Cercetarea muzicii bizantine: privire generală \

Christian Hannick

De la cel de-al XIX-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine de la Copenhaga din 1996 se
observă un interes crescînd pentru cercetarea moştenirii muzicale bizantine, cu precădere a muzicii
bisericeşti.
Acum doi ani s-a reuşit înfiinţarea unei noi catedre pentru aceasta disciplină la Universitatea
Macedoniei din Tesalonic, avîndu-l pe Antonios Alygizakes ca şef de catedră, şi, mulţumită sprijinului dat de
Comunitatea Europeană, bucurîndu-se de o dotare tehnică deosebită. Se continuă colaborarea cu centrul
patristic de la mănăstirea Vlatadon, unde se lucrează intens în domeniul cercetării repertoriului cîntării
greceşti de după reforma hrisantică din primul sfert al secolului al XIX-lea, ţinînd seama de prelucrările
muzicale ale secolului al XVIII-lea. La Universitatea din Atena şi la Academia de Ştiinţe din Atena se
continuă activitatea în institutele de învăţămînt şi cercetare, care există aici deja de mai bine de 20 de ani.
Lumea ştiinţifică aşteaptă continuarea unei opere majore, catalogul manuscriselor muzicale aflate în
bibliotecile mănăstrilor atonite1. În paralel şi în strînsă legătură cu cercetarea există în Grecia un număr de
coruri care s-au dedicat interpretării repertoriului muzicii neobizantine, care continuă tradiţia maistorilor din
secolul XIV şi mai ales a acelui repertoriu uitat sau eliminat din practica actuală a calofoniei.
După moartea muzicologului şi bizantinologului danez Jørgen Raasted (1927–1995)2, Institutul
pentru Evul Mediu Grec şi Latin, condus de Christian Troelsgård de la Universitatea din Copenhaga a reuşit
să menţină centrul de greutate al activităţii academice în domeniul muzicii bizantine. La acest institut
continuă să studieze şi să cerceteze tineri oameni de ştiinţă, care, în special datorită reputaţiei acestei
instituţii, vin şi din străinătate3.
Marea întreprindere editorială Monumenta Musicae Byzantinae, iniţiată acum mai bine de 70 de ani,
a putut să-şi continue activitatea şi după schimbarea editorului. După moartea lui J. Raasted, conducerea a
fost preluată de J. Bergsagel (n. 1928). În Series Principalis apare, după Sticherarium Ambrosianum din anul
1341, îngrijit de L. Perria şi J. Raasted (Copenhaga, 1992), lucrarea editată de N. Schidlovsky, Sticherarium
palaeoslavicum petropolitanum (St. Petersburg, BAN 34.7.6) din secolul al XII-lea (M.M.B. XII, Copenhaga
2000). Prin aceasta se continuă tradiţia de editare în facsimil a manuscriselor vechi slave în cadrul M.M.B.
(Contacarium palaeoslavicum mosquense, 1960, Fragmenta chiliandarica palaeoslavica, 1957). Lucrarea
Sticherarium petropolitanum constituie prima reproducere completă a unui stihirar rusesc vechi pentru cele
12 luni ale calendarului bisericesc fix. Notaţia este foarte apropiată de cea paleobizantină. Textele literare
considerate sînt aproape exclusiv de origine bizantină.
În seria Subsidia se află sub tipar o nouă prelucrare a lucrării Handbook of the Middle Byzantine
Musical Notation a lui Ch. Troelsgård, care va înlocui lucrarea cu acelaşi nume a lui H. J. W. Tillyard din
anul 1935. Manualul lui Troelsgård trece în revistă cercetarea efectuată în ultima jumătate de secol şi supune
unei critici exhaustive metoda de transcriere folosită pînă acum în M.M.B., ca urmare a propunerilor lui J.
Raasted4.
Sub conducerea lui J. Raasted, respectiv Ch. Troelsgård, au fost organizate în Grecia şi Olanda
importante simpozioane muzicologice internaţionale, axate pe tema muzicii bisericeşti bizantine. Faptul că
au putut fi realizate manifestări dedicate tradiţiilor cîntării bizantine din cele mai vechi timpuri pînă în epoca

\
Comunicare la al XX-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine, Collège de France–Sorbonne, 19-25 august 2001, secţiunea 8,
„Instrumenta studiorum“.
1
Gr. Th. Stathis, Tà xeirógrafa buzantinêß mousikêß. §´Agion $´Oroß, I, II, III, Atena 1975, 1976, 1993.
