Startdramaturgieptcopii

MiniREACTOR START.
Dramaturgie pentru copii
Redactor & Versiune pdf: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro
© 2020 – Texte: George Cocoș (Aventura Căpitanului Vic în Lumea Reală), Selma Dragoș (Fereastra care n-avea somn), Ioana Hogman (Melcul Mec și Melcul
Lec), Irisz Kovacs (Uriașii), familia Nick King (Mimo, mimoza monstruoasă), Mâna Mișcătoare (Scafandrul meu), Anca Ștefan (Pisic și Pixel) și MiniREACTOR,
prin programul START. Dramaturgie pentru copii, ediția 2020.
© 2020 –Fotografii: arhivele personale ale autorilor și MiniREACTOR.
Toate drepturile rezervate autorilor.
© 2020 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader
Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărții prin intermediul altor situri, modificarea sau
comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise și se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor și
drepturile conexe, în vigoare.
ISBN: 978-973-122-153-3
https://editura.liternet.ro / office@liternet.ro
Editura LiterNet, 2020 2

MiniREACTOR START. Dramaturgie pentru copii
START. Dramaturgie pentru copii 1

George Cocoș - Aventura Căpitanului Vic în Lumea Reală
Selma Dragoș - Fereastra care n-avea somn
Ioana Hogman - Melcul Mec și Melcul Lec
Irisz Kovacs - Uriașii
familia Nick King - Mimo, mimoza monstruoasă
Mâna Mișcătoare - Scafandrul meu
Anca Ștefan - Pisic și Pixel
1
Proiectul cultural „START. Dramaturgie pentru copii”, în cadrul căruia au fost scrise aceste texte, a fost co-finanțat de Administrația
Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul
proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

George Cocoș Aventura Căpitanului Vic în Lumea Reală
George Cocoș2
Aventura Căpitanului Vic în Lumea Reală
Personaje:
CĂPITANUL VIC, Căpitanul Piraților
JERRY, aghiotantul lui, cățel umanoid
*Personaje pe care le poate interpreta un singur actor:

DR. NEBOON
MUMIA
AZTECUL
VOCE COMPUTER
DR. NEBOON (pe intrarea publicului este deja în scenă): Haideți, intrați, nu stați, că țineți oamenii în
loc. Intrați, vă rog, haideți, așezați-vă. Bine ați venit. Bine ați venit în umilul meu laborator.
Mwahahahahahaha... (tușește) Mă iertați. Nu am mai râs diabolic de mult. Intrați, nu vă sfiiți. Nu stați în
ușă. Așezați-vă la locurile voastre și încercați să stați liniștiți. Intrați. Bine ați venit în umilul și modestul
meu laborator. Mwahahaha... (tușește) Nooo, e clar, trebuie să mă las de râs diabolic. Am o vârstă. O să
mă înțelegeți, nu-i așa? (presupunem că spectatorii s-au așezat). Bun. Toată lumea are loc? Așa. Toată
lumea mă vede? Se vede până aici? Să ridice mâna cine nu mă vede deloc. Așa, foarte bine. Înseamnă George Cocoș
2
George Cocoș are 29 de ani și este actor profesionist, angajat al Teatrului pentru copii și tineret Luceafărul din Iași. A terminat Facultatea de Teatru la Iași, în
cadrul Universității de Arte George Enescu și este, în același timp, dramaturg. Cariera de dramaturg și-a început-o după ce a absolvit facultatea, începând să scrie
texte pentru propriile one-man show-uri. A fost premiat la Festivalul de Monodrame de la Onești, Avanscena, pentru one-man show-ul scris de el, G x G. În acest
moment are trei piese de teatru pentru copii și adolescenți montate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț: School feat. Cool, Jurassic și Legume, primele două
publicate pe LiterNet.ro la https://www.liternet.ro/autor/5646/George-Cocos.html

că este timpul să începem. (se pregătește ca de un discurs important). Așa, fără să râd. Aici trebuia să fie un râs diabolic. Ia să încerc... Mwahaha... (tușește) Nu
merge. Gata, o să râd normal. Ha, ha, ha... și ha. Da, așa da. Bine ați venit dragii mei. Ceea ce urmează să vedeți vă va uimi pe toți. Numai geniul meu de doctor
nebun, mai precis nebun de legat, putea să născocească o asemenea idee. Doamnelor și domnilor, stimați invitați, de toate vârstele, dragii mei, ceea ce veți vedea
sub acest cearșaf vă va lăsa cu gurile căscate. Nici măcar nu bănuiți ce se află aici. Sau poate bănuiți? Bănuiți ceva? Nimic? Haideți, măcar încercați. Nu vă
panicați. Vă voi spune eu ce se află aici, că doar de aceea ați venit. Ha, ha, ha... și ha. Eu, doctorul nebun, mai precis nebun de legat, vă prezint în cinci, trei, doi...
ba nu, stați așa, ce urmează după cinci? Cinci, trei, doi... nu, nu e bine... Cinci, șase, opt... tot nu e bine... Cinci, patru, trei, doi,... da, așa e bine. Deci, încă odată, vă
prezint în cinci, patru, trei, doi, unu... ta-daaaaa...
(trage cearșaful de pe întregul decor și vedem un super-computer uriaș, cu un ecran cât toată oglinda scenei, multe luminițe și butoane, totul arată ca un uriaș
experiment tehnologic, undeva în stânga este și un tablou cu Albert Einstein)
DR. NEBOON: Deeeeci?! Ce părere aveți? Nu-i așa că este wow? Dar ce zic eu wow... Este wow-wi, nu s-a mai văzut așa ceva. Sunteți de acord? Dragilor, vă
prezint cel mai super-ultra-extra-mare-uriaș-tehno-computer din lume. Făcut de mine, doctorul nebun, mai precis nebun de legat. Nu-i așa că sunt un geniu?! Sunt,
sunt, ha, ha, ha... și ha! Uitați câte butoane, uitați câte luminițe, dar mai presus decât orice... are propria voce! Impresionant, nu? (către computer) Computer!
VOCE COMPUTER: Da?
DR. NEBOON: DA și mai cum?
VOCE COMPUTER: Da, stăpâne?!
DR. NEBOON: Așa. Salută-i pe invitații noștri.
VOCE COMPUTER: Salutări, dragi invitați.
DR. NEBOON: Acum în engleză!
VOCE COMPUTER: Hello, dear guest!
DR. NEBOON: Franceză!
VOCE COMPUTER: Bienvenue!
DR. NEBOON: Germană!
VOCE COMPUTER: Guten Tag!
DR. NEBOON: Sri-lankeză!
VOCE COMPUTER: Error!
DR. NEBOON: Mai durează până fac toate setările necesare. Probabil vă întrebați de ce am creat acest ultra-modern-super-hiper computer? Vreau să cuceresc
întreaga lume. Și singura modalitate prin care pot face asta este să mă transform. Să părăsesc această lume nebună, mai precis nebună de legat, să ajung în lumea
virtuală, acolo unde totul este posibil. Dincolo de acest ecran, cerul poate să fie roz, iarba albastră, iar oamenii pixelați. Cu ajutorul acestui computer, voi putea

trece dincolo de ecran, iar voi veți fi martorii succesului meu. Lumea întreagă este condusă prin intermediul acestor ecrane, așa că... de acum încolo... eu voi fi
șeful vostru... Mwahahahahahaahahah... (nu mai tușește) Ia uite, mi-a trecut și tusea!
VOCE COMPUTER: Setările sunt pregătite pentru saltul virtual.
DR. NEBOON: Sunt gata. În sfârșit! Creația mea este completă! Să îi dăm drumul. (începe să apese multe butoane) Apăsăm aici. Și aici. Și acum aici. Aprindem
becul galben, tragem pe gât lichidul albastru, stingem becul verde, acționăm maneta, pahar berzelius, stăm în cercul alb și... apăsăm butonul negruuuuu!!! În cinci,
patru, trei, doi, unu... apăs!!!
(sunete, bip-uri, lumini sclipitoare, fum, lasere, apoi heblu, se aude o tuse înecăcioasă)
CĂPITANUL VIC: Ce se întâmplă aici?! Ce e cu fumul ăsta? Să aprindă careva lumina.

JERRY: Căpitane!
CĂPITANUL VIC: Jerry!
JERRY: Unde ești, Căpitane?
CĂPITANUL VIC: De unde să știu eu?! Sunt pe aici pe undeva.
JERRY: Unde? Aici?
CĂPITANUL VIC: Cred că în partea cealaltă. Nu văd nimic.
JERRY: Nici eu nu văd mare lucru.
CĂPITANUL VIC: Vezi poate poți să miroși întrerupătorul de lumină.
JERRY (adulmecă): Se simte ceva miros de întrerupător. Vine de... acolo... Așa. Gata Căpitane. Cred că l-am găsit. Apăs?
CĂPITANUL VIC: Apasă-l odată! Știi bine că mi-e frică de întuneric.
JERRY (aprinde lumina): Și se făcu lumină...
CĂPITANUL VIC: În sfârșit. Ce s-a întâmplat amicul meu credincios? (se uită împrejur) Pe barba lui Thor. Unde suntem?!
JERRY: Nu știu, Căpitane.
CĂPITANUL VIC: Am luat vreo poțiune magică la ultimul level?
JERRY: Nu, Căpitane.
CĂPITANUL VIC: Am trecut printr-o gaură de vierme?
JERRY: Nu, Căpitane.
CĂPITANUL VIC: Am supărat vreun zeu antic?
JERRY: Nu, Căpitane
CĂPITANUL VIC: Atunci ce s-a întâmplat?!
JERRY: Încerc să-i dau de cap, Căpitane.

CĂPITANUL VIC: Vezi dacă afli ceva folosind laptopul destinului.

JERRY (scoate din rucsac laptopul destinului): Foarte ciudat, Căpitane.
CĂPITANUL VIC: Mie-mi spui?! În locul ăsta miroase ciudat. Și e multă umezeală. Sau o fi miros de parfum?
JERRY: Nu la asta mă refeream. Laptopul destinului. Nu funcționează.
CĂPITANUL VIC: Poate nu are baterie. Poate ai uitat să-l pui la încărcat. Poate l-ai scăpat și s-a defectat. Poate s-a murat. Poate s-a stricat. L-ai reparat?
JERRY: E prăjit.
CĂPITANUL VIC: Și te mai numești inginer în... chestii... tehnice... Cum se cheamă meseria ta de fapt?
JERRY: Ajutor de erou în tehnică și inventar de arme...
CĂPITANUL VIC: Da, așa este, corect. Atunci, hai să inventariem armele.
JERRY (se scotocește în rucsac): Laptopul destinului, defect. Mai avem Sabia de Stejar, pe care am obținut-o la level 8. Mai avem Ochelarii lui Cyclops, de la
level 12. Carioca Fermecată de la level 13. Și mai avem și Pătura Invizibilității, de la level 15. În rest... nimic.
CĂPITANUL VIC: Vrei să spui că nu avem nimic de mâncare?
JERRY: Nope.
CĂPITANUL VIC: Nimic de băut?
JERRY: Nope.
CĂPITANUL VIC: Nimic de mâncare?
JERRY: Căpitane, ai mai întrebat odată.
CĂPITANUL VIC: Voiam să fiu sigur. (Pauză) Și totuși, ce s-o fi întâmplat? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că ne luptam cu Mega Șarpele Uriaș pe
Insula Șerpilor Mari și Uriași. Mai aveam puțin și puteam să câștig Comoara.
JERRY: Știu, Căpitane. Că mi-ai zis să-ți arunc Pătura Invizibilității și exact în momentul când să o arunc... puf, pac, trosc... m-am trezit aici. Poate visăm. (este
ciupit de Căpitan) Auu!! De ce mă ciupești.
CĂPITANUL VIC: Să văd dacă visezi!
JERRY: Nu cred că așa funcționează. (este luat la palme de Căpitan) Auu!! Nu mai da, Căpitane!
CĂPITANUL VIC: Da, e clar, nu visezi. Ei bine, dragul meu prieten credincios, trebuie să aflăm ce s-a întâmplat, apoi să găsim o cale să ne întoarcem acolo de
unde am venit. Oare ce s-o fi întâmplat cu Corabia mea?
JERRY: Poate s-a scufundat.
CĂPITANUL VIC: Da? Așa crezi? Trebuie neapărat să ne întoarcem înapoi. Mă simt ciudat aici. Am tot timpul senzația că... parcă... sunt... privit.
JERRY: În calitate de ajutor de erou al personajului principal, propun să ne uităm prin jur, poate găsim ceva indicii.

CĂPITANUL VIC: Bună idee băiete, tu mergi și uită-te la butoanele și luminițele alea de sclipocesc acolo, iar eu am să mă duc să vorbesc cu Omul cu Păr Alb
care Scoate Limba Afară. (către tabloul cu Albert Einstein) Ziua bună, cumetre, văd că ești destul de zâmbăreț azi. Ai cumva idee ce e locul ăsta și cum am ajuns
aici? (așteaptă răspuns) Cred că nu mă aude. (mai tare, ca pentru surzi) Ziua bună, cumetre!!! Văd că ești super fericit. Ne spui și nouă ce e așa de amuzant pe
aici?! (către Jerry) Partenerul meu blănos, cred că tipul ăsta își bate joc de noi. Dă-mi puțin Sabia de Stejar. Vreau să-i dau o lecție mustăciosului.
JERRY (după ce a analizat butoanele, luminile și ceva foi cu schițe lăsate la îndemână): Căpitane, nu cred că este nevoie. Am aflat ce s-a întâmplat.
CĂPITANUL VIC: Foarte bine, că altfel nu știu ce făceam cu mustață ăsta de aici. Deci?! Luminează-mă.
JERRY: Din ce îmi dau eu seama, cineva a creat mașinăria asta de aici pentru a se putea teleporta în Lumea Virtuală, adică lumea de unde venim noi. Dar, prin nu
știu ce fel de erori ale mașinăriei, am fost noi teleportați din lumea noastră, cea virtuală, în lumea asta, care se numește, conform acestei schițe, Lumea Reală.
CĂPITANUL VIC: Ahh! Ce nume urât.
JERRY: Urât de tot, Căpitane.
CĂPITANUL VIC: Bun, am înțeles. Cum ne întoarcem noi înapoi? Dincolo ne așteaptă o comoară. Aici, dacă mai stăm mult, o să murim de foame și de sete.
JERRY: Probabil că va trebui să setez toată mașinăria asta, să apăs pe butoane pe aici, până când găsesc combinația perfectă ce ne trimite înapoi pe Insula Șerpilor
Mari și Uriași, pentru a-ți continua lupta cu Mega Șarpele Uriaș și pentru a câștiga Comoara.
CĂPITANUL VIC: Nu degeaba ești tu ajutorul meu de nădejde. Dragă Jerry...
JERRY: Dragă Căpitane...
CĂPITANUL VIC: Îți ordon să faci exact ce ai zis că trebuie făcut.
JERRY: Să trăiți, Căpitane!
CĂPITANUL VIC: Ne întoarcem acasă, acolo unde toată lumea mă cunoaște. Căpitanul Vic, cel mai necruțător pirat din câți există! La treabă. A, și dă-mi puțin
te rog Carioca Fermecată. Am niște treburi neterminate cu individul de acolo.
(Jerry începe să apese pe butoane și să refacă setările, în timp ce Căpitanul Vic îi face ochelari și alte mâzgăleli lui Einstein pe față)
JERRY: Căpitane, cred că am terminat.

CĂPITANUL VIC: Și eu aproape am terminat. Poftim! Ia să vedem cine râde la urmă.
JERRY: Sunt aproape sigur că i-am dat de cap. Acum, trebuie doar să apăsăm pe butonul acela negru și ne vom teleporta înapoi acasă.
CĂPITANUL VIC: La o parte, blănosule. Eu voi face onorurile. Doar sunt Căpitan!
JERRY: Desigur, să trăiți!
CĂPITANUL VIC: Bun, voi apăsa butonul în zece, nouă, opt, șapte, șase, cinci, patru, trei, doi, unu, unu fără un sfert, unu fără 25, unu fără 20, unu fără
jumătate... Cred că mai bine apeși tu butonul, Jerry, amice...
JERRY: Dar tu ești Căpitanul, Căpitane...
CĂPITANUL VIC: Exact, de aceea îți ordon să apeși tu butonul...

JERRY: Să trăiți... Trei, doi, unu (apasă butonul, sunete, lumini, fum, un fel de fulger, trăsnet, lumina îl lovește pe Căpitan, pe fundal se distinge o imagine cu
cele trei mari piramide din Egipt.)
CĂPITANUL VIC: Aoleuuuu!!! Pe Masca lui Batman. Ceva m-a trăsnit rău de tot.
JERRY: Probabil de la sursa de curent continuu... Te doare ceva, Căpitane?
CĂPITANUL VIC: Pe mine? Nooo. Deloc... Nimic... Sunt... bine... Am reușit? Am ajuns acasă? Am plecat din Lumea aia Reală urâtă și nasoală?
JERRY (adulmecă): Se pare că nu prea am reușit.
CĂPITANUL VIC: Ești sigur?
JERRY: Uită-te la tine Căpitane. Încă nu ești pixelat. Deci... încă suntem în Lumea Reală.
CĂPITANUL VIC: Nu mai scăpăm odată de Lumea asta Reală.
JERRY (adulmecă): Care s-a și împuțit rău de tot. Simți?
CĂPITANUL VIC (adulmecă și el): Pffiu! Da’ ceva s-a împuțit rău de tot aici. (ținându-se de nas) Ar putea să se numească Lumea Putăcioasă.
JERRY (ținându-se de nas și el): Sau Lumea Putăcioasă care Pute a Putoare!
(de undeva din spate, se aude o voce)
MUMIA: Dă-mi placa!!!

CĂPITANUL VIC: Aoleuuu!!! Ce-a fost asta?!
JERRY: Nu știu, dar s-a auzit din spatele tău, Căpitane!
CĂPITANUL VIC: Aoleuuu!!! Nu se poate... E cineva în spatele meu?
JERRY: Mă tem că da, Căpitane.
CĂPITANUL VIC: Aoleuuu!!! Fuuugi, Jerry, fuuugi! Aaaa... stai așa... Asta e tot? Mumia asta sfrijită a strigat?
JERRY: Mă tem că da Căpitane.
CĂPITANUL VIC: Te temi că da, te temi că da, altceva nu mai știi să zici?!
JERRY: Așa sunt setările mele în caz de frică.
CĂPITANUL VIC: Dă-mi Sabia de Stejar!
JERRY: Poftim, Căpitane. Fă-l praf!
CĂPITANUL VIC: Ia de aici, Mumie sfrijită ce ești. Făcută numai din bandaje și clei...
MUMIA: Au! Au! Stai, nu mai da. Stai!
CĂPITANUL VIC: Ia-o și pe asta de aici. Na! Poftim! Na-ți placa! Ia... Placa de Sabie de Stejar... Ia! Na! Na pe cârcă!

MUMIA: Auuu! Gataaaaa! Oprește-te!

JERRY: Cred că te poți opri, Căpitane. Nu cred că vrea să ne facă rău.
CĂPITANUL VIC & MUMIA: Zici?!
CĂPITANUL VIC: Ia zi, Mumie răgușită ce ești? Vrei să ne faci rău sau nu?
MUMIA (scuturându-se): Nu vreau să-ți fac nici-un rău. Vreau să invoc Gheara lui Anubis și să-mi găsesc placa. Hai, Gheara lui Anubis. Și încă odată... Hai,
Gheara lui Anubis...
JERRY: Nu cred că o să meargă.
CĂPITANUL VIC: Da, cam așa este. Magiile și Specialele nu funcționează în locul ăsta.
MUMIA: Locul ăsta? Adică, unde suntem?!
JERRY: Suntem în Lumea Reală. Cred că din greșeală te-am adus din Lumea Virtuală în Lumea Reală.
CĂPITANUL VIC: Da, groaznică Lume.
MUMIA: Nu se poate așa ceva. Vă rog. Ajutați-mă. Trebuie să mă întorc înapoi în Lumea Virtuală. Trebuie să-mi găsesc placa!
CĂPITANUL VIC: Chiar așa, ce e cu placa asta de care zici?
MUMIA: Nu știu să-ți zic, e placa pe care trebuie să o găsesc.
JERRY: Păi și ce face placa asta?
MUMIA: Nu știu să-ți zic, e o placa cu inscripții antice pe ea.
CĂPITANUL VIC: Și ce face ea?!
MUMIA: Asta-ți zic, că nu știu ce să-ți zic.
JERRY: Are vreo putere?
MUMIA: Nu știu ce să zic, dar nu cred că are. E o placă.
CĂPITANUL VIC: Te readuce la viață?
MUMIA: Nu cred asta. Doar atât știu, treaba mea, în jocul meu, este să găsesc placa. Nu pun întrebări despre ce și cum. O entitate superioară, un zeu, mă ghidează
prin labirintul din Marea Piramidă, până găsesc placa.
CĂPITANUL VIC: Și ai găsit vreodată placa?
MUMIA: Nu.
CĂPITANUL VIC: Ce stupid! Să alergi așa după o placă, despre care nici nu știi ce este, nici nu știi ce face. E de-a dreptul ridicol. Cine ar alerga după niște
lucruri despre care nu știe nimic?!
JERRY: Căpitane, cred că placa asta e un fel de... (nu știe cum să zică fără să îl supere pe Căpitan) un fel de... comoară a lui.
CĂPITANUL VIC & MUMIA: Zici?
MUMIA: Vă rog, dacă mă puteți trimite înapoi, am o placă de găsit.
CĂPITANUL VIC: Pe onoarea mea de pirat, că voi face tot posibilul. Jerry... te rog, ocupă-te.

JERRY: Să trăiți! (se apucă de butonat)

CĂPITANUL VIC: Apropo, eu sunt Căpitanul Vic...
MUMIA: Iar eu sunt Mumia.
CĂPITANUL VIC: Mumia, Mumia, dar Mumia și mai cum?
MUMIA: Cum și mai cum? Doar Mumia, atât.
CĂPITANUL VIC: Măi, os învelit în tifon. Orice Mumie are un nume. Tu ești Mumia cui?!
MUMIA: Nu cui, doar Mumia.
CĂPITANUL VIC: Măi, prăfuitule, fratele meu alb, trebuie să te cheme cumva, cum sunt eu Căpitanul Vic. Sunt Căpitan, dar mă cheamă și Vic. Așa și tu, ești
Mumia...
MUMIA: Mumia și atât.
CĂPITANUL VIC: Asta văd, dar Mumia cărui mare Faraon egiptean ești?!
JERRY: Sunt gata, Căpitane.
CĂPITANUL VIC: Ce bine, că nu mă-nțeleg cu putregai ăsta. (aparte către Jerry) Cred că are creierul murat.
MUMIA: Am auzit asta.
CĂPITANUL VIC: Bine că auzul și l-a păstrat. Și în zece, nouă, opt, lasă că apăs eu butonul de data asta, șapte, șase, cinci, patru, trei, doi, unu (apasă butonul,
iar sunete, iar lumini, iar fum, Mumia dispare, pe fundal se schimbă proiecția, apare un templu aztec, iar un trăsnet, un fulger, o lumină îl lovește pe Căpitan.)
CĂPITANUL VIC: Aoleuuu!!! Pe sceptrul lui Loki. Asta chiar a durut. Cum se face că tot timpul eu sunt cel care este lovit de lumina asta orbitoare sau ce o fi
ea?
JERRY: Cred că este un fel de test, Căpitane.
CĂPITANUL VIC: Test?
JERRY: Da. Un test al rezistenței.
CĂPITANUL VIC: Preferam un test al somnului și mâncatului.
JERRY: Eu al scărpinatului și alintatului.
CĂPITANUL VIC: Mai încolo, prietenul meu puricos. Acuma va trebui să te ocupi de mașinăria infernală, să o setezi să ne ducă odată de aici. Cine știe pe unde
o fi comoara mea acuma.
JERRY: Nici înainte nu știai, Căpitane, de-aia o și căutai.
CĂPITANUL VIC: Zici?
JERRY: Ți-e teamă că te asemeni prea tare cu Mumia? Că și tu cauți un lucru pe care nu-l vezi și nu știi exact ce face?
CĂPITANUL VIC: Gândești prea mult amice. Ocupă-te de mașinărie.
JERRY: Să trăiți, Căpitane!
CĂPITANUL VIC: Sper doar că amicul nostru uscat a ajuns cu bine în Lumea lui.

JERRY: Conform datelor care apar aici, se pare că a ajuns cu bine. Iar conform acelorași date, se pare că...
CĂPITANUL VIC: Se pare că ce?
JERRY: Este posibil să fie alt amic pe aici
CĂPITANUL VIC: Altă Mumie?!
JERRY: Nu cred. Cred că de data asta este...
AZTECUL: Cimi-ceanga Cimi!!!
CĂPITANUL VIC & JERRY (se sperie): Cine e ăsta?!
AZTECUL: Cimi-ceanga!!!
CĂPITANUL VIC: Ce zice?
JERRY: N-am idee. Pare a fi un fel de cripto-limbaj.
AZTECUL (se năpustește asupra lor): Cimi-cimi-cimi-cimi Ceanga Langa Banga!!!
CĂPITANUL VIC (țipă): Aoleoooo!!! Nu da la față, te rog eu!
JERRY: Nu la botic!
AZTECUL: Cimi-ceanga. Auuuuu! Cimi-ceanga!
JERRY: Uite, Căpitane, se pare că-l doare ceva.
AZTECUL: Cimi-Langa-Banga! Auuuu!
JERRY: Are un fel de așchie în picior.
CĂPITANUL VIC: Așa se explică țopăitul într-un picior.
JERRY: Cineva ar trebui să-i scoată așchia de acolo. Uite, începe să plângă.
AZTECUL: Cimiiiiii!
CĂPITANUL VIC: Jerry! Îți ordon să-i scoți așchia din picior.
JERRY: Nu pot. Eu am lăbuțe. Nu pot apuca. Ar trebui cineva care are degete așa... umane... și care știe să mânuiască spada foarte bine... și care este curajos... și
care este aprig în lupta... și care...
JERRY: Mă tem că da.
CĂPITANUL VIC: Atunci dă-te la o parte, aghiotantul meu pufos. Asta pare o treabă pentru Unicul, Superbul, Maiestuosul Căpitan Vic.
AZTECUL: Cimi?!
CĂPITANUL VIC: Jerry, amice, dă-mi te rog Ochelarii lui Cyclops. Vreau să văd mai bine așchia asta. Cum să-i explic eu lui ăsta acuma? Deci... dragă...
ciudat... îmbrăcat în frunze... (explică mai mult în limbajul semnelor) Eu... eu... deci... eu...
AZTECUL: Cimi-ceanga!

