Rezistenta Materialelor

Rezistenta Materialelor
Elemente de Inginerie mecanica

Modulele de Curs nr. 01 + 02
Specializarea Inginerie Economica An II

cuplaj
Specializarea Navigatie An II
15 Februarie 2022
Curs Introductiv
Distributia fondului de ore aferent disciplinei
Specializarea Inginerie economica

2 ore CURS + 1 ora SEMINAR
Specializarea Navigatie
2 ore CURS + 1 ora SEMINAR
Bibliografie selectiva
Buzdugan, Gh.
Rezistenţa materialelor, Ed. Academiei, Bucureşti 1986
Buzdugan, Gh. s.a.
Culegere de probleme din Rezistenţa Materialelor,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1979
Radeş M.
Rezistenţa materialelor , Ed. Printech 2010
Emil Oanţă
Rezistenţa Materialelor, Curs şi Aplicaţii, Ed. “Andrei Şaguna”, 2004
Emil Oanţă
Probleme rezolvate de Rezistența Materialelor
cu aplicații în Ingineria Marină, Ed. Nautica 2012
Note de curs si seminar la disciplina Rezistenţa materialelor

Rezistenţa materialelor
Acest curs este predat la facultăţile cu profil tehnic sau mecanic şi îmbină
noţiuni de:
Mecanica tehnică, Teoria elasticităţii, cu criterii de curgere şi teorii de
rezistenţă, elemente de stabilitate elastică a barelor şi stări de tensiuni în
corpuri axial-simetrice, calculul la solicitări dinamice şi oboseală, calculul la
solicitări în domeniul plastic.
Una din primele discipline tehnice parcurse de dumneavoastră a fost

disciplina de Mecanică, unde aţi învăţat că această disciplină se preocupe
de modelarea unor fenomenele reale, considerând corpurile
nedeformabile.
În Rezistenţa Materialelor, principala ipoteză utilizată este cea a deformabilităţii
corpurilor.
De aici şi o altă denumire întâlnită a disciplinei de Rezistenţa Materialelor şi anume

Mecanica Solidului Deformabil.
Deci rezistenţa materialelor urmăreşte stabilirea unor relaţii între sarcinile

exterioare aplicate corpurilor deformabile, pe de o parte, şi tensiunile şi
deformaţiile produse de acestea.
În baza acestor relaţii, se poate face dimensionarea elementelor constructive ale
reperelor organelor de maşini, astfel încât să reziste sarcinilor la care sunt supuse în
timpul funcţionării, în condiţiile date de mediu ambiant.
În rezolvarea problemelor de rezistenţa materialelor, structura reală este înlocuită
printr-un model de calcul.
În acest scop, se adoptă ipoteze simplificatoare privind:

1) forma şi dimensiunile elementelor componente;
2) caracterul şi distribuţia sarcinilor aplicate;
3) proprietăţile mecanice ale materialelor.
Exemplificare de elemente structural de rezistenta in
constructia navei
SISTEME DE OSATURĂ
Un corp de navă are următoarele părti constructive :
osatura;
învelişul exterior;
construcţiile de rigidizare;
construcţiile anexe.
OSATURA : este o reţea spaţială de bare drepte si curbe,

îmbinate între ele, care determină şi menţine formele geometrice
ale corpului navei.
Elementele de osatură pot fi:
longitudinale : sunt bare drepte sau curbe, ale căror lungimi se

măsoară în planuri paralele cu P.D. ( planul diametral ), respectiv
cu P.L. ( planul plutirii ).
transversale : sunt bare drepte sau curbe, ale căror lungimi se
măsoară în planuri paralele cu planul cuplului maestru.
Elemente constructive la structurile navale
AVARII ale STRUCTURILOR DE REZISTENTA in INCIDENTELE NAVALE
CRUDE OIL TANKERS

11 Aug 2020
The Japanese tanker that ran aground off Mauritius
The MV Wakashio’s operator confirmed on Tuesday that the crack in

the hull of the stranded Japanese-owned freighter
BULK CARRIER
LIQUEFID PETROLEUM GASS CARRIERS
LNG CARRIER
Scurta recapitulare a proprietatilor
materialelor metalice
Proprietati mecanice
Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice determină modul de comportare al materialelor metalice
sub acţiunea unor solicitări de natură mecanică. Din această categorie de proprietăţi fac parte:
Elasticitatea si rigiditatea
Plasticitatea
Rezistenta mecanica
- intindere (tractiune) si compresiune
- incovoiere
- rasucire sau torsionare
- forfecare
Duritatea
Fragilitatea si tenacitatea
Rezistenta la oboseala,
Rezilienta sau rezistenta la incovoierea prin soc
Fluajul sau Flambarea
Aceste proprietăţi sunt determinate prin încercări mecanice. Spre deosebire de proprietăţile fizice şi chimice ale
materialelor metalice caracteristicile mecanice depind pentru un acelaşi material şi de metodele de încercare utilizate,
ba mai mult, de forma şi dimensiunile epruvetelor. Excepţie fac doar modulul de elasticitate şi coeficientul lui
Poisson, ale căror valori depind în exclusivitate de material.
INCERCAREA DE TRACTIUNE >>>>>> REZISTENTA LA TRACTIUNE
Reprezinta abilitatea unui material metallic de a rezista la actiunea fortei applicate
simultan la ambele capete care actioneaza in linie drepta .
REZILIENTA
Reprezinta abilitatea unui material metalic de a rezista la actiunea fortei aplicate prin
soc
INCERCARI DE DURITATE
DURITATEA BRINELL
Ball Loads Time Thickness Material
HB
SIMBOL  [mm] k = F/D2 [kgf] applied minimum
HB 10 3000 6,4
HB 5/750/15 5 750 3,2 steel
HB 2,5/187,5/15 2,5 30 187 10…15 120-450 1,6 cast iron
untreated
HB 2/120/15 2 120 1,3
HB 1/30/15 1 30 0,6
HB 10/1500/30 10 1500 4,8
copper
HB 5/375/30 5 375 2,5
15 27…35 80-300 bronze
HB 2,5/93,7/30 2,5 93,7 1,2
HB 2/60/30 2 60 0,9
HB 1/15/30 1 15 0,5
HB 10/1000/30 10 1000 4,2
HB 5/250/30 5 250 2,1
10 27…33 60-300
HB 2,5/62,5/30 2,5 62,5 1,0
HB 2/40/30 2 40 0,8
HB 1/10/30 1 10 0,4
HB 10/500/30 10 500 3,2
HB 5/125/30 5 125 1,6 aluminium,
HB 2,5/31,2/30 2,5 5 31,2 27…30 35…160 0,8 magnezium
HB 2/20/30 2 20 0,6
HB 1/5/30 1 5 0,3
HB 10/250/60 10 250 1,2
HB 5/62,5/60 5 62,5 0,6 antifriction
HB 2,5/15,6/60 2,5 2,5 15,6 55…65 10-100 0,3 alloys
HB 2/10/60 2 10 0,15
HB ½,5/60 1 2,5 0,18
HB 10/100/120 10 100 0,6
lead,
HB 5/25/120 5 25 0,3
1 115-125 10…35 tin
HB 2,5/6,2/120 2,5 6,2 0,16
HB 2/4/120 2 4 0,13
HB 1/1/120 1 1 0,06
DURITATEA ROCKWELL
DURITATEA VICKERS
INCERCARI DE RASUCIRE SAU DE TORSIUNE
Material fragil solicitat la torsionare

Material ductil solicitat la torsionare
INCERCARI DE INCOVOIERE SAU INCERCARE DE INDOIRE
Sisteme de axe de reprezentare – axe de coordonate
Există mai multe sisteme de axe de reprezentare a unui punct sau

a unui corp/obiect.
Sistemul cartezian drept – sau sistemul ortogonal drept ( vezi

figura de mai jos)
Sistemul de coordonate cilindrice
Sistemul de coordonate sferice

Sistemul cartezian drept – sau sistemul ortogonal drept
Sistemul de coordonate cilindrice
Sistemul de coordonate sferice
MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE
În funcţie de forma şi caracteristicile geometrice, în Rezistenţa materialelor se studiază următoarele tipuri
de corpuri:
1. Barele şi firele, la care o dimensiune - lungimea - este predominantă în raport cu celelalte două.
Se poate considera că o bară este generată prin deplasarea unei suprafeţe plane, deobicei de secţiune
constantă, în lungul unei curbe astfel încât normala la suprafaţă, în centrul ei de greutate, să rămână
mereu tangentă la curbă.
Axa barei este linia care uneşte centrele de greutate ale secţiunilor transversale. Secţiunea transversală
este perpendiculară pe axa barei.
Barele sunt corpuri a căror lungime este mare în comparaţie cu
dimensiunile secţiunii transversale.
Barele solicitate la încovoiere se mai numesc grinzi,
cele solicitate la întindere sunt tiranţi,
iar cele solicitate la întindere şi compresiune sunt tije, zăbrele şi contrafişe.

Barele verticale solicitate la compresiune
poartă numele de coloane sau stâlpi.
Firele au aceleaşi caracteristici geometrice

ca unele bare, dar sunt flexibile, adică au rigiditate
la încovoiere neglijabilă, putând fi solicitate numai la întindere.
Arborii sunt bare solicitate la răsucire şi încovoiere.

Plăcile şi învelişurile, la care o dimensiune - grosimea - este mult mai
mică decât celelalte două.
Elementele geometrice caracteristice ale plăcilor sunt suprafaţa mediană

(plană sau curbă) şi grosimea - măsurată pe o normală la suprafaţa
mediană.
Plăcile pot fi planşee, panouri, pereţi, acoperişuri sau radiere.
Membranele au grosimea foarte mică şi nu pot prelua sarcini transversale
sau de compresiune.
Barele, plăcile, învelişurile etc. sunt modele ale Mecanicii solidelor

deformabile, schematizări ale organelor de maşini şi elementelor de
construcţii, convenabile pentru stabilirea relaţiilor de calcul al tensiunilor şi
deformaţiilor, şi al dimensiunilor acestora.
În ce măsură o anumită piesă poate fi modelată ca bară sau placă, care

este limita între o bară scurtă şi o placă, sau între o placă şi o membrană,
sunt întrebări la care un inginer trebuie să răspundă.
Modelarea sarcinilor
Sarcinile exterioare aplicate corpurilor sunt rezultatul interacţiunii mecanice sau al

acţiunii unor câmpuri (magnetic, gravitaţional, centrifugal, termic etc.). În general, se
disting:
- forţe concentrate (F), care se măsoară în unităţi de forţă (N);
- sarcini distribuite pe un element liniar (q), care se măsoară în N/m,
- sarcini distribuite pe o suprafaţă (p), care se măsoară, de exemplu, în N/m2,
- sarcini distribuite într-un volum, măsurate în N/m3.
Sarcini exterioare
Piesele, elementele unei constructii, etc. sunt supuse acţiunii forţelor şi momentelor exterioare.
în Rezistenta materialelor aceste forţe şi momente sunt denumite ca fiind sarcini.
Toate corpurile se consideră a fi deformabile şi ca urmare se poate deduce că, transmiterea
sarcinilor de la un corp la altul se face prin intermediul unor suprafeţe.
Dacă luăm în considerare mărimea suprafeţei prin care îşi transmit acţiunea sau modul de
repartizare, sarcinile exterioare se pot clasifica astfel:
1. Sarcinile se consideră a fi concentrate în cazul în care suprafeţele prin intermediul
cărora îşi exercită acţiunea sunt relativ mici în raport cu dimensiunile corpului. Se presupune că
aceste sarcini se aplică într-un punct care este centrul de greutate al suprafeţei mici prin
intermediul căreia acţionează.
2. sarcini distribuite a căror acţiune asupra corpului se poate face după o dreaptă,
o curbă sau o suprafaţă.
În funcţie de legea de distribuţie acestea pot fi:
linear distribuite
uniform distribuite
după alte legi de distrubuţie

Sarcina concentrată înlocuitoare trece prin centrul de greutate al suprafeţei generate de legea de
distribuţie.
Dacă legea de distribuţie este simplă, se poate calcula uşor aria suprafeţei de distribuţie şi deci
intensitatea sarcinii concentrate înlocuitoare.
Pentru acele legi de distribuţie simple se cunosc, de obicei, poziţiile centrelor de greutate prin care trece
direcţia sarcinii concentrate înlocuitoare.
Câteva exemple
Sarcini distribuite (continuare)
În Rezistenţa materialelor se consideră:

- sarcinile nu pot fi considerate vectori alunecători ci vectori legaţi de punctul de
aplicaţie;
- sarcinile aplicate asupra corpului se consideră a fi cele din exterior la care se adaugă
şi reacţiunile. Acest sistem de sarcini solicit corpul şi îl deformează.
În funcţie de locul de aplicare, se deosebesc:
- sarcini de suprafaţă, aplicate la suprafaţa corpului, care rezultă de obicei din
interacţiunea mecanică între corpuri;
- forţe masice (volumice), aplicate în toată masa corpului, care rezultă din acţiunea unui
câmp (gravitaţional, centrifugal, magnetic, termic etc.).
În funcţie de modul de variaţie în timp, se pot considera:

- forţe aplicate static, a căror intensitate creşte monoton, de la zero la valoarea
nominală, într-un timp relativ lung, pe măsura deformării corpului, rămânând apoi
constante;
- forţe aplicate dinamic, care ating valoarea nominală într-un timp relativ
scurt, mai mic sau comparabil cu perioada proprie de vibraţie a elementului
sau structurii solicitate.
sarcini aplicate în mod

brusc, cu şoc
sarcini variabile periodic a
căror variatie se produce în
mod ciclic între o valoare
minimă şi una maximă
sarcini variabile aperiodic sau cu variaţie reală în timp

Modalităţi de rezemare a corpurilor
Fixarea unui corp de alte corpuri înconjurătoare se face cu ajutorul unor legături numite
reazeme.
Când un corp este solicitat din exterior cu un sistem de sarcini, în reazeme apar
reacţiuni (forţe sau cupluri).
Legarea unui corp presupune introducerea de reazeme care să suprime un anumit
număr din gradele de libertate ale acestuia.
Reazem simplu - care împiedică deplasarea corpului pe o singură direcţie limitând

astfel translaţia pe cealaltă direcţie şi rotaţia după axa perpendiculară pe plan.
Reazemul simplu rigid permite deplasarea paralelă cu linia de suport şi rotirea, dar
blochează deplasarea perpendiculară pe linia de suport, deci acţionează asupra barei
cu o reacţiune perpendiculară pe linia de suport.
Reazem simplu - care împiedică deplasarea corpului pe o singură direcţie limitând astfel translaţia pe
cealaltă direcţie (tx) şi rotaţia după axa perpendiculară pe plan (rz).
Reazemul simplu introduce o singură forţă de reacţiune Ry aflată pe direcţia deplasării pe care o
împiedică. Cele 4 cazuri distincte sunt prezentate mai jos.
Articulaţia rigidă permite numai rotirea capătului barei, deci acţionează cu o reacţiune
de mărime şi direcţie necunoscute, care se descompune în două componente
perpendiculare între ele.
Articulaţia cilindrică sau plană, care împiedică deplasările după ambele direcţii din
plan, dar permite rotaţie după axa z.
Articulaţia cilindrică introduce o forţă de reacţiune R care se poate descompune după
direcţiile deplasărilor împiedicate în componentele Ry şi Rx
Încastrarea rigidă fixă blochează toate cele trei grade de libertate ale
capătului barei şi produce ca reacţiuni un moment şi o forţă reprezentată
prin cele două componente.
Încastrarea rigidă mobilă permite deplasarea pe o direcţie, deci produce

ca reacţiuni un moment şi o forţă perpendiculară pe direcţia de mişcare.
Încastrarea plană, împiedică translaţiile după cele două direcţii din plan şi rotaţia după
direcţia perpendiculară pe plan.
Încastrarea plană introduce o forţă de reacţiune R aflată în planul celor două direcţii
împiedicate şi un moment de reacţiune Mz dirijat după cea de-a treia direcţie.
Descompunerea forţei de reacţiune după direcţiile împiedicate duce la apariţia
componentelor Rx şi Ry.
În structurile reale, atunci când nu se poate neglija
deformabilitatea reazemelor, acestea se modelează prin
reazeme elastice, la care forţele sunt proporţionale cu
deplasările, sau încastrări elastice, la care momentul este
proporţional cu rotirea.
Ipotezele Rezistenţei Materialelor
În vederea simplificării relaţiilor de calcul, în Rezistenţa materialelor se adoptă

următoarele ipoteze privind proprietăţile materialelor:
1. Ipoteza mediului continuu, prin care se admite că tot volumul unui corp este
ocupat de substanţă.
2. Ipoteza mediului omogen, în baza căreia proprietăţile fizice (de exemplu,

densitatea de masă) se consideră constante în orice punct al unui corp.
3. Ipoteza mediului izotrop, potrivit căreia în orice punct al corpului proprietăţile

mecanice nu depind de direcţie (în particular, de direcţia de aplicare a solicitării).
4. Ipoteza mediului elastic. Sub acţiunea solicitării exterioare un corp elastic se

deformează instantaneu, iar la îndepărtarea sarcinii revine instantaneu la forma
şi dimensiunile iniţiale. De asemenea, acţiunea unei forţe într-un punct oarecare
se transmite instantaneu în tot corpul.
5. Ipoteza liniarităţii relaţiilor cauză-efect. În particular se admit relaţii
liniare între forţe şi deformaţii, precum şi între eforturi şi tensiuni.
La sisteme liniare se poate aplica principiul suprapunerii efectelor.
Ca urmare, ordinea aplicării sarcinilor exterioare nu influenţează starea
finală de tensiuni şi deformaţii a corpurilor.
6. Ipoteza deformaţiilor mici, conform căreia se consideră că deformaţiile
corpurilor elastice sunt mici în comparaţie cu dimensiunile acestora. Prin
această ipoteză se exclud neliniarităţile geometrice, adică cele determinate
de forma corpurilor, precum şi neliniarităţile fizice, menţinând solicitările la
valori reduse sau la care relaţiile între eforturi şi deformaţii sunt liniare.
7. Principiul echivalenţei acţiunii la distanţă a sarcinilor (Barré de Saint
Venant - 1855). Dacă asupra unui corp elastic acţionează două sisteme de
sarcini exterioare, echivalente din punct de vedere static, atunci, la distanţă
suficient de mare de zona de aplicare a acestora, efectul lor este acelaşi.
Se consideră că deformaţiile mici ale corpurilor nu afectează acţiunea
forţelor (de exemplu, direcţia acestora) şi sunt neglijabile în calculul
solicitărilor.
Ca urmare, la calculul reacţiunilor din reazeme, se consideră corpurile
nedeformate, aplicând ecuaţiile de echilibru din statică, la fel ca la
corpurile rigide.
Acesta este un calcul de ordinul I, considerat acceptabil pentru
rezolvarea
majorităţii problemelor de Rezistenţa materialelor.
În unele studii, de exemplu de stabilitate elastică, se face un calcul de

ordinul II, în care ecuaţiile de echilibru se scriu pentru starea deformată a
corpurilor, menţinând ipoteza deformaţiilor mici.
În cazul deformaţiilor mari se face un calcul de ordinul III, bazat pe

ecuaţii neliniare.
Astfel, sarcina distribuită q şi forţa F din figura de mai jos,
echivalente din punct de vedere static, produc local distribuţii diferite de

tensiuni şi deplasări, dar la distanţă, de exemplu în încastrare, efectul lor
este acelaşi.
8. Ipoteza secţiunii plane (Jakob Bernoulli - 1744). O secţiune plană şi
perpendiculară pe axa unei bare nesolicitate, rămâne plană şi
perpendiculară pe axa barei şi după aplicarea sarcinilor exterioare.
În studiul plăcilor subţiri, se adoptă ipoteza normalei rectilinii (ipoteza lui
Kirchhoff) conform căreia o linie dreaptă şi normală la suprafaţa mediană
nedeformată rămâne dreaptă şi perpendiculară pe suprafaţa mediană
deformată a plăcii în urma solicitării.
Alături de ipotezele menţionate, în special la studiul barelor cu pereţi

subţiri, se adoptă următoarele "ipoteze de bară":
9. Ipoteza constanţei secţiunii transversale. Barele sunt în general

corpuri cilindrice sau cu variaţie mică a secţiunii în lungul barei.
10. Ipoteza nedeformabilităţii secţiunii transversale. Secţiunea barei
are deplasări transversale ca rigid şi deplasări elastice normale la planul
secţiunii transversale.
La barele cu profil închis, forma secţiunii transversale nu se modifică iar

proiecţia pe planul secţiunii iniţiale rămâne aceeaşi.
La barele cu pereţi subţiri secţiunea transversală se poate deplana.