2
A se vedea bibliografia compilată de Ch. Troelsgård în Cahiers de l'Institut du Moyen Âge grec et latin (mai departe CIMAGL),
nr. 65, Copenhaga, 1965, p. 3-13, precum şi contribuţia lui E. Tončeva în Българско музикoзнание, nr. 20/1, 1996, p. 76-77.
3
Aici trebuiesc amintite teza de doctorat a d-nei A. Jung, The Long Melismas in the Non-Kalophonic Sticherarion, 1998, rezumat în
CIMAGL, nr. 70, 1999, p. 13-80 şi cea a d-nei Maria Alexandru, Studie über die „Großen Zeichen” der byzantinischen
musikalischen Notation unter besonderer Berücksichtigung der Periode vom Ende des 12. bis Anfang des 19. Jahrhunderts, 2000.
4
J. Raasted, Thoughts on a Revision of the Transcription Rules of the Monumenta Musicae Byzantinae, CIMAGL, nr. 54, 1987, p.
13-38.
8 Acta Musicae Byzantinae V

actuală, este meritul institutului danez din Atena şi al Fundaţiei Bredius din Hernen5. O a treia întîlnire a avut
loc la Hernen în martie 2001, continuînd astfel tradiţia, veche de 15 ani, a acestei fundaţii de a organiza astfel
de manifestări ştiinţifice6.
În subseria M.M.B. Corpus scriptorum de re musica, care apare la Academia de Ştiinţe a Austriei din
Viena, avîndu-l ca editor pe marele specialist bizantinolog Herbert Hunger, decedat în iulie 2000, au apărut
două volume de la congresul de la Copenhaga7 şi anume: aşa numitele întrebări şi răspunsuri pseudo-
damaschine, deja editate incomplet de Tardo în 1936, şi aduse de către Thibaut în 1900 în atenţia
cercetătorilor, precum şi tratatul pînă acum necunoscut, prezentat tot sub formă de întrebări şi răspunsuri ale
editorului anonim ’Akríbeia perì tôn tónwn 8. Spre deosebire de tratatul anonim, care a apărut în secolul al
XV-lea, întrebările şi răspunsurile atribuite lui Ioan Damaschinul au apărut în mai multe serii, ale căror
origini pot fi urmărite pînă în secolul al XII-lea. Ambele texte au fost folosite intens în ultima vreme, însă
mai ales cele pseudo-damaschine au exercitat o influenţă statornică asupra dezvoltării teoriei cîntării
bisericeşti atît din epoca bizantină tîrzie, cît şi din cea metabizantină.
Metoda de abordare a textului oferită în Corpus scriptorum de re musica s-a dovedit a fi utilă şi a
fost preluată ca atare, paleta comentariilor variind bineînţeles în funcţie de textul concret în cauză. După
apariţia primelor cinci volume se poate afirma fără nici o exagerare că pe această cale s-au putut afla foarte
multe lucruri despre bazele şi interpretarea muzicii bizantine medievale.
În ultimii ani cercetarea vieneză şi-a canalizat eforturile asupra valorificării moştenirii muzicale
lăsate de marele muzicolog şi compozitor vienez Egon Wellesz (1885–1974). În acest sens la Academia de
Ştiinţe a Austriei a fost organizată în aprilie 2000 o expoziţie cu tema Egon Wellesz, compozitor,
bizantinolog, muzicolog, pentru care J. Koder şi Gerda Wolfram au publicat un catalog special. Totodată,
urmînd îndemnul lăsat de Egon Wellesz, Gerda Wolfram a editat şi publicat o lucrare de sinteză asupra
muzicii bizantine9. Tot la Viena, la îndemnul regretatului profesor Walter Pass (1942–2001), şeful de atunci
al catedrei de muzicologie istorică – corespunzînd postului ocupat de Egon Wellesz în anii 1930 – a fost
organizat în aprilie 2001 un simpozion internaţional al tinerilor muzicologi, mai cu seamă din Europa
răsăriteană, dedicat monodiei medievale şi punînd un accent deosebit pe tradiţiile bizantine şi slave.
După transformările politice din Europa de Răsărit, cercetarea şi învăţămîntul în domeniul muzicii
liturgice ortodoxe din această regiune s-au schimbat radical. Pe de o parte, datorită faptului că au fost
desfiinţate institute de cercetare importante, mulţi cercetători, mai ales din rîndul tinerilor, şi-au găsit un
drum nou în emigraţie, iar pe de altă parte, se poate observa creşterea în importanţă a moştenirii spirituale
lăsate de înaintaşi, în care un loc important îl ocupă tradiţia muzicală bizantino-slavă.
