dezacord cu
învățăturile predate: „Dascălii mei cei noi se împărțeau în două
categorii: unii care știau ceva carte și alții care pretindeau că știu.
Apoi, în aceste două categorii, distingem încă două, ceva mai
subtile: câțiva vorbeau precum credeau. Cei mai mulți, însă, ni se
prezentau într-o ipostază compusă, fardată și fățarnică, în dosul
căreia bănuiam că sfânta teologie este supusă la mari torturi și
umilințe, dacă nu: tainic răstignită”15.
Sârguința teologică a lui Gala Galaction rivaliza însă
necontenit cu pasiunea pentru literatură. Și-a petrecut studenția
adresându-i sorei Zoe scrisori minuțios elaborate prin intermediul
cărora s-a înfiripat o suavă idilă între cei doi. Deși considera aceste
epistole mai ales un exercițiu de autoperfecționare și de
introspecție, perseverența și talentul său literar au jucat un rol
                                                            
13
Gala Galaction, „La Facultatea teologică din București”, în Gala Galaction,
Opere, vol. X, „Publicistică”, Ediție îngrijită și note de Teodor Vârgolici,
București, Academia Română, Fundația națională pentru știință și artă, Institutul
de istorie și teorie literară „G. Călinescu”, 2005, p. 30.
14
Gheorghe Cunescu, Gala Galaction, Galați, Editura Arhiepiscopiei Tomisului
și Dunării de Jos, 1989, p. 106.
15
Gala Galaction, Op. cit., p. 31.
326 
esențial în cucerirea inimii celei care se pregătea să devină
monahie16.
Înainte de a termina facultatea, în anul patru de studii, a
renunțat la călugărie și la o posibilă carieră arhierească și s-a
căsătorit cu sora Zoe Dimitriu Cocea17. La 23 aprilie 1903 au făcut
cununia religioasă la mănăstirea Agapia, nași fiindu-le doctorița
Olga Sacara-Tulbure și profesorul universitar inginer Nicolae C.
Coculescu (1866-1952), fondatorul observatorului astronomic din
București. Căsătoria s-a dovedit pentru Gala Galaction un factor de
stabilitate, rămânând pentru tot restul vieții pe drumul teologiei,
paralel și adesea suprapus cu cel al literaturii, spre deosebire de
prietenul său Tudor Arghezi, care nu a rezistat mai mult de patru
ani în viața monahală. Deși nostalgia unei vieți monahale îl va
însoți mereu, nu a regretat mariajul cu Zoe, afirmând: „Am avut cu
ea un noroc providențial. Fără ea n-aș fi făcut ce am făcut și n-aș fi
ajuns ce am ajuns”18.
Încheierea doctoratului, preconizată în 1906, a avut loc trei
ani mai târziu. Între timp i se născuseră primele două fete din cele
patru și a funcționat ca subșef de birou la Casa Bisericii pentru a
putea să-și întrețină familia. Deși a fost ajutat de Facultatea de
Teologie din București cu o mie de lei din Fondul Episcopului
Gherasim Timuș pentru studenții teologi români din străinătate19 și
de Casa Școalelor cu șase sute de lei20, lipsurile materiale i-au
provocat numeroase dificultăți. La Cernăuți a gustat viața ascetică
spre care năzuia în urmă cu câțiva ani, atunci când a părăsit
Facultatea de Litere și Filosofie în favoarea celei de Teologie.
După propria mărturisire, cele mai importante lucruri din lunga sa
ucenicie teologică le-a învățat în timpul doctoratului: „Abia la
Cernăuți am văzut că Teologia este o învățătură stranie! Nu
                                                            
16
Idem, Jurnal. 1947-1952, Pagini inedite cenzurate, Ediție îngrijită de Teodor
Vârgolici, București, Editura Vestala, 2007, p. 10.
17
La 17 aprilie 1903 au făcut căsătoria civilă în București, la care a asistat și
ierodiaconul Iosif (Tudor Arghezi) de la Mitropolie.
18
Gheorghe Cunescu, Op. cit., p. 108.
19
Toma G. Bulat și Al. I. Ciurea, Op. cit., p. 1078.
20
Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare S.A.N.I.C.), Fond
Casa Școalelor, dos. 141/1905, f. 108.
327 
seamănă nici cu Medicina, nici cu Matematica, nici cu Științele
naturii... Medicul, astronomul, naturalistul – dacă sunt mari învățați
și mari specialiști, nu sunt obligați să fie exemple ireproșabile de
puritate morală. În Teologie este cu totul altfel. Erudiția cea mai
autentică și dovezile de specialitate cele mai concludente sunt o
podoabă exterioară și melancolică pentru un teolog, dacă în
intimitatea vieții lui, el este călcătorul Decalogului”21.
O contribuție însemnată în favoarea încheierii ultimei
etape a pregătirii sale teologice a avut-o administratorul Casei
Școalelor, Mihail Popescu, care s-a dovedit, uneori, de-a dreptul
agasant prin stăruința cu care îl dinamiza în vederea obținerii
diplomei de doctor. Datorită recomandării acestuia, cu două luni
înainte de a trece cel de-al doilea examen de doctorat, Gala
Galaction a fost promovat ca defensor eclesiastic pentru eparhiile
Râmnicului și Argeșului de Spiru Haret, ministrul Cultelor și al
Instrucțiunii Publice la momentul respectiv. Această activitate se
dorea a fi una temporară pentru vrednicul doctor în teologie: „Dar
gândul lor și al meu și al profesorilor mei (mai ales cei de la
Cernăuți) era să ajung, într-o zi, profesor universitar. Toate pare că
mergeau într-acolo”22.
Peste treizeci de ani, în 1940, referindu-se la prima
încercare de a deveni profesor universitar, Gala Galaction
consemnează în Jurnal: „A fost vorba, întâia oară, să fiu profesor la
București, imediat după doctoratul în teologie, așadar după 1909,
când catedra de Noul Testament era vacantă”23. Afirmația este
surprinzătoare, situația fiind cu totul diferită. Catedra era ocupată
de dr. Ioan Cornoiu, care avea studii de licență și doctorat la
Cernăuți. Între 1885 și 1913, pe lângă Introducerea și Exegeza
Noului Testament, acesta a mai predat și Enciclopedia și
Metodologia studiilor teologice. A îndeplinit și funcții publice
precum cea de director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii
                                                            
21
Gala Galaction, „Ce am învățat la Cernăuți”, în Viața Basarabiei, XI, aprilie
1942, p. 189-193.
22
Dumitru Caracostea, Mărturisiri literare: organizate în anii 1932-1933 la
Facultatea de Litere din București, Ediție critică și introducere de Iordan Datcu,
București, RCR Editorial, 2013, p. 282.
23
Gala Galaction, Jurnal, vol. II, p. 313.
328 
Publice. Între anii 1909-1913 a profesat și la Seminarul Nifon.
Pentru căutarea sănătății și-a luat concediu de la Facultatea de
Teologie între 1 noiembrie 1910 și 1 mai 1911. În acest timp a fost
suplinit de profesorii Dumitru Boroianu și Ioan Mihălcescu24.
După obținerea doctoratului, Gala Galaction s-a întors de
la Cernăuți ferm convins să îmbrace haina preoțească25. În 1909 a
încercat să devină preot la biserica „Domnița Bălașa” din
București. Postul vacant, care putea fi obținut chiar și de un alumn
seminarist, i-a fost refuzat doctorului în teologie calificat cu cea
mai înaltă distincție din partea Universității din Cernăuți.
Mitropolitul Primat Atanasie Mironescu (1856-1931) a motivat
ulterior decizia sa, afirmând despre tânărul teolog că „era prea isteț
și prea cutezător”26.
A devenit indezirabil în contextul crizei bisericești care a
debutat în anul 1909 publicând o broșură cu accente de manifest în
favoarea unei legi inițiate de Spiru Haret. Concepută ca o reformă a
legii sinodale din 1872, aceasta prevedea înfiinţarea Consistoriului
Superior Bisericesc, cu atribuţii care până atunci fuseseră doar de
competenţa Sfântului Sinod. Din Consistoriu urmau să facă parte,
pe lângă cei șaptesprezece episcopi membri ai Sf. Sinod, un preot
profesor de la Seminarul Teologic și unul de la Facultatea de
Teologie, doi stareţi ieromonahi, precum şi alţi șaptesprezece
clerici numiți din toate eparhiile. Ministrul viza în acest mod
schimbarea poziţiei sociale a clerului, conceput ca o forţă a
modernizării societăţii româneşti27. Înțelegând biserica drept o
instituție integrată statului, sub pretextul democratizării, alegerea

                                                            
24
„Cu adresa nr. 77.126 din 3 Noemvrie 1910, Ministerul face cunoscut că a
acordat d-lui Dr. I. Cornoiu, profesor la Facultatea de Teologie, concediu pe
timpul dela 1 Noemvrie 1910 până la 1 Mai 1911 pentru căutarea sănătății în care
timp va fi suplinit prin d-nii profesori Boroianu și Mihălcescu”. Vezi: Anuarul
Universității din București pe anul școlar 1910-1911, București, Noua Tipografie
Profesională, Dimitrie C. Ionescu, 1912, p. 3-4.
25
Gala Galaction, Jurnal, vol. I, p. 633.
26
Ioan Massof, „Gala Galaction despre el și despre alții”, în Rampa, XIII, 1928,
25 decembrie, p. 1-2.
27
Spiru C. Haret, Operele lui Spiru Haret, vol. 7-9: Polemice și politice,
Bucureşti, Editura Comunicare, 2010, p. 47.
329 
noilor membri urma să fie aprobată de către ministru. Amestecul
politicului la nivelul conducerii bisericești era evidentă, acest
Consistoriu fiind abilitat să decidă în toate problemele materiale şi
administrative ale Bisericii, toate actele emise urmând a fi semnate
şi de ministru.
Deși contestată de către Atanasie Mironescu, pe atunci
episcop la Râmnic, cât și de episcopul Romanului, Gherasim
Saffirin, legea a fost totuși promulgată în martie 1909. În prima
ședință după deschiderea sesiunii Sfântului Sinod din toamna
anului 1909 Gherasim Saffirin a dat citire unui memoriu de protest
contra legii, pe care o aprecia ca fiind împotriva tuturor dogmelor
şi canoanelor, afurisind pe înalții ierarhi care aprobaseră legea în
Senat, pe ministrul Cultelor și pe toți cei ce sprijineau reforma
sinodală. Totodată, episcopul de Roman cerea ca episcopul de
Râmnic, devenit între timp mitropolit primat, să fie judecat
deoarece a susținut legea fără a fi modificată conform hotărârii din
cadrul Sfântului Sinod. Implicarea partidelor politice a dus la
amplificarea conflictului, care a degenerat într-un scandal de
proporții cu repercursiuni directe asupra vieții bisericești, dar și a
celei politice. Gherasim Saffirin a fost depus din scaunul episcopal
pentru acuze nefondate la adresa mitropolitului primat care, deși
fusese absolvit de vină, îşi dă demisia la 28 iunie 1911. Drept
urmare, guvernul P.P. Carp a modificat legea lui Spiru Haret în
același an.
Pregătindu-se asiduu pentru examenul de doctorat în
teologie, Gala Galaction aprofundase teoriile Dreptului canonic și
era în măsură să conștientizeze că reforma propusă este
anticanonică, aceasta însemnând de fapt o restrângere a autorității
Sfântului Sinod. În urma discuțiilor cu profesorii Nicolae Dobrescu
și Ioan Mihălcescu de la Facultatea de Teologie din București,
sfetnicii ministrului Spiru Haret, întreprinde apologia noii legi cu o
mare libertate de cuget și de atitudine, vorbind în nume propriu și
pe proprie răspundere: „Îmi dau bine seama de gravitatea

330 
manifestului meu și de consecințele lui posibile. Ei, dar nu
fiecăruia îi este dat să moară acasă, cu capul pe pernă”28.
Postându-se pe o poziție autonomă atât față de reforma
sinodală cât și față de partida opozanților, Gala Galaction
analizează amănunțit memoriul episcopului Gherasim Saffirin,
concluzionând că viziunea acestuia este una ideală dar, în același
timp, anacronică și inaccesibilă durerilor noastre. Încercând să
redea nuanța dintre teorie și viața imperfectă, susținea nu legea în
sine ca fiind opera unui partid de guvernământ, ci principiul
filantropic și progresist pe care îl reprezenta. Starea de lucruri
existentă în celelalte Biserici ortodoxe surori, precum și în
Mitropolia din Transilvania, consuna cu acest principiu29. Se opune
poziției lui Gherasim Saffirin, pe care o definește ca fiind: „Eroism
pierdut!... Oricât de atingătoare ar fi atitudinea acestui venerabil
bătrân și oricât de adâncă ar fi convingerea lui, această convingere
e îngustă și fără generozitate; ea trebuie temeinic răfuită”30.
Alături de conservatorii aflați în opoziție la momentul
aprobării legii, printre susținătorii episcopului de Roman se
numărau Tudor Arghezi și Nicolae Iorga. Partizan al autonomiei
bisericii strămoşeşti în raport cu statul, marele istoric român se
alăturase episcopului Gherasim Saffirin, pe care l-a elogiat
numindu-l „episcopul sfânt”31. În manifestul său, Gala Galaction
recunoaște că N. Iorga este un suflet mare, plin de fugă și de
vitejie, adăugând însă: „Oricât de variată și de impunătoare este
cultura lui, în cele teologice el e departe de a fi la el acasă. Iar
rătăcirea lui ar putea să ducă la rătăcirea multora”32. Această

                                                            
28
Gala Galaction, „Apologia unei legi și mai presus de ea: a unui principiu”, în
Gala Galaction, Opere, vol. VI, Creștinism, Sionism, Socialism, ediție îngrijită,
note și comentarii de Teodor Vârgolici, București, Editura Minerva, 2000, p. 65.
29
În Mitropolia din Transilvania funcționa sinodul mixt numit Congresul
Național Bisericesc, compus din mitropolitul președinte, episcopii eparhioți și
membrii 30 clerici și 60 mireni. Vezi Gala Galaction, Op. cit., p. 60.
30
Ibidem, p. 62.
31
Gheorghe Cunescu, Op. cit., p. 129.
32
Gala Galaction, Op. cit., p. 65.
331 
remarcă avea să-l transforme pe tânărul doctor teolog în „una din
injustițiile și fobiile lui Nicolae Iorga”33.
Difuzat doar prin străduința autorului, manifestul a generat
ecouri restrânse, înregistrând puțini aderenți. Mitropolitul Primat
nu s-a arătat prea entuziasmat de inițiativa doctorului în teologie cu
care avusese prilejul să călătorească de la Predeal la București în
luna septembrie 1909. Profitând de acea ocazie, Gala Galaction l-a
înștiințat pe mitropolit că este candidat la preoție, sfătuindu-l
totodată pe înaltul ierarh să dea dovadă de iertare și să se împace
cu doi dintre dascălii Facultății de Teologie34. Pentru îndrăzneala
dovedită, istețul și cutezătorul doctor teolog nu a fost hirotonit
preot. În plus, pentru sârguința sa, a fost asemănat cu Don Quijote:
„Don Quijote în haine ortodoxe. Tot atât de neastâmpărat ca și cel
de altă dată, fiindcă a fost chinuit de mari iluzii”35.
În urma eşecului suferit, Gala Galaction avea să stagneze
timp de un deceniu în funcția de defensor eclesiastic, această
activitate însă imprimând o traiectorie favorabilă destinului său
artistic. Deplasările frecvente, în calitate de delegat al ministrului
pentru diverse cercetări referitoare la fețele bisericești, atestă
existența unei solide legături între călătorii și scris. Pe lângă
acumularea unei bogate experiențe de viață, farmecul locurilor
vizitate, contactul nemijlocit cu oamenii și cu tradițiile locale îi
reactivează talentul literar anevoie ținut în frâu în perioada celor
zece ani de studii teologice. Lumea cu care intră în contact va fi
transpusă în nuvelele și povestirile sale. Începând să scrie și să
publice literatură, planurile pentru o carieră academică au fost
neglijate: „Proiectele mele teologice și lucrările cu care era să mă
abilitez în vederea unei catedre de facultate au alunecat de pe
planul întâi36… pe lângă procesele-verbale de cercetare și pe lângă
                                                            
33
Perpessicius, „N. Iorga și bilanțurile de fine de an”, în Cuvântul, 18 ianuarie
1931.
34
Gala Galaction, Jurnal, vol. I, p. 642-643.
35
Sebastian Lascăr, „Don Quijote în straie ortodoxe”, în Adevărul, XLIII, 1930,
25 ianuarie, p. 3.
36
În vederea obținerii unei catedre universitare teologice Gala Galaction a scris și
a publicat studiul „Sf. Pavel în Atena”, în Biserica Ortodoxă Română, XXXII,
1909, ianuarie, p. 1108.
332 
ședințele de consistoriu, un iureș nebiruit, de închipuiri, de
legende, de fantome grațioase și de „înșiră-te mărgăritare” învăluia
și covârșea pe sărmanul defensor eclesiastic!... Așa se face că în
anul 1910 zăgazurile teologiei mele s-au frânt și un năboi de
povești și de epopee s-a revărsat în câmpia literaturii românești…
În acest an am scris: De la noi la Cladova, Gloria Constantini,
Lângă apa Vlodislavei, În pădurea Cotoșmanei și altele”37.
Conducerea ministerului în cadrul căruia funcționa nu
părea incomodată de producția literară a defensorului eclesiastic.
Reprezentanții mediului teologic, în schimb, aveau o perspectivă
diferită în ceea ce privește mania grafică a unui doctor în teologie
candidat la o posibilă catedră universitară. Citindu-i plăsmuirile
literare, unul dintre protectorii săi de la teologie a rămas profund
indignat: „Acest bun prieten, acest om adânc și cinstit nerăbdător
să mă vadă și pe mine procopsit, când a citit nuvela mea De la noi
la Cladova și-a smuls părul de supărare!... Iar când m-a întâlnit,
mi-a vorbit cu acele accente supreme pe care ni le inspiră
nenorocirile ireparabile: Bine, mă băiete, așa asculți tu pe cei ce îți
voiesc binele!... Eu aștept cu sete să tipărești studiul ăla asupra
Sfântului Pavel și să te înfigi la facultate, și tu te compromiți cu cai
verzi pe pereți și cu lucruri nedemne de un teolog!... Am pus capul
în piept și n-am suflat nici un cuvânt… Căzusem din stima
venerabilei mele familii teologale!”38
Conform mărturisirii din Jurnal, datată la 11 august 1921,
consiliul profesorilor de la Facultatea de Teologie din București
hotărâse în anul 1913 că cel mai îndreptățit candidat să ocupe
catedra de Exegeza Noului Testament, devenită vacantă în urma
decesului, la 13 iunie 1913, al profesorului Ioan Cornoiu, ar fi Gala
Galaction. Tânărul doctor în teologie urma să primească în acest
scop o bursă de pregătire timp de trei ani la Atena, în Germania și
în Rusia. A avut loc însă schimbarea guvernului și la Casa
Bisericilor a venit administrator un episcop care va primi catedra
fără a mai fi nevoie de o pregătire specială: ,,profesorii de la
teologie au observat, cu intimă satisfacție, că pot face o înțeleaptă
                                                            
37
D. Caracostea, Op. cit., p. 283.
38
Ibidem, p. 284.
333 
economie și de timp și de bani, înlăturând și bursa, și vremea
trudnicei pregătiri de trei ani, și persoana mea. Arhiereul
administrator nu avea nevoie de nici o pregătire. Era omul
excepțional căruia puteai să-i dai pe mână orice catedră
teologică!”39 Era vorba despre Stănescu Vartolomeu Băcăoanul,
care a fost numit profesor definitiv la Facultatea de Teologie din
București prin decretul regal nr. 7016 din 20 decembrie 1913. A
funcționat până la 25 mai 1921 la catedra de Exegeza Noului
Testament, Introducerea în Cărțile Noului Testament, Ermineutica
Biblică și Gramatica Idiomului Grec40.
Fără a întrezări în viitorul apropiat perspectiva unei catedre
universitare ori a unei parohii, pe parcursul deselor călătorii pe care
le desfășoară, în 1914 încearcă să devină profesor de liceu pentru
un trai mai statornic. Surprinzător este că disciplina vizată nu era
religia ci limba germană. Dragostea pentru o altă femeie îl
împiedică să mai continue drumul ales în urmă cu cincisprezece
ani. În această perioadă se îndrăgostește de Ilenuța, cu care a avut o
legătură extraconjugală timp de aproape șase ani, notând în Jurnal
la 26 martie 1919: „Sunt cinci ani de când iubesc pe acest copil
care mi s-a jertfit, trup și suflet. Sunt cinci ani de când mă roade
gândul că nu pot să trag nici o concluzie asupra căsniciei mele
actuale, încheiate de șasesprezece ani…”41
Obținerea unei catedre de limba germană la un liceu din
București nu ar fi trebuit să constituie o dificultate pentru Gala
Galaction întrucât fostul său coleg de la liceul Sfântul Sava, I.G.
Duca, se afla în fruntea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii
Publice începând cu 4 ianuarie 1914. Cu toate acestea, primele
două tentative au eșuat, ministrul motivând că i s-a adresat prea
târziu, postul fiind deja promis altcuiva. A treia oară, secretarul
general al Ministerului Instrucțiunii Publice, I. Simionescu, i-a
promis că va primi catedra vacantă de la Școala de Construcții

                                                            
39
Gala Galaction, Jurnal, vol. II, p. 91.
40
Anuare Universitare, Universitatea din București1915/16-1923/24, București,
Tipografiile Române Unite, 1924, p. 45.
41
Gala Galaction, Op. cit., p. 74.
334 
„Mihai Bravu” din București. Cu toate acestea, ministrul Duca a
preferat și de această dată pe altcineva42.
În lipsa altor alternative, și-a dedicat energia creației
literare, străduindu-se să dea naștere unor scrieri care să fie mai
mult decât texte cu valoare estetică, punând accentul adesea pe
caracterul moralizator al acestora. Atât înainte, cât și în timpul
primului război mondial, a desfășurat o prolifică activitate
jurnalistică, colaborând la diverse publicații, de preferință laice, dar
și teologice și bisericești. A publicat articole diverse, foiletoane,
recenzii ale unor cărți, cronici, eseuri, interviuri, însemnări de
călătorie, studii teologice, meditații, scrisori, precizând în Jurnal la
25 octombrie 1918: „Scriu aproape zilnic. Cunoscuții se miră și mă
complimentează – unii cu oarecare grijă, alții cu oarecare gelozie –
pentru atâta hărnicie literară. Zâmbesc sau dau din umeri: scriu de
nevoie; scriu pentru că trebuie să aduc zilnic, celor de acasă,
cartofi, unt, mere, brânză, lumânări și ață de cusut! Scriu, fiindcă
leafa mea de defensor eclesiastic de-abia dacă mi-ajunge pentru
zece zile, din cele treizeci pe care le are luna”43.
Starea sufletească i se ameliorează puțin în 1915, când
Academia Română îi conferă premiul „ Ion Heliade Rădulescu” în
valoare de 5000 de lei pentru volumul „Bisericuța din răzoare”,
referent fiind B. Delavrancea44. Rămas în București în timpul
războiului, Gala Galaction a editat, împreună cu Tudor Arghezi,
revista „Cronica” începând din 12 februarie 1915 până la 7
februarie 1916. Conduce apoi, din 1918, revista „Spicul” şi
colaborează la „Renaşterea”, „Cronicarul”, „Biblioteca copiilor şi a
tinerimii” şi „Scena”.
Administrația românească, revenind la București odată cu
încheierea primului război mondial, a început represaliile
împotriva celor bănuiți că ar fi cooperat cu autorităţile de
ocupaţie germane în perioada 1916-1918. Scriitorii și jurnaliștii
care au colaborat într-un fel sau altul la ziarele și revistele apărute
                                                            
42
Dima Alexandru, Scrisori către G. Ibrăileanu, București, Editura pentru
Literatură, p. 13-14.
43
Gala Galaction, Op. cit., p. 22.
44
Idem, Opere alese, vol. II, Articole, Editura pentru Literatură, 1961, p. 69-71.
335 
în capitală sub ocupație au fost judecați și condamnați alături de
oamenii politici care formaseră guvernul girant. Mitropolitul
Primat Conon Arămescu-Donici a fost obligat să se retragă din
scaun la 1 ianuarie 1919 pentru că a semnat în timpul războiului –
la 24 iulie 1917 – un manifest demobilizator45 către armata română,
cu îndemnul de a înceta ostilităţile la adresa Puterilor Centrale. Ca
urmare, a fost considerat trădător de către guvernul român. Intitulat
Chemarea Mitropolitului Primat, acest document era un act cât se
poate de compromițător pentru feţele bisericeşti de la Bucureşti46,
astfel încât, o perioadă de timp, se întrerup contactele între ierarhii
rămaşi în zona ocupată şi vlădicii refugiaţi la Iaşi, care se
organizează într-un Sinod ad-hoc al României încă libere.
Administrator al Casei Bisericii în perioada respectivă,
Gala Galaction a fost acuzat de filogermanism și de pactizare cu
armatele ocupante, fiind considerat autorul manifestului care a
fost parașutat în spatele frontului românesc din Moldova.
Într-adevăr, la cererea ministrului Virgil Arion, Galaction a
alcătuit proiectul manifestului, care a fost însă modificat ulterior,
necunoscându-se cu certitudine cui îi aparține forma finală a
acestui document47.
Dacă la începutul primei conflagrații mondiale, Gala
Galaction pleda pentru neutralitatea țării noastre, când aceasta nu
a mai putut fi menținută, considera, în articolele publicate în
Cronica, ca fiind mai propice alianța cu Puterile Centrale,
                                                            
