Testamentul lui Iov

Testamentul lui Iov

INTRODUCERE

Vă aducem aminte că aceasta este doar o carte apocrifă. Vă recomandăm să o priviţi cu

ochii critici, chiar dacă este un exemplu complet de dărnicie. Nimeni nu poate confirma în mod
sigur că lucrurile scrise în această carte sunt adevărate, chiar dacă dă un indiciu asupra numelui său
şi neamul de unde se trage Iov. Numele este de fapt “Iob” şi nu Iov, la fel ca şi “Abraam” şi nu
Avraam. Aceasta se întâmplă deoarece la începutul primelor traducerilor în limba română,
traducătorii au ales ca litera B - beta să fie tradusă cu litera V, în română, de aceea în Biblia
Ortodoxă se găseşte Valaam şi nu Balaam. Totuşi, şi în traducerea Cornilescu au rămas câteva
utilizări ale literei V în loc de B.

În ziua în care s-a îmbolnăvit, a dorit să pună rânduială în casa lui. De aceea şi-a chemat toţi
copiii, şapte băieţi şi trei fete.
Copiii mei, veniţi şi staţi împrejurul meu, ca să vă arăt ce-a făcut Domnul cu mine şi toate
câte mi s-au întâmplat. Căci eu sunt tatăl vostru Iov, care a îndurat peste poate, iar voi sunteţi neam
ales şi slăvit, din seminţia lui Iacov, tatăl mamei voastre. Eu mă trag din fii lui Esau, fratele lui
Iacov din care se trage şi maica voastră Dinah, care v-a născut pe voi. Prima mea femeie a murit de
o moarte năprasnică împreună cu cei zece copii ai noştri. Acum ascultaţi-mă cu luare-aminte şi vă
voi dezvălui tot ce mi s-a întâmplat.

II

Numele meu era Iobab, înainte ca Domnul să mă numească Iov. Aşadar, pe când mă
numeam Iobab locuiam chiar lângă templul unui idol la care se închina multă lume. Şi tot privind
eu la jertfele necontenite ce se aduceau acolo, am prins a cugeta în mine însumi şi a zice: „Oare
acesta să fie Dumnezeul care a făcut cerul şi pământul şi marea şi pe noi oamenii? Cum să aflu
adevărul?”.

III

Într-o bună noapte, pe când dormeam, un glas mare a venit asupra mea, din mijlocul unei
lumini, şi mi-a strigat: „Iobab, Iobab!”. Eu am răspuns : „Iată-mă!”. Şi glasul a zis: „Scoală-te şi îţi
voi arăta cine este cel pe care vrei să-l cunoşti. Acesta căruia i se aduc jertfe şi (libatii) nu este
Dumnezeu, ci însăşi puterea Diavolului prin care se înşeală firea omenească”. Auzind acestea, am
căzut la picioarele patului, cu faţa la pământ, şi am zis: „Stăpânul meu, care ai venit anume ca să
îmi mântuieşti sufletul, ajută-mă! Căci dacă lucrul acesta este al Satanei pentru amăgirea
oamenilor, atunci, rogu-te, dă-mi puterea să merg şi să-l curăţ şi să fac ca niciodată de acum încolo
să nu se mai slujească în el. Oare cine ar cuteza să mă împiedice pe mine, prinţul acestui ţinut !?”.

IV

Lumina mi-a răspuns, zicându-mi: „Negreşit că vei putea să cureţi locul acela. Ascultă-mă
însă. Iată ce mi-a poruncit Domnul să-ţi aduc la cunoştinţă!”. Şi eu am răspuns: „Tot ce-a poruncit
Domnul slugii Sale voi asculta şi voi împlini”.

1
 Testamentul lui Iov

Şi a continuat: „Iată ce spune: De te vei apuca să cureţi locul Satanei, acesta se va ridica
împotriva ta cu război şi plin de mânie. Atâta doar, nu te va putea omorî.
O să-ţi facă răni fără de număr, o să-ţi mistuie averile toate, o să îţi răpească până şi copiii.
Dar dacă rabzi până la capăt voi face numele tău vestit la toate neamurile pământului până la
sfârşitul veacurilor. Şi am să îţi întorc la loc averea, de doua ori mai mare decât la început, ca să ştii
că (Dumnezeu) nu se ia după ochi frumoşi, ci-l răsplăteşte cu bogăţii de tot felul pe cel care îl
ascultă. Şi vei fi trezit la înviere. Căci vei fi asemenea unui atlet care dă şi primeşte lovituri, iar la
sfârşit câştigă cununa biruinţei. Atunci vei şti că drept, adevărat şi puternic este Domnul şi că îi
învredniceşte pe aleşii Săi”.

