CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................................4

CAPITOLUL I...........................................................................................................................................6

APARATUL DIGESTIV - NOŢIUNI DE ANATOMIE......................................................................6

TUBUL DIGESTIV...............................................................................................................................7

STRUCTURA PEREŢILOR TUBULUI DIGESTIV.......................................................................8

SEGMENTELE TUBULUI DIGESTIV.........................................................................................10

CAVITATEA BUCALĂ.............................................................................................................10

FARINGELE...............................................................................................................................10

ESOFAGUL.................................................................................................................................10

STOMACUL................................................................................................................................11

INTESTINUL SUBŢIRE.............................................................................................................13

INTESTINUL GROS...................................................................................................................14

ABSORBŢIA INTESTINALĂ................................................................................................15

RECTUL......................................................................................................................................17

GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV...................................................................17

FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV.........................................................................................18

DIGESTIA.......................................................................................................................................18

CAPITOLUL II....................................................................................................................................20

ENTEROCOLITA - DEFINIŢIE, ETIOLOGIE. PRONOSTIC.........................................................20

ETIOPATOLOGIE..........................................................................................................................20

1.COLITELE...............................................................................................................................21

2.ENTEROCOLITELE CRONICE.............................................................................................21

3.ENTERITELE...........................................................................................................................22

4.ENTEROPATIA GLUTENICĂ...............................................................................................22

1
 EVALUAREA UNOR SEMNE, SIMPTOME și PROBLEME ALE PACIENŢILOR CU
ENTEROCOLITĂ ENTEROCOLITA ACUTĂ.............................................................................23

ENTEROCOLITA CRONICĂ............................................................................................................24

DIAGNOSTIC ENTEROCOLITĂ..................................................................................................26

COMPLICATII ALE ENTEROCOLITEI...................................................................................26

TRATAMENTUL............................................................................................................................26

REGIM ALIMENTAR................................................................................................................27

PREVENȚIE....................................................................................................................................27

EVALUARE - EVOLUŢIE, COMPLICAŢII, PRONOSTIC.........................................................27

ENTEROCOLITA ACUTA........................................................................................................27

ENTEROCOLITA CRONICA....................................................................................................27

ENTEROCOLITA GLUTENICA...............................................................................................28

COMPLICAŢII - ENTEROCOLITA ACUTĂ ȘI ENTEROCOLITA CRONICĂ..................28

COMPLICAȚIILE LA ENTEROCOLITA GLUTENICA.........................................................28

PROGNOSTICUL ENTEROLOCITEI ACUTE ȘI ENTEROCOLITEI CRONICE.................28

EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE..............................................................................................29

ENTEROCOLITA LA COPII.............................................................................................................30

CAPITOLUL II....................................................................................................................................33

NOŢIUNI GENERALE DE NURSING..............................................................................................33

DEFINIŢIA NURSINGULUI (DUPĂ O.M.S.) ŞI A NURSEI..........................................................33

ROLUL NURSEI............................................................................................................................33

NEVOILE FUNDAMENTALE ALE FIINŢEI UMANE..............................................................33

PROCESUL DE INGRIJIRE..........................................................................................................34

ACTIVITATEA DE PARTICIPARE A ASISTENTULUI MEDICAL LA....................................36

ACTE DE INVESTIGAŢIE................................................................................................................36

2
 INTERVENŢII AUTONOME ȘI DELEGATE ACORDATE PACIENŢILOR CU
ENTEROCOLITĂ...........................................................................................................................37

INTERVENŢII DELEGATE ACORDATE PACIENŢILOR CU ENTEROCOLITĂ...................38

BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................................39

3
 INTRODUCERE

“Asistenta este temporar conștiința inconștientului,

dragostea de viață pentru sinucigaș,
piciorul amputatului, ochii noului orb,
un mijloc de locomoție pentru sugar,
cunoașterea și încrederea tinerei mame și
o voce pentru cei prea slabi pentru a vorbi.".
VIRGINIA HENDERSON

Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de asistent medical generalist, profesia de
moaşă şi profesia de asistent medical pe teritoriul României sunt următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de
sănătate a pacientului;
e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza unui
nivel înalt de competenţe, aptitudini practice şi performanţe profesionale fără niciun fel de
discriminare;
f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie
să dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare, să îşi acorde
colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să se comporte cu cinste
şi demnitate profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia sau să submineze
încrederea pacientului.1
Profesiunea de asistent medical presupune din toate punctele de vedere, mari cerinţe vorbind de
calităţile sale sufletesti, se referă la: renunţare, răbdare, altruism, devotament, bună dispoziţie,
amabilitate, voioșie, prezenţă de spirit și conștiinciozitate.

1
Codul de etică şi deontologie - OAMGMAMR

4
 Pentru a putea suplini familia unui pacient, puterea fizică, psihică și mentală care îl părăseste
vertiginos în momentele de suferinţă, asistentul medical va trebui să întrunească mari calităţi morale și
umane, o deplină disponibilitate afectivă, dar și o bună și continuă pregătire profesională.
Respectând și iubind oamenii, prin activitatea noastră, ne respectăm pe noi și profesia nobilă pe
care ne-am ales-o.

5
 CAPITOLUL I
APARATUL DIGESTIV - NOŢIUNI DE ANATOMIE

Aparatul digestiv reprezinta totalitatea organelor care realizează transformările fizice și chimice ale
alimentelor, adică digestive.
Aparatul digestiv este format dintr-un tub, care se întinde între cavitatea bucală și anus - numit tubul
digestiv și dintr-o serie de organe glandulare care își varsă produșii în acesta - numite glande anexe ale
tubului digestiv.

Figura 1 Tractul digestiv.

Tractul gastro-intestinal, numit și tractul digestiv, canalul alimentar sau intestinul, este sistemul de
organe care preia hrana, o digeră pentru a extrage energie și nutrienți și elimină deșeurile rămase.
Descriere a tractului gastro-intestinal:
1. Gura 6. Glande 10. Faringele 18. Intestin 23. Intestin 30. Anus
2. Palatul salivare 11. Esofag subțire gros
3.Uvula 7. Sublinguale 12. Ficat 19. Duoden 24.Colon
4. Limba 8. 13. Vezica 20. Jejun transvers

6
5.Dintii Submandibulare biliara 21. Ileon 25. Colon
9. Parotide 14. Canalul 22. Apendice ascendent
biliar comun 26. Cecum
15. Stomac 27. Colon
16. Canalul descendent
biliar 28. Colon
16. Pancreas sigmoid
17. Canalul 29. Colon rect
pancreatic

TUBUL DIGESTIV
Tubul digestiv sau tractul digestiv se deschide la exterior prin două orificii:
- bucal
- anal
El nu este la fel de gros pe toata lungimea sa și de aceea i se disting mai multe segmente, care poartă0
diferite denumiri.
Începând de la orificiul bucal spre cel anal, acestea sunt:
-cavitatea bucală;
-faringele;
-esofagul;
-stomacul;
-intestinul subțire;
-intestinul gros.
Fiecare segment prezintă caracteristici specifice în alcătuirea lor. Cu toate acestea, în general au
o structură asemănătoare.