Împiedicarea deplanării produce tensiuni suplimentare.
La torsiunea barelor de secţiune circulară, diametrele secţiunilor

transversale se consideră că rămân linii drepte.
La bare cu secţiunea în I sau T, se admite că tălpile rămân perpendiculare

pe inimă.
EFORTURI ÎN BARE
Barele sunt solicitate la întindere, compresiune, forfecare, încovoiere şi

răsucire, fie separat, fie în diferite combinaţii.
Vom defini eforturile secţionale care produc aceste solicitări şi convenţiile

de semne aferente.
Vom calcula variaţia eforturilor în lungul axei barelor şi vom reprezinta

grafic sub forma unor diagrame de eforturi.
La bare de secţiune constantă, acestea permit stabilirea secţiunii în care

solicitarea este maximă.
Metoda secţionării
Fie o bară elastică, în echilibru sub acţiunea sarcinilor exterioare F1 , F2 ,

q ,..., F4 şi a reacţiunilor din reazeme R1 ,R2 ,R3.
Se pune problema evaluării forţelor interioare care acţionează într-o
secţiune oarecare B-B.
Pentru aceasta se aplică metoda secţionării. Se secţionează bara (imaginar) prin planul
B-B, se separă cele două părţi, se transformă forţele interioare din secţiunea B-B în
forţe exterioare şi se scriu condiţiile de echilibru static pentru fiecare parte de bară.
Se presupune că legătura între particulele situate de o parte şi de alta a
planului secţiunii B-B se manifestă prin interacţiuni de tip forţe, distribuite pe întreaga
suprafaţă a secţiunii transversale a barei.
Forţele din secţiune care reprezintă acţiunea părţii din stânga a barei, asupra celei din
dreapta, se reduc în centrul de greutate al secţiunii transversale la un torsor compus din
forţa rezultantă şi cuplul rezultant, de moment
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, în centrul de greutate al secţiunii
barei din stânga acţionează o forţa şi cuplul rezultant, de moment, egale şi
de sens contrar cu cele care acţionează asupra părţii din dreapta.
Convenţii de semne
Se va utiliza un sistem de axe drept. Pentru o bară orizontală, axa x

coincide cu axa barei şi este orientată de la stânga la dreapta, axa z este
dirijată în jos, iar axa y este orizontală, dirijată spre observator .
Dacă sensul normalei exterioare la secţiunea transversală coincide cu
sensul pozitiv al axei x, atunci faţa respectivă a barei se numeşte faţă
pozitivă. Pe o faţă negativă, sensul normalei exterioare este contrar axei x
Definiţia eforturilor
Cele şase ecuaţii scalare de echilibru static al părţii din stânga a barei se scriu sub
forma:
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, între cele şase componente ale torsorului de
reducere a forţelor din secţiune, ce acţionează asupra celor două părţi ale barei, se
stabilesc relaţiile:
Forţa axială.
Componenta pe axa x a rezultantei forţelor interioare se numeşte forţă
axială şi se notează N. Într-o secţiune oarecare, forţa axială este egală cu
suma proiecţiilor pe axa x a forţelor exterioare care acţionează asupra părţii
din bară situate în stânga secţiunii (sau a celor situate în dreapta, cu semn
schimbat). Forţa axială N produce întinderea sau comprimarea barei.
Forţele tăietoare.
Componenta pe axa z a rezultantei se numeşte forţă tăietoare şi se
notează Tz . Ea este egală cu suma proiecţiilor pe axa z a forţelor ce
acţionează asupra părţii de bară situate la stânga secţiunii (sau a celor din
dreapta, cu semn schimbat). La fel pentru componenta .
Forţele tăietoare produc forfecare (tăiere).
Momentul de răsucire.
Componenta pe axa x a cuplului se numeşte moment de răsucire
(torsiune) şi se notează Mt .
Într-o secţiune dată, momentul de răsucire este egal cu suma proiecţiilor pe
axa x a momentelor forţelor şi a cuplurilor ce acţioneză asupra părţii din
stânga a barei (sau a celor din dreapta, cu semn schimbat).
Momentul Mt produce răsucirea (torsionarea) barei.
Momentele încovoietoare.
Componenta pe axa y a cuplului se numeşte moment încovoietor şi se
notează (La fel ).
Ea este egală cu suma momentelor forţelor şi a cuplurilor ce acţionează
asupra părţii din stânga a barei, calculate în raport cu axa y (respectiv z).
Momentele , notate în general , produc îndoirea
(încovoierea) barei.
Pentru o bară dreaptă orizontală, solicitată de sarcini transversale verticale,
convenţia de semne în planul xOz este ilustrată în figura de mai jos
Sarcina p pozitivă acţionează în jos, acesta fiind şi sensul în care sunt aplicate
sarcinile exterioare la majoritatea barelor orizontale.
Momentele încovoietoare M sunt pozitive când produc întinderea părţii de jos a
barei, deci când forma îndoită a barei are concavitatea în sus.
Forţele axiale N se consideră pozitive atunci când produc întindere şi negative,
atunci când produc compresiune.
Forţele tăietoare T sunt pozitive când produc o lunecare similară unei rotiri
în sensul orar (invers trigonometric).
Momentele de răsucire se vor considera pozitive atunci când vectorul
moment este dirijat la fel ca vectorul forţelor axiale pozitive.
Relaţii diferenţiale de echilibru la bare drepte
Fie un element infinitezimal de lungime dx , detaşat dintr-o bară solicitată

prin sarcini verticale, perpendiculare pe axă, în planul xOz .
Lungimea dx fiind foarte mică, sarcina p se consideră uniform distribuită. În
secţiunile din capete acţionează eforturile indicate în figură, reprezentând
acţiunea părţilor de bară adiacente, asupra elementului respectiv.
Pentru cazul nostru, în scrierea ecuaţiilor de echilibru static, trebuie ca:
• suma proiecţiilor tuturor forţelor pe orizontală să fie zero;
• suma proiecţiilor tuturor forţelor pe verticală să fie zero;
• suma tuturor momentelor după o axă oarecare perpendiculară pe plan
să fie zero.
Aceste ecuaţii se scriu astfel:
Sau
Din relaţiile diferenţiale de echilibru de mai sus, denumite şi relaţii diferenţiale între
eforturi şi sarcini, prin eliminarea lui T, se obţine :
Pe baza acestor relaţii se stabilesc reguli general valabile, utile la construcţia
diagramelor de eforturi la bare drepte:
a) Pe porţiunile de bară nesolicitate (p = 0), forţa tăietoare este constantă, iar

momentul încovoietor variază liniar.
b) Pe porţiunile de bară solicitate cu sarcini uniform distribuite (p = const.), forţa
tăietoare variază liniar, iar momentul încovoietor variază parabolic.
c) Diagrama forţelor tăietoare are o discontinuitate (salt) în dreptul unei forţe
concentrate, iar diagrama momentelor încovoietoare are o discontinuitate în
dreptul unui cuplu concentrat.
d) Diagrama momentelor încovoietoare are valori extreme (maxim sau minim) în
secţiunile în care forţa tăietoare se anulează.
e) Pe porţiunile de bară unde forţa tăietoare este pozitivă (negativă) momentul
încovoietor creşte (scade).
f) Dacă sarcina distribuită este pozitivă (negativă), forţa tăietoare scade (creşte)
iar diagrama momentelor încovoietoare are concavitatea în sus (în jos).
Din relatia
se obtine prin integrarea ei , expresia
unde C este o constantă de integrare, în general diferită de zero dacă

asupra barei acţionează cupluri concentrate.
Rezultă că
g) Într-o secţiune dată, momentul încovoietor este egal cu aria diagramei
forţelor tăietoare calculată de la capătul din stânga al barei până la
ordonata din secţiunea respectivă (sau cea calculată de la capătul din
dreapta, cu semn schimbat), dacă pe intervalul respectiv nu există cupluri
concentrate (C = 0).
Diagrame de eforturi la bare drepte
Pentru construcţia diagramelor de eforturi sunt necesare:

1) o convenţie de semne privind sensul pozitiv al eforturilor;
2) o convenţie de semne privind sensul pozitiv al axelor diagramelor de eforturi şi
3) relaţiile diferenţiale de echilibru.
Diagramele forţelor axiale şi forţelor tăietoare se reprezintă cu axa ordonatelor pozitivă
în sus, în timp ce diagrama momentelor încovoietoare se reprezintă cu axa ordonatelor
pozitivă în jos (pe partea întinsă a barei).
Această convenţie face ca diagrama momentelor încovoietoare să aibă o alură
asemănătoare formei deformate a barei.
Diagrama momentelor de torsiune se va reprezenta cu momentele pozitive în sus.
Pentru început, se vor considera bare drepte, solicitate de forţe şi sarcini distribuite
cuprinse într-un plan vertical care conţine axa barei, respectiv de cupluri având vectorul
moment perpendicular pe acest plan.
Trebuie amintit că, în Rezistenţa materialelor, forţele şi momentele exterioare sunt
vectori legaţi de punctul de aplicare, spre deosebire de Mecanica solidelor rigide, în
care forţele sunt vectori alunecători, iar momentele sunt considerate vectori liberi.
Diagrame de forţe tăietoare şi momente încovoietoare
Exemple si aplicatii la seminar

Modul de Curs nr. 03

cuplaj
22 Februarie 2022
Centre de masa – recapitulare din Mecanica
Se descompune suprafaţa plăcii în fâşii elementare, paralele cu latura 𝑀𝑃, de exemplu,
care pot fi asimilate cu bare drepte, al căror centru de masă se găseşte la jumătatea lungimii
lor. Locul geometric al centrelor de masă ale acestor bare este mediana NN ' .
Repetând operaţia şi în raport cu celelalte laturi ale plăcii plane triunghiulare
considerate, se obţin medianele MM ' şi. 𝑃𝑃′.
Centrul de masă al plăcii se va găsi la intersecţia medianelor.
Centrul de masă al unui volum omogen cu formă de con
Se consideră un con circular drept, având înălţimea 𝒉 şi raza bazei 𝑹
y
R
O' A
r
O' ' A' dz
x
O
La distanţa 𝒛 se consideră un volum elementar :
ce poate fi asimilat unui cilindru cu raza 𝒓. y
Din asemănarea triunghiurilor şi rezultă :

R
O' A
Cota centrului de masă al conului r

se determină cu relaţia O' ' A' dz
x
O
Centrul de masă al unui volum omogen cu formă de
semisferă
Se consideră o semisferă, de rază 𝑹.
La distanţa 𝒛 se consideră
un volum elementar, dv  r 2 dz ,
iar r 2  R 2  z 2
Cota centrului de masă al semisferei

se determină cu relaţia
Centrul de masă al domeniilor materiale compuse
În numeroase aplicaţii tehnice, se cere să se determine centrul maselor

pentru domenii materiale compuse dintr-un număr finit de părţi ale căror
centre de masă sunt cunoscute.
Având în vedere proprietăţile centrelor de masă, se recomandă

următoarea metodă practică – sistematizată în Tab. 1. - pentru
determinarea coordonatelor centrului de masă al unui domeniu material
omogen compus.
Tabel 1. Determinarea coordonatelor centrului de masă
nr. crt. masa coordonatele centrului de produse parţiale
(lungimea, masă al subdomeniului
aria, volumul)
Nr. mi xi yi zi mixi miyi mizi
I II III IV V VI VII VIII
1 m1 x1 y1 z1 m 1x 1 m1y1 m1z1
2 m2 x2 y2 z2 m 2x 2 m2y2 m2z2
…
…
i mi xi yi zi mixi miyi mizi
…
…
n mn xn yn zn m nx n mnyn mnzn
n n n n
m
i 1
i m x
i 1
i i m y
i 1
i i m z
i 1
i i
In loc de masa “m”, poate fi o arie “A” , o lungime “l”, sau un volum “V”
CARACTERISTICI GEOMETRICE
ALE SECŢIUNILOR
(Rezistenta Materialelor)
În cadrul disciplinei Rezistenţa Materialelor, calculul tensiunilor şi
deformaţiilor din bare, calculul deplasărilor acestora, calculele de stabilitate
folosesc o serie de mărimi, care ţin cont de forma secţiunii transversale.
Aceste mărimi se numesc caracteristici geometrice ale secţiunilor, în

această categorie avem:
aria secţiunii;
momentele statice;
momentele de inerţie;
modulele de rezistenţă;
razele de inerţie.
Vom prezenta definiţiile caracteristicilor geometrice, relaţii de calcul pentru o

serie de forme simple de secţiune, diferite studii de caz pe probleme
tehnice.
Aria - Cea mai simplă caracteristică geometrică a secţiunii transversale, aria secţiunii,
are ca unitatea de măsură mm2 şi se calculează cu integrala:
unde s-a considerat secţiunea compusă dintr-o infinitate de arii elementare dA, integrala
semnificând extinderea calculului pe toată secţiunea.
Momentul static
De la disciplina MECANICA se cunoaste faptul ca :
Momentele statice în raport cu planele xOy, yOz respectiv zOx, sunt definite de
relaţiile
S xOy   z  dm,
( D)
S yOz   x  dm,
( D)
S zOx   y  dm
( D)
Momentul static în raport cu punctul O este definit de relaţia

SO   r  dm
D
Dacă toate punctele materiale ale sistemului sunt situate toate într-un plan
(de exemplu xOy), atunci se definesc momentele statice în raport cu axa
Ox respectiv Oy, cu relaţiile
Sy   x
D 
 dm; S x   y
D 
 dm
Relaţiile de mai sus se pot extinde, cu acelaşi înţeles, şi la domeniile

materiale omogene particulare, prin înlocuirea elementului de masă, dm,
cu elementul de volum, dV, de suprafaţă, dA, sau de lungime, dl, al
domeniului considerat.
Momentul static - definit in Rezistenta Materialelor
Se consideră o figură plană de formă oarecare, de arie A, raportată la un sistem de axe

rectangulare zOy (vezi figura). Momentele statice ale suprafeţei faţă de axele Oz,
respectiv Oy se calculează cu relaţiile:
Momentul static are unitatea de măsură mm3

Momentele statice se utilizează pentru determinarea poziţiei centrului de
greutate G al ariei secţiunii transversale. Dacă se notează cu zG şi yG
coordonatele centrului de greutate G al unei figuri (vezi figura) se pot scrie
relaţiile:
Momentul static al secţiunii faţă de o axă

care trece prin centrul de greutate al
secţiunii este nul.
Sistemul de axe care are originea în centrul coordonatele centrului de greutate

de greutate al secţiunii transversale se
numeşte sistem de axe central, iar axele
sunt axe centrale.
Dacă o suprafaţă oarecare este compusă aceasta se divide în figuri simple,
pentru care se cunosc aria şi poziţia centrului de greutate, iar momentele statice
ale întregii figuri se determină prin sumarea algebrică a momentelor statice ale
figurilor componente. Prin urmare:
Pentru o suprafaţă oarecare, care pate fi descompusă în figuri simple,

coordonatele centrului de greutate se calculează cu relaţiile:
Observaţii
1)Orice axă de simetrie conţine centrul de greutate al figurii.
2)La intersecţia a două axe de simetrie se găseşte centrul de greutate.
3)Ariile şi momentele statice ale unor goluri sunt considerate negative.

Momente de inerţie
Pentru suprafaţa plană din figură, se pot defini: momente de inerţie axiale, moment de
inerţie centrifugal, moment de inerţie polar.
Momente de inerţie axiale

Momentele de inerţie axiale ale unei figuri,
faţă de axele Oz şi respective Oy, sunt date
de relaţiile:
Moment de inerţie centrifugal
Momentul de inerţie centrifugal se determină cu relaţia:

Axele în raport cu care Izy = 0 se numesc axe principale de inerţie.
Faţă de aceste axe, momentele de inerţie axiale Iz şi Iy au valori maxime,

respectiv minime.
Axele principale care trec prin centrul de greutate al figurii se numesc axe
principale centrale.
Moment de inerţie polar
Momentul de inerţie polar se determină cu relaţia:

Observaţii:
1) Momentele de inerţie axiale şi polare sunt întotdeauna pozitive.

2) Momentul de inerţie centrifugal poate fi pozitiv, nul sau negativ.
3) Unitatea de măsură pentru toate momentele de inerţie este mm4.
4) Momentele de inerţie ale golurilor se consideră negative.
5) Axele de simetrie sunt şi axe principale.
6) Momentul de inerţie polar este egal cu suma momentelor de inerţie
axiale faţă de două axe perpendiculare oarecare care trec prin polul
considerat.
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe paralele
Se consideră o suprafaţă plană de arie A raportată la un sistem de referinţă central, faţă

de care momentele de inerţie ale suprafeţei sunt Iz, Iy şi Izy.
Să se determine momentele de inerţie ale suprafeţei faţă de un alt sistem de referinţă,
având axele paralele cu primul.
Pe baza figurii se poate scrie:
unde:
coordonatele z0 şi y0 sunt luate cu semnul lor şi
reprezintă coordonatele originii sistemului vechi în
noul sistem de coordonate.
Acestea se mai numesc relaţiile lui Steiner şi se enunţă astfel:
momentul de inerţie axial faţă de o axă paralelă cu o axa centrală este egal cu
momentul de inerţie faţă de axa centrală plus produsul dintre aria secţiunii şi
pătratul distanţei dintre cele două axe,
iar momentul de inerţie centrifugal este egal cu momentul de inerţie centrifugal

faţă de axa centrală plus produsul distanţelor (dintre cele două axe) cu aria.
Adunând primele două relaţii se obţine
pentru momentul de inerţie polar
Dacă se cunosc momentele de inerţie în raport cu nişte axe oarecare, atunci

pentru axele care trec prin centrul de greutate al figurii, paralele au axele date de :
Variaţia momentelor de inerţie la rotirea sistemului de
referinţă. Momente de inerţie principale
Dacă pentru o suprafaţă plană

oarecare, de arie A se cunosc
momentele de inerţie Iz, Iy şi Izy,
faţă de un sistem de axe
rectangulare zOy cu originea în
centrul de greutate,
se pune problema de a determina
momentele de inerţie faţă de un
sistem de referinţă rotit cu unghiul α
faţă de primul.
Coordonatele unui element de arie dA în noul sistem de axe, se exprimă
în funcţie de coordonatele din vechiul sistem cu ajutorul relaţiilor:
Momentele de inerţie Iz şi Iy variază cu unghiul α.
Valorile extreme (maxime şi minime) ale momentelor, numite momente de inerţie

principale se notează cu I1 şi I2 şi se determină cu relaţia:
Axele faţă de care momentele de inerţie axiale au valori extreme se numesc axe
principale de inerţie şi se notează cu 1 şi 2. Direcţiile principale (direcţiile axelor
principale) sunt date de ecuaţia:
Valorile extreme ale momentului de inerţie centrifugal Izy corespund unui sistem de
axe care fac un unghi de 45o faţă de axele principale şi se calculează cu relaţia:
Observaţii
1) Axele de simetrie ale unei figuri sunt axe principale de inerţie.
2) Momentul de inerţie centrifugal Izy este nul în raport cu axele principale de
inerţie.
3) Pentru Izy < 0 axa principală 1 (faţă de care momentul de inerţie este maxim)
trece prin primul cadran, iar pentru Izy > 0 prin cadranul al doilea.
4) Direcţiile principale sunt ortogonale.
5) Din punct de vedere practic un interes deosebit prezintă momentele de inerţie
centrale principale (momente calculate în raport cu axele principale care trec prin
centrul de greutate al secţiunii).
6) Pentru secţiunile cu o singură axă de simetrie aceasta este axă principală, iar a
doua este perpendiculara pe aceasta prin centru de greutate.
Module de rezistenţă
Module de rezistenţă axiale
Modulele de rezistenţă axiale Wz şi Wy sunt definite de relaţiile:

Modul de rezistenţă polar
Se defineşte modulul de rezistenţă polar ca raportul dintre momentul de inerţie polar şi
distanţa de la pol până la punctul cel mai îndepărtat al secţiunii:
Raze de inerţie. Elipsa de inerţie

Razele de inerţie sau de giraţie ale unei figurii, în raport cu un sistem de axe zOy sunt
date de expresiile:
Pentru axele de inerţie principale centrale razele de inerţie principale sunt:

Momente de inerţie pentru domenii materiale omogene uzuale
Dreptunghi
Se consideră un element infinit mic dA dintr-o secţiune dreptunghiulară cu laturile b şi
h ca în figura de mai jos.
Momentul de inerţie axial, calculat în raport cu axa Oy,

este
Raza de inerţie este, corespunzător relaţiei sale de definiţie

Analizând secţiunea din de mai jos, putem exprima elementul de arie sub forma :
Momentul de inerţie axial, calculat în raport cu axa Oz, este


cuplaj
1 Martie 2022
CARACTERISTICI GEOMETRICE
ALE SECŢIUNILOR
(Rezistenta Materialelor)
continuare
Cerc
Se consideră un element infinit mic dA dintr-o secţiune circular de raza r, putem exprima
elementul de arie sub forma
Momentul de inerţie polar,este
Din motive de simetrie, momentele de

inerţie axiale sunt egale
Momentul de inerţie axial este, prin urmare

Inel circular
Inel circular

Diagrame de forţe tăietoare şi momente încovoietoare
(continuare de la cursul 1-2)
Pentru construcţia diagramelor de eforturi sunt necesare:

1) o convenţie de semne privind sensul pozitiv al eforturilor;
2) o convenţie de semne privind sensul pozitiv al axelor diagramelor de eforturi şi
3) relaţiile diferenţiale de echilibru.
Diagramele forţelor axiale şi forţelor tăietoare se reprezintă cu axa ordonatelor pozitivă
în sus, în timp ce diagrama momentelor încovoietoare se reprezintă cu axa ordonatelor
pozitivă în jos (pe partea întinsă a barei).
Această convenţie face ca diagrama momentelor încovoietoare să aibă o alură
asemănătoare formei deformate a barei.
Diagrama momentelor de torsiune se va reprezenta cu momentele pozitive în sus.
Pentru început, se vor considera bare drepte, solicitate de forţe şi sarcini distribuite
cuprinse într-un plan vertical care conţine axa barei, respectiv de cupluri având vectorul
moment perpendicular pe acest plan.
Trebuie amintit că, în Rezistenţa materialelor, forţele şi momentele exterioare sunt
vectori legaţi de punctul de aplicare, spre deosebire de Mecanica solidelor rigide, în
care forţele sunt vectori alunecători, iar momentele sunt considerate vectori liberi.
Exemplul 2.
Să se determine valorile reacţiunilor din reazeme şi să se traseze diagram
de forte tăietoare şi momente încovoietoare, pentru grinda din figura de mai
jos, unde se cunosc dimensiunile si sarcina distribuita q.
Se observa grinda încărcată parţial cu sarcină uniform distribuită.

