Drumul din Kolîma.

Calatorie pe urmele Gulagului, de

Nicolas Werth
ARTICOL PUBLICAT DE CODRUT PE 27 AUGUST 2013
Rating: 8.2/10 (5 votes cast)

”Drumul din Kolîma. Calatorie pe urmele Gulagului”, de Nicolas

Werth
Editura Corint, București, 2012
Traducere de Catalina Mihai

Nicolas Werth, cunoscutul istoric francez specializat în istoria comunismului, co-autor al

celebrei Cărţi negre a comunismului , autorul capitolului despre URSS, sătul de studiul academic,
atras ca toţi istoricii adevăraţi şi de materialitatea istoriei, a hotărât să facă o călătorie de aproape
trei săptămâni, între 13 august-3 septembrie 2011 chiar în inima Gulagului, în regiunea
Kolîma, alăturându-se unui grup de cercetători ai Asociaţiei ruse Memorial,aflaţi într-o misiune de
teren pentru a cerceta şi inventaria atât mărturiile puţinilor supravieţuitori ai Gulagului (istorie orală),
cât şi obiectele care au însoţit această imensa tragedie umană, dar şi pentru a topografia
amplasamentele uriaşei încrengături care a fost Gulagului (nu degeaba comparat cu
un arhipelag, după celebra formulă a lui Soljeniţîn), in vederea constituirii unui muzeu virtual al
Gulagului. “După ani petrecuţi printre arhivele birocratice şi dezumanizante ale Gulagului, aici am
găsit valoarea nepreţuită a mărturiei. Căci, dacă lagărul a fost o experienţă colectivă, cunoscută de
fiecare al şaselea adult rus între anii 1930 şi începutul anilor 1950, tot aşa a fost şi o experienţă
profund individuală: în universul concentraţionar, mai mult decât oriunde altundeva, omul este
fundamental singur.”[1] Jurnalul acestei călătorii s-a transformat rapid şi logic într-o interesantă
carte.[2]

Autorul şi grupul din care făcea parte au zburat cu avionul 8.000 de kilometri, din Moscova către
Magadan, capitala imensei regiuni care are o suprafaţă de 2 milioane de kimometri pătraţi (!),
ajungând după doar nouă ore, motiv de a rememora ordialul pe care-l suportau deţinuţii pentru a
ajunge în lagărele unde aveau să sufere şi, de multe ori, şi să moară: o lună sau două, îngrămădiţi
în vagoane de vite până să ajungă la capătul lumii sovietice, Vladivostok, unde se aflau lagărele de
tranzit, iar de aici, îmbarcaţi claie peste grămadă, în cala unor vapoare, o săptămână pe o mare
agitată, pentru a ajunge în „infernul alb” „Erau duşi cei care soseau aici din întreaga Europă, din
Ravensbruck, Lvov, Riga, Leningrad, Moscova, Novosibirsk. Nu puteau fi duşi mai departe decât pe
această insulă izolată de continentul european şi ruptă de cel asiatic. Aici încercau să trăiască,
sperând la un dram de noroc. Aici mureau, de obicei încet, după un soi de selecţie naturală. Uneori
plecau. Toţi cei pe care i-am întâlnit noi rămăseseră, fiecare din motivele lui. ”[3]

Nicolas Werth

Întreaga materie a jurnalului este construită în oglindă: prezentul descoperit de istoricul