Şi eu, copiii mei, i-am răspuns: „Până la moarte voi răbda fără şovăială”. Apoi, după ce
îngerul mi-a pus pecetea şi a plecat, eu, dragii mei copii, m-am sculat în noaptea următoare şi luând
cu mine cinci sute de slujitori, am mers la templul idolului şi l-am făcut una cu pământul. Iar după
aceea m-am întors acasă şi am poruncit să se întărească toate intrările.

VI

Ascultaţi-mă, copiii mei şi vă minunaţi! Îndată ce am intrat în casă am pus să se întărească

uşile şi am zis păzitorilor porţilor: „Dacă astăzi mă caută cineva, să nu mi se aducă la cunoştinţă, ci
răspundeţi: „Nu are vreme acum, e prins cu lucruri grabnice”.
Şi aflându-mă eu înăuntru, Satana, cu chip de cerşetor, bătu la poartă şi-i zise portăresei:
„Du-te şi spune-i lui Iov că vreau să-l văd!”. Portăreasa veni şi îmi spuse, dar primi de la mine
răspuns că nu aveam vreme.

VII

Auzind aceasta, Satana plecă, îşi puse pe umeri un bat şi prinse a se milogi portăresei aşa:
„Spune-i lui Iov: Dă-mi pâine din mâinile tale, ca să mănânc”. Şi eu i-am dat slugii o pâine arsă, ca
s-o azvârle (cerşetorului). Şi i-am răspuns: „Nu aştepta să mănânci din pâinile mele, Căci îmi eşti
străin”. Portăreasa - fiindu-i ruşine de pâinea aceea arsă, neagră ca scrumul, şi pentru că nu ştia că îl
are în faţă pe Satana - a luat de la dânsa o pâine frumos rumenită şi i-a dat-o de pomană. El o luă,
dar, cunoscând cele întâmplate, zise: „Pleacă slugă nemernică, şi adu-mi ce ţi s-a dat să îmi aduci”.
Atunci sluga prinse a se jeli cu lacrimi amare şi zise: „Adevărat, bine spui că sunt o slugă
nemernică. Dacă n-aş fi fost, aş fi făcut precum mi-a poruncit stăpânul meu”. Şi întorcându-se în
casă îi aduse Satanei pâinea arsă, cu următoarele cuvinte: „Aşa îţi zice stăpânul meu: Nu o să
mănânci niciodată din pâinile mele, Căci îmi eşti străin”. Ci eu ţi-am dat adineauri, ca să nu fiu
judecată că n-am miluit un cerşetor străin. Apoi Satana o trimise din nou la mine cu următoarele
cuvinte: „Cum este arsă scrum această pâine, aşa voi arde scrum şi trupul tău. Peste un ceas mă
întorc şi te nimicesc”.
Eu am răspuns: „Fă ceea ce ai de făcut! Sunt gata să îndur toate nenorocirile pe care o să le
abaţi asupra mea!”.

VIII

Satana plecă de la mine şi merse drept sub bolta cerului, ca să îl roage pe Domnul să îi dea
putere asupra tuturor averilor mele. Şi luând puterea, veni şi îmi spulberă toata agoniseala.

2
 Testamentul lui Iov

IX

Ascultaţi-mă cu luare aminte. Vă voi povesti toate câte mi s-au întâmplat şi câte mi s-au
luat. Aveam o suta treizeci de mii de oi şi din ele puneam deoparte şapte mii, pe care le tundeam şi
făceam haine orfanilor, văduvelor, celor săraci şi neputincioşi. Aveam o haită de opt sute de câini,
care îmi păzeau casa. Mai aveam noua mii de cămile, dintre care alesesem trei mii, ca să cutreiere
toate cetăţile. După ce le încărcam cu tot felul de lucruri, le trimiteam prin cetăţi şi prin sate,
poruncind ca mărfurile să fie împărţite pe degeaba neputincioşilor, văduvelor şi nevoiaşilor. Aveam
o sută patruzeci de măgăriţe la păscut. Am pus deoparte cincizeci dintre ele şi am poruncit să li se
vândă mânjii, iar banii să se dea săracilor şi năpăstuiţilor. Aceştia veneau la mine din toate
ţinuturile dimprejur. Cele patru porţi ale gospodăriei rămâneau tot timpul larg deschise, cu gândul
ca nu cumva sosind vreunul, să ceară de pomană şi văzându-mă stând la poartă, să se întoarcă din
drum cu mâinile goale, cuprins fiind de ruşine. Ci, dacă m-ar fi zărit stând la una din porţi să poată
intra prin alta, ca să îşi ia cele de trebuinţă