7
STRUCTURA PEREŢILOR TUBULUI DIGESTIV

Pereții tubului digestiv sunt formați, în general, din patru tunici care, de la exterior spre interior
sunt:

8
a)Tunica musculara - este formată din fibre musculare striate, în regiunea faringiana și în porțiunea
superioară a esofagului și din fibre musculare netede în tot restul tubului digestiv.
După dispunerea lor, fibrele musculare sunt: longitudinale și circulare. Fibrele musculare longitudinale
sunt așezate la exterior și prin contracția lor lărgesc și scurtează tubul digestiv, iar fibrele musculare
circulare sunt așezate în interior și prin contracția lor îngustează și lungesc tubul digestiv.
Mușchii netezi se contractă sub acțiunea fibrelor parasimpatice (nervii largi) și se relaxează sub
acțiunea fibrelor simpatice.
b)Tunica submucoasă - este formată din tesut conjunctiv lax și fibre elastice. La nivelul faringelui, ea
corespunde tunicii fibroase a acestui segment.
c)Tunica mucoasa - este pătura care căptușește tractul digestiv de la orificiul bucal pâna la orificiul
anal, fiind în continuarea tegumentului.
Ea este formată din două straturi:
1.Epiteliul mucoasei - are o structură variată, depinzând de funcțiile pe care le îndeplinesc
segmentele respective.
Astfel, în cavitatea bucală, faringe și esofag epiteliul este stratificat, iar în restul tractului digestiv
(stomac, intestine) este simplu. Epiteliul dă naștere la o serie de glande anexe ale mucoasei tubului
digestiv.
Aceste glande pot fi în formă de tuburi simple sau ramificate sau în forma de acini. Ele produc
substante necesare pentru unirea particulelor alimentare sfărâmate (bolul alimentar), fie pentru
transformările chimice ale alimentelor.
2.Coreonul mucoasei - este format din țesut conjunctiv lax și are rol de a permite mucoasei sa
aiba o oarecare mobilitate.
Tunica mucoasă îndeplinește trei roluri: digestiv (de secreție), de absorbtie și de protecție. Rolul în
digestie se manifestă prin secreția unor fermenți necesari transformărilor chimice ale alimentelor.
Alimentele digerate, pentru a ajunge în sânge și în limfa, sunt absorbite prin mucoasa, care îndeplinește
prin aceasta funcția de absorbție.
În anumite condiții, tunica mucoasă nu lasă să treacă prin ea unele substanțe care ar fi dăunătoare
organismului. În felul acesta ea joaca un rol de protectie a organismului.
Segmentele tractului digestiv care se gasesc sub diafragm - porțiunea abdominală a esofagului,
stomacul, intestinele.
d)Tunica seroasa - nu este altceva decât peritoneul visceral, una din fețele peritoneului, care înlesnesc
mișcările diferitelor segmente abdominale ale tractului digestiv sau le fixează.

9
SEGMENTELE TUBULUI DIGESTIV
CAVITATEA BUCALĂ
Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv și comunică cu exteriorul prin orificiul bucal,
iar în interior cu faringele.
Orificiul bucal este delimitat de buza superioară și de buza inferioară; ele reprezintă două repliuri
musculomembranoase, având în grosimea lor mușchiul orbicular al buzelor.
FARINGELE
Faringele este al doilea segment al tubului digestiv și se află așezat înapoia cavității bucale și nazale și
deasupra orificiului superior al laringelui și al esofagului. El este localizat unde se încrucișează calea
respiratorie cu calea digestivă. Se întinde de la baza craniului până la esofag.

Figura 2 Pozitionarea Faringe

ESOFAGUL
Esofagul este un organ tubular,lung de 25 - 30 cm. Când este gol are aspectul unui tub turtit, iar când
trec alimentele prin el, se lărgește și are un diametru de 2 - 2,5 cm. Pornește de la partea inferioară a
laringo-faringelui, coborând vertical între coloana vertebrală și trahee, trece prin mediastinul posterior,
strabate diafragmul prin orificiul diafragmatic esofagian (hiatusul esofagian) care se află anterior față
de cel aortic.

10
 Figura 3 Esofagul și Stomacul

STOMACUL
Stomacul este segmentul cel mai larg al tubului digestiv. Se află în cavitatea abdominală, în partea
stângă, sub diafragmă. La omul viu are poziție verticală, iar la cadavru este aproape orizontal.
Stomacul se găsește situat în etajul supramezocolic, având în partea de sus, înainte și la dreapta
raporturi cu diafragma, ficatul și micul epiploon, la stânga cu splina, în jos cu colonul transvers, înainte
cu peretele abdominal și înapoi cu pancreasul, rinichiul și splina.
Privind configurația externă, stomacul are forma de cimpoi, masurând când este plin moderat 25 cm
lungime, 10 cm lățime și 8 cm grosime; capacitatea mijlocie atinge 1.300 ml.

11
 Figura 4 Stomacul
Stomacul prezintă trei porțiuni:
-fundul sau tuberozitatea - este partea cea mai largă și privește spre diafragm;
-corpul - este partea mijlocie;
-porțiunea pilorică sau porțiunea orizontală - este partea inferioară, cea mai îngustă a stomacului.
Stomacul are doua fețe - una anterioară și alta posterioară și doua margini sau curburi:
-mica curbură - care este concavă și orientată spre dreapta;
-marea curbură - care este convexă și orientată spre stânga, având o lungime de 40 cm.
Stomacul, prin cele doua extremități ale sale, este în legătură cu esofagul și intestinul subțire.
Orificiul prin care comunica cu esofagul se numeste cardia și este ușor dilatabil, având un muschi
sfincter slab dezvoltat, iar orificiul dinspre intestinul subtire se numește pilor și este închis printr-un
muschi - sfincterul piloric.
La nivelul pilorului, mucoasa stomacală prezintă o prelungire a cărei margine liberă este îndreptată spre
intestin, formând valvula pilorică.

12
INTESTINUL SUBŢIRE
Intestinul subțire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv, ajungând la 6 - 9 m. Începe de la
orificiul piloric al stomacului și se întinde pâna la valvula ileocecala.
Pentru a avea loc în cavitatea abdominală, prezintă un traseu foarte sinuos. Diametrul său este de 5 cm
la pilor și scade la 2 cm la extremitatea terminală.
Intestinul subtire are doua porțiuni:
-duodenul - începe la pilor și se termina la unghiul duodenojejunal. Are forma de potcoavă, cu o
lungime de 25 - 30 cm și este segmentul fix al intestinului subțire, neputând să-și schimbe poziția, fiind
în cea mai mare parte retroperitoneal și în raport cu peretele posterior al abdomenului.
Cavitatea sa înconjoară capul pancreasului și în ea se deschid: canalul pancreatic (Wirsung) și canalul
coledoc, printr-o proeminență mamelonară papila (caruncula) mare - în grosimea căreia se află ampula
Vater.
Deasupra acesteia se află o altă papilă, mai mică - papila (caruncula) mică, unde se deschide canalul
accesoriu al pancreasului (Santorini).
Jejuno - ileonul - este porțiunea cea mai largă a intestinului subțire. Începe de la unghiul
duodenojejunal și ține până la valvula ileocecală.
Deși din punct de vedere structural porțiunea intestinului cuprinsă între duoden și intestinul gros nu
prezintă nici o deosebire, totuși, aceste segment a fost împărțit în jejun și ileon.
Jejuno - ileonul se deosebește de duoden prin faptul ca prezintă o mare mobilitate, de aceea se mai
numește intestinul mobil. Mobilitatea se datorează suspendării acestei părți printr-un mezou - mezoul
intestinului subțire - de peretele abdominal.
Jejuno - ileonul se mai caracterizează prin aceea ca prezintă numeroase îndoituri, anse intestinale, în
numar de 14 - 16.
Ultima porțiune a intestinului subțire - ileonul - se termină în fosa ileacă dreapta a abdomenului,
deschizându-se în intestinul gros prin orificiul ileocecal. Aici se găsește valvula ileocecală, care se
deschide numai dinspre intestinul gros - nu pot trece către intestinul subțire.

