„Stau şi mă gândesc că mulţi oameni de valoare şi-au pierdut viaţa nu pe front luptând, ci

suportând cele mai mârşave mizerii ale lagărului.“ (Vasile Gh. Baghiu)

O altă mărturie interesantă despre prizonieratul militarilor români în cel de-al doilea război
mondial, chiar dacă stilul este departe de cel literar, ba chiar colţuros şi destul de arid (dar nu
aceasta ne interesează pe noi aici), îi aparţine soldatului Vasile Gh. Baghiu şi a fost publicată
de Fundaţia Academia Civică sub titlul Prizonier în URSS. De remarcat că această mărturie a
unui soldat este cu atât mai importantă pentru că, de obicei, mai degrabă ofiţerii cu studii
superioare, unii fiind ofiţeri de rezervă, iar în viaţa activă profesori etc., şi-au descris
experienţele din prizonierat.

Născut în 1922 într-un sat din judeţul Neamţ, Vasile Gh. Baghiu a fost înrolat în armată în
1943, la nici 21 de ani. După câteva săptămâni de instrucţie a fost trimis la Regimentul 6
Vânători de Munte pentru a lua parte la încercările disperate de stăvilire a ofensivei Armatei
Roşii, care se apropia ameninţătoare de graniţele României. A luat parte la luptele de la Balta
şi Odessa, din Transnistria, care fusese administrată de România, dar evacuată. Spărgându-se
frontul, Baghiu, alături de alţi militari români, a fugit spre Basarabia, unde nu s-a făcut
pierdut, ci şi-a căutat regimentul. Vânătorii de munte (multe astfel de trupe se aflau blocate în
Crimeea, cum era cazul cu subofiţerul Aurel State, care a căzut prizonier acolo) au fost din
nou implicați pe frontul din Moldova, care a cunoscut o relativă stabilizare din martie 1944
până la 20 august 1944.

Baghiu descrie cutremurătoarea experienţă pe care i-a oferit-o războiul, crunta perspectivă de
a muri în fiecare minut. „Au tras ruşii, am tras şi noi, numai patru ore. Cerul s-a luminat
până sus, iar pământul sânge avea de ajuns de la morţii care îi depăşeau pe vii ca număr.
Ziua de 23 august ne-a găsit îngropându-ne morţii. Soarele argintiu s-a înălţat pe cer dând
ultimele raze de căldură morţilor şi răniţilor care se văitau cu glasul stins de durere.“
Frontul fiind spart, Baghiu a fost luat prizonier. Până la lagărul de tranzit ad-hoc stabilit de
sovietici la Bălţi, prizonierii au mers pe jos, suferind de sete (doar era august). „Mi-era sete,
dar nici vorbă de băut apă. Cum ieşeai din rând te puşca ca pe o
vrabie.“ Din Bălţi au fost îmbarcaţi câte o sută de prizonieri în bou-
vagoane şi timp de 11 zile au mers în măreaţa Uniune Sovietică, fără
mâncare şi apă (aici este posibil să exagereze, de regulă li se dădeau
prizonierilor celebrul hering sărat şi 100-200 de grame de pâine neagră, VASILE GH.
însă la fel de bine este posibil să fie veridică versiunea lui Baghiu, având BAGHIU -
în vedere marele grad de aproximare şi aleatoriu care caracteriza întregul Prizonier în
sistem sovietic). Dintre cei 100 de militari români, la sfârşitul periplului URSS
au mai supravieţuit 36. Se pare că cel mai mult timp l-a petrecut în (Fundația
complexul concentraţionar din Karaganda, din Kazahstan, unde a muncit Academia Civică,
în mină (norma de producţie era de trei tone pentru fiecare om), la o ediția a doua,
cărămidărie, la săparea unui canal (având o normă uriaşă - doi metri cubi 2012)
pe zi, în condiţiile în care pământul era îngheţat bocnă) etc. Aici sovieticii au făcut trierea
prizonierilor, pentru că aveau o matrice clară, „instigatorii fascişti“ fiind: 1) ofiţerii (unii
dintre ei încercând să se topească în masa trupei), 2) jandarmii (care asigurau ordinea în
spatele frontului, un fel de poliţie militară a Armatei Regale Române, chiar dacă nu încadrată
în aceasta) şi 3) vânătorii de munte, faţă de care aveau resentimente pentru că aceştia fuseseră
vârful de lance al ofensivelor româneşti în Est, ajungând şi în Caucaz. Baghiu a avut
ghinionul să facă parte din această a treia categorie. În plus, a fost pus să-i denunţe pe
superiorii săi care ar fi ordonat trupei să comită diverse abuzuri împotriva populaţiei civile
(crime de război). „Eu nu cunosc faptele comise de şefii mei decât atât când veneaţi la atac.
Dumnealor strigau «Trageţi!»; iar noi trăgeam până se înroşea ţava la armă, mitralieră şi
tun. Aşa a fost războiul. Dumneavoastră nu trăgeaţi în noi?“ Evident, ofiţerii NKVD care-l
anchetau n-aveau cum să fie mulţumiţi cu astfel de răspunsuri insolente din partea unui tânăr
soldat român, de aceea şi Baghiu a cunoscut carcera timp de 15 zile (era hrănit doar o dată la
trei zile!), tocmai pentru a i se frânge rezistenţa şi a turna (nu neapărat fapte reale). Explicaţia
rămânerii lui în prizonierat până în 1951 – practic, a revenit în ţară odată cu ultimele valuri de
prizonieri români – este încadrarea lui în categoria criminalilor de război, chiar dacă nu i s-a
putut imputa nimic concret. În plus, experienţa lui pe Frontul de Est era minimă, faţă de a
multor altor prizonieri români.

