Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Clinamen Cum A Început Renaşterea
Clinamen Cum A Început Renaşterea
Prefaţă
p.7 Venus, zeiţa iubirii, a cărei apariţie odată cu primăvara împrăştie norii,
inundă cerul cu lumină şi isuflă tuturor vieţuitoarelor o dorinţă sexuală aprinsă.
p.9 Nucleul poemului lui Lucreţiu, Despre natura lucrurilor, îl reprezintă o
meditaţie profundă, terapeutică, despre teama de moarte.
p.12 Pământul era imaginat ca o mamă la menopauză, epuizată de creşterea
atâtor copii. Însă la baza poemului se află principiile-cheie ale unei înţelegeri
moderne a lumii.
Potrivit lui Lucreţiu, materia Universului constă dintr-un număr infinit de
atomi care se mişcă aleatoriu în spaţiu, la fel ca particulele de praf în lumina
soarelui, lovindu-se, agăţându-se una de cealaltă, formând structuri complexe şi
apoi despărţindu-se din nou, într-un neîntrerupt proces de creaţie şi distrugere.
Vedem aceeaşi lume materială din care facem parte şi din ale cărei elemente
suntem alcătuiţi. Nu există un proiect general, un arhitect divin sau un plan
inteligent. [...] Evoluţia este aleatorie, deşi în cazul organismelor vii ea implică un
principiu al selecţiei naturale. Astfel, speciile dotate pentru a supravieţui şi a se
reproduce cu succes rezistă, cel puţin pentru un timp. [...] p.13 Numai atomii sunt
nemuritori.
Într-un Univers astfel alcătuit, susţine Lucreţiu, nu avem niciun motiv să
credem că Pământul sau locuitorii săi ar ocupa un loc central sau că oamenii s-ar
diferenţia de celelalte animale, nu avem nicio speranţă că vom putea mitui sau
îmblânzi zeii, nu există niciun loc pentru fanatismul religios, nicio chemare pentru
o renunţare de sine ascetică, nicio justificare pentru visurile despre puterea
nelimitată sau securitatea perfectă, nicio raţiune pentru războaiele de cucerire saz
pentru preamărirea de sine, nicio posibilitate de a triumfa asupra naturii şi nicio
cale de ieşire din procesul constant de facere, desfacere şi refacere a formelor. [...]
Ceea ce fiinţele umane pot şi trebuie să facă, scria el, este să-şi învingă temerile, să
accepte faptul că ei înşişi, la fel ca toate lucrurile ce-i înconjoară, sunt trecători şi
să îmbrăţişeze frumuseţea şi plăcerile lumii.
p.14 Lucreţiu nu credea în miracole. El avea convingerea că nimic nu putea
să violeze legile naturii. În schimb, a avansat principiul „abaterii” – cuvântul latin
folosit în principal de Lucreţiu era clinamen – o mişcare neaşteptată, imprevizibilă
a materiei.
p.15 [...] Miza nu stă doar în recunoaşterea, ce-i drept uimitoare, în gândirea
antică a unor elemente-cheie ale modernităţii, deşi merită să ne amintim că autorii
clasici greci şi romani [...] sunt cei care, de fapt, au format pentru totdeauna
conştiinţa modernă.
La Lucreţiu, [viziunea ştiinţifică asupra lumii] s-a născut din recunoaşterea
faptului că suntem făcuţi din aceeaşi materie ca şi stelele, oceanele şi toate celelalte
lucruri. Şi această recunoaştere a stat la baza concepţiei sale cu privire la modul în
care ar trebui să ne trăim viaţa.
După Antichitate, cultura care a adoptat îmbrăţişarea lucreţiană a frumuseţii
şi plăcerii şi a promovat-o ca pe o îndeletnicire legitimă şi demnă de laudă a fost
aceea a Renaşterii.
p.16 [...] afirmarea glorioasă a vitalităţii.
O îmbrăţişare la fel de largă a frumuseţii şi plăcerii – care cuprinde, într-un
fel, deopotrivă moartea şi viaţa, dispariţia şi creaţia – caracterizează reflecţiile
neobosite ale lui Montaigne asupra materiei în mişcare, cronica calavalerului
nebun făcută de Cervantes, picturile lui Michelangelo [...], desenele [...] lui
Leonardo, atenţia plină de afecţiune pe care o acorda Caravaggio tălpilor murdare
ale lui Hristos.
