“ LUCEAFĂRUL”

-de Mihai Eminescu

Poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu, publicat ini al la Viena în

“România jună”, și apoi în revista Convorbiri Literare. Valori că idei din basmul
“Fata din grădina de aur”, dar și surse mitologice (Hyperion) și izvoare loso ce
despre an teza om de geniu și om obișnuit.

Roman smul este un current literar dezvoltat în Europa, la sfârșitul

secolului XVIII-lea și printre primele decenii ale secolului al XIX-lea, apărut ca o
reac ve împotriva clasicismului.

Creația poe că eminesciană aparține roman smului prin temă, amestecul

genurilor, suprapunerea terestrului cu cosmicul, dezvoltarea problema cii geniului
în raport cu umanitatea.

Amestecul speciilor susține caracterul roman c al poemului în text

regăsindu-se elemente de idilă(Cătălin și Cătălina), meditații (monologul adresat
Demiurgului), pastel (terestru în tabloul al doilea și cosmic în tabloul al treilea),
sa ră și elegie (nepu ința omului de rând de a-și depăși condiția) și an teza(între
omul de geniu și omul comun, pe care o preia de la Schopenhauer: teluric-celest,
înger-demon, Cătălin și Luceafărul și Cătălina și fata de împărat).

Simetria compozițională se realizează prin interferența celor două planuri

în prima și în ul ma parte, în mp ce partea a doua este axată pe planul terestru și
a treia pe planul cosmic.

“Luceafărul” este o sinteză a temelor și mo velor eminesciene “Arta

poe că Alegorică”.

Caracterul roman c este susținut și de sursele de ispirație. Izvoarele de

inspirație sunt : folclorice, mitologice, loso ce și biogra ce.

ti
ti
ti
ti
ti
ti
ti
ti

ti

ti

fi

fi

ti
ti
ti
fi

ti

fi

ti
ti
fi
fi
 Izvoarele folclorice sunt cele 2 basme culese de Richard Kunisch(călător
german), “Fata din grădina de aur” și “Miron și frumoasa fără corp”, dar și mitul
Zburătorului.

Cele mitologice sunt mitologia greacă (Hyperion) și mitologia creș nă (fata

de împărat este comparată cu Fecioara Maria :“Cum e Fecioara între s nți” ).

Izvoarele loso ce evidențiază opoziția dintre lumea omului de rând și cea

a geniului. Geniul exprimă inteligența, obiec vitatea, capacitatea de a-și depăși
sfera, aspirația spre cunoaștere, singurătate, puterea de a se sacri ca, iar omul
comun ins nctualitate, subiec vitate, incapacitatea de a-și depăși sfera, voința de
a trăi, sociabilitate și dorința de a fericit, iar inspirația biogra că arată propria
viață.

Tema iubirii este evidențiată prin prezența omului de geniu, zborul spre
primordial pentru împlinirea dragostei, dar și aspectele feerice ale naturii terestre
și cosmice.Mo vele roman ce de la începutul poemului “Luceafărul”, marea,
castelul, fereastra, oglinda susțin atmosfera de contempla e și reverie. Alte
mo ve ca îngerul și demonul intensi că tensiunea lirică a trăirii emoției ero ce.
Zborul cosmic, mo v literar ce relevă setea de iubire ca act al cunoașterii absolute
se intersectează cu mo vul trecerii mpului.

Problema ca geniului este dezbătută de Eminescu din perspec va

loso că a lui Schopenhauer. Potrivit teoriei losofului german, cunoașterea lumii
este accesibilă doar omului de geniu, singurul capabil să depășească sfera
obiec vismului, aplecându-se asupra domeniului cunoașterii. Spre deosebire de
el, omul de rând nu își poate depăși condiția subiec vă.

Sinteză a liricii eminesciene , poemul loso co-alegoric “Luceafărul”,

ilustrează problema ca omului de geniu în relația sa cu lumea, iubirea,
cunoașterea.

Titlul operei este format dintr-un substan v propriu ar culat hotărât ce

denotă un astru ceresc. El desemnează steaua cea mai strălucitoare de pe cer,
văzută pe Pământ, și anume planeta Venus. Luceafărul devine pentru poet

2
fi

ti
ti
fi

fi
ti
ti

ti
fi
ti
ti
ti
ti
ti
fi
ti
fi
fi
ti

fi
ti
fi
ti

ti
ti
fi
ti
fi
fi
ti

ti
 simbolul omului de geniu, dotat cu o inteligență superioară, însetat de absolut,
capabil de sacri ciu în iubire și pentru împlinirea creației ce îi va asigura
nemurirea. Geniul rămâne un neînțeles pentru omul obișnuit, față de care se
situează în an teză, ind osândit la nefericire și singurătate. Dar Luceafărul
rămâne cu fața îndreptată spre Pământ, vizibilă ințe umane. În plan cosmic, el
este Hyperion, cel care zboară deasupra. Titlul unește două mituri: unul românesc,
al stelei căzătoare, și unul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura dublă a
personajului roman c.