Aveam şi treizeci de mese întinse în mijlocul ogrăzii, la tot ceasul din zi şi din noapte,
numai pentru drumeţii străini. Alte doisprezece mese erau puse anume pentru văduve. Dacă vreun
străin intra să ceară de pomană, îl sileam să rămână şi să se ospăteze la masă, înainte să îşi ia cele
de trebuinţă. Nu îngăduiam nimănui să iasă pe poartă cu stomacul gol.
Aveam şi trei mii cinci sute de perechi de vite. Puneam deoparte cinci sute să lucreze, cât
puteau, ţarinile celor care doreau să le împrumute, iar rodul adunat era pus deoparte şi împărţit
săracilor la mesele acelora. Aveam şi cincizeci de cuptoare pentru copt pâine, din care rânduisem
câteva pentru masa celor flămânzi.

XI

Unii străini, văzându-mi dărnicia, au vrut să împlinească şi ei această slujire. Alţii, aflaţi la
strâmtorare cu banii şi neavând de unde să cheltuiască, au venit să îmi ceară, zicând : „Ne rugăm
ţie, tare am vrea să împlinim şi noi această slujire, dar suntem săraci lipiţi pământului. Fă-ţi pomană
cu noi şi împrumută-ne ceva bani pentru ca mergând şi făcând negoţ în cetăţile cele mari, să
câştigăm şi să putem veni în ajutor săracilor. Iar după aceea îţi dăm înapoi împrumutul”. Când
auzeam eu aşa ceva mă bucuram nespus, oamenii cereau de la mine ca să aibă grijă de năpăstuiţi. Şi
cu bunăvoinţă le dădeam cât pofteau, în schimbul unei simple ţidule. Nu le luam nici garanţie, le
scriam doar numele undeva. Astfel, oamenii făceau negoţ cu banii mei. Se întâmpla ca unii să aibă
noroc şi să izbutească. Câştigul îl împărţeau săracilor. Alţii însă pierdeau totul. Atunci se întorceau
la mine şi ziceau : „Te rugăm fii îngăduitor cu noi ! Să vedem cum îţi putem înapoia datoria!?”. Eu
aduceam însă ţidula, o citeam şi îi iertam, zicându-le: „Nu iau înapoi nimic din ce-am dat gândindu-
mă la săraci”. Şi nu primeam nici o răscumpărare de la datornicul meu.

XII

Dacă vreodată venea la mine un om cu inima veselă şi îmi spunea: „Uite, eu nu am de nici
unele, ca să îi ajut pe cei săraci. Astăzi însă vreau să îi slujesc la masa ta”, eu îi îngăduiam cu tot
dragul. Omul slujea şi apoi se ospăta pe cinste. Seara când se pregătea să se întoarcă acasă, îl
chemam şi îl sileam să îşi ia tainul, zicându-i: „Te-am văzut om vrednic la muncă. Şi orice om
muncitor aşteaptă şi nădăjduieşte răsplată. De aceea trebuie să primeşti”. Şi nu îngăduiam ca tainul
vreunui lucrător să rămână la mine în casă.

3
 Testamentul lui Iov

XIII

Pentru că duceam lipsă de mulgători, laptele vitelor curgea prin văioagele munţilor; untul se
revărsa pe drumuri iar vitele erau atât de multe, încât se oploseau pe sub stânci şi prin peşteri când
le venea sorocul să fete. De aceea, munţii şiroiau de lapte, arătând aidoma unor calupuri închegate
de unt. Robii mei se istoveau tot pregătind mâncare pentru văduve şi scârbindu-se de atâţia săraci
nu conteneau să mă blesteme zicând: „Cine ne-ar da şi nouă să ne îndestulăm din cărnurile acestuia
!? Dar eu mă purtam blând cu dânşii

XIV

Aveam şase harfe şi o ceteră cu zece corzi. Mă sculam în fiecare zi, după ce terminau
văduvele de mâncat, apucam cetera şi începeam să îi ciupesc corzile, iar ele cântau din gură. Prin
această cântare le aminteam de Dumnezeu, ca să îi aducă slavă precum unui Stăpân. Iar dacă
vreodată slugile mele începeau să mormăie pe furiş, puneam din nou mâna pe ceteră şi le
răsplăteam truda printr-o cântare. Astfel potoleam bârfa lor cea scârboasă.