În această privinţă trebuie menţionată în primul rînd Rusia şi în mod special şcoala lui E. V. Gerţman
din St. Petersburg. Deja în 1988, prin publicarea lucrării Византийское музыкознание, Gerţman se făcea
cunoscut în calitate de specialist cu cunoştinţe profunde în materie. Apoi, în 1994, a urmat editarea
manuscriselor teoretice privind muzica bisericească bizantină, care sînt păstrate în colecţiile de manuscrise
din St. Petersburg10. Este adevărat că în prezentarea, editarea şi traducerea textelor păstrate la St. Petresburg,
cercetătorul rus nu adoptă metoda folosită în Corpus scriptorum de re musica şi nici nu pune la dispoziţie o
evaluare critică referitoare la întregul patrimoniu evaluat. Totodată, lucrarea se ocupă mai mult de latura
teoretică muzicală generală, decît de folosirea liturgică a manuscriselor. Doi ani mai tîrziu, în 1966, Gerţman
a publicat un studiu asupra manuscriselor muzicale greceşti din colecţia episcopului Porfiri Uspenski (1804–
1885), aflate în prezent în Biblioteca Naţională a Rusiei din St. Petersburg11. Acest tratat conţine bogate
ilustraţii şi oferă un număr de liste foarte utile privind repertoriul cîntării bizantine. Tot în 1966, sub
îngrijirea aceluiaşi E. V. Gerţman, a apărut primul volum al catalogului manuscriselor muzicale greceşti din
5
Byzantine Chant – Tradition and Reform. Acts of a meeting held at the Danish Institute of Athens, 1993, editor Ch. Troelsgård,
Atena, 1997; Paleobyzantine Notations. A Reconsideration of the Source Material, ed. J. Raasted şi Ch. Troelsgård, Hernen, 1995;
Paleobyzantine Notations II. Acta of a congress held at Hernen Castle in October 1996, ed. Ch. Troelsgård şi Gerda Wolfram,
Hernen, 1999.
6
Erstes Symposium: Rhythm in Byzantine Chant. Acta of the congress held at Hernen Castle in November 1986, editor Ch.
Hannick, Hernen, 1991.
7
D. Touliatos, The Status of Byzantine Music Through the Twenty-First Century, în Byzantium. Identity, Image, Influence, XIXth
International Congress of Byzantine Studies, University of Copenhagen, 18-24 August 1996. Major papers, editori K. Fledelius şi
P. Schreiner, Eventus Publ., 1996, p. 449-463.
8
B. Schartau, Anonymous Questions and Answers on the Interval Sign, în CSRM, nr. 4, Viena, 1998; Gerda Wolfram, Ch. Hannick,
Die Erotapokriseis des pseudo-Johannes Damaskenos zum Kirchengesang, în CSRM, nr. 5, Viena, 1997.
9
E. Wellesz, Byzantinische Musik. Ein Vortrag, editor Gerda Wolfram, Viena, 2000.
10
Е. В. Герцман, Петербургский Теоретикон, Odеsа, 1994.
11
Е. В. Герцман, В поисках песнопений греческой церкви. Преосвященный Порфирий Успенский и его колекция древних
музыкальных рукописей, St. Petersburg, 1996.
Christian Hannick – Cercetarea muzicii bizantine: privire generală 9

St. Petersburg 12, iar în 2001 a apărut al doilea volum consacrat patrimoniului aflat în Biblioteca Academiei
de Ştiinţe a Rusiei. În aceste lucrări Gerţman preia tradiţia cataloagelor tematice, cum sînt cele alcătuite de
Stathis pentru mănăstirile de la Muntele Athos, de Tardo pentru bibliotecile italiene, de Wilson-Stefanović
pentru Oxford, de Gastoué pentru Paris 13. Spre deosebire totuşi de Stathis, Gerţman nu se mulţumeşte cu o
simplă descriere a fiecărui manuscris, ci se străduieşte să evalueze valoarea individuală a fiecăruia, dînd
trimiteri către textele relevante, dintre care unele se află şi în afara patrimoniului petersburghez. În anul 2000
a apărut, din nou sub îngrijirea lui Gerţman, editarea unui tratat complet necunoscut privind musica
speculativa a perioadei post-bizantine Súnoyiß Mousikêß după Cod. Petrop. gr. 83114.
În Bulgaria se continuă publicarea revistei Българско музикознание a Institutului de Ştiinţe
Muzicale al Academiei de Ştiinţe a Bulgariei, în care aproape fiecare număr conţine un articol despre muzica
Evului Mediu.