Poemul este încadrat liricii obiec ve și este structurat pe 4 tablouri,

corespunzând celor 4 măș care iau locul eului liric, dar care sunt atâtea forme ale
conș inței eminesciene : fata de împărat (care va devein apoi Cătălina), Luceafărul
(Hyperion), Cătălin și demiurgul(creatorul). Secvențele sunt construite pe
succesiunea și interferența a două planuri: uman-terestru și cosmic-celest.
“Luceafărul” este un amplu poem roman c cu structură nara vă, cu secvențe
dialogate și cu lungi și emo onante inserții lirice.

Tabloul al doilea cuprinde strofele 44-64. Partea a doua este o idilă,

deoarece descrie dragostea în lumea omului comun. Timpul și spațiul sunt de
poveste, dar în același mp, sunt reale prin teluricul lor. Fata și-a pierdut
unicitatea când a intrat în categorie (numele o transformă în exponent al unei
categorii). Aceasta seaman cu Cătălin “Te-ai potrivi cu mine”. Cătălin este “Băiat
din ori de pripas”, “îndrăzneț cu ochii” și “Cu obrăjei ca doi bujori/De rumeni”.
Cătălina acceptă repede inițierea din partea lui Cătălin în tainele iubirii, însă e încă
șovăielnică, neș ind dacă să opteze pentru lumea visului sau pentru lumea reală.
Aventura cu Luceafărul se petrece în vis (în spa al nocturn), pe când “jocul” cu
Cătălin e diurn. Cătălin vrea să arate că iubirea lui e un joc care se învață: “Dacă
nu ș i -aș arăta/ Din bob în bob amorul”.

Tabloul al treilea cuprinde strofele 65-70. Aici este evidențiat neantul,

haosul stăpânit de groaza propriului vid și a golului de începuturi. Timpul și spa ul
sunt inexistente, Luceafărul întorcându-se înainte de nașterea lumii, când nu
există decât haos. Totul e prezentat prin nega ve, prin idea de lipsă: “nu-I hotar”,

fl
ti
ti
ti
ti
ti
fi
ti

fi
ti
ti
ti
ti

ti
ti
ti

fi
ti
ti
 “nici ochi” ,“nu e nimic”. În acest tablou, Luceafărul devine Hyperion. După
această schimbare, cere în schimbul “negrei veșnicii” “o oră de iubire”.Demiurgul
subliniază diferențele dintre oameni și nemuritori: “Ei doar au stele cu noroc/Și
prigoniri de soarte/Noi nu avem nici mp, nici loc/Și nu cunoaștem moarte”.
Dialogul cu demiurgul e presupus, acesta aude replicile lui Hyperion înainte ca
acesta să le mai exprime. Însă drumul Luceafărului la Demiurg are loc în vis,
pentru că, în realitate n-a trecut decât o zi de la “ziua cea de ieri”.

La nivel morfologic, da vul e c și da vul posesiv susțin tonul de

in mitate.Interjecțiile, în dialogul dintre Cătălin și Cătălina ( “mări”, “ia”) și
abundența verbelor la impera v în strofele ce cons tuie chemările fetei
marchează adresarea directă: “cobori”, “pătrunde”, “luminează”. Verbele la
perfect simplu și la conjunc v din tabloul al doilea susțin oralitatea s lului,
vorbirea populară: “se făcu”, “să râzi”, “să-mi dai”.Formele arhaice ale unor verbe
accentuează atmosfera fabuloasă speci că basmului: “Și apa unde-au fost căzut”.
Verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului în spațiul cosmic, denotă
mișcarea eternă și con nuă: “creșteau”, “treceau”, “părea”, “vedea”.

La nivel s lis c, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a an tezei

între omul de geniu și oamenii comuni, an teză care apare și în discursul
Demiurgului : “Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici
mp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte”.Prezența metaforelor, mai ales în primul
tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de împărat, accentuează ideea
iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură: “palate de
mărgean”, “cununi de stele”.În portre zarea Luceafărului sunt u lizate imagini
hiperbolice: “Venea plu nd în adevăr/Scăldat în foc de soare”.

În concluzie, poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu armonizează teme și

mo ve roman ce, a tudini roman ce, elemente de imaginar poe c și procedee
ar s ce cul vate de scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale temporalității/
vieții.

4
ti

ti
ti
ti
ti

ti
ti
ti
ti
ti
ti
ti
ti
ti
ti
ti
ti
fi
ti
ti
ti
ti
ti

ti
ti

ti
ti