XV

După ce slujeau dându-mi ajutor, copiii mei îşi luau merindea şi se duceau să mănânce cu
fratele lor mai mare, chemându-le şi pe cele trei surori care stăteau în fruntea femeilor slujitoare,
după cum feciorii mei stăteau în fruntea bărbaţilor slujitori. Eu mă sculam în zori de zi şi aduceam
jertfe pentru fiecare în parte, trei sute de porumbei, cincizeci de iezi şi doisprezece miei. Porunceam
apoi ca toate acestea să fie pregătite săracilor, după rânduială. Şi le ziceam: „Înfruptaţi-vă din
prisosul acesta după rânduială şi rugaţi-vă pentru copiii mei. Nu cumva feciorii mei să fi păcătuit
înaintea Domnului umflându-se în pene şi grăind cu trufie: „Noi suntem fii de botaş. Pentru ce să
mai slujim dar (săracilor) cu atâta bogăţie agonisită?”. Căci lucru tare scârbos e trufia înaintea lui
Dumnezeu! Şi încă mai aduceam pe capişte o junincă aleasă, dacă feciorii mei vor fi cugetat lucruri
murdare înaintea lui Dumnezeu!

XVI

Aşa am făcut în primii şapte ani după ce mi s-a arătat îngerul. Apoi Satan a luat putere (de
la Dumnezeu), şi s-a pogorât fără mila asupra mea şi mi-a pârjolit cele şapte mii de oi puse
deoparte pentru îmbrăcămintea văduvelor, cele trei mii de cămile, cele cinci sute de măgăriţe şi cele
cinci sute de perechi de vite. Pe toate acestea mi le-a nimicit singur, prin puterea pe care a primit-o
împotriva mea. Iar pe restul averilor au pus mâna concetăţenii mei, cărora până atunci nu le
făcusem decât bine. Ei au început să mă duşmănească şi prădau ce îmi mai rămăsese din turme. Iar
când m-au înştiinţat că s-a ales praful de întreaga mea avere am adus slavă lui Dumnezeu şi n-am
blestemat.

XVII

Atunci diavolul ştiindu-mi inima, prinse a unelti împotriva mea. Lua înfăţişarea împăratului
perşilor şi veni în cetatea mea, adunând în jurul său scursoarea scursorilor. Şi grăi cu glas
ameninţător: „Omul acesta Iobab, a risipit toate bunurile pământului. Nu a mai rămas nimic din ele.
Le-a dat cui a apucat: cerşetorilor orbilor calicilor. Tot el a dărâmat templul marelui dumnezeu,
ştergând de pe faţa pământului locul închinăciunii. Pentru tot ce a săvârşit împotriva casei lui

4
 Testamentul lui Iov

dumnezeu îl voi răsplăti eu, cum se cuvine. Voi duceţi-vă şi prădaţi-i vitele care i-au mai rămas,
precum şi roadele ogorului”. Dar ei răspunseră: „Iobab are şapte feciori şi trei fete. Dacă fug şi se
aciuează în ţinuturi străine, spunând pretutindeni că am fost nişte tirani? Dacă se ridică în urma
noastră şi ne omoară?”. Diavolul zise: „Nu aveţi nici o teamă ! Cea mai mare parte din averea lui
am mântuit-o prin foc. Altă parte am înhăţat-o cu de-a sila. Acum îi voi omorî copiii”.