45
Două exemplare ale Manifestului Mitropolitului Primat se găsesc în Arhiva
Lupu Kostaki, Biblioteca Națională a României, Fond Saint-Georges, CXI, dos. 2,
f. 29 și CCCLXXX, dos. 1, f. 157. Textul nu se adresează direct armatei, ci
populației în general, îndemnată să nu apuce „drumul pribegiei”, dat fiind că
„biruitorul care intră în Moldova nu este setos de răzbunare, nu ucide, nu
jefuiește, nu dă foc, nu pustiește”, dovadă faptul că „aici în Muntenia averile,
casele, cinstea noastră a tuturor a fost respectată”. Rezistența nu mai are rost, „țara
vrea pace”, „puterile voastre sunt frânte”. Nicolae Iorga îl numeşte pe mitropolitul
Conon „bătrân mărginit şi aproape căzut în copilărie”, vezi N. Iorga, Istoria
Românilor, X, Bucureşti, 1939, p. 388.
46
Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului
Război Mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 86.
47
Consemnările din Jurnal sunt edificatoare, demonstrând că Gala Galaction nu a
colaborat cu ocupanţii germani. Vezi Gala Galaction, Jurnal, vol. II, p. 34-42.
336 
manifestând astfel o anumită simpatie față de Germania. Din cauza
acestei opinii disonante, în atmosfera generală, a fost etichetat de
B. Delavrancea și de E. Lovinescu drept „vândut nemților”. În
Jurnal el analizează pe larg conjunctura care a determinat, în vara
anului 1917, redactarea acelui manifest, scriindu-i lui Duca: „Țin
să stabilesc numai atâta: nu mi-a trecut prin cap că, în manifest –
fir-ar fi fost el chiar modificat – vor fi îndemnați, la aruncarea
armelor, soldații regelui!”48 La Curtea Marțială, unde și Gala
Galaction a fost audiat, fostul ministru Virgil Arion a luat asupra sa
toată răspunderea poveștii Manifestului.
Deși a scăpat fără a fi condamnat, noul ministru al
Instrucţiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, i-a cerut demisia din
funcția de defensor eclesiastic pentru atitudine negativistă, adică
pacifistă și progermană49. Asaltat de sărăcie, a ajuns, din punct de
vedere material, la limitele extreme ale rezistenței și încordării:
„Iată-mă sărac în chip îngrozitor, atât de sărac, încât trebuie să alerg,
ca să-mi asigur cei doi lei pentru pâinea de a doua zi. Iată-mă izgonit
din mediocra situație pe care o aveam în Ministerul Cultelor. Iată-mă
fără haine, fără ghete, fără cămăși... Și peste toate acestea – cununa
descalificării naționale! Mi-am trădat patria. Am avut în timpul
stăpânirii dușmane o „purtare antipatriotică” și toate celelalte
învinovățiri, pe care le aud și le citesc din când în când”50.
Adversitățile nu l-au descumpănit, ci a continuat să ducă o
luptă încordată, fiind nevoit, timp de mai mulți ani, să
supraviețuiască doar din activitatea publicistică. Între 1919 și 1922
a stabilit un record în presa românească colaborând la peste
douăzeci și cinci de publicații. Pentru a putea să-și întrețină
familia, a semnat frecvent articole în: Chemarea, Luptătorul,
Socialismul, Tineretul Socialist, Cuvântul liber, Avântul, Izbânda,
Adevărul, Dimineața, Adevărul literar și artistic, Viața
românească, Revista critică, Curentul nou, Lumea nouă,
Umanitatea, Mântuirea, Biblioteca copiilor și tineretului,
                                                            
48
Ibidem, p. 38.
49
Gala Galaction, Jurnal 1947-1952, p. 84.
50
Idem, Jurnal, vol. II, p. 74.
337 
Luceafărul, Flacăra, Hiena, Citiți-mă, Lamura, Fiori de rouă,
Curierul Israelit, Lumea evreie, Clopotul, Facla literară etc.
Mai împovărătoare decât durerile războiului, îndepărtarea din
funcție și toate vicisitudinile materiale, s-au dovedit a fi problemele
sentimentale: „Mărturisesc în fața lui Dumnezeu, că singurul ghimpe
pe care-l resimt este acela al situației mele intime. Sărăcia, nevoile,
alergăturile, prostia sau răutatea oamenilor și toate câte pot să mai vină
pe capul meu nu fac altceva decât să mă exerseze și să mă țină sus.
Ceea ce mă sapă și mă amenință este tragedia situației mele. Cum pot
să mă despart de Zoe, când sunt legat de ea prin cei patru copii? Cum
pot s-o scot din viața mea pe Ilenuța... când eu însumi o simt atât de
dornic sădită în inima mea!”51
Deznodământul acestei drame se va petrece la 18
decembrie 1919, în urma unei operații căreia Ilenuța nu i-a
supraviețuit. La 1 ianuarie 1925 scrie în Jurnal: „pecetluiam, în
seara aceea, aproape șase ani de vinovată și zdruncinată iubire!
Sabia îngerului morții desfăcea nodul tragic al unei legături urgisite
de Mântuitorul! (...) Eram amândoi greu robiți păcatului și moartea
sosea eliberatoare. (...) Legătura noastră fusese o sfidare lui
Dumnezeu și oamenilor. (...) Au trecut cinci ani de atunci... Poate
că vor mai trece încă douăzeci – dacă Stăpânul va binevoi să-mi
acorde să plătesc în rate mici datoria mea – și voi simți de-a pururi,
grea și nerăfuită această datorie...”52
Profund marcat de această pierdere, se dedică cu o pasiune
copleșitoare unei noi traduceri a Bibliei în românește, după cum îl
informase pe Ibrăileanu: „din anul 1920 încolo, ori mă apuc de
lucruri uriașe, ori nu mai scriu nimic”53. Constatând că vechile
traduceri erau fie incomplete, fie într-o limbă greoaie, a început să
pledeze în mod public pentru această idee, pe care a susținut-o în
diferite publicații54. A reușit să se convingă mai ales pe sine: „Tot
                                                            
51
Ibidem, p. 75.
52
Ibidem, p. 153.
53
Dima Alexandru, Op. cit., p. 18.
54
Îndeosebi în ziarul Renașterea a publicat mai multe articole: „Noi nu citim
Biblia” (nr. 59, 25 august 1918), „Interesul pentru Biblie crește” (nr. 87, 22
septembrie 1918), „În jurul unei probleme biblice” (nr. 122, 27 octombrie 1918)
etc.
338 
scriind articol după articol și tot predicând că ar fi păcat să mai
întârziem cu noua traducere a Bibliei, am izbutit să conving pe
cineva să se apuce de lucru. Acesta am fost eu însumi”55.
Gândindu-se la o convenție cu Viața socială care să îi asigure
suportul financiar necesar, la 1 iunie 1920 îi scrie lui Ibrăileanu că
intenționează să traducă Biblia așa cum se găsește în canonul
protestant, în decursul a patru ani de zile. Planul inițial prevedea
traducerea a două sute cincizeci de pagini pe an după o traducere
englezească de o mie de pagini din care lipseau cărțile
deutero-canonice. Cu ajutorul omului de afaceri Aristide Blank a
început munca de traducere în septembrie 1920, continuând-o, în
condiții anevoioase, timp de aproape douăzeci de ani.
Dedicându-se acestei vaste și migăloase munci de
traducere a cărții sfinte a creștinătății alcătuită de profeții,
evangheliștii și apostolii aparținând neamului lui Israel, Gala
Galaction ajunge să îmbrățișeze cauza poporului evreu, ales de
Dumnezeu pentru a-L naște în sânul său pe Fiul Omului, Iisus
Hristos. Argumentând cu citate biblice datoria creștină și umană de
a iubi și ajuta pe străini, a stăruit pentru apropierea, cunoașterea,
împrietenirea și coexistența pașnică între români și națiunile
conlocuitoare. Pe calea spiritualității creștine a ajuns să iubească
sincer poporul evreu și să îmbrățișeze cauza lui Israel. Edificatoare
sunt articolele sale publicate în Mântuirea56 (1919-1922), Lumea
evree (1919-1920), Știri din lumea evreiască (1924-1925) și Adam
(1929-1939), în care militează pentru combaterea antisemitismului,
pentru înțelegerea și sprijinirea idealului de renaștere a statului
Israel.
Interesul deosebit manifestat față de evrei nu excludea anumite
intenții și planuri de convertire a acestora. Creştinismul însă îl face
să renunţe la asperităţile tonului cu care cerea inițial convertirea lor
                                                            
55
Gala Galaction, „Biblia mea englezească și traducerea Noului Testament”, în
Viața românească, an. XVI, nr. 11, noiembrie 1924, p. 218.
56
O parte din articolele sale apărute în Mântuirea au fost reunite în volumul
Sionismul la prieteni, tipărit în 1919. Cele mai multe pagini din acest volum sunt
consacrate lui Theodor Herzl (1860-1904). În aceste articole, Gala Galaction
expune substanța ideilor sioniste formulate de Theodor Herzl în celebra sa carte
Statul Evreiesc, apărută în 1895.
339 
și să rămână totuși un filosemit care se va ruga pentru evrei:
„Doresc ca întregul Israel să recunoască pe Mântuitorul meu drept
Mesia, adevăratul şi aşteptatul Mesia al lui Israel, şi să-L
preamărească întru Învierea Lui din morţi şi slava Lui
dumnezeiască. Dar orice condiţie dură, orice constrângere, orice alt
mijloc de persuasiune afară de dragostea Sf. Pavel, trebuiesc
înlăturate. Iubiţi pe Israel! Şi toate vor veni, cu vremea, şi din
insondabila pronie a lui Dumnezeu!”57 A ținut conferințe la
Universitățile Populare Evreiești aparținând Uniunii Evreilor
Pământeni (U.E.P.) și Uniunii Evreilor Români (U.E.R.), care au
funcționat la București între anii 1919-1922. La Căminul cultural al
Uniunii Evreilor Pământeni a predat și lecții de istoria literaturii
române și filosofie, susținând de asemenea conferințe despre
Eminescu, Caragiale, Coșbuc și Dobrogeanu-Gherea58.
Fiind ales episcop al Râmnicului Noului Severin la 17 martie
1921, titularul catedrei de Exegeza Noului Testament de la
Facultatea de Teologie din București, Vartolomeu Stănescu, a
renunțat la profesorat, catedra devenind vacantă. Preocupat
permanent de îmbunătățirea calității învățământului teologic
românesc, Mitropolitul Primat Dr. Miron Cristea a susținut
candidatura lui Gala Galaction pentru catedra vacantă,
recomandându-l Ministerului Instrucțiunii, în iunie 1921, ca fiind
„bine pregătit pentru exegeza și studiul biblic”59. Gestul
mitropolitului l-a luat prin surprindere pe Gala Galaction, făcându-l
să iasă din absenteismul teologic în care stagna după eșecul din
1913: „Și acum, pe lângă munca mea de tălmăcitor plătit cu bucata,
iată-mă nevoit să aleg un subiect din domeniul Noului Testament,
propriu, să fie dezvoltat într-un fel de: habilitationsthese”60.
Înainte de a ajunge profesor, în toamna anului 1922, la vârsta
de 43 de ani, a luat hotărârea, nelipsită de o anume surpriză pentru
cei apropiați, de a intra în cinul clerical: „Era un gând ce se
izbândea după douăzeci și cinci de ani de pregătiri, de așteptări, de
                                                            
57
Gala Galaction, Jurnal 1947-1952, p. 151.
58
Gheorghe Cunescu, Op. cit., p. 179.
59
S.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucțiunii, dos. 156/1920-1924, f. 30-31.
60
Gala Galaction, Jurnal, vol. II, p. 92.
340 
amânări, de răzgândiri, dar de neîncetată și trainică ascensiune”61.
Probabil și existența materială care continua să fie precară, nefiind
asigurată prin venitul nici unei funcțiuni stabile, a concurat la
luarea acestei hotărâri. Cu toate acestea și-a asumat total preoția,
identificându-se cu ea în toate privințele. Atât de oriental era în
preoția lui ortodoxă tradițională încât, aflându-se la Ierusalim, a
observat că era „mai oriental decât orientalii localnici!”62
Deși purta barbă și până la hirotonie, odată devenit preot
„barba și părul n-au cunoscut arta frizerului, nici măcar pentru
ajustări, la zile mari”63. După preoțire n-a schimbat sutana cu haina
civilă niciodată de-a lungul vieții sale. Nici acasă, în intimitatea
familiei și a prietenilor, nici în călătorii sau alte împrejurări
publice, literare sau academice, nimeni nu l-a văzut altfel costumat.
Vara purta pălărie neagră cu borduri mari; iarna, căciulă rurală; în
picioare, totdeauna, cizme pravoslavnice, cum le-a zis, în toate
anotimpurile, pentru înlesnirea mersului pe jos. Ajunseseră notorii.
Cineva chiar s-a întrebat: „Cine va scrie poemul miraculoaselor
cizme de șapte poștii, pe care ilustrul scriitor le-a purtat de la un
capăt la altul al țării?”64
Concursul pentru ocuparea Catedrei de Exegeza Noului
Testament de la Facultatea de Teologie din București a fost anunțat
abia la 1 februarie 1925. Din 1921 până în septembrie 1924 catedra
a fost suplinită de Dragomir Demetrescu, iar începând de la 1
octombrie 1924 de către I. Popescu-Mălăiești65. Gala Galaction a
fost singurul candidat66 care s-a înscris la examen67: ,,În zilele de 6,
7 și 8 octombrie, am depus înaintea unei numeroase comisiuni

                                                            
61
„Scrisori către Simforoza (IV)”, în Viața românească, an. XV, nr. 7, iulie 1923,
p. 62.
62
Gala Galaction, Scrisori către Simforoza – În pământul făgăduinței, București,
1930, p. 153-154.
63
Gheorghe Cunescu, Op. cit., p. 201.
64
Eugen Jebeleanu, „Gala Galaction la 80 de ani”, în Gazeta Literară, 1959, 12
martie, p. 1.
65
Anuare Universitare, Universitatea din București 1915/16-1923/24, București,
Tipografiile Române Unite, 1924, p. 45.
66
S.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucțiunii, dos. 480/1925, f. 7.
67
Ibidem, dos. 419/1925, f. 56.
341 
examinatoare câteva probe de știință teologică – fiindcă sunt, dragă
Doamne, candidat pentru catedra văduvă de Exegeza Noului
Testament...”68
Comisia a fost ad-hoc alcătuită din: I. Popescu-Mălăești –
decanul Facultății de Teologie din București –, P.S. Platon Ciossu
Ploieșteanul – episcopul Râmnicului și Noului Severin –, I.
Mihălcescu, D. Boroianu, N.M. Popescu, dr. Vasile Gheorghiu de
la Cernăuți, președinte fiind P.S. Vartolomeu Stănescu. Comisia
examinatoare l-a numit pe Gala Galaction, prin hotărâre unanimă și
proces verbal, profesor la catedra vacantă de Exegeza Noului
Testament69. Potrivit legii învățământului universitar în vigoare,
pentru ca decizia să fie validă, mai era nevoie de confirmarea
Senatului Universitar. Așteptând hotărârea acestuia, în lunile
octombrie, noiembrie și decembrie nu a publicat nimic, renunțând
la venitul literar care asigura subzistența familiei: ,,Oameni
înțelepți mă sfătuiseră (și eu, ca un prost, am ascultat): Mai
astâmpără-te și tu, câtva timp... Nu mai scrie articole supărătoare și
mai ales nu le mai publica în ziarele conduse de evrei...”70
Decizia Senatului îi va fi comunicată abia peste trei luni de
la data examenului. În ședința din 15 ianuarie 1926, Senatul
Universității din București, cu opt voturi contra, cinci pentru și
două abțineri, n-a aprobat numirea lui Gala Galaction și a
arhimandritului Iuliu Scriban ca profesori la Facultatea de Teologie
din București. Conform procesului verbal au votat în favoarea celor
doi candidați: C. Rădulescu-Motru, N.M. Popescu, D. Boroianu, I.
Mihălcescu și I. Popescu-Mălăiești. Au fost contra: E.A. Pangratie
– rector, I. Bălăcescu, Toma Ionescu, C. Stoicescu, G.G.
Mironescu, D. Hurmuzescu, C. Moțaș, D. Dumitrescu. S-au
abținut: C. Chiricescu și V.G. Ispir71. Atitudinea candidatului în
timpul războiului și al ocupației germane, precum și răspunderea
morală în problema Manifestului Mitropolitului Conon, au

                                                            
68
Gala Galaction, Jurnal, vol. II, p. 157.
69
S.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucțiunii, dos. 480/1925, f. 20.
70
Gala Galaction, Op. cit., p. 158.
71
Ibidem, p. 159.
342 
constituit motivele respingerii72. Un grup de studenți „naționaliști”
a manifestat contra lui Gala Galaction în Piața Universității, sub
ferestrele încăperii unde deliberau membrii Senatului Universitar.
Acuzându-l că după război s-a pus în slujba sionismului și că a
scris pentru bani în ziarul sionist „Mântuirea”, au spart mai apoi
geamurile redacțiilor ziarelor la care candidatul colabora73. În urma
acestui insucces, al lui Gala Galaction și al arhimandritului Iuliu
Scriban, studenții teologi au protestat printr-o grevă de trei zile.
Câteva ziare au vorbit despre cei doi, dar fără prea multă
convingere74.
Cu sprijinul Ministrului Instrucțiunii Ion Petrovici, care i-a
fost coleg la liceul Sf. Sava75, în toamna aceluiași an a fost numit
suplinitor la catedra de Exegeza Noului Testament și Teologie
biblică din cadrul Facultății de Teologie din Chişinău, care tocmai
atunci a luat fiinţă ca parte constitutivă a Universităţii din Iaşi. Tot
aici activau profesorii: Vasile Radu (Vechiul Testament), Toma
Bulat (Istoria bisericească universală), Constantin Tomescu
(Istoria Bisericii Române), Cicerone Iordăchescu (Patrologie),
Valeriu Iordăchescu (Morală), Ioan G. Savin (Teologie
Fundamentală), Iuliu Scriban (Omiletică) şi Nichifor Crainic
(Literatură religioasă modernă)76. Gala Galaction a fost numit și
director al internatului teologic din Chișinău. În 1928 a fost
titularizat ca profesor universitar la catedra de Exegeza Noului
Testament și Teologia biblică 77, îndeplinind funcţia de decan al
acestei facultăţi între anii 1928-193078.
                                                            
72
S.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucțiunii, dos. 480/1925, f. 2-3.
73
„Tulburările studențești de ieri. Studenții împotriva numirii a doi profesori”, în
Dimineața, 17 ianuarie 1926, p. 1.
74
Gala Galaction, Op. cit., p. 160.
75
Ion Petrovici, Prin meandrele trecutului: evocări inedite, pagini memorialistice,
București, Editura Cartea Românească, 1979, p. 236-246.
76
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p.
454.
77
Anuarul Universității din Iași, Anii școlari 1926-1927 și 1927-1928, Iași,
Institutul de Arte Grafice și Viață Românească, 1929, p. 145.
78
Ibidem, p. 180. Grigorie Pișculescu a fost confirmat prin I.D.R. nr. 680/1928 ca
Decan la Facultatea de Teologie începând cu data de 1 martie 1928.
343 
 După ce Comisia Premiului național literar, prezidată de
poetul Octavian Goga, a hotărât în 1929 decernarea Premiului
național literar lui Gala Galaction, s-a răzgândit peste două zile.
Această decizie datorată intervenției unei persoane de furiile căreia
se temea toată lumea și căreia traducătorul Noului Testament îi era
persona non grata a stârnit indignare în lumea literară. La 29
noiembrie 1940 Gala Galaction consemna în Jurnal: „Nicolae Iorga
m-a cinstit, timp de patruzeci de ani, cu o dușmănie crescândă. (…)
Trădasem țara, o vândusem nemților și Iorga nu putea să mă ierte!
(…) La acordarea premiului național pentru literatură, zece ani în
șir a luptat împotriva mea și m-a înlăturat sistematic... A trebuit să
intervie însuși suveranul ca scandalul să înceteze și ca opera lui
Arghezi și a mea să fie ridicate în lumina recunoașterii
naționale”79. Prin anii ‘40, discordia lui Iorga era încă atât de
intensă încât, văzând portretul lui Gala Galaction pe un perete din
incinta Facultății de Litere și Filosofie din București, l-a dat jos,
călcându-l în picioare80.
Pentru a evita numeroasele călătorii spre Chișinău, în 1929
a solicitat transferul la Facultatea de Teologie din București, unde
catedra de Exegeza Noului Testament, Introducerea în Cărțile
Noului Testament, Ermineutica Biblică și Gramatica Idiomului
Grec era vacantă. Consiliul profesorilor de la facultatea din
Chișinău și Senatul Universității din Iași au avizat favorabil
transferul81. Însă Consiliul profesorilor de la Facultatea de Teologie
din București și Universitatea din București, unde N. Iorga era
rector, au comunicat Ministerului că sunt împotriva transferului lui

                                                            
79
Gala Galaction, Op. cit., p. 345-346.
80
„Dialog cu Elena Galaction”, în Observator Cultural, nr. 260, martie 2005.
81
La 28 iunie 1929, Senatul întrunit cu Consiliul Facultății de Teologie din
Chișinău, în conformitate cu art. 82 din lege, pe baza adresei ministeriale nr.
83246/1929 și cererii pr. prof. Grigorie Pișculescu, dau în unanimitate aviz
favorabil pentru transferul acestuia la catedra de Exegeza Noului Testament a
Facultății de Teologie din București, publicată vacantă în Monitorul Oficial nr.
120/5 iunie 1929. Vezi Anuarul Universității din Iași, Anii școlari 1926-1927 și
1927-1928, Iași, Institutul de Arte Grafice și Viață Românească, 1929, p. 42.
344 
Gala Galaction la București82. Decanul Facultății de Teologie din
București era I. Popescu-Mălăiești, titularul catedrei de Exegeza
Vechiului Testament, Limba Ebraică, Arheologia biblică și
Introducerea în Cărțile Vechiului Testament. Acesta suplinea și
catedra de Exegeza Noului Testament, Introducerea în Cărțile
Noului Testament, Ermineutica Biblică și Gramatica Idiomului
Grec începând de la 1 octombrie 192483.
În 1940, în urma anexării Basarabiei de către Rusia
Sovietică, Facultatea de Teologie din Chişinău se uneşte cu cea din
Bucureşti. Gala Galaction consemnează şi acest eveniment în
Jurnalul său: „Ziarele de azi (Duminică 4 august 1940) informează
despre transferarea mea la Facultatea de Teologie din Bucureşti,
odată cu catedra la care sunt titular”84. Rezultă din această
consemnare că el urma să predea, la Bucureşti, Exegeza Noului
Testament, însă Haralambie Rovenţa era titularul catedrei la
momentul acela. Catedra de Vechiul Testament, în schimb, era
vacantă din 1939, când s-a pensionat titularul de până atunci, pr.
prof. dr. Ion Popescu-Mălăieşti. Situația era complicată întrucât și
colegul său de la Chişinău, pr. prof. dr. Vasile Radu, orientalist, cu
studii de specializare la Paris şi traducător din arabă şi ebraică, a
fost transferat la București. Dată fiind această stare de lucruri, Gala
Galaction se întreabă: „cu ce modalităţi şi dreptăţi s-a acoperit
ministrul Caracostea, hotărând cele hotărâte, adică transferarea
catedrelor didactice de la Chişinău la Bucureşti”85. În aceeași zi de
4 august a consemnat în continuare în Jurnal frământarea care îl
stăpânea la momentul acela: „Nu ştiu să spun exact, dacă să mă
bucur sau să mă îngrijorez de această mutare de la Iaşi la
Bucureşti. Trebuie totuşi să cuget că tot ce ne trimite Dumnezeu se
cuvine să fie primit cu inimă cucernică şi recunoscătoare. Acesta e
adevăr de neclintit... Dar iarăşi, omeneşte vorbind, mă mai întreb

                                                            
82
S.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucțiunii, dos. 533/1929, f. 24-25, 28-29.
83
Universitatea din București, 1928-1929, București, Tipografia „Bucovina”, I. E.
Torouțiu, 1930.
84
Gala Galaction, Op. cit., p. 312.
85
Ibidem.
345 
dacă nu cumva mai trebuie ceva pe lângă această decizie
ministerială sau această lege excepţională”86.
Moartea imprevizibilă în urma unui edem pulmonar a
profesorului Vasile Radu, colegul său de la Chişinău, la 4
septembrie 1940 nu îi oferea certitudinea că va rămâne la
București. Odată cu schimbarea ministrului Educaţiei Naţionale,
Cultelor şi Artelor, Dumitru Caracostea87, se părea că și decretul
regal prin care s-a făcut transferul, pentru „merite excepționale”, va
fi anulat. În așteptarea deciziei ministrului Traian Brăileanu
participă totuși – în data de 1 octombrie 1940 – la o ședință a
Consiliului profesorilor Facultății de Teologie din București.
Aceștia, în frunte cu Nichifor Crainic, căruia i-a fost naș la prima
căsătorie, au hotărât să-i propună noului ministru încredințarea
catedrei de Vechiul Testament lui Gala Galaction. Au fost și
opozanți, printre care preotul academician Nicolae Popescu, pe
care îl socotise amic. Aceste circumstanțe îl vor determina să
noteze în Jurnal: „Ironică situație! Lângă acești colegi, intrați toți
în facultate grație cutărui partid politic, sau grație cutărui joc de
interese universitare, manevrate de Iorga, Toma Ionescu, Dragomir
etc., lângă acești colegi, cu patroni și cu zgardă, la ceasul lor, eu
singur – fără patron și fără zgardă – înfățișam pe nomadul
ocazional, azi încă titular la Facultatea de Teologie din București,
mâine, poate, reexpediat la Iași”88.
Gala Galaction a onorat catedra de Exegeza Vechiului
Testament de la Facultatea de Teologie din Bucureşti din 1940
până în 1947. Copleşit de-a dreptul de turnura lucrurilor, Galaction
a așezat în paginile Jurnalului mărturisiri precum acestea: „A fost
vorba, întâia oară, să fiu fost profesor la Bucureşti, imediat după
obţinerea titlului de doctor, aşadar în 1909, când catedra de Noul
Testament era vacantă. A doua oară, acum 16-17 ani, am dat pentru
această catedră un examen, aprobat cu entuziasm şi cu unanimitate

                                                            
86
Ibidem.
87
D. Caracostea (1879-1964) a fost coleg de liceu cu Gala Galaction, frecventând
și el întrunirile literare ale Cenaclului lui Al. Macedonski din strada Semicercului
nr. 3, alături de Tudor Arghezi, N.D. Cocea, V. Demetrius, I.G. Duca și alții.
88
Gala Galaction, Op. cit., p. 324.
346 
de toată comisia examinatoare. Senatul universitar, condus de
Toma Ionescu, m-a respins... Ironia ironiilor! (…) A treia oară,
fiind profesor titular la Chişinău, cerusem după lege, să fiu mutat la
Bucureşti, la catedra vacantă similară. Dl. profesor Iorga era
ministru și preotul Popescu-Mălăești decanul Facultății de teologie.
Mi-au răspuns, prin glasuri de pe lături, că Facultatea de Teologie
din Chişinău nu este egală cu cea din Bucureşti! Iată însă că azi,
când mai am trei ani de carieră profesorală, sunt adus la Bucureşti,
să însufleţesc şi să instruiesc pe tinerii noştri leviţi! (…) Ce trist
lucru, când îţi vezi dreptatea abia după 30, 20, 16 ani! E ca şi când
te-ai întâlni, după atâta şi atâta vreme, cu aceea pe care ai iubit-o
până la cer, în anii tinereţii, şi acum o găseşti căruntă!”89
Chiar dacă a fost menţinut mult timp într-o zonă periferică
a vieţii sociale și bisericești din cauza „dușmăniei neîmpăcate a
unor oameni puternici și trufași”, cel considerat că a spiritualizat
proza românească a rămas optimist, constatând că: „planurile
Domnului sunt de-a pururi spre binele și mântuirea noastră”90.
Datorită muncii și perseverenței, în final a dobândit ceea ce și-a
dorit: profesoratul, premiul național, primirea la Academie etc.