Ceva s-a întâmplat în Renaştere, iar acest lucru a demolat constrângerile care
fuseseră construite secole de-a rândul în jurul curiozităţii, dorinţei, individualităţii,
p.17 concentrării asupra lumii materiale şi a nevoilor trupului.
p.18 [...] Trecerea de la o manieră de a percepe şi de a trăi în lume la alta
[...]. A devenit tot mai posibil să ne îndepărtăm de preocuparea pentru îngeri,
demoni şi cauze imateriale şi să ne concentrăm, în schimb, asupra lucrurilor din
lumea noastră, să înţelegem faptul că oamenii sunt făcuţi din acelaşi material ca
orice altceva şi că sunt parte a ordinii naturale; să efectuăm experienţe fără teama
de a viola secretele păzite cu gelozie de Dumnezeu; să chestionăm autorităţile şi
doctrinele moştenite; să legitimăm înclinaţia către plăcere şi evitare a durerii; să
acceptăm posibilitatea existenţei unor alte lumi în afară de a noastră şi ideea că
Soarele este numai una dintre stelele din Universul infinit; să ne trăim viaţa în chip
etic fără trimiteri la răsplata sau pedeapsa de după moarte; să contemplăm fără
teamă moartea sufletului. [...] Lumea muritoare ne este suficientă.
Mutaţia culturală aflată la originea vieţii şi gândirii moderne: re-naşterea
Antichităţii.
1. Căutătorul de cărţi
[anul 1417]
p.24 [...] mai erau evreii cu pălăriile lor conice şi cu emblemele galbene pe
care autorităţile creştine îi obligau să le poarte pentru a putea fi identificaţi cu
uşurinţă ca obiecte ale dispreţului şi urii.
La acea vreme, cei mai mulţi dintre oameni îşi semnalau identitatea şi
poziţia lor în ierarhia socială prin semne vizibile pe care le putea citi oricine.
P.25 Un individ izolat, privit în afara structurilor familiale şi ocupaţionale,
nu însemna mare lucru. Ceea ce conta era grupul din care făceai parte sau chiar
persoana căreia îi aparţineai. [...] Familia, legăturile de rudenie, breasla, corporaţia
– acestea erau pietrele de temelie ale personalităţii. Independenţa şi încrederea în
forţele proprii nu aveau loc într-o asemenea cultură. [...] Identitatea se contura
odată cu un loc exact, bine însuşit, în lanţul comenzilor şi al obedienţei.
Un gest impertinent – refuzul de a te înclina, de a îngenunchea sau de a-ţi
descoperi capul în faţa persoanei cuvenite – putea să ducă la tăierea nasului sau la
frângerea gâtului. [...] Cea mai bună cale era să accepţi cu umilinţă identitatea pe
care destinul ţi-a atribuit-o. [...] Dar să apreciezi o persoană pentru individualitatea
sa inefabilă, pentru personalitatea sa multilaterală sau pentru imensa curiozitate,
era ceva de-a dreptul nemaiauzit. În ochii Bisericii, curiozitatea trecea drept un
păcat capital. A te lăsa pradă ei însemna să rişti o eternitate în iad.
p.27 Poggio nu avea vreo înclinaţie pentru tomurile de teologie, de medicină
sau de drept care erau instrumentele prestigioase ale elitelor profesionale.
Asemenea cărţi aveau puterea de a-i impresiona şi intimida chiar şi pe cei ce nu
puteau să citească. Aveau un fel de magie socială [...].
străinul Poggio mergea la o mănăstire, dar nu era preot, teolog sau inchizitor
şi nici interesat de cărţile de rugăciune. Se afla în căutarea unor manuscrise vechi.
Pe Poggio îl interesau manucrisele vechi de patru sau cinci sute de ani,
datând din secolul al X-lea sau chiar mai de demult.