XVIII

Spunând acestea, merse şi prăvăli acoperişul casei peste copii mei, strivindu-i. Iar
concetăţenii, cum văzură că totul se întâmplase aşa cum a spus, veniră asupra mea şi începură să
mă prigonească. Şi fără milă îmi jefuiră toată casa. Oh, ce îmi văzură ochii! Pe mesele şi paturile
mele călcau cu picioarele unor oameni josnici şi scârboşi. Nu puteam scoate nici măcar un cuvânt
din gură. Eram vlăguit ca o femeie care nu îşi mai simte soldurile de durerile cumplite ale naşterii.
Îmi aminteam numai de prevestirea acestui război, pe care mi-o făcuse Domnul prin mijlocirea
îngerului Său, şi de vorbele de laudă pe care mi le spusese. Devenisem ca omul acela care vrând să
intre într-o cetate ca să îi cunoască bogăţiile şi să moştenească o parte din slava ei, încărca marfa pe
corabie, dar în mijlocul mării, văzând talazurile înspumate şi furia vânturilor, îşi azvârle toată
încărcătura în apă zicând: „Mai degrabă îmi prăpădesc toata averea, numai să intru în cetate, unde
voi moşteni bunuri cu mult mai preţioase decât bagajele şi corabia aceasta”. Aşa gândeam că averea
mea nu cântărea nimic pe lângă minunata cetate despre care îmi vorbise îngerul.

XIX

Când a venit şi îngerul vestitor, care mi-a înfăţişat uciderea copiilor mei, m-am cutremurat
din rărunchi. Mi-am sfâşiat toate hainele de pe mine, abia reuşind să îl întreb pe cel ce mă vestise:
„Dar tu cum ai scăpat viu?”. Când am aflat tot ce mi s-a întâmplat, am început să urlu, zicând:
„Domnul a dat Domnul a luat. Cum a vrut Domnul aşa s-a întâmplat. Fie numele Domnului
binecuvântat!”.

XX

Abia după ce mi se năruise tot ce aveam, Satan pricepu că nimic nu mă putea scârbi. Atunci
merse şi ceru trupul meu de la Domnul, ca să îmi facă rău chiar mie. Şi Domnul îi dădu pe mâini
trupul meu ca să îl chinuiască cum va voi. Peste sufletul meu însă nu îi dădu nici o putere. Diavolul
s-a apropiat când stăteam pe tronul împărătesc şi îmi plângeam copiii ucişi. S-a abătut asupra mea
ca o vijelie năprasnică, răsturnându-mi tronul, de am rămas trei ceasuri prins sub el, căci nu puteam
nicicum să mă strecor afară. Şi m-a lovit cu gădina împuţită din cap până în picioare. Cu mare
tulburare şi amărăciune am ieşit din cetate şi m-am aşezat pe o movilă de bălegar. Trupul îmi era
mâncat de viermi, udeala stropea din belşug ţărâna, ţâşneau din mine tot felul de scursori, iar în
carne mi se oplosiseră o mulţime de viermi. Ori de câte ori un vierme sărea din rană, eu îl luam cu
mâna şi îl aşezam în acelaşi loc, zicând: „Stai aici unde ai fost aşezat atât cât voi fi stăpânul tău.

XXI

Am petrecut astfel patruzeci şi opt de ani bolind pe grămada aceea de bălegar din afara
cetăţii. Le-a fost dat ochilor mei să o vadă pe întâia mea nevastă cărând apă la casa unuia sau a
altuia, înţolită ca o slugă, doar ca să poată câştiga o pâine şi să mi-o aducă mie. Eu clătinam din cap
şi ziceam: „O, Doamne, trufaşi mai sunt cârmuitorii acestei cetăţi! Uite cum (nu se sfiesc) să o pună
pe femeia mea să îi slugărească!”. Pe urmă însă mă întorceam la gânduri mai îngăduitoare.

5
 Testamentul lui Iov

XXII

După unsprezece ani i-au luat şi porţia mea de pâine. Se învoiră să îi dea numai cât să îi
ajungă ei să mănânce. Dar ea împărţea dumicatul pe din două - pentru ea şi pentru mine - zicând cu
năduf: „Vai mie, curând n-o să se sature nici cu pâine!”. Şi nu se sfia să meargă în piaţa publică şi
să cerşească ici şi colo, pe la negustori, câte un colţuc de pâine, ca să îmi aducă să mănânc.

XXIII

Văzând aceasta Satana se preschimba în negustor. Femeia mea veni la prăvălia lui, ca de
obicei, şi îi ceru pâine, socotind că e făptură omenească. Dar Satana zise: „Plateşte preţul şi i-a ce
pofteşti!”. Ea îi răspunse: „De unde să scot banii? Nu ştii câte nenorociri s-au abătut asupra
noastră? Dacă ţi-e milă de noi, miluieşte-ne, dacă nu, fă cum vrei!”. Satana însă îi zise: „Dacă nu aţi
fi meritat nenorocirile acestea nu le-aţi fi avut. Acum, că n-ai nici un ban asupra ta, îmi dai părul de
pe cap şi îţi iei trei pâini. Aşa o să aveţi trei zile de mâncare”. Nevasta mea răspunse: „La urma
urmei, ce e un smoc de păr pe lângă foamea bărbatului?”. Şi bătându-şi joc de părul ei, zise aceluia:
„Hai vino şi ia-l!”. Atunci diavolul puse mâna pe foarfece şi îi tăie tot părul de pe cap, dându-i în
schimb trei pâini. Şi toată lumea se uita la dânşii. Ea luă pâinile şi mi le aduse mie. Satana o
urmărea pe drum, ţinându-se ascuns în urma ei şi îmboldindu-i inima.