Notam cu 1 zona reazemului articulat, cu 3 începutul zonei de marcare a
forţei distribuite şi respectiv 2 şfârşitul ei.
Sarcina distribuită cu o forţă concentrată Q=0,6ql aplicată la mijlocul
porţiunii 3-2, adică la distanta 0,3l de reazemul 2, iar pentru fiecare
reazem, atasăm reacţiunile corespunzătoare.
Din ecuaţiile de echilibru se vor calcula reacţiunile H1, V1 , V2.
σ 𝑁𝑖 = 0
൞σ 𝑇𝑖 = 0 (1)
σ 𝑀𝑖 = 0
Scriem ecuaţiile de echilibru ţinând cont de
σ 𝑁𝑖 = 0
൞σ 𝑇𝑖 = 0 (1)
σ 𝑀𝑖 = 0
si astfel scriem ecuatia data de suma fortelor care actioneaza in plan orizontal, care trebuie sa
fie zero
෍ 𝑁𝑖 = 0 → 𝐻1 = 0 (2)
si astfel scriem ecuatia data de suma fortelor care actioneaza in plan vertical, care trebuie sa fie
zero
෍ 𝑇𝑖 = 0 → −𝑄 + 𝑉1 + 𝑉2 = 0 (3)
si suma momentelor incovoietoare data de actiunea fortelor vertical pe fiecare capat al

reazemului trebuie sa fie zero
𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑝𝑢𝑛𝑐𝑡𝑢𝑙 1 ෍ 𝑀𝑖 = 0 → 𝑉2 ∗ 𝑙 − 𝑄 ∗ 0,7𝑙 = 0 (4)
𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑝𝑢𝑛𝑐𝑡𝑢𝑙 2 ෍ 𝑀𝑖 = 0 → 𝑉1 ∗ 𝑙 − 𝑄 ∗ 0,3𝑙 = 0 (5)

𝑄∗0,7𝑙
Din ecuaţia de echilibru (4) obtinem 𝑉2 = = 0,6𝑞𝑙 ∗ 0,7 = 0,42𝑞𝑙
𝑙
𝑄∗0,3𝑙
Din ecuaţia de echilibru (5) obtinem 𝑉1 = = 0,6𝑞𝑙 ∗ 0,3 = 0,18𝑞𝑙
𝑙
Forţa tăietoare pe fiecare porţiune are urmatoarele expresii
Fiind constantă pe porţiunea 1-3
𝑇1−3 = 𝑉1 = 0,18𝑞𝑙
Diagrama de forte taietoare
Pe porţiunea 3-2, într-o secţiune oarecare,

la distanta “x” de punctul 3 , forţa tăietoare
este
𝑇3−2 = 𝑇𝑥 = 𝑉1 − ql = 0,18𝑞𝑙 − 𝑞𝑥 𝑻𝟒 = 𝟎
În punctul 4, pentru x=0,18l 𝑻𝟏 = 𝑽𝟏 = 𝟎, 𝟏𝟖𝒒𝒍
𝑻𝟒 = 𝟎, 𝟏𝟖𝒒𝒍 − 𝟎, 𝟏𝟖𝒒𝒍=0
În punctul 2
𝑻𝟐 = −𝟎, 𝟒𝟐𝒒𝒍
𝑇2 = 0,18𝑞𝑙 − 0,6𝑞𝑙 = −0,42𝑞𝑙
Momentul încovoietor variază linear pe porţiunea 1-3, iar valorile de capăt
sunt
𝑴𝟏 = 𝟎
𝑀3 = 𝑉1 ∗ 0,4 ∗ 𝑙 = 0,18𝑙 ∗ 0,4𝑙 = 0,072𝑞𝑙2
𝑴𝟑 = 𝟎, 𝟎𝟕𝟐𝒒𝒍𝟐
Pe porţiunea 3-2 , expresia momentului încovoietor în punctul 4, la distanţa “x” de

punctul 3, are următoarea expresie
𝑞𝑥 1 2
𝑀𝑥 = 𝑉1 ∗ 0,4𝑙 + 𝑥 − ∗ 𝑥 = 0,18𝑞𝑙 0,4𝑙 + 𝑥 − 𝑞𝑥
2 2
1 2
𝑀𝑥 = 0,18𝑞𝑙 0,4𝑙 + 𝑥 − 𝑞𝑥
2
Valoarea momentului încovoietor în punctul 4, adica pentru x=0,18l
1 2
𝑀4 = 0,18𝑞𝑙 ∗ 0,4𝑙 + 0,18𝑙 − 𝑞 ∗ 0,18 ∗ l = 0,18 ∗ 0,58𝑞𝑙 2 − 0,0162𝑞𝑙 2 = 0,0882𝑞𝑙 2
2
𝑴𝟒 = 𝟎, 𝟎𝟖𝟖𝟐𝒒𝒍𝟐 = 𝑴𝒎𝒂𝒙
Diagrama de momente incovoietoare
𝑴𝟏 = 𝟎 𝑴𝟐 = 𝟎
𝑴𝟑 = 𝟎, 𝟎𝟕𝟐𝒒𝒍𝟐
𝑴𝟒 = 𝟎, 𝟎𝟖𝟖𝟐𝒒𝒍𝟐 = 𝑴𝒎𝒂𝒙
Continuare
Curs 5
8 Martie 2022

cuplaj
8 Martie 2022
TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE
Eforturile în bare sunt mărimi convenţionale, aplicate în centrele de greutate ale
secţiunilor transversale ale barelor, fiind independente de forma şi dimensiunile
acestora. În realitate, solicitările interioare se manifestă prin acţiuni distribuite pe toată
suprafaţa secţiunii transversale.
Ele se caracterizează prin tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale, care reprezintă forţele
interioare pe unitatea de suprafaţă.
Dimensionarea componentelor maşinilor şi construcţiilor metalice se bazează pe valori
admisibile ale tensiunilor care pot acţiona într-un material supus la sarcini exterioare.
Pentru corpuri de grosimi mici şi cu anumite simetrii, tensiunile se pot calcula numai din
consideraţii de echilibru.
În general însă, tensiunile depind de deformaţiile corpurilor. Valorile locale adimensionale

ale deformaţiilor corpurilor se numesc deformaţii specifice. La corpuri elastic deformaţiile
specifice sunt proporţionale cu tensiunile care le produc.
Tensiuni
Pentru a caracteriza solicitarea din interiorul unui corp elastic, determinată de aplicarea unor sarcini
exterioare, se secţionează corpul (vezi figura a) şi, prin separarea celor două părţi, se pun în evidenţă
forţele interioare care exprimă legătura între particulele din interiorul corpului, situate de o parte şi de
cealaltă a planului de secţionare.
Fie un element de suprafaţă ΔA , din planul secţiunii în al cărui centru de greutate P se aplică forţa ΔF ,
rezultanta forţelor interioare ce acţionează pe acest element, care în general este oblică faţă de
elementul ΔA .
∆𝐹 𝑑𝐹
Prin definiţie 𝑝 = lim =
∆𝐴→0 ∆𝐴 𝑑𝐴
reprezintă valoarea tensiunii în punctul P, pe suprafaţa cu normala n.
Tensiunile sunt mărimi tensoriale care depind atât de valoarea forţei elementare dF cât
şi de orientarea normalei n la suprafaţa dA.
Pe o suprafaţă care trece prin P dar are altă orientare în spaţiu, tensiunea în punctul P
este diferită.
∆𝐹 𝑑𝐹
𝑝 = lim =
Se descompune forţa ΔF în trei componente, ΔFx - în lungul normalei la suprafaţă,

paralelă cu axa x, ΔFy şi ΔFz - în planul suprafeţei transversale.
Se definesc două tipuri de tensiuni, şi anume :
- tensiunea normal perpendiculară pe planul secţiunii transversal

∆𝐹𝑥 𝑑𝐹𝑥
𝜎𝑥 = lim =
- tensiunile tangenţiale , situate în planul secţiunii transversale
∆𝐹𝑥 𝑑𝐹𝑦
𝜏𝑥𝑦 = lim =
∆𝐹𝑧 𝑑𝐹𝑧
𝜏𝑥𝑧 = lim =
În notaţia indicială, tensiunile normale au un singur indice, care defineşte axa cu care
sunt paralele. Tensiunile tangenţiale au doi indici.
Primul indice arată direcţia normalei la planul sau faţa pe care acţionează tensiunea.
Al doilea indice arată direcţia componentei tensiunii.
Tensiunile normale σ pot fi comparate cu presiunea din fluide, iar cele
tangenţiale τ - cu frecările care apar în planul de separaţie, în cazul mişcării
relative a două corpuri în contact.
Tensiunile se măsoară în unităţi de forţă împărţite la unităţi de suprafaţă,

deobicei în MPa sau 𝑵Τ𝒎𝒎𝟐
În literatura engleză tensiunile se măsoară în psi şi ksi:
1 psi = 1 lbf/in2 ;
1 psi (pound/inch2 )=6,8947 kPa;
1 ksi = 1kpsi = 6,8947 MPa.

O problemă centrală a Rezistenţei materialelor este stabilirea
legii de distribuţie a tensiunilor pe secţiunea transversală a unei
bare şi determinarea valorii acestora în funcţie de sarcinile
exterioare aplicate barei şi caracteristicile geometrice ale
secţiunii.
Convenţii de semne pentru
tensiuni
Se va utiliza un sistem de axe drept. Convenţia de semne pentru tensiuni se bazează

pe relaţia între direcţia normalei exterioare la o suprafaţă şi direcţiile componentelor
tensiunilor care acţionează pe faţa respectivă.
Pe o faţă pozitivă (cu normala exterioară în sensul pozitiv al axei), tensiunile pozitive
sunt dirijate în sensul pozitiv al axelor de coordonate.
Pe o faţă negativă, tensiunile pozitive sunt orientate în sensul negativ al axelor de

coordonate.
Deci tensiunile de întindere sunt totdeauna pozitive, iar tensiunile de compresiune sunt
totdeauna negative.
Componentele tensiunilor tangenţiale normale la muchia comună a două
plane perpendiculare între ele sunt egale şi orientate ambele fie spre
muchia comună fie în sens contrar. Deci tensiunile tangenţiale sunt
complementare două câte două:
Se spune că relaţiile de mai jos exprimă dualitatea sau complementaritatea
tensiunilor tangenţiale
Relaţii între eforturi şi tensiuni
Se consideră un element de suprafaţă infinitezimal dA.
Într-un punct P, situat pe dA, acţionează tensiunea normală σx şi tensiunile

tangenţiale τxy şi τ xz – vezi figura de mai jos.
Pe elementul de suprafaţă dA acţionează

forţele elementare σxdA , τxydA şi τ xz dA .
𝑭𝒙
𝝈𝒙 = 𝑭𝒙 = 𝝈𝒙 ∗ 𝒅𝑨
𝒅𝑨
𝑻𝒚 = 𝑭𝒙𝒚 = 𝝉𝒙𝒚 ∗ 𝒅𝑨
𝑻𝒛 = 𝑭𝒙𝒛 = 𝝉𝒙𝒛 ∗ 𝒅𝑨
Astfel de forţe elementare sunt distribuite
pe toată suprafaţa secţiunii transversale a 𝑵 = න 𝝈𝒙 𝒅𝑨
𝑨
barei.
𝑻𝒚 = න 𝝉𝒙𝒚 𝒅𝑨
𝑨
Reducându-le în centrul de greutate al
secţiunii, se obţin relaţiile de echivalenţă 𝑻𝒛 = න 𝝉𝒙𝒛 𝒅𝑨
între eforturi şi tensiuni. 𝑨
𝑴𝒊𝒚 = න 𝝈𝒙 𝒛𝒅𝑨
𝑨
Acestea exprimă cele şase componente
ale torsorului forţelor înterioare în funcţie 𝑴𝒊𝒛 = − න 𝝈𝒙 𝒚𝒅𝑨
de tensiunile de pe elementul de 𝑨
suprafaţă dA, definit în jurul punctului de

𝑴𝒕 = න 𝝉𝒙𝒛 𝒚 − 𝝉𝒙𝒚 𝒛 𝒅𝑨
coordonate y şi z. 𝑨
ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR
O bară dreaptă este solicitată la întindere (compresiune)

dacă în secţiunea transversală acţionează o forţă axială.
Atunci când în lungul barei sunt aplicate mai multe forţe,
este necesară construcţia diagramei forţelor axiale.
Dacă numărul necunoscutelor (eforturi, reacţiuni) este

egal sau mai mic decât numărul ecuaţiilor de echilibru
ce pot fi scrise pentru un sistem, sistemul este static
determinat.
Problemele de întindere pot fi static nedeterminate,

atunci când reacţiunile şi eforturile din bare nu pot fi
determinate numai din condiţii de echilibru.
Ele apar la sisteme cu interacţiuni între componente cu rigidităţi diferite, la grinzi cu
zăbrele şi poduri suspendate pe cabluri, la probleme cu dilatări împiedicate sau cu
constrângeri de deplasări.
În general, pentru rezolvarea problemelor static nedeterminate este
necesară utilizarea a patru tipuri de relaţii:
1) ecuaţii de echilibru;
2) ecuaţii care descriu geometria deformaţiilor sau compatibilitatea între

deformaţii specifice şi deplasări;
3) ecuaţii constitutive între tensiuni şi deformaţii specifice sau între forte şi

deplasări;
şi
4) condiţii la limită, de rezemare sau de solicitare pe contur.

Deformaţii şi deplasări
Rezistenţa materialelor se deosebeşte de mecanica teoretică prin faptul esenţial că

introduce în calcule deformabilitatea corpurilor sub acţiunea solicitărilor externe.
Deformaţiile se definesc în general prin variaţii de lungime a unor linii drepte şi prin
variatii de unghiuri drepte.
Legat de aceste două categorii de deformaţii,
vom avea: deformaţii liniare şi deformaţii
unghiulare.
Dacă un segment liniar are lungimea în stare

nesolicitată a corpului lo, iar aceasta lungime
devine după solicitare l1, diferenţa:
∆𝒍 = 𝒍𝟏 − 𝒍𝟎
se numeşte lungire absolută dacă este pozitivă
şi scurtare absolută dacă este negativă.
Raportul următor se va numi în mod corespunzător lungire specifică sau scurtare
specifică , notată cu ε. Alungirea ε se exprimă de regulă în procente.
∆𝒍 𝒍𝟏 − 𝒍𝟎
𝜺= = ∆𝒍 = 𝜺 ∙ 𝒍𝟎
𝒍𝟎 𝒍𝟎
Între componentele care determină gradul de solicitare – tensiunile şi cele care
determină gradul de deformare – deformaţiile specifice există o legătură fizică,
determinată experimental şi exprimabilă prin relaţii de calcul.
În cazul corpurilor deformabile, în care deplasările tuturor punctelor sunt elastice, s-a
constatat că aceste deplasări sunt proporţionate cu sarcinile aplicate:
∆= 𝒌 ∙ 𝑭 Legea lui Hooke.
în care ∆ este deplasarea totală a unui punct oarecare produsă de forţa exterioară F, iar
k este un coeficient egal cu deplasarea aceluiaş punct şi după aceeaşi direcţie cu ∆ ,
produsă de o forţă exterioară egală cu unitatea.
Legea lui Hooke stabileşte legătura şi între tensiuni şi
deformaţiile specifice având, pentru cele două cazuri,
următoarea formă: ∆𝒍
𝝈=𝑬∙ =𝑬∙𝜺 𝝈=𝑬∙𝜺
𝒍
∆𝒔
𝝉=𝑮∙ =𝑮∙𝜸 𝝉=𝑮∙𝜸
𝒍
Constantele de proporţionalitate E şi G, dintre tensiuni şi
deformaţii, se numesc module de elasticitate, longitudinal
respectiv·transversal.
Valorile acestor constante se pot determina experimental.
Ele depind de natura materialului utilizat în fabricare.

Deoarece epsilon şi gama sunt mărimi adimensionale
rezultă că, modulele de elasticitate se exprimă în aceleaşi
.unităţi de măsură ca şi tensiunile, respectiv 𝑵Τ𝒎𝒎𝟐
Contracţia transversală
Odată cu lungirea barei secţiunea sa

transversală se micşorează.
Fenomenul se cheamă contracţie
transversală.
Raportul dintre scurtarea specifică a
dimensiunilor transversale şi lungirea
specifică în sens longitudinal este
coeficientul contracţiei transversale “m”
𝜺𝒕 𝟏 ∆𝒍 𝒍𝟏 − 𝒍𝟎
𝝁=− = 𝜺=
𝒍𝟎
=
𝒍𝟎
𝜺 𝒎
Dacă lungimea iniţială a barei este l0, după

întindere aceasta devine ∆𝒍 = 𝒍𝟏 − 𝒍𝟎
𝒍𝟏 = 𝒍𝟎 ∙ 𝟏 + 𝜺
∆𝒍 = 𝜺 ∙ 𝒍𝟎
Tensiuni şi deformaţii la întindere
Fie bara din figura de mai jos, solicitată de forţa F.

În secţiunea x, forţa axială N = F .
Se observă că după aplicarea forţei F, secţiunea BC are o

deplasare axială Δx , dar rămâne plană şi perpendiculară pe
axa barei.
Rezultă că alungirea specifică este aceeaşi în toate punctele

secţiunii transversale: ∆𝒙
𝜺= = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕
𝒙
şi, conform legii lui Hooke : 𝝈 = 𝑬 ∙ 𝜺 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕.
deci tensiunile normale produse de întindere sunt uniform

distribuite pe secţiunea transversală a barei.
Rezultanta forţelor elementare σ dA de pe toate elementele infinitezimale dA
ale secţiunii este forţa axială N:
𝑵 = න𝝈 ∙ 𝒅𝑨 = 𝝈 ∙ 𝑨
deci formula tensiunilor normale de întindere sau

compresiune este: 𝑵
𝝈=
𝑨
Alungirea porţiunii de bară de lungime x este:
𝝈 𝑵𝒙
∆𝒙 = 𝜺 ∙ 𝒙 = 𝒙 =
𝑬 𝑬𝑨
care, pentru o bară de lungime l , se scrie:
𝑵
∆𝒍 = න 𝒅𝒙
𝒍 𝑬𝑨
unde produsul E A se numeşte modùl de rigiditate la întindere.
Pentru tronsoane de bară la care N = const. şi E A = const. ,

alungirea este 𝑵𝒍
∆𝒍 =
𝑬𝑨

cuplaj
15 Martie 2022


axa barei.

𝒙

𝑵 = න𝝈 ∙ 𝒅𝑨 = 𝝈 ∙ 𝑨

𝝈=
𝑨
𝝈 𝑵𝒙
∆𝒙 = 𝜺 ∙ 𝒙 = 𝒙 =
𝑬 𝑬𝑨
𝑵
𝒍 𝑬𝑨

∆𝒍 =
𝑬𝑨
În elementele de rezistenţă, atât tensiunea normală σ cât şi alungirea ε, nu trebuie să
depăşească anumite valori maxime, numite mărimi admisibile:
- tensiunea normală admisibilă 𝝈𝒂

- alungirea admisibilă 𝜺𝒂
Satisfacerea condiţiei de rezistenţă şi a celei de rigiditate (deformabilitate) impune

îndeplinirea următoarelor:
pentru condiţia de rezistenţă 𝝈𝒎𝒂𝒙 ≤ 𝝈𝒂
pentru condiţia de rigiditate 𝜺𝒎𝒂𝒙 ≤ 𝜺𝒂

N - forţa axială în sectiunea respectivă, care se
𝑵
Relaţia 𝝈= determină din diagrama de eforturi.
𝑨 A – aria secţiunii transversale a barei
este utilizată sub următoarele forme:

𝑵
- formula de dimensionare: 𝑨𝒏𝒆𝒄 = Notă
𝝈𝒂
Calculul de verificare se face pentru
piese la care se cunosc dimensiunile
𝑵
- - formula de verificare: 𝝈𝒆𝒇 = ≤ 𝝈𝒂 secţiunii transversale.
𝑨 De obicei, acest calcul constă în
verificarea inegalităţii.
- - formula forţei capabile: 𝑵𝒄𝒂𝒑 = 𝑨𝝈𝒂 Dacă inegalitatea se verifică, piesa
rezistă la sarcinile propuse.
În relaţii, 𝝈𝒂 este rezistenţa admisibilă la întindere sau la compresiune.