                                                            
89
Ibidem, p. 313.
90
Ibidem, p. 160.
347 
Lucian Nastasă

MEMORIALISTICA DISTORSIONATĂ ȘI „ETICA”

OPORTUNISTULUI: CONSTANTIN C. GIURESCU1

Abordarea unei personalități precum Constantin C. Giurescu

din perspectiva celor două sintagme cuprinse în titlu ar putea părea
multora nu doar bizară, cât mai ales nedreaptă, părtinitoare, chiar
demolatoare de idoli, de vreme ce savantul invocat se situează
printre cele mai importante spirite ale veacului XX, a cărui sinteză
de Istoria românilor alcătuiește încă fundamentul istoriografiei
noastre, eclipsând uneori pe cele ale nu mai puțin celebrilor A.D.
Xenopol și N. Iorga, dar constituind totodată un reper metodologic și
de structură pentru încercările ulterioare asumate de către Academia
Română2. Și pentru că în anii ‘30 acest spațiu al sintezei era disputat
îndeosebi de C.C. Giurescu și N. Iorga, vom apela la aprecierile lui
Marcel Emerit, făcute la finele perioadei interbelice, care evalua
astfel cele două întreprinderi monumentale: „Lucrarea lui C.C.
Giurescu este sobră, ușor de consultat, prevăzută la sfârșitul fiecărui
capitol cu o bogată bibliografie. (...) Istoria politică, instituțiile,
istoria religioasă, dezvoltarea economică, viața intelectuală sunt
expuse cu preocuparea pentru concizie și echilibru”, în vreme ce
lucrarea lui N. Iorga „este suma a tot ceea ce se poate cunoaște acum
asupra trecutului țării”, realizare mult mai stufoasă, aflându-se în ea
„o cantitate enormă de materiale”, dar deschizând la mai tot pasul
noi subiecte de cercetare3.
                                                            
1
„This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for
Scientific Research, CNCS – UEFISCDI, project number PN-II-ID-PCE-
2011-3-1089”.
2
Este vorba de Istoria României apărută sub egida Academiei R.P.R., vol. I în
1960, iar vol. IV în 1964.
3
Marcel Emerit, Les derniers travaux des historiens roumains sur la Dacie, în
„Revue des Études Anciennes”, tome 41, 1939, no. 1, p. 58.
348 
 Pe de altă parte, m-am ocupat în ultimele două decenii cu o
anume asiduitate de elitele universitare românești, din varii
perspective, apelând nu de puține ori la părțile mai puțin luate în
seamă din biografiile lor. În acest context, răsfoind diversele fonduri
arhivistice, am aflat și documente care – sub semnătura lui
Constantin C. Giurescu – ofereau și alte deschideri „poveștii” sale de
viață, unele situându-se într-un oarecare dezacord cu linia impusă
posterității de către memorialist prin Amintirile elaborate spre
senectute, după ce cunoscuse infernul penitenciarului de la Sighetul
Marmației4, ori prin mărturiile celor ce l-au cunoscut cât de cât
îndeaproape5.
Cu alte cuvinte, am constatat, de pildă, o discrepanță între
părțile referitoare la biografia sa din perioada „dictaturii regale” și a
regimului antonescian, pe de o parte, și atitudinea lui în fața
interogatoriilor unor colegi legionari în cadrul Comisiei pentru
revizuirea situației membrilor corpului didactic, instituită prin legea
nr. 3670 din 2 noiembrie 1940, comisie ce a funcționat la București,
fiind alcătuită din P.P. Panaitescu (președinte), Traian Herseni, Dan
Rădulescu, Gh. Nechita, Iacob Lazăr, Vintilă Dongoroz, G. Meitani,
Iordache Făcăoaru, Virgil Nițulescu, Dimitrie Găzdaru, Stan
Ionescu, Ștefan Bogdan și Petre Tomescu. Sunt două tipuri de
discurs cu sensuri diferite, în care fluxul memoriei din anii regimului
comunist de la noi distorsionează sau chiar anulează documente
olografe ale lui C.C. Giurescu produse în vremea guvernării
antonesciano-legionare.
Mai mult chiar, universitarul nostru omite cu bună știință
părți din biografia sa, care ar fi putut să-i afecteze imaginea, reținând
– bunăoară – din perioada cât a fost rezident regal al Ținutului
Dunărea de Jos doar realizările în plan administrativ, economic și
cultural, de altele însă uitând cu totul sau punându-le în sarcina altor
                                                            
4
Avem în vedere volumul lui C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu,
București, Edit. All, 2000, ce reunește și întregește lucrarea cu același titlu apărută
în 1976 (București, Edit. Sport-Turism) și pe cea intitulată Cinci ani și două luni
în penitenciarul de la Sighet (7 mai 1950-5 iulie 1955), ed. Lia Ioana Ciplea,
București, Edit. Fundației Culturale Române, București, 1994.
5
Multe adunate în vol. Centenar Constantin C. Giurescu. Amintiri și documente
inedite, Craiova, Edit. Universitaria, 2001, p. 1-300.
349 
factori de putere. Dar aceleiași „uitări” i se datorează și lipsa oricărei
mențiuni în legătură cu prezența lui la Istanbul spre finele celui de-al
doilea război mondial, ori – poate – superficialitatea cu care tratează
părți de biografie pentru anii conflagrației, când relațiile privilegiate
cu Mihai Antonescu i-au permis o poziție simbolic-academică înaltă,
devenind practic un propagandist nu doar al cauzei și intereselor
istoriografice românești, ci și al regimului care antrenase țara în
război, care tolerase pogromurile antisemite, care practicase
deportările ca o variantă perfidă a „soluției finale”. Dar nici relațiile
cu contemporanii săi nu sunt tocmai veridic prezentate (îndeosebi
cele cu P.P. Panaitescu, Gh.I. Brătianu ș.a.), perioada regimului
comunist îndemnându-l mai curând la precauții și justificări decât la
prezentări de fapte, disociindu-se ideologic și comportamental de
mai vechii tovarăși de aspirații istoriografice sau politice, ceea ce –
pentru epoca în cauză – n-ar fi întru totul de condamnat.
Totodată, nu pot nega faptul că am devenit extrem de atent
atunci când, în diversele lecturi ce acopereau perioada interbelică și
cea imediat următoare, C.C. Giurescu apărea uneori într-o postură
mai puțin onorabilă, mulți din colegii lui de profesorat – cândva
chiar prieteni ai acestuia – privindu-l cu ironie, dar şi cu iritare mai
ales pentru atitudinea de „lingău”, de „pupă’cur pe Carol” (după
expresia lui P.P. Panaitescu), „care umblă cu limba scoasă după
onoruri şi gheşefturi”6. Cu alte cuvinte, în ochii multora, C.C.
Giurescu devenise „antipatic prin arivismul său feroce şi prin
reclama ce-şi face”7. Dar trebuie să recunoaștem că Giurescu n-a fost
singurul în această postură, oportunismul și arivismul fiind – se pare
– o mai veche meteahnă pentru mulți intelectuali români, și nu
numai. Așa, pe fugă, trebuie să amintim că încă mulți alții au făcut
nenumărate gesturi de servilism („lichelism” ar zice unii) față de
Carol al II-lea – Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu ori Cezar
Petrescu –, pentru ca Lucian Blaga să-i dedice monarhului o bună
parte din creaţiile sale, publicând constant în oficiosul regimului
carlist, Românul, ceea ce se pare că i-a adus imense beneficii,
                                                            
6
Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 44.
7
Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana
Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p. 163 (cuvintele aparţin lui Victor Slăvescu).
350 
inclusiv în ce priveşte alegerea în Academia Română ori cooptarea
la Universitatea din Cluj8. Iar la fel de slugarnici faţă de regele care a
instaurat dictatura au mai fost Nicolae Iorga, Mihai Ralea, Al.
Rosetti, Petre Andrei, Silviu Dragomir, Mitiță Constantinescu, Ion
Petrovici, Victor Slăvescu, C. Rădulescu-Motru, Iuliu Hațieganu ş.a.
De altfel, mărturia de la care am pornit prezentarea de față
nu mai este inedită, C. Popescu-Cadem dezvoltând un capitol
distinct asupra acestui material încă de acum aproape un deceniu, în
lucrarea sa Document în replică, sub titlul: Cameleonism politic și
verificările „Gărzii de Fier”9. Se pare însă că atitudinea surprinsă a
deranjat în mod evident, devreme ce materialul lui Popescu-Cadem
nu poate să fi trecut neobservat, dacă nu cumva a fost intenționat
ignorat. Sau poate că o asemenea conduită este atât de uzuală în
mediul nostru intelectual încât devine bizară doar atunci când cineva
nu apelează la un asemenea comportament! Pentru că, se pare,
mereu principiul meritocratic a intrat – și se află încă, parcă mai mult
decât până acum – în concurență directă cu multe alte sisteme. În
ascensiunea cuiva, este cât se poate de evident faptul că dincolo de
reuşita şcolară, ce rămâne totuşi o determinantă personală, se impun
şi mecanisme exterioare în ceea ce privește selecția și perenitatea
şanselor de acces la vârf deoarece, în fond, principiul meritului şi al
capacităţii are o valoare mai mult simbolică decât reală. Iar în cazul
lui C.C. Giurescu, cel puțin alți trei factori au fost de importanță
hotărâtoare: originea familială, şansa conjuncturală şi strategia
matrimonială.
Faptul că de-a lungul vremii s-au deschis tot mai multe
arhive și au apărut noi documente, dar și în virtutea tendințelor
actuale ale istoriografiei (îndeosebi dinspre spațiul german) de a
aborda și latura morală a trecutului, ne îndeamnă acum să regândim
părți din biografia lui C.C. Giurescu și din perspectiva anunțată în
titlul acestui studiu. Cu alte cuvinte, la factorii concurențiali ai

                                                            
8
Cf. Lucian Nastasă, Lucian Blaga – avatarurile unei catedre universitare, în vol.
Itinerarii istoriografice, coord. G. Bădărău, Iaşi, Fundaţia Academică „A.D.
Xenopol”, 1996, p. 499-521.
9
C. Popescu-Cadem, Document în replică, București, Editura Bucureștilor, 2007,
p. 320-331 (inițial, textul a apărut în „Jurnalul literar”, nr. 17-20/1999, p. 24).
351 
meritocrației am putea prea bine adăuga și alte mecanisme ale
„promovării”, deloc lipsite de importanță ori de vigoare explicativă.
Nu întâmplător, de-a lungul vremii, mulţi din profesorii universitari
sau aspiranţii la o poziție reputațională în câmpul culturii
(intelectualii în general) – cu toţii atât de legaţi de meritocraţie,
pentru că ei au de profitat cel mai mult din generalizarea acesteia în
societăţile moderne – au pus cel mai adesea în discuţie diversele alte
moduri de selecţie, cum ar fi cel influenţat de apartenenţa politică,
denunţând totodată carierismul, nepotismul, impostura etc. De altfel,
chiar C.C. Giurescu, aspirând să ajungă profesor la Universitatea din
Bucureşti – deşi devenise între timp ginerele influentului Simion
Mehedinţi, iar prin răposatul său tată se bucura de „simpatia” măcar
a unei părţi din corpul didactic al facultăţii de litere –, constată cât de
complexe sunt relaţiile între diverşii factori de putere universitară,
ceea ce „explică, în ultimă analiză, o serie întreagă de fapte şi
hotărâri. Căci aceste relaţii, bazate nu atât pe raţiune, cât pe interese
personale şi, foarte adesea, pe sentimente şi mai ales resentimente,
determină atitudini, voturi şi decizii”10.
Poate şi de aceea, sistemul meritocratic, promovarea pe baza
acestuia, apărea adeseori „periculos” pentru ordinea deja existentă.
Pentru că la vârf, în multe cazuri, factorii de decizie îşi căutau
colaboratorii îndeosebi în clientelă (arareori în familie, pentru
facultăţile de litere), ceea ce impunea aşadar şi o promovare
arbitrară. De aici s-a născut şi oportunismul, apetitul multora din
aspiranţii fără atuuri solide, dar foarte ambiţioşi, de a naviga cu
abilitate printre diverşii factori de putere, pândind şi fructificând
orice portiţă deschisă spre accederea la poziţia râvnită. În acelaşi
timp, pentru a intra în graţiile unor electori, pentru a te bucura de
protecţie „academică”, era nevoie adeseori de servituţi, asemenea
vechilor relaţii dintre vasalii şi seniorii medievali. Iar ipostazele de
mai sus nu pot fi disociate de o alta care le însoţeşte mereu, şi anume
de linguşeală11.
                                                            
10
C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p. 185.
11
În mod evident, multe alte variabile de natură etică, sociologică şi psihologică ar
putea fi luate în discuţie atunci când vorbim de mecanismele cooptării în mediul
universitar, însă unele cu greu pot fi surprinse documentar – după tipicul istoriei
352 
 Revenind însă la noțiunea de oportunism, definită ca o
atitudine imorală, adoptată pentru satisfacerea propriilor interese,
trebuie să recunoaștem celor ce practică un asemenea
comportament și capacitatea evidentă de a se adapta la
circumstanțe sau a le intui pe cele favorabile. De ce n-am putea
privi indivizii acuzați de oportunism și din perspectiva atitudinii lor
„inspirate” față de împrejurările prielnice (oportunitățile) oferite de
mediul social, politic, cultural, economic, instituțional etc.? A
întrezări asemenea ocazii și a profita de șanse poate fi întotdeauna
imoral ori un factor perturbator pentru destinul altora? De cele mai
multe ori, conjuncturile pot deveni momentele cele mai importante
din existența cuiva, când indivizii sunt puși la încercare, în direcția
schimbării, acomodării sau a compromisurilor – în funcție de
evenimente –, generând redefinirea normelor în diversele tipuri de
acțiuni. Pentru că omenirea nu este guvernată doar de împrejurări
neplăcute, tragice, ce i-ar pune pe alții în încurcătură, ci și de
circumstanțe fericite, chiar de extaz, pe care – pentru a le fructifica
– este nevoie să le intuiești și să apelezi tot la... oportunitate!
Pe de altă parte, dacă vom analiza din punct de vedere
biografic acest aspect (al oportunismului), vom găsi mult mai
multe explicații în ce privește transformarea modelelor de
ierarhizare intelectuală. De regulă, schimbările de atitudine din
viața cuiva sunt judecate din perspectiva istoriei politice. Trădările,
de pildă, sunt tratate de istoricii tradiționali doar ca fenomene, ca
dinamici ale schimbărilor. De aceea, mai toți analiștii sferei
politice pun trădările pe seama unor „rațiuni înalte”, bine gândite și
de regulă mobilizatoare pentru istorie. Numai că această abatere de
la angajamentele asumate față de cineva ascunde în mod evident și
altceva, mai puțin apreciat, dar extrem de prezent în asemenea
cazuri: inconsecvența, labilitatea psihică, lipsa de moralitate,
instabilitatea emoțională.

                                                                                                                           
pozitiviste –, altele le-am abordat într-o lucrare anterioară (Lucian Nastasă,
„Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei
intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007), iar multe chiar nouă ne-au scăpat din vedere,
căzând acum în sarcina altora să le depisteze şi să le analizeze.
353 
 Evident, ar putea repede să apară cineva care să asimileze
trădarea cu „schimbarea de opinie” – mai ales într-o societate în
care traseismul politic a devenit deja o cutumă –, ceea ce ar
justifica în opinia unora asemenea pendulări din... rațiuni „înalte”
(„interesul național”, ca să invocăm expresia unui marțafoi
contemporan nouă, cocoțat în vârful ierarhiei statale prin toată
gama de oportunisme și trădări!). Numai că trădarea, trecerea cu
ușurință și mult prea frecvent de la o oportunitate la alta, trebuie
apreciată mai curând ca o categorie normativă decât una analitică,
utilizarea ei fiind strâns legată de competițiile pentru putere. Este și
motivul pentru care oscilăm între dileme... interpretative: Trădare
sau capacitate de adaptare? Infidelitate sau suplețe? Versatilitate
sau competență strategică? Ori poate oportuniștii și trădătorii sunt
indivizi care dau dovadă nu de imoralitate, ci de un pragmatism
responsabil? Inconsistența oportuniștilor poate fi apreciată ca
trădare sau doar spirite ce manifestă deschidere spre oportunități?
În loc de a vă răspunde direct și simplu la aceste întrebări
(pe care le-am redus drastic, pentru a nu complica lucrurile), voi
prezenta doar câteva secvențe din biografia lui Constantin C.
Giurescu, care vor vorbi de la sine, nu subliminal, ci la lumina
zilei, în temeiul unui cod de norme pe care mai toată lumea îl
consideră moral.
Dacă în mai toți anii liceului C.C. Giurescu era decis să
urmeze studiile superioare tehnice, în chiar preajma bacalaureatului
se produce o schimbare de opțiune – poate nu fără legătură cu
decesul tatălui său, Constantin Giurescu, conferențiar la facultatea
de litere din București, petrecut spre finele primei conflagrații
mondiale, în octombrie 1918, când ocupa și postul de secretar
general al Ministerului Instrucțiunii, în fapt persoana care gestiona
în mod real afacerile departamentului –, în sensul că optează să
urmeze cariera părintelui stins prematur. Fără a intra în detalii,
multe regăsibile în Amintirile deja invocate, rezultă cât se poate de
evident grija de care s-a bucurat tânărul orfan din partea foștilor
colegi ai tatălui, îndeosebi a lui Vasile Pârvan, și el profund
îndurerat de pierderea soției și fiicei în cumplitul an 1917. Acestuia
i se vor adăuga alți universitari bucureșteni, care l-au luat pe C.C.

354 
Giurescu sub aripa lor protectoare, din care extrem de influenți
erau Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și Simion Mehedinți, acesta
din urmă fiind de altfel titularul Ministerului Instrucțiunii în
vremea când părintele răposat fusese secretar general.
Așadar, fără a neglija calităţile personale ca tânăr ambițios
în formare, trebuie să recunoaștem faptul că pentru C.C. Giurescu
lucrurile au mers mai bine și mai ușor, mai eficient şi mai repede
decât pentru alți congeneri. În perioada studiilor a beneficiat de un
prestigios premiu „Hillel”12, dar și de un generos ajutor de 475 lei
din Fondul Cultural „N. Iorga”, la cererea expresă a inițiatorului13,
tot Iorga recomandându-l pentru o recompensă de 550 lei din
Fondul „Ioan N. Procopescu”14, pentru ca în anul al treilea de
facultate Vasile Pârvan să-l și angajeze la Muzeul Național de
Antichități. A devenit apoi, la scurtă vreme de la absolvire (la nici
măcar un an), bursier al Școlii Române de la Paris, aflată sub direcția
discreționară a lui Nicolae Iorga15, unde vreme de doi ani și-a
pregătit teza de doctorat, pe care a susținut-o la București în
noiembrie 1925, din comisie făcând parte N. Iorga (raportor), V.
Pârvan, D. Russo, P. Cancel şi decanul Ch. Drouhet.
Cum tot pe atunci se anunțase și examenul de docenţă în
Istoria românilor, poziție vizată inițial de Ion Vlădescu în vederea
obținerii apoi a unei conferințe universitare, Pârvan l-a „somat” pur
și simplu pe Giurescu să-şi depună candidatura și pentru respectiva
poziție academică. Acesta s-a mobilizat imediat în acest sens,
reușind să încropească la repezeală o lucrare – la indicațiile
                                                            
12
La recomandarea lui Simion Mehedinți, pentru lucrarea „Hotarele și populația
Basarabiei”, elaborată împreună cu P.P. Panaitescu. Cf. Arh. St. Bucureşti/Văcăreşti,
Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos. 152/1915-1920, f.
88-89; Ibidem, dos. 170/1920, f. 22-23; dos. 175/1921-1922, f. 27.
13
Ibidem, dos. 168/1920-1921, f. 6-7; Ibidem, dos. 170/1920, f. 31-32; dos.
172/1921-1922, f. 213.
14
Pentru lucrarea sa Originea artei bizantine, tipărită în „Revista istorică”, VIII,
1922, p. 64-70. Pentru acest detaliu vezi Arh. St. Bucureşti/Văcăreşti,
Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos. 175/1921-1922,
f. 176.
15
Arh. St. Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi
filosofie, dos. 252/1929, f. 213-217. Recomandarea pentru această bursă este
semnată chiar de N. Iorga.
355 
magistrului său „rupând” o parte din doctorat –, pe care o va și
publica în timp record (în doar 10 zile). În urma concursului de
docență a fost declarat reuşit C.C. Giurescu, spre dezamăgirea și
revolta profundă a contracandidatului Vlădescu16, care îi va purta
ranchiună pentru tot restul vieții, cu episoade de viață universitară nu
neapărat spumoase, cât mai ales tracasante pentru ambii, dar mai
ales pentru cel prejudiciat acum, în 1925. Iar șansele de reușită la
docență îi fuseseră deja garantate lui Giurescu chiar de V. Pârvan17,
asta și în virtutea faptului că din comisie au mai făcut parte – pe
lângă arheologul universitar – cam aceiași profesori de la doctorat
(Iorga, Russo şi Cancel), la care s-a mai adăugat Ilie Minea de la
Iaşi18, care n-a ieșit niciodată din cuvântul lui N. Iorga. Practic, în
numai două luni, C.C. Giurescu și-a susținut doctoratul, a trecut
examenul de docență, pentru ca de la 1 ianuarie 1926 să fie numit
conferenţiar suplinitor de Istoria modernă a românilor19.
Între timp însă, catedra rămasă vacantă în urma morţii lui I.
Ursu (în 1925) – şi suplinită o vreme de P. Cancel – a fost scoasă la
concurs la începutul lui 1927. Giurescu ar fi putut avea printre
potenţialii contracandidaţi pe P.P. Panaitescu (dar care nu-și
susținuse încă docenţa), Ion Vlădescu (rivalul de mai sus) şi Ilie
Gherghel, profesor la liceul „D. Cantemir” din Bucureşti, care nu
avea însă publicată decât teza de doctorat şi câteva articole. În cele
din urmă, nici unul dintre aceştia nu s-a înscris la concurs,
considerându-se lipsiţi de orice şansă, cu atât mai mult cu cât de
aproape un an C.C. Giurescu devenise ginerele lui Simion
Mehedinţi, profesor influent în cadrul facultăţii de litere din
Bucureşti și membru al Academiei Române. Rămas aşadar singur în

                                                            
16
Cf. I. Vlădescu, Plagiatorul. În legătură cu „Istoria românilor”, I, de C.C.
Giurescu, profesor de istoria veche a românilor la Universitatea din București,
București, 1936.
17
C.C. Giurescu, Amintiri, p. 105.
18
Vezi Ibidem, p. 149-150, dar și Arh. St. Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din
Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos. 170/1920, f. 87, 89. Pentru a-i
„face loc” lui Giurescu la acest examen, N. Iorga și V. Pârvan au demisionat din
comisia inițială de abilitare a lui Vlădescu (cf. Ibidem, dos. 205/1925, f. 31-33).
19
Arh. St. Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi
filosofie, dos. 170/1920, f. 92.
356 
competiţie, Giurescu a fost declarat reuşit de către o comisie din care
au făcut parte V. Pârvan (care a redactat şi raportul final), D. Russo,
P. Cancel şi Ilie Minea20, așadar similară cu cea de la docență.
În felul acesta, C.C. Giurescu își împlinește unul din cele mai
elevate idealuri meritocratice, ajungând profesor la Universitatea din
București la numai 26 de ani, poziție ce presupunea cel puţin trei
dimensiuni: de natură socială, culturală şi politică, ce conferea cam tot
atâtea tipuri de putere, toate aflate într-o strânsă interdependenţă. În
plus, după cum aprecia Iorgu Iordan în Memoriile sale, „o catedră în
învăţământul superior din România veche valora – acesta-i termenul
exact – cât o moşie bună, cu avantaje, în plus, faţă de aceasta. Căci,
afară de glorie, posesorul ei se bucura de un frumos venit material,
care era asigurat fără teama pe care o avea moşierul, că o secetă sau o
altă întâmplare asemănătoare îl poate ruina. Venitul consta nu numai
în salariu, ci şi în cota-parte din taxele plătite de studenţi, care la
facultăţile de drept, de pildă, puteau întrece chiar salariul unui profesor
cu câteva gradaţii”21.
Dar cu numai un an mai devreme, pe 12 aprilie 1926, C.C.
Giurescu se căsătorise cu Maria-Simona, fiica lui Simion Mehedinți,
pe care o cunoscuse încă din anii studenției, prietenie consolidată
apoi în urma vizitelor ce le făcea tatălui acesteia, care – asemenea lui
Titu Maiorescu – invita acasă pe cei pe care-i preţuia. Iată cum
relatează evenimentul un participant la cununia religioasă, nimeni
altul decât viitorul universitar Grigore Nandriş, într-o epistolă
adresată lui Basil Munteanu: „Nunta a fost în stil mare. S-au cununat
la Domniţa Bălaşa. Un arhiereu [Tit Simedrea], 6 preoţi, cor,
biserica plină de lume aleasă. A urmat apoi o recepţie la Mehedinţi.
Am văzut, Munteanu, cum se aranjează o viaţă întemeiată pe
sănătate şi pe o bună stare materială”; „Giurescu are acum toate
avantajele unui trai burghez tihnit ca să poată munci. Evident că nu
este aceasta singura fericire, dar el se simte bine şi a găsit tot ce
caută”22. Cum de la sine se înțelege, nu au lipsit nici bârfele, în
                                                            