De fapt, el nu era deloc interesat de ceea ce se scrisese cu patru sau cinci
sute de ani în urmă. Dispreţuia acele vremuri, considerându-le un fel de cloacă a
superstiţiei şi ignoranţei. Ceea ce spera cu adevărat să găsească erau cuvinte care
nu aveau nimic de-a face cu momentul în care fuseseră scrise pe vechiul pergament
şi care, în cel mai bun caz, rămăseseră necontaminate de universul mental al
scribului mărunt care le copiase.
p.28 Poggio era scriptor – era un scriitor talentat de documente oficiale
emise de birocraţia papală; iar prin abilitate şi viclenie, înaintase până la poziţia de
secretar apostolic. Prin urmare, el se afla în preajma Papei pentru a-i nota
cuvintele, a înregistra p.29 deciziile sale suverane şi a pune într-o latină elegantă
vasta lui corespondenţă internaţională. [...] Avea acces, aşa cum sugerează
cuvântul „secretar”, la secretele Papei.
După conciliul din 1417 care l-a eliberat pe Papă din funcţie, au fost eliberaţi
şi credincioţii de obligaţia de a-i fi fideli şi supuşi.
Fost secretar apostolic, Poggio, în absenţa Papei Ioan XXIII, ajunsese un om
fără stăpân.
La începutul secolului al XV-lea, un asemenea statut era, pentru majoritatea
oamenilor, de neinvidiat şi chiar periculos. Satele şi oraşele se uitau cu suspiciune
la călători.
II. Momentul descoperirii
p.34 Petrarca descoperise [în jurul anului 1330] opere demult uitate, scrise
de Cicero şi alţii. Realizarea lui Petrarca i-a inspirat pe alţii să caute clasici pierduţi
care zăcuseră necitiţi, adeseori vreme de secole. Textele recuperate erau copiate,
editate, comentate şi schimbate cu nerăbdare între cititori. Ele au adus faimă celor
care le-au descoperit şi au format baza pentru ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub
numele de „ştiinţe umaniste”.
„Umaniştii”, aşa cum erau numiţi cei care erau devotaţi acestui studiu, ştiau
din lectura atentă a textelor care supravieţuiseră din perioada Romei clasice că
multe cărţi sau fragmente de cărţi, cândva faimoase, încă lipseau.
p.35 Căutările lui Poggio şi ale tovarăşilor săi vizau în primul rând
bibliotecile mănăstirilor vechi – veacuri la rând, acestea fuseseră singurele instituţii
preocupate de cărţi. Chiar şi în perioadele de stabilitate şi de prosperitate ale
Imperiului Roman, gradul de alfabetizare [...] era scăzut. În momentul în care
imperiul s-a destrămat, oraşele au decăzut, comerţul a scăzut, şi populaţia din ce în
ce mai speriată a început să scruteze orizontul după armatele barbare, întregul
sistem roman de educaţie elementară şi superioară s-a dezintegrat. Ceea ce
începuse ca o reducere, a continuat până la abandonul total. Şcolile, bibliotecile şi
academiile şi-au închis porţile, iar filologii de profesie şi maeştrii de retorică s-au
trezit fără slujbe.
Însă, la acea vreme, era de aşteptat ca toţi călugării să ştie să citească. [...]
p.36 Iată regula stabilită pentru mănăstirile din Egipt şi de pe tot cuprinsul
Orientului Mijlociu de sfântul copt Pahomie, care a trăit la sfârşitul secolului al IV-
lea. Orice candidat la călugărie va fi obligat să citească. De-a lungul a secole
întregi de haos, această constrângere a ajutat la salvarea realizărilor gândirii antice.
p.37 Acediosus se referă la o boală specifică comunităţilor monahale.
Călugărul cuprins de acedia va constata că îi este greu sau chiar imposibil să
citească. Renunţând le lectură, va încerca uneori să uite de sine stând la taifas, dar,
în cea mai mare parte a timpului, va privi cu dezgust la tot ce-l înconjoară şi la
tovarăşii săi de călugărie. Are senzaţia că i-ar fi mai bine în altă parte, că îşi
risipeşte viaţa, că totul este învechit şi fără sens şi că se sufocă.
Cassian a numit această boală „demonul amiezii”.
p.39 Orice întrebare, oricât de inofensivă ar fi, poate să deschidă perspectiva
unei discuţii; iar această discuţie ar însemna implicit că doctrinele religioase sunt
deschise cercetării şi argumentelor.
Orice dispută trebuia în principiu reprimată.