CĂPITANUL VIC: Da, exact. Tu ești Cimi-ceanga. Eu sunt Căpitanul. Eu... vreau... să... scot... așchia aia din picior... așchia...
AZTECUL: Langa banga Cimi-ceanga!!!
CĂPITANUL VIC: Așchia... așchia... din... laba piciorului... o scot eu... numai nu te mișca. (își pune Ochelarii lui Cyclops) Așa... stai nemișcat. Nu mișca... nu
mișca... încă puțin... și gata!!!
AZTECUL (sare în sus de bucurie, îi îmbrățișează pe cei doi): Cimi-ceanga! Cimi! Cimi! Cimi!
CĂPITANUL VIC: Gata, gata, am înțeles, gata, bravo... așa... GATA!
AZTECUL: Cimi?
CĂPITANUL VIC: Șezi!
JERRY: Să trăiți!
CĂPITANUL VIC: Nu tu. Tu în picioare. Tu, Cimi, șezi!
CĂPITANUL VIC: Ți-am zis că nu tu.
JERRY: Am în codul de programare comanda Șezi!. Așa că de fiecare dată când zici asta, eu execut.
CĂPITANUL VIC: Ia zi, dragă Cimi... mă rog, cum te-o chema pe tine. Vii din Lumea Virtuală? Tu... Lumea... Virtuală?
AZTECUL (confirmând): Cimi!
CĂPITANUL VIC: E clară treaba. Atunci, dragă Jerry. Pregătește setările să-l trimitem pe amicul nostru vorbăreț înapoi acasă.
AZTECUL (mulțumind): Cimi-ceanga!
CĂPITANUL VIC: Îmi pare bine că te-am cunoscut. Sunt sigur că o să ne revedem cândva.
JERRY: E gata.
CĂPITANUL VIC: O, dar ai devenit expert.
JERRY: Da, nu mi-aș fi imaginat niciodată că mă pricep să fac setările la mașinăria asta.
AZTECUL (luându-și la revedere și îmbrățișându-i pe cei doi): Cimi-cimi-cimi-cimi!
CĂPITANUL VIC: Mai ușor, că mă strivești.
JERRY: Asta da scărpineală.
CĂPITANUL VIC: Potoliți-vă odată! Hai să-l trimitem acasă. Dar de data asta, apăsăm amândoi odată butonul, clar?
JERRY: Să trăiți, am înțeles.
CĂPITANUL VIC: Cimi, ești gata?
AZTECUL (aprobând): Cimi!
CĂPITANUL VIC & JERRY: Cinci, patru, trei, doi, unu... apasă!!!

(sunete, lumini, fum, proiecția se schimbă din templul aztec într-o imagine cu chipul Dr. Neboon)
CĂPITANUL VIC: Pfuu, ce bine că nu m-a mai curentat nimic. Înseamnă că ăsta era secretul. Să apăsăm amândoi. Ca o echipă.
JERRY: Știi cum se spune, Căpitane, unde-s doi, puterea crește.
CĂPITANUL VIC: Și dușmanul nu sporește.
JERRY: Că bine zici.
CĂPITANUL VIC: Oare de data asta ce s-a mai întâmplat. (observă chipul Dr. Neboon pe proiecție) O, dar ăsta cine mai e?
JERRY: Arată cam înfricoșător.
CĂPITANUL VIC: Sunt sigur că e de treabă.
DR. NEBOON: Caaaareeee dintre voi nesăbuiților m-a adus înapoi în Lumea asta Reală?
CĂPITANUL VIC: Retrag ce-am zis.
DR. NEBOON: Unde sunteți? Vreau să vă văd la față.
JERRY: Aici suntem, domnule.
CĂPITANUL VIC: Da, nu mai țipa atâta. Suntem la doi metri de tine.
DR. NEBOON: Aha, deci voi. Cine sunteți voi?
CĂPITANUL VIC: Eu sunt Căpitanul piraților, Vic, iar amicul blănos de lângă mine este Jerry, aghiotantul meu credincios.
DR. NEBOON: Aha, și de unde ați apărut voi aici?
JERRY: Noi venim din Lumea Virtuală.
DR. NEBOON: Mai precis?
CĂPITANUL VIC: Mai precis din jocul Comoara Piraților. Dar tu cine ești?
DR. NEBOON: Eu?
CĂPITANUL VIC: Nu, fratele tău geamăn invizibil. Normal că tu.
DR. NEBOON: Sunt creatorul acestei minunății. Eu sunt geniul din spatele mașinăriei. Eu... sunt... Dr. Neboon... ha, ha, ha și ha.
CĂPITANUL VIC: Va trebui să mai lucrezi la râs.
DR. NEBOON: Deci zici că ești pirat?
CĂPITANUL VIC: Nu, sunt supă la plic.
DR. NEBOON: Atunci domnule supă la plic, de ce ai umblat la mașinăria mea frumoasă?
JERRY: De fapt, eu am umblat mai tot timpul. Dacă este mașinăria ta, înseamnă că ne poți trimite înapoi în Lumea Virtuală.
DR. NEBOON: Ce să fac?! Eu am inventat acest super-ultra computer pentru a mă duce pe mine în Lumea Virtuală și de acolo să conduc Lumea întreagă.

CĂPITANUL VIC: Nu știu ce ai mâncat dimineață, amice, dar nu vei conduce nimic din Lumea Virtuală. Acolo ești programat să faci câteva lucruri pentru a-i
distra pe cei din Lumea Reală. În Lumea Virtuală doar alergi după comori, bănuți, puncte, level-uri, caractere noi, accesorii, arme, haine șmechere și nu prea ai
timp să conduci tu Lumea întreagă.
JERRY: Exact. Nici nu se compară cu Lumea Reală, unde ai ocazia să înveți atâtea lucruri noi, ca mine, care am reușit să deslușesc mecanismul acestei invenții,
sau ca cel mai curajos Căpitan al piraților, Căpitanul Vic, aici de față, care a reușit să-și calce pe orgoliu și să scoată un ghimpe din piciorul lui Cimi.
CĂPITANUL VIC: Exact. Probabil că dacă mai stăteam mult în Lumea Virtuală, aș fi ajuns ca Mumia aceea din Egipt, vechi, uscat și urât mirositor.
JERRY: Așa că, amice, mai degrabă rămâi aici, în Lumea Reală, unde sunt atâtea de făcut și de învățat.
DR. NEBOON: Terminați! Încetați cu prostiile! Da-ți-vă la o parte! Voi seta mașinăria să mă trimită înapoi în Lumea Virtuală, iar vouă să vă distrugă codurile de
programare și să încetați să mai existați. Ha, ha, ha... și ha.
CĂPITANUL VIC: Pe bune că trebuie să mai lucrezi la râsul ăla. Nu te vom lăsa să faci asta. Va trebui să te lupți cu noi.
JERRY: Ești sigur, Căpitane?
CĂPITANUL VIC: Dragă Jerry, unde-s doi...
JERRY: Puterea crește.
CĂPITANUL VIC: Am nevoie de Pătura Invizibilității.
JERRY: Poftim, Căpitane.
CĂPITANUL VIC (se acoperă împreună cu Jerry cu Pătura Invizibilității): Să vedem ce faci tu acuma, Doctore. Ia de aici!
DR. NEBOON: Auuu! Nu mai da. Unde ești? Că nu te văd.
CĂPITANUL VIC: Sunt aici!
DR. NEBOON: Unde?
JERRY: Aici suntem.
DR. NEBOON: Nu vă văăăăăd!
CĂPITANUL VIC: Lovitura dublă cu întoarcere!
DR. NEBOON: Auuuu! Bine, bine. Opriți-vă! Ați câștigat. Nu mai fac nici-o setare, gata! Mă opresc.
(Căpitanul Vic și Jerry își dau Pătura Invizibilității jos)
DR. NEBOON: Aha, aici erați. V-am păcălit. Apăs butonul!

CĂPITANUL VIC: Stai! Nuuuuu!!!
(Dr. Neboon apasă butonul, sunete, lumini, fum, se stinge proiecția, Dr. Neboon este curentat de un trăsnet, fulger sau o lumină)

CĂPITANUL VIC: Ce s-a-ntâmplat?

JERRY: Cred că e vina mea, Căpitane. Am introdus eu niște setări în plus. De acuma, cine apasă pe buton, va rămâne pe veci lipit de el.
DR. NEBOON: Nuuu! Ce-ați făcut? Da-ți-mi drumul de aici! Nu mă puteți ține lipit de buton. Nu o să mai ajungeți niciodată acasă.
JERRY: Iartă-mă, Căpitane, știu cât îți doreai să te întorci acasă, să găsești comoara.
CĂPITANUL VIC: Știi ce, dragă prietene? Cred că nu vreau să mă mai întorc deloc. Îmi place Lumea Reală. Este mult mai palpitantă. Aici ai parte de...
sentimente. Frică, Compasiune, Iubire. Nu aș fi avut niciodată toate astea dacă alergam pe veci după o amărâtă de comoară din Lumea Virtuală.
JERRY: Căpitane, mă bucur că spui asta. Și eu îmi doresc să învăț cât mai multe lucruri noi, să descopăr, să cercetez, lucru pe care nu l-aș fi putut face niciodată
fiind doar aghiotantul tău în Lumea Virtuală.
DR. NEBOON: Da-ți-mi drumul de aici! Vă arăt eu vouă!
CĂPITANUL VIC: Dragă Doctore, noi te vom lăsa aici cu mașinăria ta iubită. Sunt sigur că aveți multe să vă spuneți. Noi mergem un pic afară. Sunt tare curios
cum arată viața nepixelată.
JERRY: Sunt sigur că vei reuși să faci setările potrivite pentru a te elibera. N-ar trebui să-ți ia mai mult de o săptămână.
DR. NEBOON (se apucă de făcut setări cu o singură mână, cealaltă mână fiind lipită de buton): Da, setări, așa, asta voi face... setări... controale... butoane...
ecran... lumină albastră translucidă... da... setări... controale... butoane...
CĂPITANUL VIC: Sunt cam lihnit dragă Jerry. Vrei să mergem să mâncăm ceva. Sunt tare curios cum se simte mâncarea în Lumea Reală.
JERRY: Hai să mâncăm, Căpitane, apoi poate mergem până la un lac sau un râu. Tare sunt curios cum se simte apa în Lumea Reală.
(Căpitanul Vic și Jerry ies din scenă, vorbind despre lucrurile pe care le vor face)
DR. NEBOON (se aude din ce în ce mai puțin, în timp ce lumina scade): Setări... Butoane... Controale... Ecran... Lumină albastră translucidă... setări... butoane...
luminițe... setări... controale... setări... setări... setări... setări...
Sfârșit.

Selma Dragoș Fereastra care n-avea somn
Selma Dragoș 3
Fereastra care n-avea somn
Personaje:
ACTRIȚA CARE O JOACĂ PE RUXI / RUXI
ACTRIȚA CARE O JOACĂ PE MAMA / MAMA / FEREASTRA / DOAMNA LĂTRĂTOARE
ACTORUL CARE ÎL JOACĂ PE TATA / TATA / FEREASTRA
ACTRIȚA CARE O JOACĂ PE RUXI: Dragi copii, sunteți copii? Câți ani aveți la voi? Eu azi am 7 fără o
zi. Mai am acolo, în cabină, niște ani, dar nu-i folosesc acum. În momentul ăsta am 7 ani fără o zi, dar până la
sfârșitul spectacolului o să am 7. Și după ce se termină, o să merg înapoi în culise și o să mă întorc cu toți. Ea (o
arată pe actrița care va juca Mama) are astăzi 35 de ani și e mama mea. Iar el (îl arată pe actorul care va juca
Tata) are astăzi 38 și e tatăl meu.
MAMA: Stai așa. Bun. Acum am 35.
TATA: Nu reușesc 38. Cine are tată de 38 de ani și mă poate ajuta un pic. Cum să fiu? Sau ce tați aveți, puteți
să-mi dați niște instrucțiuni?
RUXI: Bun, începem.
(Mama și Tata aduc elemente de decor – o cameră de copil, seara, la culcare.)

Selma Dragoș
3
Selma Dragoș: De când a aflat că există pe lume copii, Selma face teatru cu, pentru și despre ei și părinții lor.
A învățat de la un maestru în umbre cum să facă teatru de umbre, de la Loredana Mitruț, prietena ei compozitoare, cum să găsească muzica dintre cuvinte, și de la
colegii dansatori și păpușari din trupa PETEC să improvizeze povești cu aproape orice. De la Alina Nelega și Masteratul de Artă Dramatică de la Târgu Mureș a
învățat să pună pe hârtie povestea și să o țină acolo până e gata pentru scenă.
De la fiul ei, Selma a învățat cum să pună întrebări serioase. De-asta, atunci când scrie pentru copii, scrie numai despre lucrurile cu adevărat importante: de ce
suntem făcuți din ce suntem făcuți, ce e Frica, unde e Adevărul, cine sunt Bărboșii Magici, ce ne facem cu Timpul?

RUXI: Of. Nu-i corect.

MAMA: Aceasta este Ruxi.
TATA: Ruxi are 7 ani fără o zi.
RUXI: Nu-i corect.
MAMA: Ruxi, culcă-te!

MAMA: Haide, Ruxi, ia-ți pijamaua, trebuie să dormi! Haide, mâine împlinești 7 ani!
TATA: Haide, Ruxi, spală-te pe dinți!
MAMA: Ruxi, verifică-ți ghiozdanul și haide la culcare, o să stai mai mult când o să fii mai mare!
MAMA și TATA: Nu mai ai 1, 2, 3, 4, 5, 6.
MAMA și TATA: 6 și-un sfert, 6 jumate, 6 și trei sferturi... șaaaappp...
RUXI: Imediaaaaaaaat!
MAMA și TATA: 6 și trei sferturi și un sfert de sfert, 6 și trei sferturi și jumătate de sfert, 6 și trei sferturi și trei sferturi de sfert... șaaaapppppp...
RUXI: Imediaaaaaat!
MAMA și TATA: 6 și trei sferturi și trei sferturi de sfert și un sfert de sfert de sfert, 6 și trei sferturi și trei sferturi de sfert și jumătate de sfert de sfert... șapîîîî...
tîîîîîîîîîî...
RUXI: Acumaaaaa. Împing de mine în jos, mă apăs pe cap, mă ghemuiesc, mă chircesc, mă-mpachetez.
MAMA: Gata! Culcarea.
TATA: Stingerea!
(Lumina în cameră se stinge, rămâne doar fereastra luminată vag dinafară.)
FEREASTRA: (nimic)
RUXI: Mamaaaaa!
MAMA (vine repede): Ce e, Ruxi?
RUXI: Mama, fereastra a zis să te întreb voi de ce nu vă culcați?
MAMA: Gata, Ruxi, ești prea mare pentru povestea aia...
RUXI: Fereastra zice că sunt prea mică să fiu mare și prea mare să fiu mică.
MAMA: Ruxandra! (trage jaluzeaua cu un trosnet)
RUXI: Ce să fac, mă prefac! (se preface că se culcă)

(Mama iese.)
FEREASTRA: (nimic)
RUXI: Tataaaaaa!
TATA: Ce e, Ruxicuța lui tata?
RUXI: Fereastra nu mă lasă să dorm.
TATA: Ei, na! E prea întuneric, zici? Deschidem puțin jaluzeaua....
RUXI: Tata, hai să facem povestea cu fereastra....
TATA: Ruxi, nu mai ai 4 ani. Număr până la 7 și dacă nu dormi... 1, 2, 3, 4, 5, 6, șaaaaaaapppppppptîîîîîîî... îîîîîîîî... îîîîîîîîîîî...
RUXI: Ce să fac, mă prefac.
FEREASTRA: (nimic)
RUXI: Măcar în seara asta, lasă-mă să dorm. Tu știi ce-am pățit azi-dimineață? M-am trezit că aveam 5 ani. Și a trebuit să traaaaaag de mine, să traaaaag de timp,
să ma traaaaag de urechi să ajung repede la 7 ani fără o zi să mă pot duce la școală. Nu se mai poate așa.
FEREASTRA: Haaaaaai! Știi că vrei!
RUXI: Mmbine. Doar azi. Ultima. De mâine gata cu zburatul, că împlinesc 7 ani. Da?
FEREASTRA: De mâine mă abandonezi?
RUXI: Nu am de ales. De mâine cresc.
FEREASTRA: Și eu ce mă fac?
RUXI: Îți faci treaba ta, te închizi, te deschizi și gata.
FEREASTRA: De mâine?
(Fereastra bocește.)
FEREASTRA: Mai bine nu împlinești 7 ani. O să fie oribil! Vrei să-ți arăt?
RUXI: Nu!
FEREASTRA: Prea târziu. Diminețile tale o să fie așa:
MAMA: Haide, Ruxi, trezește-te, nu mai ai 5 ani!
TATA: Haide, Ruxi, îmbracă-te , nu mai ai 4 ani!
MAMA: Haide, Ruxi, spală-te pe față, nu mai ai 3 ani!
TATA: Haide, Ruxi, leagă-ți șireturile, nu mai ai 2 ani!

MAMA: Mănâncă micul dejun, Ruxi, că nu mai ai un an!

TATA: Hai, Ruxi, verifică-ți ghiozdanul, nu mai ai 6 ani, nu mai ești la pregătitoare, ești clasa 1!
MAMA și TATA: Nu mai ai 1, 2, 3, 4, 5, 6.
MAMA și TATA: 6 și-un sfert, 6 jumate, 6 și trei sferturi...
MAMA și TATA: 6 și trei sferturi și un sfert de sfert, 6 și trei sferturi și jumătate de sfert, 6 și trei sferturi și trei sferturi de sfert...
RUXI: Imediaaaaaat!
MAMA și TATA: 6 și trei sferturi și trei sferturi de sfert și un sfert de sfert de sfert, 6 și trei sferturi și trei sferturi de sfert și jumătate de sfert de sfert...
RUXI: Acumaaaaa.
MAMA și TATA: E important să ieșim pe ușă la timp, ca să ne urcăm în mașină la timp...
TATA: Nu mai avem timp de plimbare până la autobuz!
MAMA și TATA: E important să ne urcăm în mașină la timp, ca să ajungem în intersecție la timp,
MAMA: Dacă ajungem la 7 și 17 minute, prindem liber.
TATA: La 7 și 18 minute deja e aglomerat.
FEREASTRA: Pe drum spre școală o să fie așa:

MAMA și TATA: E vital, adică e important, să ajungem în intersecție la timp, ca să ajungem la școală la timp.
MAMA și TATA: E important să ajungem la școală la timp, ca să ajungem la serviciu la timp.
MAMA: Exact.
RUXI: De ce?
TATA: Nu ai cum să înțelegi.
MAMA: Ai prea puțini ani.
MAMA: Ruxi, pune-ți singură centura, ai deja 7 ani!
TATA: Ruxi, stai frumos, că n-ai 5 ani!
TATA: Ruxi, nu linge geamul, că nu mai ai 3 ani!
MAMA: Ruxi, nu te strâmba, că nu mai ai 2 ani!
FEREASTRA: La școală o să fie așa:

FEREASTRA: Toată ziua o să te străduiești să ai fix 7 ani! Nici o zi mai puțin!

RUXI: Of. Mă trag de urechi, mă trag de subsuori în sus și cu greu, cu greu, mă fac de 7 ani. Traaaaag de tot timpul din mine să stau cuminte la 7.
Dar cum nu sunt atentă, zbang!
Am doi ani.
Sau trei și jumătate.
Sau m-am născut ieri.
Of.
Toată ziua trag de mine să cresc. Cresc și cresc și nu mă mai opresc.
Nu mă foiesc.
DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE: Nu vorbiți neîntrebați!
RUXI: Nu vorbesc neîntrebată.
DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE: Nu alergați pe hol!
RUXI: Nu alerg pe hol.
DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE: Nu ieșiți în pauză, că e prea mică!
RUXI: Nu mă murdăresc.
Nu mă șifonez.
Nu mă cer la toaletă.
Nu plâng că nu-mi iese b mic de mână.
Nu râd în oră.
Nu mă supăr.
Nu mă port ca un copil mic.
Nu mă port ca la grădiniță.
Nu plâng după mama ca un bebe, că e rușine.
FEREASTRA: Pe drum o să fie așa:

RUXI: Mama vine la 5. Sunt așa de mare că abia încap înapoi în mașină. Mama nu observă. Ea, săraca, e și mai mare, dacă se face mai mare de atât o să
explodeze.
MAMA: Ce-ai spus?
RUXI: Am spus că b mic de mână e ca o veveriță cu coadă de purcel...
TATA: Ce-ai spus?
FEREASTRA: Când vin de la serviciu mama și tata sunt așa de mari, că ajung cu capul în nori și nu aud nimic nimic. Nici nu te văd bine de acolo. Sunt
uriași. Trebuie să strigi ca să te audă acolo sus, la ei.

RUXI: Mamaaaaaa! Tataaaaaaa!

MAMA și TATA: Hai, gata, mă doare capul.
RUXI: Săracii de ei. Intrăm în casa noastră care acum e prea mică pentru cât suntem de mari.
FEREASTRA: Când vine ora de culcare ești încă prea mare. Nu încapi în camera asta de fetiță. Nu încapi în pat. Nu-ți încapi în piele. Așa o să fie.
RUXI: Of.
FEREASTRA: Seara o să fie așa:

MAMA: Haide, Ruxi, ia-ți pijamaua, ai doar 7 ani, trebuie să dormi!
TATA: Haide, Ruxi, spală-te pe dinți!
MAMA: Ruxi, verifică-ți ghiozdanul și haide la culcare, o să stai mai mult când o să fii mai mare!
MAMA și TATA: Nu mai ai 1, 2, 3, 4, 5, 6...
MAMA și TATA: 6 și-un sfert, 6 jumate, 6 și trei sferturi...
MAMA și TATA: 6 și trei sferturi și un sfert de sfert, 6 și trei sferturi și jumătate de sfert, 6 și trei sferturi și trei sferturi de sfert...
RUXI: Imediaaaaaat!
MAMA și TATA: 6 și trei sferturi și trei sferturi de sfert și un sfert de sfert de sfert, 6 și trei sferturi și trei sferturi de sfert și jumătate de sfert de sfert...
RUXI: Acumaaaaa. Împing de mine în jos, mă apăs pe cap, mă ghemuiesc, mă chircesc, mă-mpachetez, mă conformez.
MAMA: Gata! Culcarea.
TATA: Stingerea!
(Lumina în cameră se stinge, rămâne doar fereastra luminată vag dinafară.)
RUXI: Nu vreau să fie așa. Gata. M-am hotărât. Nu împlinesc 7 ani!

FEREASTRA: O să-i împlinești în timp ce dormi...
RUXI: Atunci nu mă mai culc niciodată.
FEREASTRA: Nici eu. Eu rămân o ferestruică magică, tu o fetiță de 6 ani.
RUXI: Pe veci.
FEREASTRA: Bate jaluzeaua!
(Revine Mama)

MAMA: Ruxi, de ce nu dormi?

RUXI: Mama, fereastra a zis...
MAMA: Gata, Ruxi, ești prea mare pentru povestea aia...
(Fereastra îi face semne disperate lui Ruxi să insiste.)
RUXI: Fereastra zice că de mâine o să fiu prea mică să fiu mare și prea mare să fiu mică. Și m-am hotărât să nu împlinesc 7 ani și...
MAMA: Ruxandra! (trage jaluzeaua cu un trosnet. Fereastra oftează.) Uite, intră aer pe undeva, clar trebuie să schimbăm geamul ăsta. Iar tu: Cul-ca-rea!
RUXI: Ce să fac, mă prefac! (se preface că se culcă)
(Mama iese.)
RUXI: Dar nu mă culc niciodată!

FEREASTRA: Niciodată!
FEREASTRA: Hei! Pssst! Dormi?

RUXI: Tataaaaaa!
TATA: Ce e, Ruxicuța lui tata?
RUXI: Nu vreau să dorm.
TATA: Ei, na! E prea întuneric, zici? Deschidem puțin jaluzeaua...
RUXI: Tata, hai să facem povestea cu fereastra...
(Fereastra oftează.)
TATA: Uite, trage curentul pe sub ea. E timpul să punem termopane în loc. Fereastra asta trebuie schimbată. Are 7 ani.
RUXI: Tata, fereastra e prietena mea!
TATA: Ruxi, nu mai ai 4 ani. Un geam e doar un geam. Număr până la 7 și dacă nu dormi... 1, 2, 3, 4,...
RUXI: Ce să fac, mă prefac.
FEREASTRA: Să nu mă lași, Ruxi!
RUXI: Nu te las. Dar nici tu pe mine!

(Fereastra întinde perdelele ca pe niște aripi și o cuprinde pe Ruxandra. Prin fereastră se derulează imagini și culori.)
FEREASTRA: Cine-i mică, cine-i mare, cine lumea toat-o are?

Cine-i înger, cine-i drac, cui poveștile îi plac?
Cine-i fată? Băiețel? Pisicuță și cățel?
Cine-i om și omuleț, cine-i fricos și îndrăzneț?
Rămâi mică, stai cu mine,
Ține-te bine, să nu crești!
Uite, eu eram un duh fermecat, care îți împlinea trei dorințe.
Și tu ziceai „Întâi și întâi vreau un voal care mă face invizibilă!” și te făceai invizibilă și puteai să te duci în living, să asculți tot ce vorbesc adulții după ce trimit
copiii la culcare.
(Umbrele Mamei și Tatălui:)

MAMA UMBRĂ: Îți spun ceva foarte important despre Ruxandra, ceva ce ea nu o să știe niciodată!
TATA UMBRĂ: Și eu îți răspunde cu ceva foarte interesant, ceva ce copiii nu trebuie să audă.
(Umbrele Mamei și Tatălui sunt în oglindă în baie, Mama udă periuța fără să se spele pe dinți)
TATA: Te-ai spălat pe dinți?

MAMA: Daaaa.
TATA: Ia să văd.
MAMA: Uite, e udă periuța.
TATA: Ha. Nu mă păcălești. Suflă.
(Mama suflă.)
TATA: Nu miroși a pastă de dinți.

MAMA: M-am spălat numai cu apă. Să nu mă spui lui Ruxi.
TATA: Ok, nu te spun. Dar nici tu nu mă spui că nu mă spăl pe dinți.
MAMA: Nu te spun.
MAMA și TATA: Nianiania nia nia niaaa

TATA: Pfuai. Ce-am obosit să am toată ziua atâția ani!

