Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Norme Generale de Desen Tehnic
Norme Generale de Desen Tehnic
1. Introducere.
Desenul tehnic este mijlocul de reprezentare grafică a obiectelor dupa anumite reguli
convenționale si metode adoptate de toți lucrătorii dintr-un domeniu de activitate. Desenul
adaptat domeniului respectiv a fost folosit de om pentru a exprima entru sine sau pentru altții
o anumită idee tehnică.
2. Terminologie folosită.
vedere= reprezentarea în proiecție ortogonală pe un plan a unui obiect de construcție situat
între observator si planul de proiecție;
elevație= vedere din față a unui obiect de construcție;
secțiune cu vedere= reprezentarea în proiecție ortogonală numai a figurii obținute prin
secționarea unui obiect de construcție cu o suprafață imaginară;
plan= secțiunea orizontală a unei clădiri la o înălțime determinată, văzută de sus în proiecție
ortogonală directă sau în oglindă. Vedere orizontală a unui teren sau a unui obiect de
construcție privit de sus;
perspectivă= reprezentare în care obiectul de construcție este redat printr-o imagine care
pune în evidență forma spațială a acestuia. Această imagine spațială poate fi obținută printr-o
proiecție centrală sau paralelă(cavalieră);
desen preliminar= desen prin care se pun în evidență intențiile proiectantului. Acestea pot si
desene de studiu sau desene de prezentare;
schemă= desen întocmit la scară sau nu, redând doar o reprezentare simplificată, redusă
uneori la semne conventionale sau simboluri, punând în evidență anumite funcții;
desen de execuție= asamblu de desene definitive, elaborate și întocmite la scară si care
servesc la realizarea unui obiect de construcție, cuprinzând toate datele necesare în acest
scop;
desen de detaliu= desene redate la scară mai mare decât desenele de asamblu, avînd ca scop
prexizarea unor date suplimentare mmai amănunțite, privitoare la execuția obiectelor de
construcție;
detalii tip= detalii omologate de un for competent, în vederea utilizării în condiții asemenea,
pentru a se asigura un nivel tehnico-economic corespunzător și a se economisi timpul de
proiectare precum și pentru a se creea condiții pentru industrializarea construcțiilor;
desen de montaj= desen care indică modul de asamblare a părților componente ale unui
obiect realizat din mai multe piese.
3. Linii utilizate în Desenul Tehnic.
Liniile utilizate în desenul tehnic pentru axe, contururi, muchi acoperite, linii ajutătoare,
linii de cotă sunt de patru tipuri: linie continuă, linie întreruptă,linie punct și linie și două
puncte, iar din punct de vedere al grosimii se clasifică în două categorii: linie groasă și linie
subțire.
Grosimea de bază b a liniilor utilizate în desenul tehnic este cea a liniei continue groase;
se alege în funcție de mărimea, complexitatea și natura desenului și se păstrează aceeași
pentru toate reprezentările executate la aceeași scară, pe aceeași planșă pentru o anumită
piesă.
Grosimea liniilor se alege din următorul șir al valorii date în mm:2,0; 1,4; 1,0; 0,7; 0,5;
0,35; 0,25 și 0,18.
Lungimea segmentelor și intervalelor dintre acestea trebuie să fie uniforme de-a lungul
aceleași linii întrerupte și linie punct și linie două puncte.
În tabelul următor sunt prezentate tipurile de linii utilizate în desenul tehnic, precum și
o serie de exemple de utilizare a acestora.
Identificarea liniei
Exemple de utilizare
Simbol Aspect Denumire
Conturi reale vizibile.
A Linie groasă continuă
Muchii reale vizibile.
Muchii fictive vizibile.
Linii de cotă.
Linii ajutătoare.
B Linie continuă subțire
Hașuri.
Conturul secțiunilor
suprapuse.
Lini de ruptură pentru
C Linie ondulată subțire delimitarea vederilor și
secțiunilor.
Contururi acoperite.
D Linie întreruptă groasă.
Muchii acoperite.