20
Pentru detalii vezi C.C. Giurescu, Amintiri, p. 174-176.
21
Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p. 175.
22
Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris, Edit. Ethos, 1979, p. 538. Acelaşi Nandriş
scria şi lui Al. Rosetti: „Am admirat un om deplin fericit şi m-am bucurat că viaţa e
357 
sensul că, „arivist fiind cu orice preț”, C.C. Giurescu ar fi fost mai
întâi apropiat de Magdalena, una din fiicele lui N. Iorga23, motiv
temeinic pentru acesta din urmă de a-i facilita promovările
universitare, pentru ca în cele din urmă – „stimulat” și de o dotă de
10 milioane lei – să ia de soție pe fiica lui Mehedinți, ceea ce „ar
explica” conflictul de mai apoi dintre cei doi istorici24.
Fără a pune totuși o clipă la îndoială afecțiunea sinceră
dintre cei doi soți Giurescu, sentimentele reale de iubire probate de-a
lungul întregii lor vieți, nu putem însă a nu face câteva observații ce
țin de o anumită... logică a mariajelor în mediul intelectual. De altfel,
perspectiva aceasta am dezvoltat-o ceva mai mult acum câțiva ani25,
subliniind faptul că o atare abordare presupune în fond analiza
manierei în care indivizii şi-au gestionat diverse tipuri de capitaluri
şi atribute vizavi de alte atuuri pe care le pune în joc viitoarea
parteneră de cuplu. Astfel, căsătoria poate fi o strategie conştientă
sau inconştientă de împlinire umană şi socială, în strânsă legătură cu
originile familiale, cutumele, educaţia, stilul de viaţă etc. Întrucât nu
trebuie uitat faptul că, printre altele, familia a fost definită ca o
instituţie socială menită să asigure continuitatea intergeneraţională,
dar şi că ea se bazează pe relaţii sociale, de putere, de proprietate. Cu
alte cuvinte, oricât de reprobabilă ne apare abordarea unei asemenea
perspective, se cuvine a nu omite că în epoca de care ne ocupăm
multe căsătorii au fost „aranjate”, au fost încheiate şi din anumite
interese. Aşadar, nu toate mariajele au avut ca temei sentimentele,
unele fiind chiar contrare „elanurilor naturale”, ceea ce ne impune a
nu confunda o relaţie de dragoste cu una conjugală.
Așadar, sintetizând, putem afirma că – fără a pune la
îndoială existenţa sentimentelor de iubire – o uniune flatantă şi
cucerirea unei frumoase dote sunt şi ele criterii în traseul realizării
                                                                                                                           
câteodată dreaptă şi aranjează aşa de armonios unele existenţe” (Scrisori către Al.
Rosetti, ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p. 272).
23
Magdalena Iorga era născută pe 22 iulie 1905, studiase la Paris, devenind
pictoriţă, pentru ca în 1935 să se căsătorească cu inginerul Alessandro Valota, cu
care s-a stabilit apoi la Milano, în 1947.
24
Arhiva CNSAS, Fond Penal, dos. 1683 (C.C. Giurescu).
25
Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a
universitarilor „literari” (1864-1948), Cluj, Edit. Limes, 2010.
358 
unui cuplu. Totodată, un bun mariaj permite dezvoltarea unui sistem
de schimb inter-familial bazat pe reciprocitate (potenţială), în care
funcţia de protecţie nu este deloc neglijabilă. La urma urmei, familia
este locul privilegiat pentru dezvoltarea membrilor ei, protejându-i,
satisfăcându-le nevoile şi favorizând achiziţiile (materiale, spirituale,
afective). De aceea, uneori familia se poate înfăţişa și ca un sistem
relativ închis, care refuză amestecul cu cei dintr-o familie mai puțin
„onorabilă”.
Pe de altă parte, prin căsătorie se pătrunde într-o reţea de
obligaţii şi loialităţi, aceasta angajând totalitatea tipurilor de capital
colectiv al familiei şi reprezentând un eveniment decisiv pentru
reproducerea unui patrimoniu inseparabil material şi simbolic. În
felul acesta se realizează o unitate ce pune în comun diversele
resurse ale ambilor parteneri ai cuplului, pentru că familia este un
grup social cu totul particular, în cadrul căruia membrii sunt uniţi nu
doar prin legături de sânge sau prin alianţă, ci mai mult: ei se
recunosc reciproc, împărtăşesc aceleaşi valori comune şi sunt
identificaţi de cei din afară, din exterior, prin numele de familie.
Din această perspectivă, pentru intelectualii cu aspiraţii de a
ocupa o poziţie socială, ca şi pentru oamenii politici, mariajul este
foarte important, deoarece prin el se lărgeşte reţeaua de influenţă
socială. În mediul intelectual selecţia se face pe baza principiului
meritocratic, a talentului şi capacităţii personale, dar acestea
acţionează de regulă eficient numai în contextul integrării într-o
reţea socială (sau grup) cu interese foarte bine conturate.
Referindu-se la un coleg de profesorat, Sextil Puşcariu îi scria lui I.
Bianu în 1927: „Colegul meu [Emil] Panaitescu mă roagă să-l
recomand Academiei ca urmaş al lui Pârvan la Şcoala din Roma.
L-aş recomanda cu mai multă insistenţă dacă l-aş şti mai muncitor şi
mai însufleţit. Avantajele pe care le are asupra altora sunt însă
legăturile lui personale – şi prin socrul său – cu cercurile din Roma,
unde a petrecut aproape doi ani şi felul lui simpatic de a se
prezenta”26. Şi într-adevăr, Emil Panaitescu – congener cu C.C.
                                                            
26
Scrisori către I. Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva,
1976, p. 631. Numeroase mărturii subliniază însă modul defectuos în care Em.
Panaitescu a condus Şcoala Română de la Roma.
359 
Giurescu – se căsătorise din 1925 cu Maria-Sofia
Lahovary-Kreţulescu, al cărei tată, Al.Em. Lahovary, era ministru al
României la Roma (1917-1928), iar prin mamă – Ana (Nunuţa) – era
coborâtoare din Kreţulescu27.
Aşadar, o căsătorie bună înseamnă totodată garanţia numelui,
onoarea, integrarea într-un grup, cu alte cuvinte împărtăşirea din
capitalul simbolic al familiei. În definitiv, numele este acela care
permite descendenţilor unei familii cu un mare prestigiu social (ori
politic) de a crede în existenţa unor diferenţe esenţiale între ei şi
ceilalţi. Pentru că, la urma urmei, numele poartă grandoarea şi
calitatea unei familii, evocă trecutul, relaţiile cu alte familii, ceea ce
angajează onoarea şi respectul. Dar trebuie totuşi menţionat și faptul
că forţa numelui se manifestă într-un cerc mult prea restrâns,
contribuind doar în mică măsură (dar contribuie) la procurarea unor
beneficii simbolice. Mai mult chiar, orgoliul numelui – simbolul
apartenenţei la o familie cu lungă istorie – se poate transforma uneori
în crispare, în delăsare, pentru cine crede că el face totul. Dar nu de
puţine ori, numele creează şi obligaţii.
Am dezvoltat aceste idei acum doar ca un posibil cadru de
strategie matrimonială în cazul lui C.C. Giurescu, întrucât elementele
sugerate mai sus le regăsim active și în ceea ce privește căsătoria lui
cu Maria-Simona Mehedinți. Pentru că în primăvara lui 1926, în afara
unei ascensiuni fulminante (fără exagerare!) în mediul universitar și a
unei căsătorii promițătoare, C.C. Giurescu a mai fost numit director al
Așezământului Cultural „Ion C. Brătianu”, creație a influentului I.I.C.
Brătianu, ce dispunea de fonduri importante pentru propășirea
literaturii și istoriei naționale. Acest fapt indică și atașamentul
istoricului față de Partidul Național Liberal în perioada lui de maximă
putere politică, alături de liderul acestei formațiuni, apreciat ca artizan
al Marii Uniri, ca omul cel mai influent pe lângă regele Ferdinand I și,
printre altele, ca autorul îndepărtării lui Carol al II-lea de la
succesiunea tronului (în 1925), promotor așadar al unei crize dinastice.
                                                            
27
Tatăl Anei (deci al soacrei lui Em. Panaitescu) fusese Nicolae Kreţulescu, medic
şi ministru plenipotenţiar, membru şi preşedinte al Academiei, iar mama, Sofia, era
fiica lui Ignatie Iacovenco şi a Elenei, născută Caracaş; aşadar, după mamă, Sofia
Kreţulescu era vară primară cu Al. Odobescu.
360 
 Sunt însă cele de mai sus semne sau mecanisme ale
oportunismului? Greu de dat un răspuns tranșant doar pe temeiul
elementelor biografice prezentate până acum! În mod evident,
există în competiția cu ceilalți o tentație a oportunismului, deoarece
dorința de a accede spre vârful piramidei intelectuale presupune
cumulul a tot felul de atuuri, de la cele academice la cele sociale și
politice. De aceea, vom reconstitui pe mai departe fragmente din
biografia lui C.C. Giurescu, urmărind pe de o parte filiera
intelectuală, iar pe de alta pe cea politică, cu interferențele
inevitabile și, mai ales, extrem de vizibile.
Deși mai toate documentele edite și inedite dezvăluie
implicarea activă a lui Nicolae Iorga în ascensiunea profesională a
lui C.C. Giurescu, relatările din Amintirile sale sunt reținute sub
acest aspect, construind în schimb efigii pline de glorie lui Vasile
Pârvan, de exemplu, dar cu portrete ori aprecieri parcimonioase,
uneori cu împunsături subliminale, alteori chiar persiflări la adresa
celui dintâi, fostul profesor de Istorie universală și protector în anii
de debut academic. Cum de la sine se înțelege, nu este aici și acum
locul de a dezvolta rostul imens pe care l-a avut N. Iorga în
ascensiunea lui C.C. Giurescu de-a lungul întregului deceniu trei
ale veacului trecut. Însă nu putem trece cu ușurință peste atitudinea
celui din urmă față de profesorul său în deceniul următor, atitudine
deloc definibilă printr-un așa-zis „conflict între generații”, ci mai
curând prin tendința de acaparare și control asupra unui domeniu
nu doar extrem de necesar, cât mai ales intens exploatat în epocă
de mai toate forțele politice, îndeosebi de cele de extremă dreaptă,
și anume istoria națională.
Dacă în primele decenii de ființare a universităților
noastre, Istoria românilor era predată în cadrul unui curs comun,
alături de Literatura română, de pe la finele veacului XIX materia
devine de sine stătătoare, pentru ca mult mai târziu din ea să se
desprindă părți tot mai specializate, în principal pe criterii
cronologice. Însă ca disciplină de studiu ea devine fundamentală
pentru cei ce urmau cursurile facultăților de litere și filosofie, de altfel
întregul nostru învățământ primar și secundar fiind dominat de istorie
și alte două, trei materii umaniste adiacente, pentru că trecutul

361 
național se transformase deja într-o dogmă, atotprezentă în spaţiul
nostru cultural: practic, toate procesele educative, toate iniţiativele,
proiectele instituționale, idealurile de viitor erau subsumate
trecutului, istoria oferind mereu argumente, fiind principalul mijloc
referenţial, dar și o armă necesară în lupta politică imediată. Nu
întâmplător, două teme deveniseră majore încă de pe la cumpăna
veacurilor: studiul originilor, pentru a dovedi vechimea şi
continuitatea românilor, şi prezentarea faptelor glorioase ale evului
mediu, în care lupta pentru independenţă şi unitate erau
cvasiprezente, teme ce vor obseda și anii regimului comunist, nu
întâmplător și sub impulsurile lui C.C. Giurescu.
De aceea, a fi profesor universitar de Istoria românilor –
așadar o materie fundamentală – devenise o postură de un imens
prestigiu academic, una din modalitățile de prim rang de exercitare a
puterii intelectuale. În primul rând, aceasta se manifesta asupra
corpului studenţesc, prin autoritatea simbolică a profesorului vizavi
de auditori, dar şi prin obligaţia lui de a valida sau nu competenţele
într-o asemenea materie începând cu examenele de bacalaureat și
până la cele de „capacitate” pentru învățământul gimnazial și liceal.
În fapt, autoritatea este baza structurală a puterii, impunând o
ascultare acceptată nu doar pe temeiul superiorităţii meritului, a
capacităţii, a poziţiei ierarhice, cât mai ales prin seducţie,
persuasiune şi manipulare.
În acest context, nu trebuie scăpat din vedere faptul că,
furnizând cele mai înalte cadre ale societății, universităţile au
exercitat în România nu doar o dominaţie simbolică, ci şi una reală.
În cadrul acestora, îndeosebi facultăţile de filosofie şi litere au jucat
un rol fundamental în societatea românească în perioada de care ne
ocupăm. Studiile de istorie au contribuit la dezvoltarea sentimentelor
naţionale, la ideea de regenerare morală şi construcţie statală
modernă şi unitară, prin apelul la faptele trecutului. Deşi căzut în
desuetudine spre sfârşitul secolului XIX, la noi istorismul s-a mai
făcut simţit în mediile academice încă multă vreme28, şi nu lipseşte
nici astăzi.
                                                            
28
Pentru comparaţie vezi Otto Gerhard Oexle, L’hitorisme en débat: de Nietzsche
à Kantorowicz, Aubier Montaigne, 2001, precum şi Das Problem der
362 
 Astfel, devine explicabil cum profesioniştii acestei materii
s-au bucurat de un imens prestigiu intelectual şi au dezvoltat
conduite ce merită luare aminte. Alexandru D. Xenopol „stăpânea,
cu vorbirea sa curgătoare şi măestrită, toată sala – îşi amintea un fost
student de-al său –, şi când încheia conferinţa, ascultătorii începeau
să se plângă că păcat c-a isprăvit aşa de curând”29. Sau imensul
public ce participa prin 1919-1920 la prelegerile lui Vasile Pârvan de
la Universitatea din Bucureşti sau la cea din Cluj, ca să nu mai
vorbim de apelativul atribuit lui Nicolae Iorga, de „Apostol al
Neamului”! În inima Ardealului, Ioan Lupaş „se distingea prin
puterea verbului său, printr-o memorie prodigioasă” – rememorează
un fost student al său, Ştefan Pascu, ajuns mai apoi universitar,
promotor și susținător al istoriografiei național-comuniste în anii
regimului Ceaușescu, alături de C.C. Giurescu; Lupaș „vorbea ore în
şir, având în faţă doar un petec de hârtie de mărimea unei palme, un
petec de hârtie pe care avea scris doar un citat mai evocator. Patosul
său era molipsitor, poate că şi partea de istorie predată de el îl
favoriza în acest sens [de la Mihai Viteazu la 1848]”30. Iar de
aprecieri la fel de elogioase s-a bucurat și C.C. Giurescu, multe fiind
de găsit într-un volum comemorativ editat la un veac de la nașterea
istoricului31.
Revenind asupra relațiilor dintre C.C. Giurescu și N. Iorga
de-a lungul anilor ‘30, caracterizate nu doar printr-o ruptură totală
între cei doi, dar și printr-un conflict deschis din mai toate punctele
de vedere (în principal științific și ideologic), trebuie spus faptul că
asta ar trebui să fie cauza esențială a imaginii estompate și pe alocuri
chiar deformate de care beneficiază polihistorul în memorialistica
fostului student și beneficiar de facilități universitare. S-a vorbit
mereu de antagonizarea a două maniere de a privi restituția
                                                                                                                           
Problemgeschichte, 1880-1932, Hrsg. Otto Gerhard Oexle, Göttingen, Wallstein
Verlag, 2001.
29
Th.D. Speranţia, Amintiri, în vol. [Omagiu] Lui C. Dimitrescu-Iaşi din partea
elevilor şi a prietenilor săi, la împlinirea unui pătrar de veac de activitate
universitară. XXV februar MCMIV, Bucureşti, Göbl, 1904, p. 112.
30
Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1982, p. 179.
31
Centenar Constantin C. Giurescu. Amintiri și documente inedite, Craiova, Edit.
Universitaria, 2001.
363 
trecutului, C.C. Giurescu prezentându-se – sau fiind înfățișat și de
alții – ca promotor al unui „nou” curent istoriografic, alături de Gh.I.
Brătianu și P.P. Panaitescu, numit încă din epocă „Școala nouă de
istorie”, nu doar cu o altă viziune asupra trecutului, ci și cu o grilă de
valori diferită.
În fapt, analiștii fenomenului au pus accentul îndeosebi pe
tendința de reformare a domeniului, ceea ce este cât se poate de
evident32. Dar nu și suficient! Dincolo de faptul că pare o „modă” de
a tot proclama în scurta noastră evoluție istoriografică modernă
apariția din când în când a unei „noi școli” care să preia controlul de
la cea „veche”, în principal cu argumente de natură metodologică,
totuși fenomenul este ceva mai complex, întrucât – de cele mai
multe ori – declarațiile și aspirațiile au tins spre o schimbare, în
vreme ce în practica istoriografică lucrurile s-au transformat prea
puțin. Sau oricum, nu C.C. Giurescu sau P.P. Panaitescu au
dinamizat domeniul pe cât a făcut-o, de pildă, Gh.I. Brătianu, în mod
evident asimilabil Școlii „Analelor” din spațiul francez33.
Pentru ceea ce a însemnat un fenomen de acest gen la
cumpăna veacurilor XIX-XX, am încercat să oferim o anume
deschidere încă de acum câțiva ani34. Iar mecanismele nu sunt prea
mult diferite nici pentru deceniul interbelic invocat aici, în sensul că
a restrânge sfera argumentelor conflictului dintre „școlile”
istoriografice și ale schimbării doar la chestiuni legate de renovarea
materiei, de nevoia unor alte perspective metodologice și de punere
în acord cu ideologiile epocii, ar fi nu numai un fapt simplificator,
dar şi păgubitor în cazul unor fenomene de o asemenea
complexitate. Neapărat trebuie invocaţi şi alţi stimuli ce ţin atât de
sensul datoriei profesionale și de dorinţa de înnoire, cât şi de nevoia
de a domina, fidelitatea faţă de un grup, căutarea gloriei, impulsurile
                                                            
32
Al. Zub, De la istoria critică la criticism (Istoriografia română la finele
secolului XIX și începutul secolului XX), București, Edit. Academiei, 1985, p.
252-270.
33
Vezi Confluențe istoriografice românești și europene. 90 de ani de la naşterea
istoricului Gheorghe I. Brătianu, coord. Victor Spinei, Iași, Universitatea „Al.I.
Cuza”, 1988.
34
Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999.
364 
sentimentelor de ură sau răzbunare etc., simțăminte pe care
psihanaliştii moderni nu le-au ocolit, invocându-le ca pe adevăruri
eterne ce au căpătat de-a lungul vremii expresii diferite. În strânsă
legătură cu acestea intervine acţiunea altor câmpuri, precum
structurile sociabilităţii, derapajele ideologice, regulile morale,
cutumele familiale, solidaritățile colegiale sau de grup, stereotipiile
metodologice, canoanele estetice, spiritul de imitaţie, practicile din
viaţa privată, imaginea de sine şi faţă de celălalt, toate meritând să
reţină atenţia, întrucât ele sunt rezultatul unor îndelungi elaborări, au
fost achiziţionate încă din perioada formării intelectuale şi
îmbogăţite de-a lungul timpului, odată cu angajamentele sociale şi
profesionale.
Cum de la sine se înțelege, nu vom dezvolta aici o
interpretare personală a ceea ce însemna în epocă „noua școală de
istorie”, evidențiind însă faptul că toți cei trei inițiatori ai acestei
mișcări (C.C. Giurescu, Gh.I. Brătianu și P.P. Panaitescu) își
datorează cariera universitară în mare – chiar foarte mare – măsură
lui Nicolae Iorga35. Cu toate acestea, Giurescu invocă în Amintirile
sale și un aspect strict personal ca fundal al pornirilor anti-Iorga de
după 1930, și anume presupuse dezacorduri istoriografice dintre tatăl
său și Iorga, ce-ar fi avut ca efect o presupusă opoziție a acestuia din
urmă la promovarea ca profesor titular a conferențiarului de Istoria
românilor începând cu veacul XVII36, deși nu rezultă din nici un
document o atare atitudine37, iar acum putem afirma fără îndoială că
nici „opera” nu-l recomanda încă, ci mai curând pozițiile
instituționale deținute (arhivar la Ministerul de Externe, membru al
Comisiei Istorice a României, membru corespondent al Academiei,

                                                            
35
Vezi pentru toți trei grupajul documentar: Șt. Sorin Gorovei, Lucian Nastasă,
Petre Țurlea, „Şcoala nouă” de istorie. Mărturii documentare, I-III, în „Anuarul
Institutului de istorie şi arheologie A.D. Xenopol”, Iaşi, XXII/1, 1985, p. 335-376;
XXIII/1, 1986, p. 355-396; XXIV/2, 1987, p. 417-454; Lucian Nastasă, G.I.
Brătianu – drumul spre împlinirea unei vocaţii, în vol. Confluenţe istoriografice
româneşti şi europene. 90 de ani de la naşterea istoricului Gheorghe I. Brătianu,
citat, p. 195-205.
36
C.C. Giurescu, Amintiri, p. 96, 111.
37
Vezi, dimpotrivă, Arh. St. Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti.
Facultatea de litere şi filosofie, dos. 138/1912-1915, f. 15-17.
365 
secretar general al Ministerului Instrucțiunii). La fel cum nici socrul
lui C.C. Giurescu nu avusese relații tocmai cordiale cu Iorga, fie din
cauza maiorescianismului atașat mereu lui Simion Mehedinți, fie
pentru că acesta din urmă a decis să rămână în Bucureștiul aflat sub
ocupație germană în anii primei conflagrații mondiale, acceptând
portofoliul Ministerului Instrucțiunii, gest considerat de Iorga ca
unul de „colaboraționism”, la fel ca și în cazul lui C. Giurescu ori Al.
Tzigara-Samurcaș! Sugerează acest aspect chiar C.C. Giurescu în
amintirile sale, și chiar dacă își arogă oarecare merite în temperarea
animozităților dintre Iorga și Mehedinți, în casa socrului său –
probabil – discuțiile încă mențineau încărcătura conflictuală.
Iar motivații ale conflictului dintre C.C. Giurescu și N. Iorga
aflăm în mai multe din paginile volumului memorialistic, toate aduse
din condei doar în favoarea celui dintâi, pentru ca Iorga să fie
prezentat în mai toate defectele sale umane, îndeosebi orgoliul,
pornirea de a nu accepta opinii contrare, tendința de a controla
deplin domeniul etc.38 De altfel, nici ca profesor N. Iorga nu este
prezentat într-o lumină prea favorabilă, cursurile acestuia fiind
„adevărate focuri de artificii, impresionând prin strălucire și
culoare”, în vreme ce „folosul la seminar era minim”39, spre
deosebire de – îi ridică C.C. Giurescu în slăvi – D. Onciul, V. Pârvan
și S. Mehedinți. Avem însă o perspectivă evident distorsionată, de
vreme ce unul îi era socru, celălalt un protector ce depășise
convențiile meritocratice, iar Onciul era oarecum diferit decât ne lasă
să credem Giurescu. Andrei Rădulescu, bunăoară, îl descrie pe
Onciul ca fiind „un profesor conştiincios şi destul de sever la
examene. Avea însă un cusur: îşi citea cursul şi se repeta. Generaţiile
de atunci nu preţuiau acest procedeu, ci pretindeau ca profesorul să
vorbească şi – dacă se poate – să încălzească auditoriul”40. De altfel,
Onciul este unul din aceia de pe urma căruia nici nu ne-au rămas
prea multe texte – adică n-a prea avut operă –, prețuitorii lui (de
atunci şi de după) invocând scrupulozitatea şi excesiva prudenţă în
                                                            
38
Vezi îndeosebi C.C. Giurescu, Amintiri, p. 185-229 ș.a.
39
Ibidem, p. 112.
40
Andrei Rădulescu, Amintiri, ed. Irina Rădulescu-Valasoglu, Bucureşti, Edit.
Academiei Române, 1995, p. 136.
366 
toate41. A compensat însă prin activitatea din cadrul seminarului,
reuşind astfel să inoculeze multor discipoli metoda ştiinţifică în
câmpul istoriei, tehnicile de utilizare a izvoarelor documentare,
paleografia chirilică etc.42 Or, în ceea ce-l privește pe Iorga, am mai
putea noi adăuga acum ceva pentru a-i evidenția gigantismul
personalității? Dar De gustibus non est disputandum!
Cât privește „noua” istorie promovată de C.C. Giurescu, nu
se remarcă decât printr-o mai severă sistematizare, de factură mai
curând didactică, originalitatea metodologică lipsind aproape cu
totul, influența lui Simion Mehedinți în interpretarea relației dintre
spațiul geografic și trecutul românilor fiind mai mult decât evidentă.
De altfel, Giurescu practică un militantism istoriografic pe placul
naționaliștilor de toate nuanțele, de la legionari până la comuniștii
anilor ‘80 ai veacului trecut. Pe când N. Iorga, căruia i se reproșează
„romantismul” în abordarea trecutului, concepea în fapt istoria ca o
disciplină întemeiată pe documente şi pe critică, cuvântul său de
ordine fiind utilizarea unei metode riguros istorice, asemenea
imperativului sugerat de E. Bernheim în Lehrbuch der historischen
Methode und der Geschichtsphilosophie (1894): „Geist ohne
Methode schädigt die Wissenschaft nicht minder als Methode ohne
Geist”.
Sintetizând totuși, conflictul dintre C.C. Giurescu și N.
Iorga nu a făcut altceva decât să reitereze acțiunea celui din urmă
contra „vechii școli de istorie” de la cumpăna veacurilor XIX-XX
(B.P. Hasdeu, V.A. Urechia și Gr.G. Tocilescu), apelând cam la
aceleași arme, Giurescu – parcă mai mult decât ceilalți congeneri –
recurgând la discreditarea fostului profesor, polemica fiind una din

                                                            
41
Producţia lui D. Onciul a fost adunată de Aurelian Sacerdoţeanu în două volume de
Scrieri istorice, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1968.
42
Prin 1899-1902, Onciul era descris de un alt student al său ca fiind: „Greoi, autoritar,
sever şi metodic, dar lipsit de strălucirea spiritului latin, îşi citea cursurile admirabil
documentate, cu o înlănţuire de argumente logice, cernute minuţios prin sita criticii”. În
schimb, „la Onciul se învăţa carte la seminar, unde ne arăta amănunţit cum se fac
cercetările, cum se citesc şi interpretează izvoarele documentare” (Octavian C.
Tăslăuanu, Spovedanii, ed. Gelu Voican, Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 98). Vezi
şi C. Burac, Dimitrie Onciul – profesorul, în „Revista Arhivelor”, 65, 2003, nr. 1-2, p.
410-420.
367 
principalele căi de compromitere intelectuală. Din toată această
acțiune au rezultat câteva direcții în cercetarea istoriografică
universitară, partizanii „noii școli” grupându-se în jurul celei mai
de seamă realizări, și anume „Revista istorică română”, într-adevăr
mult mai articulată la progresele vremii, spre deosebire de mai
vechea „Revista istorică” a lui Iorga, ce arăta în anii ‘30 cam la fel
cum fusese în 1915, la fondare.
De data aceasta, „Revista istorică română”, prin structura
ei, prin deschiderea istoriografică, prin autorii găzduiți, prin dările
de seamă și notele bibliografice43, a devenit un veritabil factor de
putere culturală, determinant în atragerea tinerilor istorici. Pentru
aceștia din urmă, publicația a constituit poarta de intrare în mediul
specialiștilor, antecamera unde de cele mai multe ori se elaborează
şi prin care, întotdeauna, se difuzează modelele de analiză și
restituție istoriografică. În felul acesta, revista a constituit un
compartiment strategic major: pe de o parte ea a reprezentat o
instanţă de legitimare, dar şi un factor de adeziune sau de
excludere; pe de alta, prin periodicitate, a fost mijlocul cel mai util
şi adaptat prin care s-au lansat noutățile, inclusiv din punct de
vedere metodologic. Iar C.C. Giurescu a intuit bine aceste aspecte,
pe mulți din cei care au publicat în „Revista istorică română”
regăsindu-i apoi – mai ales în anii regimului comunist – și în
mediul universitar și academic.
Impunerea celei de-a doua „Școli noi” de istorie a coincis
însă cu schimbări politice semnificative, cei care s-au
autoidentificat cu această grupare istoriografică împărtășind și
gustul pentru politică, la început alcătuind nucleul Partidului
Liberal Georgist, mai apoi seducțiile diverselor poziții de putere
impunând reconfigurări în câmpul vieții politice.
În ceea ce-l privește pe C.C. Giurescu, devine
liberal-georgist, lider al filialei județene Putna – „printre cele mai
bune organizații din țară”44 –, din această poziție candidând în mai
multe rânduri ca deputat în Parlament, fiind ales în 1932, 1933 și
                                                            