MAMA: Și eu. Ce bine e să ai 4 ani.
TATA: Eu am 5 acuma. Uite ce frumooooos e mucul ăsta. Îl vrei?
MAMA: Scârbosule.
TATA: Cine zice aia e.
(Distracție cu mucul)
MAMA: Auzi, eu mă gândesc să rămân de 5 ani.

TATA: Și eu.
(Pauză)
MAMA: Oare n-o să facem carii? (Pauză) Cine o să aibă grijă de dinții din casa asta?
TATA: Și cine ne trezește mâine dimineață?
MAMA: Cine merge la serviciu?
TATA: Cine plătește facturi?
MAMA: Cine face de mâncare?
(Pauză. Dau din umeri. Au 5 ani, deci nu le pasă. Pauză.)
TATA: Nu putem să o lăsăm pe Ruxi singură în casă cu doi copii de 5 ani.
(Pauză)
MAMA și TATA (deodată): Rândul tău!
(Pauză)
MAMA: Eu am fost cea mai mare azi. Și ieri.

TATA: Păi te pricepi.

MAMA: Dacă tot eu trebuie să fiu mare... Tot timpul eu sunt mai mare. Nu mai vreau.
TATA: Cum să fac?
MAMA: Te prefaci.
(Pauză)
MAMA (îi șoptește): Zi-mi să mă spăl pe dinți.

TATA: Spală-te pe dinți!
MAMA: Nu.
TATA (șoaptă): Și acuma ce fac?
MAMA (șoaptă): Insiști.
(Pauză)
TATA: Număr până la 7. Unuuuuuu, doiiiiiiii..............

MAMA: Bineeeee, oooooof, nu-i coreeeeeect. Dar nu ne culcam, așa-i?
TATA: Nu! Niciodată!!
MAMA: Niciodată!
FEREASTRA: Și tu puteai auzi tot, că erai invizibilă!

RUXI: Hahaa!... Dragii de ei... Așa sunt toți părinții? Le e somn de nu mai știu cine sunt și, în loc să se culce, se țin de năzdrăvănii? Ofofof, părinți -părinți-părinți
necuminți! Hai, la nani.
(Nani, mami, șoaptă de culcare pentru părinți, pe muzică sau fără)
Toată ziua ai fost mare
Ai crescut, te-ai întărit
Te-ai ținut, te-ai cumințit
N-ai lins geamuri, n-ai zbierat
Ai tăcut, te-ai resemnat
De ce oare de ce oare
Toată ziua ai fost mare?

Hai, copile obosit,

Te-ai lățit și te-ai lungit
Te-ai făcut ascunzătoare
Nu s-a văzut că te doare
Omuleț întins ca guma
Închide ochii acuma
Toată ziua ai fost mare
Te-ai întins ca un elastic
Toți te-au aprobat: fantastic
Uite-un om adevărat
E întins, neșifonat!
de ce oare, de ce oare
Toată ziua ai fost mare?
Hai, adulții, la somnic

Mamă mică, tată mic
Nu te teme, fă-te ușor
Pregătește-te de zbor
Mâine nu te mai speria,
Lumea e, de fapt, a ta.
FEREASTRA: Ai zis că nu te culci!

RUXI (cască): Nu mă culc. Rămân fetiță de 6 ani pe veci.
FEREASTRA: Ruxi, nu te culcaaaa. Uite, sunt o mare (face valuri, apare umbra unei corăbii), iar tu navighezi către o insulă unde...
(Ruxi cască.)
FEREASTRA: Nu, stai așa! Uite, sunt o pasăre a paradisului iar tu ești prințesa curcubeului și...
(Ruxi se înmoaie de somn...)

FEREASTRA: Sunt un catalog uriaș în care primesc note rele toți copiii de 7 ani... Și venea doamna lătrătoare și striga „Ruxi, unde ți-e tema?” și tu ziceai „Mi-a
mâncat-o câinele!” și doamna lătrătoare zicea „HAM HAM HAM” și... NU TE CULCA!
RUXI (cască): Nu mă culc!
(Ruxi adoarme.)
(Fereastra rămâne mută, perdeaua mai flutură un timp. Se întunecă, apoi printre jaluzele intră lumina dimineții. Mama intră în cameră cu un tort cu 7 lumânări,
Tata duce un balon. În șoaptă, aranjează camera ca pentru o petrecere de micul dejun.)
MAMA: Bună dimineața!

TATA: Bună dimineațaaaa!
RUXI: Mmm? Am dormit?
MAMA și TATA : La mulți ani!
(Ruxi fuge la fereastră, care e mută, normal.)
RUXI: S-a închis! S-a închis de tot!
(Suflă lumânările din mers și iese.)
RUXI: Sunt prea mare pentru asta, mă duc să mă spăl, să nu întârziem la școală.
MAMA (către Tata): A crescut!
TATA: Atât de repede? Peste noapte!
MAMA: Ca prin farmec a crescut!
RUXI: Astăzi am avut 7 ani toată ziua. Am fost cuminte. Am stat în bancă. Am ieșit pe hol numai mergând calmă, fără să alerg. Am ridicat mâna și nu am vorbit
neîntrebată. Nu m-am jucat în pauză, că sunt mare. Gata. Fără ferestre magice, fără zburat cu perdelele. Fără prințese, fără dragoni, fără navigat pe mare cu corabia
mea.
În mașină spre casă stau cuminte, ca un copil de 7 ani. Îmi pun centura singură. Și nu trăncănesc, sunt copil mare, mama e sigur obosită. Și tata la fel. Și au lucruri
de oameni mari de vorbit.
M-am dus la culcare fără să protestez, m-am băgat în pat și m-am culcat. Totul e foarte nemagic și foarte trist și m-am săturat. Mă simt așa de obosită, parcă aș
avea 7 ani de 100 de ani.

ACTRIȚA CARE JOACĂ FEREASTRA (ȘI MAMA): Ruxi, ai uitat că ne prefăceam?

ACTRIȚA CARE O JOACĂ PE RUXI: Poftim?
ACTORUL CARE ÎL JOACĂ PE TATA: Noi eram niște actori, care făceau un spectacol în care eu aveam 38 de ani (sau cât s-a stabilit la început), ea avea 35
și tu împlineai 7.
ACTRIȚA CARE O JOACĂ PE RUXI: Așa. Și eu împlineam 7 ani și de-acum înainte viața era tristă și uscată ca o frunză moartă și nu mai aveam voie să mă
joc, nici să mă prostesc. Trebuia să fiu mereu cuminte, să-mi leg șireturile corect, să scriu frumos, să stau frumos, să vorbesc frumos, să fiu responsabilă...
ACTORUL CARE ÎL JOACĂ PE TATA: Adică erai o băbuță de 7 ani?
ACTRIȚA CARE O JOACĂ PE RUXI: O fetiță mare. Eram serioasă, severă, importantă. Eram o doamnă învățătoare. (voce stridentă) Stai frumos! Nu te prosti!
Clasa întâi, li-niș-te am zis!
ACTORUL CARE ÎL JOACĂ PE TATA: Asta nu e o doamnă învățătoare, e o doamnă lătrătoare. Dacă tot te prefăceai, de ce nu puteai să fii o doamnă
învățătoare drăguță?
ACTRIȚA CARE O JOACĂ PE RUXI: Nu știu cum să fac o doamnă învățătoare drăguță. Mă ajută cineva? Cum ar fi o doamnă învățătoare drăguță?
ACTORUL CARE ÎL JOACĂ PE TATA: Deci eu aveam 7 ani acum și tu erai doamna învățătoare. Și mie nu-mi ieșea litera b mic de mână. Și tu ce făceai?
ACTRIȚA CARE O JOACĂ PE RUXI, DAR ACUM E DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE: Imaginează-ți că b mic de mână e ca o veveriță cu coadă de purcel...
ACTRIȚA CARE O JOACĂ PE MAMA: Și eu cine eram?
(De aici, actorii conduc jocul în așa fel încât toți copii din public să devină învățători, elevi, mame sau tați și să își imagineze, interacționând, cum le-ar plăcea să
fie viața la școală și acasă când vor fi „copii mari”. Dacă avem părinți, învățători în sală, preferabil să fie ei copii, să joace cum ar vrea ei să fie „copiii mari”.)
Sfârșit.

Ioana Hogman Melcul Mec și Melcul Lec
Ioana Hogman4
Melcul Mec și Melcul Lec
Personaje:
LEC, un melc terestru
MEC, un melc digital, creat după caracteristicile lui LEC
MAX, un copil de 6 ani
MAMA, apare doar sub forma unor înregistrări web făcute de MEC
SCENA I
MEC: Suntem unul și-același!

LEC: Nu suntem la fel!
MEC: Suntem unul și-același!
MEC: Suntem unul și-ace/
MAX: Încetați odată! Mă scoateți din minți cu discuția asta!
LEC: Nu înțelege odată că nu/
Ioana Hogman
MEC: /Ba suntem unul și-acelaaaași!
LEC: Nuuuuuuuu! Nuuuuuu! Nuuuuuuuuuu! Nuuuuuu!
Cearta dintre cei doi continuă pe introducerea lui MAX.
4
Ioana Hogman: În ceea ce scriu vorbesc de cele mai multe ori despre lucrurile pe care le cunosc, într-un limbaj fidel interiorului din care vin ele. Dar uneori am
chef să mă arunc pur și simplu în ceva căruia pot să-i simt doar o undă vagă de miros și să mă tot mir odată la ceva timp de ce apare pe pagină ca și cum cuvintele
nu-mi aparțin. Atunci mă simt cel mai aproape de a fi copil, ca scriitor.

MAX: Salut, sunt un copil oarecare de la o scară oarecare și motivul pentru care nu mă prezint este că acest spectacol nu este despre mine. Acest spectacol este
despre melcii mei. Zăpăciții ăștia doi. MEC și LEC. LEC și MEC.
MEC: Suntem unul și-acelaaași!
MAX: Chiar nu contează, amândoi sunt la fel de importanți. Acest spectacol se întâmplă doar pentru că nu reușesc să o mai scot la capăt cu ăștia doi. Aceeași
discuție interminabilă în fiecare zi. Cum deschid ochii, cum începe.
MEC: Suntem unul și-acelaaași!
MAX Nu mai pot. Limitele mele au fost demult încălcate.. Am nevoie de linișteeeee! Sigur că primul lucru pe care l-am făcut a fost să o întreb pe mama. Dar
n-am ajuns prea departe, pare destul de înverșunată împotriva amândurora.
MAMA: E mucus peste tot în urma lui! Sunt cu mopul în mână de când vin de la muncă până mă culc!
MAX: Despre LEC, bineînțeles. I-am explicat degeaba că mucusul e super important pentru el, că fără mucus nu poate respira, nu se poate deplasa, se usucă. Din
punctul ăsta de vedere l-ar prefera oricând pe MEC. Dar nici cu el nu e prea fericită.
MAMA: Face exercițiile de adunare și scădere în locul tău!
MAX: Nu-i chiar așa. Le fac și eu. Atât doar că el e mai rapid... Spuneți-mi un calcul. Orice. Să fie doar cifre, cu numerele încă nu mă descurc.
Așteaptă o propunere de calcul din public și răspund pe rând. Primul e MEC. Al doilea e MAX și al treilea, după mult timp, LEC.
MAX: Înțelegeți ce spun? E mai rapid. Și fac mereu concurs cu el. Dar mama nu vede în asta un lucru bun de vreme ce încă nu reușesc să răspund mai repede
decât el. Susține că:
MAMA: Nu se pune!
MAX: Consideră că:
MAMA: Nu ți-ai făcut tu temele!
MAX: Insistă că:
MAMA: Trișezi!
MAX: Trișeeez? Pe bune, cineva să schimbe sensul acestui cuvânt, nu mai are nici o legătură cu realitatea zilelor noastre!
MAMA: M-am înțepat de o mie de ori în el!
MAX: Pentru că tot de atâtea ori era să calce pe el! De asta i-am construit super-acoperișul ăsta din oțel pe care îl poartă pe el. Un acoperiș pe măsură pentru casa
lui. Tu ai vrea să stai fără acoperiș? Normal că nu.
MAMA: Consumă curent!

MAX: Despre MEC. Dar practic nu el consumă curent, ci tableta atunci când o pun la încărcat, am încercat eu să-i explic și nu mi se pare cine știe ce oricum, am
comparat facturile de curent ca să îi arăt că nu are dreptate. Plus că e singurul lucru de care are nevoie. Fix așa cum LEC are nevoie de frunzele și legumele pe care
i le aduc în fiecare zi din grădină lucru pe care mama îl consideră altă bătaie de cap. Pe lângă asta:
MAMA: E gălăgios!
MAX: Melcii sunt animale nocturne! Pe MEC l-am pus noaptea pe OFF la rugămințile ei, dar ce pot face eu dacă LEC are chef să umble?
MAMA: Dă drumul la robinet!
MAX: Dar asta abia spre dimineață! Îi ia foarte mult să ajungă până la bucătărie slash baie. Abia pe la 6-7 dimineața reușește.
MAMA: Tropăie pe scări...
MAX: Nu tropăie. Se mai întâmplă uneori să se rostogolească fiindcă acoperișul ăsta e foarte greu. În fine. Mi se par super nedrepte toate aceste argumente. Așa
sunt ei, sunt /
MEC: /La feeel!
LEC: Nu suntem/
MAX: /Băieți, dați-o-ncolo. Vă pun să așteptați la ușă pe amândoi până mă lămuresc... (cei doi se potolesc) Deci de vreme ce mama nu m-a ajutat prea mult, iar
doamna profesoară a spus din start că ea nu e de acord cu animale de casă de nici un fel, m-am gândit să mă ajutați voi să le explic ce și cum.
SCENA II
MAX: Un lucru sigur au în comun.

MEC: Deci suntem unul și-același!
LEC: Nu sunteeeem/
MAX: Viteza!
LEC: Viteza nu, în nici un caz. MEC își poate seta singur viteza.
MEC: Te înșeli amice. Programatorul m-a creat după caracteristicile tale. Tu ești încet, sunt încet și eu! Singura diferență dintre noi doi e că eu nu simt deloc
podeaua pe care calc. Dar fii sigur că pot să fug!
LEC: Aș vrea să văd asta.
MAX: Și eu! Aveți chef de o întrecere?
LEC: Nu, nu chiar...
MAX: Haideți, măi. O să fie distractiv! Vă pun și numere ca la concursurile de pe canalul de sport!
MEC: Eu vreau să fiu 7. Îmi poartă noroc.
LEC: Poate veni cineva cu un mop să ude puțin aici?
MEC: E curat! Am dat cu mopul înainte de spectacol.

LEC: E curat, dar nu și ud. Trebuie să fie ud ca să pot să alerg.

MAX: Sigur. Două secunde să îl aduc. Îmi spui tu cât. (MAX începe să ude podeaua) Atât?
LEC: Poate încă puțin.
MAX: Atât?
LEC: Mai merge un pic.
MAX: Acum?
LEC: Poate încă puțin?
MAX: Pe bune? O să trebuiască să ne suflecăm pantalonii imediat!
LEC: Bine, cred că pot să mă descurc și așa.
MAX: Ok. MEC, tu ai nevoie de ceva?
LEC: Sigur, să torni restul găleții pe el.
MEC: Ha-ha.
LEC: Vezi? Ți-am spus eu că nu suntem la fel. Dacă ajunge apă pe tine ești terminat! Nici nu știu de ce mai pierdem timpul pe aici.
MEC: Tu pierzi timpul, mie îmi place aici. Și abia aștept să alerg.
MAX: Băieți, sunteți gata? Pe locuri, fiți gata...
LEC: Stai! Nu mi-ai pus număr!
MAX: Ai dreptate. Ai un număr preferat?
LEC: Oricare.
MAX: Ok. O să ai numărul 3. Pe locuri, fiți gata...
LEC: Stai!
MAX: Ce mai e acum?
LEC: Ar trebui să dau jos acoperișul ăsta, nu? Altfel o să îmi fie foarte greu.
MEC: Haideți, măi, îmi piere tot cheful.
LEC: Nici n-am știut că tu ai așa ceva! Credeam că la tine se rezolvă totul din butoane.
MEC: Ei bine, tu pare că n-ai oricum niciodată chef, așa că ajungem la aceeași concluzie! Suntem unul și-acelaa/
MAX: Hai, băieeeeți. LEC, dă-l jos dacă vrei și hai să începem odată.
LEC se chinuie să își dea jos acoperișul, moment din care face un spectacol întreg.
MAX: Bun. Acum nimic n-ar trebui să ne mai stea în cale. Pe locuri, fiți gata...

LEC: Stai! Mai udă puțin. E cald, sigur s-a uscat între timp.
MAX udă din nou podeaua. Îi cere aprobarea din priviri lui LEC, fără a părea dispus să mai aștepte după el.
MAX: Pentru ultima dată, pe locuri, fiți gata...
Cei doi pornesc înainte să primească startul. LEC face un efort foarte mare să facă pași, iar MEC pornește inițial în același fel, după care începe să prindă o
viteză care îl ia prin surprindere chiar și pe el. La un moment dat începe să alerge atât de repede că dispare.
SCENA III
MAX: MEC? MEEEEC! Cred că trebuie să îi dau restart. Ce s-o fi întâmplat?

LEC: A trișat, ce să se întâmple? A zis că nu își poate modifica viteza și uite că a putut! A alergat atât de repede că a dispărut.
MAX: Unde să dispară?
LEC: Nu știu. Într-o gaură a internetului.
MAX: Parc-ai fi mama:
MAMA: Iar ai căzut într-o gaură de internet și nu te mai scoate de-acolo nici naiba!
MAX: Nu înțeleg nici cum ce vrea să zică cu gara de internet. MEC! Alooo! MEC, mai ești? Fir-ar să fie!
LEC: Sigur e bine.
MAX: Crezi?
LEC: Da... Mai știi când ți s-a stricat încărcătorul de la tabletă și ai crezut că s-au dus de tot, și MEC, și tableta?
MAX: A durat trei zile să primesc o altă baterie!
LEC: Știu, știu... dar MEC era acolo, nu? Te-a așteptat timp de trei zile. Sau știi când ai spart ecranul și MEC arăta ca un puzzle c-o mie de bucăți? Nu avea nimic,
nu?
MAX: Nu...
LEC: Sau când mama ta s-a supărat că ți-a făcut toată tema la mate și ți-a schimbat parola? Ai crezut că MEC a fugit de tine, nu?
MAX: Da.
LEC: Dar el era acolo de fiecare dată. Sunt sigur că așa se întâmplă și acum. Mai ai puțină răbdare.
MAX: Ok.
LEC: Ok.
MAX: Și ce să fac în timpul ăsta?

LEC: Tema la mate?

MAX: Nu am temă la mate azi...
LEC: Nu ai temă la mate?!
MAX: Nu.
LEC: Mincinosu', roade o/
MAX: Bineee, bineee. A făcut-o MEC deja.
LEC: Normal. Ok, atunci... Ai putea să mă înveți și pe mine să intru pe wikipedia.
MAX: Serios? Ce vrei să faci pe wikipedia?
LEC: Să fiu și eu deștept, să-i dau peste nas lui MEC. Plus că sunt o grămadă de lucruri pe care aș vrea să le știu.
MAX: De exemplu? Poate pot să-ți spun eu.
LEC: De exemplu habar n-am ce înseamnă când spui că suntem prietenii tăi.
MAX: Pe bune? Și abia acum întrebi?
LEC: Mi-a fost rușine...
MAX: Bine. Să mă gândesc cum să explic. Un prieten este cineva care e cu tine în toate momentele bune.
LEC: Când te dai pe skate?
MAX: Da.
LEC: Când mănânci pâine în ou?
MAX: Da.
LEC: Când ești singur acasă, asculți muzica tare, te zbengui și dansezi?
MAX: Da. Dar este și cineva care e cu tine în toate momentele rele, cineva care intră cu tine în aceeași întunecime atunci când viața te forțează să intri acolo,
cineva care nu dă bir cu fugiții când ai nevoie de el.
MEC: Cine dă bir cu fugiții aici? Nu dă nimeni bir cu fugiții!
MAX: MEC, ești în viață!
MEC: Sunt! Dar aproape că n-am mai fost! Am avut un vis groaznic. Era noapte și eu eram pe OFF, dar LEC a venit la mine, a aprins tableta, a deschis aplicația și
a început să apese la nimereală toate butoanele. Întâi a început să îmi dea să mănânc foarte multe frunze, iar eu mă umflam ca o bilă și mă rostogoleam de o parte
și de cealaltă a ecranului. Corpul meu creștea și cochilia mea rămânea mică până aproape că nu se mai vedea, era ca un neg pe spinarea unui uriaș. Când aplicația
l-a avertizat că dacă mai continuă o să explodeze, s-a dus țintă la butonul de prădători. Am încercat să țip, dar nu reușeam, parcă eram dintr-odată mut.
MAX: Ai avut un coșmar. E groaznic, știu.
MEC: Și LEC a apăsat butonul fără să stea pe gânduri. Și atunci au început să apară din toate părțile tot felul de păsăroi care roiau în jurul meu și eu nu numai că
nu puteam să mă deplasez, dar eram atât de mare că nici n-aș fi avut unde să mă ascund. Și atunci m-am trezit.
LEC: Cel puțin acum știi cum e să fii eu. Să știi tot timpul că se poate termina oricând.

MEC: Naivule, încetează să-ți plângi de milă. Să știi că și cu mine se poate termina oricând. Mama lui MAX are un cont pe care îl poate șterge. Un click și s-a zis
cu mine. LEC a încercat într-o noapte să îl dezactiveze. Dar i-a fost frică că dacă merge până la capăt s-ar putea să pățească ceva și el. Chiar și el crede că suntem
unul și-același...
LEC: Nu am încercat să te dezactivez, blegule, am vrut să văd dacă mă pot transfera în spațiul virtual și eu.
MAX: Cum adică?! Adică să nu mai exiști în realitate?!
LEC: Adică să exist în realitatea virtuală!
MAX: De ce ai vrea asta? Nu mă port frumos cu tine? Nu îți aduc suficiente frunze? Nu sunt un prieten de nădejde?
LEC: Nu e vorba de asta. Dar pare atât de mișto acolo! Are acces la atât de multe lucruri! Aici durează o grămadă să ajung din dormitor până în baie. Dacă iau o
carte din bibliotecă și încerc să o citesc las mucus pe ea și până apuc să citesc trei rânduri se umezește. Nici nu mai vorbesc despre a vizita alte țări sau orașe.
Probabil ca să zbor cu avionul ar trebui să stau închis lângă tot felul de dubioși în cuști, am auzit că oamenii iau cu ei chiar și crocodili în excursie. Nici nu mă
gândesc să zbor în beznă totală lângă vreo fiară. O singură dată m-am strecurat în bagajul tău de călătorie când ai mers doar până la București cu trenul. După ce
ați adormit toți, am deschis fermoarul cu antenele și am ieșit. M-am uitat pe geam ore în șir până dimineața. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Atâtea lumini.
Așa viteză! Am numărat toți stâlpii de iluminat și au ieșit 1507 până la București. Dar asta a fost înainte să apară MEC să ne dea peste cap toată viața.
MEC: Suntem unu și același!
LEC: Nu suntem la feeel!
MEC: Suntem unu și/
LEC: /Nu suntem la feeeel!
MEC: Suntem unu și/
MAX: MEC, tocmai discutam cu LEC care voia să știe ce e un prieten. Poate găsești ceva pe wikipedia. Eu am încercat să îi explic cât am putut eu de bine, dar nu
sunt sigur că a înțeles.
MEC: Nu trebuie să intru pe wikipedia pentru asta. Știu exact ce e un prieten. Am o mulțime.
MAX: Ai alți prieteni?
MEC: MIB, TEM, FUS.
MAX: De unde-i știi?
MEC: De pe platformă.
LEC: Ce e o platformă?
MEC: Și tu ai alți prieteni, nu? Dora, Marius, Bogdan, Cami. Platforma e locul în care am fost creat. Acolo lucrează și programatorul meu. Și acolo sunt mulți
alții ca mine. FUX e un babuin rozaliu, TEM e o cârtiță veselă, MIB...
LEC: Mai sunt alții ca tine?
MEC: O grămadăăă! Și sunt foarte amuzanți toți.
LEC: Aoleu!

MAX: Putem să îi cunoaștem?

MEC: Mă tem că nu... Doar copiii lor îi pot vedea. Au și ei fiecare câte un copil, Max, așa ca tine. Dar cred că pot să descarc o poză cu ei. Stați o secundă. Așa.
Uite, asta e tare. Apar și eu.
MAX: Ce tare!
SCENA IV
MEC: Tu n-ai alți prieteni, LEC?

LEC: Nu cred...
MEC: Nu te mai întâlnești cu nimeni?
LEC: Păi... Ba da! Știu! Când plouă în grădină ne întâlnim mai mulți și stăm în ploaie.
MEC: În ce?
LEC: În ploaie. Ne întâlnim pe cărare, vreo cinșpe-douăzeci de melci. Păsările stau ascunse, oamenii la fel, nu te mănâncă nimeni, nu te calcă nimeni, stai la
povești cât vrei.
MEC (citește): Ploaie. Formă de precipitație atmosferică sub formă de picături de apă provenite din condensarea vaporilor din atmosferă. Ploaia se formează când
diferite picături de apă din nori cad pe suprafața Pământului în formă lichidă. Nu toată ploaia ajunge în sol. Unele picături de apă se evaporă în timpul căderii și nu
mai ajung în pământ.
MAX: Ești pe wikipedia, iar?
MEC: Voiam să văd care-i chestia cu ploaia.
LEC: Cum adică care-i chestia?
MEC: Adică ce este ploaia.
LEC: Nu știi ce este ploaia?
MEC: Nu chiar. Dar am găsit o aplicație! Pentru oamenii care locuiesc în deșert. Spune că îmi poate trimite informații digitale asemănătoare picăturilor de ploaie.
LEC: Stai puțin, tu nu ai simțit niciodată ploaie?
MEC: Nu.
MAX: Nu ai ieșit niciodată în ploaie fără umbrelă?
MEC: Nu am ieșit niciodată în ploaie.
LEC: Nu a plouat niciodată la tine în aplicație?
MEC: Nu... Programatorul meu m-a creat într-un spațiu construit de și pentru oameni, adică o cameră, ca cea în care locuiește LEC. De îndată ce încerc să ies de
acolo cad pe o coală albă, nu prea mai e nimic de văzut.
LEC: Dar... dar ploaia e atât de importantă pentru melci...

MEC: Știu. Probabil că i-a scăpat.