Contururi acoperite.
E Linie întreruptă subțire.
Muchii acoperite.
F Linie punct subțire. Linii de axă de simetrie.
Indicarea liniilor sau a
G Linie punct groasă. suprafețelor cu prescripții
speciale.
Conturul pieselor
H Linie două puncte subțire.
învecinate.
Formatele au următoarele simboluri: A0, A1, A2, A3, A4. Formatul de bază este
considerat formatul A0, celelalte formate derivă din acesta prin înjumătățirea, după latura
mare a formatului. În afară de formatele normale, se pot folosi formatele derivate ce se obțin
prin mărirea uneia din dimensiunile a sau b cu un multiplu întreg al dimensiunii laturii
respective.
10
A3
20
A4
20
Dimensiuni
Simbol
a*b (mn)
Formatele A0 841*1189 derivate se obțin din formatele d
bază; se A1 594*841 întâlnesc formate alungite și
formate alungite excepționale.
A2 420*594
Formatele alungite speciale se obțin prin
multiplicarea A3 297*420 unei dimensiuni a unui format cu
un coeficient. A4 210*297
A3*3 420*891
A3*4 420*1189
A4*3 297*630
A4*4 297*841
În desenul tehnic se folosește fie scrierea înclinată, având caracterele înclinate la 750 spre
dreapta față de linia de bază a rîndului, fie cea dreaptă, având caracterele perpendiculare față
de linia de bază a rândului.
Caracteristi
Raport Dimensiuni
ca
Înălțimea
majusculelo (10/10)
2,5 3,5 5 7 10 14 20
r și a h
cifrelor
Înălțimea
literelor (7/10)h - 2,5 3,5 5 7 10 14
mici
Distanța
(2/10)h 0,5 0,7 1 1,4 2 2,8 4
dintre litere
Distanța
minimă (14/10)
3,5 5 7 10 14 20 28
dintre h
râmduri
Distanța
minimă
(6/10)h 1,5 2,1 3 4,2 6 8,4 12
dintre
cuvinte
Grosimea
(1/10)h 0,25 0,35 0,5 0,7 1 1,4 2
liniei
7. Dispunerea proiecțiilor.
Pentru obținerea unor imagini nedeformate ale unui obiect, cât și a adevăratelor mărimi
ale tuturor dimensiunilor acestuia în vederea executării lui, în desenul tehnic obiectul se
reprezintă în sistemul de proiecție ortogonală pe două sau mai multe plane de proieție. La
obiectele de complexitate mai mare, proiecțiile pe două sau trei plane nu sunt suficiente
pentru formarea imaginii asupra obiectelor. În astfel de cazuri se impune reprezentarea
obiectului pe mai multe plane de proiecție ; ca plane se iau fețele interioare ale unui cub,
numit cub de proiecție, iar obiectul se consideră așezat imaginar în interiorul cubului.
Vederea din față, respective secțiunea corespunzătoare, datorită modului cum este aleasă,
se numește proiecție principală. Aceasta se alege, de regulă, astfel încât să reprezinte obiectul
în poziția de utilizare și să cuprindă cele mai multe detalii de formă și dimensionale ale
obiectului. Piesa trebuie să fie așezată în așa fel încât un număr cît mai mare de fețe plane ale
formelor geometrice ale piesei să fie paralele cu planele de proiecție pentru a se obține direct
adevăratele lor mărimi. Proiecția principală poate fi vedere, secțiune sau jumătate vedere-
jumătate secțiune.
Dispunerea pe desen a proiecțiilor piesei în raport cu proiecția principală este determinată
de metoda de proiecție utilizată. În SR ISO 10209-2:1996 sunt definite două metode de
proiecție: metoda de proiecție a primului triedru(europeană) și metoda de proiecție a celui
de-al treilea triedru(americană).