francez este reflectat şi explicat prin teribilul trecut. Werth face şi o scurtă prezentare a
istoriei celebrei Kolîma şi a sistemului de lagăre Dalistroi. Cel dintâi european care a străbătut
regiunea a fost Jan Czerki, un geograf, paleontolog, explorator polonez, exilat în Siberia de ţarul
Alexandru al II-lea pentru participarea la insurecţia polonă din 1863-64. Kolîma era locuită doar de
câteva zeci de mii de eveni şi yukarigirzi, popoare siberiene care trăiau din creşterea renilor, pescuit
şi vânătoare. Însă în septembrie 1929, o expediţie sovietică a descoperit zăcăminte aurifere, ceea ce
avea să schimbe complet datele problemei. Aurul înseamna bani şi, mai ales, devize străine pentru
planurile cincinale ale lui Stalin. La 13 noiembrie 1931, Consiliul Muncii şi al Apărarii URSS a instituit
Dalistroi, structură menită a exploata iniţial aurul[4] din regiune, condus de un stalinist „luminat” de
tip vechi, letonul Eduard Berzin, care avea şi el să fie asasinat, ca mulţi alţi comunişti de rit vechi
(leninist) în 1938. Văduva lui a oferit o imagine puternic idealizată a vieţii nomenklaturiştilor din
zonă. Treptat, deţinuţii au început să sosească cu miile şi zecile de mii, împingând limita şi aria de
exploatare a Dalistroiului din ce în ce mai departe, către nordul (şi) mai îngheţat şi neospitalier chiar
faţă de Magadan. Mortalitatea era mare dar „ cifrele anuale privind mortalitatea în lagărele Kolîmei
nu au fost făcute publice întotdeauna ” acestea,cele oficiale, fiind de la 13,8% în 1933, 4,5% în
1934, dar ajungând şi la 20% în perioada cea mai grea a Gulagului, 1942-43. În timpul Marii
Terori (1937-38) au fost asasinaţi zeci de mii de deţinuţi, după cote primite de Berezin
de la centru, făcându-se pur şi simplu curăţenie în Gulag, omorând prin împuşcare
ultimii opozanţi politici ai regimului

Dar ce a rămas din Gulag? Nu mare lucru, căci statul rus putinian nu avea nici un interes să
dezgroape sau să prezerve trecutul incomod(ant): „Statul rus nu s-a implicat prin nicio politică
patrimonială în ceea ce priveşte Gulagul sau represiunile staliniste în general; nu a luat nici cea mai
mică măsură de conservare a locurilor unde au avut loc execuţiile, a celor de detenţie, de deportare
sau exploatare a mâinii de lucru în regim forţat. Doar Biserica Ortodoxă s-a interesat de câteva
locuri pe care le-a integrat rapid in serviciul propriilor interese.” [5] Nemaibeneficiind
de uneltele statului totalitar, cel rus post-sovietic nu a putut să împiedice libera iniţiativă în
domeniul recuperării memoriei, de aceea din Gulag a rămas ceea ce diverşi oameni fie având
legături familiale cu istoria Gulagului (parinti, bunci sau chiar ei înşişi fiind închişi), fie dezvoltand un
interes special, personal au adunat-păstrat. Din această perspectivă, este paradoxal şi explică parţial
amnezia, faptul că lagărele şi fabricile morţii ale regimului nazist au fost transformate în
extraordinare muzee, în timp ce sutele de lagăre sovietice care au înghiţit (chiar daca nu au
omorât) o populaţie mult mai numeroasă au dispărut pur şi simplu. Sunt mai multe motive:
în primul rând distanţa temporala care ne separă, ele începând să fie dezasambalte la sfârşitul anilor
50, apoi lipsa interesului politic pentru păstrarea lor şi, nu în ultimul rând, de perisabilitatea
materialelor folosite pentru ridicarea lagărelor Gulagului. Cele mai multe fiind situate în plină Siberie,
unde pădurea cade pe tine, ele au fost construite folosind mai ales lemnul.