43
Vezi Paul Cernovodeanu, Revista Istorică Română, 1931-1947. Bibliografie
critică, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1977.
44
Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dos. 4985/1, f. 50.
368 
1934. Totodată, se afla în bune relații cu Octavian Goga, C.
Zelea-Codreanu și A.C. Cuza – exponenți ai extremismului de
dreapta în România acelor vremuri –, încurajându-i chiar pe tinerii
legionari, pentru ca în 1936 să participe la Congresul studențesc de
la Târgu Mureș (cu profund caracter legionar), unde a luat
cuvântul, existând chiar o fotografie ce ilustrează acel moment. Cu
alte cuvinte, Giurescu se bucura de o evidentă simpatie din partea
acestor tineri ce promovau gălăgios și cu multă violență
antisemitismul și fascismul, amenințând cu moartea și chiar
asasinând pe cei care nu le împărtășeau ideologia (mulți din ei
universitari, colegi ai istoricului). De altfel, socrul său, Simion
Mehedinți, cu care avea o relație deosebit de apropiată, manifesta
deschis simpatii legionare. Devine astfel explicabil cum de C.C.
Giurescu a acceptat să figureze printre martorii apărării în cadrul
procesului intentat lui C. Zelea-Codreanu în luna mai 193845 – nu
fără legătură cu deja cunoscutul conflict al lui Nicolae Iorga cu cei
doi –, depărtându-se de Mișcare doar când aceasta a intrat în
conflict deschis cu regele Carol al II-lea.
Nu este însă un caz singular, ci dimpotrivă, în România
universitarii intervenind direct sau indirect şi în câmpul politic,
pentru că aceștia s-au manifestat și s-au afirmat îndeosebi prin
puterea ideilor. La urma urmei, ideile sunt cele ce presează asupra
evenimentelor, ele generează acţiunea, creează istoria, iar
intelectualii – deci şi universitarii – au animat de-a lungul timpului
marile ideologii, acestea din urmă nefiind altceva decât sisteme de
interpretare a lumii, implicând ordonarea diverselor tipuri de valori
şi sugerând măsuri de reformare în varii domenii. Aşadar,
intelectualii sunt cei care deţin instrumentele şi puterea de a
mobiliza societatea în direcţia gândirii şi acţiunii, prin persuasiune
şi forţa seducţiei simbolice. Din acest context rezidă şi puterea
universitarilor, care prin poziţia şi intervenţia lor aduc la cunoştinţă
publică idei şi principii, generează dezbateri, stimulează
creativitatea, pun în lucru ideologii etc. Asta nu înseamnă că toți
universitarii intrați în câmpul politicii au avut vigoarea de a
manifesta o minimă mobilizare socială, mulți din ei fiind mânați de
                                                            
45
Vezi „Universul”, an 55, nr. 141 din 25 mai 1938, p. 11.
369 
măruntele orgolii de a deține o putere simbolică și în spațiul
extra-academic, fără a dinamiza în vreun fel societatea. Iar
cazuistica este impresionantă sub acest ultim aspect.
De altfel, capitalul simbolic al omului de cultură, al
universitarului, a atras relativ uşor şi un anumit capital politic. Cu
toate că în aparenţă ar exista o inadecvare între competenţele
universitare şi cele politice, mulţi dintre profesori au făcut politică
activă, iar alţii în mod evident şi-au manifestat ataşamentul faţă de
diverse ideologii şi partide politice, chiar dacă nu au ieşit vizibil în
luminile scenei. Mai mult, în cazul nostru, am putea spune că
universitarii literari au avut un apetit deosebit pentru acţiunea
politică, comparabil oarecum cu cel al profesorilor de la facultăţile
de drept. În fond, tot ceea ce înseamnă politică gravitează în jurul
ideii de putere, fie că e vorba de putere ideologică, spirituală şi
intelectuală, fie că avem în vedere puterea materială, cuantificabilă
îndeosebi din punctul de vedere al prosperităţii. Cel puţin până la
finele celui de-al doilea război mondial, aproape toţi universitarii
au fost şi oameni politici, mai mult sau mai puţin activi. Este şi
motivul pentru care adeseori asistăm la prezenţa profesorului în
câmpul vieţii agitate pe care o presupune politica, pledând de la
înălţimea parlamentului, confruntându-se cu clientela şi electoratul
local, care ţine discursuri de la tribune uneori improvizate în cine
ştie ce orăşel uitat de lume.
În acest context, C.C. Giurescu a depășit condiția altor
universitari, odată cu instaurarea regimului de dictatură regală la 20
februarie 1938 împărtășind întru totul ideea desființării
parlamentului, a partidelor politice și crearea unei singure
organizații, patronată de regele Carol al II-lea, și anume Frontul
Renașterii Naționale, grăbindu-se ca mulți alți intelectuali să
îmbrace somptuoasa uniformă și să-și declare deplina adeziune la
un regim autoritar. Răsplata este însă pe măsura gestului, fiind
numit de la 1 februarie 1939 ca rezident regal al Ținutului Dunărea
de Jos (sau după cum îl persiflau unii, „reziduu regal”), apoi – de la
28 septembrie același an – ministru de stat pentru organizarea
Frontului Renașterii Naționale, pentru ca pe 4 martie 1940 să

370 
devină ministru al Propagandei Naționale, iar de la 28 iunie
ministru al Cultelor și Artelor.
Din toate aceste poziții a acceptat fără cârtire o linie
politică nu doar antidemocratică, dar s-a făcut părtaș prin pozițiile
avute la toată suita de excese – printre care și execuțiile sumare ale
legionarilor după asasinarea lui Armand Călinescu46 –,
asociindu-se astfel celui care a contribuit substanțial la slăbirea
statului, ce a avut drept consecință și pierderile teritoriale majore
din vara lui 1940. Cum de la sine se înțelege, Giurescu oferă în
Amintirile sale câteva motivații generice, ocolind detaliile de
natură politică și chestiunile de morală (cum ar fi despărțirea cu
ușurință de vechii amici de idei, precum Gh.I. Brătianu). Însă
accederea lui la pârghiile de putere nu s-a făcut pe principiul
meritului și al capacității (la urma urmei, ce competențe îl
recomandau pentru funcția de rezident, conducător al unei
formațiuni administrativ-teritoriale de inspirație fascistă?), ci pe
acela al cooperării cu cel ce l-a numit în funcție. Pentru moment,
este echivoc cadrul acestei colaborări a istoricului cu regimul
autoritar instituit, numai că, în orice caz, acest gen de cooperare
presupune schimbul de servicii, un proces de negociere care
implică compromisul. Nicicum nu putem reține situația de
„amenințare”, deși regimul carlist a practicat asasinatul sau
detenția arbitrară. La fel cum nu putem pune temei nici pe
diversele colportări ce l-au transformat pe C.C. Giurescu într-un
„om de casă” al Elenei Lupescu și Ernest Urdăreanu47, pentru că nu
pare genul.
                                                            
46
Vezi îndeosebi procesul verbal din 21 septembrie 1939, la ora 15, încheiat între
C.C. Giurescu, și autoritățile Ținutului Dunărea de Jos (comandantul diviziei,
prefectul jud. Covurlui, primarul de Galați, inspectori de Poliție și Siguranță,
Jandarmerie, procuratura militară etc.), prin care se stabilesc acțiunile contra
legionarilor; cf. Arhiva CNSAS, Fond Penal, dos. 1683, f. 67. Deși Al.
Tzigara-Samurcaș a fost mereu în bune relații cu Giurescu, totuși el afirmă că
acesta s-a mai „ilustrat ca rezident regal prin spânzurătoarea și expunerea la
drumul mare la Focșani a celor trei legionari din regiune, osândiți pentru ispășirea
asasinatului primului ministru Armand Călinescu”; Al. Tzigara-Samurcaș,
Memorii, I, 1872-1910, ed. Ioan și Florica Șerb, București, Edit. „Grai și Suflet –
Cultura Națională”, 1991, p. 150, nota 1. Iar asemenea mărturii nu sunt singulare.
47
Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dos. 4985/1, f. 51.
371 
 A fost așadar o opțiune liberă de siluire, nu tocmai din
convingeri ideologice dacă privim în trecutul apropiat al lui
Giurescu ori în viitorul său, ci mai curând – poate chiar ca o
certitudine – s-a manifestat oportunismul. Subliniase această
trăsătură „politică” o viitoare victimă a legionarilor, Virgil
Madgearu, în contextul unei polemici cu C.C. Giurescu în
Adunarea Deputaților, în 1933, când cel dintâi – pe atunci ministru
de Finanțe – face vădite aluzii la traiectoria universitarului istoric:
„Nu am fost ales parlamentar de ocazie. Nu am fost ales
parlamentar speculând dizidențele și speculând portretele
oamenilor iluștri”48. La fel cum și în anii regimului comunist,
delatorii lui Giurescu ori Securitatea îl apreciau tot ca un „element
oportunist”49.
Dar chiar și din această ultimă perspectivă, ne-am putea
întreba – pentru o eventuală circumstanță atenuantă – dacă a fost
cumva C.C. Giurescu mânat de vreo miză ori crez politic care să-i
justifice oportunismul? Să fi fost atașamentul față de liberalism?
Sau poate fidelitatea față de monarhia constituțională ori simpatia
strictă față de Carol al II-lea, poate chiar de ideea unei dictaturi
regale? Să fie avut vreo simpatie față de ideologia socialistă, a
egalității dintre indivizi sau un crez în ce privește „statul social”?
Cu alte cuvinte, putem găsi vreo ideologie adoptată de C.C.
Giurescu ca stimul al oportunismului său politic? Retrospectiv
privind lucrurile, putem afirma că acesta nu servește nici ideea
monarhică (deși elogiile aduse de el regilor constituționali au fost
mai totdeauna la superlativ până la abolirea coroanei), nici pe cea a
dictaturii (fie ea regală, militară sau comunistă, deși pe toate le-a
cultivat, slujit și glorificat, când le-a venit rândul). Constantin C.
Giurescu s-a servit mereu doar pe sine!

                                                            
48
„Monitorul Oficial”, 1933, partea III, nr. 35 din 8 februarie, p. 1024.
49
Vezi, printre altele, Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dos. 4985/1, f. 14 (notă
din 1962), f. 175 (notă din 1963) ș.a. Dar încă din 1949, un raport al Securității
arăta că, „în mod oficial, Giurescu dorește să se încadreze în noua ordine socială.
Colegii săi, care îi apreciază conduita, afirmă că este cel mai bun istoric după
Iorga, dar susțin în același timp că este unul din cei mai mari oportuniști” (f. 53)
etc.
372 
 Un prim moment de „cumpănă” pentru C.C. Giurescu au
fost cele aproape cinci luni de după abdicarea lui Carol al II-lea,
odată cu proclamarea statului „național-legionar” la 14 septembrie
1940. În afara ororilor antisemite și a crimelor contra foștilor
adversari politici, legionarii au trecut și la epurarea instituțiilor de
stat, îndepărtând pe vechii fideli ai lui Carol al II-lea, îndeosebi pe
cei care au manifestat ostilitate față de Legiune. Acest proces a
vizat și corpul universitar, o comisie fiind instituită prin legea nr.
3670 din 2 noiembrie 1940, condusă de nimeni altul decât de mai
vechiul coleg și prieten, părtaș în idei la „Noua Revistă Istorică” și
în promovarea „noii școli de istorie”, P.P. Panaitescu. Acesta
aderase inițial la Asociația Prietenii Legionarilor în 1937, devenind
apoi membru al Legiunii, probabil tot din oportunism, pentru că
din punct de vedere ideologic nu are manifestări cât de cât notabile
în direcția extremismului de dreapta și a antisemitismului50.
Comisia pentru revizuirea situației membrilor corpului
didactic își urmează însă cursul, inclusiv în cazul lui C.C.
Giurescu, câteva din documentele însoțitoare ale anchetei fiind
reproduse încă din 1999 de C. Popescu-Cadem51.
Ceea ce remarcăm din capul locului este impetuozitatea lui
C.C. Giurescu nu doar de a se dezvinovăți în ochii Legiunii, ci de a
sublinia chiar momentele de susținere de către el a acestei
formațiuni, pozițiile de putere administrativă avute anterior fiind
justificate prin cultul pentru „datorie”, dragostea de țară, interesul
pentru a servi știința. Mai mult chiar, punctul comun forte cu
ideologia extremiștilor de dreapta nu este altul decât ideea
naționalistă, pe care a susținut-o și a promovat-o prin întreaga lui
operă istoriografică, și nu numai. Totodată, C.C. Giurescu își
evidențiază pornirile antisemite, anti-masonice și anti-maghiare.
Chiar dacă nu a fost membru al Gărzii de Fier, istoricul
mărturisește că „am urmărit însă manifestările ei cu simpatie și am
făcut o serie de gesturi de prețuire, pentru că, în primul rând, era o
                                                            
50
Vezi Mihaela Denize (Stroe), Între compromis și rezistență: recuperarea
istoricilor legionari P.P. Panaitescu și Vladimir Dumitrescu de regimul comunist,
în „Studii și materiale de istorie contemporană”, s.n., 14/2015, p. 5-14.
51
C. Popescu-Cadem, Document în replică, citat.
373 
mișcare naționalistă, pentru că, în al doilea rând, din ea făceau
parte prieteni și cunoscuți personali”. Și oferă chiar o suită de
exemple, concluzionând oarecum sigur pe el că „nu eu sunt dator
Legiunii, ci Legiunea îmi rămâne mie obligată”.
Mai mult chiar, adresându-se ministrului Educației pe la
mijlocul lui octombrie 1940, în încercarea de a se dezvinovăți în
ochii Legiunii, C.C. Giurescu invocă elogiile aduse lui de către
fostul său student Horia Sima în luna iulie 1940, devenit între timp
vicepreședinte al Consiliului de Miniștri: „Cunosc, domnule
ministru, activitatea d-voastră intensă și metodică din domeniul
istoriei naționale, ca profesor la Universitatea din București. Ca
fost elev al d-voastră, știu că această activitate a fost întotdeauna
însuflețită de o sinceră și adâncă concepție naționalistă. Ați fost,
domnule ministru, în guvernul anterior, un predecesor și un
luptător al acestor idei de înnoire. Guvernul de astăzi are misiunea
să realizeze integral și definitiv această concepție naționalistă în
toate domeniile vieții de stat”52.
În cazul „revizuirii” lui C.C. Giurescu, comisia încheie
procesul verbal din 19 decembrie 1940, prin care se constată că
acesta „a desfășurat o activitate ce se încadrează în măsurile de
prigoană ce au fost organizate contra tineretului românesc aruncat
și masacrat în închisori”, respingându-se argumentele din
memoriul de apărare. Astfel, comisia, „luând în considerație
activitatea sa publică, bine cunoscută, socotește că pentru
atitudinea d-sale ar trebui destituit”. Cu toate acestea, „având în
vedere activitatea sa științifică și intenția călăuzitoare a comisiunii
de a reda universității rolul educativ pe care trebuie să-l aibă”, se
propune ca Giurescu să fie utilizat într-o altă instituție științifică de
stat53.
                                                            
52
Arh. St. Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 955/1940, f. 89. Vezi și
„Universul”, an 57, nr. 184 din 7 iulie 1940, p. 7.
53
Arh. St. Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1025/1940, f. 341-342.
Comisia a fost alcătuită din Traian Herseni, Gh. Nechita, Iacob Lazăr, Virgil
Nițulescu, Dimitrie Găzdaru, Dan Rădulescu, Vintilă Dongoroz, George Meitani,
Stan Ionescu și Șt. Bogdan, având ca președinte pe P.P. Negulescu, lipsind doar
Petre Tomescu și Iordache Făcăoaru. Vezi, de asemenea, Mihaela Stroe,
Constantin C. Giurescu în vizorul Comisiei de revizie a corpului didactic
374 
 La scurtă vreme de la aceste încheieri, are loc rebeliunea
legionară din 21-23 ianuarie 1941, patru zile mai apoi Ion
Antonescu alcătuind un nou guvern preponderent din militari,
abrogându-se totodată „statul național-legionar”. În aceste
împrejurări, C.C. Giurescu își reia activitatea didactică la facultatea
de litere, volumul său de amintiri transformând anii „guvernării
Antonescu” într-un simplu capitol de istorie empirică, fără vreo
referință la biografia sa, în felul acesta trecând practic sub tăcere
rudimentele unor alte forme de colaborare cu regimul.
Profesional, Giurescu s-a angajat profund în mecanismele
propagandistice din anii războiului, îndeosebi în direcția
contracarării efectelor celui de-al doilea Arbitraj de la Viena (30
august 1940), ce trecuse nord-vestul Transilvaniei sub autoritatea
statului ungar54, dar și ale pactului Ribbentrop-Molotov, prin care
România pierduse Basarabia și Bucovina. În acest context, C.C.
Giurescu este numit director al Institutului de Istorie Națională din
București, de la 12 martie 194255, pentru ca în anul următor să
primească o misiune oficială în Turcia56, fiind trimis pentru
înființarea unui Institut de Cercetări Româno-Turce la Istanbul.
În ceea ce privește Institutul de Istorie Națională, C.C.
Giurescu a propus lui Mihai Antonescu crearea acestuia încă de la
finele anului 1941, pentru ca în ianuarie 1942 să treacă deja la
cooptarea membrilor, ajutat fiind de fostul său bibliotecar de la
catedra de Istoria românilor, N. Sânzianu. Conceput în direcția
„intensificării propagandei pentru Ardeal”, Institutul părea și un soi
de pârghie a apropierii de „opoziția” față de regimul mareșalului I.
Antonescu, îndeosebi în direcția lui Iuliu Maniu, dar și a foștilor
legionari, mai cu seamă prin Grigore Florescu și Lucian Predescu.
De altfel, încă din 16 aprilie 1942, răspunzând ministrului
                                                                                                                           
universitar (1940), în „Studii și Materiale de Istorie Contemporană”, vol. XII,
2013, p. 194-204.
54
C.C. Giurescu a publicat câteva lucrări asupra Transilvaniei, destinate
propagandei în străinătate (în franceză, italiană, germană și spaniolă).
55
Arh. St. Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos.
18/1942, f. 120. Numirea s-a făcut prin decretul lege nr. 762 (în „Monitorul
Oficial”, nr. 61 din 12 martie 1942).
56
Arh. St. Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 2491/1943, f. 169-170.
375 
Propagandei, Giurescu declară fără echivoc că „accept principial să
iau asupra mea și asupra Institutului de Istoria Românilor, pe care-l
conduc, grija de a organiza alcătuirea unei lucrări științifice asupra
teritoriilor pierdute în 1940, lucrare care să ofere guvernului și
propagandei românești un material documentar complet și sintetic
asupra acestor teritorii”57.
În aceste împrejurări, părți bune din capitolul
„Bombardamentele aeriene” a Amintirilor sale sunt fie povestite de
alții, fie sub semnul unui lapsus, deși ne lasă impresia că a trăit pe
viu tot ceea ce relatează pentru intervalul august 1943-august 1944,
deși în octombrie-noiembrie 1943 s-a aflat la Istanbul, iar pe 29
iulie 1944 a ieșit din țară prin portul Giurgiu, spre Turcia, unde a
rămas până în 1945. Poate că acest aspect ar putea fi oarecum
motivat în cele din urmă, însă C.C. Giurescu – care ne oferă în
memorialistica sa tot felul de detalii biografice – omite cu bună
știință perioada cât s-a aflat în misiune la Istanbul, trimis acolo de
Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri,
totodată ministru al Propagandei și al Afacerilor Străine,
responsabil în fond pentru promovarea nazismului și xenofobiei la
noi, motiv pentru care la finele conflagrației a fost judecat și
condamnat la moarte pentru crime de război. De altfel, chiar
producția istoriografică a lui Giurescu, pusă în slujba propagandei
anti-maghiare, este rodul bunelor relații cu Mihai Antonescu
(deopotrivă aducătoare de profituri materiale), aidoma socrului său,
Simion Mehedinți, și el implicat activ în acest mecanism prin deja
celebra sa lucrare Ce este Transilvania, din 1940, tradusă în mai
multe limbi, în care concepția lui antropogeografică este evidentă,
de altfel ca și în cazul sintezelor lui C.C. Giurescu.
Cum de la sine se înțelege, noul statut „diplomatic” al lui
Giurescu nu putea decât să stârnească invidia altora, pentru că în
vreme ce România trecea prin momentele tragice ale finalului de
război (bombardamente, lipsuri materiale, nesiguranța viitorului
etc.), acesta ducea „o viață comodă, fiind în centrul atenției
generale în ceea ce privește activitatea sa politică și în special prin
comentariile pe care le făcea săptămânal cu privire la situația din
                                                            
57
Arhiva CNSAS, Fond Penal, dos. 1683, f. 40.
376 
România”58. Și nu era singur în Turcia, ci avea cu el toată familia,
inclusiv părinții soției, Simion și Maria Mehedinți, asemenea lui
Sextil Pușcariu, ce se afla din toamna lui 1940 la Berlin – cu soția,
fiica și soțul acesteia –, ca director al Institutului Român, numit
fiind de către fratele ginerelui său, Mihai Manoilescu, la vremea
aceea ministru de Externe59.
Zvonistica a funcționat și de data aceasta, vorbindu-se că în
călătoriile sale spre Turcia în anii 1943-1944, C.C. Giurescu ar fi
transportat bani și documente secrete din arhiva Ministerului de
Externe, la solicitarea expresă a lui Mihai Antonescu, care încerca
să-și salveze pielea prin tratative cu anglo-americanii. De altfel,
plecarea lui Giurescu și Mehedinți la Istanbul, fiind însoțiți și de
Frasin Munteanu-Râmnic, nu a scăpat Legației Germane de la
București, care într-un raport informativ către Centrala de la Berlin
menționa faptul că cei trei au fost trimiși în mod special de Mihai
Antonescu pentru „propagandă politică”, nemții bănuind însă și o
„manevră personală” a vicepreședintelui Consiliului de Miniștri de
a duce tratative cu Aliații60.
Dincolo de aceste presupuneri, avem totuși câteva rapoarte
confidențiale ale lui C.C. Giurescu către Mihai Antonescu, trimise
din Turcia, ce conțin un soi de analize politice de interes mai
curând regional (despre Turcia, Bulgaria, Rusia), dar și relatări
despre demersurile pentru înființarea Institutului menționat, cu
detalii interesante în ce privește relațiile româno-turce61.
Deja la începutul anului 1945, intuind mersul
evenimentelor, C.C. Giurescu și-a manifestat interesul să plece în
Statele Unite ale Americii, invocând invitația de a ține câteva
conferințe acolo. Revine însă în țară pe la sfârșitul lunii noiembrie
                                                            
58
Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dos. 4985/1, f. 10.
59
Cf. Irina Nastasă-Matei, Sextil Pușcariu și Institutul Român din Germania, în
„Studia Universitatis Petru Maior”, Historia, Târgu Mureș, IX, 2009, p. 217-246.
60
Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dos. 4985/1, f. 55. Vezi și Arhiva CNSAS,
Fond Penal, dos. 1683, f. 19, 41-44; Ioan Opriș, Aurel Decei sau destinul
disperării, București, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 43-44.
61
Arhiva CNSAS, Fond Penal, dos. 1683, f. 11-14, 56, 117-120, 196-207. Pentru
activitatea din Turcia vezi și Arhiva CNSAS, Fond SIE, dos. 28401 (C.C.
Giurescu).
377 
a aceluiași an și reintră în politică, între 1946 și începutul anului
1948 fiind ales deputat de Covurlui în Parlament din partea
Partidului Național Liberal, aripa Tătărăscu. De altfel, Gh.
Tătărăscu era și el un model al oportunistului, îmbrăcând mereu
haina „liberală”, fiind însă părtaș prin servilismul său la erodarea
democrației sub Carol al II-lea, o vreme ocupând și funcția de
prim-ministru (25 noiembrie 1939-4 iulie 1940), iar C.C. Giurescu
a avut demnitățile deja menționate. Mai mult chiar, după război, în
țara aflată sub ocupația trupelor sovietice, Tătărăscu intră în
guvernul dr. Petru Groza ca vicepremier și ministru al Afacerilor
Străine, poziții pe care le va deține până spre finele anului 1947,
ieșind apoi definitiv din viața politică acaparată cu totul de
comuniști. Cu siguranță că vechile afinități cu Tătărăscu și apetitul
pentru eventuale poziții de putere l-au determinat pe Giurescu să
abandoneze pe fostul său „șef” politic și părtaș în ceea ce s-a numit
„Noua școală de istorie”, Gh.I. Brătianu, compromis în anii
războiului pentru simpatia deschisă față de Germania nazistă.
Din perspectiva memorialisticii, Giurescu omite din
Amintirile sale și această parte de biografie, deloc lipsită de
importanță, anii de până la îndepărtarea monarhiei (30 decembrie
1947) fiind extrem de importanți pentru înțelegerea mecanismelor
instaurării regimului comunist în România. Iar aducerile aminte ar
fi fost și în plan personal pline de semnificații, devreme ce –
bunăoară – istoricul a făcut parte din delegația parlamentară trimisă
în aprilie 1947 la consfătuirea interparlamentară de la Cairo, alături
– printre alții – de Gala Galaction, ce a avut ca temă problema
transferului de populație și a persoanelor deplasate.
După proclamarea Republicii Populare Române, își
continuă doar activitatea de profesor la Universitatea din București,
pentru ca din toamna lui 1948 să fie suspendat din învățământ și
trecut ca cercetător științific (de fapt avea și titulatura de
„conferențiar”) în cadrul Institutului de Istorie al recent înființatei
Academii R.P.R. În fapt, încă din primăvara acestui an C.C.
Giurescu a fost pus sub anchetă de către Ministerul Culturii pentru
gestiunea Institutului Național de Istorie, într-o manieră neplăcută,
pentru ca în ziua de 5 iunie poliția să sigileze biroul și biblioteca

378 
lui Giurescu de la facultatea de litere, acesta fiind înlăturat din
postul de director, în locul lui fiind numit P. Constantinescu-Iași, în
prezența lui C. Daicoviciu, subsecretar de stat la Ministerul
Educației Naționale62. Așadar, deși nu i s-a găsit nimic
compromițător, a fost totuși „comprimat” și trecut la Institutul
menționat, având – asemenea lui Lucian Blaga la Biblioteca
Universității – o salarizare de profesor universitar.
De altfel, este perioada când se adună tot mai mulți nori
negri deasupra lui Giurescu, unul din apropiații săi de până la
finele războiului, Dumitru Bodin, un alt gen de oportunist, dar fără
orizont științific și caracterizat prin lichelism, devine unul din
principalii săi detractori, îndeosebi din punct de vedere profesional,
făcându-l parcă pe Giurescu să simtă ceea ce și Nicolae Iorga trăise
cândva în raport cu mai tânărul său protejat. Pentru că și D. Bodin
fusese susținut încă din perioada studiilor de către C.C. Giurescu,
care l-a luat ca asistent (1937), l-a trimis ca bursier la Roma, i-a
coordonat doctoratul63, l-a făcut șef de lucrări (1942), pentru ca în
1943 să aibă un rol decisiv în numirea lui în postul de conferențiar,
în cadrul unui concurs la care au mai candidat Ilie Corfus și N.
Capidan. Mai apoi D. Bodin l-a suplinit pe Giurescu câtă vreme
acesta s-a aflat în Turcia (1944-1945), pentru ca în cele din urmă
să-i râvnească postul, aducându-i cele mai stupide acuzații
protectorului său, solicitând eliminarea din învățământ, mânat și de
calitatea de membru în PSD, iar apoi PMR, deși anterior fusese un
vajnic propagandist al regimurilor lui Mussolini și Hitler, acestuia
din urmă chiar traducându-i în românește Mein Kampf. Pentru
moment, Bodin nu a reușit în planul său mizerabil, mai mult chiar,
devenind el însuși victima propriilor urzeli, fiind îndepărtat din
învățământ la 19 iulie 194864.
În cele din urmă, pe 6 mai 1950, va fi arestat și C.C.
Giurescu în cadrul unui lot al așa-zișilor „foști demnitari”,
                                                            
62
Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dos. 4985/1, f. 149-150.
63
Pentru doctoratul lui D. Bodin, Legăturile economice dintre Principatele
Române și Regatul Sardiniei și referatul lui C.C. Giurescu vezi Arh. St.
Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie,
dos. 359/1941-1942, f. 29, 48, 54-55, 131-132.
64
Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dos. 4985/1, f. 152.
379 
încarcerat apoi la Sighetul Marmației, unde s-a mai aflat pentru
câteva luni și fostul său ultim șef politic (Gh. Tătărăscu), alături de
mai vechiul său lider de partid, Gh.I. Brătianu. A fost eliberat la 5
iulie 1955, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în com. Măzăreni
(jud. Brăila), restricțiile domiciliare fiindu-i ridicate pe 8
noiembrie, stabilindu-se apoi în București. Asemenea altor istorici
interbelici (P.P. Panaitescu ș.a.), competențele lui în domeniu vor fi
treptat puse la lucru, inițial fiind angajat ca documentarist, la plata
cu ora, din 1956, iar mai apoi ca cercetător în cadrul Institutului de
Istorie menționat, pe la începutul anilor ‘60 fiind cooptat și la
Universitate, reintegrându-se practic în viața științifică, coordonând
teze de doctorat și ținând cursuri speciale, participând la congrese,
conferințe și simpozioane în străinătate65, dar mai ales publicând
enorm și în spiritul noilor exigențe istoriografice, abordând
chestiuni de ev mediu, dar mai ales de epocă modernă, istoria
diverselor instituții ori monografii locale.
Totodată, se lasă utilizat îndeosebi în ceea ce se pricepea
mai bine, și anume istoriografia ca sursă și suport propagandistic în
folosul regimului. Iar după 1965 – s-a discutat deja aspectul66 –, în
procesul de edificare a național-comunismului ceaușist, C.C.
Giurescu devine un instrument util și mai ales docil, nu din cauza
senectuții, ci mai ales a unor trăsături de caracter ce țin de
oportunism. De altfel, între 1962 și 1964, Securitatea a întreținut în
jurul lui Giurescu mai mulți agenți de supraveghere, aproape cu
toții apreciindu-l pe acesta „ca un element oportunist”, care trăiește
retras, extrem de prudent în discuțiile cu alții, dar care mereu pare
foarte atașat de regim și de accentul ce se pune pe „ridicarea
conștiinței naționale”67. Mai mult chiar, ca membru în Comitetul de
repatriere din 1961, istoricul este extrem de activ în ziarul „Glasul
Patriei”, ce oglindește celor din afară realitățile din țară, în formule
– evident – puternic cosmetizate.