13
 Figura 5 Intestinul subțire și Intestinul gros

INTESTINUL GROS
Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. El continuă intestinul subțire și se întinde de la
valvula ileocecală pâna la orificiul anal.
Are aproximativ lungimea corpului (1,50 - 3 m), iar lumenul este porțiunea inițială de circa7 cm și
merge descrescând către partea terminală, unde ajunge de 3,50 - 4 cm; este așezat pe părțile marginale
ale abdomenului, în jurul masei formulate de intestinul subțire, luând forma literei "U" rasturnată și
alcatuiețte cadrul colic.
Intestinul gros prezintă trei porțiuni:
-cecul.
Intestinul subțire nu se deschide la capatul intestinului gros, ci puțin mai sus, formându-se astfel
dedesubtul deschiderii lui un "fund de sac", care este cecul; acesta se continuă în jos și medial (poziția
cea mai frecvența) cu apendicele cecal, lung de 4 - 10 cm.
-colonul
Colonul este lung de 1,50 m și începe de la valvula ielocecală și se termină la rect. Este împărțit în
patru porțiuni:

14
-colon ascendent - care începe de la valvula ielocecală și se termină sub fața inferioară a ficatului,
unde formează unghiul hepatic sau flexura colică dreaptă.
-colonul transvers - care începe de la unghiul hepatic al colonului și se continuă până la splina, unde
se îndoaie și formează sub acesta unghiul splenic sau felxura colică stânga și este situat orizontal sau în
forma literei "V";
-colonul descendent - care începe de la unghiul splenic și se termina la colonul sigmoid, în fosa iliaca
stânga.
-colonul sigmoid - este în forma de "S", începe în fosa iliaca stânga și tine pâna în dreptul vertebrei a
treia sacrale (S3), unde se continua cu rectul. Colonul sigmoid vine în raport cu oscul sacral și vezica
urinara la barbat, iar la femeie și cu uterul.
Din loc în loc, colonul prezintă sugrumari - numite plici semilunare și părți proeminente -
numite haustre sau boseluri, dând aspectul unor încrețituri largi. Aceasta se datoreaza faptului ca
benzile musculare din lungul intestinului - numite tenii musculare, sunt mai scurte decât lungimea sa și
din cauza aceasta îl cutează, iar prin contracția lor produc ceea ce se cheamă peristaltism.
Pe suprafața intestinului gros se mai observă și un fel de ciucuri - numiți apendici sau ciucuri
epiploici, care sunt formațiuni groase, acoperite de peritoneu.
Teniile, haustrele, plicile semilunare și apendicii epiploici dau caracteristica intestinului gros.
Colonul transvers și cel sigmoid, fiind prevăzute cu mezou, sunt porțiunile mobile ale colonului, pe
când celelalte porțiuni (colonul ascendent și cel descendent) sunt fixe.

ABSORBŢIA INTESTINALĂ
Absorbția este un proces fiziologic complex, prin care produsii de digestie, apa, sărurile
minerale și vitaminele trec prin mucoasă intestinală și ajung în mediul intern. Un procent de 90% din
procesele de absorbție se desfășoară la nivelul mucoasei intestinului subțire, care are adaptări
structurale și funcționale importante: epiteliu unistratificat, valvule conivivente, vilozități intestinale cu
irigație sanguină și limfatică bogată, microvilii la polul apical al celulelor.

Suprafața activă reală de absorbție intestinală este de peste 250 . Procesele de absorbție au loc la

nivelul cavității bucale, stomacului pentru alcool și unele medicamente și intestinul gros pentru apă,
săruri minerale și unele vitamine.

15
Mecanismele prin care se realizează absorbția sunt: active și pasive.
a)Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ, cu consum de energie, selective, care se
desfasoara împotriva grandientului de concentratie (un fel de pompe chimice).
b)Mecanismele pasive sunt:
-difuziunea substanțelor de la o concentrație mare la o concentrație mică.
-osmoza - adica trecerea soluțiilor de la presiune osmotică mică la presiune osmotică mai mare, prin
membrana semipermeabilă pe care o constituie mucoasa intestinală;
-pinocitoza - adică înglobarea unor picături de lichid și transportul lor prin mucoasa intestinală, sub
forma veziculelor de pinocitoza, spre mediul intern.
Absorbția proteinelor - se face sub formă de aminoacizi în prima parte a intestinului subțire, prin
mecanisme pasive de difuziune de la polul extern al acestora în sânge.
Absorbția glucidelor - se face sub forma de monozaharide la nivelul jejunului, prin mecanisme pasive
(pentru pentoze: riboza) și active (pentru hetoze: glucoza, fructoza). Absorbția glucozei necesită
consum de energie provenită din degradarea celulară a ATP-ului.
Absorbția lipidelor - se face în prima parte a intestinului subțire, în trei forme:
-prin pinocitoza pentru mici picături de grăsimi nedigerate;
-prin difuziune pasivă, pentru g 343h75d licerol, care este hidrosolubil;
-prin complexe de micelii hidrosolubile, formate de acizii grasi insolubili și colesterolul cu sărurile
biliare care refac trigliceridele și sarurile biliare se reîntorc în ficat prin sistemul port.
Glicerolul urmează calea sistemului port hepatic, iar trigliceridele sunt preluate de catre
sistemul limfatic.
Absorbtia apei și a sarurilor minerale - se fac la nivelul intestinului subtire și a intestinului gros. Apa se
absoarbe pasiv, maximul de absorbție fiind acolo.
Absorbtia vitaminelor - se face în funcție de solubilitatea lor: vitamine hidrosolubile (complexul B,
vitamina C) se absorb pasiv, iar vitaminele liposolubile A, D, K se absorb similar lipidelor prin
formarea de complexe cu săruri biliare și ajung apoi pe cale portală la ficat. În urma proceselor de
absorbtie din intestinul subțire rezultă chilul intestinal, de consistență lichidă, care trece prin valvula
ileocecala spre cecul intestinal.
La nivelul intestinului gros se desfășoară procese secretorii, motorii și de absorbție. În urma acestora,
chilul intestinal lichid este transformat în materii fecale semisolide, de consistență moale.
Aici au loc și procese de fermentație și putrefacție datorate florei bacteriene intestinale, nepatogene, dar
nu se desfășoară procese de digestie chimică.

16
Activitatea secretorie se rezumă la producerea de mucus cu rol în alunecarea materiilor fecale de-a
lungul colonului.
Absorbția la nivelul intestinului gros- Se absorb: apa și sărurile minerale, unele vitamine: vitamina B,
vitamina K.
Procesul de fermentație are loc în prima parte a intestinului gros, datorită florei bacteriene anaerobe,
formata în principal din bacili coli și lactici, care acționează asupra glucidelor nedigerabile (celuloza),
scindându-le pâna la monozaharide și apoi la acid lactic.
Procesul de putrefacție se desfășoară în partea a doua a colonului transvers și în colonul sigmoid, prin
acțiunea florei bacteriene anaerobe asupra compușilor practic nedigerați sub control cortical,
determinând decarbogazificarea și dezaminarea acestora.
Materiile fecale rezultate în urma acestor procese conțin circa 90% resturi alimentare și 10% mucus,
epitelii descuamate, leucocite, corpuri ale bacteriilor de fermentație și putrefacție.
Eliminarea materiilor fecale se numește defecatie. Defecația este un act reflex controlat voluntar.
La defecație participa musculatura tubului digestiv și alte grupe de mușchi striați aflați sub control
cortical.
RECTUL
Rectul este porțiunea terminală a intestinului gros, având o lungime de 15 - 20 cm. Calibrul și traiectul
său nu sunt uniforme.
Prima porțiune a sa, care este continuarea colonului sigmoid, este dreaptă și are un calibru uniform.
Sub aceasta se află o dilatație, care are dimensiuni destul de mari - ampula rectală. Aceasta se continuă
cu o porțiune relativ dreaptă - canalul anal.
Canalul anal prezintă spre porțiunea sa terminală regiunea hemoroidală și sinusurile rectale și apoi se
termină cu orificiul anal (anus), care prezintă mușchi sfincteri:
-intern - format din mușchi circulari, netezi, deci involuntar;
-extern - format din mușchi circulari striați, deci voluntar.
La nivelul rectului, tunica musculară nu mai formează tenii. Fibrele musculare sunt uniform repartizate
în pereți, ca și la intestinul subțire. Pe prima porțiune a sa rectul prezintă un mezou (continuarea
mezoului de pe colonul sigmoid), ceea ce îi conferă o mare mobilitate. Aceasta lipseăte pe ultima
porțiune, iar de aceea porțiunea terminală a rectului este imobilă.
GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt:
Glandele salivare - sunt glande exocrine ale căror canale se deschid în cavitatea bucală;