LEC: Păi și cum faci să fii ud tot timpul?
MEC: Max face asta din aplicație. Odată la ceva timp apasă un buton și gata. Sunt din nou umed și alunecos.
LEC: Și dacă ar uita să îl apese?
MEC: Atunci m-aș usca rapid și aș muri instant. Dar să nu-ți vină idei!
LEC: E așa de incorect. Să ai totul pe tavă, să nu îți fie teamă de verile fără ploi...
MEC: Ei, asta nu e neapărat adevărat. Să nu uităm de butonul pentru prădători.
MAX: Credeam că ăsta a fost un coșmar.
MEC: A fost un coșmar teribil, dar butonul există. LEC a încercat să îl apese într-o noapte.
MAX: Ai încercat să dai drumul la prădători?!
LEC: Am vrut să văd dacă chiar funcționează. Eram supărat. Nu mai petrecuseși timp cu mine demult. Îmi aduceai tone de mâncare și mă lăsai de unul singur ca
să petreci toată ziua cu MEC. N-a fost prea drăguț. Mâncam și mâncam și mâncam și la un moment dat mă plictiseam și mă întristam groaznic de tare.
MEC: Fix ca în coșmarul meu.
MAX: Așa că ai vrut să trimiți prădătorii să îl rezolve?
LEC: N-aș fi mers până la capăt, știi asta.
MAX: LEC, prietenii nu-și fac chestii dinastea între ei.
MEC: Uite! S-a descărcat!
LEC: Acum simți ploaia?
MEC: Încă nu. Trebuie să îi dau open, să adaug câteva date și gata.
MAX: Hai.
LEC: Hai.
MEC: Trei, doi, unu...
MAX: MEC?
LEC: MEC?
MAX: MEC, simți ceva?
MEC: Da.
MAX: Ce?
MEC: Simt... simt... e ca și butonul de gâdilat, apăsat de foarte multe ori de foarte mulți oameni în același timp și e... e umed, e foarte umed, adică e foarte bine și
în același timp e... asta nu știu cum să descriu, uite, pielea mea se comportă ciudat, ce-i asta, LEC?
LEC: Ți s-a făcut pielea de găină! Ți-e frig, poate! Aplicația asta are vreo setare de anotimp?
MEC: Da, stai să... stai să văd așa cum e. Au! Aoleuuuu, ceva se întâmplă aici, e foarte mult dintr-odată și sunt zgomote și ceva mă trage de colo-colo.

LEC: Vântul! E o furtună! Blegule, ai setat pe furtună!

MEC: E... E haios, dar un pic cam mult, nu prea mă mai pot țineeee...
MAX: Să nu dispari din nou, MEC!
MEC: Încerc să schiiimbbbbb... Așaaaa...A... A... Asta e... e bine. E plăcut. Hi-hi-hi.
LEC: Ce e asta, MEC?
MEC: Scrie ploaie călduță de vară.
LEC: Da... preferata mea. Oare pot să vin și eu?
MEC: Să văd. Adaugă prieteni... MIB, FUS, TEM... Îmi pare rău, LEC. E doar pentru prietenii virtuali de pe platformă.
LEC: Ok... Data viitoare poate.
MEC: Ce tare-i chestia asta!
LEC: Ce?
MAX: Ce faci, nebunule?
MEC: Dansez! Dansez în chestia asta! Dansez în ploaie!
LEC: Of, și eu vreau să dansez.
MEC: Tu nu știi să dansezi!
LEC: Cum nu știu să dansez?
MEC: N-ai urechi.
LEC: Nici tu n-ai urechi.
MEC: Am descărcat o aplicație...
LEC: Ei bine, eu n-am urechi și nici n-am descărcat o aplicație, dar fii sigur că pot să dansez! Hai, Max!
MAX: Îmi pare rău, băieți. La mine e timpul de culcare.
MEC: Păi și spectacolul?
LEC: Nici n-am aflat... Suntem sau nu unul/
MAX: Cred c-ați aflat destule pentru azi.
SCENA V
LEC toarnă apa care a mai rămas în găleată pe jos. Încep să danseze, MEC se joacă cu ritmurile, schimbă melodiile frecvent. La un moment dat fac schimb și
LEC e foarte entuziasmat de ce face.
MEC: Hei, LEC. Te învăț și să intri pe wikipedia dacă vrei.

LEC: Ar fi grozav!
MEC: Hei, LEC. Nu-i chiar așa de rău, nu? Vreau să zic... Nu suntem unul și-același, dar am putea avea o grămadă de lucruri în comun. Am putea să ne învățăm
unul pe altul tot felul de chestii.
LEC: Pot să te scot în ploaie sub umbrelă dacă vrei, să nu te uzi. Poți să te uiți la ea și s-o asculți.
MEC: Și eu pot să te-nvăț să intri pe tot felul de siteuri. Când nu ai somn poți să îți pui clipuri de pe youtube cu valuri la apus.
LEC: Viteza poți să mi-o mărești?
MEC: Nu cred, aia a fost o eroare, habar n-am ce-am făcut.
LEC: Ok. Oricum, până la iarnă putem să petrecem o grămadă de timp împreună.
MAX: Până la iarnă doar? Te muți?
LEC: La iarnă hibernez.
MEC: Hiber - ce?
LEC: Mă bag sub pământ și mă culc.
MAX: Sub pămâââânt? Nu te ninge?
LEC: O să fiu bine. Îmi încetinesc inima și adorm ușor-ușor.
MEC: Inima? Ce e inima?
LEC: O luăm de la început...
MEC (citește): Inima sau cordul este organul reprezentativ al aparatului cardiovascular, ea fiind situată în cutia toracică, în media... cuvânt greu… în spațiul dintre
plămâni. Are un rol vital în circulația sângelui și implicit în menținerea vieții. LEC, și tu ai așa ceva?
LEC: Da.
MEC: Unde?
LEC: Aici.
MEC: Uau! Pot să văd?
LEC: Să vezi nu, e înăuntru. Poți eventual să asculți.
MEC îi ascultă inima lui LEC care încetinește din ce în ce mai mult până aproape că nu mai bate deloc. MEC fuge la MAX care a adormit de ceva timp și aude și
inima lui bătând. Fuge de la unul la altul, iar inimile lor se aud pe rând fiecare cu ritmurile lor. MEC începe să danseze. Luminile se sting ușor. După un timp se
aude o voce din device-ul lui MEC:
UN MINUT DE DANS EGAL O VIAȚĂ ÎN PLUS -
Sfârșit.

Irisz Kovacs Uriașii
Irisz Kovacs5
Uriașii
(scenariu non-verbal)
Personaje:
URIAȘUL
URIAȘA
OAMENII
Irisz Kovacs
Un soare alb de vară strălucește peste uriașii care stau cu picioarele scăldate în apă. Ei sunt ființe foarte, foarte mari, care își țin picioarele în lacurile noastre
cum ni le-am ține noi într-un lighean, ca să se răcorească în căldura insuportabilă de afară. Vedem orașele și casele, drumurile mici, ca de dioramă, și oamenii,
mișunând minusculi sub umbrele picioarelor uriașilor, care oftează tamponându-și frunțile cu palmele ude. Micii oameni îi salută, iar uriașii le răspund lent,
ridicând câte o mână grea și imensă.
E o după-amiază liniștită pentru Uriaș și Uriașă, care se mai ridică uneori pentru a ajuta oamenii la recuperat animăluțele de pe acoperiș, la ridicat podurile
suspendate, la mutat case. Uneori, când cineva se grăbește foarte tare, Uriașul îi ridică mașina și o pune direct în parcarea locului de muncă. Apoi, și mai
transpirat, se așază înapoi la marginea lacului, provocând un mic cutremur.
Uriașul și Uriașa se joacă în apă, stropindu-se, iar micii pescari se feresc de valurile create. Se tachinează leneș, ca frații. Uriașul și Uriașa sunt numai pui de
uriași, și s-ar plictisi repede dacă jocul lor nu le-ar fi întrerupt brusc.
5
Irisz Kovacs (n. 1999, Arad) a absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București și studiază în prezent regia de teatru la Facultatea de Teatru și
Film, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A făcut parte din trupa de teatru tânăr Brainstorming București în perioada 2014-2018, participând la
festivaluri din toată țara, inclusiv la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul Vremea să iubești, vremea să mori după Fritz Kater. A făcut
asistență de regie la spectacole de la MiniREACTOR și Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, a regizat spectacole-examen după Slapstick al lui Kurt Vonnegut și
Medeea lui Euripide, dar și un one-man show după Flori pentru Algernon după Daniel Keyes, la Cuibul Artiștilor București. În prezent lucrează la un photostory
documentar pe tema situației locative din Cluj și are în pregătire un spectacol devised.

Dintr-o dată, din cer se desprinde o bucată, care cade în apă. Uriașul și Uriașa schimbă o privire uimită, iar Uriașul își întinde mâna, prinzând obiectul căzut din
cer, care pare să reflecte lumina caldă a soarelui. Când deschide palma, atât el cât și Uriașa rămân cu gura căscată. Este o bucată de cer.
Micul dreptunghi nu reflectă lumina, din el chiar iese lumină. Uriașa ia și ea bucata de cer în mână. Uriașul i-o smulge înapoi, hipnotizat. Uriașa se supără, iar
cei doi se îmbrâncesc pentru obiectul minunat. Niciodată nu se mai certaseră înainte, dar nimic nu pare să conteze mai mult decât acea lumină. Uriașa încearcă
să fugă cu bucățica de cer, dar Uriașul îi pune piedică, iar ea cade în lac, provocând un val ce udă toate casele de pe marginea lacului. Uriașul recuperează
ciobul de cer și îl ține strâns în mână.
Uriașa, supărată, își stoarce rochița în lac, și se întoarce cu spatele, lovită și bosumflată.
Uriașului nici că-i pasă. A obținut tot ce și-a dorit vreodată. Dacă apropie micul cer (mic pentru ei, dar pentru noi ar fi cât un teren de fotbal!) de ureche, poate
auzi sunete de păsări cântând, de vânt între crengile copacilor, cântece stranii și frumoase. Lumina ciobului se schimbă, la apus devine violet-portocalie, iar
noaptea, stelele sunt bile rotunde și strălucitoare pe suprafața dreptunghiulară. Se simte, pentru întâia oară, mic. Nu își poate dezlipi ochii de acest obiect. Este
complet absorbit, cocoșat asupra ecranului. Se plimbă cu cerul între palme, cauzând accidente rutiere în lumea oamenilor. Case sunt strivite sub tălpile lui
neglijente. Oamenii speriați se împrăștie în toate direcțiile, dar el nu îi poate auzi, lumina ciobului e prea puternică, prea ademenitoare.
Uriașa, privind supărată peste umăr, observă ce se întâmplă – ce face Uriașul distrat. Distrugerea pe care acesta o provoacă neintenționat o tulbură nespus. Se
ridică, privindu-l îngrijorată cum pleacă și grăbindu-se să ajute oamenii speriați să-și repare mașinile turtite.
Uriașul se îndepărtează.
Trec zile și nopți. Uriașul e văzut umblând încoace și-ncolo, distrugând drumurile, răsturnând copacii, speriind oamenii care până atunci îl crezuseră bun prieten
– cu ochii lipiți de micul cer. Toți sunt îngrijorați. Uriașa îi ajută zilnic pe oameni, apoi se retrage singură la lac, unde se privește în luciul apei, mereu singură,
mereu mohorâtă. Aruncă pietricele (bolovani) în apă, oftând.
Un om se apropie cu barca de picioarele Uriașei. Ea îl ridică, atentă, între două degete, și îl duce aproape de fața ei, ca să îl poată auzi vorbind, dar sunetul nu
ajunge până la noi. Un sunet slab, ca un chițăit, se aude dinspre om, care arată în jur. Pe fiecare mal al lacului sunt o mulțime de oameni, care o privesc cu
speranță. Uriașa plânge cu lacrimi care tulbură suprafața apei. Știe ce are de făcut. Aprobă din cap, îl lasă jos pe om și o ia pe urmele Uriașului.
Îl prinde pe acesta din urmă, pășind grijulie peste case, peste păduri și câmpuri. Îl găsește așezat pe un deal pietros, cu ochii ațintiți în ciobul luminos. Îi pune
mâna pe umăr, dar acesta se smucește. Nici măcar nu o privește în ochi. Uriașa încearcă să îl prindă de mână, dar Uriașul pare lipit de bucățica de cer. Uriașa îl
prinde blând de tâmple, și îi ridică privirea încet. Enervat, el privește pentru prima oară în jur, și vede lumina strălucitoare a soarelui.
Deja se făcuse toamnă, își dă seama Uriașul. Mii de bucățele luminoase, ca cea din mâna lui, alcătuiesc bolta cerească, și e atât de mare, atât de frumoasă.
Păsările cântă, vântul bate, iar el aude parcă pentru prima dată aceste sunete stereo, de peste tot, nu numai din ciobul lui. Apoi o privește și pe Uriașă, care îi
zâmbește plină de speranță, cu părul fluturând în vântul cald.

Bucata de cer îi cade dintre degete, și se face țăndări pe pietrele de pe jos.
Uriașul și Uriașa se îmbrățișează strâns, și apoi pornesc grijuliu, ținându-se de mână, spre casă, oprindu-se din când în când pentru a privi cerul auriu.
În urma lor, vedem câțiva oameni, și apoi din ce în ce mai mulți, care se strâng curioși ca să ia fiecare câte un mic ciob de cer.
Sfârșit.

familia Nick King Mimo, mimoza monstruoasă
familia Nick King6

Mimo, mimoza monstruoasă
Personaje:
MIMO, o mimoză
ALEX, 6 ani, obsedat de jocuri pe tabletă
SCLIPICI, un licurici
ALEX se joacă pe tabletă. E mulțumit, pare că se distrează. Se aud tot felul de piuituri și zgomote
specifice. MIMO stă într-un ghiveci, pe pervaz. În spatele ei e o perdea, iar în spatele acesteia
balconul. Se vede ușa deschisă de la balcon, pe care intră în zbor licuriciul SCLIPICI.
Familia Nick King
SCLIPICI: Bună, Mimo.

MIMO: Care bună, că nu-i nimic bun pe-aici.
SCLIPICI: Văd că cineva s-a trezit cu fața la perdea!
MIMO: Și altcineva cu fața la tabletă!
SCLIPICI: Alex? Păi așa e el de când are tableta. Nu înțeleg de ce azi te deranjează așa de tare.
MIMO: Mă deranjează, pentru că mama lui i-a zis azi-dimineață că dacă nu se joacă și cu altceva până mâine, o să dea altui copil toate jucăriile și tot ce și-a
cumpărat el din excursii și de la muzee și de peste tot. Și deja e seară și toată ziua a stat numai pe tabletă.
SCLIPICI: Mimo, păi nu ești și tu cumpărată de la Muzeul de Științe Naturale?
6Nick King este echipa de povestitori formată din dramaturga Maria Manolescu Borșa, partenerul ei de viață și editorul ei secret, Teodor Borșa, și fiul lor de 6 ani,
Tudor Borșa. Cei trei sunt mari amatori de povești, iar povestea lui Mimo, dedicată mimozei lor, s-a născut la un brainstorming cu brownies și ceai rooibos. În
2018, după ce Maria a participat la Drama 5 (rezidența Reactor), cei trei au rămas cu inima la oamenii minunați de aici și sunt foarte bucuroși că debutul lor ca
povestitori împreună se leagă de acest loc tare drag lor! (textul Mariei de la Drama 5 precum și alte texte semnate de ea sunt publicate pe LiterNet la
https://www.liternet.ro/autor/863/Maria-Manolescu-Borsa.html)

MIMO: Ba da!
SCLIPICI: Păi asta înseamnă că... ups, nu-i o veste prea bună.
MIMO: Exact!
(Pauză.)
SCLIPICI: Dacă pleci, n-o să mă mai pot bucura de polenul florilor tale.
MIMO: Și nici eu de poveștile tale. Și cine știe unde-o să ajung. Poate tot la un copil cu tabletă.
SCLIPICI: Care n-o să-ți dea nici apă, mai știi? Simt că îmi vine să plâng.
MIMO: Te rog să nu plângi!
SCLIPICI: De ce? Să știi că și noi, băieții, avem voie să plângem. Și dacă nici tu, care ești atât de sensibilă și știi cât de important e să ne manifestăm emoțiile –
MIMO: Ba poți să plângi cât vrei, dar nu acum! Acum trebuie să căutăm repede o soluție.
(Sclipici începe să zboare.)
MIMO: Ce faci, pleci și mă lași așa?

SCLIPICI: Nu, dar așa mă gândesc eu mai bine. În zbor. Am citit că cele mai bune idei îți vin când te plimbi. Și la mine plimbarea e-n zbor.
(Continuă să zboare.)
MIMO: Deci vrei să zici că eu n-am nicio șansă să-mi vină vreo idee bună, pentru că nu pot să mă plimb?
(Își închide puțin frunzele.)
SCLIPICI: Mimo, n-am vrut să... mi se pare că ești cam nervoasă azi. Înțeleg, e din cauza mamei lui Alex, dar –
MIMO: Nu. Din cauza ei sunt tristă și îngrijorată. Nervoasă sunt din altă cauză.
SCLIPICI: Care?
MIMO: Nu știu! Parcă simt, așa... că mă mănâncă pe la încheieturi... Poate tot de la îngrijorare. Ia zi, ai găsit vreo soluție?
SCLIPICI: Nu. Pentru că nu pot să mă gândesc, că mă ții de vorbă.
MIMO: Păi tu m-ai întrebat! Eu doar ți-am răspuns că mă mănâncă...

(Sclipici zboară deasupra lui Alex. Se uită accidental pe tableta lui.)
SCLIPICI: Un rechin!
MIMO: Mă mănâncă un rechin?!
(Mimo își închide puțin frunzele.)
SCLIPICI: Un craniu!
MIMO: Mă mănâncă un craniu?!
(Mimo își închide și mai mult frunzele.)
SCLIPICI (îi vine o idee): Un monstru... da, da, da!

MIMO: Deci asta e, mă mănâncă un monstru. Adio, Sclipici!
(Mimo își închide de tot frunzele.)
SCLIPICI: Mimo... Hei, Mimo!

MIMO: Ă... da? Gata, m-a mâncat? Știu, ne-a mâncat pe amândoi, și acum suntem în burta lui!
SCLIPICI: Nu, nu, nu. Ești prea sperioasă, Mimo!
MIMO: Păi sunt mimoză, ce să fac?
SCLIPICI: Și eu sunt licurici, și asta nu înseamnă că sclipesc toată ziua pe-aici!
MIMO: Păi nici n-ai avea cum, ziua. Dar se întunecă în curând, și poți să luminezi atunci.
SCLIPICI: Mă rog. Ce ziceam eu de rechin, craniu și monstru, e că asta am văzut eu în jocul lui Alex. Are un triunghi care –
MIMO: Ce-nseamnă triunghi?
SCLIPICI: E o formă geometrică cu trei colțuri. Uite, dacă tragi o linie de la mine la tine, una de la tine la Alex și una de la Alex la mine, cele trei linii formează
un triunghi.
MIMO: Și ce treabă are triunghiul cu rechinul și cu craniul și cu monstrul?
SCLIPICI: Păi, în jocul lui Alex, e triunghiul ăsta care e eroul, înțelegi? Despre el e povestea. Și triunghiul trebuie să scape de un rechin, de un craniu, de un
monstru și așa mai departe, ca să ajungă unde vrea el.
MIMO: Deci să scape de pericole.

SCLIPICI: Pericole! Asta e! Bravo, Mimo! Ai găsit soluția!

MIMO: Cu toate că nu m-am plimbat, vezi? Dar... care e soluția?
SCLIPICI: Lui Alex îi plac poveștile cu pericole. Tot ce trebuie să facem e să-l atragem într-o aventură cu pericole, și o să uite de jocurile cu pericole!
MIMO: Bine, dar eu sunt o mimoză! Mie mi-e frică de pericole! Și nici nu pot să merg.
SCLIPICI: Păi nici în jocul lui pericolele nu sunt adevărate. Important e să facem o poveste palpitantă!
MIMO: Bine, dar noi putem doar să-i înțelegem pe oameni, nu putem să le vorbim. Cum să-i zicem noi lui Alex o poveste?
SCLIPICI: Mimo, tu ai fost vreodată la teatru?
MIMO: Sclipici, tu chiar vrei să mă superi rău!
SCLIPICI: Ups, am uitat că stai în ghiveci – dar nervoasă mai ești azi! Deci la teatru se spun uneori povești și fără cuvinte.
MIMO: Cum adică?
SCLIPICI: Spre exemplu cu umbre chinezești.
MIMO: Nu-mi plac umbrele, îmi fac frică.
SCLIPICI: Asta e și ideea – să creăm puțin suspans pentru Alex! Umbrele chinezești se fac cu un cearceaf, cu o lumină care vine din spatele cearceafului și cu
formă pe care o pui între cearceaf și lumină. (caută) Cearceaf...
MIMO: Merge și-o perdea?
SCLIPICI: Forme...
MIMO: Merg și niște frunze?
SCLIPICI: Lumină...
MIMO: Merge și cu... un licurici?
SCLIPICI: Bravo, Mimo! Avem perdeaua, avem frunzele tale, iar eu, licuriciul... îl voi face pe Alex să aprindă lumina de pe balcon!
MIMO: Bine, dar de ce nu sclipești tu? Că acum e întuneric, ai putea lumina. Și nu te-am văzut niciodată sclipind.
SCLIPICI: A, nu, lumina mea e prea slabă pentru umbrele chinezești... Fii atentă însă.
(Sclipici zboară și îl gâdilă pe Alex pe față.)
ALEX: Ei, gâză sâcâitoare! M-ai făcut să pierd zece puncte!
(Sclipici îl sâcâie din nou.)
ALEX: O, nu! Acum trebuie să iau tot nivelul de la capăt!

(Alex se ridică și-l alungă pe Sclipici pe geamul de la balcon. Aprinde lumina în balcon.)
ALEX: Așa. Acum n-ai decât să zbori în jurul becului!
(Alex intră în casă și trage perdeaua peste ușa de la balcon. O atinge pe Mimo, care se mișcă.)
ALEX: Scuze, Mimo!
(Trage cu grijă perdeaua ocolind-o, așa că acum Mimo e în spatele perdelei. Se vede umbra ei pe perdea, datorită becului aprins.)
MIMO: Bravo, Sclipici, ai reușit!

SCLIPICI: Ți-am zis eu?
MIMO: Și acum ce facem?
SCLIPICI: Nu noi – tu! Acum trebuie să faci o formă înfricoșătoare, cum ar fi...
MIMO: Un rechin!
SCLIPICI: Poți să faci un rechin?
MIMO: Să încerc!
(Din spatele perdelei, Mimo face forma unui rechin. Alex își vede liniștit de joc.)
MIMO: M-a văzut?

SCLIPICI: Nu prea. Încearcă altceva!
(Mimo face un craniu.)
MIMO: Dar acum?

SCLIPICI: Nici acum. Nu poți să faci ceva care să se miște?
MIMO: Știu! Floarea, o să-mi mișc floarea!
SCLIPICI: Păi asta nu prea e înfricoșător.
MIMO: Da, numai că floarea n-o să fie floare. O să fie... ia spune-mi, ghicești ce sunt acum?

(Mimo face forma unui pește pescar (anglerfish, dintre cei fioroși, care țin un „bec aprins” în față). Își folosește floarea pe post de bec atârnător în față.)
SCLIPICI (se sperie): Vai de mine! Nu mai pari deloc mimoza sperioasă – acum ești o mimoză de-a dreptul monstruoasă!
MIMO: Dacă așa-i place lui Alex, cu pericole... Deci ai ghicit ce sunt?
SCLIPICI: Știu, ești peștele pescar!
(Mimo își mișcă floarea.

Brusc Alex se ridică.)
SCLIPICI: A mers! Vine la tine!
(Alex merge în balcon și stinge becul. Se întoarce.)
ALEX: Acum sigur termin nivelul imediat, dacă nu-mi mai bate becul în ecran!
(Se întoarce și trage perdeaua din fața lui Mimo și a geamului, strângând-o într-un colț. Acum o vedem iar pe Mimo.)
ALEX: Și-am scăpat și de umbrele acelea ciudate!

MIMO: Sclipici! Ce facem? Cu rechin n-a mers, cu craniu n-a mers, cu pește pescar n-a mers... Am fost cât am putut eu de monstruoasă...
SCLIPICI: O să meargă cu o fantomă!
MIMO: Și cum facem noi rost de o fantomă?
SCLIPICI: Păi ne trebuie un cearceaf...
MIMO: Sau o perdea... cum am mai zis deja!
SCLIPICI: Care să stea așa, o punem pe ceva... Și îmi chem prietenii licurici, să țină perdeaua în aer. Și ne mai trebuie o lumină care să strălucească prin perdea –
prin ochii fantomei. Bu-hu-hu...
MIMO: Grozav! O să faci tu lumina!
SCLIPICI: A, nu, nu! În niciun caz! O s-o facă tot prietenii mei, licuricii.
MIMO: Păi nu ești și tu licurici?
SCLIPICI: Ba da, dar eu o să coordonez toată treaba, eu o să fiu regizorul, ca la teatru. Regizorul nu joacă în spectacol, el doar îi ajută de pe margine pe actori și
pe toți ceilalți din echipă. Eu o să fiu regizorul și o să le zic ce să facă... Așa că eu o să luminez de fapt într-un fel mai important – eu o să-i luminez pe ei!
MIMO: Sclipici... ești sigur că ești licurici?