În 1998, în România, la Iaşi, a fost înfiinţat un Centru de Studii Bizantine, care se ocupă cu
precădere de cercetarea tradiţiei muzicale a României. Editată de Gabriela Ocneanu, revista acestui centru,
Acta Musicae Byzantinae, conţine contribuţii importante privind muzica religioasă metabizantină şi bizantină
tîrzie, mai cu seamă cea a românilor, şi impresionează prin calitatea prezentării tehnice.
În momentul de faţă cultura muzicală bizantină nu dispune de un forum al ei, la care să poată fi
prezentate cu regularitate rezultatele obţinute în cercetare. De aceea, cu atît mai mult trebuie salutat faptul că
un număr de cercetători din acest domeniu s-au alăturat grupei de lucru Cantus planus şi au luat parte la
conferinţele regulate ale acestei grupe, ţinute fie separat – de mai multe ori în Ungaria, ca de exemplu la
Budapesta–Visegrad în august 2000 –, fie la cele organizate de congresele muzicologice internaţionale mai
mari. În anii din urmă şi simpozioanele ţinute la Bydgoszcz de Philharmonia Pomorska sub titlul de Musica
Antiqua Europae Orientalis au devenit foarte apreciate mai ales de cercetătorii din Europa Răsăriteană.
Merită, de asemenea, menţionat faptul că subiecte şi nume legate de muzica bizantină au început să fie
menţionate într-o tot mai mare măsură cu ocazia reeditării operelor muzicologice generale, ca, de exemplu în
noua ediţie în mai multe volume a enciclopediei Die Musik in Geschichte und Gegenwart (MGG, Kassel,
începînd din 1994)15.
Este destul de greu să definim direcţii reprezentative clare în cercetarea muzicii bizantine din ultimii
cinci ani, sau să descriem rezultatele obţinute. De aceea, observaţiile pe care le vom face mai jos nu pot fi
considerate exhaustive, ci doar indicative.
În domeniul literaturii laice a Bizanţului, despre care sursele dau extrem de puţine informaţii, trebuie
menţionată analiza lui A. Carile asupra unui număr de manuscrise importante: tratatul De ceremoniis al
împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Kletorologion-ul lui Philotheos şi tratatul De officiis al lui
Pseudo-Kodinos16. Spre deosebire de J. Handschin acum 60 de ani17, Carile oferă o nouă interpretare şi
utilizare a surselor, fără a părăsi domeniul filologic.
De asemenea, merită amintită aici contribuţia lui F. de’Maffei privind folosirea instrumentelor
muzicale în ceremoniile curţii bizantine, în care, pe lîngă imagini, provenind din manuscrise şi fresce, şi el
foloseşte drept sursă tratatul De ceremoniis. Această contribuţie a lui F. de’Maffei18 ar trebui consultată ori
de cîte ori este abordată această temă, renunţîndu-se la afirmaţiile superficiale ale lui D. E. Conomos şi A.
Každan făcute la subiectul „Musical Instruments“ din reeditarea americană a dicţionarului The Oxford
Dictionary of Music, II, 1426-27 (New York – Oxford, 1991), mai ales că de’Maffei a putut consulta şi
disertaţia foarte importantă, publicată la München, a lui N. Maliaras, Die Orgel im byzantinischen
Hofzeremoniell des 9. und des 10. Jahrhunderts – Eine Quellenuntersuchung, în „Miscellanea Byzantina
Monacensia“, 33, München, 1991. De altminteri, datorită datei de apariţie, această din urmă lucrare nu putea
fi menţionată nici la „Musical Instruments“ (vol. III, 1532, D. E. Conomos şi A. Cutler), nici la „Organ“.
Dacă nu mă înşel, în perioada considerată nu au apărut descrieri sau tratate monografice despre
manuscrise. Descrierea amănunţită a stihirarului Berol. Graec. fol. 49 din sec. al XII-lea are o importanţă

12
Е. В. Герцман, Греческие музыкальные рукописи Петербурга. Каталог I. Российская Библиотека. St. Petersburg, 1996.
13
Asupra acestui subiect vedeţi Ch. Hannick, Reference Material on Byzantine and Old Slavic Music and Hymnography în Journal
of the Plainsong and Medieval Music Society, nr. 13, 1990, p. 83-89.
14
Е. В. Герцман, Синопсис музыки или памятник агонии, Moscova, 2000.
15
Vedeţi, de asemenea, G. M. Paucker, Liturgical Chant Bibliography în Plainsong and Medieval Music, nr. 9, 2000, p. 131-170.
16
A. Carile, Le ceremonie musicali alla corte bizantina în Da Bizanzio a San Marco. Musica e liturgia, editor G. Cattin, Veneţia,
1997.