Calculul elementelor de rezistenţă la solicitarea axială, se face în principal din
satisfacerea condiţiei de rezistenţă. Sunt situaţii când la elementele de rezistenţă
solicitate axial, trebuie avută în vedere şi condiţia de rigiditate.
Relaţiile de calcul pentru cele trei tipuri de probleme şi cele două condiţii (verificare,
dimensionare şi efort capabil, respectiv condiţia de rezistenţă şi rigiditate pentru
solicitarea axială, sunt prezentate succint în tabelul de mai jos.
Pentru a verifica satisfacerea condiţiilor impuse, după cum se constată din tabelul dat,
trebuie cunoscute σmax şi εmax.
Secţiunile în care se ating valorile maxime σmax şi εmax, se numesc secţiuni

periculoase.
Pentru un calcul corect, aceste secţiuni trebuiesc cunoscute.
La solicitarea axială, poziţia secţiunii periculoase, depinde atât de valoarea efortului axial
N, cât şi de mărimea ariei secţiunii transversale a elementului.
Dacă una dintre aceste mărimi este constantă pentru tot elementul de rezistenţă, atunci
poziţia secţiunii periculoase se stabileşte mai uşor şi anume:
- dacă A = constant, secţiunea periculoasă este acolo unde efortul axial N are
valoarea cea mai mare (maximă)
- dacă N = constant, secţiunea periculoasă este acolo unde aria secţiunii

transversale a elementului este mai mică (minimă).
Coeficienţi de siguranţă şi rezistente admisibile
Pentru a realiza rolul funcţional în ansamblul din care face parte o piesă sau un organ de
maşină trebuie să îndeplinească :
a) Condiţii de rezistenţă dacă tensiunea echivalentă maximă nu depăseşte o

anumită valoare convenţională numită tensiune admisibilă 𝝈𝒂
𝝈𝒆𝒄𝒉 ≤ 𝝈𝒂
Tensiunea echivalentă maximă se calculează cu ajutorul uneia din cele 5 teorii clasice
de rezistenţă. Tensiunea admisibilă 𝝈𝒂 se determină cu ajutorul uneia dintre
caracteristicile mecanice natural ale materialului cum ar fi limita de curgere 𝝈𝒄 sau
rezistenţa de rupere 𝝈𝒓 şi folosind următoarele relaţii : 𝝈𝒄 𝝈𝒓
𝝈𝒂 = 𝝈𝒂 =
𝒄𝒄 𝒄𝒓
𝒄𝒄 este coeficientul de siguranţă faţă de limita de curgere (material tenace)
𝒄𝒓 este coeficientul de siguranţă faţă de limita de rupere (material fragile)

Coeficientul de siguranţă este o mărime ce ţine seama de parametri cum ar fi :
• Tipul de material
• Tehnologia de obţinere a semifabricatului
• Tratamentele termice applicate
• Durata de utilizare
• Mărimea şi tipul sarcinilor aplicate
• Regimul de funcţionare
b) Condiţia de rigiditate dacă deformaţia echivalentă maximă nu depăseşte o anumită
valoare admisibilă, în caz contrar piesa pierzându-şi rolul funcţional sau distrugându-
se.
c) Condiţia de stabilitate dacă sub acţiunea sarcinilor exterioare, deşi aceste sarcini nu
depăşesc anumite valori critice cerute de condiţiile de rezistenţă şi rigiditate, funcţionarea
nu este compromise datorită pierderii echilibrului elastic.
Exemplul clasic este flambajul de compresiune axială a barelor drepte: forţa maximă de
compresiune a barei nu trebuie să depăşească valoarea forţei critice de flambaj care
corespunde pierderii echilibrului elastic.
Aplicaţie nr. 1
O bară din oţel de secţiune circulară cu diametrul d=20 mm şi lungime l = 3m este

solicitată la întindere de forţa F=3140 daN. Să se calculeze efortul unitar normal şi
alungirea totală a barei.
Pentru oţel modulul de
REZOLVARE elasticitate longitudinal este:
𝑭 𝑭 𝟑𝟏𝟒𝟎𝒅𝒂𝑵 𝑑𝑎𝑁 6
𝑑𝑎𝑁
Efortul unitar normal 𝝈 = 𝑨= 𝝅𝒅𝟐 = 𝝅𝟐𝟐 2 =1000𝑐𝑚2 𝐸 = 2.1 ∙ 10
𝑐𝑚2
𝑐𝑚
𝟒 𝟒
d=20 mm= 2cm 𝝅𝒅𝟐
𝑨=
𝟒
Alungirea totală a barei
l = 3m=300cm
𝑵𝒍 𝟏𝟎𝟎𝟎𝑑𝑎𝑁∗𝟑𝟎𝟎𝒄𝒎 F
∆𝒍 = = =0,045cm=0,45mm
𝑬𝑨 2.1∙106 𝑑𝑎𝑁∗𝟑.𝟏𝟒𝑐𝑚2
𝑐𝑚2
Aplicaţie nr. 2
Să se determine forţa de întindere pe care o poate suporta o bară din oţel de secţiune
circulară cu diametrul d=5 cm şi lungime l = 2m, cunoscând efortul admisibil 𝒅𝒂𝑵
Să se determine si alungirea barei. 𝝈𝒂 = 𝟏𝟐𝟎𝟎
𝑑𝑎𝑁 𝒄𝒎𝟐
Pentru oţel modulul de elasticitate longitudinal 𝐸 = 2.1 ∙ 106
𝑐𝑚2
REZOLVARE
Forţa capabilă
𝝅𝒅𝟐 𝝅𝟓𝟐 𝒄𝒎𝟐 𝒅𝒂𝑵

𝑵𝒄𝒂𝒑 = 𝑨𝒆𝒇 ∗ 𝝈𝒂 = * 𝝈𝒂 = *𝟏𝟐𝟎𝟎 𝟐 = 𝟐𝟑𝟓𝟓𝟎𝒅𝒂𝑵
𝟒 𝟒 𝒄𝒎
F=Ncap
l = 2m=200cm
𝒅𝒂𝑵
𝑵𝒍 𝟏𝟐𝟎𝟎 ∗𝟐𝟎𝟎𝒄𝒎
𝒄𝒎𝟐
∆𝒍 = = 𝒅𝒂𝑵 =0,114cm=1,14mm
𝑵 𝑬𝑨 𝟐.𝟏∙𝟏𝟎𝟔 𝟐
𝝈= 𝒄𝒎
𝑨

cuplaj
22 Martie 2022
Exemplu de problemă static nedeterminată
Interacţiunea între componente cu rigidităţi diferite.
Bara cu secţiune eterogenă. Varianta 1
Se cer tensiunile produse de forţa F în bara

din figură, compusă din două materiale
diferite (marcat pe desen cu culori diferite,
maron / albastru) .
Exemple: stâlp din beton armat, cablu de

aluminiu cu inimă de oţel etc.
Se cunosc modulele de rigiditate la

întindere:
𝑬𝟏 ∙ 𝑨𝟏 şi 𝑬𝟐 ∙ 𝑨𝟐
Rezolvare
Ecuaţia de echilibru. Forţa exterioară F este preluată în proporţii diferite de cele două
materiale. Suma forţelor axiale 𝑵𝟐 materialul maron, respectiv 𝑵𝟏 materialul albastru.
egalează forţa totală 𝑭 = 𝑵 + 𝑵
𝟏 𝟐
Compatibilitatea deformaţiilor.
Cele două materiale, cu aceeaşi lungime

iniţială l , au deformaţii identice, fiind
solidarizate între ele: ∆𝒍 = ∆𝒍
𝟏 𝟐
Relaţiile forţă-deformaţie.
Pe baza legii lui Hooke, s-a stabilit expresia
a alungirilor, care pentru cele două
materiale se scrie
𝑵𝟏 𝒍 𝑵𝟐 𝒍
∆𝒍𝟏 = ∆𝒍𝟐 =
𝑬𝟏 𝑨𝟏 𝑬𝟐 𝑨𝟐
∆𝒍𝟏 = ∆𝒍𝟐
𝑵𝟏 𝑭
𝑵𝟐 𝒍 =
∆𝒍𝟐 = 𝑵𝟏 𝒍 𝑵𝟐 𝒍 𝑬𝟏 𝑨𝟏 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐
𝑬𝟐 𝑨𝟐 =
𝑬𝟏 𝑨𝟏 𝑬𝟐 𝑨𝟐
𝑵𝟏 𝒍
∆𝒍𝟏 =
𝑬𝟏 𝑨𝟏
𝑵𝟏 𝒍 𝑵𝟐 𝒍 𝑵𝟏 + 𝑵𝟐 ∙ 𝒍
= = 𝑵𝟏 𝒍 𝑵𝟐 𝒍 𝑭∙𝒍
𝑬𝟏 𝑨𝟏 𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐 = =
𝑬𝟏 𝑨𝟏 𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐
𝑭 = 𝑵𝟏 + 𝑵𝟐
∆𝒍𝟏 = ∆𝒍𝟐
𝑵𝟐 𝒍
∆𝒍𝟐 = 𝑵𝟏 𝒍 𝑵𝟐 𝒍
𝑬𝟐 𝑨𝟐 =
𝑬𝟏 𝑨𝟏 𝑬𝟐 𝑨𝟐
𝑵𝟏 𝒍
∆𝒍𝟏 =
𝑬𝟏 𝑨𝟏
𝑵𝟏 𝒍 𝑵𝟐 𝒍 𝑵𝟏 + 𝑵𝟐 ∙ 𝒍
= = 𝑵𝟏 𝒍 𝑵𝟐 𝒍 𝑭∙𝒍
𝑬𝟏 𝑨𝟏 𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐 = =
𝑬𝟏 𝑨𝟏 𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐
𝑭 = 𝑵𝟏 + 𝑵𝟐
𝑵𝟐 𝑭
=
𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐
Calculăm tensiunile în cele două materiale
Tensiunea în materialul albastru
𝑵𝟏 𝑭
=
𝑬𝟏 𝑨𝟏 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝝈𝟏 𝑭
𝝈𝟏 𝑭 =
= 𝑬𝟏 𝑬 𝑨 + 𝑬𝟐 𝑨
𝑵𝟏 𝑬𝟏 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝟏 𝟏
𝝈𝟏 = 𝑬𝟏 𝟐
𝑨𝟏
𝑭
𝝈𝟏 =
𝑬𝟐
𝑨𝟏 + 𝑨
𝑬𝟏 𝟐
Valoarea tensiunii obţinute se va compara cu
tensiunea admisilă pentru materialul respectiv,
adică
𝝈𝟏 ≤ 𝝈𝒂𝟏
Tensiunea în materialul maron
𝑵𝟐 𝑭
=
𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝝈𝟐 𝑭
𝝈𝟐 𝑭 =
= 𝑬𝟐 𝑬 𝑬𝟏 𝑨 + 𝑨
𝑵𝟐 𝑬𝟐 𝑬𝟏 𝑨𝟏 + 𝑬𝟐 𝑨𝟐 𝟐 𝑬 𝟏 𝟐
𝝈𝟐 = 𝟐
𝑨𝟐
𝑭
𝝈𝟐 =
𝑬𝟏
𝑨 + 𝑨𝟐
𝑬𝟐 𝟏
Valoarea tensiunii obţinute se va compara cu
tensiunea admisilă pentru materialul respectiv,
adică
𝝈𝟐 ≤ 𝝈𝒂𝟐
Varianta 2
Presupunem cunoscute rezistenţele admisibile la întindere ale celor două materiale
şi se cere să calculăm forţa capabilă de întindere. Deci 𝝈𝒂𝟏 , 𝝈𝒂𝟐 cunoscute.
Se cunosc modulele de rigiditate la întindere: 𝑬𝟏 ∙ 𝑨𝟏 şi 𝑬𝟐 ∙ 𝑨𝟐
Rezolvare
Forţa capabilă de întindere în materialul albastru

𝑭𝒂𝒍𝒃𝒂𝒔𝒕𝒓𝒖 𝑬𝟐
𝝈𝒂𝟏 = 𝑭𝒂𝒍𝒃𝒂𝒔𝒕𝒓𝒖 = 𝝈𝒂𝟏 ∙ 𝑨𝟏 + 𝑨𝟐
𝑬 𝑬𝟏
𝑨𝟏 + 𝟐 𝑨𝟐
𝑬𝟏
Forţa capabilă de întindere în materialul maron

𝑭𝒎𝒂𝒓𝒐𝒏 𝑬𝟏
𝝈𝐚𝟐 = 𝑭𝒎𝒂𝒓𝒐𝒏 = 𝝈𝒂𝟐 ∙ 𝑨𝟏 + 𝑨𝟐
𝑬𝟏 𝑬𝟐
𝑨𝟏 + 𝑨𝟐
𝑬𝟐
𝑬𝟐 𝑬𝟏
𝑭𝒂𝒍𝒃𝒂𝒔𝒕𝒓𝒖 = 𝝈𝒂𝟏 ∙ 𝑨𝟏 + 𝑨𝟐 𝑭𝒎𝒂𝒓𝒐𝒏 = 𝝈𝒂𝟐 ∙ 𝑨𝟏 + 𝑨𝟐
𝑬𝟏 𝑬𝟐
La final vom alege acea Fcap egală cu cea mai mică dintre cele două valori
calculate.
𝑭𝒄𝒂𝒑𝒂𝒃𝒊𝒍 = 𝒎𝒊𝒏𝒊𝒎 𝑭𝒎𝒂𝒓𝒐𝒏 𝑭𝒂𝒍𝒃𝒂𝒔𝒕𝒓𝒖
Alegem valoarea mai mică pentru că în cazul în care s-ar alege valoarea mai
mare a forţei capabile, materialul care suportă o forţă capabilă mai mica ar ceda
– s-ar rupe.
Astfel ne asigurăm că alegând o valoare a forţei capabile mai mica, ambele

material vor rezista.
RĂSUCIREA BARELOR
O bară dreaptă este solicitată la răsucire (torsiune) dacă în secţiunea transversală

acţionează un moment al cărui vector este dirijat în lungul axei barei.
La bare curbe, răsucirea este produsă de un moment dirijat în lungul tangentei la axa
barei.
Piese tipice solicitate la răsucire sunt arborii maşinilor, arborii cutiilor de viteze,
elementele elastice de tip bară de torsiune din suspensiile automobilelor şi
tancurilor, arcurile, precum şi barele structurilor spaţiale cu capetele încastrate.
Studiul răsucirii este simplificat la bare cu secţiune axial-simetrică, la care este

valabilă ipoteza secţiunii plane şi la bare cu pereţi subţiri, la care se consideră că
tensiunile tangenţiale sunt constante pe grosimea peretelui.
Un exemplu
Calculul momentului de răsucire
Atunci când asupra unei bare acţionează mai

multe cupluri exterioare, având vectorul dirijat în
lungul axei barei, este necesară construcţia unei
diagrame de momente de răsucire.
În unele aplicaţii se dau puterea transmisă şi

turaţia unui arbore, pe baza cărora trebuie
calculat momentul de răsucire.
Dacă un arbore transmite puterea P (kW) la

turaţia n (rot/min), momentul de răsucire se
calculează cu relaţia
𝑷𝒖𝒕𝒆𝒓𝒆𝒂 = 𝑪𝒖𝒑𝒍𝒖𝒍 𝒙 𝑽𝒊𝒕𝒆𝒛𝒂 𝒖𝒏𝒈𝒉𝒊𝒖𝒍𝒂𝒓𝒂
𝑷 = 𝑴𝒕 ∙ 𝝎
𝑷𝒖𝒕𝒆𝒓𝒆𝒂 𝑾 𝟏𝟎𝟎𝟎 ∙ 𝑷𝒖𝒕𝒆𝒓𝒆𝒂 𝒌𝑾 𝟑𝟎𝟎𝟎𝟎 𝑷
𝟐𝝅 ∙ 𝒏 𝑴𝒕 = = 𝝅 = ∙ 𝑵∙𝒎
𝝎= 𝒗𝒊𝒕𝒆𝒛𝒂 𝒖𝒏𝒈𝒉𝒊𝒖𝒍𝒂𝒓𝒂 𝒓𝒂𝒅Τ𝒔 ∙ 𝑻𝒖𝒓𝒂𝒕𝒊𝒂 𝒓𝒐𝒕Τ𝒎𝒊𝒏 𝝅 𝒏
𝟔𝟎 𝟑𝟎
𝑴𝒕 = = 𝝅 = ∙ 𝑵∙𝒎
Τ
𝒗𝒊𝒕𝒆𝒛𝒂 𝒖𝒏𝒈𝒉𝒊𝒖𝒍𝒂𝒓𝒂 𝒓𝒂𝒅 𝒔 ∙ 𝑻𝒖𝒓𝒂𝒕𝒊𝒂 𝒓𝒐𝒕Τ𝒎𝒊𝒏 𝝅 𝒏
𝟑𝟎
𝟐𝝅 ∙ 𝒏
𝝎=
𝟔𝟎
𝑷
𝑴𝒕 = 𝟗𝟓𝟓𝟎 ∙ 𝑵 ∙ 𝒎
𝒏
Pe suprafaţa cilindrică a unei bare se

trasează generatoare şi cercuri paralele,
formând o reţea de pătrate curbilinii ca în
figura alăturată.
După solicitarea barei la răsucire pătratele devin romburi, lungimea laturilor rămânând neschimbată, şi
secţiunile transversale rămân plane.
Vom deduce că un element de bară din
vecinătatea suprafeţei laterale este solicitat
numai de tensiuni tangenţiale, altfel tensiunile
normale ar fi produs alungirea laturilor. Se
spune că elementul este solicitat la forfecare
pură.
Se fac următoarele ipoteze:
a) bara este dreaptă şi are secţiune constantă pe

toată lungimea;
b) momentul de torsiune este constant pe toată
lungimea barei;
c) o secţiune transversală iniţial plană, rămâne
plană şi după răsucirea
barei;
d) secţiunile sunt nedeformabile şi se rotesc ca
un rigid în jurul axei barei; ca urmare, o linie
radială (rază) trasată într-o secţiune transversală
rămâne dreaptă în timpul răsucirii barei.
𝜸 ∙ 𝒅𝒙 = 𝒓 ∙ 𝒅𝝋
𝒅𝝋
𝜸=𝒓
𝒅𝒙
𝒅𝝋 𝜸=𝒓∙𝜽
𝜽=
𝒅𝒙
se numeşte unghi de răsucire specifică
Relaţia tensiuni-deformaţii specific
Aplicând legea lui Hooke pentru forfecare rezultă
𝝉=𝑮∙𝜸=𝑮∙𝜽∙𝒓
𝑻 Tensiunile tangenţiale variază liniar cu distanţa la centrul
𝝉=
𝑨 secţiunii.
Ele sunt nule în centru şi au valori maxime la marginea

secţiunii, fiind perpendicular pe rază.
Pe contur aceasta se deduce direct, pe baza

dualităţii tensiunilor tangenţiale.
Condiţiile de echilibru.
Tensiunile tangentiale tau produc forţe interioare care sunt în echilibru cu momentul de
răsucire aplicat Mt .
Tensiunea τ care acţionează pe un element de suprafaţă 𝒅𝑨 = 𝒓 ∙ 𝒅𝝋 ∙ 𝒅𝒓

dă o forţă tăietoare 𝝉𝒅𝑨 care produce un moment rezistent elementar faţă de centrul
secţiunii 𝒓 ∙ 𝝉𝒅𝑨 .
Momentul rezistent total se obţine prin însumarea momentelor elementare care
acţionează pe întreaga secţiune.
Rezultă
𝑴𝒕 = න𝒓 𝝉𝒅𝑨
𝑴𝒕 = න 𝒓 𝝉𝒅𝑨 = 𝑮 ∙ 𝜽 න𝒓𝟐 𝒅𝑨
𝑴𝒕 = 𝑮 ∙ 𝜽 ∙ 𝑰𝒑
2
Momentul de inertie polar 𝐼𝑝 = න𝑟 𝑑𝐴
expresia unghiului de răsucire specifică

𝑴𝒕
𝜽=
𝑮 ∙ 𝑰𝒑
𝑴𝒕 𝑴𝒕 ∙ 𝒓
𝝉=𝑮∙ ∙𝒓 𝝉=
𝑴𝒕 𝑮 ∙ 𝑰𝒑 𝑰𝒑
𝜽=
𝑮 ∙ 𝑰𝒑
𝑴𝒕 ∙ 𝒓𝒎𝒂𝒙
Tensiunea tangenţială maximă este 𝝉𝒎𝒂𝒙 =
𝑰𝒑
𝑴𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 =
𝑰𝒑
𝒓𝒎𝒂𝒙 𝑴𝒕 modulul de rezistenţă polar
𝝉𝒎𝒂𝒙 = al secţiunii transversale
𝑰𝒑 𝑾𝒑
𝑾𝒑 =
𝒓𝒎𝒂𝒙
𝑴𝒕
Relaţia 𝝉𝒎𝒂𝒙 = este utilizată sub următoarele trei forme:
𝑾𝒑
𝑴𝒕
Formula de dimensionare: 𝑾𝒑_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 =
𝝉𝒂
Formula de verificare: 𝑴𝒕
𝝉𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕𝒊𝒗 = ≤ 𝝉𝒂
𝑾𝒑
Formula momentului de răsucire capabil: 𝑴𝒄𝒂𝒑𝒂𝒃𝒊𝒍 = 𝑾𝒑 ∙ 𝝉𝒂