                                                            
65
Vezi C.C. Giurescu, Jurnal de călătorie. Impresii din Statele Unite, Paris și
Londra, București, Edit. Cartea Românească, 1971.
66
Katherine Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and Cultural
Politics in Ceausescu’s Romania, University of California Press, 1991.
67
Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dos. 4985/2, f. 23-25.
380 
 Cum de la sine se înțelege, odată cu instaurarea
comunismului în România, practic, lui Giurescu, dar și altora ca el,
nu li se mai oferă perspective politice alternative. În vreme ce
pentru unii istorici (de pildă Gh.I. Brătianu, I. Lupaș, Silviu
Dragomir, I. Nistor ș.a.), transformările structurale ale spațiului
intelectual indică drept „retrograde” (anacronice) proiectele
științifice anterioare, apetitul lui Giurescu pentru sinteză, în
maniera în care o concepea el, îl transformă într-un fel de „om al
zilei”.
Problema spațiului intra-carpatic revenise în centrul
istoriografiei române după o scurtă perioadă de acalmie, odată cu
tensionarea relațiilor româno-maghiare după 1956, dar mai ales din
1959, anul unificării învățământului superior clujean sub titulatura
„Universitatea Babeş-Bolyai”. Istoriografic, pretextul a fost
descoperirea unor manuscrise ale lui Karl Marx la Institutul
Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam, de către istoricul
polonez Stanislaw Schwann – de fapt însemnări de lectură ale lui
Marx, comentate – asupra istoriei românilor, ce a constituit o bună
ocazie pentru autorităţile noastre de a declanşa oficial procesul de
renaţionalizare a discursului istoric. Deşi volumul K. Marx,
Însemnări despre români, a văzut lumina tiparului abia în 196468,
preparativele începute încă de la finele anului 1958 – aşa cum au
fost descrise de unii memorialişti69 – indică apetitul şi evidenta
direcţie spre care se îndrepta istoriografia română şi, implicit,
construcţia unei noi ideologii, a naţional-comunismului.
În paralel însă a devenit tot mai obsesivă elaborarea unei
noi sinteze de Istoria României, la care erau chemaţi să contribuie
atât istoricii români, cât şi cei maghiari70. Se căuta astfel trecerea în
                                                            
68
K. Marx, Însemnări despre români, manuscrise inedite publicate de A. Oţetea şi
S. Schwann, Bucureşti, Edit. Academiei, 1964, 186 p. (reeditată în 1995 de C.
Huşanu, la Iaşi, Edit. Moldova).
69
Asupra acestui aspect vezi P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită, Bucureşti, Edit.
Enciclopedică, 1997, p. 251-293; Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea
lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost şef de secţie al CC al PMR, Bucureşti,
Edit. Ion Cristoiu, 1999, p. 177-187.
70
Această sinteză de Istoria României a apărut sub egida Academiei R.P.R., vol. I
în 1960, iar vol. IV în 1964, acesta fiind de altfel ultimul tom, ce acoperea
381 
uitare a direcţiei promovate de Mihai Roller, adjunctul lui Leonte
Răutu la Secţia de Propagandă şi Agitaţie şi exponent al
voluntarismului stalinist în istorie, pe care a impus-o din poziţia de
membru al Prezidiului Academiei RPR şi de redactor şef al
principalei reviste de istorie, „Studii”.
De altfel, sinteza de mai sus fusese realizată oarecum în
paralel cu o alta, regională, Din istoria Transilvaniei, care până în
1963 va cunoaşte trei ediţii71, şi care a fost apreciată la Budapesta
ca având o influenţă negativă asupra relaţiilor româno-ungare.
Faptul că lucrarea a apărut în preajma Congresului al III-lea al
PCR (desfăşurat în iunie 1960), ca şi în cazul primului volum din
tratatul de Istoria României, semnifică pe de o parte mutaţiile ce se
produc la nivelul organelor de partid în privinţa sensibilei
probleme a Transilvaniei, ocolită până atunci oarecum tacit atât de
istoricii maghiari, cât şi de cei români, iar pe de altă parte
marchează începutul unei competiţii istoriografice pe această temă,
ce va culmina cu apariţia în 1986 a celebrei Erdély története
[Istoria Transilvaniei], sub egida Academiei Ungare, care va
cunoaşte mai multe reeditări (1987, 1988) şi traduceri în germană
(1990), franceză (1992) şi engleză (1994). Nu întâmplător, după
apariţia volumului Din istoria Transilvaniei, istoricul Béla Köpeczi
(care era directorul general al editurilor din Ungaria, iar ulterior va
ajunge ministru al Culturii, coordonând Erdély története, amintită),
invitând la masă – în martie 1961 – pe consilierul cultural al
Ambasadei României la Budapesta72, a sugerat faptul că publicarea
acestei lucrări este „neavenită”, fiind apreciată de istoricii din ţara
sa drept „o manifestare a naţionalismului român”. Pe de altă parte,
Köpeczi considera că această sinteză este o inutilă risipă de energii,
noile relaţii dintre România şi Ungaria consfinţind o situaţie de
                                                                                                                           
evenimentele de până la 1878. Următoarele volume preconizate nu vor mai apărea
niciodată, tematica fiind extrem de delicată pentru cenzorii regimului.
71
Ediţia întâi a apărut în 1960. Autorii acesteia au fost C. Daicoviciu, Şt. Pascu,
V. Cheresteşiu, Şt. Imreh, Al. Neamţu, T. Morariu, C. Bodea, B. Surdu, C.
Mureşan, C. Nuţu, A. Egyed şi V. Curticăpeanu.
72
Vezi Maghiarii din România. Mărturii documentare (1956-1968), coord.
Lucian Nastasă, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2003, p.
671-673.
382 
fapt, prin recunoaşterea apartenenţei Ardealului şi a majorităţii
româneşti din această regiune. În consecinţă, istoricul ungar nu mai
vedea nici o utilitate ca „istoricii şi arheologii români să-şi
«piardă» timpul căutând dovezi cu privire la naşterea poporului
român şi la continuitatea pe teritoriul Daciei a populaţiei
daco-romane”.
Ulterior, naţionalismul istoriografic românesc va cunoaşte
mereu forme ascendente, aflându-şi sursele şi în evoluţiile din
istoriografia ţării vecine. Un astfel de exemplu ar fi desfăşurarea la
Budapesta, între 4-9 mai 1964, a unei conferinţe a istoricilor, care
trebuia să pregătească Congresul mondial în domeniu. Una din
tematicile incluse a fost şi prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, care
interesa în egală măsură şi pe români, pentru că se repunea în
discuţie Tratatul de la Trianon, iar o serie de istorici din Ungaria şi
R.D. Germană, ca şi unii din Occident, susţineau teze care nu erau
pe placul românilor. În acest context, la nivelul C.C. al P.C.R., s-a
hotărât activarea unor istorici de marcă, precum A. Oţetea, C.C.
Giurescu, Ştefan Pascu sau mai tinerii Dan Berindei şi Camil
Mureşan, dar şi a altora, care să ia poziţie în cadrul dezbaterilor
internaţionale, intervenţiile acestora fiind apoi publicate într-un
volum intitulat Destrămarea monarhiei austro-ungare (1900-1918),
sub redacţia lui C. Daicoviciu şi M. Constantinescu, apărut la
Editura Academiei în 196473.
Efervescenţa reactivării acestui tip de istoriografie a generat
chiar – cu ocazia Congresului al IX-lea al Partidului Socialist
Muncitoresc Ungar din decembrie 1966 – reacţii din partea liderilor
din ţara vecină, care deşi nu s-au referit explicit la istoricii români,
au subliniat faptul că nu se iau în considerare sensibilităţile naţionale
ale ungurilor. În aceste împrejurări, C.C. Giurescu simte contextul
favorabil de a-și continua mai vechile proiecte istoriografice din
perioada interbelică și vremea regimului antonescian, în 1967
publicând deja volumul Transilvania în istoria poporului român74,
                                                            
73
Textul lui Giurescu era semnat deopotrivă de Şt. Pascu, I. Kovács și L. Vajda,
purtând titlul Unele aspecte ale problemei agrare în monarhia austro-ungară la
începutul secolului al XX-lea, p. 11-91.
74
București, Edit. Științifică, 1967, 159 p.
383 
mai apoi cu versiuni în limbile engleză (1969) și germană (1970). Și
tot acum este un moment prielnic pentru el de a relua ofensatoarea
sintagmă interbelică de Istoria românilor, publicând în 1971 un
impresionant volum de 830 pagini75, sinteză de căpătâi pentru cel
puțin următoarele două decenii, cu această ocazie introducându-l și
pe fiul său – Dinu C. Giurescu – în circuitul istoriografic oficial. În
acest fel, se ignora ab initio faptul că în acest spațiu s-au derulat şi
istoriile altor etnii, cu o multitudine de tradiţii, limbi şi culturi
răspândite inegal într-un teritoriu ce alcătuiește din punct de vedere
statal România.
Astfel, „naționalismul” a devenit pentru mulți istorici sau
gânditori români un „proiect științific” cu valabilitate și în vechiul,
dar și în noul regim politic. Dacă în perioada „internaționalistă” a
comunismului românesc (până prin 1960) acest gen de intelectuali
fuseseră ținuți sub tăcere, chiar trimiși în pușcării pentru atitudinea
afișată, odată cu reliefarea național-comunismului românesc, aceștia
sunt căutați, atât în țară, cât și în afară, reintegrați în sistem și
utilizați în construcția acestei ideologii.
De altfel, această implicare în definirea „specificului
național” nu a fost deloc un proces complicat, intelectualii interbelici
având mai toate instrumentele la îndemână: Istoria românilor
interbelică se perpetuează în aceeași manieră și în anii ‘70-‘80, iar
așa-zisa „reflecție filosofică” din 1944, de pildă, sub titlul Pagini
despre sufletul românesc, a produs sub același condei al lui
Constantin Noica volumul Sentimentul românesc al ființei. Iar
exemplele de acest fel ar putea fi enumerate pe încă multe pagini de
acum încolo!
În acest context, putem spune că a fost șansa celor
marginalizați în perioada de debut a comunismului de a fi readuși la
lumina zilei, de a fi publicați și republicați, de a reveni în spațiul
public, pe de o parte ca rotițe ale mecanismului ideologic (date fiind
competențele lor), iar pe de alta ca o dovadă a temeiniciei regimului,
oficializându-li-se loialitatea față de sistem. La urma urmei, dacă ne
uităm mai cu atenție asupra perioadei de după 1964, vom constata că
                                                            
75
C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
și până astăzi, București, Edit. Albatros, 1971.
384 
– de fapt – tocmai acești „recuperați” contribuie cel mai bine și mai
eficient la organizarea „intelectuală” a unui univers politic
comunist-ceaușist, atrăgând adeziunea aproape fără rezerve a multor
tineri ambițioși care în anii ‘80 și după schimbările din ‘90 vor
perpetua multe din metehnele restituirii trecutului.
În felul acesta, oportunismul dă naștere formalismului
politic, ce a dominat anii regimului comunist, excluzându-se astfel
dezbaterea ideilor profunde ale sistemului, ale trecutului, fără
proiecții reale spre viitor, fie pentru că ele nu există, fie pentru că nu
interesează pe nimeni evoluția societății à la longue. Toți acești
„recuperați” sunt obsedați doar de propria lor soartă, de cum „să
fenteze” regimul, individualiști peste limită, făcând compromisuri
peste compromisuri doar pentru iluzia că mai înseamnă ceva în
câmpul culturii. Din perspectiva lor, mereu ei trăiesc într-o
conjunctură de „criză”, iar vremurile de acest gen favorizează
oportunismul, care – de fapt – presupune o de-socializare, pe
principiul „cine poate, oase roade”.
În cazul lui C.C. Giurescu nu este foarte dificil să aflăm
probele oportunistului și nici să obiectivăm interpretarea diverselor
lui conduite în sfera politică, socială ori istoriografică. Sintetizând
oarecum, în final, biografia lui poate furniza o tipologie a
oportunismului demnă de luare aminte. Ca fiu al unui conferențiar
universitar, cu multe alte însărcinări importante în câmpul culturii și
al educației, însă decedat prematur, C.C. Giurescu beneficiază de
sprijinul și protecția foștilor colegi ai tatălui: V. Pârvan, N. Iorga, D.
Onciul, Dionisie Russo, S. Mehedinți ș.a., de altfel, cel din urmă
devenindu-i și socru. În felul acesta, are parte de o ascensiune
profesională fără opreliști (oricât ar dori el să arate altcumva
lucrurile, trebuie să recunoaștem că – în raport cu alte cariere – a
urcat repede și bine), se integrează rapid și eficient unui grup de
influență profesională și politică („Școala Nouă”, cu Gh. Brătianu și
P.P. Panaitescu), fondat pe principiul solidarității. Politic însă are un
parcurs... superficial, inconsecvent: liberal, liberal-georgist, carlist,
antonescian, atașându-se apoi idealurilor național-comunismului. I
se încredințează poziții de putere politico-administrativă (rezident

385 
regal și ministru), dar beneficiază și de onoruri: decorații, membru
în Parlament, membru al Academiei R.S.R. etc.
În acest context, luările lui de poziție în diverse situații,
elogiile aduse mai marilor zilei, publicațiile pe teme de „interes
național” sunt investiții ale acestuia cu valoare ideologică, în fapt
formalitățile de acces la pârghiile puterii. Cât privește ideea de
loialitate, amiciție, onoare – acestea par vorbe în vând, de vreme ce
Giurescu s-a situat mai totdeauna între acuzația de arivism fără
scrupule și recunoașterea pragmatismului, între indiferența
versatilă și schimbarea rațională a opțiunilor politice. Ca și în
multe alte cazuri de acest fel în cultura română, comportamentul
oportunist a șubrezit enorm evoluția semeață a națiunii, anulând
solidaritatea și încrederea între partenerii sociali, furnizând
sentimentul că totul se bazează pe câștiguri de moment, pe relații
incerte între oameni, tocmai datorită lipsei de scrupule a
oportuniștilor. Este și motivul pentru care am deschis o asemenea
temă de discuție, doar întâmplător declicul fiind generat de
biografia lui Constantin C. Giurescu. Pentru că întreaga esență a
discursului îmi pare a fi nevoia de a institui o... nouă direcție în
cercetarea trecutului, cea a „ecologiei caracterelor umane”!

386 
 REZUMATE

Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás

Alma Mater Adrift.
Alternative Aspects
of the Interwar University Life

This volume aims to adress lesser-known aspects of university life

during the interwar period. These aspects can only be understood
through various, anthropological methods and perspectives,
highlighting the everyday reality of the academic past and
allowing the placement of the topic in a definite cultural and social
context.
The thirteen studies included in the volume, grouped into four
sections, address either social and political issues concerning the
organization and functioning of the universities – and thus the
activity of professors and students –, or less known topics, even
”exotic” ones, regarding a particular field of study and research –
for example the sociological one in the case of this volume. Some
contributions, dealing with the Polish academia, have the purpose
of placing the volume’s subject in a broader, Central-Eastern
European context, and allowing the comparison between various
social processes related to university life. And finally, the cultural
transfer and the academic experiences abroad, the stages and
complications which are inevitable in building an university
career, as well as the swinging between several mentors, political
parties and ideologies in order to gain a political and professional
status are illustrated by relevant case studies.

387 
 Ana-Maria Stan
Public and Professional Status of the Academic Staff
at the Romanian University of Cluj between 1919-1940

The aim of this study is to analyse how the university professors of

Cluj were progressively integrated into the academic life of the
Great Romania, after the 1918 union of Transylvania with the Old
Kingdom and the subsequent foundation of the Romanian
University of Cluj in 1919. Taking into account the official
administrative documents and regulations of the University of Cluj,
our research highlights the special status enjoyed by the academic
staff of Cluj, in comparison with other Romanian universities. We
also offer a concise picture of the various ways in which the
academic staff of the University of Cluj took part in the public life,
which contributed to defining their professional status, as well as
to the development of regional and national socio-cultural life
during the interwar period.

Dragoș Sdrobiș
Power Relationships in the Interwar Universities of Romania.
The Effects of the Higher Education Law (1932)
in the Cluj University Life

Margaret Scotford Archer’s study (University, Students and

Society, 1972) reveals three major relationships developed in any
society through higher education: interaction with the political
milieu, with the economy (labor market) and the influence of the
University on the social differentiation phenomenon. Eventually,
all these three relationships resume to a single encompassing
phenomenon (university autonomy) and implies three major
actors: the State, the Academic body and the students. In order to
emphasize the `autonomy` degree of the University in interwar
Romania, the present study aims to analyze the manner in which
the idea of University and the above actors were (re)defined. In

388 
this respect, at a microscopic level, the paper investigates the
university life in Cluj between 1932-1934. The chronological
landmarks encompass the beginning of the debates regarding the
higher education law (spring of 1932) and the repression against
some student organizations in 1934 (after the assassination of
prime-minister I.G. Duca).

Zoltán Pálfy
A New National Elite on Old Academic Grounds:
Law Students of the Cluj University in the Interwar Period

It is characteristic for East-Central European universities that

enrollment patterns tend to over-emphasize law studies. Law
students make the relative majority of those engaged in higher
learning in the region all through the first half of the 20th century.
The university of Cluj is a case in point. No matter which
sovereignty it belongs to, the university has the primary task of
forming loyal and reliable citizens ready to fill in the ranks of
public service, a segment of the (academically-based) job-market
that is over-sized as such and over-populated due to the
time-honored orientation of the Central European gentry-based
middle class: they tend to perpetuate social positions by means of
higher studies that open the path to the state-owned segment of the
job-market. Where and when there is an acute need for a new
middle class under a new state sovereignty, it is law studies that
are notoriously perceived as producing it. Thus, the analysis of this
segment of the student population can give one a deeper insight
into the social, political, and, why not, ethnic dynamics of interwar
Romania. The proposed paper shall put forward the data on this
segment of the student population of the Cluj university, setting it
against a dramatically changed background: how do Romanians
cope with the task of producing this new middle class on old
grounds, and what are the unwanted side-effects of unwillingly
taking over this grossly state-related social emancipation
model from the Hungarians, the previous owners of

389 
 the academe and the job-market it produced candidates for? And
how do Hungarians and other minority groups behave in the new
situation? These are some of the questions my paper intends to
answer by putting the law student population of the Cluj university
in the mentioned period under scrutiny.

Andrei Florin Sora

A Problematic Status:
the School of Governance of Bucharest, 1919-1940

The School of Public Governance of Bucharest, a private

education institution founded in 1871, has had, until its dissolution
in 1948, a significant role in the teaching of administrative
sciences and political sciences in Romania. Many of its students
and graduates have held public positions or positions in private or
commercial banks. Even if the institution had been operating for
nearly half a century, at the beginning of the 1920s the School of
Public Governance of Bucharest still did not have a well-defined
status, and the competition with higher state education put its
existence in danger. The registration conditions have sparked
many debates and dissatisfactions and the number of students
admitted in the first year has surpassed by many times the
logistical possibilities of the school. In addition, the Bachelor’s
degree granted by this school is difficult to classify as a higher
education diploma, given that many of its students had not finished
high school. This study analyzes the status of this private school
and the diplomas it granted, and how its public image was built in
order to attract as many students as possible and thus, survive.

390 
 Zoltán Rostás
The Formation and First Crisis
of the Sociological School of Bucharest

This study approaches a less visited topic in the history of

Romanian universities: the status of research in social sciences at
the University of Bucharest. This topic is usually treated under the
angle of the internal history of the discipline, or through the
analysis of a researcher’s biography. In both cases, the
institutional framework is left in the background. Exploring the
history of the Bucharest School of Sociology in the interwar
period, the author shows that Professor Dimitrie Gusti has
conceived research from the very beginning in an extra-university
framework created by him, the Romanian Social Institute. This
study describes concisely the formation of this extra-university
structure and the organization of field researches for doctoral
students and young academics from the 1920s onwards. The
articulation of the Gustian school of sociology until its first crisis
in 1932-33 is also thoroughly analysed.

Ionuț Butoi
For a Social History of Didactic Practices in the University.
The Gusti Experiences in Higher Education
in the Interwar Period

This study revisits extant explanations of educational and cultural

policies in Greater Romania and their social and political
consequences. My premise is that pedagogical practices (i.e.
modalities of teaching and learning) are at least as important as
ideological and programatic content when evaluating these
policies. How did teaching, learning, and seminar work unfold in
the interwar university? What was the impact of these practices
and what habits did they impart to students? How did educational
practices shape students’ social personality? Investigating these

391 
questions can help clarify both the broader social context of
interwar education and the social and political role played by
some university professors, particularly in regards to their
influence amongst university students. The answer to these
questions includes a critical evaluation of the ways in which
well-known members of the Gustian School, such as Mircea
Vulcănescu or Anton Golopenția, understood and applied
pedagogical principles.

Theodora-Eliza Văcărescu
”I am sad I am not a boy”. Successful Women in the History
of the Interwar Sociology at the University of Bucharest

In the late 1920s and throughout the 1930s several sociological

monographic campaigns were carried out in a few villages of
Romania. It was for the first time that a broad research group from
Romania investigated rural social life using an integrated
theoretical system and interdisciplinary methods and instruments. In
most of the activities undertaken by the Bucharest Sociological
School and coordinated by Professor Dimitrie Gusti, women
participated in large numbers – yet another new departure in
Romanian scientific practice.
In this paper I explore how gender, conceptualized as a social,
political and material category, configures power relations within a
research group, and I provide tentative and inherently partial
answers to such questions as: What combination of social,
economic, and political factors led to women’s massive involvement
in the sociological monographic campaigns? How did women’s
participation contribute to the research endeavors? What are the
disciplinary and institutional mechanisms, as well as the personal
strategies, that produced: a) women’s inclusion in, and later
exclusion from, the research group; b) their restriction to
professional areas defined as ”appropriate” for women; c) even the
appropriation of their work for the benefit of their male research
colleagues? My investigation showed that the gender dynamics of

392 
this particular research group should be integrated within the
broader context of the conceptualization of women’s and men’s
roles in Romanian interwar social, economic and political life,
within the context of the antecedents of women’s involvement in
science in general and in social research in particular, and, last but
not least, within the context of the establishment of sociology as a
discipline and women’s place in this process of institutionalization.

Irina Nastasă-Matei
Sociology between Science and Politics during the Third Reich.
The German Contributions to the International Congress
of Sociology in Bucharest (1939)

The study aims to contribute to a better understanding of the

characteristics of sociological research during the Nazi Germany,
as well as to analyse the Romanian-German relationships in the
field of sociology in that period, by examining the planned
presence of the Third Reich’s delegation at this congress – the
sociologists who were invited and those who finally accepted (or
were permitted) to attend, their position in the German sociology
and also in the Nazi institutional apparatus – and by analysing the
content of their articles. Thus, we are trying to see how much of
their articles’ content dealt with academic data and
argumentation, based on an honest and thorough research, or if
they rather had a political or ideological agenda.

Sabrina Lausen
Students, Patriots, Nationalists – Polish Student Fraternities
and their Political Education in Interwar Poland

The first Polish student fraternities were founded in early 19th

century in Prussia, as well as at German universities in different
cities in Russia and later in the Habsburg Monarchy. Despite of
their own customs, they strongly resembled their well-known

393 
German counterparts such as the Burschenschaft and the Corps.
The purpose of all fraternities was the social education of the
members to complement their university education. While political
and confessional questions were normally excluded from the
education, regarding to the charter of the biggest organisation of
the fraternities in Poland the term ‘nonpolitical’ did not mean
‘apolitical’ but a ban of party politics within the fraternity in order
to respect the political opinions of all members and to preserve the
inner solidarity of the group. Instead of that, the students were
raised as convinced patriots who were highly influenced by the
ideas of Polish nationalism.