17
J. Handschin, Das Zeremoniewerk Kaiser Konstantins und die sangbare Dichtung, Basel, 1942.
18
F. de’Maffei, Gli instrumenti musicali a Bisanzio în Da Bisanzio a San Marco, ed. cit., p. 60-110.
10 Acta Musicae Byzantinae V

deosebită, deşi rezervă spaţiu insuficient muzicologiei şi notaţiei. Acest codex provine din Grecia Centrală
(Phokis) şi conţine numeroase imnuri, altminteri necunoscute, editate de cercetătoarea Kotzabassi19.
În domeniul notaţiei muzicale se remarcă Sandra Martani, de la Şcoala de Paleografie Muzicală din
Cremona, prin contribuţiile sale privind notaţia ecfonetică şi manuscrisele aferente20, anume lecţionarele
evanghelice, ale căror structuri liturgice, sprijinite pe analize de notaţie, sînt cercetate amănunţit. Cum
evoluţia variantelor de notaţie paleobizantină a constituit tema de lucru a două simpozioane ţinute la Hernen
(vedeţi mai sus), merită amintit faptul că atît la Hernen, cît şi la conferinţele ţinute de grupa Cantus planus a
fost dezbătută pe larg tematica suplimentară oferită de relaţiile între notaţia paleobizantină şi cea paleoslavă,
mai ales în contribuţiile lui I. şi M. Şkolnik (în prezent la Kiel). Acestui domeniu de cercetare i-a dedicat şi
cercetătoarea G. V. Alekseeva din Vladivostok lucrarea sa de doctorat, prezentată în 1996 la Conservatorul
din Moscova21: Проблемы адаптаций византийского пения на Руси (Vladivostok, 1996).
După lucrarea magistrală a lui O. Strunk asupra structurii interpretării muzicale în slujba de catedrală
după tipicul Marii Bisericii22, A. Lingas şi-a îndreptat şi el atenţia asupra acestei tematici, atît într-un număr
de articole, cît, mai ales, în lucrarea sa de doctorat, Sunday Matins in the Byzantine Cathedral Rite: Music
and Liturgy (1996)23, prezentată la Universitatea din British Columbia în 1996. Punctul central al cercetării
este ˜kolouqía Äsmatikë, spre deosebire de slujba monahală după tipicul sabait.
S. Harris a adus o contribuţie importantă la cunoaşterea repertoriului asmaticonului şi psalticonului
prin transcrierile şi comentariile făcute asupra chinonicelor (cîntări la împărtăşanie folosind exclusiv versuri
din Psalmi)24.
În ultimii ani s-au făcut progrese însemnate în domeniul descoperirii operei muzicale a melografilor
care au trăit în epoca de înflorire din secolele XIV–XV. Pornind de la catalogul definitiv al colectivului
format din E. Trapp ş.a., anume Prosopographisches Lexikon der Palaiologenzeit (Viena, 1976–1996), s-au
putut dobîndi date sigure despre viaţa şi activitatea muzicienilor, care au creat în epoca paleo- şi
postbizantină. Ar fi prea devreme să încercăm acum să extragem din această operă puncte de referinţă
stilistice, dar munca preliminară a fost deja efectuată în mai multe locuri prin contribuţiile lui E. Gerţman
(menţionate mai sus) şi articolele enciclopedice (MGG).

19
S. Kotzabassi, Das Berliner Sticherarion: Der Codex Berol. graec. fol. 49, în „Poikíla buzantiná“, nr. 12, Varia IV, editor P.
Speck, Bonn, 1993, p. 11-173.
20
14, vedeţi, de ex. S. Martani, Musica, teologia e liturgia. Sulle trace di un interpretazione della notazione ecfonetica bizantina, în
„Rivista Internazionale di Musica Sacra“, Libreria Musicale Italiana, serie nouă, nr. XX, 1999, p. 9-47.
21
Privitor la cercetarea vechii cîntări bisericeşti slave vedeţi şi bibliografia alcătuită de I. Lozovaia, Bibliographie de la musique
ecclésiastique russe et slavonne, în Russica Romana, nr. V, 1998, p. 251-261.
22
O. Strunk, The Byzantine Office at Hagia Sofia, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 9-10, 1956, p. 175-202, retipărită în Essays on
Music in the Byzantine World, New York, 1977, p. 112-150.
23
A se vedea şi A. Lingas, Festal Cathedral Vespers in Late Byzantium, în Orientalia christiana periodica, nr. 63, 1997, p. 421-459.
24
S. Harris, The Communion Chant of the Thirteenth-Century Byzantine Asmatikon, în Music Archive Publications, A 1,
Amsterdam, 1999.