Coperta ediției franceze

Care este prezentul Kolîmei? Unul lipsit de speranţă, întunecat, o fundătură tipică
rusească. În mod firesc, după prăbuşirea imperiului sovietic, zona s-a depopulat masiv. În Magadan
abia dacă mai trăiesc 100.000 de oameni, o treime din populaţia anilor 1980, depopularea fiind şi
mai accentuată în orăşelele de la nord de Magadan, aproape toate construite în locuri care au
găzduit lagăre. Iagodnoe, fosta capitală birocratică a Dalistroi, avea 15.000 de locuitori în 1950, în
marea lor majoritate angajaţi ai birocraţiei sistemului, pentru ca la sfârşitul anilor 1980, să rămână
10.000, iar acum doar 3.000 „ Mare parte din comerţul cu amănuntul, din Magadan, aparţinea
chinezilor şi aproape toate produsele manufacturate de uz curent şi cele alimentare erau importate
din China”, aceasta fiind, e drept, mult mai aproape decât Moscova. Majoritatea clădirilor oraşului
Magadan au fost construite de prizonierii japonezi capturaţi în 1945, transferaţi aici din Vladivostok.
„De la dispariţia URSS, de când Moscova a decretat, la începutul lui 1990, că marele nord, în întregul
lui, nu mai este rentatbil, exceptând zonele petrolifere, poisiolki –oraşelele n.m- de aici, din Kolîma
s-au golit unul după altul. Locuitorii care au avut mijloace s-au întors pe continent, în oraşele de
provincie unde locuinţele erau încă accesibile. Ceilalţi au rămas în Kolîma, mulţumindu-se să se
grupeze în vreo zece orăşele mai importante. ”[6]
Werth observă şi paradoxala frumuseţe ucigătoare – la propriu- a naturii „ În afară de peisaj,
culoarea ruginie este cel mai frumos lucru din Kolîma. N-am văzut nicăieri altundeva atâtea obiecte
ruginite, de toate formele, mărimile şi de toate nuanţele de roşu, arămiu şi brun.”  „Frumuseţea
Kolîmei este tulburătoare. Dar mă întreb ce-or fi putut vedea cei condamnaţi aici, la 9000 km -la fel
de bine le-ar fi putut zice ani-lumină- de casă.  N-am admirat niciodată peisajul. Abia după aceea
memoria mea a putut înregistra ceva” , mărturisea Varlam Şalamov în celebra sa carte „Recits de
Kolîma”. Un mormânt natural frumos nici nu prea contează!

Werth întâlneşte tot felul de personaje, unele cunoscând în mod direct Gulagului. Fiecare istorioară
personală face inteligibilă istoria şi demonstrează, fără putinţă de tăgadă, cruzimea unui sistem
totalitar, pentru care destinul unui om nu reprezenta nimic. Unul din cei întâlniţi îşi deschisese un
muzeu particular în propriul apartament comunist, de două camere, în care îngrămădise tot fel de
obiecte recuperate din diversele lagare aflate în disoluţie, altul, patronul unei întreprinderi care
exploata zăcămintele aurifere, se căieşte, punând cruci imense în dreptul gropilor comune, în
continuare prea puţin căutate şi descoperite. În 15 ani a ridicat 12 cruci căci „în toată Kolîma peste
180.000 de deţinuţi au fost ucişi şi îngropaţi fără mormânt creştinesc, aşa că vedeţi, am ce face
până la sfârşitul zilelor mele.” Observă şi idealizarea muncii sovietice: „ Multe documente proslăvesc
cucerirea Kolîmei: grafice care afişau curbele ascendente ale producţiei de aur, staniu, cobalt,
uraniu; panouri de onoare ce lăudau o brigadă sau alta care-şi depăşise planul. Nimic nu dezvăluia
că aceşti muncitori erau deţinuţi, foşti deţinuţi sau oameni liberi. ”[7],dar şi rămăşiţele unor cutii
poştale în care deţinuţii puteau depune plângeri adresate Sovietului Suprem al URSS. De regulă, se
primeau răspunsuri negative standard, după 3-4 luni, însă şi această tehnică sovietică vicleană,
menită a prelungi speranţa faţă de revizuirea dosarelor/sentinţelor (una pur utopică) era concepută
pentru a-l păstra în viaţă pe deţinut cât mai mult timp posibil, pentru a-l exploata la maximum. Până
la capăt.

Însă oricât am încerca să înţelegem ceea ce a fost lagărul, dinamica şi procesul istoric ce
l-a generat, rămâne o dimensiune care nu poate fi nici exprimată, nici înţeleasă, o uriasă
dimensiune a durerii, căci „lagarul este, în mod sigur, o şcoală negativă a vieţii (…)Fiecare clipă
petrecută în tabără este otrăvită. Sunt prea multe lucruri pe care omul n-ar trebui nici să le vadă,
nici să le cunoască; şi dacă le vede, cel mai bine este să moară.”  (Şalamov)

Puteți cumpăra cartea acum, de pe librăriile online, de aici sau

de aici.

[1] Pag. 200.

[2] “Drumul din Kolima. Calatorie pe urmele Gulagului” de Nicolas Werth. Traducere  de Catalina 
Mihai, Editura Corint, 2012.

[3] Pag. 200.

[4] Dar s-au găsit şi staniu, cobalt, tungsten, uraniu.

[5] Pag. 20.

[6] Pag. 86.

[7] Pag. 63.