SCLIPICI: Eu? De ce întrebi? Ce, semăn a țânțar? A albină? A... gândac de bălegar?!
MIMO: Nu, dar nu te-am văzut niciodată luminând.
SCLIPICI: Și ce, doar pentru că sunt licurici trebuie să luminez așa, oricând vrea oricine? Și mimozele se presupune că sunt liniștite și rușinoase, ori tu ești mai
degrabă nervoasă!
MIMO: Păi mă mănâncă tot corpul, cum să nu fiu nervoasă! Poate am vreo problemă de sănătate. Sclipici, dacă am ceva? Ce mă fac?
SCLIPICI: Eu, eu, eu. Numai despre tine. Dar nu te-ai gândit că poate am și eu ceva?
MIMO: Te mănâncă și pe tine? Vai de mine, ai luat boala de la mine!
SCLIPICI: Nu – că am ceva care nu mă lasă să luminez.
MIMO: Aha – deci nu poți să luminezi! Te-am prins!
SCLIPICI: Nu m-ai prins, eu ți-am zis. Și m-ar ajuta puțină compasiune.
MIMO: Ce înseamnă compasiune?
SCLIPICI: Compasiunea e acel sentiment prin care înțelegi povestea tristă a altcuiva și-o simți în suflet ca și cum ar fi a ta. Adică în cazul nostru tu ai avea
compasiune dacă te-ai simți tu însăți tristă ca un licurici care și-a pierdut lumina.
(Mimo își strânge frunzele.)
MIMO: Îmi pare rău, Sclipici. Cred că am fost prea preocupată de mine... Îmi pare foarte rău pentru tine!
SCLIPICI: Mulțumesc! Oricum, am găsit un alt fel de lumină.
MIMO: Ce vrei să zici?
SCLIPICI: A, e o poveste întreagă.
MIMO: Vreau s-o aud acum!
SCLIPICI: Dar s-a înnoptat. Dacă Alex se culcă fără să se joace cu alte jucării, mâine dimineață tu va trebui să pleci.
MIMO: Nu contează. O să ajung în altă parte, poate la un copil mai atent. Acum, că m-ai învățat ce înseamnă compasiunea, aș vrea să ascult povestea ta!
SCLIPICI: Mulțumesc, Mimo! Păi totul a început așa:
(Alex iese din scenă. Decorul se schimbă – sugestie de poiană sau pădure. Sclipici sclipește foarte tare, iar în jurul lui sclipesc multe luminițe mici – ceilalți
licurici.)
SCLIPICI: Eram cel mai strălucitor licurici, și eram foarte mândru de mine.
LICURICII: Uuu... Sclipici, ce tare strălucești! Ești cel mai voinic dintre noi!
SCLIPICI: Dar mie nu-mi era de ajuns. Eu voiam să dovedesc tuturor că nu eram doar cel mai strălucitor licurici din poiană, ci și din întreaga lume.

MIMO: Și ce-ai făcut?

SCLIPICI: Păi m-am hotărât să zbor cât mai sus, ca să le arăt tuturor că pot fi văzut de foaaaarte departe!
MIMO: Cât de sus? Până în vârful unui munte?
SCLIPICI: Mult mai sus!
MIMO: Până la nori?
MIMO: Până la marginea atmosferei?
MIMO: Păi dincolo de marginea atmosferei nu mai e aer! Cum poți să ajungi până acolo și să nu te sufoci, fără un costum special de cosmonaut?
SCLIPICI: Simplu – dacă mergi cu o rachetă!
MIMO: Ai mers cu o rachetă?!
SCLIPICI: Stai, că n-am ajuns acolo încă. Deci m-am hotărât să caut o rachetă, ca să zbor în spațiu și de acolo să le arăt tuturor care mă văd cât de puternic
strălucesc.
MIMO: Uau! N-am știut toate astea despre tine!
SCLIPICI: Așa se-ntâmplă mereu. Toți avem povești uimitoare, dar dacă nu suntem întrebați, nu prea apucăm să le povestim.
MIMO: Am înțeles acum, și te întreb: cum ai ajuns la rachetă?
SCLIPICI: Păi am așteptat să văd o stea căzătoare, și mi-am pus o dorință. Și în plus, m-am uitat bine să văd de unde-a căzut steaua, mă gândeam că a lăsat locul
gol și aș putea să merg să strălucesc chiar de pe locul ei. Și ce să vezi – la câteva zile după ce mi-am pus dorința, a venit în poiana noastră un grup de copii în
excursie cu clasa. Copiii veniseră să vadă dansul licuricilor.
MIMO: Dansul licuricilor?!
SCLIPICI: Îți zic altădată despre asta. Și i-am auzit vorbind că mai departe porneau spre Centrul Spațial. Așa că mi-am zis: asta e șansa mea! Și m-am strecurat în
autobuzul lor. Erau niște copii foarte drăguți!
MIMO: Mai drăguți ca Alex?
SCLIPICI: Toți copiii sunt foarte drăguți, și nu trebuie comparați unii cu ceilalți!
MIMO: Da, sigur. Așa cum nici licuricii nu trebuie să se compare cu ceilalți licurici, nu?
SCLIPICI: Păi asta e exact lecția pe care-am învățat-o eu!
MIMO: Cum așa?
SCLIPICI: Dacă vrei să-mi afli povestea, trebuie să ai răbdare. Deci am ajuns la Centrul Spațial și l-am găsit pe cosmonautul care urma să plece în spațiu.
(Apare actorul care-l joacă pe Alex, purtând pe braț un costum de cosmonaut.)

SCLIPICI: Așa că mi-am căutat un loc bun, ca să intru cu el în rachetă.
(Cosmonautul începe să îmbrace costumul. Sclipici îi dă târcoale.)
SCLIPICI: Și în cele din urmă m-am așezat chiar la marginea vizetei lui, în așa fel încât să-i văd fața, dar el să nu mă vadă.
(Cosmonautul e gata să intre în rachetă.)
SCLIPICI: Eram gata să intru în rachetă, să-mi ating visul, să fac ceva ce niciun licurici nu mai reușise vreodată!
MIMO: Uau!
SCLIPICI: Și atunci, de bucurie, fără să vreau, am început să sclipesc. Mai tare decât a sclipit orice licurici, mai tare decât sclipisem eu însumi vreodată!
MIMO: Și atunci cosmonautul nu...?
SCLIPICI: Ba da. M-a văzut.
COSMONAUTUL: Îmi pare rău, amice! Spațiul nu e un loc potrivit pentru un mic licurici!
MIMO: Dar nu erai doar un mic licurici – erai Sclipici!
SCLIPICI: Poate, dar, fără să vrea, a făcut plici! Sigur n-a vrut să-mi facă rău, cu tot costumul ăla se mișca mai greu. Și poate m-a salvat de ce era mai rău –
precum se știe, nu există costume de cosmonaut făcute pentru licurici!
(Cosmonautul dă ușor cu mâna, dar din cauza costumului masiv îl atinge pe Sclipici. Se face întuneric. Când se aprinde lumina, Alex e la locul lui, jucându-se pe
tabletă.)
SCLIPICI (cântă trist): Mă cheamă Sclipici, / Eram cel mai strălucitor licurici, / Dar cineva din greșeală a făcut plici, / Și-n loc s-ajung în spațiu, am ajuns... aici!
MIMO: Adică ce vrei să zici? Aici, cu mine, nu e bine?
SCLIPICI: Ia uite, te-ai molipsit și tu de rime! Nu, vreau să zic aici – adică acolo. M-am trezit acolo, și totul se mișca și hurduia de mama focului.
MIMO: Erai în rachetă?!
SCLIPICI: Nu. Cu toate că se mișca și hurduia, nu era o rachetă, ci cu totul și cu totul altceva.
MIMO: Un avion supersonic? Un satelit? O farfurie zburătoare? O navetă spațială de lupte? Un tun spațial?
SCLIPICI: Nu. O mașină de gunoi. Cum am ajuns acolo, te las pe tine să ghicești, eu unul nu mai vreau să mă gândesc!
MIMO: O, Sclipici, îmi pare-atât de rău!
SCLIPICI: Nu-i nimic.
MIMO: Cum nu-i nimic? E foarte trist!

SCLIPICI: Nu, vreau să zic că nu-i nimic față de ce-a urmat, când am aflat că – în mod iremediabil, adică de tot – m-am cam accidentat.
MIMO: Adică ce-ai pățit?
SCLIPICI: Păi... niciodată n-am mai luminat!
(Mimo își strânge frunzele tristă.)
MIMO: Îmi pare rău, Sclipici. Vai de mine, să nu plângi, te rog!

SCLIPICI: De ce, pentru că sunt băiat?
MIMO: Nu, pentru că dacă plângi o să plâng și eu, și n-o să mă mai pot opri –
(În încăpere intră lumina lunii. Lui Sclipici îi curge o lacrimă, iar raza lunii strălucește-n ea. Lumina e foarte puternică.)
MIMO: Sclipici, de ce lucești așa?

SCLIPICI: A, asta? Nimic, e doar lacrima mea!
MIMO: Uau... Deci, totuși, strălucești!
SCLIPICI: Da. Lumina vine din tristețea mea – și când le-am spus și lor pățania, prietenii au înțeles și ei: lumina vine atunci când înțelegi că ea, lumina, nu-i
numai pentru tine! Așa că licuricii m-au iertat c-am fost un îngâmfat. Și-atunci când lăcrimez și luna strălucește în lacrimile mele, ei văd, oriunde-ar fi, și știu că-i
chem. Și vin imediat – abia acum suntem prieteni cu adevărat!
(Apar mulți licurici mici.)
LICURICII: Sclipici, ne-ai chemat?

SCLIPICI: Da, dragii mei! Prietena mea, Mimo, are probleme, și trebuie să-l facem pe Alex să lase tableta și să se joace cu ea!
LICURICII: Și ce putem să facem noi aici?
SCLIPICI: Trebuie să ridicați în aer această perdea, și să luminați puternic din ea. Să arate ca o fantomă.
(Licuricii fac asta. Mișcă perdeaua, o luminează din interior și fac fantoma.
Alex se întoarce și se uită la ea.)
MIMO: Uraaa! A văzut-o!

SCLIPICI: Bravo, băieți! Speriați-l cât puteți!

(Alex se ridică, merge la perdea și o trage în jos.)
ALEX: E tare mama. Nu credeam că se pricepe așa la tehnologie, să facă tot sistemul ăsta cu led-uri.
(Își reia jocul.)
ALEX: În schimb nu mă cunoaște deloc, să creadă că mă sperii eu de o fantomă improvizată...

MIMO: Vai, Sclipici! M-ați ajutat degeaba!
SCLIPICI: Îmi pare rău, Mimo. Planul meu n-a fost prea strălucitor – prieteni, vă mulțumesc de ajutor. Nu-i vina voastră că n-a fost un succes... Un succes...
Scuze, m-a prins treaba asta cu rimele... Știți cumva ce rimează cu succes?
(Moment interactiv cu copii.

În cele din urmă:)
SCLIPICI: Succes... succes... succes...

LICURICII: S-O-S!
MIMO: Ce-i aia Es-O-Es?
SCLIPICI: Adică ajutor. Așa se face în codul Morse „ajutor”.
MIMO: Codul Morse? Asta ce mai e?
SCLIPICI: E un alfabet secret, pentru misiuni secrete. Fiecare literă poate fi scrisă numai din puncte și linii. Spre exemplu S, de la „soare”, se scrie cu trei puncte.
Iar O de la „oraș”, cu trei linii. Așa că S-O-S – care ziceam că-nseamnă ajutor – se scrie așa: trei puncte, trei linii, trei puncte. Sau, dacă te-ai pierdut în pădure și ai
o lanternă, poți face S-O-S cu trei lumini scurte, trei lungi, apoi iar trei scurte. Prieteni, mă ajutați? Îi arătați?
(Licuricii fac S-O-S din luminițele lor.)
SCLIPICI: Deci S... O... S.

MIMO: Uau, e minunat! Mai vreau o dată!
(Licuricii fac din nou S-O-S. Alex îi vede și se întoarce.)
ALEX: S-O-S? Bine, dar nu cred că mama știe codul Morse... Aici se-ntâmplă ceva ciudat!

SCLIPICI: Băieți! V-a văzut! Repede, ajutați-l să o vadă pe Mimo!
(Licuricii formează o săgeată.)
ALEX: Hei, dar... acestea nu sunt led-uri... sunt... licurici?! Micuților, ce faceți voi aici?
(Săgeata se mișcă, licuricii arată spre Mimo.)
ALEX: Vreți să mă uit la Mimo?

SCLIPICI: Da, da! Am reușit, uraaa!
MIMO: Mulțumesc, prieteni! Acum mai trebuie să se și joace puțin cu mine.
ALEX: Ce faci, Mimo? Am cam uitat de tine, nu-i așa?
MIMO: Da! Hai, joacă-te puțin cu mine! Atinge-mi frunzele, sunt mai interactive decât orice tabletă...
ALEX: Vai, săraca de tine. Arăți cam bolnavă!
MIMO: Sclipici, ce zice? Mi se pare mie, sau nu mai înțeleg bine limba oamenilor?
SCLIPICI: Zice că arăți cam bolnavă.
MIMO: Ah. Asta înțelesesem și eu, dar am crezut... că mi s-a părut.
ALEX: Ce-s chestiile astea multe, albe și... lânoase de pe tine?
MIMO: Lânoase? Vai de mine! Ăștia-s păduchii lânoși! Sunt super periculoși! Deci de-aia mă mânca așa!
SCLIPICI: Te mâncau, nu te mânca. Păduchii...
MIMO: Mulțumesc prieteni, dar aventura noastră se încheie aici. Sfârșitul a venit mai repede decât trebuia! (Cântă tristă:) / Sfârșitul a venit mai repede decât
trebuia, / Aici se-ncheie toată aventura mea, / Mâncată-s de păduchi lânoși – / Adio și mulțumesc, prieteni luminoși!
SCLIPICI: Mimo, nu descuraja! Eu am scăpat din accidentul meu, poate că o să scapi și tu. (licuricilor) Prieteni, arătați-i repede lui Alex despre ce e vorba.
(Licuricii formează din luminițe diverse chestii.)
ALEX: Uau! Jucăm mimă!

Ceva care umblă pe cap și te mănâncă...
Oaie? Lână? Păduchi în lână? Păduchi în căciula mea de lână de la bunica?
Țintă? Păduchi care sar la țintă?

(Licuricii renunță descurajați.

Lui Alex îi vine o idee. Caută pe tabletă.)
ALEX: Mimoză... păduchi... lână... Aha! Păduchi lânoși!

MIMO: S-a prins!
SCLIPICI: Noroc cu tableta – deci tot e bună la ceva!
MIMO: Poate chiar să-mi salveze viața?
ALEX (citește pe tabletă): Auăleu... și trebuie culeși unul câte unul?! În niciun caz! Păi trebuie să termin nivelul în seara asta, altfel triunghiul meu o ia de la
capăt! Îmi pare rău, Mimo!
SCLIPICI: Of, Alex! De ce nu vezi tu că avem aici un triunghi mult mai important – Mimo, tu și cu mine, cu o aventură mult mai tare! Mimo are nevoie de tine.
Și avem și noi pericole pe care... (îi vine un gând) păduchi pe care... (se conturează gândul) hei, prieteni! Trebuie să-i arătăm lui Alex că să culeagă păduchii
lânoși... poate fi ca un joc!
(Licuricii fac un păduche și o țintă care-l prinde.)
ALEX: Nu, degeaba, nu mai pot să mă uit la voi, jocul meu... hei! Hei, ăsta e un joc, nu?
(Licuricii fac puncte de record sau semne din imaginarul jocului.)
ALEX: OK, m-ați convins! N-o să mă las până păduchii n-am învins! Dar oare de unde-mi vine să vorbesc așa în rime?
SCLIPICI: Vedeți? Cumva, cumva, ne-aude – sau ne simte – nu-i așa?
ALEX: Haide, Mimo, să câștigăm și jocul ăsta!
(Ia o pensetă și începe să culeagă puricii.

Se mișcă sacadat, ca un personaj 2D de joc, și piuie din gură ca într-un joc de cât ori mai prinde câte un păduche. Face „piu” când reușește, și
„tâ-dâ-dâ-dâ-dâm” când ratează.)
MAMA (din OFF): Alex, iar te joci pe tabletă? O să rămâi fără jucării! Și fără Mimo!
ALEX: Stai liniștită, mama, nici nu mă gândesc să rămân fără Mimo!
(Continuă să piuie mai încet, culegând păduchii de pe Mimo.)

ALEX: De fapt – piu – jocul acesta e chiar – piu, piu – distractiv! Tâ-dâ-dâ-dâ-dâm. Și chiar salvez de-adevăratelea – piu, piu – pe cineva! Plus că mi-ar fi părut
rău de tine, tâ-dâ-dâ-dâ-dâm. Adică Mimo. Mai știi când te-am luat de la Muzeul de – piu, piu, piu – Științe Naturale? Când am luat și giroscopul – piu,
giroscopul! Uitasem de el!
(Caută prin jucării giroscopul. Se joacă cu el.)
ALEX: Și-am mai luat ceva atunci... oare ce era? Cărțile, așa!
(Aduce cărți cu animale și planete.)
ALEX: Și încă ceva... ceva ce strălucea în întuneric... praful de fosfor!
(Aduce o cutie cu praf de fosfor.)
SCLIPICI: Praf de fosfor? Strălucește în întuneric?!
(Alex stinge lumina. Vedem praful strălucind.)
SCLIPICI: Cred că o să mă bălăcesc puțin aici, în praful magic de sclipici!
(Sclipici se bagă în praful de fosfor. Zboară și strălucește. Licuricii zboară pe lângă el.)
ALEX: Uau! Am citit despre chestia asta – e dansul licuricilor!

MIMO: Deci ăsta e dansul licuricilor!
ALEX: Când toți dansează împreună – dar niciun om n-a aflat încă ce vor să spună.
SCLIPICI: Dar tu ne înțelegi cumva, deja vorbești în rime.
MIMO: Alex e un erou adevărat – el m-a salvat pe mine!
(Mimo întinde o frunză spre Alex.)
ALEX: Deci tu erai rechinul și craniul și peștele pescar, pe care mi s-a părut că le văd ca pe niște umbre...

MIMO: Uite că m-a văzut! Sclipici, m-a văzut!

ALEX: Ești o mimoză cu adevărat monstruoasă. Adică monstruos... de isteață, minunată și frumoasă!
(Alex mângâie frunza cu degetul. Frunza lui Mimo se închide în jurul degetului lui Alex.)
SCLIPICI: Prieteni licurici, îl ajutăm să vadă încă ceva super tare?
(Licuricii execută un minunat dans de lumină, clipind sincron.)
MIMO: Vai, ce frumos dansați! Va ține noaptea-ntreagă?

SCLIPICI: Da. Dar numai după ce Alex va fi citit ce îi dansăm:
(Licuricii clipesc sincron. Apoi se așază în forma unor litere și clipesc împreună, formând cuvântul SFÂRȘIT.)
ALEX: S...
MIMO: Da, de la „sigur”. E clar că de-acum o să te joci și cu altceva.
ALEX: F...
SCLIPICI: De la „fericit”. Ești fericit că ți-ai ajutat prietena.
ALEX: Â...
LICURICII: O să zicem cu Î din i, că nu știm cuvinte care încep cu Â din a: „Învingător”. Ai învins în jocul cel mai important!
ALEX: R...
MIMO: De la... Copii, știți voi ceva care începe cu R? (improvizație cu copiii) Așa, mulțumesc...
ALEX: Ș...
SCLIPICI: De la „șoaptă” – dacă mai știți cuvinte cu Ș, vă rog să mi le ziceți în șoaptă!
ALEX: I...
MIMO: ... de unde ne vine cea mai mare lumină –
SCLIPICI: ... adică de la „inimă”.
ALEX: Și T... de la „T-rex”!
MIMO: T-rex! Vai de mine!
SCLIPICI: Gata, Mimo cea monstruoasă e din nou sperioasă!
MIMO: Ca orice mimoză sănătoasă!

ALEX: Deci SFÂRȘIT.

MIMO: Vă mulțumesc, prieteni, că m-ați salvat!
ALEX: Vă mulțumesc – la joacă și la aventură m-ați chemat.
SCLIPICI: Mulțumim și tabletei, că ne-a ajutat.
LICURICII: Și tuturor copiilor care ne-au luminat!
MIMO: Cum, copiii v-au luminat?! Păi asta nu-i adevărat! Lumina a venit din voi –
SCLIPICI: Da. Dar copiii ne-au dat-o – prin zâmbet – înapoi!
(Licuricii mai formează o dată cuvântul „Sfârșit”, în timp ce Mimo, Sclipici și Alex vin la aplauze.)
Sfârșit.

Mâna Mișcătoare Scafandrul meu
Mâna Mișcătoare7
Scafandrul meu
Personaje:
PRINCIPALE
ȘTEFAN (un băiat): Prieten bun cu ȘTEFAN NUMĂRUL DOI. Nu este curios de nimic ce nu
poate fi creat de imaginația sa. Crede, în secret, că are o putere magică: de a vedea lucrurile așa
cum sunt, de fapt.
OFIȚERUL (o fată): Responsabilă de ȘTEFAN NUMĂRUL UNU și de ȘTEFAN NUMĂRUL

DOI. Nu își poate imagina nimic din ceea ce nu poate vedea și pipăi. Îi place să mănânce și să
colecționeze lucruri, pe care le ascunde sub haine.
Mâna Mișcătoare
SECUNDARE
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Prieten bun cu ȘTEFAN NUMĂRUL UNU. Nu există.

MAMA: Mama lui ȘTEFAN.
TATA: Tatăl lui ȘTEFAN.
INFIRMIERA: Infirmiera lui ȘTEFAN
SOLDATUL ULTIM: Apare doar pentru a încheia războiul.
7Mâna Mișcătoare: Într-o zi, am trecut pe lângă un băiețel care, arătând spre iarbă, a strigat deodată numele meu (de altfel neobișnuit). Tatăl l-a întrebat: cine e?
Copilul a răspuns: indicatoarea. Vrei să spui educatoarea, l-a corectat tatăl. Copilul a tăcut și a tras din pământ o mână albă, lungă. Ai grijă c-o rupi, i-a spus tatăl.
Copilul i-a dat drumul și mâna a căzut înapoi, în noroi. Acolo, am văzut-o cum începe să se miște singură. Arăta frumos (ca o gladiolă) și am luat-o. De atunci,
numai cu ea scriu.

ȘTEFAN e un băiat mulțumit să trăiască în imaginația sa, alături de prietenul lui, ȘTEFAN NUMĂRUL DOI. Nu este curios și nu își dorește să aibă experiențe
adevărate. OFIȚERUL este prizonierul lumii de aici și acum. Luptă pentru a păstra realitatea așa cum este și pentru a găsi sens și plăcere în ea. ȘTEFAN și
OFIȚERUL descoperă, însă, că cele două dimensiuni nu sunt opuse, ci complementare, și că sunt periculoase, surprinzătoare și necesare în egală măsură.
NOTĂ: Toate scenele imaginate de ȘTEFAN sunt sugerate prin proiecții și nu conțin obiecte adevărate. Toate scenele descrise de OFIȚER se folosesc de obiecte
reale, și nu de proiecții. Cele două lumi se întâlnesc - și se suprapun - numai la sfârșit.
ACTUL UNU
SCENA UNU: ȘTEFAN
Ștefan e singur. Stă într-un cărucior cu rotile, cu ambele brațe și cu un picior în ghips, cu capul bandajat. Pe creștet, cineva i-a pus o pălărie mică. De una dintre
mâini stă prins un balon, alb. ȘTEFAN e într-o dispoziție festivă. Începe să fluiere un cântecel. Deodată, observă publicul.
ȘTEFAN: Stați liniștiți, nu mă doare nimic. E doar foarte cald și foarte liniște aici, înăuntru. Ca și cum aș avea un pic de febră, dar fără să mă doară în gât și mai
ales fără să mi se înfunde nasul. (Pauză) Și să știți că nici nu mă plictisesc. Eu nu mă plictisesc niciodată. Lucrul meu preferat din toată lumea e să stau și să mă
gândesc. Să stau și să mă gândesc. Să mă gândesc. Să stau și să mă gândesc. De obicei îi deranjează pe ceilalți dacă stau și mă gândesc. Așa că nu le spun niciodată
la ce mă gândesc.
(Intră MAMA.)
MAMA: ȘTEFAN, la ce te gândești?
(Intră TATA.)
TATA: Iar se gândește.

MAMA: La ce s-o gândi?
TATA: Să-l întrebăm.
MAMA: L-am întrebat.
TATA: Și?
MAMA: Nu vrea să spună.
TATA: ȘTEFAN, la ce te gândești?

MAMA: Iar se gândește.

TATA: La ce s-o gândi?
MAMA: Să-l întrebăm.
TATA: L-am întrebat.
Schimbul de replici continuă. Ies MAMA și TATA.
ȘTEFAN: Dar voi sunteți altfel. Voi ați venit aici special ca să aflați la ce mă gândesc. Nu? Vouă am să vă spun. (Pauză) Dacă vreți să știți, mie îmi convine
foarte tare situația asta. Nimeni nu mă mai poate obliga, acum, să fac nimic altceva decât să stau și să mă gândesc!
(MAMA traversează scena cu un polonic în mână.)
MAMA: Mănâncă ceva!

ȘTEFAN: Nu pot.
(TATA traversează scena cu un ghiozdan în mână.)
TATA: Nu-ți faci temele?

ȘTEFAN: Nu pot.
(MAMA traversează scena cu o plantă imensă în brațe.)
MAMA: Ștefan, nu mă ajuți puțin?

ȘTEFAN: Nu pot.
(TATA traversează scena fugărit de un câine.)
TATA: A!:
ȘTEFAN: Nu pot. Nu pot, pentru că...
(Lumina se schimbă. ȘTEFAN închide ochii. Se aud sunetele unei păduri.)

ȘTEFAN: ... sunt un copac. Sunt un copac care își așteaptă ciocănitoarea. Sunt ciocănitoarea. Sunt copacul și ciocănitoarea. Copacul și ciocănitoarea sunt una.
Dacă mi se va întâmpla vreodată să văd o ciocănitoare, o să știu exact ce simte. Când lovești cu ciocul, vine așa, o căldură în creștetul capului, o vibrație, ca o freză
de dentist. Rrrrr. Copacul, ciocănitoarea și freza de dentist sunt una. Dacă, în schimb, se întâmplă să fii copacul, când ești lovit simți tot așa, o căldură, o vibrație,
ca și cum ai fi de fapt freza sau ciocănitoarea. Ce contează cine ești?
(În scenă intră INFIRMIERA. Lumina se schimbă înapoi.)
INFIRMIERA: Bună dimineața! (vede balonul și pălăriuța) Vai, a fost ziua ta? La mulți ani, scumpete!
(Infirmiera vrea să îl pupe pe obraz. Se răzgândește. Sărută balonul, lăsându-i o urmă roșie de buze.)
INFIRMIERA (făcând cu ochiul): O amintire.

ȘTEFAN (către public): Nu vă lăsați păcăliți, poate să fie foarte nesuferită.
INFIRMIERA: Ia spune-mi, cum te mai simți astăzi?
ȘTEFAN: Nu simt nimic!
INFIRMIERA: Ești un băiat foarte curajos.
ȘTEFAN: Nu, nu, vorbesc serios. Chiar nu simt nimic!
INFIRMIERA: Vrei să mă impresionezi. Ai putea să mă impresionezi cu o poveste.
(ȘTEFAN oftează.)
INFIRMIERA: Hai, te rog, Șerban...