Zidurile înalte care îngrădeau viaţa mentală a călugărilor – impunerea
tăcerii, interzicerea întrebărilor, pedepsirea oricărei dezbateri prim pălmuire sau
lovituri de bici – erau menite să afirme cu claritate că aceste comunităţi pioase erau
opusul academiilor filosofice ale Greciei sau Romei, locuri care prosperaseră
tocmai datorită spiritului de contradicţie şi care cultivaseră o curiozitate vastă şi
neobosită.
p.40 Regulamentele monahale impuneau cititul. [...] Cititul nu era opţional
sau dezirabil sau recomandat; într-o comunitate care-şi trata îndatoririle cu
seriozitate maximă, cititul era obligatoriu. Iar pentru această activitate era nevoie
de cărţi. [...] Fără să fi dorit să rivalizeze cu elitele păgâne prin plasarea cărţii sau a
scrisului în centrul societăţii, fără să afirme importanţa retoricii sau a gramaticii,
fără să preţuiască ştiinţa sau dezbaterea, călugării au devenit totuşi principalii
cititori, bibliotecari, producători şi îngrijitori de carte ai lumii occidentale.
p.41 Poggio şi ceilalţi umanişti care căutau cărţi ale clasicilor dispăruţi ştiau
acest lucru.
De obicei, accesul în biblioteca mănăstirii era refuzat oricărei persoane
venite din afară. [...] Majoritatea umaniştilor erau laici şi, prin urmare, ar fi
provocat imediat suspiciuni.
Cărţile erau rare şi valoroase. Ele confereau prestigiu mănăstirii care le
deţinea.
p.42 Comunităţile monahale erau adevărate culturi ale supravegherii.
p.43 Latinist deosebit de înzestrat, Poggio nu era călugăr sau preot, dar
slujise o vreme suficient de îndelungată la curia sau curtea papală, pentru a
cunoaşte în amănunt structurile instituţionale ale Bisericii şi pentru a avea relaţii
personale cu mulţi clerici.
p.46 În 1417, Poggio, căutătorul de cărţi, era pregătit să purceadă la o
căutare serioasă a comorilor pierdut care însemnau atât de mult – moştenirea lumii
antice.
p.51 Deşi ridiculiza trândăveala monahală, Poggio ştia că ceea ce spera să
găsească exista numai datorită unor secole de angajament instituţional şi a unui
îndelungat şi laborios efort omenesc.
Regulamentul benedictin impunea munca manuală, alături de rugăciune şi
lectură, iar scrisul a fost inclus întotdeauna în primul gen de activitate. Vechii
întemeietori ai p.51 ordinelor monahale nu considerau că transcrierea
manuscriselor ar reprezenta o întreprindere deosebită; dimpotrivă, aşa cum ştiau
foarte bine, în lumea antică cea mai mare parte a muncii de copiere era executată
de sclavi educaţi. Aşadar, această sarcină era, la originea ei, umilitoare şi
monotonă, o combinaţie perfectă pentru proiectul ascetic al disciplinării spiritului.
p.52 În veacurile lungi de dinainte ca inventarea tiparului să modifice pentru
totdeauna ecuaţia, pentru a aduna un număr modest de cărţi era nevoie de
înfiinţarea unor scriptoria, ateliere în care călugării erau antrenaţi să-şi petreacă ore
în şir făcând cópii ale cărţilor.
Responsabil de scriptorium era bibliotecarul mănăstirii , [care] vea sarcina să
asigure instrumentele necesare pentru copierea manuscriselor.
p.53 În lumea antică, majoritatea cărţilor luau forma sulurilor.
Începând cu secolul al IV-lea, creştinii au optat aproape exclusiv pentru un
format diferit, codexul.
De vreme ce papiruslui nu se mai găsea, iar hârtia nu s-a folosit pe scară
largă decât începând cu secolul al XIV-lea, pentru mai bine de o mie de ani
principalul material pe care s-au scris cărţile era făcut din pielea animalelor.
p.65 Unul dintre manuscrise aparţine lui Titus Lucretius Carus: Despre
natura lucrurilor.
Scoaterea la lumină a acestei cărţi avea să contribuie în timp la demontarea
lumii [medievale].
V. Naştere şi Renaştere