Momentul de inertie polar
Secţiunea circulară plină

𝑫ൗ
Aria inelului circular de grosime dr 𝟐 𝟒
𝒅𝑨 = 𝟐𝝅 ∙ 𝒓 ∙ 𝒅𝒓 𝝅𝑫
𝑰𝒑 = 𝟐𝝅 න 𝒓𝟑 𝒅𝒓 =
𝟑𝟐
𝐼𝑝 = න𝑟 2 𝑑𝐴 𝟎
𝝅𝑫𝟒 𝝅𝑫𝟒
𝑰𝒑 = 𝝅𝑫𝟒 𝑰𝒑 =
𝟑𝟐 𝝅𝑫 𝟑 𝟑𝟐
𝑾𝒑 = 𝟑𝟐 =
𝑰𝒑 𝑫 𝟏𝟔
𝑾𝒑 = 𝟐
𝒓𝒎𝒂𝒙
𝝅𝑫𝟑
𝑾𝒑 =
𝟏𝟔
Deci pentru secţiunea circulară plină
𝝅𝑫𝟒
𝑰𝒑 =
𝟑𝟐
𝝅𝑫𝟑
𝑾𝒑 =
𝟏𝟔
Secţiunea inelară circulară
𝝅
𝑰𝒑 = 𝑫𝟒 − 𝒅𝟒
𝟑𝟐
𝝅
𝑾𝒑 = 𝑫𝟒 − 𝒅𝟒
𝟏𝟔𝑫

cuplaj
29 Martie 2022
RĂSUCIREA BARELOR (continuare)
Piese tipice solicitate la răsucire sunt

arborii maşinilor, arborii cutiilor de
viteze, elementele elastice de tip
bară de torsiune din suspensiile
automobilelor şi tancurilor, arcurile,
precum şi barele structurilor spaţiale
cu capetele încastrate.
Studiul răsucirii este simplificat la

bare cu secţiune axial-simetrică, la
care este valabilă ipoteza secţiunii
plane şi la bare cu pereţi subţiri, la care
se consideră că tensiunile
tangenţiale sunt constante pe
grosimea peretelui.
𝜽=
𝑮 ∙ 𝑰𝒑
𝑰𝒑
𝑴𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 =
𝑰𝒑
𝑰𝒑 𝑾𝒑
𝑾𝒑 =
𝒓𝒎𝒂𝒙
𝑴𝒕
𝑾𝒑
𝑴𝒕
𝝉𝒂
𝑾𝒑

Exemplul
O bară din oţel cu rezistenţa admisibilă 𝜏𝑎 = 50 𝑁Τ𝑚𝑚2
este solicitată la răsucire de un moment Mt = 750 Nm.
Se cere să se dimensioneze bara în două variante:
a) de secţiune circulară plină, cu diametrul δ ;
b) de secţiune inelară, cu diametrul interior d, diametrul exterior D şi d = 0,8 D.
Să se compare ariile secţiunilor transversale în cele două cazuri.
Rezolvare 𝑴𝒕
Pentru ambele variante, din formula 𝑾𝒑_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 =
𝝉𝒂
se obţine modulul de rezistenţă polar necesar
𝟕𝟓𝟎 𝑵𝒎 𝟕𝟓𝟎 ∙ 𝟏𝟎𝟑 𝑵𝒎𝒎
𝑾𝒑_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 = = = 𝟏𝟓 ∙ 𝟏𝟎𝟑 𝒎𝒎𝟑
𝑵 𝑵
𝟓𝟎 𝟓𝟎
𝒎𝒎𝟐 𝒎𝒎𝟐
a) Secţiunea circulară plină
𝜋𝛿 3 3,14 ∙ 𝛿 3
𝑊𝑝 = = = 0,2 ∙ 𝛿 3 𝑊𝑝 = 0,2 ∙ 𝛿 3
16 16
0,2 ∙ 𝛿 3 = 15 ∙ 103 𝑚𝑚3
𝑾𝒑_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 = 𝟏𝟓 ∙ 𝟏𝟎𝟑 𝒎𝒎𝟑
15 ∙ 10 3 𝑚𝑚3
𝛿3 = = 75000𝑚𝑚3
0,2
𝟑
𝜹= 𝟕𝟓𝟎𝟎𝟎𝒎𝒎𝟑 = 𝟒𝟐, 𝟏𝟕 𝒎𝒎
𝝅 ∙ 𝜹𝟐 𝟑, 𝟏𝟒 ∙ 𝟒𝟐, 𝟏𝟕𝟐
𝑨𝟏 = = = 𝟏𝟑𝟗𝟓, 𝟗𝟕𝒎𝒎𝟐
𝟒 𝟒 𝑨𝟏 = 𝟏𝟑𝟗𝟓, 𝟗𝟕𝒎𝒎𝟐
b) de secţiune inelară
d = 0,8 D
4
𝟒 0,8𝐷
𝝅 𝟒 𝟒
𝟑, 𝟏𝟒 𝟑 𝒅 𝑊𝑝 = 0,2 ∙ 𝐷 3 ∙ 1 − = 0,2 ∙ 1 − 0,84 ∙ 𝐷 3
𝑾𝒑 = 𝑫 −𝒅 = ∙𝑫 ∙ 𝟏− 𝐷
𝟏𝟔𝑫 𝟏𝟔 𝑫 0,5904
= 0,2 ∙ 1 − 0,4096 ∙ 𝐷 3 = 𝟎, 𝟏𝟏𝟖 ∙ 𝑫𝟑
𝑾𝒑_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 = 𝟏𝟓 ∙ 𝟏𝟎𝟑 𝒎𝒎𝟑 3 𝑚𝑚3

15 ∙ 10
𝐷3 = = 127118,64𝑚𝑚3
0,118
0,118 ∙ 𝐷 3 = 15 ∙ 103 𝑚𝑚3
𝟑
𝑫= 𝟏𝟐𝟕𝟏𝟏𝟖, 𝟔𝟒𝒎𝒎𝟑 = 𝟓𝟎, 𝟐𝟖𝒎𝒎
4
b) de secţiune inelară d = 0,8 D 3
0,8𝐷
𝑊𝑝 = 0,2 ∙ 𝐷 ∙ 1 − = 0,2 ∙ 1 − 0,84 ∙ 𝐷 3
𝐷
𝟒
𝝅 𝟑, 𝟏𝟒 𝟑 𝒅 0,5904
𝑾𝒑 = 𝑫𝟒 − 𝒅𝟒 = ∙𝑫 ∙ 𝟏−
𝟏𝟔𝑫 𝟏𝟔 𝑫 = 0,2 ∙ 1 − 0,4096 ∙ 𝐷 3 = 𝟎, 𝟏𝟏𝟖 ∙ 𝑫𝟑
𝑾𝒑_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 = 𝟏𝟓 ∙ 𝟏𝟎𝟑 𝒎𝒎𝟑

3
15 ∙ 103 𝑚𝑚3
𝐷 = = 127118,64𝑚𝑚3
0,118 ∙ 𝐷 3 = 15 ∙ 103 𝑚𝑚3 0,118
𝟑
𝝅∙𝑫 𝟐
𝒅
𝟐
𝑫= 𝟏𝟐𝟕𝟏𝟏𝟖, 𝟔𝟒𝒎𝒎𝟑 = 𝟓𝟎, 𝟐𝟖𝒎𝒎
𝑨𝟐 = 𝟏−
𝟒 𝑫
𝟐 𝟐
𝝅 ∙ 𝑫𝟐 𝒅 𝝅 ∙ 𝑫𝟐 𝟎, 𝟖 ∙ 𝑫 𝝅 ∙ 𝑫𝟐 𝝅 ∙ 𝑫𝟐
𝑨𝟐 = 𝟏− = 𝟏− = 𝟏 − 𝟎, 𝟖𝟐 = ∙ 𝟎, 𝟑𝟔
𝟒 𝑫 𝟒 𝑫 𝟒 𝟒
𝝅 ∙ 𝑫𝟐 𝟑, 𝟏𝟒 ∙ 𝟓𝟎, 𝟐𝟖𝟐
𝑨𝟐 = ∙ 𝟎, 𝟑𝟔 = ∙ 𝟎, 𝟑𝟔 = 𝟕𝟏𝟒, 𝟒𝟑𝒎𝒎𝟐 ≤ 𝑨𝟏 = 𝟏𝟑𝟗𝟓, 𝟗𝟕𝒎𝒎𝟐
𝟒 𝟒
𝑨𝟏
≅𝟐
𝑨𝟐
𝑨𝟏 = 𝟏𝟑𝟗𝟓, 𝟗𝟕𝒎𝒎𝟐 𝑨𝟏
≅𝟐
𝑨𝟐
𝑨𝟐 = 𝟕𝟏𝟒, 𝟒𝟑𝒎𝒎𝟐
deci, la lungimi egale, greutatea barei de secţiune inelară

este jumătate din greutatea barei cu secţiune circulară
plină, pentru aceeaşi tensiune tangenţială maximă pe
conturul secţiunii.
Aceasta se explică prin variaţia liniară a tensiunilor

tangenţiale în lungul razei.
Secţiunea inelară are aria distribuită mai avantajos

pentru a prelua tensiunile mari din vecinătatea suprafeţei
piesei.
Torsiunea barelor de secţiune dreptunghiulară
Se consideră o bară de secţiune dreptunghiulară b x h supusă la torsiune

sub acţiunea momentului Mt.
Dacă se trasează pe suprafaţa exterioară o reţea de pătrate ca în figura de
mai jos
În urma deformaţiilor prin
torsiunea barei se poate
constata că reţeaua se
deformează mai accentuat
în zona mediană a
suprafeţelor exterioare, iar
suprafaţa capătului barei
se deplanează sub
acţiunea momentului de
torsiune Mt
Se pot trage următoarele concluzii:
• De-a lungul axelor de simetrie
ale secţiunii, tensiunile
tangenţiale variază aproape
linear, fiind nule în zona mediană
şi maximă pe contur;
• De-a lungul laturii secţiunii,

tensiunile tangenţiale variază
după o lege aproximativ
parabolică, fiind nule în zona
colţurilor şi maxime la mijloc,
obţinându-se cu ajutorul relaţiilor
𝑴𝒕 deduse experimental;
𝝉𝒎𝒂𝒙𝟏 = 𝝉𝒎𝒂𝒙𝟐 = 𝒌𝟐 ∗ 𝝉𝒎𝒂𝒙𝟏
𝒌𝟏 ∗ 𝒃𝟐 ∗ 𝒉
Tensiunile tangenţiale maxime
𝑴𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙𝟏 =
𝒌𝟏 ∗ 𝒃𝟐 ∗ 𝒉
𝝉𝒎𝒂𝒙𝟐 = 𝒌𝟐 ∗ 𝝉𝒎𝒂𝒙𝟏
Unghiul de răsucire specifică se obţine cu

ajutorul relaţiei experimentale :
𝑴𝒕
𝜽=
𝒌 ∗ 𝑮 ∗ 𝒃𝟑 ∗ 𝒉
Pentru profilele dreptunghiulare subţiri având h > 10 b se
folosesc valorile
𝟏
𝒌𝟏 = 𝒌 =
𝟑
Relaţia pentru calculul tensiunii tangenţiale maxime
𝟑 ∗ 𝑴𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 = 𝟐
𝒃 ∗𝒉
şi a unghiului de răsucire specifică :
𝟑 ∗ 𝑴𝒕
𝜽=
𝑮 ∗ 𝒃𝟑 ∗ 𝒉
Torsiunea barelor din profile subţiri deschise
În cazul răsucirii profilelor subţiri deschise secţiunea formată din suprafeţe

dreptunghiulare (de lungime hi şi lăţime ti) , pe grosimea lor tensiunile
tangenţiale variază după o lege liniară, sunt nule pe linia mediană şi au
valori maxime pe porţiunile de grosime maximă.
Relaţiile de calcul ale tensiunii tangenţiale maxime şi ale răsucirii specific în

acest caz sunt:
𝟑 ∗ 𝑴𝒕 ∗ 𝒕𝒎𝒂𝒙
𝝉𝒎𝒂𝒙 =
σ 𝒕𝟑𝒊 ∗ 𝒉𝒊
𝟑 ∗ 𝑴𝒕
𝜽=
𝑮 ∗ σ 𝒕𝟑𝒊 ∗ 𝒉𝒊
În cazul profilelor subţiri având linia mediană un arc
de cerc, cu unghiul la centru α, raza r şi lăţimea
constantă t, relaţiile de calcul ale tensiunii maxime şi
răsucirii specifice sunt:
𝟑 ∗ 𝑴𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 =
𝜶 ∗ 𝒓 ∗ 𝒕𝟐
𝟑 ∗ 𝑴𝒕
𝜽=
𝑮 ∗ 𝜶 ∗ 𝒓 ∗ 𝒕𝟑
Exemplul 1
Să se calculeze tensiunea maximă şi

unghiul de răsucire specifică al barei
având profilul deschis ca în figura.
Profilul are linia mediană un
dreptunghi şi admite o singură axă
de simetrie, cea orizontală.
Se cunosc, înălţimea h, lăţimea b a

liniei medii a profilului, precum şi:
𝑡1 = 𝑡
𝑡2 = 3𝑡
𝑡3 = 2𝑡
Rezolvare
𝟑 ∗ 𝑴𝒕 ∗ 𝒕𝒎𝒂𝒙
𝝉𝒎𝒂𝒙 =
Tensiunea maximă se produce în zona de lăţime t2 , σ 𝒕𝟑𝒊 ∗ 𝒉𝒊
expresia tensiunii maxime este

𝟑 ∗ 𝑴 𝒕 ∗ 𝒕𝟐
𝝉𝒎𝒂𝒙 = 𝟑
𝒕𝟏 ∗ 𝒉 + 𝟐 ∗ 𝒕𝟑𝟐 ∗ 𝒃 + 𝒕𝟑𝟑 ∗ 𝒉
𝑡1 = 𝑡 𝟑 ∗ 𝑴𝒕 ∗ 𝟑 ∗ 𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 = 𝟑
𝑡2 = 3𝑡 𝒕 ∗ 𝒉 + 𝟐 ∗ 𝟑𝒕 𝟑 ∗ 𝒃 + 𝟐𝒕 𝟑 ∗𝒉
𝑡3 = 2𝑡 𝟗 ∗ 𝑴𝒕 ∗ 𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 =
𝟓𝟒𝒕𝟑 ∗ 𝒃 + 𝟗𝒕𝟑 ∗ 𝒉
𝑴𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 =
𝟔 ∗ 𝒕𝟐 ∗ 𝒃 + 𝒕𝟐 ∗ 𝒉
Unghiul de rotire specifică se calculează cu relaţia
𝟑 ∗ 𝑴𝒕
𝜽=
𝑮 ∗ 𝒕𝟑𝟏 ∗ 𝒉 + 𝟐𝒕𝟐𝟑 ∗ 𝒃 + 𝒕𝟑𝟑 ∗ 𝒉
𝑡1 = 𝑡
𝑡2 = 3𝑡
𝑡3 = 2𝑡
Exemplul 2

unghiul de răsucire specifică al barei având
profilul deschis de forma circular, ca în
figura.
Se cunosc, raza r, lăţimea t constanta a

liniei medii a profilului, precum.
Rezolvare
Tensiunea maximă unghiul de răsucire specifică
𝟑 ∗ 𝑴𝒕 𝟑 ∗ 𝑴𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 = 𝜽=
𝜶 ∗ 𝒓 ∗ 𝒕𝟐 𝑮 ∗ 𝜶 ∗ 𝒓 ∗ 𝒕𝟑
Se inlocuieste in cele doua relatii

𝜶=2 π
Curs nr. 9

cuplaj
12 Aprilie 2022
RĂSUCIREA BARELOR –III- (continuare)

𝑴𝒕
𝑾𝒑
𝑴𝒕
𝝉𝒂
𝑴𝒕
Formula de verificare: 𝝉𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕𝒊𝒗 = ≤ 𝝉𝒂
𝑾𝒑
Formula unghiului de răsucire (utilizat la criteriu de deformatie sau rigiditate) :

𝑴𝒕
𝜽=
𝑮 ∙ 𝑰𝒑
PROBLEMA NR. 1
Să se dimensioneze un arbore cu secţiunea circulară, care transmite o putere P=75kW,

sub o turaţie de n= 1000 rot/min, pentru a satisface simultan criteriile de rezistenţă şi
rigiditate. Se cunosc: 𝜏𝑎 = 300 𝑑𝑎𝑁ൗ 2 𝜃𝑎 = 0,3 °ൗ𝑚 𝐺 = 810000 𝑑𝑎𝑁ൗ 2
𝑐𝑚 𝑐𝑚
Rezolvare
Facem calculul diametrului necesar din criteriul de rezistenţă.

Calculăm momentul de torsiune. 𝑀𝑡 = 9550 ∙ 𝑃 𝑁 ∙ 𝑚 =9550 ∙ 75
𝑁 ∙ 𝑚 =…..
𝑛 1000
𝑀𝑡
Din relaţia modului de rezistenţă polar 𝑊𝑝_𝑛𝑒𝑐𝑒𝑠𝑎𝑟 = 𝜋𝑑3 𝑀𝑡
3
𝜏𝑎 𝑊𝑝 = =
𝜋𝑑 16 𝜏𝑎
𝑊𝑝 =
16
16 𝑀𝑡 𝟑 𝟏𝟔 𝑴𝒕
𝑑3 = 𝒅𝟏_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 = = …..
𝜋 𝜏𝑎 𝝅 𝝉𝒂
Vom adopta valoarea diametrului, imediat superior 𝒅𝟏_𝒂𝒅𝒐𝒑𝒕𝒂𝒕 = ⋯ . .
Functie de valoarea diametrului necesar din criteriul de deformaţie, calculăm unghiul de

răsucire efectiv, adică: 𝑀𝑡
𝜃𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣 =
4 𝐺 ∙ 𝐼𝑝
𝜋𝑑
𝐼𝑝 =
32
𝐺 = 810000 𝑑𝑎𝑁ൗ 2
𝑐𝑚 Comparam
𝜃𝑎 = 0,3 °ൗ𝑚 𝜃𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣 versus 𝜃𝑎
𝜋
0,3 ∗ 𝑟𝑎𝑑
𝜃𝑎 = 0,3 °ൗ𝑚 = 180 = 5,24 ∗ 10−5 𝑟𝑎𝑑ൗ𝑐𝑚
100 𝑐𝑚
Se constată că deformaţia efectivă este mai mare decât cea admisibilă . 𝜃𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣 > 𝜃𝑎
Deoarece nu trebuie depăşită această deformaţie admisibilă, este necesar a se face
dimensionarea pornind de la relaţia:
𝑀𝑡 𝑀𝑡
𝜃𝑎 = 𝐼𝑝 =
𝐺 ∙ 𝐼𝑝 𝐺 ∙ 𝜃𝑎 𝜋𝑑4 𝑀𝑡
𝐼𝑝 = =
𝜋𝑑4 32 𝐺 ∙ 𝜃𝑎
𝐼𝑝 =
32
Efectuand calculele obtinem: 32 𝑀𝑡

𝒅𝟐_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 =
𝟒 𝟑𝟐
∗
𝑴𝒕
= …. 𝑑4 = ∗
𝝅 𝑮∙𝜽𝒂 𝜋 𝐺 ∙ 𝜃𝑎
𝜃𝑎 = 5,24 ∗ 10−5 𝑟𝑎𝑑ൗ𝑐𝑚
𝐺 = 810000 𝑑𝑎𝑁ൗ 2
𝑐𝑚
Vom adopta valoarea diametrului, imediat superior 𝒅𝟐_𝒂𝒅𝒐𝒑𝒕𝒂𝒕 = …

Pentru noua valoare a diametrului adoptat, vom calcula efortul tangential maxim care
este suportat,
3
𝜋𝑑2_𝑎𝑑𝑜𝑝𝑡𝑎𝑡
𝑊𝑝 =
16
valoare care se va compara cu valoarea admisibila:

𝑴𝒕
𝜏𝑎 = 300 𝑑𝑎𝑁ൗ 2 𝑾𝒑
𝑐𝑚
PROBLEMA NR. 2
Să se dimensioneze un arbore inelar al unei maşini, cu P=2250 kW şi n = 300 rot/min,

luând d =0.8 D, dacă rezistenţa admisibilă este 𝜏𝑎 = 400 𝑑𝑎𝑁ൗ
𝑐𝑚2
şi răsucirea specifică admisibilă 𝜃𝑎 = 0,3 °ൗ𝑚
Să se calculeze unghiul de deformaţie al arborelui, ştiind că lungimea sa este de l= 3m
Se cunoaşte modul de rezistenţă transversal 𝐺 = 810000 𝑑𝑎𝑁ൗ𝑐𝑚2
Rezolvare