Chiar dacă Baghiu a început redactarea acestor amintiri la un an de la întoarcerea acasă

(părinţii între timp muriseră într-o singură zi, atinşi de tifosul exantematic care făcea ravagii
în Moldova), totuşi, el nu reuşeşte să surprindă foarte multe detalii ale vieţii în Gulag. Chiar
şi aşa, tabloul este sumbru, cunoscut din absolut toate mărturiile celor care au supravieţuit şi
care au fost marcaţi pe viaţă de această perioadă petrecută în sclavie. Deţinuţii din Karaganda
au fost şi înşelaţi de sovietici cu perspectiva repatrierii. Îmbarcaţi în vagoane decente, au
început un lung drum din Kazahstan către partea europeană a Uniunii Sovietice, crezând că
vor ajunge, în sfârşit, acasă. Baghiu observă lagăre de deţinute care trăgeau la plug şi care ar
fi fost vinovate că ar fi colaborat cu germanii şi românii în timpul ocupaţiei părţii occidentale
a Uniunii Sovietice. „Stau şi mă gândesc că mulţi oameni de valoare şi-au pierdut viaţa nu
pe front luptând, ci suportând cele mai mârşave mizerii ale lagărului.“ De fapt, au fost duşi
în lagărul de prizonieri de la Nikolaev, din Ucraina, unde a mai muncit două luni. Transferat
cu un vapor din Nikolaev la Odessa, Baghiu a fost internat atât de aproape de ţară, într-un alt
lagăr care deservea o fabrică de pluguri, unde a mai muncit un an. La Odessa li s-a promis
chiar salariu dacă ar fi depăşit norma. Li se ofereau 800 de ruble din care li se reţineau 600
pentru „cazare şi masă“, cele 200 rămase fiind primite doar dacă îndeplineau 110% din
normă. Mâncarea de la cantina fabricii era mai bună decât cea din lagărele din Karaganda
(ciorbă de cartofi şi caşă - mei fiert). În lagărul din Odessa ar fi trăit 8.000 de prizoneri de
toate naţionalităţile, care munceau în diverse fabrici şi pe şantiere din zonă.

Repatrierii i s-a dat o tuşă pronunţat propagandistică, punându-se accentul pe prietenia

româno-sovietică, organizându-se în lagăr serbări etc. Cu tablourile lui Stalin şi Dej pe
locomotivă, convoiul a plecat din Odessa îndreptându-se spre nord, trecând prin Polonia, iar
apoi coborând la Sighet, unde Securitatea i-a cantonat într-un lagăr de unde au fost duşi în
închisoare! După câteva zile au fost duşi cu trenul, în aceleaşi celebre bou-vagoane, la
Ploieşti, unde au fost debarcaţi, de unde au fost încolonaţi în rânduri de cinci, după modelul
sovietic, grefat până în cele mai mici detalii şi în RPR. Naraţiunea se încheie cu coloanele de
prizonieri români înaintând pe o stradă mărginită de plopi, unde se aflau postaţi militari ai
Armatei Populare cu mitralierele îndreptate spre „elementele reacţionare“. Războiul civil
româno-român începuse. Dar Baghiu era conştient de încercările istorice prin care a trecut şi
cărora le-a supravieţuit: „Eu sunt acela care am învins totul“. El şi-a continuat existenţa
umilă de muncitor prin diverse şantiere până la moartea din 1974, survenită în condiţii
neclare, despre care nu ni se spune mare lucru, ci doar se sugerează că nu ar fi fost deloc
accidentală.