Simbolurile grafice ale celor două metode sunt date in figura următoare(a-metoda
primului triedru; b-metoda celui de-al treilea triedru) și pot fi amplasate într-o căsuță a
indicatorului sau alături de desen.
a) b)
Proiectând ortogonal piesa situată în centrul cubului de proiecție pe fețele acestuia și apoi
desfășurând cubul, se obține reprezentarea în epură a piesei conform metodei de proiecție a
primului tridru.
Stabilirea numarului de proiecții necesare pentru reprezentarea unei piese se face în așa
fel încât să fie complet reprezentată, sa se poată înscrie pe desen toate dimensiunile ce
definesc formele geometrice componente ale pisei, fără a se putea naște greșeli de interpretare
sau de citire a desenului. Reprezentarea, de regulă, a pieselor care pot fi folosite în orice
poziție, cum ar fi șuruburile, arborii, etc., se face în pozoția principală de prelucrare sau de
asamblare.
Dacă este necesar, pot fi folosite proiecți(vederi, secțiuni) din altă direcție decât cele șase
direcții, și anume la reprezentarea unor elemente înclinate sau proiecții care nu sunt așezate pe
dsen în poziția indicată de STAS 614, în scopul utilizării mai raționale a câmpului desenului
și a măririi clarității desenului. Direcția de proiectare se indică printr-o săgeată notată cu o
literă majusculă din alfabetul latin, iar deasupra vederi reprezentate se scrie litera folosită la
notarea săgeții. În cazul în care se reprezintă rotită o astfel de vedere, față de poziția rezultată
din proiecție, aceasta se notează cu un simbol amplasat după litera de verificare a vederii.
8. Metode de cotare.
Din dispunerea cotelor pe un desen trebuie să reiasă clar scopul desenului, dispunerea
rezultând din combinarea diferitelor moduri de cotare.
Cotarea față de un element comun constă în cotarea tuturor elementelor geometrice ale
piesei dispuse pe aceeași direcție, pornind de la aceeași bază de cotare. Se poate face în parale
sau cu cote suprapuse pornind de la un punct de origine, deasupra liniei de cotă sau alături de
aceasta.
120
250
370
Cotarea în paralel.
Cotarea în serie(în lanț), constă în așezarea cotelor pe o singură linie, indiferent de bazele
de cotare luate ca referință.
120 40 200 30
Cotarea în coordonate constă în înscrierea cotelor pe desen sau într-un tabel alăturat
desenului, față de un sistem de referință.
Cotarea combinată(mixtă) este cea mai folosită metodă de cotare. Îmbină, după necesitți,
toate metodele de cotare.
9. Reprezentarea secțiunilor.
Prin secțiune se înțelege reprezentarea în proiecție ortogonală pe un plan a obiectului,
după intersecția acestuia cu o suprafață fictivă de secționare și îndepărtarea imaginară a părții
obiectului, aflată între ochiul observatorului și suprafața de secționare.
Prin suprafață se secționare se înțelege acea suprafață cu ajutorul căreia se taie imaginar
piesa în locul în care este nevoie să se evidențieze configurația interioară a acesteia. Suprafața
de secționare poate fi formată din una sau mai multe suprafețe plane sau dintr-o suprafață
cilindrică.
Suprafețele rezultate din secționare se hașurează conform STAS 104-80. Conturul sau
muchiile unor elemente ale obiectului aflate în fața planului de secționare se pot reprezenta cu
linie punct subțire, dacă reprezentarea acestor elemente este necesară pentru înțelegerea
formei obiectului și dacă nu se creează posibilitatea unor confuzii.
Hașurile pentru materiale metalice se execută cu linii continui subțiri, înclinate la 450 spre
stânga sau spre dreapta, față de una din liniile de contur sau din liniile de axă ale obiectului
reprezentat, sau, dacă nu este posibil astfel, față de chenarul desenului.
450
Dacă înclinarea hașurilor ar coincide cu cea a liniei de contur sau a liniei de axă, hașurile
se execută înclinate la 300 față de acestea.