Calculăm momentul de torsiune.
𝑃 2250
𝑀𝑡 = 9550 ∙ 𝑁 ∙ 𝑚 =9550 ∙ 𝑁 ∙ 𝑚 =…..
𝑛 1000
Din relaţia modului de rezistenţă polar
𝑀𝑡 𝜋 𝑀𝑡
𝑊𝑝_𝑛𝑒𝑐𝑒𝑠𝑎𝑟 = 𝑊𝑝 = 4 4
𝐷 −𝑑 = 0,59 ∗ 𝜋 ∗ 𝐷3 𝑀𝑡
𝜏𝑎 16𝐷 𝜏𝑎 =
𝜋 16 𝜏𝑎
𝑊𝑝 = 𝐷4 − 𝑑4
16𝐷 𝑑 = 0,8 ∗ 𝐷
16 𝑀𝑡
𝐷3 =
0,59 ∗ 𝜋 𝜏𝑎
𝜏𝑎 = 400 𝑑𝑎𝑁ൗ 2
𝑐𝑚 𝟑 𝟏𝟔 𝑴𝒕
𝑫𝟏_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 = =…
𝟎,𝟓𝟗∗𝝅 𝝉𝒂
Vom adopta valoarea diametrului, imediat superior

𝑫𝟏_𝒂𝒅𝒐𝒑𝒕𝒂𝒕 = …
𝑑1 = 0,8 ∗ 𝐷1_𝑎𝑑𝑜𝑝𝑡𝑎𝑡
Din criteriul de deformaţie, calculăm unghiul de răsucire efectiv, adică:

𝑀𝑡 𝑀𝑡
𝜃𝑎 = 𝐼𝑝 = 𝜋 𝑀 0,59 ∗ 𝜋 ∗ 𝐷 4 𝑀𝑡
𝐺 ∙ 𝐼𝑝 𝐺 ∙ 𝜃𝑎 𝐼𝑝 = 4
𝐷 −𝑑 =4 𝑡
32 𝐺 ∙ 𝜃𝑎 =
𝜋 32 𝐺 ∙ 𝜃𝑎
𝐼𝑝 = 𝐷4 − 𝑑4 𝑑 = 0,8 ∗ 𝐷
32
𝐺 = 810000 𝑑𝑎𝑁ൗ 2 𝐷4 =
32
∗
𝑀𝑡
𝑐𝑚
0,59 ∗ 𝜋 𝐺 ∙ 𝜃𝑎
𝜃𝑎 = 0,3 °ൗ𝑚
𝜋
0,3 ∗ 𝑟𝑎𝑑
𝜃𝑎 = 0,3 °ൗ𝑚 = 180 = 5,24 ∗ 10−5 𝑟𝑎𝑑ൗ𝑐𝑚
100 𝑐𝑚
𝟒 𝟑𝟐 𝑴𝒕
𝑫𝟐_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 = =…
𝟎,𝟓𝟗∗𝝅 𝑮∙𝜽𝒂
Vom adopta valoarea diametrului, imediat superior
𝑫𝟐_𝒂𝒅𝒐𝒑𝒕𝒂𝒕 = …
Din compararea rezultatelor pentru cele 2 criterii, vom adopta valoarea diametrului, care
este mai mare
𝑫𝒇𝒊𝒏𝒂𝒍 = 𝒎𝒂𝒙 𝑫𝟏_𝒂𝒅𝒐𝒑𝒕𝒂𝒕 𝑫𝟐_𝒂𝒅𝒐𝒑𝒕𝒂𝒕
𝒅𝒇𝒊𝒏𝒂𝒍 = 𝒎𝒂𝒙 𝒅𝟏_𝒂𝒅𝒐𝒑𝒕𝒂𝒕 𝒅𝟐_𝒂𝒅𝒐𝒑𝒕𝒂𝒕
În vederea calcului unghiului de deformaţie pe lungimea arborelui, l = 3m:
𝑀𝑡 ∗ 𝑙
∆𝜑 = =⋯
𝐺 ∗ 𝐼𝑝
𝐺 = 810000 𝑑𝑎𝑁ൗ 2
𝑐𝑚
𝜋 4 4
𝐼𝑝 = 𝐷𝑓𝑖𝑛𝑎𝑙 − 𝑑𝑓𝑖𝑛𝑎𝑙
32
PROBLEMA NR. 3
Să se verifice profilul I26 încastrat şi solicitat ca în figura de mai jos, de momentul
încovoietor 𝑀1 = 200000 𝑑𝑎𝑁 ∗ 𝑐𝑚, şi de o forţă înclinată la 45 de grade F=3000 daN
Se cunosc Pentru profilul I26 din catalog vom extrage
𝝈 = 𝟏𝟐𝟎𝟎 𝒅𝒂𝑵ൗ următoarele date: 𝑨 = 𝟓𝟑, 𝟒𝒄𝒎𝟐
𝒂 𝒄𝒎𝟐
𝑾𝒚 = 𝟒𝟒𝟐𝒄𝒎𝟑
Prin scrierea ecuatiilor de
echilibru, forţele din
incastrare, au expresiile:
𝑽 = 𝑭𝒛
𝑯 = 𝑭𝒚
Forţa F înclinată se va descompune în 2 componente Fy şi Fz, expresiile

lor de calcul
𝑭𝒛 = 𝑭 ∗ 𝒔𝒊𝒏𝟒𝟓° 𝟐
𝑭𝒛 = 𝑭 ∗ 𝒔𝒊𝒏𝟒𝟓° =𝑭∗ =. .
𝑭𝒚 = 𝑭 ∗ 𝒄𝒐𝒔𝟒𝟓° 𝟐
Momentul încovoietor maxim din
încastrare este
𝑴𝒎𝒂𝒙 = 𝑴𝟏 − 𝑭𝒛 ∗ 𝟑𝟎𝟎
𝑴𝒎𝒂𝒙 = ⋯
Având în vedere că asupra profilului acţionează forţa de întindere Fy, şi un moment

încovoietor maxim, ea este solicitată compus la întindere şi încovoiere, iar expresia
efortului efectiv al acesteia este dat de relaţia: 𝑭𝒚 𝑴𝒎𝒂𝒙
𝝈𝒆𝒇 = + =…
𝑨 𝑾𝒚
Valoarea efortului efectiv calculat se va
verifica să nu depăşească valoarea
admisibilă , adică
𝝈𝒆𝒇 ≤ 𝝈𝒂
Curs nr. 10

cuplaj
19 Aprilie 2022
RĂSUCIREA BARELOR –IV- (continuare)

𝑴𝒕
𝑾𝒑
𝑴𝒕
𝝉𝒂
𝑴𝒕
Formula de verificare: 𝝉𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕𝒊𝒗 = ≤ 𝝉𝒂
𝑾𝒑
Formula unghiului de răsucire (utilizat la criteriu de deformatie sau rigiditate) :

𝑴𝒕
𝜽=
𝑮 ∙ 𝑰𝒑
Tensiuni tangenţiale de lunecare. Tensiuni principale. Moduri de rupere
Considerându-se o bară de secţiune circulară solicitată la torsiune, pe o secţiune

longitudinală, în baza legii dualităţii tensiunilor tangenţiale apar tensiuni 𝜏 de lunecare,
tensiuni ce au aceeaşi lege de distribuţie cu a tensiunilor 𝜏 de pe secţiunea transversal.
Cele două tensiuni tangenţiale 𝜏

din punctul considerat, alcătuiesc un
plan tangent la cilindrul de rază r
elementul din vecinătatea punctului este supus unei stări de tensiune plană (vezi figura
de mai jos),
prin urmare tensiunile principale şi poziţia direcţiilor principale de tensiune din punctul
considerat se pot găsi cu relaţiile corespunzătoare paragrafului variaţia tensiunilor în
jurul unui punct, în care: 𝜎𝑥 = 0
𝜎𝑦 = 0
𝜏≠0
Traiectoriile direcţiilor principale pe o suprafaţă cilindrică de rază r;
acestea reprezintă două familii de curbe helicoidale, înclinate la
45⁰ faţă de generatoare.
𝜎𝑥 = 0
𝜎𝑦 = 0
𝜏≠0
Studiul stării de tensiune efectuat permite explicarea diferitelor moduri de rupere, funcţie
de rezistenţa la diferite tipuri de solicitare la care este supus materialul din care este
confecţionată piesa în discuţie, astfel:
- o bară din oţel moale se rupe datorită tensiunii 𝜏 din secţiunea transversală;
- o bară din lemn verde cedează datorită tensiunilor 𝜏 din secţiunile longitudinale, prin
lunecare în lungul fibrelor;
- o bară din fontă sau beton se rupe datorită tensiunii principale 𝜎1 (de întindere), după
o elice la 45⁰ faţă de generatoare
Încovoiere cu torsiune
Acţiunea simultană a solicitărilor de încovoiere şi torsiune este frecventă cu deosebire în
cazul organelor de maşini; arborii de transmisie constituie un exemplu tipic în acest
sens.
În cazul barelor de rigiditate mare se poate presupune, cu suficientă exactitate, că cele
două solicitări se produc fără a se influenţa reciproc.
Starea de tensiune care ia naştere în bară va putea fi evaluată în baza principiului
independenţei acţiunii solicitărilor. Astfel, într-un punct al secţiunii transversale a barei,
tensiunea normală se va determina ca şi în cazul încovoierii simple sau duble, iar
tensiunea tangenţială, drept suma tensiunilor tangenţiale datorate solicitărilor de
încovoiere cu lunecare şi torsiune.
Cum tensiunile tangenţiale în punctul cel mai solicitat al secţiunii pot atinge valori
semnificative, nu se mai poate considera, ca până acum, o stare liniară de tensiune, ci
se va ţine seama de starea plană de tensiune care se produce în acest punct, urmând a
se aplica un criteriu de stare limită pentru condiţia de rezistenţă.
Pentru cazul barelor cu secţiune de formă circulară, se consideră secţiunea din figura de
mai jos, solicitată fiind de către un moment încovoietor Mi şi un moment de torsiune Mt.
Momentul încovoietor Mi va
produce tensiuni normale 𝜎
iar momentul de torsiune Mt,

tensiuni tangenţiale 𝜏
Aprecierea rezistenţei barei în secţiune numai în baza tensiunilor normale şi
tangenţiale maxime, cu expresiile:
Nu este suficientă, dată fiind starea de tensiune plană existentă în jurul unui punct din
bară.
Astfel, valorile tensiunilor normale principale sau ale tensiunilor tangenţiale extreme pot
depăşi valorile date de expresiile corespunzătoare valorilor maximale.
Pentru evaluarea acestora se observă că în
punctele S şi tensiunea normală atinge
valoarea maximă simultan cu tensiunea
tangenţială dată de momentul de torsiune.
Pentru scrierea condiţiei de rezistenţă
trebuie precizată teoria de rezistenţă care
se va folosi, astfel:
coeficient corespunzător
teoriei tensiunilor
tangenţiale maxime
teoriei energiei de deviaţie
Prin inlocuirea tensiunilor cu expresiile acestora, se obţine:
Condiţia de rezistenţă
devine:
Condiţia de rezistenţă de mai sus se poate transforma într-o relaţie de dimensionare,
astfel:
Pentru cazul barelor cu secţiune dreptunghiulară, se consideră secţiunea din figura
de mai jos, solicitată la încovoiere dublă prin momentele Mz şi My şi la torsiune prin
momentul Mt.
Operaţia de dimensionare implică găsirea
punctului periculos al secţiunii; se studiază
toate punctele în care una din
componentele tensiunilor este maximă,
astfel:
pentru punctul „1”:
se face dimensionarea la încovoiere dublă:
din care relaţie rezultă parametrii secţiunii b’ şi h’

se face dimensionarea la încovoiere cu

torsiune:
𝑴𝒛 𝝉 𝟐 𝒃𝒉𝟐
𝑾𝒛_𝒏𝒆𝒄 = 𝟏+𝟒 = 𝑾𝒛_𝒆𝒇 =
𝝈𝒂 𝝈 𝟔
din care relaţie rezultă parametrii secţiunii b’’ şi h’’

se face dimensionarea la încovoiere cu

torsiune:
𝑴𝒚 𝝉 𝟐 𝒉𝒃𝟐
𝑾𝒚_𝒏𝒆𝒄 = 𝟏+𝟒 = 𝑾𝒚_𝒆𝒇 =
𝝈𝒂 𝝈 𝟔
din care relaţie rezultă parametrii secţiunii b’’’ şi h’’’
Dimensiunile finale ale secţiunii se obţin din relaţia:

′
𝒃, 𝒉 = 𝒎𝒂𝒙 𝒃′ , 𝒉′ 𝒃′′ , 𝒉′′ ′′
𝒃 , 𝒉′′′
Curs nr. 12

cuplaj
10 MAI 2022
ÎNCOVOIEREA BARELOR
Exemplul Nr. 1
Să se dimensioneze bara din oţel cu din figura

Scriem ecuaţia de momente in punctul unde am efectuat secţiunea, la distanţa “x” faţă
de punctul 4, şi obţinem: 𝑥
𝑀𝑥 = 𝑉2 ∙ 1 + 𝑥 − 𝐹𝑥 ∙
2
Derivăm Mx şi egalăm cu zero pentru a obţine distanţa pentru care avem valoarea maximă a
momentului unde forţa tăietoare se anulează (in diagrama de forte tăietoare aceasta este
nulă), adica:
𝜕𝑀𝑥
= 𝑇𝑥 = 0
𝜕𝑥
In urma calculelor obţinem:
Ştiind expresia
250 𝑁𝑚 250 000 𝑁 𝑚𝑚 3

𝑊𝑦𝑛𝑒𝑐 = = = 3125 𝑚𝑚
80 𝑀𝑃𝑎 80 𝑁Τ𝑚𝑚2
σ21 𝐴𝑖 ∗ 𝑧𝑖
𝑧𝐺 =
σ21 𝐴𝑖
𝑏1 ℎ13 𝑏2 ℎ23
𝐼𝑦_1 = + 𝐴1 ∙ 𝐺𝐺1 2 𝐼𝑦_2 = + 𝐴2 ∙ 𝐺𝐺2 2
12 12
Exemplul Nr. 2
3
Să se dimensioneze bara din oţel cu si 𝑊𝑦𝑛𝑒𝑐 = 3125 𝑚𝑚
considerand sectiunea cu dimensiunile:
Se alege un sistem de axe de referinţă cu axa y la baza figurii şi axa z axa de

simetrie verticală.
Se calculează centrul de greutate faţă de axa y.
𝑏1 ℎ13 𝑏2 ℎ23
𝐼𝑦_1 = + 𝐴1 ∙ 𝐺𝐺1 2 𝐼𝑦_2 = + 𝐴2 ∙ 𝐺𝐺2 2 𝐼𝑦 = 𝐼𝑦_1 + 𝐼𝑦_2
12 12
𝐼𝑦
𝑊𝑦 =
𝑧𝑚𝑎𝑥
Egalând expresia lui Wy calculată anterior cu cea exprimată literar pentru secţiunea T , vom
putea să determinăm dimensiunea “a”, valoare finală care se va rotunji superior.

cuplaj
17 Mai 2022
Curs Recapitulativ
Specializarea Inginerie economica
Specializarea Navigatie
Modelarea sarcinilor
Sarcinile exterioare aplicate corpurilor sunt rezultatul interacţiunii mecanice sau al

acţiunii unor câmpuri (magnetic, gravitaţional, centrifugal, termic etc.). În general, se
disting:
- forţe concentrate (F), care se măsoară în unităţi de forţă (N);
- sarcini distribuite pe un element liniar (q), care se măsoară în N/m,
- sarcini distribuite pe o suprafaţă (p), care se măsoară, de exemplu, în N/m2,
- sarcini distribuite într-un volum, măsurate în N/m3.
Sarcini exterioare
Piesele, elementele unei constructii, etc. sunt supuse acţiunii forţelor şi momentelor exterioare.
în Rezistenta materialelor aceste forţe şi momente sunt denumite ca fiind sarcini.
Toate corpurile se consideră a fi deformabile şi ca urmare se poate deduce că, transmiterea
sarcinilor de la un corp la altul se face prin intermediul unor suprafeţe.
Dacă luăm în considerare mărimea suprafeţei prin care îşi transmit acţiunea sau modul de
repartizare, sarcinile exterioare se pot clasifica astfel:
1. Sarcinile se consideră a fi concentrate în cazul în care suprafeţele prin intermediul
cărora îşi exercită acţiunea sunt relativ mici în raport cu dimensiunile corpului. Se presupune că
aceste sarcini se aplică într-un punct care este centrul de greutate al suprafeţei mici prin
intermediul căreia acţionează.
2. sarcini distribuite a căror acţiune asupra corpului se poate face după o dreaptă,
o curbă sau o suprafaţă.
În funcţie de legea de distribuţie acestea pot fi:
linear distribuite
uniform distribuite
după alte legi de distrubuţie

Sarcina concentrată înlocuitoare trece prin centrul de greutate al suprafeţei generate de legea de
distribuţie.
Dacă legea de distribuţie este simplă, se poate calcula uşor aria suprafeţei de distribuţie şi deci
intensitatea sarcinii concentrate înlocuitoare.
Pentru acele legi de distribuţie simple se cunosc, de obicei, poziţiile centrelor de greutate prin care trece
direcţia sarcinii concentrate înlocuitoare.
Câteva exemple
Sarcini distribuite (continuare)
În Rezistenţa materialelor se consideră:

- sarcinile nu pot fi considerate vectori alunecători ci vectori legaţi de punctul de
aplicaţie;
- sarcinile aplicate asupra corpului se consideră a fi cele din exterior la care se adaugă
şi reacţiunile. Acest sistem de sarcini solicit corpul şi îl deformează.
Modalităţi de rezemare a corpurilor
Fixarea unui corp de alte corpuri înconjurătoare se face cu ajutorul unor legături numite
reazeme.
Când un corp este solicitat din exterior cu un sistem de sarcini, în reazeme apar
reacţiuni (forţe sau cupluri).
Legarea unui corp presupune introducerea de reazeme care să suprime un anumit
număr din gradele de libertate ale acestuia.
Reazem simplu - care împiedică deplasarea corpului pe o singură direcţie limitând

astfel translaţia pe cealaltă direcţie şi rotaţia după axa perpendiculară pe plan.
Reazemul simplu rigid permite deplasarea paralelă cu linia de suport şi rotirea, dar
blochează deplasarea perpendiculară pe linia de suport, deci acţionează asupra barei
cu o reacţiune perpendiculară pe linia de suport.
Reazem simplu - care împiedică deplasarea corpului pe o singură direcţie limitând astfel translaţia pe
cealaltă direcţie (tx) şi rotaţia după axa perpendiculară pe plan (rz).
Reazemul simplu introduce o singură forţă de reacţiune Ry aflată pe direcţia deplasării pe care o
împiedică. Cele 4 cazuri distincte sunt prezentate mai jos.
Articulaţia rigidă permite numai rotirea capătului barei, deci acţionează cu o reacţiune
de mărime şi direcţie necunoscute, care se descompune în două componente
perpendiculare între ele.
Articulaţia cilindrică sau plană, care împiedică deplasările după ambele direcţii din
plan, dar permite rotaţie după axa z.
Articulaţia cilindrică introduce o forţă de reacţiune R care se poate descompune după
direcţiile deplasărilor împiedicate în componentele Ry şi Rx
Încastrarea rigidă fixă blochează toate cele trei grade de libertate ale
capătului barei şi produce ca reacţiuni un moment şi o forţă reprezentată
prin cele două componente.
Încastrarea rigidă mobilă permite deplasarea pe o direcţie, deci produce

ca reacţiuni un moment şi o forţă perpendiculară pe direcţia de mişcare.
Încastrarea plană, împiedică translaţiile după cele două direcţii din plan şi rotaţia după
direcţia perpendiculară pe plan.
Încastrarea plană introduce o forţă de reacţiune R aflată în planul celor două direcţii
împiedicate şi un moment de reacţiune Mz dirijat după cea de-a treia direcţie.
Descompunerea forţei de reacţiune după direcţiile împiedicate duce la apariţia
componentelor Rx şi Ry.
Forţa axială.
Componenta pe axa x a rezultantei forţelor interioare se numeşte forţă
axială şi se notează N. Într-o secţiune oarecare, forţa axială este egală cu
suma proiecţiilor pe axa x a forţelor exterioare care acţionează asupra părţii
din bară situate în stânga secţiunii (sau a celor situate în dreapta, cu semn
schimbat). Forţa axială N produce întinderea sau comprimarea barei.
Forţele tăietoare.
Componenta pe axa z a rezultantei se numeşte forţă tăietoare şi se
notează Tz . Ea este egală cu suma proiecţiilor pe axa z a forţelor ce
acţionează asupra părţii de bară situate la stânga secţiunii (sau a celor din
dreapta, cu semn schimbat). La fel pentru componenta .
Forţele tăietoare produc forfecare (tăiere).
Momentul de răsucire.
Componenta pe axa x a cuplului se numeşte moment de răsucire
(torsiune) şi se notează Mt .
Într-o secţiune dată, momentul de răsucire este egal cu suma proiecţiilor pe
axa x a momentelor forţelor şi a cuplurilor ce acţioneză asupra părţii din
stânga a barei (sau a celor din dreapta, cu semn schimbat).
Momentul Mt produce răsucirea (torsionarea) barei.
Momentele încovoietoare.
Componenta pe axa y a cuplului se numeşte moment încovoietor şi se
notează (La fel ).
Ea este egală cu suma momentelor forţelor şi a cuplurilor ce acţionează
asupra părţii din stânga a barei, calculate în raport cu axa y (respectiv z).
Momentele , notate în general , produc îndoirea
(încovoierea) barei.
Relaţii diferenţiale de echilibru la bare drepte
Fie un element infinitezimal de lungime dx , detaşat dintr-o bară solicitată

prin sarcini verticale, perpendiculare pe axă, în planul xOz .
Lungimea dx fiind foarte mică, sarcina p se consideră uniform distribuită. În
secţiunile din capete acţionează eforturile indicate în figură, reprezentând
acţiunea părţilor de bară adiacente, asupra elementului respectiv.
Momente de inerţie
Pentru suprafaţa plană din figură, se pot defini: momente de inerţie axiale, moment de
inerţie centrifugal, moment de inerţie polar.
Momente de inerţie axiale