17
-produc saliva cu ajutorul căreia se realizează digestia bucală;
-se pot grupa după marime în: glande salivare mici și glande salivare mari.
Ficatul - este cea mai mare glandă din organism;
-se află situată în cavitatea abdominală în partea superioară dreaptă, imediat sub diafragm, iar lobul sau
stâng se întinde pâna la epigastru sau în loja hepatică;
-este așezat transversal în abdomen, are lungimea de aproximativ 28 cm, diametrul antero - posterior de
18 cm, înălțimea de 8 cm, greutatea de circa 1.500 g și culoarea roșu - cărămiziu (conține o mare
cantitate de sânge).
-pe lângă faptul ca ficatul reprezintă organul vital ce detoxifică sângele de agenții nocivi ai
organismului,acesta este implicat și în procesul dedigestie prin secreția bilei ,un lichid ce acționează cu
predilecție în degradarea grăsimilor.Intre mese bila se acumulează în vezicula biliară(colecist).
Pancreasul –este o glanda mixta,retroperineală,situată înapoia stomacului. El are două funcții respectiv
exocrină și endocrină. Funcția exocrină este implicată în digestie,fiind responsabilă cu elaborarea și
secreția sucului pancreatic,un lichid care conține echipament enzimatic capabil să degradeze toate
tipurile de substanțe alimentare.

FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Funcțiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în așa fel încât să poată fi asimilate
de organism. Aceste transformări se realizează treptat, de-a lungul tubului digestiv, prin acțiunea
sucurilor digestive; alimentele astfel transformate sunt absorbite în sânge și limfa la nivelul peretelui
acestuia.
DIGESTIA
Prin digestie se înteleg toate transformările fizice și chimice pe care le suferă alimentele în tubul
digestiv, pentru a le face capabile să străbată mucoasa acestuia și să ajungă în sânge și limfa.
Substanțele alimentare se găsesc în natură împreună cu unele substanțe care nu sunt folositoare
organismului și care trebuie separate de substanțele alimentare și eliminate din organism.
Digestia realizează și această separare a substanțelor alimentare de cele nealimentare.
a)Digestia fizica a alimentelor constă, în primul rând, în fărămițarea și înmuierea acestora prin
masticație.Alimentele, deși conțin întotdeauna o cantitate de apă, au o consistență care nu permite
digerarea. De aceea, ele sunt amestecate cu diferite sucuri digestive (salivă) și înmuiate. Dupa aceasta,
alimentele suferă o transformare fizica, ce constă într-o fărâmițare, adică o prefacere a lor în particule
cât mai mici,cu ajutorul dentiției.
18
b)Digestia chimica a alimentelor constă într-o simplificare a moleculelor substanțelor alimentare.
Substanțele alimentare sunt formate din molecule complexe, care nu pot fi absorbite, dar prin acțiunea
sucurilor digestive, acestea sunt transformate în molecule mai simple, care pot să străbată peretele
tubului digestiv.
Sucurile digestive sunt produsele de secreție ale glandelor tubului digestiv și ale glandelor anexe ale
acestuia. Ele contribuie la transformarea fizică și chimică, acționând prin componentele lor, în special
apa și fermenți digestivi.
APA - toate sucurile digestive conțin o mare cantitate de apă. Aceasta contribuie la digerarea fizică a
alimentelor, întrucât le înmoaie și ușurează astfel sfărâmarea lor.
Apa joacă, de asemenea, un rol foarte important în transformarea chimică a alimentelor, contribuind la
fenomenele de dedublare a substanțelor alimentare, prin hidroliză. Concentrația de apă a diferitelor
sucuri digestive variază funcție de natura și rolul sucului în procesul de digestie al alimentelor.
FERMENŢII DIGESTIVI - reprezintă componenții principali ai sucurilor digestive. Sunt substanțe
organice proteice, care provoacă transformarea chimică a alimentelor, prin simplificarea moleculelor
complexe, cu fixare de molecule de apă. Au acțiune specifică, acționează numai asupra anumitor
substanțe, provocând anumite transformări.
Unitatea dintre fermenții digestivi sunt produși de celulele glandelor digestive sub forma inactivă și
sunt activate numai în prezența unor anumite substanțe și într-un mediu cu o anumită reacție.
Dupa acțiunea pe care o au asupra substanțelor alimentare, fermenții digestivi se grupează în:
-proteaze sau fermenți protidici - acționează asupra proteinelor, pe care le descompun pâna la
aminoacizi; fixează elementele apei la produșii de descompunere;
-amilazele sau glucidazele - acționează asupra glucidelor complexe (polizaharide sau dizaharide) pe
care le hidrolizează până la monozaharide;
-lipazele sau esterazele -acționează asupra lipidelor, pe care le hidrolizează, transformându-le în
glicerină și acizi grași; nu pot acționa asupra grăsimilor, decât dacă acestea se găsesc în stare de
emulsie.
Digestia nu se face dintr-o dată ci treptat, pe măsura înaintării alimentelor din cavitatea bucală spre
intestin.

19
CAPITOLUL II
ENTEROCOLITA - DEFINIŢIE, ETIOLOGIE. PRONOSTIC
Enterocolita este o inflamație acută sau cronică a intestinului subțire și a intestinului gros, provocată de
germeni patogeni (bacterii,virusuri,ciuperci,paraziti)
Enterocolita este o afecțiune care se manifestă atât la copii cât și la adulți, mai ales în timpul sezonului
cald, pentru că atunci se alterează mai repede alimentele și se dezvoltă foarte bine bacteriile (principala
cauză a enterocolitei).
Enterocolita este o tulburare gastrointestinală care afectează captușeala interioară a intestinului subțire
(enteritis) și a colonului (colitis). Cele două manifestări sunt cunoscute în medicină sub numele de
enterocolită (coloenterită). Afecțiunea se manifestă destul de violent, cel mai adesea prin:
crampe intestinale;
vărsături;
diaree.

ETIOPATOLOGIE
Boala este frecventă și se întâlneste la orice vârsta, putând să aibă cauze infecțioase, chimice sau fizice.
Cel mai frecvent este de natură infecțioasă, iar germenii care o provoacă sunt: bacteriile -bacili coli
patogeni enterococi, Proteus, jioceanici, stafilococii și streptococii introduși în intestin odată cu
alimentele contaminate,care conțin toxinele microbiene,virusuri-enterovirusuri, rotavirusuri,
adenovirusuri, virusul Norwalk,ciuperci-candida, în special la pacienții imunodeprimați ,paraziti-
giardia lamblia.
Enterocolitele acute cu caracter epidemic sunt provocate de diferite specii de Salmonella,
Shighella și Escherichia și fac obiectul de studiu al bolilor contagioase.