A A
Secțiunile cu vedere și propriu-zise se clasifică după următoarele criterii:
a b
Secțiunile orizontale, verticale și înclinate, la rândul lor se pot clasifica, după poziția
seprafeței de secționare față de axa principală a obiectului, în:
secțiuni longitudinale, dacă suprafața se secționare coincide sau este paralelă cu axa
principală a obiectului;
B-B
A
B
B
10.Reprezentarea rupturilor.
Ruptura este reprezentarea pe un plan a obiectului în proiecție ortogonală, după
îndepărtarea unei părți din aceasta separând această parte de restul obiectului printr-o
suprafață neregulată, denumită suprafață de ruptură, perpendiculară pe planul de proiecție sau
paralelă cu aceasta.
Notarea scării utilizate pe desen trebuie înscrisă în indicatorul desenului. Dacă sunt
utilizate mai multe scări de reprezentare, scara proiecției principală trebuie să fie înscrisă în
indicator, celelalte scări diferite de aceasta sunt înscrise lângă sau sub notarea
proiecțiilor(vedere, sețiune sau detaliu) cărora le corespund.
În toate cazurile ea trebuie sa fie suficient de mare pentru a permite o interpretare ușoară
și corectă a datelor furnizate. Scara și dimensiunile obiectului de reprezentat influențează
alegerea formatului desenului.
Detaliile care sunt prea mici pentru o cotare completă în reprezentarea principală, trebuie
reprezentată într-o vedere(secțiune) de detaliu la o scară mai mare, alături de reprezentarea
principală.
Indicator
Zonă rezervată pentru text.
2. În zona rezervată pentru text pe planșă, trebuie să fie grupate toate informațiile
necesare înțelegerii cu ușurină a conținutului desenului, informații care nu trebuie amplasate
direct în zona rezervată desenului.
Zona rezervată pentru text trebuie să fie de obicei situată în partea dreaptă a foii de desen,
șățimea zonei trebuie să fie egală cu aceea a indicatorului, max. 170mm și min. 100mm.
Dacă un desen se desfășoară pe toată lățimea de desen, zona rezervată pentru text trebuie
sa fie plasatăîn josul acesteia; înălțimea zonei trebuie să fie aleasă în funcție de spațiul
necesar. Zona rezervată pentru text trebuie să fie împărțită, în coloane de lățimi adecvate, dacă
este posibil trebuie să se țină seama de pliere în cazul unui desen pliat, determinându-se în
acest caz lățimea coloanelor.
a. explicații;
b. instrucțiuni;
c. referințe;
d. tabel de modificări.
b. Sub rubrica "Instrucțiuni" trebuie să fie date informațiile necesare realizării a ceea ce
este indicat în desen completând informațiile date în zona rezervată acestuia. De exemplu,
indicații asupra materialelor execuției tratamentelor de suprafață, montajul, numărul de bucăți
si dimensiunile lor. Dacă pe desen sunt prezentate mai multe obiecte instrucțiunile generale
trebuie să fie date în zona destinată pentru text, iar instrucțiunile specificate trebuie să fie date
împreună cu figura corespunzătoare.
c. Sub rubrica " Referințe" trebuie să se facă referire la desenele complementare și la alte
documente.
d. Vigneta trebuie astfel amplasată încât să rămână vizibilă și după plierea desenului.
e. Tabelul de modificări trebuie sp fie utilizat pentru notarea tuturor corecturilor și/sau
schimbărilor aduse desenului după prima editare. În plus, orice evenimente care afectează
validitatea desenului trebuie să fie notate în tabelul de modifocări.
indicarea modificării și, dacă este necesar, numerotarea locurilor unde au fost făcute
modificările;
detalii asupra obiectului modificat;
data modificării;
297
= = 198
14. Construcția tangentelor la cercuri.
În continuare sunt prezentate câteva exemple de tangete construire la diferite cercuri:
Figura 1.