Zofia Trębacz
Żydowska Strzecha Akademicka (Jewish Academic House) –
Foundation, Activity and Political Relations. Contribution
to the History of Jewish Students in Interwar Warsaw

Żydowska Strzecha Akademicka (The Jewish Academic House) in

Warsaw was founded in 1915. It was a self-help and cultural
association of Jewish students, where events important for both
academics and the Jewish community were discussed. In the
beginning, an important aspect of its activities was the
development of a national consciousness. Over time, Strzecha
became an organization that united Jewish associations of many
different Warsaw universities. In 1926 its leadership was taken
over by left-wing activists who strove to deprive Strzecha of its
national character. This was met with protest from the part of the
Zionists, thus becoming a source of long-running conflict between
the two sides. However, despite all the problems, Żydowska
Strzecha Akademicka continued its activities and played an
important role among Jewish students in Warsaw.

394 
 Rucsandra Pop
Roman Jakobson’s Influence
on Mihai Pop’s Thinking and Career

This paper aims to analyze the impact that the time spent in Prague
as a PhD student at Charles University and the meeting with the
representatives of the Prague Linguistic Circle had on Mihai Pop’s
career and thinking. In 1928, Pop was finishing his BA at the
Faculty of Letters and Philosophy in Bucharest. He was oscillating
between folklore and sociology, on one hand, and a much older
passion, on the other hand. ”Sociology was fun for me, but I never
ever wanted to become a sociologist. I wanted to become a
philologist dealing with Slavic languages”. In 1929, Pop went to
Prague to study Slavic philology. There, he had the chance to
connect to the movement that was dominating the European
philology at that time and to witness the birth of structuralism, a
theoretical paradigm that was to massively influence the twentieth
century thinking. By association with the Prague Linguistic Circle,
he participated in the first major discussion about semiotics. Due
to his research interests, Pop easily became close to Roman
Jakobson, Nikolay Trubetzkoy and Piotr Bogatîrev, the three
Russian linguists who founded the Moscow Linguistic Circle and
who fled Russia after the 1917 Revolution. Pop’s work – having
structuralism as main theoretical framework - is relevant to how
important this meeting was for the young Romanian researcher.
But there are numerous documents showing that the influence of
members of the Prague Linguistic Circle is not just a theoretical
one. There is a rich correspondence between Jakobson and Pop in
the archive of Massachusetts Institute of Technology – letters
exchanged between 1957 and 1971 – which shows that the Russian
linguist has taken very seriously his role as Pop’s mentor,
introducing him to various intellectual circles.

395 
 Florin Onica
Gala Galaction – The Beginning of an Academic Career

Mainly perceived as a mixture of contrasts due to multiple shades

of his personality, Gala Galaction had an interesting path in his
academic career, less known, but also sophisticated. His unique
profile confirms the necessity to distinguish for each case the
mechanisms that have acted in order to obtain an university
position, as well the absence of a singular model for promotion.
The purpose of the study ist o reveal the biographical details
concerning the academic ascension of the writer Gala Galaction.
The distinctive circumstances of his formation can be understood
more appropriately considering his spiritual metamorphosis,
which is the result of the meeting with Zoe Dimitriu Cocea, his
future wife. His passion for literature has not always been
favorable to the promotion in academic theology. Nevertheless he
did not give up and he succeeded through perseverance.

Lucian Nastasă
Distorted Memoirs and the Opportunistic ”Ethics”:
Constantin C. Giurescu

In the case of C.C. Giurescu it is not very difficult to find evidence

of his opportunism and to conduct an objective interpretation of his
various political, social or historiographycal conducts. His
biography can provide an interesting typology of opportunism. As
the son of an university professor, C.C. Giurescu received the
support and protection of his father’s former colleagues: V.
Pârvan, N. Iorga, D. Onciul, Dionisie Russo, S. Mehedinți, the
latter even becoming his father-in-law. This way, he had an
impressive professional ascent and he integrated quickly and
effectively into a group of professional and political influence,
based on the principle of solidarity (” The New School”, together

396 
with Gh. Brătianu and P.P. Panaitescu). From the political point
of view, he proved to be superficial and inconsistent: he was on the
side of the liberals, of the King Charles II, he supported Ion
Antonescu, joining later the national-communist ideals. He was
entrusted with powerful politico-administrative positions (Royal
resident and Minister) and benefited from honors: decorations,
member of the Parliament, member of the R.S.R. Academy,
and so on.

397 
 LISTA AUTORILOR

Ionuț Butoi este absolvent de Științe Politice la Universitatea din

București și are un doctorat în Sociologie în cadrul aceleiași instituții.
În prezent este asistent universitar la Facultatea de Jurnalism și
Științele Comunicării (UB). A publicat volumul Mircea Vulcănescu.
O microistorie a interbelicului românesc (Eikon, 2015) și este
co-autor, împreună cu Dragoș Sdrobiș și Theodora-Eliza Văcărescu, al
volumului colectiv coordonat de Zoltán Rostás, Universitatea
interbelică a sociologilor gustieni. Studii (Ed. Universității din
București, 2014). Este autor al mai multor studii despre Școala
Gustiană și Mircea Vulcănescu publicate în Sfera Politicii, Revista
Română de Sociologie, Sociologie Românească, Transilvania ș. a. A
coordonat, alături de Zoltán Rostás, numărul special din Sociologie
Românească (nr. 1-2/2014) cu tema „Cum a fost practicată și gândită
sociologia românească în sec. XX?” A participat la numeroase
paneluri dedicate sociologiei gustiene în cadrul unor conferințe
naționale și internaționale. E membru activ al grupului informal de
cercetare „Cooperativa Gusti”, coordonat de profesorul Zoltán Rostás,
alături de care realizează diverse proiecte științifice care țin de istoria
Școlii gustiene.

Sabrina Lausen este istoric, cercetător la Institutul de Istorie al

Universității din Paderborn, Germania. A studiat istorie modernă și
contemporană, istorie medievală și științe ale educației la
Universitatea din Paderborn, petrecând un semestru la Poznań, în
Polonia. În 2008 a obținut diploma de masterat cu o dizertație
despre lagărul de exterminare Sobibór și rolul acestuia în cultura
comemorativă poloneză. Teza sa de doctorat își propune să
realizeze o comparație între fraternitățile studențești germane și
poloneze din prima parte a secolului XX. Cercetările ei se axează
pe istoria studenților și a universităților în secolele XIX-XX și pe
memoria culturală a Holocaustului în Germania și Polonia.
398 
Lucian Nastasă este profesor şi cercetător ştiinţific în cadrul
Academiei Române (Institutul de Istorie „George Bariţiu”) şi al
Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Specialist în istoria şi
sociologia culturii şi educaţiei, cu numeroase stagii didactice şi de
cercetare la Budapesta, Geneva, Graz, Zurich, Beijing, Tel Aviv,
Moscova, Paris, Heidelberg etc. În 2004 i s-a decernat Premiul
Academiei Române, în acelaşi an devenind şi membru al Corporaţiei
doctorilor a Academiei de Ştiinţe din Ungaria, iar în 2012 a primit
premiul Meir Rudich al Universităţii Ebraice din Ierusalim. Autor al
unor lucrări precum: Generaţie şi schimbare în istoriografia română
(1999); Interethnic Relations in Post-Communist Romania (2000, cu
Levente Salat); Maghiarii din România şi etica minoritară (2003, cu
Levente Salat); Intelectualii şi promovarea socială (2004); The
University of Kolozsvár/Cluj and the students of the Medical Faculty
(2004, cu Victor Karády); Itinerarii spre lumea savantă (2006);
„Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi
promovare a elitei intelectuale (2007); Armenii din nord-vestul
Transilvaniei în anii instaurării comunismului (2008); Intimitatea
amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „literari”
(2010); Antisemitismul universitar în România, 1919-1939 (2011);
Rom sau ţigan. Dilemele unui etnonim în spaţiul românesc (2012,
împreună cu István Horváth); Politici culturale și modele intelectuale
în România (2013, împreună cu Dragoș Sdrobiș); Pogromul itinerant
sau Decembrie antisemit, Oradea 1927 (2014) ş.a. Coordonator al
seriei Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare (4 vol.,
2001-2003).

Irina Nastasă-Matei este cadru didactic la Facultatea de Științe

Politice a Universității din București. Cercetările ei se axează pe
antisemitism, ideologie, politici culturale, transfer cultural, minorități,
legătura dintre politică și mediul academic. A publicat o carte
(Educație, Politică și propagandă. Studenți români în Germania
nazistă, Edit. Eikon/Școala Ardeleană, 2016), a coordonat împreună
cu Laurențiu Vlad un volum (Universitate și politică. Evoluții

399 
instituționale românești și trasee europene de formare intelectuală,
Edit. Universității din București, 2014) și a publicat mai multe articole
în reviste academice și volume internaționale (ultima apariție: From
education to politics. The students from Romania, the Nazis, the
Legionnaires and the Romanian Orthodox Church, în Burkhard
Olschowsky, Ingo Loose (ed.), Nationalsozialismus und
Regionalbewusstsein im östlichen Europa, Oldenbourg, De Gruyter,
2016, p. 153-170). A participat la conferințe, simpozioane și
workshopuri în România, Germania, Austria, Marea Britanie, Israel,
Canada și Statele Unite. A beneficiat de mai multe burse și granturi de
cercetare (DAAD, IKGS, UEFISCDI, SEE) și a realizat stagii de
cercetare la Berlin, München, Freiburg, Bonn, Washington D.C.,
Paris etc.

Florin Onica este doctorand la Universitatea Babeș-Bolyai din

Cluj-Napoca în cadrul Școlii Doctorale de Relații Internaționale și
Studii de Securitate, interesul său fiind orientat spre domenii precum
istoria culturală a elitelor, istoria memoriei sau microistorie. Un
exemplu pertinent în acest sens este subiectul tezei de doctorat,
consacrată elitelor teologice din spațiul românesc din a doua jumătate
a veacului XIX până în 1948, anul reformei învățământului teologic
superior. Realizarea unei anchete socio-istorice asupra corpului
profesoral teologic universitar își propune surprinderea mecanismelor
decisive referitoare la cooptarea și promovarea în mediul academic
românesc. A făcut parte din proiectul POSDRU/159/1.5/S/140863
„Cercetători competitivi pe plan european în domeniul științelor
umaniste și socio-economice. Rețea de cercetare multiregională
(CCPE)”, publicând studii și articole în domeniul cercetat.

Zoltán Pálfy este lector la Departamentul de Științe Politice al

Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării,
Universitatea Babeș-Bolyai. Are doctoratul în istorie (Universitatea
Central-Europeană). Cercetările sale se concentrează asupra
universității clujene în secolul XX. Pe lângă un număr de articole

400 
referitoare la studiul minorităților și la istoria politică și socială a
învățământului superior din Europa Centrală, publicația sa cea mai
însemnată este National Controversy in the Transylvanian
Academe: The Cluj/Kolozsvár University in the First Half of the
20th Century (Budapest, Akadémiai Kiadó, 2005).

Rucsandra Pop este doctorandă în Folclor și Antropologie la

Universitatea din București. A absolvit masterul de Etnologie,
Antropologie Culturală și Folclor de la Universitatea din București
și este licențiată în filologie română și engleză la Universitatea
Transilvania din Brașov. A urmat un program de studii
postuniversitare în Jurnalism la Academia Istropolitana Nova
(Bratislava, Slovacia) și un program de master în sociologie la
Universitatea Central Europeană (Varșovia, Polonia). Colaborează
cu diverse publicații academice și culturale și este foarte activă pe
scena culturală independentă. În 2011-2012 a avut o bursă
Fulbright la Universitatea Indiana din Statele Unite.

Zoltán Rostás este profesor de sociologie şi de comunicare la

Universitatea din Bucureşti. Ca student clujean, a fost redactor-şef
adjunct fondator la revista studenţească de cultură Echinox
(1968-1970). Din 2005 este conducător de doctorat în domeniul
istoriei sociale şi al istoriei sociologiei la Facultatea de Sociologie
şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti. A publicat
volumele Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl,
Paideia, 2000; O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti,
Ed. Printech, 2001; Chipurile oraşului. Istorii de viaţă din
Bucureşti. Secolul XX, Polirom, 2002; Sala luminoasă. Primii
monografişti ai Şcolii gustiene, Paideia, 2003; Secolul coanei
Lizica. Convorbiri din anii 1985-1986 cu Elisabeta
Odobescu-Goga. Jurnalul din perioada 1916-1918, Paideia, 2004;
Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti, Ed.
Tritonic, 2005; Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ‘30 ai Şcolii
gustiene, Paideia, 2006; Dialog neterminat (împreună cu Ioan

401 
Mihăilescu), Curtea Veche, 2007; Mihai Pop, Vreau şi eu să fiu
revizuit. Publicistica din anii 1937-1940, antologie, Paideia, 2010;
Dimitrie Gusti şi colaboratorii, CORNOVA 1931, culegere îngrijită
împreună cu Marin Diaconu şi Vasile Şoimaru, Chişinău, Ed.
Quant, 2011; Răfuiala cu scopurile noastre. Şcoala sociologică de
la Bucureşti în cotidianul Ecoul 1943-44, antologie, Paideia, 2013;
Alţi Bucureşti interbelici, Studii şi cronici gustiene, antologie,
Vremea, 2014; Al XI-lea Congres Internaţional de Sociologie
1939. Documentar, editat împreună cu Marin Diaconu, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2014; Universitatea interbelică a
sociologilor gustieni, culegere de studii, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2014; H. H. Stahl, Epistolar gustian. Din arhiva de
scrisori a lui H. H. Stahl, culegere, Paideia, 2015; Între proiecţii
urbanistice şi sărăcie letargică. Arhitecţi, sociologi şi medici
despre București, antologie, Vremea, 2015. Împreuna cu Mihai
Gaiţă şi Ionuţ Butoi a coordonat numere speciale ale revistelor
Études Sociales, Sfera Politicii, Transilvania şi Sociologie
Românească. A editat alături de Antonio Momoc, Sorin Stoica,
Florentina Ţone şi Theodora-Eliza Văcărescu nouă culegeri de
istorie orală.

Dragoș Sdrobiș (doctor în istorie) are ca domenii de interes istoria

educației în România și sociologia tineretului. Este autorul cărții
Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și
radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Iași,
Polirom, 2015.

Andrei Florin Sora este cadru didactic la Facultatea de Istorie a

Universității din Bucureşti și membru al proiectului de cercetare
The Social Uses of Higher Education, Elite Change and Creativity
in Romania. The Formation and Transformation of Educated and
Ruling Clusters (1919-1949), coordonat de Lucian Nastasă-Kovács
de la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj.
A obținut titlul de doctor în istorie de la École des Hautes

402 
Études en Sciences Sociales Paris și de la Universitatea din
București. Interesele lui de cercetare includ: istoria socială, istoria
învățământului superior, elite politice și administrative în secolele
XIX și XX.

Ana-Maria Stan este titulara unui doctorat acordat în 2005 de

către Université Paris IV-Sorbonne, Franța, și Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, România. Teza ei a investigat
relațiile politice, culturale și economice dintre Franța și România în
anii tulburi ai celui de-al doilea război mondial (La France de
Vichy et la Roumanie 1940-1944. Collaboration et conflits,
Académie Roumaine, Centre d’Études Transylvaines, Cluj, 2007).
Este cercetător științific II la Universitatea Babeș-Bolyai și custode
al Muzeului Universității. Specialistă în istoria secolului XX, a
publicat numeroase lucrări pe tema relațiilor culturale și academice
dintre Franța și România, precum și a vieții universitare și
intelectuale din România. Printre cele mai recente publicații ale
sale enumerăm : Aspects de la Résistance française en Roumanie
après 1940. Diplomates, enseignants et écrivains în „De part et
d’autre du Danube. L’Allemagne, l’Autriche et les Balkans, de
1815 à nos jours. Mélanges en l’honneur du professeur Jean-Paul
Bled” (dir. – Mathieu Dubois ; Renaud Meltz), Presses de
l’Université Paris-Sorbonne, Paris, 2015; Academic ceremonies
and celebrations at the Romanian University of Cluj 1919-2009, în
„University Jubilees and University History Writing. A challenging
relationship” (edited by Pieter Dhondt), Brill, Leiden (Olanda),
2014.

Zofia Trębacz este doctor în istorie al Universității din Łódź,

Polonia, susținând o teză cu titlul Not only Palestine. Polish
immigration plans towards Jews in the years 1935–1939. A avut
colaborări cu Muzeul de Istorie al Evreilor Polonezi din Varșovia,
a făcut parte din echipa proiectului internațional „Pogroms.
Collective violence against Jews in Poland in the 19th and 20th

403 
centuries and its influence on Polish-Jewish relations. History,
memory, identity” (care a realizat o monografie asupra pogromului
împotriva evreilor de la Bielsko-Biala, 1937) și a colaborat cu
Jewish Historical Institute din Varșovia la realizarea ediției
complete a colecției „Arhiva Underground a Ghettoului din
Varșovia” (Arhiva Ringelblum).

Theodora-Eliza Văcărescu este lector universitar dr. la Facultatea

de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti.
Este licenţiată în ştiinţele comunicării (FJSC, UB), a urmat un
masterat în studii de gen la Central European University din
Budapesta și a obținut titlul de doctor în sociologie în 2010 cu
lucrarea Femei în cercetarea sociologică și intervenția socială în
anii 1920 și 1930 la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a
Universității din București. A editat volumul Gender and the (Post)
„East”/„West” Divide (împreună cu Mihaela Frunză, Cluj, Ed.
Limes, 2004); este una dintre co-autoarele volumului Cartea
neagră a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în România
(împreună cu Laura Grunberg şi Ioana Borza, Bucureşti, Editura
AnA, 2006); a coordonat volumul Cealaltă jumătate a istoriei.
Femei povestind (împreună cu Zoltán Rostás, Curtea Veche, 2008).
A publicat articole şi recenzii în volume colective: România
socială. Drumul schimbării şi al integrării europene (Petru Iluţ,
Laura Nistor şi Traian Rotaru, coord., Cluj, Ed. Eikon, 2005);
Women in Politics: Sexuality between the Local and the Global
(Zagreb, Zenska infoteka, 2004); Performing Identities (Enikö
Magyari Vincze şi Petruţa Mândruţ, ed., Cluj, Editura Fundaţiei
pentru Studii Europene, 2004); From „Gender Studies” to Gender
in Studies: Gender Inclusive Curriculum in Higher Education:
Problems, Politics and Possibilities (ed. Laura Grunberg,
București, UNESCO-CEPES, 2011); Discourse Hypostases/
Hypostases discursives (ed. Daniela Rovența-Frumușani,
București, Editura Universității din București, 2012); Gen şi
discurs în organizaţii/Gender and Discourses in Organizations (ed.
Daniela Rovența-Frumușani, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2013);

404 
Gender, Mass Media, Representations. Social Realities and Media
Representations (ed. Daniela Rovența-Frumușani, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2014); și în reviste: Journal for
the Study of Religions and Ideologies, Jurnalism şi Comunicare,
Romanian Journal of Society and Politics, Sociologie Românească,
Revista 22, Observator Cultural, Les Études Sociales, Secolul 21,
Transilvania.