ȘTEFAN: Ștefan.
INFIRMIERA: ... Ștefan. Mă plictisesc. Plouă, e urât, e frig. Doctorul se joacă la el în birou cu soldățeii. Toți pacienții sunt sănătoși tun (bate în ghips). Nu am
nimic de făcut azi. Te rog!
ȘTEFAN: Bine. O poveste. Una.
(INFIRMIERA e fericită. Împinge căruciorul lui ȘTEFAN, plimbându-l de-a lungul scenei.)
INFIRMIERA: Despre ce e?
ȘTEFAN: Despre un scafandru.

INFIRMIERA: A! Pe asta cu scafandrul n-o știu.
(Lumina scade.)
ȘTEFAN: Oriunde mergea scafandrul, peștii îl urmau. Pești mici și subțiri ca frunzele. Pești colorați, pești negri, pești translucizi, prin care puteai să le vezi inima.
Pești de tablă, pești care nu puteau înota. Pești care rugineau. Pești calzi și grași, adevărați. Și unii pești cu aripi, pești care încercau să iasă din apă, să zboare! Dar
unde mergea scafandrul? Ce căuta scafandrul?
(Muzică. Intră ȘTEFAN NUMĂRUL DOI, îmbrăcat în scafandru. Scena povestită de ȘTEFAN se proiectează în jurul scafandrului, care își joacă fidel rolul.)
ȘTEFAN: Auzea ceva. Un sunet, nici el nu știa de unde. Cu cât îl căuta mai tare, cu atât se îndepărta mai tare. Era un sunet bun. Un sunet care prevestea ceva.
Deodată, scafandrul simți o smucitură! Cineva îl prinsese, cineva mare, cineva mare și puternic! Și îl trăgea, îl trăgea, îl trăgea spre fundul mării! Spre fundul
nisipos al mării! Unde nu erau nici lumini, nici pești, nici muzică, nici alți scafandri. Și se lupta, se lupta, dar forța care îl trăgea era mult prea mare, mult prea mare
pentru trupul lui mic și greu. Îi venea să plângă, dar nu plângea. Inima peștilor bătea din ce în ce mai repede. Scafandrul se gândea - dacă aș putea, dacă aș putea să
ies măcar o clipă din costumul ăsta greu, aș scăpa! Aș înota și-aș înota, numai în sus, numai spre lumină, ah - numai un pic, numai un pic să ies, aș putea? Oare aș
putea? Să-mi țin respirația ca să scap, să ajung la suprafață? Dacă mi-aș ține respirația, da. Dar aș mai fi eu...
(Scafandrul încetează să se mai zbată.)
ȘTEFAN: ... aș mai fi eu, scafandrul? Aș mai fi eu scafandrul, sau m-aș transforma? Un băiat, un simplu băiat, înotând în mare, fugind de ceva... Și se hotărî
scafandrul să rămână așa. Nu se mai împotrivi. Scafandrul se scufunda, se scufunda, tras de misterioasa forță, de puternica și misterioasa forță, și aștepta. Aștepta
să atingă fundul nisipos al mării, și să vadă, în sfârșit, ce anume - sau cine anume - îl trăgea.
(Scafandrul rămâne întins pe podea. Luminile se aprind, proiecția încetează. INFIRMIERA își șterge lacrimile.)
INFIRMIERA: Foarte frumos. Mi-a plăcut. Chiar dacă n-am înțeles nimic, mi-a plăcut.
ȘTEFAN: Nu trebuie neapărat să înțelegi un lucru ca să-ți placă. Dacă îți place, oricum, înseamnă că l-ai înțeles.
INFIRMIERA: Mă simt puțin ciudat. Fără aer. Poate ar trebui să plec. Poate are domnul doctor nevoie de mine. Să-i strâng soldățeii.
(INFIRMIERA iese. După un timp, scafandrul se ridică și își scoate casca. Cei doi se privesc și se recunosc.)

SCENA DOI: CELĂLALT ȘTEFAN
ȘTEFAN: Ștefan!
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Ștefan!
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI îl îmbrățișează pe ȘTEFAN.)
ȘTEFAN: Ai venit!
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Am venit! Te bucuri?
ȘTEFAN: Mă bucur!
(Se îmbrățișează din nou. ȘTEFAN NUMĂRUL DOI îl împinge pe ȘTEFAN înapoi în centrul scenei.)
ȘTEFAN: Mi-au zis că trebuie să stau o lună în ghips. Îți dai seama, Ștefan? O lună numai noi doi, și nimeni altcineva? Putem să ne gândim la orice, oricând, tot
timpul! Unde mai vrei să mergem?
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Nu știu dacă am un loc anume. Dar mă gândeam...
ȘTEFAN (nerăbdător): Așa...
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Mă gândeam...
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI scoate o lanternă mare. ȘTEFAN e încântat.)
ȘTEFAN: Da, da, da!
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI aprinde lanterna. Lanterna funcționează ca o cameră care modifică realitatea: orice intră în raza ei se proiectează pe peretele din
spate, dar într-o variantă distorsionată, fantastică. Mai întâi, ȘTEFAN NUMĂRUL DOI îndreaptă lanterna spre podea, care pare plină cu flori. Apoi spre tavan,
unde sunt planete, spre roțile scaunului cu rotile, lângă care apare o pisică, și spre ȘTEFAN, care apare îmbrăcat într-un costum de cosmonaut. ȘTEFAN
NUMĂRUL DOI îndreaptă, apoi, lanterna spre peretele însuși. La început, nu se întâmplă nimic: pe perete se vede doar un cerc luminos. Atunci când stinge
lanterna, însă, cercul luminos rămâne, în mod misterios, pe perete. ȘTEFAN suflă spre el, iar cercul se mișcă. ȘTEFAN NUMĂRUL DOI îl imită, iar cercul se
mișcă din nou. Cei doi se joacă așa, un timp, cu el, până când ȘTEFAN NUMĂRUL DOI se hotărăște să îl atingă. Atunci, cercul începe să pulseze, să crească, să
se multiplice, ajungând să pară că cei doi călătoresc, din ce în ce mai repede, printr-un tunel. Viteza devine atât de mare, încât cei doi se răstoarnă. Proiecția
încetează.

Intră MAMA. ȘTEFAN NUMĂRUL DOI încearcă să se ascundă.)
MAMA: ȘTEFAN!
(MAMA îl ridică pe ȘTEFAN.)
MAMA: Cum ai reușit să cazi? Ce făceai?

ȘTEFAN: Nimic...
MAMA: Nu poți să faci nimic și să cazi, așa, pur și simplu! Zi-mi, ce făceai?
(ȘTEFAN nu răspunde. ȘTEFAN NUMĂRUL DOI își face curaj, se ridică și aprinde lanterna. MAMA îi aranjează din nou, lui ȘTEFAN, pălăriuța și balonul.)
MAMA: Nu-mi spui? Zău că nu te înțeleg. Nu mai vrei să vorbești nici cu mine, nici cu tata. Toată lumea mă întreabă, să știi: ce are Ștefan? Ce-a pățit? El tot
timpul a fost un copil mai timid, le zic, mai singuratic. Bine, bine, spun ei, dar nici chiar așa. La școală cum e? Cum să fie, e bine. Ce materie îi place? Nu știu, nu
cred că-i place nimic. Ei, cum să nu-i placă nimic! Dacă îi place ceva, să știți că mie nu îmi zice. Păi cum, nu-l interesează chiar nimic, nimic? Ce face el toată
ziua, după ce vine de la școală? E în camera lui. Ce face acolo? Nu știu. Stă și se gândește. Asta nu e bine. Eu îți iau apărarea să știi, le spun - are o imaginație
foarte bogată -
(În timp ce MAMA vorbește, ȘTEFAN NUMĂRUL DOI țintește lanterna spre ea. În spate, se proiectează imaginea mamei, mai întâi îmbrăcată în polițist.
Lanterna se stinge și se aprinde din nou de câteva ori. De fiecare dată, mama apare îmbrăcată în altcineva: pirat, balerină, clovn, dinozaur, etc. Cei doi ȘTEFANI
fac schimb de priviri și chicotesc. MAMA observă.)
MAMA: Sunt amuzantă? (Pauză) Sunt amuzantă, da?
(Cei doi ȘTEFANI simt pericolul.)
ȘTEFAN: Mama, nu râdeam de tine...

MAMA: Minți. Crezi că nu-mi dau seama? Că nu mă iei în serios?
(MAMA pleacă de lângă ȘTEFAN. ȘTEFAN NUMĂRUL DOI mai îndreaptă o dată lanterna spre ea. Deși nu i se poate vedea decât spatele, de data aceasta
imaginea proiectată e înfricoșătoare. MAMA simte ceva, se întoarce - lanterna se stinge.)

MAMA: Știu la ce te gândești. Crezi că ești foarte isteț. Crezi că vezi mai bine decât alții. Crezi că vezi lucrurile așa cum sunt ele, de fapt. Ei bine... (Afectată, dar
încercând să păstreze un ton calm) Nu sunt monstrul care crezi tu că sunt. Mă auzi? Nu sunt. Sunt doar o mamă care te iubește. Și pentru că te iubește, trebuie să
spună și să facă lucruri care ție nu-ți convin. Să nu crezi că-mi e ușor. Despre asta nu te avertizează nimeni. Nu-ți spune nimeni că atunci când iubești poți deveni
incredibil de nesuferit. Dar iată-mă. Iată-ne. (Pauză) ȘTEFAN... te roagă mami...
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI aprinde din nou lanterna și vrea să o îndrepte spre MAMA. De data asta, ȘTEFAN îl oprește înainte să o facă.)
MAMA: Mai ieși din capul tău. Știu, ai să-mi spui că așa ai fost tot timpul. Un pic distras, un pic plictisit de ce era în jur. Orice jucărie ți-am fi luat, nici una nu era
destul de interesantă pentru tine. Dar o să vină un moment în care lumea asta a ta, oricât de frumoasă, o să te pună în pericol. Nu vreau să te sperii. Și nu vreau să
te descurajez. Vreau doar să te ajut. (Îl sărută pe creștet) Te iubește mami.
(Lui ȘTEFAN îi pare rău. Amândoi simt nevoia să schimbe atmosfera apăsătoare. MAMA îl mângâie pe creștet.)
MAMA: Te-ai înălțat așa tare în ultima vreme... E ciudat să te văd crescând fără să te schimbi nici un pic. Ce mare ești, Ștefan!
(MAMA scoate din buzunar o mustață și i-o lipește lui ȘTEFAN. Chicotesc amândoi. ȘTEFAN NUMĂRUL DOI e gelos.)
MAMA: Altfel. Acum poți să începi să te bărbierești.
(MAMA vede urma de buze de pe balon și își aduce aminte de ceva. ȘTEFAN NUMĂRUL DOI se apropie și el de balon.)
MAMA: Era să uit. Am găsit acasă, în cutiuță, o scrisoare... Pentru tine! (Tachinându-l) Cine îți scrie ție scrisori? (Scoate și îi întinde scrisoarea, dar își dă seama
că ȘTEFAN n-o poate deschide, cu mâinile în ghips) Pot?
(ȘTEFAN îi face semn că da. MAMA deschide scrisoarea. Încremenește.)
ȘTEFAN: Ce e? Ce scrie? (exasperat) E de dragoste?

MAMA (brusc, foarte serioasă): Nu, Ștefan. Nu e o scrisoare de dragoste. E o scrisoare de război.
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI investighează curios balonul.)

ȘTEFAN: Cum?
MAMA: Război. De război, Ștefan. O să mergi la război. O să fii soldat într-un război. Unul adevărat. Cu lupte. Cu arme. Cu explozii.
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI sparge balonul. Înainte să iasă din scenă, MAMA se oprește o clipă lângă ȘTEFAN NUMĂRUL DOI. Pare că știe că e și el acolo, deși
nu îl poate vedea.)
MAMA (distrasă): Unde e tata?
(Iese MAMA. Cei doi ȘTEFANI se privesc.)
ȘTEFAN: Cu lupte.
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Cu arme.
ȘTEFAN: Cu explozii.
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Război.
(O pauză lungă.)
ȘTEFAN: Nu mă lași singur, nu-i așa?

ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Cum să te las singur? Mergem amândoi. (Pauză) O să am grijă să nu se schimbe nimic între noi.
ȘTEFAN: Promiți? Promiți că n-o să se schimbe nimic?
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Promit.
SCENA TREI: OFIȚERUL
(În cazarmă. ȘTEFAN și ȘTEFAN NUMĂRUL DOI sunt înconjurați de o mulțime de paltoane de armată care atârnă, agățate de tavan. Sub fiecare dintre ele, o
pernă. Scena arată ca un depozit părăsit, cu o mulțime de cutii și găleți împrăștiate.)
OFIȚERUL: Pe loc repaus. Soldați... Astăzi e o zi importantă. Astăzi veți deveni bărbați. Asta dacă nu sunteți deja, îmi cer scuze, poate sunteți. Dacă sunteți deja
(OFIȚERUL bate admirativ pe umăr unul dintre paltoane), nu ne rămâne decât să vă facem și mai bărbați! Nu există limită pentru cât de bărbați puteți să fiți!
Cerul e limita! Cerul nu există, fiind doar un concept abstract util doar agricultorilor și astronauților! Soldați... Astăzi, intrăm cu toții în cartea istoriei. Pe care o
scriem. Nu! Pe care o vor scrie alții, despre noi, la intrarea în ea. Război! Bărbăție. Ați venit aici, în fiecare zi, ca să luptați, să transpirați, să cântați cu mine, de

dimineață până seara, acum, până la sfârșitul războiului, dar mai întâi! Mai întâi, trebuie să vă învăț cum să vă bateți. Cu inamicul. Da. Va veni un moment... în
care o să vă bateți cu inamicul. Va fi greu. Voi fi și eu acolo. (Pauză) De asta sunteți aici. Nu uitați de ce sunteți aici. Ați înțeles?
(OFIȚERUL îl observă pe ȘTEFAN, care e tot în scaunul cu rotile, cu mâinile și un picior în ghips, cu capul bandajat.)
OFIȚERUL: Tu ce-ai pățit, soldat?

ȘTEFAN (luat prin surprindere): Nimic, să trăiți. Suntem bine, să trăiți!
OFIȚERUL: Sunteți bine?
ȘTEFAN: Suntem doi, să trăiți.
OFIȚERUL: Doi?
ȘTEFAN (răzgândindu-se): Nu, aveți dreptate, să trăiți, doar unul dintre noi e cel adevărat.
OFIȚERUL: Și-atunci de ce mi-ai zis că sunteți doi?
ȘTEFAN: Nu știam cum să-l număr, să trăiți.
OFIȚERUL: Cum să-l numeri pe cine?
ȘTEFAN: Pe ȘTEFAN, să trăiți. Celălalt ȘTEFAN.
OFIȚERUL: Vă cheamă pe amândoi ȘTEFAN?
ȘTEFAN: Da, să trăiți.
OFIȚERUL (către sine): Ce băiat ciudat. Bine. Ca să nu vă încurc, tu ai să fii soldat ȘTEFAN NUMĂRUL UNU, și tu ai să fii soldat ȘTEFAN NUMĂRUL DOI.
Oricum n-am să vă spun pe nume. N-am să vă strig, că nu am de ce. N-o să ne despărțim niciodată. Suntem numai noi trei aici. Noi și prăjiturica asta.
(OFIȚERUL scoate din buzunar o prăjiturică și începe să o mănânce.)
ȘTEFAN (arătând spre paltoane): Și restul?

OFIȚERUL: Șșșș.
(OFIȚERUL își mănâncă prăjiturica.)
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Mă scuzați, în ce război suntem?

ȘTEFAN (în șoaptă): V-a întrebat ceva soldat ȘTEFAN NUMĂRUL DOI.
OFIȚERUL: M-a întrebat? Ce m-a întrebat?
ȘTEFAN: V-a întrebat în ce război suntem, să trăiți.

(OFIȚERUL se uită spre locul unde crede că e ȘTEFAN NUMĂRUL DOI.)
OFIȚERUL: Nu-l știți. A început acum.

ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Și pentru ce luptăm?
ȘTEFAN (către el): Bună întrebare, Ștefan. (către OFIȚER) Pentru ce luptăm, să trăiți?
OFIȚERUL (încă mâncând): Ca să se termine. Și ca să nu mai vină încă o dată unul, din nou, după... (Se întrerupe singur) Dacă nu luptăm, murim cu toții, și cam
asta e. Deci, aveți grijă!
ȘTEFAN / ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Să trăiți. / Da să trăiți.
(OFIȚERUL se uită lung la ȘTEFAN, măsurându-l.)
OFIȚERUL: Vă trebuie și vouă câte o uniformă.
(OFIȚERUL coboară două paltoane, nu înainte de a se șterge pe ascuns de cremă pe ele. Aruncă unul spre ȘTEFAN și unul spre locul unde crede că e ȘTEFAN
NUMĂRUL DOI. Paltonul cade pe jos.)
OFIȚERUL: Soldat... Sigur mai e cineva acolo cu tine?

OFIȚERUL: Nu mă minți?
ȘTEFAN: Nu, să trăiți. (făcând semn cu capul) Doar că e în partea cealaltă.
(OFIȚERUL ridică paltonul de jos și îl aruncă peste capul lui ȘTEFAN NUMĂRUL DOI.)
OFIȚERUL: Măi să fie.
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI își scutură paltonul și îl îmbracă.)
OFIȚERUL: Atunci, ar trebui eu să-mi cer scuze. Îmi cer scuze că nu te pot vedea, soldat ȘTEFAN NUMĂRUL DOI! Dar nu am niciun pic de imaginație. Și tu
înțeleg că ești imaginar.
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Nu face nimic, să trăiți. (strănută)
OFIȚERUL: Sănătate..

ȘTEFAN: Și cum ar trebui să luptăm, să trăiți?

OFIȚERUL: Cum ar trebui să luptăm? Cu curaj! Fără frică, adică. Ți-e frică soldat?
ȘTEFAN: Nu, să trăiți. Eu nu simt durerea.
OFIȚERUL (impresionat): Ei, bravo, soldat! Nici el?
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Eu nu am un corp material și deci nici centri nervoși care să proceseze un stimul dureros, să trăiți!
ȘTEFAN: Nici el.
OFIȚERUL: Bravo, băieți! În cazul ăsta, cantonamentul a luat sfârșit. Se pare că nu mai am ce să vă învăț. Să așteptăm să se apropie inamicii. (Îi întinde ultima
bucată de prăjitură) Uite - ia și tu. E cu ciocolată.
ȘTEFAN: Nu mulțumesc, să trăiți! Nu pot simți nici un gust.
OFIȚERUL (îngrozit): Cum așa? Dulcele!
ȘTEFAN: Nu.
OFIȚERUL (aruncă prăjitura. Scoate o lămâie): Acrul?
ȘTEFAN: Nu.
OFIȚERUL (aruncă lămâia. Scoate un covrig mare): Ceva sărat?
ȘTEFAN: Nici, să trăiți. V-am spus, nu simt nimic.
(OFIȚERUL începe să ronțăie, contrariat, covrigul.)
OFIȚERUL: Dar asta e de-a dreptul îngrozitor! (răzgândindu-se) Sau nu. S-ar putea ca voi doi să fiți soldații perfecți. Tu nu simți nimic și el nu există. Și totuși,
parcă îmi pare rău de tine. Cred că ești foarte plictisit.
ȘTEFAN: Deloc. Lumea mi se pare un loc foarte plictisitor. Periculos și plictisitor. Nu cred că -
OFIȚERUL (de-a dreptul indignat): Prostii, soldat! Nu e nimic mai sublim decât să muști dintr-un covrig și să dai de o bucățică de sare care e mai mare decât te
așteptai și care ți se topește pe limbă și nu mai contează că restul covrigului nu mai are sare pentru că senzația de la bucățica asta o să te țină până la sfârșitul lui!
(Cei doi ȘTEFANI fac schimbi de priviri și încearcă să nu râdă. OFIȚERUL observă și se enervează mai tare.)
OFIȚERUL: Râzi, soldat? Tu nu ai idee cum e să fii în prezența a ceva mai puternic decât tine! Cum e să privești în ochi un cal sau un elefant sau un tanc sau
orice alt mijloc de locomoție folosești pe câmpul de luptă, și să știi că te-ar putea strivi într-o secundă, și totuși nu o face!
(Începe să bată vântul. Discursul OFIȚERULUI va deveni din ce în dezinhibat, mai frenetic și mai disperat.)

OFIȚERUL: Să simți vântul bătându-ți în față, împotriva ta, împotriva voinței tale...
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI devine curios.)
ȘTEFAN: Vântul pătrunde prin haine. Vântul te usucă.

OFIȚERUL: Vântul te împinge înainte! ... și să spui - am fost acolo, am fost acolo și am văzut! Am fost în mijlocul furtunii, și am văzut zburând -
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI se apropie de OFIȚER. În timp ce vorbește, OFIȚERUL scoate și aruncă peste umăr mai multe lucruri din haină: câțiva metri de
beteală, un șarpe de pluș, o rochiță de noapte, mingi de burete, confeti, flori, un ciocan, monede, etc. ȘTEFAN NUMĂRUL DOI e fascinat.)
OFIȚERUL: - corturi, hărți, soldați, cămile, turnul, președintele! Dar am mers înainte! Ah, cum mai mergeam înainte, prin noroi, prin mocirlă, cu prietenii mei -
(OFIȚERUL lovește cutiile, rând pe rând. Din ele iese un praf colorat. OFIȚERUL încearcă să lase urme în el.)
OFIȚERUL: - înaintând, înaintând, cu fiecare pas afundându-ne și mai tare, până la glezne, până la genunchi, până la piept, cu fiecare pas stropindu-ne mai tare,
și mai tare -
(OFIȚERUL nu e mulțumit. Pornește într-un asalt asupra pernelor, pe care le despică și le aruncă spre ȘTEFAN NUMĂRUL DOI, împrăștiind fulgi. Din ce în ce
mai încântat, ȘTEFAN NUMĂRUL DOI le aruncă înapoi spre OFIȚER.)
OFIȚERUL: - până când ajungeam de nerecunoscut -
(OFIȚERUL vede o găleată. E plină de un lichid colorat. O ridică. Cu un gest larg, OFIȚERUL aruncă lichidul din găleată. Îl lovește din plin pe ȘTEFAN
NUMĂRUL DOI, care se bucură.)
OFIȚERUL: - și inimile ne băteau în același ritm, bu-bum, bu-bum, câte o explozie exploda lângă noi, capul jos, soldați! BUM -
(OFIȚERUL își toarnă cea de-a doua găleată în cap. OFIȚERUL continuă să smotocească perne, scoțând sunete de luptă. Vântul bate acum atât de tare, încât
răstoarnă cu totul scaunul cu rotile în care stă ȘTEFAN.)
OFIȚERUL: - și capul ne vâjâia, simțeam cum, dacă alergăm puțin, puțin mai tare, o să ne ridicăm și-o să zburăm, ca avioanele, când decolează!

(Vântul se oprește. OFIȚERUL se liniștește.)
OFIȚERUL: Și să vii acasă, să ajungi în patul tău, să te scufunzi în patul tău după o zi lungă de luptă, și să mănânci o ciocolată, în pijamale, pe întuneric, cu
lumina stinsă. Aleluia!
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI (în culmea fericirii): Aleluia!
(O lungă pauză, în care OFIȚERUL și ȘTEFAN NUMĂRUL DOI își trag sufletul. OFIȚERUL observă că ȘTEFAN s-a răsturnat și îl ridică înapoi. Ghipsul de pe
picior s-a spart și a căzut. OFIȚERUL i-l ia.)
ȘTEFAN: Hei!
OFIȚERUL: Ia te uită. S-a copt. Gata. (aruncându-l) Nu mai ai nevoie de el. Ridică-te.
(OFIȚERUL îl ridică din scaun pe ȘTEFAN, și se așază el în locul lui, gâfâind puternic.)
OFIȚERUL: Cred că m-am făcut înțeles. (Pauză) Chiar nu e nimic? Nimic... să-ți dorești... să vezi... să simți... să atingi... de-adevăratelea...
ȘTEFAN (gândindu-se): Ba da. Ar fi un lucru.
(OFIȚERUL e foarte curios.)
OFIȚERUL: Ia, zi.

ȘTEFAN: O ninsoare.
OFIȚERUL: N-ai văzut niciodată o ninsoare?
ȘTEFAN: Nu, să trăiți. Unde stau eu nu ninge niciodată. E cald.
(OFIȚERUL se apropie de ȘTEFAN - încă în scaun - și îl prinde, înduioșat, de braț.)
OFIȚERUL: Da... uitasem. Câteodată, lumea asta nu e așa gălăgioasă cum am zis. E tăcută. Și tandră.
(OFIȚERUL se recompune.)
OFIȚERUL: Ești cel mai trist regiment din lume, soldat. (Pauză) Să sperăm că o să ningă și pentru tine.

(Iese OFIȚERUL, în scaun.)
ACTUL DOI
SCENA UNU: X ȘI ZERO
(ȘTEFAN și ȘTEFAN NUMĂRUL DOI sunt în tranșee. Se plictisesc.)
ȘTEFAN: Azi ce zi e?
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Marți.
ȘTEFAN: Parcă a mai fost marți o dată.
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Până acum, a fost marți de patru sute unsprezece ori.
ȘTEFAN: De așa de mult timp suntem noi aici?
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Mă tem că da.
(Pauză.)
ȘTEFAN: Azi de-a ce ne jucăm?

ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: De-a indienii?
(ȘTEFAN aprinde lanterna și desenează cu ea un careu. Face un x, apoi i-o dă lui ȘTEFAN NUMĂRUL DOI. Cei doi vor juca mai multe partide de x și zero în
timp ce vorbesc.)
ȘTEFAN: Nu.
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: De-a călărețul fără cap?
ȘTEFAN: Nu.
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: De-a copacul?
ȘTEFAN: Nu.
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: De-a pasărea care fură profesoare?
ȘTEFAN: Nu.
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: De-a polițistul intergalactic?
ȘTEFAN: Nu.

ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: De-a scafandrul?

ȘTEFAN (pauză): Nu.
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI șterge jocul de x și zero și începe să folosească lanterna ca pe o telecomandă. Pe perete se proiectează diverse programe TV.)
SCENA DOI: CALUL
(OFIȚERUL intră, îmbrăcând doar partea din față a unui costum de cal. Se oprește și scoate capul de cal. Cei doi sting lanterna.)
OFIȚERUL: A. Perfect.
(Se uită în jur.)
OFIȚERUL: Soldat! Ia spune-mi, în ce sunt îmbrăcat?