Se construiește în O2 al treilea cerc concentric cu cercul mare și de rază R-r. Din punctul
O1 se duc tangentele la noul cerc ca în exemplul din figura anterioară. Construind razele care
trec prin O2 și A apoi prin O2 și B se obțin punctele C și D. Se duc razele O1E paralelă cu O2C
și O1F paralelă cu O2D. Se obțin astfel punctele E și F, unind E cu C și F cu D se obțin
tangentele comune exterioare.
E A
r O1 O2
R
Figura 2.
În figura 3 este prezentată construirea tangentelor comune interioare la două cercuri. În
O2 se construiește un al treilea cerc cu raza R+r. Se construiesc în continuare tangentele
exterioare la acest cerc duse din O1 conform modelului din figura 2 obținându-se punctele A și
B. Raza O2A determină punctul E iar raza O2B determină punctul F, în cercul cu centrul O1 se
duc razele O1G paralelă cu O2F și O2E. Tangentele comune interioare se trasează între K și E
respectiv F și G.
r O2
Figura 3.
În figura 1 este prezentată racordarea a două drepte printr-un arc de cerc de rază dată (R).
Figura 1a prezintă cazul dreptelor care formează un uncgi ascuțit, iar figura 1b, cazul
dreptelor care formează un unghi obtuz.
a b
R R
B
Centrul arcului de racordare (C) se găsește la intersecția a două paralele duse la cele două
drepte, la distanța R. Extremitățile arcului de racordare (A și B) se găsesc ducând din C
perpendiculare la dreptele date.
R R
Racordarea a două drepte paralele cu arce de cerc egale, fiind date extremitățile arcelor de
racordare (A și B). Punctele de racordare A și B se unesc, apoi se construiește mediatoarea,
oținându-se punctul D. Mediatoarea segmentul DB intersectează perpendiculara dusă în B la
D2 în O1. Acest punct este un centru de racordare. Dreapta O1D se prelungește și se
intersectează cu perpendiculara dusă în A la D1 în O1 oținându-se al doilea centru de racordare
O2.
A
B
Figura 1
În figura 2 este prezentată o metodă de construire a unui oval, figură care poate aproxima
(în axonometrie) elipsa.
Se trasează mai întâi un cerc ajutător, cu diametrul egal cu axa mare a ovalului. Cu
ajutorul compasului, se trasează arcul AB cu raza-semiaxa mare. Se unesc E cu A și E cu B,
obținându-se centrele C1 și C2. Se unesc apoi F cu C1 si E cu C2.
C1 Figura 2.
A B
În figura 3 este dat un eemplu de construire a unei spirale. Spiralele se pot construi cu mai
multe centre. În exemplul dat, spirala are trei centre. Se construiește mai întâi triunghiul
echilateral cu latura egală cu o treime din mărimea pasului spiralei. Vârfurile triunghiului sunt
centrele arcelor de cerc care formează spirala, iar prelungirea laturilor limitează arcele de cerc
succesive.
17.Arce și bolți utilizate în Desenul Tehnic.
Arcele sunt construcții curbe din cărămidă, piatră sau beton, destinate săacopere un gol
dintr-un zid și să descarce greutatea construcției aflată deasupra acestora. La construirea unui
arc se folosesc blocuri de zidărie numite bolțari. Între bolțari sunt rosturi numite asize, care
converg spre centrul arcului.
A O E
Figura 1.
A C1 C2 E
C3 Figura 2.
În figura 3 este prezentat un exemplu de arc-ogivă. Arcul ogivă este compus din două
arce care pot avea razele egale cu deschiderea arcului(arc-ogivă echilaterală) sau mai mici
(ogivă ascuțită).
Figura 3.
deschidere
Figura 4.
a) sfert de cerc;
b) cavet;
c) tor.
C A
A
R R
a) B B
c) C
Figura 1.
R c)
Bibliografie:
Desen Tehnic - note
de curs și aplicații practice (Florin Macarie și Ionel Olaru)
S.R ISO 9431-1996 - Spații rezervate pentru Dsen Tehnic
STAS 9796/1 - 1982 - Terminologia utilizată în Desenul Tehnic
Geometrie descriptivă si desen tehnic de construcții - Victor Iancău