20
 Figura 6 Bacteria Salmonella
Cauzele toxico - chimice sunt de natura accidentală sau profesională: arsenul, fosforul,
mercurul, uleiurile volatile, toxinele unor ciuperci, medicamente (abuzul de laxative, salicilate,
antibiotice).
Uneori, boala este urmarea acțiunii unor factori fizici, ca alimentele excesiv de reci și băuturile
fermentate. Enterocolitele acute semnalate după tratamente cu antibiotice sunt provocate de bacteriile
rezistente din intestin sau din orofaringe, care se exacerbează dupa ce flora sensibilă la antibiotice a
fost distrusă
1.COLITELE - sunt afecțiuni provocate de inflamația intestinului gros. Procesul inflamator poate să
afecteze colonul în întregime (colite difuze) sau numai unele părți ale colonului (colite segmentare).
ETIOPATOGENIE
Colitele au cauze multiple: infecțioase, toxice, parazitare.
Colitele infecțioase sunt cele din dizenteria bacilară, din salmoneloze, colite cu stafilococi, coli, colita
din febra tifoidă (colotifus), tuberculoza intestinală, precum și colita de antibiotice (enterocolita
pseudomembranoasă).
Colitele toxice mai frecvente sunt cele mercuriale, prin intoxicații alimentare, prin abuz de
laxative iritante sau prin intoxicații endogene, cum ar fi enterocolita premisă.
Colitele parazitare pot fi provocate de amibe, lambrii, Balantidium coli, Trichomonas.
2.ENTEROCOLITELE CRONICE - sunt inflamații cronice ale intestinului sau sunt urmări ale unor
procese patologice intestinale anterioare.
Mare parte din bolnavii cu enterocolită cronică au avut în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat și o
enterocolită acută. În același timp, la apariția unei enterocolite cronice, primitive, pe lângă un teren

21
predispozant, poate contribui nerespectarea unor reguli de igiena alimentară sau administrarea abuzivă
de antibiotice pe cale bucală.
Un loc destul de important printre enterocolitele cronice îl ocupă enterocolitele secundare, cum sunt în
special enterocolitele care apar la bolnavii rezectați gastric, enterocolitele la bolnavii cu lipsa de acid
clorhidric (aclorhidric), enterocolitele la bolnavii cu alergie alimentară și enterocolitele ce însoțesc
diferite boli parazitare ca lambrioza, ascardioza, tricocefaloza, etc.
3.ENTERITELE - sunt inflamații fie parțial (jejunite, ileite), fie în totalitate (a intestinului subțire).
Poate fi acută sau cronică.
ETIOPATOGENIE
Enteritele sunt provocate uneori de tulburări funcționale, ca urmare a unor dereglari nervoase
corticoinfecțioase sau pot fi determinate de toxine exogene (arsen, plumb, medicamente) sau endogene
(uremia).
Parazitozele intestinale pot fi responsabile de procese enteritice. De cele mai multe ori, enteritele sunt
secundare unor afecțiuni la nivelul stomacului și al duodenului sau al glandelor anexe (ficat, pancreas).

Figura 7 Gastro enterite

4.ENTEROPATIA GLUTENICĂ - rezultă dintr-o eroare biochimică înnăscută: deficit eritrocitar de
L glutamine - peptidaza.

22
 Faptul că leziunile mucoasei sunt maxim de duoden și jejunul proximal, acolo unde și
concentrația de gluten este mai mare, indică o acțiune locală. În acelați sens apare și producerea de
leziuni la orice nivel, daca se instalează glutenul prin sondă.
Principala alterație morphologică este atrofia vilozităților. Acestea rezultă dintr-o descuamare
epitelială exagerată, care depașește capacitatea de regenerare (enteropatie exfoliativa). Gradul atrofiei
este variabil. Activitatea enzimatică epitelială este prăbușită, enterocitul prezintă importante alterații
electronomicroscopice. Disctrucția celulară pare să rezulte din permeabilizarea lizozomilor cu
eliberarea enzimelor proteolitice. La realizarea leziunilor contribuie și carența malabsorbtiva de acid
folic, factor indispensabil regenerării celulare.
Tulburarea proceselor absorbtive atrage importante carențe nutritive.

EVALUAREA UNOR SEMNE, SIMPTOME și PROBLEME ALE PACIENŢILOR CU

ENTEROCOLITĂ ENTEROCOLITA ACUTĂ
Circumstanțe de apariție (semne) - persoane care au consumat alimente alterate sau au ingerat
substanțe toxice.
Simptome:
 inapetență;
 greață;
 cefalee;
 stare de neliniște;
 dureri abdominale progresive până la colici;
 balonare (zgomote hidro - aerice);
 vărsături alimentare și bilioase;
 scaune subțiri - la început de 5-10-30 ori/zi, explozive - cu eliminări de gaze urât mirositoare;
 febră;
 frisoane.
În cazurile mai grave se instalează:
 deshidratare - prezintă sete;
 fenomene de colaps periferic;
 adinamie;
 transpirație;
 cianoză;

23
  răcire a extremităților;
 puls mic;
 hipotensiune;
 hipotermie.
Problemele ce apoar la pacient:
 oligurie;
 piele uscata;
 ameteli.
ENTEROCOLITA CRONICĂ
Enterocolita inflamatorie cronică sau boala inflamatorie cronică intestinală are drept
caracteristică principală inflamaţia cronică a mucoasei intestinale şi este reprezentată de boala
Crohn (care afectează, în special ileonul și colonul) şi de colita ulcerativă (sau rectocolita ulcero-
hemoragică), boala autoimună care afectează colonul și rectul).
Aceste boli digestive sunt relativ răspândite în ţările dezvoltate din emisfera nordică, cu
existenţa unei variații semnificative a incidenței lor (mult mai răspândite în Scandinavia față de
Peninsula Iberică). În România, enterocolitele, atât RUH, cât și boala Crohn, au o incidență redusă,
formele severe fiind și ele rare.
Odată cu schimbarea modului de alimentație, se constată o creştere a frecvenţei acestor
afecțiuni.

Circumstanțe de apariție (semne) - persoane emotive sau care au consumat lapte, dulciuri și anumite
produse celulozice sau bolnavii cu intoleranța alimentară.
Simptome:
 dureri periombilicale, în fosa iliaca dreapta sau generalizate;
 eructații;
 balonări;
 barborisme;
 eliminări de gaze;
 scaune neformate, lichide, galbene sau brune-gălbui cu mucus și resturi alimentare nedigerate 1-
3 /zi sau 6-8 /zi; poate aparea constipatia;
 febră;
 frisoane.

24
Problemele pacientului:
-deshidratare;
-discomfort abdominal;
-hipertermie;
-riscul raspândirii infecției.
O imagine sugestivă a cestei afecțiuni este dată de site-ul pagina de nursing2

2
https://www.facebook.com/paginadenursing/posts/enterocolita/360000354850476/

25
DIAGNOSTIC ENTEROCOLITĂ
Diagnosticarea enterocolitei se face în funcție de simptome. Dacă manifestările durează mai
mult de 2 zile, se prelevează o probă de scaun, pentru a se vedea dacă enterocolita a fost cauzată de o
bacterie, de un virus sau de alt agent. Daca nu este identificată cauza, medicul pediatru poate solicita
analize de sânge și probe de vomă.
În anumite cazuri, medicii pot recomanda și teste imagistice, cum ar fi o tomografie
computerizată sau un RMN, pentru a putea identifica semne de inflamație și alți markeri ai
enterocolitei.
Pentru diagnosticarea acestei inflamații mai pot fi folosite și ultrasunetele. O ecografie
abdominală îi va permite medicului să vadă dacă pereții colonului s-au îngroșat sau dacă intestinele s-
au dilatat și sunt pline de lichid.
In cazul în care simptomatologia durează mai multe zile și medicul gastroenterolog suspectează
alte afecțiuni, poate recomanda pacientului și o colonoscopie.