405 
 INDICE

Adorno, Theodor – 241 Arbore, Ecaterina – 196

Agapia – 324, 327 Arbour, Ann – 310
Agârbiceanu, Ion – 42 Ardeal – 55-57, 63-65, 87,
Alba-Iulia – 39 88, 97, 363, 375, 383
Albu, Gabriel – 107 Argetoianu, Constantin – 303
Alecsandri, Vasile – 42 Arghezi, Tudor – 326, 327,
Alesseanu, Gheorghe – 331, 335, 344, 346
115 Arion, Virgil – 336, 337
Alexandrescu Haret, Atena – 333
Virginia Maria – Auger, Marie-Claude – 240
212 Austria – 242, 246, 267, 309,
Alexandrescu, D. – 218 400
Alic, Margaret – 206 Austro-Ungaria – 23, 24, 26,
America – 319 43, 115, 306, 383
Amsterdam – 381
Amzăr, Dumitru Cristian – Bădărău, Gabriel – 351
155 Bădina, Ovidiu – 223
Anderson, Benedict – 271 Bailey Ogilvie, Marilyn –
Andrei, Petre – 146, 152, 206
153, 351 Balaban, Aurelia – 218
Anghelide, Carmen – 212 Bălăcescu, I. – 342
Antonescu, Emanuel – 111 Bălan, Nicolae – 324
Antonescu, G. G. – 171, Baltimore – 215
172 Băluţă, Ionela – 195, 197
Antonescu, Ion – 20, 375, Banat – 23, 38, 39, 95, 97,
397 101, 303
Antonescu, Mihai – 350, Banciu, Axente Sever – 74,
375, 376, 377 76-79
Apuseni – 41 Bărbat, Virgil – 38, 60, 147
Arad – 39, 77 Barcelona – 147
Arămescu-Donici, Conon – Barner, Lois W. – 302
336 Barthes, Roland – 321
407 
Basarabia – 23, 190, 201,
303, 375
Becker, H. – 306
Belgia – 115, 116
Beneš, Edvard – 305
Beniuc, Mihai – 59, 62
Benz, Wolfgang – 245
Berindei, Dan – 350, 383
Berlin – 18, 139, 141, 215,
216, 247, 260-264, 266,
319, 377, 400
Bernard, Alain – 166
Bernea, Ernest – 150, 158,
230, 231
Bernheim, Ernst – 367
Bianu, Ioan – 359
Biró, Sándor – 91
Bistriţa – 39
Blackledge, David – 82
Blaga, Lucian – 350, 379
Blank, Aristide – 339
Blaschke, Olaf – 266
Bloch, Marc – 239
Boas, Franz – 303, 311
Boberhaus – 246
Bock, Gisela – 197
Bodea, Cornelia – 382
Bodin, Dumitru – 379
Bogatîrev, Piotr – 308-310,
312, 313
Bogdan-Duică, Gheorghe –
59
Bogdan, Ștefan – 349, 374
Bogrea, Vasile – 40
Boia, Lucian – 336
Boilă, Romul – 54, 73, 79
408 
Boitoş, Olimpiu – 41
Bologa, Valeriu – 40
Boltuş, Lucian – 112
Bonn – 315, 400
Borodziej, Włodzimierz –
271
Boroianu, Dumitru – 329,
342
Bosianu (Bozianu), E. – 109
Botez, Calypso – 16, 195,
211-214
Botez, Ecaterina – 218
Boudon, Raymond – 168
Bouglé, Célestin – 228
Bozgan, Ovidiu – 193
Brăila – 190, 380
Brăileanu, Traian – 57, 146,
346
Brăiloiu, Constantin – 212,
303, 304, 313
Brandt, Harm-Hinrich – 268
Brătianu, Gh. I. – 350, 364,
365, 371, 378, 380, 381,
385, 397
Brătianu, I. I. C. – 360
Brătianu, Ion C. – 360
Bratislava – 307, 314, 315,
401
Brawerman, Jakub – 291
Breazul, George – 212
Brepohl, Wilhelm – 243, 250
Breslau/Wroclaw – 18, 244,
260-266
Bretano, Franz – 309
Brno – 318, 319
Brubacher, John S. – 85
Bruxelles – 110, 216
Bucovina – 23, 190, 201,
304, 375
Bucur, Maria – 195
Bucureşti – passim
Bucuţa, Emanoil – 140, 141,
218
Budapesta – 67, 91, 215,
382, 383, 399, 404
Bug – 190
Buga, Petre – 316
Bugnariu, Tudor – 58, 61,
62, 74, 75, 78, 79
Buia, Alexandru – 74
Bujoreanu, Ioan M. – 110
Bulat, Toma G. – 325, 327,
343
Bulgaria – 215, 377
Bunescu, Gheorghe – 107
Burac, Constantin – 367
Burbea, Ecaterina – 218
Busuiocescu, Dimitrie – 115
Butoi, Ionuț – 6, 15, 16, 163,
192, 391, 398, 402
Cadrilater – 303
Cairo – 378
Călinescu, Armand – 371
Călinescu, Irina D. – 325
Călineţ, Maria – 218
Călugăreanu, Dimitrie – 36
Câmpulung Moldovenesc –
212
Câncea, Paraschiva – 195
Cancel, P. – 355-357
409 
Cantacuzino, Alexandrina
Gr. – 199, 303
Čapek, Josef – 310
Čapek, Karel – 300, 302,
303, 310
Capidan, N. – 379
Capsali, Floria – 16, 211-
213, 304
Caracostea, Dumitru – 328,
333, 345, 346
Caragiale, Ion Luca – 174,
340
Caransebeş – 232
Carei – 39
Carol al II-lea – 32, 56, 60,
129, 350, 360, 369, 370,
372, 373, 378
Carp, Petre P. – 330
Carpați – 41, 57, 90
Cassirer, Ernst – 315
Catargiu, Lascăr – 117
Cătuneanu, Ion C. – 57, 58
Cehia – 245
Cehoslovacia – 238, 305,
306, 308, 309, 311, 316,
317, 319
Cerban, Alexandru – 115
Cernăuţi – 24, 25, 32, 57,
146, 263, 323, 327-329,
342
Cernovodeanu, Paul – 368
Chaddock, R. E. – 214
Chaplin, Charlie – 157
Cheresteşiu, Victor – 382
Cheşchebec, Roxana – 197,
200
Chile – 215
Chiper, Gheorghe – 67
Chiricescu, Constantin – 342
Chişinău – 343-347
Cihoski, Stanislas – 113, 114
Ciosek, Maciej Piotr – 264
Ciossu Ploieșteanul, Platon –
342
Ciplea, Lia Ioana – 349
Ciupală, Alin – 195
Ciurea, Al. I. – 325, 327
Cladova – 333
Claudian, Alexandru – 222
Clopoţel, Ion – 154
Cluj – 11, 12, 23-81, 88-102,
106, 115, 130, 147, 215,
351, 363, 388-390, 399,
400, 402, 403
Coatu, Constantin – 136
Cocea, N. D. – 324, 346
Cocea, Zoe Dimitriu – 324,
327, 396
Coculescu, Nicolae C. – 327
Cohen, Marcel – 228
Coja, Nicolae – 74
Comarnescu, Petru – 155-
157
Constanţa – 111, 199
Constante, Elisabeta – 16,
204, 218, 219, 224
Constante, Lena – 16, 159,
204, 218, 219, 224, 229
Constantinescu-Iași, Petre –
61, 379
Constantinescu, Eugenia –
16, 218
410 
Constantinescu, Mac – 155,
204, 212, 304
Constantinescu, Miron – 383
Constantinescu, Mitiță – 351
Conze, Werner – 243, 249,
254
Cooperativa Gusti – 14, 398
Copenhaga – 309, 319
Corfus, Ilie – 379
Cornoiu, Ioan – 328, 329,
333
Cornova – 148, 150, 189,
190, 201, 203, 230, 231
Coșbuc, George – 42, 340
Cosma, Ghizela – 195, 197,
199
Costa-Foru, Xenia – 16, 159,
198, 202, 218-223, 227
Costăchescu, Nicolae – 49
Costea, Ştefan – 216
Costin, Alexandru – 114
Costin, Ion – 144
Cotescu, Maria – 16, 211
Courtenay, Baudouin de –
311
Covurlui – 371, 378
Crainic, Nichifor – 42, 44,
343, 346
Crăsnaru, Alexandru – 114,
125, 126, 136
Cresin, Roman – 192, 193
Cretzulescu, Radu – 181
Cristea, Miron – 340
Cristescu, Ştefania – 16, 150,
153, 154, 158, 159, 218,
219, 225, 227-232, 235
Cristofovici, J. – 218
Criterion – 15, 155-157, 162
Croicu, Marieta – 359
Croicu, Petre – 359
Cunescu, Gheorghe – 326,
327, 331, 340, 341
Curticăpeanu, Vasile – 382
Cuza, A. C. – 46, 165, 369
Cylan, M. – 288
Cysarz, Herbert – 316
Daicoviciu, Constantin – 61,
379, 382, 383
Danemarca – 312, 319
Dărmănescu, Maria – 218,
219, 225
Dărmănescu, Miţi – 226
Darré, Walther – 245
Datcu, Iordan – 303, 328
Delavrancea, Barbu
Ștefănescu – 335, 337
Demetrescu, Dragomir – 341
Demetrius, Vasile – 346
Denize (Stroe), Mihaela –
373, 374
Densușianu, Ovid – 303, 304
Deva – 39
Diaconu, Crina – 197, 199
Diaconu, Marin – 151, 169,
223, 402
Dima, Alexandru – 335, 338
Dimitrescu-Iași, Constantin –
325
Dimitriu-Castano, Maria –
199
Dimitriu, Vasile – 42
411 
Djuvara, Mircea – 172
Dobrescu, Nicolae – 330
Dobrogea – 303
Dobrogeanu-Gherea,
Constantin – 340
Dolj – 190
Dongoroz, Vintilă – 349, 374
Drăganu, Nicolae – 51, 59
Dragomir, Otilia – 195
Dragomir, Silviu – 346, 351,
381
Drăgulescu, Coriolan – 59,
60
Drăguş – 146-148, 153, 156,
158, 190, 201, 213, 228,
231-233
Dresda – 216
Drouhet, Charles – 126, 355
Duca, I. G. – 45, 48, 50, 56,
61, 157, 303, 334, 335,
337, 346, 389
Dumitrescu, D. – 342
Dumitrescu, Mitiţă – 211-
213
Dunărea de Jos – 349, 370,
371
Egyed, Acațiu – 382
Einstein, Albert – 310
Eliade, Mircea – 157
Elveția – 309
Emerit, Marcel – 348
Eminescu, Mihai – 42, 340
Erdei, Ferenc – 105
Erlangen – 244
Etzemüller, Thomas – 243
Europa – 90, 305, 306
Europa Centrală – 81-84, 93,
319, 401
Europa de Vest – 81
Europei de Est/Răsărit – 81-
84
Făcăoaru, Iordache – 349,
374
Făgăraş – 39, 153, 154, 157,
158, 190, 201, 230
Fairchild, Henry Pratt – 214
Fargotsztajn, H. – 291
Feigenberg, Dawid – 286,
291
Feleac – 58
Ferdinand I – 11, 23, 48, 63,
360
Fetscher, Iring – 242
Fibiş – 204
Filipache, Doru – 324
Florescu, Grigore – 375
Focşa, Marcela – 16, 146,
148, 189, 204, 218, 219,
233
Focşa, Valentina – 198
Focșani – 140, 371
Fontaine, Jacqueline – 307,
309
Forțu, Grigore – 44
Frankfurt – 241
Franța – 111, 115, 116, 141,
238, 243, 403
Freud, Sigmund – 157
Freyer, Hans – 242, 248,
252, 254
412 
Fuchs, Rachel G. – 197
Fundul Moldovei – 145, 146,
148, 190, 201, 204, 213,
220, 222, 304
Gafencu, F. – 218
Gafton, Maria – 218
Gage, Matilda Joslyn – 208
Galaction Țuculescu, Mara –
324
Galaction, Gala – 19, 323-
346, 378, 396
Galați – 371
Galitzi-Brătescu, Christina –
159, 214, 215, 217
Gavăţ, Livia – 218
Găzdaru, Dimitrie – 349, 374
Georgescu, Dumitru C. –
184, 220, 221, 223
Georgescu, Elvira – 159,
218, 225, 226
Gerhardt, Uta – 240
Germania – 59, 80, 116, 141,
238-242, 245, 247-249,
252, 266, 309, 316, 333,
337, 378, 383, 398, 400
Gheorghiu, Vasile – 342
Gherghel, Ilie – 356
Ghibu, Onisifor – 39, 89
Ghidionescu, Vladimir – 40
Ghinopol, Caliopi – 218
Ghiulea, Nicolae – 53, 54, 73
Giddings, Franklin Henry –
214
Gide, André – 157
Giurescu, Constantin C. – 20,
115, 348-386, 396
Giurescu, Dinu C. – 349,
352, 384
Giurgiu – 376
Goga, Octavian – 344, 369
Goicea Mare – 144, 145,
190, 200
Golopenția, Anton – 16, 153,
154-158, 161, 166, 173,
175, 176, 178, 181, 182,
185, 228, 230, 231, 235,
242, 302, 315, 316, 392
Golopenția, Sanda – 153,
214, 228, 230, 232, 315
Gorj – 190, 201
Gorovei, Șt. Sorin – 365
Grabski, August – 291
Graml, Hermann – 245
Grant, Nigel – 83, 84
Green, Carol Hurd – 206
Groza, Petru – 378
Gruparea Academică
Evreiască (ŻSA) – 18, 19,
277-292, 295, 296
Gusti, Dimitrie – passim
Gusty (Herseni), Paula – 16,
159, 189, 218, 219, 225,
232-234
Gutman, E. – 291
Guţu Pelazza, Ruxandra –
153, 228, 230
Haga – 307
Hager, Don J. – 241, 246
Hamburg – 59
413 
Hanțu, Spiridon – 71
Hardtwig, Wolfgang – 269
Haret, Spiru – 225, 328-330
Harten, Hans-Christian – 245
Hasdeu, Bogdan Petriceicu –
367
Hațieganu, Emil – 42
Hațieganu, Iuliu – 41, 351
Haufe, Helmut – 247, 253
Havranek, Bohuslav – 310
Heinen, Armin – 46
Hering, Sabine – 197, 200
Herseni, Traian – 16, 154,
155, 184, 223, 232, 233,
349, 374
Herzl, Theodor – 339
Hildebrandt, Walter – 244,
253, 254
Hitchins, Keith – 88
Hitler, Adolf – 240-249, 318,
319, 379
Horkheimer, Max – 241
Hreniuc, Olga – 218
Hudiţă, Ioan – 350
Humboldt, Wilhelm von –
268
Hunt, Barry – 82
Hurmuzescu, Dragomir –
342
Husserl, Edmund – 309
Iacobescu, T. – 128
Iacobovici, Iacob – 42
Iacovenco, Ignatie – 360
Iamandi, Victor – 316
Iaşi – 11, 23, 29, 31, 32, 35,
36, 64, 69, 78, 90, 91,
113, 114, 130, 139, 140,
146, 152, 185, 336, 343-
346, 356
Ibrăileanu, Garabet – 338,
339
Ierusalim – 296, 341, 399
Ifrim, Aurelia – 218
Ifrim, George – 74
Iluţ, Petru – 191, 404
Imperiul Austro-Ungar – 23,
24, 26, 43, 115, 306, 383
Imreh, Şt. – 382
Ioan, Constantin Ghiţă – 113
Ioan, Șt. C. – 126
Ioanovici, Dochia – 218, 219
Ionescu-Dolj, Ioan – 114,
115
Ionescu-Nișcov, Traian –
315, 316
Ionescu, Nae – 187
Ionescu, Stan – 349, 374
Ionescu, Take – 113, 114,
117
Ionescu, Toma – 342, 346,
347
Ionică, Ion – 150, 230, 231
Iordăchescu, Cicerone – 343
Iordăchescu, Valeriu – 343
Iordan, Iorgu – 357
Iorga, Magdalena – 358
Iorga, Nicolae – 39, 40, 49,
51, 67-69, 71, 125, 165,
177, 178, 187, 225, 303,
331, 332, 336, 344, 346-
414 
348, 351, 355, 356, 358,
361, 363, 365-369, 372,
379, 385, 396
Iosif al II-lea – 306
Ipsen, Gunter – 245, 246,
250, 251, 254
Ispir, Vasile G. – 342
Israel – 339, 340, 400
Istanbul – 350, 375-377
Italia – 80, 238
Iunian, Grigore – 152
Jakobson, Roman – 19, 299,
302, 307-314, 317-322,
395
Janicki, Arkadiusz – 263,
267
Jarausch, Konrad – 81, 268
Jeannel, René – 39, 42
Jebeleanu, Eugen – 341
József, Ferenc – 11, 24, 31
Kaesler, Dirk – 240
Kähler, Siegfried A. – 268
Kamiński, Aleksander – 263,
265
Karády, Viktor – 93, 399
Karcevski, Sergei – 307
Kiel – 247
Kielak, Dorota – 263
Kirițescu, Constantin – 173,
174
Kletchin, V. – 218
Königsberg – 243
Köpeczi, Béla – 382
Kornis, Gyula – 104
Kostaki, Lupu – 336
Kotzebue, August von – 261
Kovács, Iosif – 383
Kovács, Mária M. – 104
Kraushar, Aleksander – 261,
262
Kreţulescu, Nicolae – 360
Kristóf, Gyorgy – 39
Lahovary, Alexandru Em. –
360
Lahovary-Kreţulescu,
Maria-Sofia – 360
Laky, Dezső – 104
Landsztok, J. – 286
Lărgeanu, Elena – 218
Lascăr, Sebastian – 332
Laszczkowski, Michał – 263
Laubert, Manfred – 262
Lausen, Sabrina – 18, 259,
393, 398
Lazăr, Iacob – 349, 374
Leipzig – 139, 242, 244, 308
Lemberg, J. – 278, 284, 287-
289
Lenin – 157
Leningrad – 303
Lepădatu, Filofteia – 218
Lévi-Strauss, Claude – 319-
321
Lewin, Gerszon – 290
Lin, K. – 289
Livezeanu, Irina – 87, 88, 90,
92, 102
Londra – 216
415 
Lotman, Yuri Mikhailovich –
322
Lovinescu, Eugen – 337
Lupan, Ștefan – 75
Lupaş, Ioan – 363, 381
Lupescu, Elena – 371
Lüschen, Günter – 243
Luţia, Rodica – 218
Lviv – 269
Macartney, Carlile
Aylmer – 86
Macedonski, Alexandru –
326, 346
MacIver, Robert – 214
Madaraz – 218
Madgearu, Virgil – 152, 372
Maiorescu, Titu – 325, 357
Mănăstirea Cernica – 326
Maniu, Iuliu – 60, 152, 375
Mannhardt, Johann Wilhelm
– 244, 248, 253
Manoilescu, Mihai – 377
Manolescu, Jana – 218
Manteuffel, Gustaw – 264
Manuilă, Sabin – 203, 218
Manuilă, Veturia – 16, 214-
217, 219, 224
Maramureș – 304
Marburg – 244
Marcu, Duiliu – 115
Marcuse, Herbert – 241
Marea Britanie – 238, 400
Marica, Georg Em. – 246
Markowski, Artur – 291
Marty, Anton – 309
Marx, J. – 228
Marx, Karl – 381
Masaryk, Tomáš Garrigue –
299-302, 305, 309, 319
Maślanko, Mojżesz – 291
Massof, Ioan – 329
Matejka, Miroslav – 310
Mathesius, Vilem – 306, 310
Mattioli, Aram – 266
Maunier, René – 228
Mauss, Marcel – 228
Măzăreni – 380
McCune Lindsay, Samuel –
214
Mead, Margaret – 303
Mehedinți, Maria – 377
Mehedinți, Maria-Simona –
357, 360
Mehedinţi, Simion – 186,
352, 355-358, 366, 367,
369, 376, 377, 385, 396
Meitani, George – 349, 374
Merton, Robert K. – 208
Meteş, Ștefan – 40
Metzianu, M. – 36
Miclescu, B. – 218
Mihăilescu, Ioan – 247
Mihăilescu, Ştefania – 195,
211
Mihalache, Ion – 152
Mihălcescu, Ioan – 329, 330,
342
Milano – 358
Minea, Ilie – 356, 357
Minulescu, Ion – 303
Miroiu, Mihaela – 195
416 
Mironescu, Atanasie – 324,
329, 330
Mironescu, George G. – 342
Missir, Basil (Vasile) M. –
109
Mitter, Wolfgang – 83
Moldova – 35, 133, 303, 336
Moldovan, Iuliu – 41, 216,
217
Morariu, Tiberiu – 382
Mościcki, Ignacy S. – 264
Moscova – 307-309, 312,
320, 321, 399
Moțaș, C. – 342
Mukařovský, Jan – 306, 313
Müller, Dietmar – 141
Muller, Jerry Z. – 246
Müller, Karl Valentin – 245,
251, 254
München – 306, 316, 400
Munteanu-Râmnic, Frasin –
377
Munteanu, Basil – 357
Muntenia – 303, 336
Mureşan, Camil – 382, 383
Murgulescu, Ilie – 59, 60
Mussolini, Benito – 157, 379
Muszyński, Wojciech Jerzy –
274
Nacu, Constantin – 109
Nandriş, Grigore – 357
Năsăud – 190
Nastasă-Matei, Irina – 9, 17,
238, 377, 387, 393, 399
Nastasă, Lucian – 20, 26, 69,
107, 141, 323, 348, 351,
353, 358, 364, 365, 382,
396, 399, 402
Nazarie, Constantin – 326
Neamţu, Al. – 382
Neamţu, Octavian – 155, 156
Nechita, Gh. – 349, 374
Negrea, Camil – 73
Negreanu, Maria – 159, 218,
219, 225, 226
Negulescu, Paul – 128
Negulescu, Petre P. – 374
Neirich, Uwe – 245
Nerej – 145, 190, 200, 220,
222, 225
New York – 214, 319, 320
Nezval, Vítězslav – 312
Nicolae al II-lea – 277
Niculescu-Mizil, Paul – 381
Nistor, Ion – 57, 381
Nistor, Laura – 191, 404
Nițulescu, Virgil – 349, 374
Noica, Constantin – 384
Noul Severin – 340, 342
Nürnberg – 246
Nuţu, Constantin – 382
Occident – 84, 303, 305,
310, 383
Odobescu, Alexandru – 360
Oexle, Otto Gerhard – 362,
363
Olănescu, Grigore P. – 109
Ołomucki, Boleslaw – 278,
284, 285
417 
Oltenia – 303
Onciul, Dimitrie – 355, 366,
367, 385, 396
Onica, Florin – 19, 323, 396,
400
Onişor, Victor – 36
Opreanu, Remus N. – 111
Opreanu, Romulus N. – 109,
111
Oradea – 32, 39, 77, 95, 147
Orghidan, Nicolae – 218
Orhei – 190, 201
Orłowski, Jakób – 272, 273
Oţetea, Andrei – 381, 383
Păcurariu, Mircea – 343
Paleologu, Mihail – 109
Palestina – 279, 281
Pálfy, Zoltán – 12, 81, 389,
400
Panaitescu, Emil – 359, 360
Panaitescu, Petre P. – 349,
350, 355, 356, 364, 365,
373, 380, 385, 397
Pangratie, E. A. – 342
Panta Koina – 261
Panu, Mihai A. – 248
Papcke, Sven – 240
Paris – 28, 110, 111, 168,
211, 216, 228, 239, 243,
304, 321, 345, 355, 358,
399, 400, 403
Partium/Părți – 95, 97, 101
Pârvan, Vasile – 186, 354-
357, 359, 361, 363, 366,
385, 396
Pascu, Ștefan – 363, 382, 383
Păucescu, Grigore – 109
Păun, Domnica – 218, 219
Pavelescu, Cincinat – 325
Pernot, Hubert – 303
Perpessicius – 332
Petranu, Coriolan – 40
Petrescu, Camil – 350
Petrescu, Cezar – 350
Petrescu, Nicolae – 147
Petroşani – 39
Petrovici, Emil – 321
Petrovici, Ion – 343, 351
Petrovskij, Fedor
Aleksandrovici – 308
Pfeffer, Karl Heinz – 244,
250, 254
Piasecki, Bolesław – 274
Pilch, Andrzej – 279, 282-
284, 286, 290, 295
Pişculescu, Grigorie – 323,
343, 344
Pisculungeanu, Maria – 218
Plasa Dâmbovnic – 190
Plastara, George – 115
Pleyer, Kleo – 243, 248, 249
Poenaru Bordea, L. – 109
Polihroniade, Mihail – 157
Pollmann, Viktoria – 266
Polonia – 18, 238, 243, 244,
249, 257, 259, 260, 263,
264, 269, 271, 274, 275,
279, 285, 290, 398, 401,
403
Polysu (Polizu), C.I. – 109
418 
Pomorska, Kristina – 317-
319
Pop, Eugen – 60, 76, 79
Pop, Mihai – 19, 299, 302-
306, 309, 310, 313-317,
321, 322, 395, 402
Pop, Rucsandra – 19, 299,
395, 401
Popescu-Cadem, Constantin
– 351, 373
Popescu-Mălăiești, Ion –
341, 342, 345, 347
Popescu-Voiteşti, Ion – 42
Popescu, Mihail – 328
Popescu, Niculae M. – 342,
346
Popescu, Simona – 218
Popescu, Steliana – 218
Popescu, Victor N. – 324
Popişteanu, Cristian – 350
Praga – 19, 245, 291, 299,
302, 304-322
Predescu, Lucian – 375
Preidel, Helmut – 245
Procopescu, Ioan N. – 355
Propp, Vladimir – 303
Protopopescu, Emanoil Pake
– 109-111, 113, 117
Proust, Christine – 166
Prusia – 265, 267
Puşcariu, Sextil – 24-26, 31,
36, 37, 90, 359, 377
Pușcaș, Vasile – 88, 91
Rabski, Janusz – 274
Racoviță, Emil – 40-42, 73
Radu, Vasile – 343, 345, 346
Rădulescu-Motru, Constantin
– 187, 342, 351
Rădulescu-Valasoglu, Irina –
114, 366
Rădulescu, Andrei – 114,
134, 366
Rădulescu, Angela – 218
Rădulescu, Dan – 44-48, 60,
61, 349, 374
Rainer, Francisc – 147, 212
Raisky, Natalia – 218, 219
Ralea, Mihai – 351
Râmnic – 328, 330, 340, 342
Răutu, Leonte – 382
Republica de la Weimar – 59
Retezeanu, Eliza – 218
Riga – 18, 262-265, 267
Ringelblum, Emanuel – 278,
284, 404
Rivet, Paul – 228
Roller, Mihai – 382
Roma – 359, 360, 379
Roman – 330, 331
Roșca, Alexandru – 62
Roşca, Elena – 212
Rosetti, Alexandru – 115,
147, 321, 351, 357, 358
Rosetti, Radu R. – 350
Rossiter, Margaret – 206-
208, 223
Rossmann, Henryk – 274
Rostás, Zoltán – passim
Rotaru, Traian – 191, 404
419 
Rotsein, L. – 291
Rovenţa, Haralambie – 345
Rovența-Frumușani, Daniela
– 404, 405
Rubinstein, Józef – 290
Rudnicki, Szymon – 275
Rüegg, Walter – 167, 168
Rumpf, Max – 246-248, 251,
252, 254
Runcu – 148, 190, 201, 221
Ruşeţu – 190, 200
Rusia – 261, 263, 267, 305,
307, 308, 313, 333, 345,
377
Russo, Dionisie – 355-357,
385, 396
Ruxăndoiu, Pavel – 310
Sacara-Tulbure, Olga – 327
Sacerdoţeanu, Aurelian – 367
Sadoveanu, Mihail – 61, 350
Saffirin, Gherasim – 330,
331
Sand, Karl Ludwig – 261
Sankt Petersburg – 309
Sânzianu, N. – 375
Sassu, Viorica – 218
Saussure, Ferdinand de –
307, 311
Savin, Ioan G. – 343
Saxmatov, Aleksandr A. –
307
Scandinavia – 319
Schelsky, Helmut – 243
Schleicher, Klaus – 83, 84
Schopke, Karl – 247, 252, 253
Schöttler, Peter – 17, 239 178, 183-186, 189-191,
Schwann, Stanislaw – 381 198, 201-203, 212, 215,
Schwerendt, Matthias – 245 218-229, 233
Schwinges, Rainer Christoph Stamate, N. – 218
– 268 Stan, Ana-Maria – 11, 23, 28,
Scotford Archer, Margaret – 388, 403
49, 82, 388 Stan, Emil – 107
Scriban, Ioan – 36 Stanca, Horia – 74
Scriban, Iuliu – 342, 343 Stanca, Octavian – 69, 70, 74-
Sdrobiș, Dragoș – 12, 44, 108, 76, 79
141, 192, 388, 398, 399, Stanciu, Filip – 107
402 Stanciu, Victor – 44
Sedan – 141 Stănescu, Vartolomeu
Seiler, Karl – 247, 253 Băcăoanul – 334, 340, 342
Sergescu, Petre – 40, 44, 48 Stanford – 321
Sibiu – 35, 39, 94, 324 Stanislav, I. – 315
Sicherman, Barbara – 206 Statele Unite ale Americii –
Sighetul Marmației – 349, 380 206, 214, 215, 217, 225,
Silezia – 246, 261 238, 311, 321, 377, 400,
Sima, Horia – 374 401
Simedrea, Tit – 357 Steiner, Peter – 309
Simionescu, Ion Th. – 334 Sterian, Margareta – 16, 211,
Slăvescu, Victor – 350, 351 213
Slovacia – 314, 401 Sterian, Paul – 157
Sofia – 308 Stoicescu, Constantin – 111,
Sombart, Werner – 247 342
Someş – 28, 33 Stoltenberg, Hans Lorenz –
Sora, Andrei Florin – 13, 107, 246, 247, 253, 255
390, 402 Strana, Malá – 315
Součková, Milada – 310-313 Suciu, A. – 201
Spania – 80 Surdu, Bujor – 382
Spartacus – 54
Speranţia, Theodor – 147, 363 Şanţ – 190, 233
Spinei, Victor – 364 Șerb, Florica – 371
Stahl, Henri H. – 15, 143-150, Șerb, Ioan – 371
153, 157, 158, 160, 173, Ştefan, Marian – 350

420 
Ștefănescu-Goangă, Florian – Trębacz, Zofia – 19, 277, 394,
38, 52, 55, 56, 62-66, 68, 403
79, 80, 89 Trepman, Abraham – 291
Ştefănescu, Marin – 36 Trianon – 383
Ştefănescu, Melchisedec – 326 Trnka, Bohumil – 310
Ştefănescu, Th. – 109 Trubetzkoy, Nikolai – 307,
308, 310, 313, 314, 317,
Tănase, Stelian – 58 318, 395
Târgu Mureș – 39, 369 Trynkowski, Jan – 263
Tartu/Dorpat – 18, 262-265, Tudoran, Dorin – 363
267, 322 Turcia – 375-377, 379
Tăslăuanu, Octavian C. – 367 Tutova – 136
Tătărăscu, Gheorghe – 52, 54, Tzigara-Samurcaș, Al. – 366,
56, 378, 380 371
Teige, Karel – 312
Tell, Christian – 109, 157 Ţara Vrancei – 190
Tenney, Alvan A. – 214 Ţârău, Virgiliu – 195, 197,
Teodorescu, Dem. G. – 111 199
Theodorescu, Ion – 326 Ţigău, Dragoş Lucian – 107
Thompson, Victoria E. – 197 Ţiţeica, G. – 126, 128
Timişoara – 35, 39, 77 Ţugui, Pavel – 381
Timuș, Gherasim – 327 Țurlea, Petre – 365
Tocilescu, Gr. G. – 367
Toman, Jindřich – 308 Ungaria – 91, 97, 101, 238,
Tomaszewski, Patryk – 265, 309, 382, 383, 399
266, 271, 273, 275 Uniunea Sovietică – 305, 309,
Tomescu, Constantin – 343 310
Tomescu, Petre – 349, 374 Urdăreanu, Ernest – 371
Toni, D. V. – 128 Urechia, V.A. – 367
Tönnies, Ferdinand – 242, Ursu, Ioan – 36, 356
247, 249, 251, 252, 254 Ursu, Ioana – 350
Topacevschi, Eugenia – 218
Transcarpatia – 305, 313
Transilvania – 23, 28, 38, 39,
Văcărescu, Theodora-Eliza –
16, 158, 159, 189-192, 392,
42, 86, 87, 95, 97, 99, 101,
398, 402, 404
105, 303, 331, 376, 383

421 
Vaida-Voevod, Alexandru –
151, 152
Vajda, Ludovic – 383
Valea Jiului – 66
Vălenii de Munte – 39, 40
Vălimărescu, Alexandru –
111
Valota, Alessandro – 358
Vančura, Vladislav – 312
Văraru, Marin – 115
Vârgolici, Teodor – 324-327,
331
Varșovia – 261, 267, 277-
279, 282, 283, 285-295,
316, 401, 403, 404
Vendryès, Joseph – 228
Verdery, Katherine – 380
Vernescu, George – 111
Vianu, Tudor – 160, 174
Viena – 35, 216, 246, 263,
267, 304, 307, 318, 375
Viforeanu, Petre – 184
Vilnius – 262, 263
Vlad, Laurenţiu – 110, 111,
399
Vlădescu-Răcoasa, Gheorghe
– 154, 155, 202
Vlădescu, Ion – 355, 356
Voican, Gelu – 367
Vrancea – 190, 200
Vulcănescu, I. – 128
Vulcănescu, Mircea – 16,
143, 155, 157, 166, 169-
173, 177-185, 218-223,
392, 398
422 
Vulturescu, Grigore – 109,
110
Waaldijk, Berteke – 197, 200
Walicki, Jacek – 286-288, 290
Warszawski, M. – 289
Wawrykowa, Maria – 260,
261
Weber, Max – 252
Weingart, Miloš – 314
Weiß, Hermann – 245
Wiggin, Gladys – 82
Wilcken, Patrick – 319, 320
Wortman, Antoni Paweł – 291
Wundt, Wilhelm – 140
Xenopol, Alexandru D. – 348,
363
Zamfirescu, Ion – 160
Żebrowski, Rafal – 291, 292,
294
Zelea-Codreanu, Corneliu –
45, 369
Zernack, Klaus – 260
Zilber, Belu – 58
Zotta, Const. Gr. – 130
Zub, Al. – 364
Żyndul, Jolanta – 275