ȘTEFAN: În cal, să trăiți.
OFIȚERUL: Ha! E un succes.
ȘTEFAN: Nu vă supărați, dar unde ați fost?
OFIȚERUL: Am fost până la liniile inamice. Am vrut să văd câți inamici sunt dincolo de linie. I-am numărat, sunt trei sute șaptezeci și șapte de mii. Prima dată
am pierdut șirul pe la două sute nouă și a trebuit s-o iau de la capăt. De asta am lipsit atât.
ȘTEFAN: Nu v-a văzut nimeni?
OFIȚERUL (făcând cu ochiul): Ce-au văzut? Au văzut un cal.
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Nu v-a urmărit nimeni până aici?
ȘTEFAN: Sigur nu v-a urmărit nim -
OFIȚERUL: De ce ar urmări cineva un cal?
(O împușcătură.)
OFIȚERUL: Jos! Jos, soldat!
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI și ȘTEFAN se ascund în tranșee. OFIȚERUL se îmbracă repede, din nou, în cal. Mai multe împușcături.)

ȘTEFAN: A!
(Liniște. Cei doi ȘTEFANI scot capul din tranșee.)
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: ȘTEFAN, ești bine?

ȘTEFAN: Da...
(ȘTEFAN se ridică în picioare. Vedem că mâna stângă nu mai e în ghips.)
ȘTEFAN: Au tras în mine...
(O altă rafală de împușcături. Cei doi se ascund la loc. OFIȚERUL aleargă frenetic, lătrând.)
ȘTEFAN: A!
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: ȘTEFAN!
(Împușcăturile se opresc.)
OFIȚERUL (din cal): Ești teafăr, soldat?
(ȘTEFAN se ridică în picioare. E foarte speriat. Și-a pierdut și celălalt ghips. Are, acum, amândouă mâinile libere.)
ȘTEFAN: Au tras în mine... Au tras în mine!

OFIȚERUL: Ne trebuie întăriri!
(Fluieră. Apar din nou paltoanele, de sus.)
OFIȚERUL: Fug să văd cine a fost!

ȘTEFAN: Unde plecați? Hei... Hei! Nu ne lăsați aici!
(OFIȚERUL fuge, în costumul de cal. ȘTEFAN și ȘTEFAN NUMĂRUL DOI se iau în brațe.)

ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Ești bine?

ȘTEFAN: Sunt bine, sunt bine...
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Dacă n-a plecat? Dacă e încă aici?
ȘTEFAN: Lanterna... Scoate lanterna...
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI scoate lanterna și i-o dă lui ȘTEFAN. ȘTEFAN o aprinde și caută, în jur, cu ea. Se oprește asupra câte unui palton, pe fiecare dintre
ele proiectându-se altceva: o viță mișcătoare, foc, tancuri, o blană de tigru, etc.)
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: ȘTEFAN, nu cred că merge așa...
(Un palton din spate se mișcă. Cei doi se sperie și închid lanterna.)
ȘTEFAN: Ai văzut și tu?

ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Da.
(O pauză.)
ȘTEFAN: Poate nu e nimic.

ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Mă duc să văd.
ȘTEFAN: ȘTEFAN!
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Poate nu e nimic!
ȘTEFAN: Ia și arma!
ȘTEFAN NUMĂRUL DOI: Ține-o tu...
(ȘTEFAN NUMĂRUL DOI se ridică și merge să verifice paltonul. ȘTEFAN ține într-o mâna lanterna și în cealaltă arma. Îi e din ce în ce mai frică.)
ȘTEFAN: E cineva acolo?
(Nici un răspuns.)
ȘTEFAN: ȘTEFAN?

(O pauză lungă.)
ȘTEFAN: ȘTEFAN, răspunde-mi!
(În partea opusă, se mișcă un alt palton. ȘTEFAN tresare, aprinde lanterna și o îndreaptă către palton: vede ceva înfricoșător. Trage cu arma. Din palton țâșnesc
confeti roșii. Lumina se aprinde: e ȘTEFAN NUMĂRUL DOI.)
ȘTEFAN: Nu!
(Paltoanele cad toate, de sus. Liniște. ȘTEFAN se ridică și îl caută frenetic pe ȘTEFAN NUMĂRUL DOI printre paltoanele căzute. Nu îl poate găsi.)
ȘTEFAN: ȘTEFAN! ȘTEFAN!
SCENA TREI: PE FUNDUL MĂRII
(Intră OFIȚERUL, trăgând după el costumul de cal.)
OFIȚERUL: N-am găsit pe nimeni. (inspectează scena și oftează) Măi să fie. Numai noi doi am mai rămas, soldat. Tu și cu mine. Tu și cu mine și bomboana asta
fondantă.
(OFIȚERUL scoate o bomboană din buzunar și o mănâncă.)
OFIȚERUL: Am luptat bine! Am fost curajoși. Nu ne-a fost frică. (mâncând) Bravo. (uitându-se în jur) Soldat? Soldat!
(OFIȚERUL e îngrijorat. Începe să-l caute prin mormanul de paltoane. Apucă de ceva și trage. E ȘTEFAN.)
OFIȚERUL: Soldat!
(Îl bate pe umăr.)

OFIȚERUL: Hei... hei... Ești bine. Ești bine. Da? Chiar și fără ghips, ești bine.
(O pauză lungă. Cei doi se uită în jur. Nu știu ce să facă. OFIȚERUL e stânjenit. Începe să fredoneze un cântecel.)
OFIȚERUL: Ce zăpăceală.
(ȘTEFAN ia un palton de pe jos. Îl strânge la piept. Îi desface nasturii și îl întoarce pe dos. Fața cealaltă este roșie. Se uită câteva clipe la el. Încearcă să îl
îmbrace.)
OFIȚERUL: Nu!
(OFIȚERUL îi smulge paltonul. Îl întoarce înapoi pe fața cafenie, apoi i-l pune pe umeri.)
OFIȚERUL (vizibil afectat): Repede te mai dai bătut!
(ȘTEFAN se așază pe jos.)
OFIȚERUL: Ce-i asta? Sus! Sus, soldat!
(ȘTEFAN nu se mișcă.)
OFIȚERUL: Drepți! Drepți, am spus!

ȘTEFAN: Stați jos lângă mine.
OFIȚERUL: Poftim?
ȘTEFAN: Vă rog, stați jos lângă mine.
OFIȚERUL (îngrijorat): Soldat, ce-i cu tine?
ȘTEFAN: Mi-e frică.
OFIȚERUL: Frică? Tu ești cel mai curajos soldat din lume! Ce motive ai să-ți fie frică? Tu nu mori, nu simți nimic! Ai uitat că nu simți nimic?
ȘTEFAN: Simt ceva în piept. Mă strânge... (stăpânindu-se cu greu) Cred că mă simt singur, să trăiți.
OFIȚERUL: Singur? Tu și cu prietenul tău -

(ȘTEFAN dă din cap.)
OFIȚERUL: Ce dai din cap, soldat?
(OFIȚERUL nu înțelege. ȘTEFAN nu poate să-l privească în ochi.)
ȘTEFAN: Am crezut că e altcineva. Am crezut - și am tras. Eu am tras. Cu mâna mea am tras. (Îl privește pe OFIȚER) Am ochit și am tras în el.
(O pauză lungă.)
ȘTEFAN: L-am nimerit.
(OFIȚERUL se așază lângă ȘTEFAN.)
OFIȚERUL: Îmi pare rău.
(O altă pauză.)
OFIȚERUL: Îmi pare rău.
(OFIȚERUL ar vrea să-l mângâie pe spate, dar se oprește. ȘTEFAN își strânge mai tare pe el paltonul. OFIȚERULUI îi vine să plângă.)
OFIȚERUL: Ce prostie. Ce prostie, și acum ce plictiseală!
(O pauză. OFIȚERUL se ridică și începe să întoarcă toate paltoanele, unul câte unul, pe fața roșie. Tăcerea e inconfortabilă.)
ȘTEFAN: Când eram mai mic, aveam furnici în cameră. Trăiau într-o crăpătură, în perete. Tata îmi spunea să le las în pace. Că nu-i nimic dacă le calc din
greșeală, dar să nu cumva să încerc să le omor. Mă uitam la ele și nu înțelegeam - ce fac ele? Unde se duc? Știu unde se duc? Oare la ce se gândesc? Are loc vreun
gând în căpșoarele lor mici? Mi se părea că arată ca niște semințe de chimen, mișcătoare. Uram semințele de chimen. Le dădeam jos cu unghiile de pe sărățele.
Într-o zi, am luat o furnică între degete. Eram curios să văd cum se simte... I-am simțit trupușorul zbătându-se, dar m-am gândit că e ca la pisici - odată ce se
obișnuiesc cu tine, nu mai încearcă să fugă. Dar furnica se zbătea, se rotea între degetele mele... Am zis, poate o țin cu capul în jos și nu-i place, nu prea îmi

dădeam seama unde e capul, așa că am încercat să o întorc invers. Furnica s-a oprit. Nu s-a mai zbătut. Am pus-o înapoi pe covor, eram prieteni acum. Dar pe
covor nu s-a mai mișcat. Devenise o bucată de chimen. Am mers la tata. Trebuia să-i spun cuiva, și mă gândeam că n-am făcut rău, doar nu vrusesem s-o omor. Se
întâmplase. Din greșeală. Nu m-am așteptat să se enerveze așa tare. Da? Mi-a zis. Nu-ți plac? Bine. Și a mers jos, a căutat câteva minute ceva, apoi s-a întors cu un
tub. Avea un pai în vârf, tubul. A băgat paiul în crăpătura din perete și a apăsat. Camera s-a umplut de un miros ciudat. Niciodată n-au mai ieșit furnici de acolo.
(Pauză) Câteodată, noaptea, când mai trece câte o mașină pe stradă, în lumina mișcătoare a farurilor mi se pare că pe perete merg, aliniate, furnici. Dacă aprind
lumina, însă, dispar. (în lacrimi) Nu mai vreau să omor nimic, niciodată. Nu mai vreau să ating nimic, niciodată. Nu-mi trebuie nimic. Nu-mi trebuie nimic. Am tot
ce-mi trebuie aici.
(ȘTEFAN își scoate bandajul de pe cap și se mângâie pe creștet. OFIȚERUL a terminat de întors paltoanele și se așază lângă el. Se uită în jur. Îl trec fiorii.)
OFIȚERUL: Soldat, spune-mi o poveste. Spune-mi o poveste, ca să plecăm de aici.
(ȘTEFAN se gândește. Deodată, ceva îl sperie.)
ȘTEFAN: Nu mă pot gândi la nimic.

OFIȚERUL: Poftim?
ȘTEFAN (din ce în ce mai speriat): Nu mă pot gândi la nimic!
(ȘTEFAN scoate lanterna. Încearcă să o aprindă, dar nu poate.)
OFIȚERUL: Ce cauți, soldat?

ȘTEFAN: Nu înțelegeți! Eu eram scafandrul! Eu eram scafandrul, și peștii, și marea. Și acum nu mai pot fi decât eu însumi!
OFIȚERUL (plăcut surprins): Bravo!
ȘTEFAN: Nu! Nu înțelegeți! Nu mai am nimic. Nu sunt nimic. Nu știu cum să fiu eu însumi!
(OFIȚERUL e surprins.)
OFIȚERUL: Ce ciudat. Explică-mi, că nu înțeleg. Cum adică, soldat, să fii altcineva decât tine? Poveștile tale nu erau, așa, ca niște imagini pe care le vedeai?
ȘTEFAN: Nu! V-am spus. Eram scafandrul.
OFIȚERUL: Ce scafandru? (indignat) Minți, soldat! Ai fost tot timpul aici cu mine!
ȘTEFAN: Dar îmi închipuiam că sunt scafandrul!

OFIȚERUL: Ei, stai așa...
(OFIȚERUL se ridică.)
OFIȚERUL: Să-ți închipui că ești altcineva nu înseamnă că și ești altcineva, nu tocmai. Te prefaci și atât! (închide ochii) Poftim, îmi închipui acum că sunt tu,
soldat. Ha! Ce zici? Sunt soldat ȘTEFAN NUMĂRUL UNU sau -
(ȘTEFAN sare în picioare.)
ȘTEFAN: Asta e! Asta e, perfect! Stați aici. Vă rog eu, stați aici.
OFIȚERUL (deschide ochii): Poftim?
ȘTEFAN: Șșșșt! (îi acoperă ochii cu mâna) Mai stați un pic. Vă rog!
OFIȚERUL: Ce să fac?
ȘTEFAN: Mai închipuiți-vă puțin, încă puțin, că sunteți soldat ȘTEFAN NUMĂRUL UNU. În timpul ăsta, eu pot să fiu ...
(OFIȚERUL deschide ochii. ȘTEFAN îi acoperă ochii cu mâna, din nou.)
ȘTEFAN: Șșșșt. Mă întorc imediat. Eu nu pot pleca așa oricând, nu pot să mă las singur, nelocuit. Acum că nu-l mai am pe ȘTEFAN -
(ȘTEFAN își scoate mustața și i-o pune ofițerului.)
OFIȚERUL: Hei!
(OFIȚERUL încearcă să-i pună mustața înapoi, ȘTEFAN se împotrivește. Cei doi se luptă. ȘTEFAN îl lovește din greșeală pe ofițer, în nas. OFIȚERUL e
surprins.)
OFIȚERUL: Interesant. Am văzut mâna că vine, dar n-am simțit nimic. Soldat, îți ordon să mă mai plesnești o dată.
ȘTEFAN: Mă scuzați?
OFIȚERUL: Dă-mi una, soldat.
ȘTEFAN: Eu -
OFIȚERUL: O palmă! Dă-mi o palmă!

ȘTEFAN: Dar -
OFIȚERUL: Am zis să-mi dai una, soldat!
(ȘTEFAN îl plesnește pe OFIȚER. Este îngrozit. Nici de data asta nu a simțit nimic.)
OFIȚERUL: N-am simțit nimic... Nu e bine. Nu, nu, nu. Soldat, arma! Trage.
ȘTEFAN: Poftim?
OFIȚERUL: Trage! Cu arma!
(ȘTEFAN scoate și îndreaptă arma spre OFIȚER. OFIȚERUL i-o dă la o parte. Îi arată să tragă în sus. ȘTEFAN trage. Nu se aude nimic. Mai încearcă o dată. Și
încă o dată. Nu se aude nimic. OFIȚERUL îi ia arma și țintește și el. De data asta, arma trage. OFIȚERULUI i se înmoaie genunchii.)
OFIȚERUL: Suntem pierduți. Gata. Suntem pierduți, soldat. Tu înțelegi ce înseamnă toată treaba asta?
ȘTEFAN: Nu... să trăiți.
OFIȚERUL: Mâine dimineață, la răsăritul soarelui -
(De sus cade, împușcat, un pește mare. Ofițerul ridică peștele și își trece degetul prin gaura lăsată de glonț. Se uită la el, apoi la cer, apoi înapoi la el. Îl aruncă
jos.)
OFIȚERUL: Mâine dimineață, la răsăritul soarelui, vor veni aici trei sute șaptezeci și șapte de mii de inamici înarmați și pregătiți de luptă.
(ȘTEFAN este îngrozit.)
OFIȚERUL: Ascultă-mă! Nu v-am spus, fiindcă n-am vrut să vă sperii. Aveam șanse destul de bune să-i nimicim, în doi. În doi! Dar -
(ȘTEFAN își scoate din nou mustața și încearcă să i-o pună OFIȚERULUI, ca să fugă. OFIȚERUL i-o smulge din mână, o aruncă pe jos, și o calcă.)
OFIȚERUL: Ajunge! Soldat, drepți! Acțiunile tale, soldat, nu au nici o consecință. Asupra nimănui. Nu știu ce zici tu că i-ai făcut furnicii când erai mic, dar acum
n-ai putea omorî nici o muscă! Nu înțelegi?
(ȘTEFAN face semn că nu. OFIȚERUL încearcă să-i explice.)

OFIȚERUL (arătându-i arma): Când încerci să tragi, nu trage. (luându-i mâna și plesnindu-se peste față cu ea) Când încerci să mă lovești, nu mă doare. Ia
spune-mi, soldat, cum ai să-ți omori mâine inamicii dacă nu te ascultă arma? (exasperat) O să ne omori pe noi.
ȘTEFAN: Eu?
(OFIȚERUL se regrupează.)
OFIȚERUL: Hai, asta e. Nu fii supărat. Stai jos cu mine. Stai aici, cu mine. Așa e la război. Se moare. O prostie.
(ȘTEFAN realizează ceva, dar deocamdată își păstrează gândurile pentru el. OFIȚERUL caută să se distragă cu ceva.)
OFIȚERUL: Îmi pare rău pentru mustață. Nu-ți stătea rău cu ea. Trebuie să fie pe-aici, pe undeva...
(ȘTEFAN NUMĂRUL UNU aprinde lanterna. Caută împreună mustața. O îndreaptă spre pământ. Pe peretele din spate, se proiectează ce vede ȘTEFAN. E un
fluture.)
OFIȚERUL: Ce-i asta?

ȘTEFAN: Cred că mustața, să trăiți. Am găsit-o.
OFIȚERUL: Nu cred. Pune-ți-o.
(ȘTEFAN își pune mustața. OFIȚERUL îndreaptă lanterna către ȘTEFAN. În proiecție, se vede că în loc de mustață, sub nas, are un fluture. OFIȚERUL se uită
când la ȘTEFAN cel adevărat, când la proiecție.)
OFIȚERUL (înduioșat): Așa vezi tu lumea, soldat?

OFIȚERUL: Mai arată-mi ceva.
(ȘTEFAN îi arată: paltoanele sunt movile cu flori, arma e un pui de gâscă, costumul de cal e un cal adevărat, mâna lui e o caracatiță. ȘTEFAN îndreaptă lanterna
spre picioarele OFIȚERULUI: sunt o coadă lungă de pește. OFIȚERUL îi închide speriat lanterna.)
OFIȚERUL: Nu se poate.

(OFIȚERUL îi ia din mână lanterna, vrea să încerce și el. Apare același lucru: o coadă de pește. Cu grijă, OFIȚERUL îndreaptă lanterna spre fața lui. Închide
ochii, orbit de lumină. În spate, se proiectează, mare, chipul unei fete.)
ȘTEFAN (făcându-i semn să se uite): Tu ești.
(OFIȚERUL se uită.)
OFIȚERUL: Nu se poate.
ȘTEFAN: Tu ești.
OFIȚERUL: Nu, nu, nu.
(Închide lanterna. O aprinde din nou. Se uită.)
OFIȚERUL: Sunt frumoasă.
(OFIȚERUL și ȘTEFAN se privesc.)
OFIȚERUL: Soldat, am simțit ceva.

ȘTEFAN: Ați simțit ceva?
OFIȚERUL: Am simțit ceva. De la tine.
ȘTEFAN: De la mine?
OFIȚERUL: De la tine. (îi vine o idee) Soldat, dă-mi o palmă!
ȘTEFAN: Poftiți?
OFIȚERUL: Poate nu e totul pierdut. Poate mai avem o șansă. Plesnește-mă, am zis! E un ordin -
(ȘTEFAN se conformează.)
OFIȚERUL: Am simțit! Am simțit! Soldat -
(Brusc, răsare soarele. Intră SOLDATUL ULTIM. Salută.)

SOLDATUL ULTIM: Salut.

OFIȚERUL / ȘTEFAN: Salut. / Salut.
SOLDATUL ULTIM: Tu ești ofițerul care umblă îmbrăcat în cal. Am venit.
OFIȚERUL: Poftim?
SOLDATUL ULTIM: Am venit.
OFIȚERUL: Cine ești?
SOLDATUL ULTIM: Sunt trei sute șaptezeci și șapte de mii de inamici înarmați și pregătiți de luptă. Voi sunteți gata?
(OFIȚERUL îl împinge pe ȘTEFAN în față.)
SOLDATUL ULTIM: Bun, bun. Nu trageți de timp. Să începem.
(SOLDATUL ULTIM își scoate mănușile. Întinde mâinile. ȘTEFAN pune mâinile peste ale lui. Joacă o partidă scurtă de friptea. ȘTEFAN câștigă.)
SOLDATUL ULTIM: Ați câștigat. Ați câștigat războiul. (către sine) Mă omoară tata.
(SOLDATUL ULTIM salută și iese.)
ȘTEFAN: Ce-a fost asta?

OFIȚERUL: Gata. E gata războiul. Am câștigat.
(OFIȚERUL aruncă arma. Oftează puternic.)
OFIȚERUL: Cât pe ce. Las-o și tu jos, soldat. Arătăm ridicol cu ele.
(Cei doi stau în liniște, o perioadă.)
ȘTEFAN: Și acum ce facem?
(OFIȚERUL dă din umeri.)

OFIȚERUL: Trebuie să ne găsim ceva de făcut. Nu sunt prea multe de făcut pentru un ofițer dacă nu e război.
(ȘTEFAN se gândește.)
ȘTEFAN: Mai devreme, când am tras cu arma... Și n-a tras... Mă gândeam... Poate că mi s-a părut. Poate că n-am tras în ȘTEFAN NUMĂRUL DOI. Poate l-am
speriat, doar. Poate e pe-aici pe undeva.
OFIȚERUL (oftează): Soldat... S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple demult. Ești băiat mare. Trebuia să moară. (realizează ce a spus) N-am vrut să spun asta.
Iartă-mă. N-am vrut. Pe cuvânt că n-am vrut. Nu cred asta, mi se pare foarte frumos în capul tău. Chiar dacă nu înțeleg nimic din ce e acolo, mi se pare un loc
frumos. Aș vrea să locuiesc acolo. Poate. Câteodată.
ȘTEFAN: Dar nu e adevărat... Nu e nimic adevărat acolo. (Pauză) Aveți dreptate. Trebuia să moară.
(ȘTEFAN scoate din buzunar lanterna. Se uită la ea: vrea să o arunce. OFIȚERUL îl oprește.)
OFIȚERUL: Nu fă asta. Nu mă asculta pe mine. Nu e așa minunat să fii tot timpul aici și acum. Am exagerat. Uneori te doare. Uneori nici măcar nu te poți baza
pe ce vezi, pe ce atingi. Da, câteodată, simțurile te înșală. Câteodată nimic din ce se întâmplă nu are sens. Câteodată ai nevoie de hărți și de ilustrate și de poze cu
girafe ca să crezi că există girafe. Câteodată, vezi o poză cu un monstru, să zicem Yeti, și, deși ți-e clar că nu există, te trezești brusc crezând că există! Nu. Nu e
mai bine. Nu știu cum e mai bine. Să mănânci ceva bun, să alergi, să aduni lucruri drăguțe, să...
(OFIȚERUL se oprește.)
OFIȚERUL: Habar nu am ce fac, soldat. Habar nu am. Nici nu știu cum de n-am murit până acum. Nu mi-e frică, dar nici nu-mi face plăcere. Nu-mi place
războiul. N-am vrut niciodată să fiu ofițer.
ȘTEFAN: Dar ce ați vrut să fiți?
OFIȚERUL (încet): Sirenă.
ȘTEFAN: Poftim?
(OFIȚERUL îi ia lanterna și o aprinde. O îndreaptă spre picioarele lui, și se uită fascinat la proiecția în care se vede coada de pește.)
OFIȚERUL: Sirenă.

(O pauză.)
OFIȚERUL: Hai să-ți mai spun un secret. Câteodată, e plictisitor. Jur că e pur și simplu plictisitor. Nu ți se mai pare nimic nou, te întrebi - ce caut eu pe-aici? Ce
mai e de făcut? Nimic. Asta am făcut, asta am făcut. Uite scaunul. Uite masa. Uite prăjitura. Uite tancul. Iar plouă. Iar e ora șase. Ce facem duminică? Nu știu.
Unde mergem în vacanță? Tot acolo.
(OFIȚERUL vede din nou peștele. Îl ridică. Se uită spre cer, apoi din nou la pește. Înțelege ceva.)
OFIȚERUL: Sau poate că asta e... Poate că pot deveni adevărate. Poate că lucrurile astea pe care le vezi tu... (ascunde un pic stânjenit peștele mort) pot și trebuie
să devină realitate.
(OFIȚERUL își dă hainele jos. Vedem că OFIȚERUL e o sirenă. Arată puțin caraghios, dar radiază de fericire.)
OFIȚERUL: Sărută-mă, soldat. E un ordin.
(O pauză.)
ȘTEFAN: Cu buzele, să trăiți?
(OFIȚERUL îl sărută pe ȘTEFAN.)
OFIȚERUL: Mă simt altfel.
(Pornește proiecția: sunt sub apă.)
ȘTEFAN: Dar arăți la fel. Să știi că de la început mi s-a părut ciudat să primesc ordine de la o sirenă.
OFIȚERUL: Unde suntem?
ȘTEFAN: Suntem pe fundul mării. Pe fundul nisipos al mării.
(Începe să ningă.)

OFIȚERUL: ȘTEFAN, uite! Ninge sub apă!
(Ninsoarea devine din ce în ce mai deasă. ȘTEFAN încearcă să prindă fulgii cu limba. Câțiva pești încep să înoate în jurul lor.)
ȘTEFAN: Cum te simți?

OFIȚERUL: Mai bine. Tu cum te simți?
ȘTEFAN: Mai bine.
(Cei doi se uită în jur.)
OFIȚERUL: Ce înseamnă toate astea? Ce se-ntâmplă?

ȘTEFAN: Ninge sub apă. Doar una din două e adevărată, dar nu contează.
(OFIȚERUL îl strânge tare în brațe pe ȘTEFAN.)
OFIȚERUL (amuzată): Oare o să ne creadă cineva?
(Cei doi se uită spre public.)
ȘTEFAN: Poate ei.

OFIȚERUL: Ei da.
(Heblu.)
Sfârșit.

Anca Ștefan Pisic și Pixel
Anca Ștefan8
Pisic și Pixel
Personaje:
UN PIXEL
O PISIC
SCENA 1
(O cameră de copil. PISIC doarme pe patul de lângă birou. Pe masă se află un laptop. Cineva
stinge lumina, iar ecranul laptopului rămâne aprins în întuneric.
PISIC ciulește o ureche, apoi cască și se culcușește mai bine.
Nu trec câteva secunde și deschide un ochi. Se uită urât la laptopul care-o deranjează cu
lumina lui. Scoate un mârâit.
Laptopul îi răspunde cu sunetul ventilatorului de la cooler.
Pisic se zgribulește și sâsâie.
Laptopul contraatacă printr-un sunet de Windows: ta-ra-ram!
Enervată, PISIC sare brusc și dă târcoale calculatorului. Apoi, stă două secunde nemișcată
lângă el și PAC! închide dintr-o lovitură de lăbuță clapeta.)
Anca Ștefan
8 Anca Ștefan: Când era la grădinița din Curtea de Argeș, Anca își dorea să se facă zidar. Până la urmă a ajuns copywriter în București, cu escale de scriitor: trei
volume de poezie timpuriu publicate, povestiri care și-au găsit locul în diferite reviste și cinci piese de teatru care au avut norocul să fie regizate și jucate pe scena
teatrelor naționale sau în spații independente. Deși nu pune cărămidă peste cărămidă (deocamdată!), ține legătura cu grădinița prin texte pentru copii mici și mari.
Îi aduc cea mai mare bucurie.