COMPLICATII ALE ENTEROCOLITEI

Din cauza episoadelor dese de vomă și diaree, enterocolită acută poate cauza deshidratări severe
și dezechilibre electrolitice. În cazul persoanelor sensibile, așa cum sunt copiii sau bătrânii, aceste
complicații pot fi foarte periculoase. De aceea, se recomandă hidratarea corespunzătoare și, în unele
cazuri, consumul de săruri de rehidratare.
TRATAMENTUL
Tratamentul cu antibiotice pentru combaterea cauzelor infecțioase nu este întotdeauna indicat, deoarece
poate afecta flora intestinală. În plus, simptome precum diareea sau vărsăturile nu vor dispărea astfel.
De aceea, este indicat ca acest tip de tratament să fie administrat doar la recomandare și sub
supravegherea medicului gastroenterolog.
Există si situații în care antibioticele sunt necesare; de regulă, acestea sunt cele în care enterocolita are
cauze bacteriene (Salmonella, dizenteria) și prezintă riscul de localizare extraintestinală sau
bacteriemie. Antibioticele mai sunt folosite și pentru tratarea sugarilor cu coproculturi pozitive sau a
copiilor din colectivități. Acestora li se pot administra si antifebrile, dacă este cazul (medicamente cu
ibuprofen, Panadol etc.).
Pentru prevenția deshidratării și a pierderilor de electroliți, este foarte important ca pacienții care suferă
de enterocolită să consume lichide și, la nevoie, săruri de rehidratare. Se pot consuma apa, ceaiuri
neindulcite și supe de legume care nu au o aciditate mare (morcov, țelină, rădăcină de pătrunjel).

26
Crampele intestinale pot fi eradicate cu medicamente antispastice (NoSpa, Scobutil etc.). Acestea
trebuie administrate doar la recomandarea și sub supravegherea medicului, la fel ca medicamentele
pentru tratarea vărsăturilor (Emetiral, Metoclopramid etc.). Se poate folosi o ploscă cu apă caldă pentru
calmarea crampelor intestinale.
REGIM ALIMENTAR
Regimul alimentar pentru enterocolită este destul de strict, cu atât mai mult cu cât simptomele de greață
și diaree sunt persistente. Orezul, carnea fiartă, brânza proaspătă, supă de zarzavat și merele sunt
singurele alimente permise în primele 2-3 zile de la debutul simptomelor.
In următoarele zile regimul poate fi diversificat progresiv, însă se vor evita alimentele care provoacă
aciditate gastrică, așa cum sunt legumele sau fructele proaspete, cu excepția bananelor.
Timp de câteva zile dupa ameliorarea simptomelor vor fi evitate în continuare alimentele picante și cele
grase, prăjelile și băuturile care conțin alcool sau cofeină. De asemenea, nu sunt recomandate
alimentele care pot provoca balonare, așa cum sunt varza, broccoli, mazarea, lintea, fasolea sau
conopida.
PREVENȚIE
Pentru că în cele mai multe cazuri enterocolita are cauze bacteriene, cea mai eficientă metodă de
prevenție a acesteia este igiena corespunzătoare. Spălarea mâinilor înainte de fiecare masă și după
utilizarea toaletei, dar și spălarea corectă și dezinfectarea tacâmurilor și a veselei te pot feri de această
afecțiune.
De asemenea, se recomandă prepararea termică corespunzătoare a alimentelor și procurarea lor din
surse cunoscute și sigure, respectiv verificarea datei de expirare înainte de consum, cu precădere în
sezonul cald.

EVALUARE - EVOLUŢIE, COMPLICAŢII, PRONOSTIC

ENTEROCOLITA ACUTA
Boala evoluează în funcție de agentul patogen. În mod obișnuit simptomele regresează în 2 - 3 zile.
Boala se poate vindeca spontan, sau rareori, dacă este neîngrijită, se poate croniciza.
ENTEROCOLITA CRONICA
Boala reunește o succesiune de perioade de agravare și perioade de acalmie. Puseurile de exacerbare
sunt declanșate în majoritatea cazurilor de alimente binecunoscute ca generatoare de diaree (fructe,
zarzavaturi în exces, ciuperci, dulciuri, lichide reci, lapte, iaurt, bere, must, etc)

27
În alte cazuri, raspunderea agravării o poarta curele de antibiotice orale, expunerile la frig, infecțiile
generale și curele hidrominerale.
Durata episoadelor active este de la câteva săptămâni pâna la 2 - 3 luni.
Remisiunea se obține prin restricții alimentare sau prin aplicarea unei terapii active. Persistă intoleranță
față de alimente, care solicită eforturi digestive mari, nu au echivalent enzimatic, stimulează
peristaltismul.
ENTEROCOLITA GLUTENICA
Boala evoluează cronic, cu perioade de agravare și cu ameliorari parțiale.

COMPLICAŢII - ENTEROCOLITA ACUTĂ ȘI ENTEROCOLITA CRONICĂ

Complicatiile sunt:

 locale

-posibile leziuni inflamatorii, infiltrative, mai frecvent cantonate la nivelul cecului și sigmei;
-manifestări rectosigmoidiene;
-manifestări rectale;

 generale

-sindromul de denutriție severă cu multiple manifestări carențiale;

-neuroza secundară;
-deficiențe pluriglandulare hipofizosuprarenale și tiroidiene și gonadice.
COMPLICAȚIILE LA ENTEROCOLITA GLUTENICA
-osteomalacie;
-distrofie;
-tetanie;
-hemoragii;
-anemie carentiala (feripriva sau prin deficit de acid folic)

PROGNOSTICUL ENTEROLOCITEI ACUTE ȘI ENTEROCOLITEI CRONICE

Prognosticul este în general bun, bolnavul pastrându-și capacitatea de muncă, cu excepția perioadelor
de exacerbare diareică și a formelor complicate, cu stări pluricarențiale.
Sunt cazuri când bolnavii redobândesc toleranța alimentară care a declanșat instalarea suferinței.

28
Marea majoritate a bolnavilor cu enterocolită sunt obligați să respecte cu strictețe unele norme igienico
- alimentare și tratamentul medicamentos permanent.
Susceptibilitatea la accidente diareice rămâne definitivă.
Situația este însa diferită atunci când există defecte fundamentale ireversibile, ca aclorofidria sau
carența dizaharidică sau atunci când există inflamația mucoasei enterale.
Într-un spectru mai larg se poate avea in vedere o vindecare dacă bolnavul se simte bine, respectând
evitarea unor categorii de alimente. Restricțiile pe care trebuie să le respecte nu reprezintă
contramandări de incapacitate, ci doar soluții adaptive față de o situație care este lipsită de
progresivitate.
Respectând anumite condiții care se pot stabili de comun acord și recurgerea sistematică la
medicamentele necesare, bolnavul devine capabil de o activitate normală.
În enterocolita glutenică, prognosticul se îmbunătățește radical, prin introducerea regimului fără gluten.
În etapa anterioara mortalitatea atinge 5% din bolnavi. În prezent, se poate obține vindecarea clinică și
cea morfologică.
Defectul enzimatic ereditar obligă la respectarea restrictiilor alimentare.

EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE

Alimentația trebuie să fie cât mai completă, cu interdicții cât mai puține.
În formele severe, cu scaune numeroase, se aplică un regim hidric de 12 - 14 ore, cu ceaiuri amare sau
îndulcite cu zaharină sau cu zahar în proportie de 5 %, zeamă de orez, supă de morcovi, supă de
zarzavaturi strecurată.
Se impune evitarea fumatului din cauza afecțiunii peristatogene a nicotinei.
Evitarea consumului de alimente excesiv de reci și băuturile fermentate.
Regimul hidric poate fi înlocuit de cura de mere rase, indicată la bolnavii inapetenți sau supuși unei
alimentații unilaterale prea multă vreme.
Când există un dezechilibru al proceselor de fermentație și putrefacție, se începe o dietă cu un suport
redus de glucide, dar cu administrare în exces de proteine.
Pentru a combate diareea se dau produse bogate în:
-tanin -ceai oriental concentrat;
-ceai de coarne;
-suc de gutui;
-suc de afine;

29
-calciu (brânzeturi);
-mucilagii (orez).
Pentru combaterea constipației se dau legume și fructe.
Alimentația se îmbogațește progresiv cu prudență, fiecare aliment fiind introdus în rații mici.
Bolnavul trebuie să respecte anumite condiții de igienă și anume spălarea pe mâini și a fructelor înainte
de a consuma alimentele.
Trebuie sa faca cure cu Saprosan sau Mexaform, asociate cu vitamine din complexul B, timp de 5 - 7
zile. Daca dupa ingerarea de alimente apar balonari, senzatie de agitatie abdominala și barborisme,
trebuie sa ingere solutie de Novocaina 1- 2 % înainte de masa cu 10 - 15 minute.