Momentele de inerţie axiale ale unei figuri,
faţă de axele Oz şi respective Oy, sunt date
de relaţiile:

Axele în raport cu care Izy = 0 se numesc axe principale de inerţie.
Faţă de aceste axe, momentele de inerţie axiale Iz şi Iy au valori maxime,

respectiv minime.
Axele principale care trec prin centrul de greutate al figurii se numesc axe
principale centrale.
Moment de inerţie polar
Momentul de inerţie polar se determină cu relaţia:

Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe paralele
Se consideră o suprafaţă plană de arie A raportată la un sistem de referinţă central, faţă

de care momentele de inerţie ale suprafeţei sunt Iz, Iy şi Izy.
Să se determine momentele de inerţie ale suprafeţei faţă de un alt sistem de referinţă,
având axele paralele cu primul.
Pe baza figurii se poate scrie:
unde:
coordonatele z0 şi y0 sunt luate cu semnul lor şi
reprezintă coordonatele originii sistemului vechi în
noul sistem de coordonate.
Module de rezistenţă
Module de rezistenţă axiale
Modulele de rezistenţă axiale Wz şi Wy sunt definite de relaţiile:

Modul de rezistenţă polar
Se defineşte modulul de rezistenţă polar ca raportul dintre momentul de inerţie polar şi
distanţa de la pol până la punctul cel mai îndepărtat al secţiunii:
Raze de inerţie. Elipsa de inerţie

Razele de inerţie sau de giraţie ale unei figurii, în raport cu un sistem de axe zOy sunt
date de expresiile:
Pentru axele de inerţie principale centrale razele de inerţie principale sunt:

Momente de inerţie pentru domenii materiale omogene uzuale
Dreptunghi
Se consideră un element infinit mic dA dintr-o secţiune dreptunghiulară cu laturile b şi
h ca în figura de mai jos.
Momentul de inerţie axial, calculat în raport cu axa Oy,

este

Analizând secţiunea din de mai jos, putem exprima elementul de arie sub forma :
Momentul de inerţie axial, calculat în raport cu axa Oz, este

Cerc
Se consideră un element infinit mic dA dintr-o secţiune circular de raza r, putem exprima
elementul de arie sub forma
Din motive de simetrie, momentele de

inerţie axiale sunt egale
Momentul de inerţie axial este, prin urmare

Inel circular
Inel circular

Relaţii între eforturi şi tensiuni
Se consideră un element de suprafaţă infinitezimal dA.
Într-un punct P, situat pe dA, acţionează tensiunea normală σx şi tensiunile

tangenţiale τxy şi τ xz – vezi figura de mai jos.
Pe elementul de suprafaţă dA acţionează

forţele elementare σxdA , τxydA şi τ xz dA .
𝑭𝒙
𝝈𝒙 = 𝑭𝒙 = 𝝈𝒙 ∗ 𝒅𝑨
𝒅𝑨
𝑻𝒚 = 𝑭𝒙𝒚 = 𝝉𝒙𝒚 ∗ 𝒅𝑨
𝑻𝒛 = 𝑭𝒙𝒛 = 𝝉𝒙𝒛 ∗ 𝒅𝑨
Astfel de forţe elementare sunt distribuite
pe toată suprafaţa secţiunii transversale a 𝑵 = න 𝝈𝒙 𝒅𝑨
𝑨
barei.
𝑻𝒚 = න 𝝉𝒙𝒚 𝒅𝑨
𝑨
Reducându-le în centrul de greutate al
secţiunii, se obţin relaţiile de echivalenţă 𝑻𝒛 = න 𝝉𝒙𝒛 𝒅𝑨
între eforturi şi tensiuni. 𝑨
𝑴𝒊𝒚 = න 𝝈𝒙 𝒛𝒅𝑨
𝑨
Acestea exprimă cele şase componente
ale torsorului forţelor înterioare în funcţie 𝑴𝒊𝒛 = − න 𝝈𝒙 𝒚𝒅𝑨
de tensiunile de pe elementul de 𝑨
suprafaţă dA, definit în jurul punctului de

𝑴𝒕 = න 𝝉𝒙𝒛 𝒚 − 𝝉𝒙𝒚 𝒛 𝒅𝑨
coordonate y şi z. 𝑨
ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR
O bară dreaptă este solicitată la întindere (compresiune)

dacă în secţiunea transversală acţionează o forţă axială.
Atunci când în lungul barei sunt aplicate mai multe forţe,
este necesară construcţia diagramei forţelor axiale.
Dacă numărul necunoscutelor (eforturi, reacţiuni) este

egal sau mai mic decât numărul ecuaţiilor de echilibru
ce pot fi scrise pentru un sistem, sistemul este static
determinat.
Problemele de întindere pot fi static nedeterminate,

atunci când reacţiunile şi eforturile din bare nu pot fi
determinate numai din condiţii de echilibru.
Ele apar la sisteme cu interacţiuni între componente cu rigidităţi diferite, la grinzi cu
zăbrele şi poduri suspendate pe cabluri, la probleme cu dilatări împiedicate sau cu
constrângeri de deplasări.


axa barei.

𝒙

𝑵 = න𝝈 ∙ 𝒅𝑨 = 𝝈 ∙ 𝑨

𝝈=
𝑨
𝝈 𝑵𝒙
∆𝒙 = 𝜺 ∙ 𝒙 = 𝒙 =
𝑬 𝑬𝑨
𝑵
𝒍 𝑬𝑨

∆𝒍 =
𝑬𝑨
În elementele de rezistenţă, atât tensiunea normală σ cât şi alungirea ε, nu trebuie să
depăşească anumite valori maxime, numite mărimi admisibile:
- tensiunea normală admisibilă 𝝈𝒂

- alungirea admisibilă 𝜺𝒂
Satisfacerea condiţiei de rezistenţă şi a celei de rigiditate (deformabilitate) impune

îndeplinirea următoarelor:
pentru condiţia de rezistenţă 𝝈𝒎𝒂𝒙 ≤ 𝝈𝒂
pentru condiţia de rigiditate 𝜺𝒎𝒂𝒙 ≤ 𝜺𝒂

N - forţa axială în sectiunea respectivă, care se
𝑵
Relaţia 𝝈= determină din diagrama de eforturi.
𝑨 A – aria secţiunii transversale a barei
este utilizată sub următoarele forme:

𝑵
- formula de dimensionare: 𝑨𝒏𝒆𝒄 = Notă
𝝈𝒂
Calculul de verificare se face pentru
piese la care se cunosc dimensiunile
𝑵
- - formula de verificare: 𝝈𝒆𝒇 = ≤ 𝝈𝒂 secţiunii transversale.
𝑨 De obicei, acest calcul constă în
verificarea inegalităţii.
- - formula forţei capabile: 𝑵𝒄𝒂𝒑 = 𝑨𝝈𝒂 Dacă inegalitatea se verifică, piesa
rezistă la sarcinile propuse.
În relaţii, 𝝈𝒂 este rezistenţa admisibilă la întindere sau la compresiune.

Calculul elementelor de rezistenţă la solicitarea axială, se face în principal din
satisfacerea condiţiei de rezistenţă. Sunt situaţii când la elementele de rezistenţă
solicitate axial, trebuie avută în vedere şi condiţia de rigiditate.
Relaţiile de calcul pentru cele trei tipuri de probleme şi cele două condiţii (verificare,
dimensionare şi efort capabil, respectiv condiţia de rezistenţă şi rigiditate pentru
solicitarea axială, sunt prezentate succint în tabelul de mai jos.
Pentru a verifica satisfacerea condiţiilor impuse, după cum se constată din tabelul dat,
trebuie cunoscute σmax şi εmax.
Secţiunile în care se ating valorile maxime σmax şi εmax, se numesc secţiuni

periculoase.
Pentru un calcul corect, aceste secţiuni trebuiesc cunoscute.
La solicitarea axială, poziţia secţiunii periculoase, depinde atât de valoarea efortului axial
N, cât şi de mărimea ariei secţiunii transversale a elementului.
Dacă una dintre aceste mărimi este constantă pentru tot elementul de rezistenţă, atunci
poziţia secţiunii periculoase se stabileşte mai uşor şi anume:
- dacă A = constant, secţiunea periculoasă este acolo unde efortul axial N are
valoarea cea mai mare (maximă)
- dacă N = constant, secţiunea periculoasă este acolo unde aria secţiunii

transversale a elementului este mai mică (minimă).
Coeficienţi de siguranţă şi rezistente admisibile
Pentru a realiza rolul funcţional în ansamblul din care face parte o piesă sau un organ de
maşină trebuie să îndeplinească :
a) Condiţii de rezistenţă dacă tensiunea echivalentă maximă nu depăseşte o

anumită valoare convenţională numită tensiune admisibilă 𝝈𝒂
𝝈𝒆𝒄𝒉 ≤ 𝝈𝒂
Tensiunea echivalentă maximă se calculează cu ajutorul uneia din cele 5 teorii clasice
de rezistenţă. Tensiunea admisibilă 𝝈𝒂 se determină cu ajutorul uneia dintre
caracteristicile mecanice natural ale materialului cum ar fi limita de curgere 𝝈𝒄 sau
rezistenţa de rupere 𝝈𝒓 şi folosind următoarele relaţii : 𝝈𝒄 𝝈𝒓
𝝈𝒂 = 𝝈𝒂 =
𝒄𝒄 𝒄𝒓
𝒄𝒄 este coeficientul de siguranţă faţă de limita de curgere (material tenace)
𝒄𝒓 este coeficientul de siguranţă faţă de limita de rupere (material fragile)

RĂSUCIREA BARELOR
O bară dreaptă este solicitată la răsucire (torsiune) dacă în secţiunea transversală

acţionează un moment al cărui vector este dirijat în lungul axei barei.
La bare curbe, răsucirea este produsă de un moment dirijat în lungul tangentei la axa
barei.
Piese tipice solicitate la răsucire sunt arborii maşinilor, arborii cutiilor de viteze,
elementele elastice de tip bară de torsiune din suspensiile automobilelor şi
tancurilor, arcurile, precum şi barele structurilor spaţiale cu capetele încastrate.
Studiul răsucirii este simplificat la bare cu secţiune axial-simetrică, la care este

valabilă ipoteza secţiunii plane şi la bare cu pereţi subţiri, la care se consideră că
tensiunile tangenţiale sunt constante pe grosimea peretelui.
Calculul momentului de răsucire
Atunci când asupra unei bare acţionează mai

multe cupluri exterioare, având vectorul dirijat în
lungul axei barei, este necesară construcţia unei
diagrame de momente de răsucire.
În unele aplicaţii se dau puterea transmisă şi

turaţia unui arbore, pe baza cărora trebuie
calculat momentul de răsucire.
Dacă un arbore transmite puterea P (kW) la

turaţia n (rot/min), momentul de răsucire se
calculează cu relaţia
𝑷𝒖𝒕𝒆𝒓𝒆𝒂 = 𝑪𝒖𝒑𝒍𝒖𝒍 𝒙 𝑽𝒊𝒕𝒆𝒛𝒂 𝒖𝒏𝒈𝒉𝒊𝒖𝒍𝒂𝒓𝒂
𝑷 = 𝑴𝒕 ∙ 𝝎
𝟐𝝅 ∙ 𝒏 𝑴𝒕 = = 𝝅 = ∙ 𝑵∙𝒎
𝝎= 𝒗𝒊𝒕𝒆𝒛𝒂 𝒖𝒏𝒈𝒉𝒊𝒖𝒍𝒂𝒓𝒂 𝒓𝒂𝒅Τ𝒔 ∙ 𝑻𝒖𝒓𝒂𝒕𝒊𝒂 𝒓𝒐𝒕Τ𝒎𝒊𝒏 𝝅 𝒏
𝟔𝟎 𝟑𝟎
𝑴𝒕 = = 𝝅 = ∙ 𝑵∙𝒎
Τ
𝒗𝒊𝒕𝒆𝒛𝒂 𝒖𝒏𝒈𝒉𝒊𝒖𝒍𝒂𝒓𝒂 𝒓𝒂𝒅 𝒔 ∙ 𝑻𝒖𝒓𝒂𝒕𝒊𝒂 𝒓𝒐𝒕Τ𝒎𝒊𝒏 𝝅 𝒏
𝟑𝟎
𝟐𝝅 ∙ 𝒏
𝝎=
𝟔𝟎
𝑷
𝑴𝒕 = 𝟗𝟓𝟓𝟎 ∙ 𝑵 ∙ 𝒎
𝒏
Pe suprafaţa cilindrică a unei bare se

trasează generatoare şi cercuri paralele,
formând o reţea de pătrate curbilinii ca în
figura alăturată.
𝜸 ∙ 𝒅𝒙 = 𝒓 ∙ 𝒅𝝋
𝒅𝝋
𝜸=𝒓
𝒅𝒙
𝒅𝝋 𝜸=𝒓∙𝜽
𝜽=
𝒅𝒙
se numeşte unghi de răsucire specifică
Relaţia tensiuni-deformaţii specific
Aplicând legea lui Hooke pentru forfecare rezultă
𝑻 Tensiunile tangenţiale variază liniar cu distanţa la centrul
𝝉=
𝑨 secţiunii.
Ele sunt nule în centru şi au valori maxime la marginea

secţiunii, fiind perpendicular pe rază.
Pe contur aceasta se deduce direct, pe baza

dualităţii tensiunilor tangenţiale.
Condiţiile de echilibru.
Tensiunile tangentiale tau produc forţe interioare care sunt în echilibru cu momentul de
răsucire aplicat Mt .
Tensiunea τ care acţionează pe un element de suprafaţă 𝒅𝑨 = 𝒓 ∙ 𝒅𝝋 ∙ 𝒅𝒓

dă o forţă tăietoare 𝝉𝒅𝑨 care produce un moment rezistent elementar faţă de centrul
secţiunii 𝒓 ∙ 𝝉𝒅𝑨 .
Momentul rezistent total se obţine prin însumarea momentelor elementare care
acţionează pe întreaga secţiune.
Rezultă
𝑴𝒕 = න𝒓 𝝉𝒅𝑨
𝑴𝒕 = න 𝒓 𝝉𝒅𝑨 = 𝑮 ∙ 𝜽 න𝒓𝟐 𝒅𝑨
𝑴𝒕 = 𝑮 ∙ 𝜽 ∙ 𝑰𝒑
2
Momentul de inertie polar 𝐼𝑝 = න𝑟 𝑑𝐴
expresia unghiului de răsucire specifică

𝑴𝒕
𝜽=
𝑮 ∙ 𝑰𝒑
𝜽=
𝑮 ∙ 𝑰𝒑
𝑰𝒑
𝑴𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 =
𝑰𝒑
𝑰𝒑 𝑾𝒑
𝑾𝒑 =
𝒓𝒎𝒂𝒙
𝑴𝒕
𝑾𝒑
𝑴𝒕
𝝉𝒂
𝑾𝒑

Momentul de inertie polar
Secţiunea circulară plină

𝑫ൗ
Aria inelului circular de grosime dr 𝟐 𝟒
𝒅𝑨 = 𝟐𝝅 ∙ 𝒓 ∙ 𝒅𝒓 𝝅𝑫
𝑰𝒑 = 𝟐𝝅 න 𝒓𝟑 𝒅𝒓 =
𝟑𝟐
𝐼𝑝 = න𝑟 2 𝑑𝐴 𝟎
𝝅𝑫𝟒 𝝅𝑫𝟒
𝑰𝒑 = 𝝅𝑫𝟒 𝑰𝒑 =
𝟑𝟐 𝝅𝑫 𝟑 𝟑𝟐
𝑾𝒑 = 𝟑𝟐 =
𝑰𝒑 𝑫 𝟏𝟔
𝑾𝒑 = 𝟐
𝒓𝒎𝒂𝒙
𝝅𝑫𝟑
𝑾𝒑 =
𝟏𝟔
Deci pentru secţiunea circulară plină
𝝅𝑫𝟒
𝑰𝒑 =
𝟑𝟐
𝝅𝑫𝟑
𝑾𝒑 =
𝟏𝟔
Secţiunea inelară circulară
𝝅
𝑰𝒑 = 𝑫𝟒 − 𝒅𝟒
𝟑𝟐
𝝅
𝑾𝒑 = 𝑫𝟒 − 𝒅𝟒
𝟏𝟔𝑫
Încovoiere cu torsiune
Acţiunea simultană a solicitărilor de încovoiere şi torsiune este frecventă cu deosebire în
cazul organelor de maşini; arborii de transmisie constituie un exemplu tipic în acest
sens.
În cazul barelor de rigiditate mare se poate presupune, cu suficientă exactitate, că cele
două solicitări se produc fără a se influenţa reciproc.
Starea de tensiune care ia naştere în bară va putea fi evaluată în baza principiului
independenţei acţiunii solicitărilor. Astfel, într-un punct al secţiunii transversale a barei,
tensiunea normală se va determina ca şi în cazul încovoierii simple sau duble, iar
tensiunea tangenţială, drept suma tensiunilor tangenţiale datorate solicitărilor de
încovoiere cu lunecare şi torsiune.
Cum tensiunile tangenţiale în punctul cel mai solicitat al secţiunii pot atinge valori
semnificative, nu se mai poate considera, ca până acum, o stare liniară de tensiune, ci
se va ţine seama de starea plană de tensiune care se produce în acest punct, urmând a
se aplica un criteriu de stare limită pentru condiţia de rezistenţă.
Pentru cazul barelor cu secţiune de formă circulară, se consideră secţiunea din figura de
mai jos, solicitată fiind de către un moment încovoietor Mi şi un moment de torsiune Mt.
Momentul încovoietor Mi va
produce tensiuni normale 𝜎
iar momentul de torsiune Mt,

tensiuni tangenţiale 𝜏
Aprecierea rezistenţei barei în secţiune numai în baza tensiunilor normale şi
tangenţiale maxime, cu expresiile:
Nu este suficientă, dată fiind starea de tensiune plană existentă în jurul unui punct din
bară.
Astfel, valorile tensiunilor normale principale sau ale tensiunilor tangenţiale extreme pot
depăşi valorile date de expresiile corespunzătoare valorilor maximale.
Pentru evaluarea acestora se observă că în
punctele S şi tensiunea normală atinge
valoarea maximă simultan cu tensiunea
tangenţială dată de momentul de torsiune.
Pentru scrierea condiţiei de rezistenţă
trebuie precizată teoria de rezistenţă care
se va folosi, astfel:
teoriei tensiunilor
tangenţiale maxime
teoriei energiei de deviaţie
Prin inlocuirea tensiunilor cu expresiile acestora, se obţine:
Condiţia de rezistenţă
devine:
Condiţia de rezistenţă de mai sus se poate transforma într-o relaţie de dimensionare,
astfel:
O bară este solicitată la încovoiere dacă în secţiunea transversală acţionează un
moment al cărui vector este perpendicular pe axa barei.
Deobicei încovoierea este rezultatul acţiunii unor sarcini transversale asupra unor
bare relative zvelte, cum sunt grinzile de susţinere a planşeelor, grinzile podurilor, osiile
vagoanelor, paletele turbinelor şi compresoarelor axiale, arcurile de foi şi chiar aripile
unor avioane.
Aceste sarcini produc în secţiunea transversală atât moment încovoietor cât şi forţă
tăietoare. Momentele încovoietoare produc tensiuni normale distribuite liniar pe înălţimea
secţiunii barei, rezultat direct al ipotezei secţiunii plane. În aceste condiţii forma secţiunii
barei este mai importantă decât aria suprafeţei, forme optime fiind obţinute cu ajutorul
profilelor subţiri.
Forţele tăietoare produc tensiuni tangenţiale nule la extremităţi şi maxime la centrul

secţiunii. Calculul acestora este important la profilele subţiri şi la organele de asamblare
ale grinzilor compuse.
Relaţia între tensiuni şi deformaţii specifice
Aplicând legea lui Hooke
relaţie valabilă numai pentru materiale liniar-elastice.
Tensiunile normale de încovoiere variază liniar cu distanţa la fibra medie fiind maxime în
fibrele extreme, unde distanţa z este maximă.
În planul neutru, deci, pentru o secţiune dată, în lungul axei neutre, tensiunile produse de
încovoiere sunt nule.
De asemenea, conform ipotezelor de lucru