PISIC (încheie cu un pufăit țanțos războiul): Hm!
(De sub clapeta calculatorului sare o scânteie ca un licurici.

Scânteia se rostogolește pe pat, sare din pat pe podea. Se dă peste cap și, cu fiecare tumbă, se face tot mai mare. Răstoarnă un scaun, apoi o răstoarnă și pe Pisic.
Se oprește în mijlocul camerei.
La o privire mai atentă, licuriciul este un băiețel îmbrăcat într-o salopetă colorată în verde-albăstrui, galben și roșu-violet, cu un coif argintiu pe cap. În picioare
are pantofi cu luminițe.)
PIXEL (băiețelul-scânteie):Vai de biții mei, ce mai căzătură!
(Se ridică, se scutură de praf și se uită mirat prin cameră. Sclipește cu fiecare pas pe care îl face.
Pisic, căzută pe spate ca o broască țestoasă, se străduiește să revină în patru lăbuțe. Burta rotundă îi dă, însă, de furcă.)
PISIC: Miau de mustățile mele, ce mai lovitură!

AMÂNDOI: Ce mai căzătură, ce mai lovitură!
(Pixel o împinge și o leagănă pe Pisic la stânga și la dreapta până cade pe o parte.)
PIXEL: Sunteți așa pufoaaaasăăăă!

PISIC: Eu? Pufoasă?!? (sare de lângă Pixel) Ce obrăznicie! Să ataci pe cineva cu atâta sălbăticie!
(Pixel încearcă să o ia în brațe și să o mângâie, Pisic se dă la o parte.)
PISIC: Cine ești și ce poftești? (își pune o lăbuță la ochi) Mișcă-te mai ușor că mă orbești!
(Pixel nu poate sta locului, se mișcă prin cameră, găsește un fular și-și îngroapă fața în el, apoi și-l pune la gât, sare pe pat, miroase un ghiveci cu flori. Găsește o
zornăitoare pe care o agită, doboară un turn de cuburi de lemn.
În tot acest timp, pisica încearcă să-l oprească din a strica ceva. În urma lui Pixel, Pisic cade cu fundul în ghiveciul cu flori. Încearcă să meargă cu ghiveci cu tot,
dar alunecă pe cuburi. Odată ce se eliberează, se prăbușește, epuizată, pe o pernă.
Pixel se suie pe o trotinetă și se învârte în jurul ei.)

PISIC (gâfâie, abia vorbește): Stai mai ușor... De nu, strig după ajutor! Aju-(gâfâie)-tooor! Aju- (își trage suflarea)-tooor!
PIXEL (se așează lângă Pisic): Bine, pot fi cuminte un pic. Dar foarte un pic.
PISIC (se șterge la frunte): Miau de mine... Am zis... cine ești și... ce poftești?
PIXEL: Eu? Eu sunt un Pixel!
PISIC: Pof-tim?
PIXEL: Pi-xel.
PISIC: Ce e aceea un... pi...
PIXEL: Pi... xeeeel!
PISIC: Nu cred că aud bine.
PIXEL: Ce nu auziți bine?
PISIC: Ce zici tu că ești.
PIXEL: Un pixeeel!
PISIC: Eu nu am auzit niciodată de așa ceva. Nu există!
PIXEL: Ba există. Eu sunt un pixel și am milioaaaaane și milioaaane de frați.
PISIC: Miauuuu de mine... sunt mai mulți ca tine?
PIXEL: Miliarde de milioane, un milion de megamilioane, supercatralioane, un infinit de miliarde...
PISIC: Vai, ce nebunie... Vai, ce grozăvie!
PIXEL: Și cum stăteam eu cu frații mei pe internet...
PISIC: Internet, acolo sunteți toți?
PIXEL: Cam așa ceva...
PISIC (speriată, își pune mână la inimă): Vai, ce nebunie... Vai, ce grozăvie! Și unde e inter... internetul ăsta?
PIXEL(arată spre laptop): În computer, pe laptop...
PIXEL (scoate o tabletă): Pe tabletă...
PIXEL (scoate un telefon): Pe telefon...
PISIC: E peste tot! Nu se poate!
PIXEL: E peste tot, dar poți să îl închizi sau să îl deschizi.
(Pisic privește la stânga, privește la dreapta, aleargă speriată prin cameră. Vede laptopul, se uită la el, se apropie tiptil, îl împunge ușor cu lăbuța, apoi și-o
retrage ca și cum ar frige-o carcasa.)
PIXEL: Și cum stăteam eu cu frații mei pe internet, dintr-odată ce să vezi... POOOOC!

(PISIC sare cât colo.)
PIXEL: O extra-mega-supero-bubuitură... și VÂÂÂJTI!... sunt aruncat în aer... și ZBAANG! aterizez... pe un pat... și BUUUF!... mă lovesc de-un scaun... și
PUUUF! aterizez pe... dumneavoastră!
PISIC (își mai revine în fire): Și ce căutați, mă rog, toți pe inter... internetul ăla al vostru?
PIXEL (scoate din nou tableta): Să zicem că ai o tabletă sau un telefon.
(Pisic sâsâie la tabletă, Pixel dă din cap dezaprobator.)
PIXEL: Apeși butonul și... ta-daa! Tableta se aprinde.
(În spatele lor, pe un ecran, apare un screen saver cu Pisic. Pe desktop sunt câteva iconițe.)
PISIC (trage aer în piept îngrozită): M-au copiat!
(Pisic se pipăie din cap până-n picioare.)
PISIC: Ce caut acolo? Eu sunt aici!

PIXEL: Liniștiți-vă, e doar o poză. E o imagine cu dumneavoastră.
Copii, vedeți această imagine?
Ei, bine, această imagine este făcută din mai multe puncte.
Miliarde de milioane, un milion de megamilioane, supercatralioane, un infinit de miliarde de puncte.
Aceste puncte sunt... pixeli!
Eu și frații mei ne ținem de mână și stăm aproape, aproape, aproape unii de ceilalți până facem imaginea.
(Pixel țopăie în jurul ecranului și arată diferite locuri.)
PIXEL: Suntem și aici. Și aici. Și aici. Iar aici... tot noi. / Și unde mai pui că sclipim ca niște licurici!
PISIC (își pune mâna la frunte, obosită de explicații): Miauuuu de capul meu.
PIXEL (cântă cu o voce ușor robotizată): Oricât de mic-ai fi... / Și tu poți străluci / Tot ce trebuie să știi / Este cât de pixel vrei să fii!

(Pixel o ia pe Pisic la dans, o învârtește de mai multe ori, repetă cântecelul.)
PIXEL: Copii, vreți să o facem pe Pisic să strălucească?

Haideți să o pixelăm!
(Scoate din buzunarul drept un coif argintiu și i-l pune pisicii peste urechi. Scoate un pumn de sclipici din buzunarul stâng și-l suflă spre ea. Următorul pumn de
sclipici îl suflă spre copii.
După ce-și revine puțin din uimire, Pisic se scutură și se bate cu coada pe spate pentru a fi sigură că s-a luat tot. Își smulge coiful sclipitor din cap și îl trântește
cu un „Hm!” indignat la picioarele lui Pixel. Scotocește într-o cutie și se înarmează cu o sabie de jucărie tip samurai. Văzând că pisica declară război, Pixel se
înarmează cu o sabie- laser.
De fiecare dată când se atacă unul pe celălalt, Pixel și Pisic își strigă propriul nume.
PIXEL!
PISIC!
PIXEL!
PISIC!
PIXEL!
PISIC!
Duelul se mută dintr-o parte într-alta a camerei. Pisic îi zboară sabia din mână lui Pixel și îl țintuiește la pământ.
Pixel găsește niște bile luminoase într-o cutie din apropiere pe care le aruncă spre pisică. Pisic bate în retragere, iar băiețelul-licurici revine pe poziții, gata să
arunce o nouă bilă spre aproape- înfrânta mustăcioasă. Vicleană, Pisic trage covorașul de sub Pixel, iar acesta pică pe spate.
PISIC, triumfătoare, se uită de sus la Pixel.)
PISIC: Oricât de mult ai sclipi, e ceva ce tu nu știi!

PIXEL: Ce? Ce? Ce?
PISIC(își dă importanță): Eh....
PIXEL (se agită): Spuneți, spuneți...
PISIC: Tu... nu știi... să stai degeaba!
PIXEL: Să stau degeaba?
PISIC: Să lenevești...
PIXEL: Dar de ce să stau degeaba?
PISIC: Ca să te relaxezi!

PIXEL: Și cum te relaxezi?

PISIC: Fie, te învăț... poate stai locului un pic... zău că m-ai amețit.
PISIC (către copiii din sală):: Copii, voi știți să vă relaxați? (așteaptă răspunsuri) Haideți să-i arătăm lui Pixel cum se stă degeaba, vreți?
(Pisic se ridică, se întinde, cască.)
PISIC: Toată lumea după mine!

Ridicați o lăbuță și faceți....aaaaahhhh!
(căsca lung și-i îndeamnă pe copii să o urmeze)
Haideți și voi... aaaah!
Și acum spuneți: aaaah, ce bine eeee!
Și apoi mai ridicați o lăbuță și faceți... aaaaaah!
Și spuneți... aaaah, ce bine eee!
Haideți cu toții...
Acum ridicați un picioruș și... aaaaah!
Ahhh, ce bine e!
Și mai ridicați un picioruș și... aaaah, ce bine e!
(Pixel o urmează stângaci pe Pisic.

Pisic se tolănește pe o pernă cu lăbuțele atârnându-i de o parte și de alta.)
PISIC:Apoi, vă lăsați așa, ca o gelatină în scaun și repetați după mine: Ah, ce bine!
Vai, ce culcuș am...
Ce mă mai relaxez!
Încă o dată, copii.
Ah, ce bine!
Vai, ce culcuș am...
Ce mă mai relaxez!
(Pixel ia și el o pernă de pe pat și își face loc pe ea, lângă Pisic.)

PISIC (cântă): Orice vârstă ai avea

Și tu te poți relaxa
Tot ce trebuie să știi
Este cât de Pisic vrei să fii!
(Pisic îl ajută pe Pixel să stea mai comod. Îi scutură câte un braț, netezește perna. Răsuflă amândoi în armonie, cu ochii spre tavanul camerei, de unde se aprind
stele fosforescente.)
SCENA 2
(Pisic se uită înspre Pixel și face ochii mari. Acesta strălucește din ce în ce mai puțin.)
PISIC: Pixelino... Pixelino! Cred că te-ai stricat!

PIXEL (se uită la mâini, la picioare, își scoate coiful din cap): Oh, nu! M-am stricat de la relaxare...
PISIC: Ce vorbești? Nimeni, niciodată, în istoria mea de Pisic cu nouă vieți în care am trândăvit și lenevit și stat degeaba, nu s-a stricat de la relaxare! Ba,
dimpotrivă! De la relaxare îți cresc mustățile până la Calea Lactee și prinzi putere în gheruțe de leșină șoriceii...
PIXEL: Cred că mă sting de tot...

PISIC: Miau de tine! Rezistă, licuriciul meu, rezistă! (îi face vânt, îi scoate din buzunar sclipici și îl suflă peste el)
PIXEL: Doamnă Pisic, să purtați coiful sclipicios că vă stă bine...
PISIC: O port, promit. Și mă suflu cu sclipici în fiecare zi... Rezistă, licurici!
(îi cântă)
Oricât de mic ai fi
Și tu poți străluci
În fiecare zi
Este cât de Pixel vrei să fii.
(Îl ia și-l duce în pat, lângă masa cu laptopul. Pixel începe să strălucească un pic mai tare.)
PISIC: Ia stai puțin....

(Îl trage de-un picior mai departe de laptop. Acesta e mai puțin luminos. Îl apropie. Luminează mai puternic.)
PIXEL: Auuu, vrea să mă sting în pace...

O, Biților, îndurare!
Văd lumina de la capătul Internetului. E așa ademenitoare.
Sper să mă duc într-un loc cu multe desene animate și viteză mare pentru multă pixelare.
PISIC (dă din lăbuță a lehamite, nu-l bagă în seamă): Măi să fie...
Deci tu ziceai așa: Cum stăteai tu cu frații tăi pe internet, dintr-odată, ce să vezi... POOOOC!
(sare pe pat și-l zdruncină și pe Pixel)
O extra-mega-supero-bubuitură... și VÂÂÂJTI!... ești aruncat în aer... și ZBAANG! Aterizezi... pe un pat... și BUUUF!... te lovești de-un scaun....și PUUUF!
aterizezi pe... mine!
PIXEL: Da, și erați așa pufoaaasă...
Ce amintiri frumoase.
PISIC: Ia dă-te tu mai așa.
(îl împinge spre laptop)
Pune capul pe grota aceasta din care-ai venit.
PIXEL: Ah, ce bine e...
(i se luminează fața. Se aude sunetul cooler-ului.)
Ce căldură vine.
PISIC (se apropie cu neîncredere): Zici că toarce. (se dă doi pași în spate și se zgribulește) Mă imită, lasă că știu eu!
PIXEL: Nu te imită, așa face el.
PISIC: Pixelaș, eu cred că tu trebuie să întorci la frații tăi.
(Îl trage departe de laptop, apoi îl apropie. Pixel geme când e departe și răsuflă ușurat când se apropie.)
PIXEL: Aveți dreptate. Ridicați clapeta, doamnă Pisic. Eu sunt prea obosit.
PISIC: Eu? Nu pun un vârf de gheruță pe ciudățenia asta care mă copiază și-mi dă cu lumină în ochi!
PIXEL: Trebuie doar să ridicați clapeta și să apăsați pe buton.
PISIC: Dacă mă fură internetul? / Dacă rămân închisă în calculator pentru totdeauna? / Dacă frige, dacă pișcă, dacă se mișcă?

(Pixel pâlpâie că un bec. Se stinge, apoi se aprinde pentru puțin timp. Se stinge din nou.)
SCENA 3
(Pisic privește când la laptop, când la Pixel. Scâncește. Se îndreaptă spre calculator. Se oprește în fața lui și-și împreunează lăbuțele în semn de rugăciune.)
PISIC: Sfinte Mare Pisic,

Totdeauna dă-mi lăptic
Și-aș mânca și-un șoricel
Dar să n-alerg după el
De s-ar face o magie
Să-mi sară ș-in farfurie
(Pixel tușește de două ori, așa că Pisic recită mai repede.)
PISIC: De m-atacă vreun laptop sau calculator

Tu să-mi sari în ajutor
De mă ia prizonieră
Tu imediat fluieră
Să-mi chemi prietenii pisici
Să facă din pixeli șorici!
(Trage aer în piept, se suie pe scaun și deschide repede capacul de la computer.)
PISIC: Câte butoane...

(își freacă lăbuțele satisfăcută)
Ale mele sunteți!
(apasă când pe un buton, când pe altul, din ce în ce mai repede odată ce prinde curaj)
Ăsta mic ce face? Dar ăsta lung?
Poate dacă apăs de mai multe ori.
(își ridică pernuțele în aer ca și cum ar invoca un spirit)

Bim-bam-bum
Aprinde-te acum!
Click, click, click
Aprinde-te un pic!
(îi invită pe copii să o ajute)
Am nevoie de ajutorul vostru!
Strigați și tropăiți cu mine: Bim Bam Bum
Aprinde-te acum
Click click click
Aprinde-te un pic!
De ce nu te- aprinzi odată? Ți-e frică de noi?
Am văzut iepurași la grădi mai curajoși ca tine!
Vino să ne luptăm, te provoc!
(Laptopul nu scoate un sunet. De supărare, pisica se întoarce și se așează cu fundul pe tastatură.)
PISIC: Așa-ți trebuie!
(Calculatorul se aprinde. Pixel strălucește din nou, iar Pisic îi sare în brațe.)
PIXEL: Vă mulțumesc, vă mulțumesc!
În spatele celor doi apare o proiecție cu diferite iconițe și imagini hi-tech.
VOCE FEMEIE-ROBOT (apare pe ecran ca o voce- sonogramă): Pixelino, Pixelino, unde ești?
PIXEL: Mă caută mama!
COR-ROBOT (apare pe ecran ca o voce – sonogramă): Pixelino, vino, vino!
PIXEL: Frații mei! Abia aștept să mă joc cu ei.
(către Pisic)
Doamnă Pisic,
Ce bine că m-ați îngrijit.

PISIC: Eh, nici internetul tău nu e chiar așa de rău.

AMÂNDOI: Ce mai nebunie, ce mai grozăvie.
(cântă împreună)
Bim bam bum
Click, click, click
Nu contează că ești mic
De ești pixel sau pisic
E că prieten îmi poți fi.
(Pixelino se face din ce în ce mai mic, până dispare. Pisic iese din cameră, fredonând.)
Sfârșit.

Citiți și alte cărți din colecția de teatru a Editurii LiterNet:
1. Petre Barbu - Tatăl nostru care ești în supermarket / Delegatul
2. Igor Bauersima - norway.today (traducere de Victor Scoradeț)
3. Laurenţiu Blaga – Întoarcerea
4. Norbert Boda, Adriana Creangă, Teona Galgoţiu, Andreea Tănase, Lucian Ţion – 5 piese de teatru 2019 (Când noaptea ne cheamă) / Gelateria / Animalul
ăsta care se rănește singur / Totul e bine când se termină / Sărăţele şi friptură: o serată cu Decebal şi Traian)
5. Lavinia Braniște, Ovidiu Cioclov, Andreea Lăcătuș, Kata Győrfi, Mădălina Perjariu, Alexandra Voivozeanu – 6 piese de teatru (Marele cutremur /
Tragedie 2.1 / Succes / Love me tinder / La marginea impasibilului / Detașat)
6. Georg Büchner - Woyzeck (traducere de Mihaela Sîrbu)
7. Lia Bugnar - Femeia din manuscris / Omul de zăpadă
8. Ștefan Caraman - Morți și vii / Santiago el campeon
9. Gianina Cărbunariu - poimâine alaltăieri / Stop the Tempo! / Tigru
10. Anton Pavlovici Cehov - Livada de vișini (traducere de Alexa Visarion) / Pescărușul (traducere de Maria Dinescu și Andrei Șerban)
11. George Cocoș, Mircea Moroianu - School feat. CooL & Jurassic / SuperOK! (MIC RO Laborator de creație teatrală)
12. George Cocoș, Alexandra Felseghi, Cornelia Iordache, Maria Manolescu, Mariana Starciuc - 5 piese de teatru (Ce mi a trebuit mie să chiulesc / Nu
vorbim despre asta / Pauze de respirație / la centenar. odă / Tără(z)boi)
13. Teodor Corban - Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
14. Brian Dykstra - Strangerhorse (traducere de Gabriela Monica Rusu și Mircea Sorin Rusu)
15. Cătălina Florescu - Vecinele
16. Árpád Göncz - Gratiile (traducere de Anamaria Pop)
17. Ioana Ieronim – Cămășile
18. Mihai Ignat - Nu nțeleg ce se ntâmplă
19. Thomas Jonigk - Făptașii (traducere de Victor Scoradeț)
20. Rajiv Joseph – Echo Point (traducere realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș, coordonată și
revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu) / Descrie noaptea (traducere realizată de studenții Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu
Mureș, 2015 2017: Boris Cremene, Natalia Graur, Ioana Hogman, Alexandru Macrinici, Daniel Oltean, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
21. Cristian Juncu - Ciupercutze
22. Franz Xaver Kroetz - 3 piese cu femei (traducere de Victor Scoradeț)
23. Dea Loher - Legăturile Klarei (traducere de Victor Scoradeț)
24. Olga Macrinici, Mariana Starciuc, Andreea Radu - Antologia msd - Masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș (1)
25. Martyna Majok - Cât te costă să trăieşti (traducere de Selma Dragoș, Andi Gherghe, Carmen Ghiurco, Gabriel Sandu, realizată în cadrul Masteratului de
Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
26. Rodica Mandache - Povestea Elisabetei Rizea
27. Maria Manolescu - Ca pe tine însuți
28. Roxana Marian - Mede / ea sau Despre fericirea conjugală

29. Rogelio Martinez - Născuţi în Berlinul de Est (traducere realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș,
coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
30. Péter Nádas - Înmormântarea (traducere de Anamaria Pop)
31. Alina Nelega - Amalia respiră adânc / Decalogul după Hess
32. Tatiana Niculescu Bran - Brâncuși contra S.U.A.
33. Ioan Peter, Mihai Ignat, Alina Nelega, Peca Ștefan - 4atru piese
34. Cosmin Perța - Să împuști iepuri e bine aici
35. Răzvan Petrescu / Dragoș Alexandru Mușoiu – Jaf armat / Spargerea
36. Tudor Popescu - 4 comedii
37. Sînziana Popescu - Domnul de Ciocolată / Teatru pentru prichindei: mari, mici și mititei / Trumpison, hoțul zăpezii, și Liga Secretă a Copiilor
38. José Rivera - Tectonica norilor (traducere realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș, coordonată și
revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
39. Roland Schimmelpfennig - Noapte arabă (traducere de Victor Scoradeț)
40. William Shakespeare - Măsură pentru măsură (traducere de Ioana Ieronim)
41. Géza Szőcs - Busurmanii din Crîngul de Jos (traducere de Anamaria Pop)
42. George Ștefan – Țara Zânelor
43. Lucian Dan Teodorovici - Audiență 0
44. Lucy Thurber – Săracii (traducere de Selma Dragoș, Andi Gherghe, Carmen Ghiurco, Gabriel Sandu, realizată în cadrul Masteratului de Scriere
Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
45. Katalin Thuróczy - Cina zeilor (traducere de Anamaria Pop)
46. Ana Turos, Livia Stoica, Gabriel Sandu, Inna Cebotari, Alexandra Pâzgu - 5 din 5 piese de teatru (Trei piese scurte despre copii și adulți, Atenție, se nchid
ușile, Tatăl meu, preotul, Entuziaștii, Proteine fluorescente)
47. Radu Țuculescu - Bravul nostru Micșa
48. Andreea Vălean - Eu când vreau să fluier, fluier
49. András Visky - Julieta (traducere de Paul Drumaru)
50. Matei Vișniec - Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia / Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal / Paparazzi sau
Cronica unui răsărit de soare avortat
51. Charles Way – Crăiasa Zăpezii (traducere de Ilinca Hărnuț)
52. Frank Wedekind – Deșteptarea primăverii (traducere de Victor Scoradeț)
53. Elise Wilk – Pisica verde / Avioane de hârtie / Crocodil
54. Antoaneta Zaharia - Jocul
Lista completă a volumelor din colecția de teatru se află la https://editura.liternet.ro/catalog/toate/0/10/Teatru.html. Lista completă a volumelor publicate de
Editura LiterNet se află la https://editura.liternet.ro/catalog. Toate volumele pot fi descărcate gratuit de pe site-ul LiterNet pentru uz personal. Reproducerea lor pe
alte siteuri sau pe alte suporturi este interzisă.

Startdramaturgieptcopii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Startdramaturgieptcopii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MiniREACTOR START.

Dramaturgie pentru copii

Redactor & Versiune pdf: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro

© 2020 –Fotografii: arhivele personale ale autorilor și MiniREACTOR.

Toate drepturile rezervate autorilor.

© 2020 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader

Editura LiterNet, 2020 2

START. Dramaturgie pentru copii 1

Editura LiterNet, 2020 3

*Personaje pe care le poate interpreta un singur actor:

Editura LiterNet, 2020 4

Editura LiterNet, 2020 5

CĂPITANUL VIC: Ce se întâmplă aici?! Ce e cu fumul ăsta? Să aprindă careva lumina.

Editura LiterNet, 2020 6

CĂPITANUL VIC: Vezi dacă afli ceva folosind laptopul destinului.

Editura LiterNet, 2020 7

JERRY: Căpitane, cred că am terminat.

Editura LiterNet, 2020 8

(de undeva din spate, se aude o voce)

MUMIA: Dă-mi placa!!!

Editura LiterNet, 2020 9

MUMIA: Auuu! Gataaaaa! Oprește-te!

Editura LiterNet, 2020 10

JERRY: Să trăiți! (se apucă de butonat)

Editura LiterNet, 2020 11

Editura LiterNet, 2020 12

Editura LiterNet, 2020 13

Editura LiterNet, 2020 14

(Căpitanul Vic și Jerry își dau Pătura Invizibilității jos)

DR. NEBOON: Aha, aici erați. V-am păcălit. Apăs butonul!

Editura LiterNet, 2020 15

CĂPITANUL VIC: Ce s-a-ntâmplat?

Editura LiterNet, 2020 16

(Mama și Tata aduc elemente de decor – o cameră de copil, seara, la culcare.)

Editura LiterNet, 2020 17

RUXI: Of. Nu-i corect.

MAMA: Ruxi, culcă-te!

(Lumina în cameră se stinge, rămâne doar fereastra luminată vag dinafară.)

Editura LiterNet, 2020 18

Editura LiterNet, 2020 19

MAMA: Mănâncă micul dejun, Ruxi, că nu mai ai un an!

FEREASTRA: Pe drum spre școală o să fie așa:

FEREASTRA: La școală o să fie așa:

Editura LiterNet, 2020 20

FEREASTRA: Pe drum o să fie așa:

Editura LiterNet, 2020 21

RUXI: Mamaaaaaa! Tataaaaaaa!

FEREASTRA: Seara o să fie așa:

(Lumina în cameră se stinge, rămâne doar fereastra luminată vag dinafară.)

RUXI: Nu vreau să fie așa. Gata. M-am hotărât. Nu împlinesc 7 ani!

Editura LiterNet, 2020 22

MAMA: Ruxi, de ce nu dormi?

(Fereastra îi face semne disperate lui Ruxi să insiste.)

RUXI: Dar nu mă culc niciodată!

FEREASTRA: Hei! Pssst! Dormi?

Editura LiterNet, 2020 23

FEREASTRA: Cine-i mică, cine-i mare, cine lumea toat-o are?

(Umbrele Mamei și Tatălui:)

TATA: Te-ai spălat pe dinți?

TATA: Nu miroși a pastă de dinți.

Editura LiterNet, 2020 24

TATA: Pfuai. Ce-am obosit să am toată ziua atâția ani!

MAMA: Auzi, eu mă gândesc să rămân de 5 ani.