ENTEROCOLITA LA COPII3

In general, copiii cu un sistem imunitar insuficient dezvoltat, cei care urmează diverse
tratamente sau cei care au urmat un tratament prelungit cu antibiotice prezintă un risc mai mare de a
dezvolta enterocolită.
Enterocolita la copii este o afectiune cu un grad mare de disconfort, poate duce la complicatii daca este
lasata netratata, sau este tratata prea tarziu, dar de cele mai multe ori simptomele se amelioreaza în
decurs de o saptamana.
COMPLICAȚIILE ENTEROCOLITEI
Din cauza manifestărilor de diaree și vomă, enterocolita acută poate duce la deshidratări severe și
dezechilibre electrolitice, situații periculoase pentru copii. Este foarte importantă hidratarea în
asemenea cazuri și consumul de săruri pentru restabilirea echilibrului.

3
https://www.drmax.ro/articole/enterocolita-copii-cauze-simptome-tratament-preventie

30
Daca simptomele se manifestă vreme îndelungată și dacă nu cedează, se poate ajunge la leziuni ale
sistemului digestiv. O infecție severă crește riscul de perforare intestinală și sepsis. Alte complicații pot
include dezvoltarea intoleranței la lactoză precum și malnutriție.
TRATAMENTUL ENTEROCOLITEI LA COPII
Fiecare tip de enterocolită necesită metode diferite de tratament. Opțiunile/schemele de tratament pot
varia de la o persoană la alta și depind în mare măsură de tipul de enterocolită și de evoluția bolii.
Medicamente antidiareice: nu sunt administrate pentru că acestea pot agrava boala.
Antibiotice: pot fi prescrise, dar cu grijă, pentru că ele pot favoriza infecția și pot duce la complicații
ulterioare. În mod cert în anumite cazuri se administrează antibiotice pentru a preveni septicemia. Nu
se administrează antibiotice în cazul enterocolitei care a fost cauzată de antibiotice.
Tratamentul coloenteritelor necesita de multe ori spitalizare pentru copii.
Unele cazuri severe de enterocolită pot necesita intervenție chirurgicală (îndepărtarea părților infectate
ale intestinului).
Tratamentul unei coloenterite acute constă în primul rand în odihna intestinelor și prevenirea/tratarea
pierderilor de lichide.
TRATAREA ENTEROCOLITEI LA BEBELUȘI
Cazurile ușoare de enterocolită la nou-născuți: se tratează cel mai adesea fără medicamente, dar cu o
hidratare optimă (inclusiv alăptare). Dacă printre simptome se numără greața și vărsăturile, spitalizarea
este necesară.
Bebeluși de 1-3 luni: se administrează probiotice atât mamei (dacă alăptează) cât și bebelușului.
Copilul poate fi alimentat și cu lapte praf fără lactoză, pentru că astfel se ajută la reglarea tranzitului
intestinal.
Bebeluși de 4-6 luni: hidratarea este importantă. Nu sunt recomandate produsele cu lactoză și nici
medicamentele pentru vomă și diaree. Se pot recomanda probiotice.
Bebeluși de 6-9 luni: hidratarea este importantă, se evită produsele cu lactoză. Se pot administra
probiotice, dar și alimente ușoare (supe, orez, banane, branza de vaci).
Bebeluși de 9-12 luni: se continuă alăptarea, se evitp formulele pe bază de lactoză, se administrează
soluții de rehidratare, probiotice și alimente ușoare (ceai de mentă, în caz de diaree). Medicul poate
recomanda un medicament ușor pentru febră.
In concluzie, în caz de enterocolita la copii, se recomandă în principal soluții de rehidratare, alimente
ușoare, ceai de mentă (în caz de diaree), probiotice. Medicul poate recomanda un medicament pentru
febră și ceai de mușețel, sunătoare, afine.

31
32
CAPITOLUL II
NOŢIUNI GENERALE DE NURSING
DEFINIŢIA NURSINGULUI (DUPĂ O.M.S.) ŞI A NURSEI

Nursingul este o parte importantă a sistemului de îngrijire a sănătăţii cuprinzând:

Promovarea sănătăţii
Prevenirea bolii
Îngrijire a persoanelor bolnave(fizic, mintal, psihic, cu deficienţe) de toate vârstele, în toate
unităţile sanitare, aşezări comunitare sub toate formele de asistenşă socială.
Nursa este pregatită printr-un program de studiu incluzand:
Promovarea sănătăţii
Prevenirea îmbolnăvirilor
Îngrijirea celor bolnavi (din punct de vedere fizic, mintal, al celor cu deficienţe, indiferent de
vârstă şi în orice fel de unitate sanitară sau în orice situaţie la nivel de comunitate.

ROLUL NURSEI
Rolul esenţial al nursei după Virginia Henderson constă în a ajuta
persoana bolnavă sau sănătoasă, să-şi menţină sau să-şi recâştige sănătatea (sau sa-i asiste în ultimele
sale clipe) prin indeplinirea sarcinilor pe care le-ar îndeplini singur, dacă ar fi avut forţa, voinţa sau
cunoştinţele necesare. Asistentul medical trebuie să îndeplinească aceste funcţii astfel ca pacientul să-şi
recâştige independenţa cât mai repede posibil.
Rolul nursei în societate este :

 să asiste indivizi, familii şi grupuri ;

 să optimizeze şi să integreze funcţiile fizice, mentale (psihice) şi sociale, afectate semnificativ

prin schimbari de stări de sănătate.
Personalul sanitar lucrează în echipe şi are datoria să implice şi familia atunci când este cazul în
toate aspectele pentru obţinerea unei bune sănătăţi.

NEVOILE FUNDAMENTALE ALE FIINŢEI UMANE

Cadrul conceptual al Virginiei Henderson recunoaşte cele 14 nevoi fundamentale cu componentele bio-
psiho-sociale, culturale şi spirituale ale individului.
33
Asigurarea independenţei pacienţilor în indeplinirea acestor nevoi este ţelul profesiei asistentului
medical.
Nevoia fundamentală este o necesitate vitală esenţială a fiinţei umane pentru a-şi asigura o stare
de bine fizică şi mentală.
Cele 14 nevoi fundamentale sunt:
1. a respira şi a avea o bună circulatie;
2. a se alimenta şi a se hidrata;
3. a elimina;
4. a se mişca, a păstra o bună postură;
5. a dormi, a se odihni;
6. a se îmbrăca şi dezbrăca;
7. a-şi menţine temperatura corpului în limite normale;
8. a fi curat, a-şi proteja tegumentele;
9. a evita pericolele;
10. a comunica;
11. a acţiona după credinţele sale şi valorile sale;
12. a se realiza
13. a se recrea;
14.a învăţa;
La fiecare nevoie se urmăresc diferite dimensiuni ale fiinţei umane:
o dimensiune biologică;
o dimensiune psihologică;
o dimensiune socială;
o dimensiune culturală;
o dimensiune spirituală.
Aceste 14 nevoi îmbracă forme variate în funcţie de individ, stare de sanătate, de maturitate, de
obiceiuri personale şi culturale. Ele formează un tot şi nu poate face abstracţie de la una din ele în
favoarea altora.
PROCESUL DE INGRIJIRE
Procesul de îngrijire cuprinde 5 etape:
1. Culegerea de date sau aprecierea ;

34
2. Analiza şi interpretarea datelor culese (problemle pacienţilor cu surse de dificultate şi manifestări
de dependenţă şi cu diagnosticul de îngrijire ) ;
3. Planificarea îngrijirilor (plan de intervenţii) sunt determinate obiectivele de îngrijire şi acţiunile pe
care asistentul le face pentru a îndeplini obiectivele propuse ;
4. Realizarea intervenţiilor, aplicarea în practică a intervenţiilor propuse în etapa a Ill-a;
5. Evaluarea – verificarea dacă s-au realizat obiectivele pe care s-au propus. Dacă ceea ce s-a propus nu
s-a realizat sau apar alte date noi în evoluţia stării pacientului se face reajustarea intervenţiilor şi
obiectivelor.
Procesul de îngrijire este un proces ciclic.