Condiţii de echilibru
Tensiunile σx produc forţe interioare σx dA care echilibrează momentul încovoietor My .
Poziţia axei neutre Oy
Momentul static al suprafeţei secţiunii transversale faţă de axa Oy este nul, deci axa Oy trebuie să fie axă
centrală.
Rezultă că axa neutră Oy trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale a barei.
Formula lui Navier
Curbura barei
Formula lui
Navier
Tensiunile de încovoiere sunt proporţionale cu

momentul încovoietor şi cu distanţa la axa neutră,
şi invers proporţionale cu momentul de inerţie axial
al secţiunii transversale.
Modulul de rezistenţă axial
Tensiunea normală maximă are expresia :
Modulul de rezistenţă axial sau

modulul de rezistenţă la încovoiere al
secţiunii transversale
La secţiunea circulară plină,

cu diametrul D:
La secţiunea inelară circulară,

cu diametrul exterior D şi cel interior d
La secţiunea dreptunghiulară,
cu baza b şi înălţimea h
La problemele de dimensionare sau de verificare, relatia

Tensiunea maximă σmax
devine rezistenţa admisibilă
la încovoiere σa
iar M este momentul încovoietor
maxim din bară, în valoare absolută

cuplaj
24 Mai 2022
Tipuri de probleme pentru colocviu/examen
Problema de Tip 1a
Să se determine valorile reacţiunilor din reazeme şi să se traseze diagrama de forte

tăietoare şi momente încovoietoare, pentru grinda din figura de mai jos, unde se cunosc,
F1= 400 N, F2=300N si distantele dintre reazeme si punctele de aplicatie ale fortelor.
Problema de Tip 1b
Să se determine valorile reacţiunilor din reazeme şi să se traseze diagram
de forte tăietoare şi momente încovoietoare, pentru grinda din figura de mai
jos, unde se cunosc dimensiunile si sarcina distribuita .
Problema de Tip 2 a
Pentru figura de mai jos ă se calculeze momentele de inerţie axiale şi momentul de inerţie centrifugal
în raport cu axele centrale OYZ, ale tuturor subdomeniilor materiale alese şi care însumate, determină
momentele de inerţie ale întregului domeniu material considerat.
De asemenea să se determine poziţia axelor de inerţie principale şi valoarea momentelor principale
de inerţie.
REZOLVARE
Se va parcurge algoritmul de calcul prezentat anterior.
1) Vom alege un sistem de referinţă arbitrar O1y1z1
2) Vom calcula poziţia centrului de masă în raport cu

O1y1z1, corespunzător relaţiilor prezentate la
curs şi cunoscute din Mecanică
Problema de Tip 2 b
Să se calculeze momentele de inerţie Iy, Iz faţă de axele care trec prin centrul de
greutate, G, pentru secţiunea din figura de mai jos.
Rezolvare
Vom determina mai întâi poziţia centrului
de greutate al profilului faţă de sistemul
de axe Y1OZ1
σ21 𝐴𝑖 ∗ 𝑦𝑖 σ21 𝐴𝑖 ∗ 𝑧𝑖
𝑦𝐺 = 𝑧𝐺 =
σ21 𝐴𝑖 σ21 𝐴𝑖
Problema de Tip 3a
O bară din oţel de secţiune circulară cu diametrul d=25 mm şi lungime l = 6m este

solicitată la întindere de forţa F=5250 daN.
Să se calculeze efortul unitar normal şi alungirea totală a barei.
Pentru oţel modulul de
REZOLVARE
elasticitate longitudinal este:
𝑭 𝑭 6
𝑑𝑎𝑁
Efortul unitar normal 𝝈= = 𝝅𝒅𝟐 𝐸 = 2.1 ∙ 10
𝑨 𝑐𝑚2
𝝅𝒅𝟐 𝟒
𝑨=
𝟒
𝑵𝒍 F
∆𝒍 =
𝑬𝑨
Problema de Tip 3b
Să se determine forţa de întindere pe care o poate suporta o bară din oţel de secţiune
circulară cu diametrul d=35 mm şi lungime l = 3m, cunoscând efortul admisibil 𝒅𝒂𝑵
Să se determine si alungirea barei. 𝝈𝒂 = 𝟏𝟐𝟎𝟎
𝑑𝑎𝑁 𝒄𝒎𝟐
Pentru oţel modulul de elasticitate longitudinal 𝐸 = 2.1 ∙ 106
𝑐𝑚2
REZOLVARE 𝑵
𝝈=
Forţa capabilă 𝑨
𝑵𝒄𝒂𝒑 = 𝑨𝒆𝒇 ∗ 𝝈𝒂
F=Ncap
𝑵𝒍
∆𝒍 =
𝑬𝑨
Problema de Tip 3c
Fie o bară dreaptă cu forma şi încărcarea din

figură.
Se cer:
a) forţa capabilă F pentru 𝜎𝑚𝑎𝑥 = 𝜎𝑎 = 100 𝑀𝑃𝑎
b) deplasarea capătului liber al barei.
Se cunosc: d = 50 mm, l = 1,5 m ,
𝐸 = 2,1 ∙ 105 𝑀𝑃𝑎
Problema de Tip 4 a
O bară din oţel cu rezistenţa admisibilă 𝜏𝑎 = 50 𝑁Τ𝑚𝑚2
este solicitată la răsucire de un moment Mt = 1200 Nm.
Se cere să se dimensioneze bara în două variante:
a) de secţiune circulară plină, cu diametrul δ ;
b) de secţiune inelară, cu diametrul interior d, diametrul exterior D şi d = 0,8 D.
Să se compare ariile secţiunilor transversale în cele două cazuri.
Rezolvare 𝑴𝒕
Pentru ambele variante, din formula 𝑾𝒑_𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓 =
𝝉𝒂
se obţine modulul de rezistenţă polar necesar
Problema de Tip 4b

unghiul de răsucire specifică al barei
având profilul deschis ca în figura.
Profilul are linia mediană un
dreptunghi şi admite o singură axă
de simetrie, cea orizontală.
Se cunosc, înălţimea h, lăţimea b a

liniei medii a profilului, precum şi:
𝑡1 = 10𝑚𝑚
𝑡2 = 30𝑚𝑚
𝑡3 = 20𝑚𝑚
sau
Să se calculeze tensiunea maximă şi unghiul de

răsucire specifică al barei având profilul deschis
de forma circular, ca în figura.
Se cunosc, raza r=200mm, lăţimea t=20mm

constanta a liniei medii a profilului, precum.
Rezolvare
Tensiunea maximă unghiul de răsucire specifică
𝟑 ∗ 𝑴𝒕 𝟑 ∗ 𝑴𝒕
𝝉𝒎𝒂𝒙 = 𝜽=
𝜶 ∗ 𝒓 ∗ 𝒕𝟐 𝑮 ∗ 𝜶 ∗ 𝒓 ∗ 𝒕𝟑
Se inlocuieste in cele doua relatii

𝜶=2 π
Problema de Tip 4c
Să se dimensioneze un arbore cu secţiunea circulară, care transmite o putere P=25kW,

sub o turaţie de n= 1200 rot/min, pentru a satisface simultan criteriile de rezistenţă şi
rigiditate. Se cunosc: 𝜏𝑎 = 300 𝑑𝑎𝑁ൗ 2 𝜃𝑎 = 0,2 °ൗ𝑚 𝐺 = 810000 𝑑𝑎𝑁ൗ 2
𝑐𝑚 𝑐𝑚
Rezolvare

Calculăm momentul de torsiune. 𝑀 = 9550 ∙ 𝑃 𝑁 ∙ 𝑚
𝑡
𝑛
𝑀𝑡
Din relaţia modului de rezistenţă polar 𝑊𝑝_𝑛𝑒𝑐𝑒𝑠𝑎𝑟 = 𝜋𝑑3 𝑀𝑡
3
𝜏𝑎 𝑊𝑝 = =
𝜋𝑑 16 𝜏𝑎
𝑊𝑝 =
16
Problema de Tip 5
Să se verifice profilul I26 încastrat şi solicitat ca în figura de mai jos, de momentul
încovoietor 𝑀1 = 1500 𝑑𝑎𝑁 ∗ 𝑐𝑚, şi de o forţă înclinată la 45 de grade F=500 daN
Se cunosc Pentru profilul I26 din catalog vom extrage
𝝈 = 𝟏𝟐𝟎𝟎 𝒅𝒂𝑵ൗ următoarele date: 𝑨 = 𝟓𝟑, 𝟒𝒄𝒎𝟐
𝒂 𝒄𝒎𝟐
𝑾𝒚 = 𝟒𝟒𝟐𝒄𝒎𝟑
Problema de Tip 6a

Problema de Tip 6b
3
Să se dimensioneze bara din oţel cu si 𝑊𝑦𝑛𝑒𝑐 = 5225 𝑚𝑚
considerand sectiunea cu dimensiunile:
Se calculează coordonatele centrului de greutate G, faţă de axa y.

Curs nr. 11

cuplaj
03 MAI 2022
O bară este solicitată la încovoiere dacă în secţiunea transversală acţionează un
moment al cărui vector este perpendicular pe axa barei.
Deobicei încovoierea este rezultatul acţiunii unor sarcini transversale asupra unor
bare relative zvelte, cum sunt grinzile de susţinere a planşeelor, grinzile podurilor, osiile
vagoanelor, paletele turbinelor şi compresoarelor axiale, arcurile de foi şi chiar aripile
unor avioane.
Aceste sarcini produc în secţiunea transversală atât moment încovoietor cât şi forţă
tăietoare. Momentele încovoietoare produc tensiuni normale distribuite liniar pe înălţimea
secţiunii barei, rezultat direct al ipotezei secţiunii plane. În aceste condiţii forma secţiunii
barei este mai importantă decât aria suprafeţei, forme optime fiind obţinute cu ajutorul
profilelor subţiri.
Forţele tăietoare produc tensiuni tangenţiale nule la extremităţi şi maxime la centrul

secţiunii. Calculul acestora este important la profilele subţiri şi la organele de asamblare
ale grinzilor compuse.
Dacă acţionează numai un moment încovoietor se spune că bara este
solicitată la încovoiere pură.
Dacă forţele care acţionează asupra barei sunt cuprinse într-un plan de
simetrie al secţiunii transversale, atunci bara este solicitată la încovoiere
simetrică.
Dacă vectorul moment este dirijat în lungul unei axe centrale de inerţie a
secţiunii care însă nu este şi axă principală, atunci se spune că bara este
solicitată la încovoiere oblică.
În multe cazuri încovoierea apare simultan cu răsucirea.

În acest curs vom studia numai încovoierea.
Tensiuni la încovoierea pură simetrică
Determinarea distribuţiei tensiunilor la încovoierea pură este o problem static nedeterminată la

rezolvarea căreia se utilizează condiţii de deformaţie, relaţii între tensiuni şi deformaţii specifice,
şi condiţii de echilibru.
Se fac următoarele ipoteze:
a) barele au secţiune constantă;
b) momentul încovoietor este constant în lungul barei, având vectorul dirijat perpendicular pe un
plan de simetrie al barei;
c) secţiunile transversale plane, înainte de încovoierea barei, rămân plane după încovoiere şi
perpendiculare pe axa deformată a barei;
d) raza de curbură a barei deformate este mare în comparaţie cu dimensiunile transversale;
e) elemente longitudinale ale barei sunt solicitate doar la întindere sau compresiune, nu există
tensiuni transversale;
f) modulul de elasticitate longitudinal al materialului barei are aceeaşi valoare la întindere şi la
compresiune.
Deplasări şi deformaţii specifice
Deformaţii longitudinale
Se consideră o porţiune de lungime dx
dintr-o bară solicitată la încovoiere pură în planul xOz .
În urma aplicării momentelor încovoietoare My ,bara se deformează ca în figura, cele două secţiuni situate
iniţial la distanţa dx rotindu-se relativ cu unghiul dϕ , dar rămânând plane, conform ipotezei lui Bernoulli.
Se observă că partea de jos a barei este întinsă, în

timp ce partea superioară este comprimată.
Înseamnă că trebuie să existe un plan intermediar
xOy în care deformaţia longitudinală este zero.
Acesta se numeşte plan neutru iar axa Ox din acest

plan se numeşte axa neutră a barei.
Dacă bara ar fi formată din fibre
longitudinale, atunci s-ar observa că, în
urma încovoierii barei, fibrele inferioare se
întind, iar cele superioare se comprimă.
Fibra care nu se alungeşte prin deformaţia
de încovoiere este a′b′ = ab şi se numeşte
fibra medie a barei.
Fie ρz raza de curbură a fibrei medii.
Alungirea fibrei
Alungirea specifică
Se notează curbura fibrei medii deformate
Deplasarea longitudinală a unui punct situat la distanţa z de planul neutru
Deformaţii transversale.
Studiul încovoierii se bazează şi pe ipoteza invariabilităţii secţiunii transversale a barei.
În realitate, alungirile în lungul barei sunt însoţite de contracţii transversal
În zona întinsă grosimea barei scade, în zona comprimată grosimea barei creşte, iar suprafaţa neutră se
curbează, fenomen denumit curbură anticlastică.
Aceste deformaţii sunt foarte mici şi nu modifică rezultatele obţinute pentru alungirile specifice
longitudinale.
Relaţia între tensiuni şi deformaţii specifice
Aplicând legea lui Hooke
relaţie valabilă numai pentru materiale liniar-elastice.
Tensiunile normale de încovoiere variază liniar cu distanţa la fibra medie fiind maxime în
fibrele extreme, unde distanţa z este maximă.
În planul neutru, deci, pentru o secţiune dată, în lungul axei neutre, tensiunile produse de
încovoiere sunt nule.
De asemenea, conform ipotezelor de lucru

Condiţii de echilibru
Tensiunile σx produc forţe interioare σx dA care echilibrează momentul încovoietor My .
Poziţia axei neutre Oy
Momentul static al suprafeţei secţiunii transversale faţă de axa Oy este nul, deci axa Oy trebuie să fie axă
centrală.
Rezultă că axa neutră Oy trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale a barei.
Axa Oz
Rezultă că momentul centrifugal al suprafeţei

secţiunii transversal trebuie să fie nul
Deci axele sistemului yOz trebuie să fie axe centrale principale.
În cazul încovoierii simetrice această condiţie este automat îndeplinită.
Când secţiunea barei nu este simetrică,

planul forţelor trebuie să conţină o axă
centrală principal, vezi figura alaturată
Formula lui Navier
Curbura barei
Formula lui
Navier
Tensiunile de încovoiere sunt proporţionale cu

momentul încovoietor şi cu distanţa la axa neutră,
şi invers proporţionale cu momentul de inerţie axial
al secţiunii transversale.
La o secţiune cu două axe de simetrie
tensiunile au valori maxime egale (şi de
semn contrar) în fibrele extreme.
La o secţiune cu o singură axă de simetrie

tensiunea maximă σmax apare în fibra cea
mai îndepărtată de axa neutră.
Această valoare nu trebuie să
depăşească rezistenţa admisibilă la
încovoiere pentru materialul barei.
Modulul de rezistenţă axial
Tensiunea normală maximă are expresia :
Modulul de rezistenţă axial sau

modulul de rezistenţă la încovoiere al
secţiunii transversale
La secţiunea circulară plină,

cu diametrul D:
La secţiunea inelară circulară,

cu diametrul exterior D şi cel interior d
La secţiunea dreptunghiulară,
cu baza b şi înălţimea h
La problemele de dimensionare sau de verificare, relatia

Tensiunea maximă σmax
devine rezistenţa admisibilă
la încovoiere σa
iar M este momentul încovoietor
maxim din bară, în valoare absolută
O grindă rezistă cu atât mai bine la încovoiere cu cât Wy are valori mai mari.
Forma secţiunii transversale este cu atât mai raţională cu cât Wy este mai mare pentru
un consum de material cât mai mic, deci pentru o valoare cât mai mică a ariei A a
suprafeţei secţiunii transversale.
Pentru trei secţiuni cu arii egale (12 pătrate cu latura a), la care prin distribuirea
judicioasă a elementelor suprafeţei (cât mai departe de axa Oy) se obţine un modul de
rezistenţă tot mai mare.
Astfel:
La secţiunea în I, tălpile preiau cea mai mare parte a

solicitării de încovoiere, inima având rolul de a menţine
tălpile în poziţie şi de a prelua solicitările de forfecare care
apar la încovoierea cu forţă tăietoare.
Deformaţii la încovoierea pură simetrică
Deoarece pe porţiunile de bară solicitate la încovoiere pură My = const.
rezultă că, în cazul barelor de secţiune constantă şi din acelaşi material, se obţine
Deci la încovoierea pură ρz = const., bara se deformează în formă de arc de cerc.
În relaţia de sus produsul E Iy se numeşte modùl de rigiditate la încovoiere.
Acesta este util în special la studiul barelor de secţiune eterogenă, deci la bare din mai
multe materiale.
Exemplul

σ21 𝐴𝑖 ∗ 𝑧𝑖
𝑧𝐺 =
σ21 𝐴𝑖

Rezistenta Materialelor - Curs - 01 - 02 - An2022 (13 Files Merged)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rezistenta Materialelor - Curs - 01 - 02 - An2022 (13 Files Merged)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente de Inginerie mecanica

Specializarea Inginerie Economica An II

Distributia fondului de ore aferent disciplinei

Specializarea Inginerie economica

Note de curs si seminar la disciplina Rezistenţa materialelor

Una din primele discipline tehnice parcurse de dumneavoastră a fost

De aici şi o altă denumire întâlnită a disciplinei de Rezistenţa Materialelor şi anume

Deci rezistenţa materialelor urmăreşte stabilirea unor relaţii între sarcinile

În acest scop, se adoptă ipoteze simplificatoare privind:

OSATURA : este o reţea spaţială de bare drepte si curbe,

Elementele de osatură pot fi:

longitudinale : sunt bare drepte sau curbe, ale căror lungimi se

CRUDE OIL TANKERS

The Japanese tanker that ran aground off Mauritius

The MV Wakashio’s operator confirmed on Tuesday that the crack in

Material fragil solicitat la torsionare

Există mai multe sisteme de axe de reprezentare a unui punct sau

Sistemul cartezian drept – sau sistemul ortogonal drept ( vezi

Sistemul de coordonate cilindrice

Sistemul de coordonate sferice

cele solicitate la întindere sunt tiranţi,

iar cele solicitate la întindere şi compresiune sunt tije, zăbrele şi contrafişe.

Firele au aceleaşi caracteristici geometrice

Arborii sunt bare solicitate la răsucire şi încovoiere.

Elementele geometrice caracteristice ale plăcilor sunt suprafaţa mediană

Barele, plăcile, învelişurile etc. sunt modele ale Mecanicii solidelor

În ce măsură o anumită piesă poate fi modelată ca bară sau placă, care

Sarcinile exterioare aplicate corpurilor sunt rezultatul interacţiunii mecanice sau al

În funcţie de legea de distribuţie acestea pot fi:

după alte legi de distrubuţie

În Rezistenţa materialelor se consideră:

În funcţie de modul de variaţie în timp, se pot considera:

sarcini aplicate în mod

sarcini variabile aperiodic sau cu variaţie reală în timp

Reazem simplu - care împiedică deplasarea corpului pe o singură direcţie limitând

Încastrarea rigidă mobilă permite deplasarea pe o direcţie, deci produce

În vederea simplificării relaţiilor de calcul, în Rezistenţa materialelor se adoptă

2. Ipoteza mediului omogen, în baza căreia proprietăţile fizice (de exemplu,

3. Ipoteza mediului izotrop, potrivit căreia în orice punct al corpului proprietăţile

4. Ipoteza mediului elastic. Sub acţiunea solicitării exterioare un corp elastic se

În unele studii, de exemplu de stabilitate elastică, se face un calcul de

În cazul deformaţiilor mari se face un calcul de ordinul III, bazat pe

echivalente din punct de vedere static, produc local distribuţii diferite de

Alături de ipotezele menţionate, în special la studiul barelor cu pereţi

9. Ipoteza constanţei secţiunii transversale. Barele sunt în general

La barele cu profil închis, forma secţiunii transversale nu se modifică iar

La barele cu pereţi subţiri secţiunea transversală se poate deplana.

La torsiunea barelor de secţiune circulară, diametrele secţiunilor

La bare cu secţiunea în I sau T, se admite că tălpile rămân perpendiculare

Barele sunt solicitate la întindere, compresiune, forfecare, încovoiere şi

Vom defini eforturile secţionale care produc aceste solicitări şi convenţiile

Vom calcula variaţia eforturilor în lungul axei barelor şi vom reprezinta

La bare de secţiune constantă, acestea permit stabilirea secţiunii în care

Fie o bară elastică, în echilibru sub acţiunea sarcinilor exterioare F1 , F2 ,

Se va utiliza un sistem de axe drept. Pentru o bară orizontală, axa x

Fie un element infinitezimal de lungime dx , detaşat dintr-o bară solicitată

a) Pe porţiunile de bară nesolicitate (p = 0), forţa tăietoare este constantă, iar

se obtine prin integrarea ei , expresia

unde C este o constantă de integrare, în general diferită de zero dacă

Pentru construcţia diagramelor de eforturi sunt necesare:

Exemple si aplicatii la seminar

Specializarea Inginerie Economica An II