Figura 1 Schema Procesului de Îngrijire

35
ACTIVITATEA DE PARTICIPARE A ASISTENTULUI MEDICAL LA
ACTE DE INVESTIGAŢIE
Pentru punerea corectă a diagnosticului de enterocolită și pentru evidențierea complicațiilor,
sunt necesare următoarele investigații:
-tubajul duodenal sau sondajul duodenal - se realizează prin introducerea unei sonde Einhorn
dincolo de pilor, realizând o comunicare între duoden și mediul exterior;
Scop Explorator - extragerea conținutului duodenal format din conținut gastric, bila (A,B,C,), suc
pancreatic și secreție proprie:
1. aprecierea funcției biliare hepatice a căilor extrahepatice;
2. descoperirea unor modificări anatomo-patologice ale organelor care dau aspectul, cantitatea și
compoziția chimică sau morfologică a sucurilor extrase prin sondaj;
3. evidențierea unor boli parazitare ale duodenului sau ale căilor biliare.
Scop Terapeutic - drenarea căilor biliare și introducerea unor medicamente care au acțiune directă
asupra ficatului, a căilor biliare sau a tubului digestiv.
Acestea vor acționa fie local, fie se vor resorbi prin pereții intestinali, ajungând prin vena portă în ficat
de unde apoi vor fi excretate împreuna cu bila în căile biliare, urmând calea circulației entero-hepatice;
4. alimentație artificială - se introduc lichide hidratante și alimente lichide în organismul pacienților
inconștienți sau cu imposibilitate de înghițire;
5. aspirație continuă în cazul ocluziilor sau subocluziilor intestinale;
6. după intervenții chirurgicale pe tubul digestiv (postoperator);
7. investigații de laborator.
Recoltarea sângelui pentru examinari hematologice se face numai pe substanță coagulantă uscată de
tip EDTA, Wintrobe, heparina, citrat de Na.
Pentru examinările hematologice este necesară recoltarea sângelui prin puncție venoasă.
8. recoltarea materiilor fecale - materiile fecale sunt recoltate de obicei prin emisie spontană într-un
recipient pentru coprocultura steril, din sticlă sau din metal, cu capacitate de peste 1 l și cu gura largă,
pentru a permite examenul macroscopic în condiții cât mai bune.
Se va evita tendința bolnavilor de a prezenta spre analize porțiuni mici de materii fecale aduse mai ales
în condiții ambulatorii în recipiente improprii (sticluțe pentru medicamente, cutii de plastic).

36
Prezența urinei în recipientele în care au fost recoltate materiile fecale este nedorită din cauza
posibilității de a modifica aspectul microscopic sau macroscopic al scaunului. Pentru aceasta, bolnavul
va fi sfătuit să urineze înainte de defecare.
9. recoltarea sângelui pentru examinări biochimice se face prin puncție venoasă - 5-8 ml sânge simplu.
Recoltarea se face dimineața, pe nemâncate.
10. recoltarea sângelui pentru hemoleucograma se face prin puncție capilară.
INTERVENŢII AUTONOME ȘI DELEGATE ACORDATE PACIENŢILOR CU
ENTEROCOLITĂ
 plasez pacientul într-un salon luminos, liniștit, fără factori perturbatori, pe cât se poate izolat -
măcar cu paravan , dacă nu se găsește o rezervă separată pentru el;
 acopar patul pacientului cu mușama și aleza;
 liniștesc pacientul, comunicând permanent cu el;
 asigur condiții de favorizare a somnului, semiobscuritate și rog ceilalți membri ai echipei de
îngrijire să procedeze asemănător pentru a ajuta pacientul să se odihnească;
 supraveghez durerile abdominale și caracteristicile lor;
 supraveghez scaunul (frecvența, consistența);
 asigur repausul fizic și psihic al pacientului;
 reechilibrez pacientul hidro-electrolitic prin regim hidric, apoi regim alimentar de tranziție;
 mențin igiena tegumentelor și a lenjeriei;
 administrez tratamentul antispastic;
 recoltez produsele pentru examenul bacteriologic;
 încurajez permanent pacientul;
 educ membrii familiei în privința dietei;
 măsor temperatura corpului și notez în foaia de temperatură;
 supraveghez manifestările de deshidratare (aspectul tegumentelor, diureza, pulsul, TA,
comportamentul pacientului);
 calculez bilanțul ingestie - excreție;

37
  observ permanent starea pacientului și raportez medicului orice modificare apărută în starea de
sănătate a pacientului;
 respect măsurile de prevenire a infecțiilor noscomiale;
 educ pacientul cu privire la măsurile de prevenire a infecțiilor;
 explic pacientului orice tehnică întreprinsă, scopul și importanța ei în procesul de vindecare;
 îi explic regimul pe care trebuie să îl urmeze pentru recuperarea stării de sănătate;
 fac educație pentru sănătate și pentru membrii familiei;
 comunic pacientului data externării;
 fac demersurile necesare externării;
 însoțesc pacientul la garderobă;
 predau pacientul aparținătorilor.
INTERVENŢII DELEGATE ACORDATE PACIENŢILOR CU ENTEROCOLITĂ
 recoltez sânge pentru hemoleucograma, ionograma, transaminaze și bilirubinemie;
 recoltez materii fecale pentru coprocultură;
 administrez tratament antiinfecțios recomandat de medic;
 duc pacientul la ecograf pentru a i se face ecografie în scop explorator;
 la indicația medicului aplic comprese alcoolizate pe abdomenul pacientului și îi administrez
antiseptice;
 tot la indicația medicului se vor face perfuzii cu soluție de clorură de sodiu izotonică și soluție
glucozată în caz de deshidratare.

38
 BIBLIOGRAFIE

1.Anatomia şi fiziologia omului - I.C. Voiculescu, I.C. Petricu, Ed. IV Bucuresti - Editura Medicala

2.Biologie - Manual pentru clasa a XI-a, Aurel Ardelean, Ionel Rosu, Calin Istrate, Editura Leda -

Grupul Editorial Corint nr. 3883/31.05.2002

3.Corneliu Borundel - Medicina interna pentru cadre medii, ALL,2009

4.Cezar Th. Niculescu, Radu Carmaciu, Bogdan Voiculescu,Carmen Salavastru, Cristian Nita, Catalina

Ciornei - Anatomia si fiziologia omului – Compendi, Grupul Editorial Corint, 2009

5.Explorari functionale şi îngrijiri specifice ale bolnavilor, Lucretia Titirica

6.Ghid de nursing cu tehnici de evaluare şi îngrijiri corespunzatoare nevoilor fundamentale, Lucretia

Titirica - Editura Viata medicala româneasca

7.Manual de medicina interna pentru cadre medii, Editia a III-a, All Medical, Corneliu Borundel -

Bucuresti - Bic All 2000

8.Boli digestive. Notiuni practice, I. Gherman

9.Bolile intestinului, O. Porges - Editura Stat, Bucuresti, 1976

10. Titircă Lucreţia – Ghid de nursing şi tehnici de evaluare şi îngrijiri corespunzătoare nevoilor

fundamentale, Editura "Viaţa Medicală Românească", Bucureşti, 2005;

11.Urgente medicale, Ioan Adrian Rivis

12.Atlas de anatomie, Steaua Nordului

13.Fiziologia tractului digestiv, Prof. Dr. Petru P. Groza - Editura Academiei, Bucuresti.

39
40