XXIV

Femeia mea se apropie de mine şi începu să strige cu glasul înecat de lacrimi: „Iov, Iov,
până când o să tot şezi pe grămada asta de bălegar din afara cetăţii, spunându-ţi: „Încă un pic, încă
un pic” şi tot aşteptând nădejdea mântuirii? [Uite-te la mine] cum umblu de colo până colo,
pribeagă şi roabă pe la toţi. De acum s-a isprăvit cu amintirea ta pe faţa pământului - s-au dus
feciorii mei şi ficele pântecelui meu. În zadar m-am chinuit pentru dânşii. Tu zaci în putreziciunea
viermilor, petrecându-ţi nopţile sub cerul gol, în frig, iar eu, nenorocita, ziua trudesc, iar noaptea
mă frământ cum să fac rost de un colţ de pâine, ca să te hrănesc. Căci acum nu mai capăt decât o
singură porţie, pentru mine, şi trebuie să o fac pe din două, gândind în sinea mea: „Oare nu e de
ajuns că eşti atât de chinuit, nici să te saturi cu pâine nu ai dreptul?”. Pentru aceea mi-am luat inima
în dinţi şi fără nici o ruşine m-am dus la piaţă . [Am găsit un negustor care mi-a zis]: „Dă banul şi i-
a ce pofteşti!”. Eu am încercat să îi arăt cât suntem de strâmtoraţi, dar ce mi-a fost dat să aud din
gura lui? „Dacă nu ai nici un ban asupra ta femeie, dă-mi părul de pe cap şi ia în schimb trei pâini.
Veţi avea cu ce trăi trei zile”. Atunci eu lehămisită de toate, i-am răspuns: Hai tunde-mă!”. Şi el,
plin de josnicie, mi-a tăiat părul acolo în mijlocul pieţei, dinaintea tuturor gură-cască.

XXV

Cine oare nu s-a întrebat plin de uimire: „Aceasta este Sitis, femeia lui Iov, care avea
paisprezece praguri la verandă şi o uşă până în mijlocul casei, pentru ca oricine intra să fie cinstit
cum se cuvine? Iar acum îşi dă părul pentru câteva pâini!
Cămilele ei încărcate cu fel de fel de bunuri străbăteau ţinuturile, bucurându-i pe săraci, iar
acum îşi dă părul pentru câteva pâini.
Cea care ţinea mereu şapte mese întinse în ograda, unde ospătau săracii şi drumeţii
flămânziţi de cale, acum îşi vinde părul pe câteva pâini.
Uitaţi-vă, cea care îşi spăla picioarele numai în lighene de aur şi argint acum umblă
desculţă, cu picioarele pe pământul gol, şi îşi dă părul pentru câteva pâini.

6
 Testamentul lui Iov

Cea care purta veşmintele alese din in ţesut cu fir de aur umblă acum numai în zdrenţe şi îşi
dă părul pentru câteva pâini.
Uitaţi-vă bine, cea care avea chiar şi paturile rotunjite din aur şi argint acum îşi vinde părul
pe câteva pâini”.
Iov, Iov, după acestea multe înşirate îţi mai zic un lucru pe şleau: de la slăbiciunea inimii mi
s-au zdruncinat toate oasele. Scoală-te, ia pâinile acestea şi potoleşte-ţi foamea, apoi spune un
cuvânt împotriva Domnului şi termină! Aşa voi scăpa şi eu de lehamitea pe care mi-a stârnit-o
boala trupului tău.

XXVI

Eu i-am răspuns: „Iată sunt şaptesprezece ani de când zac acoperit cu răni peste tot şi
răbdând viermii care îmi scormonesc prin carne. Dar niciodată sufletul meu n-a fost greu din
pricina chinurilor îndurate, cât s-a îngreuiat acum de vorba aceasta pe care mi-ai spus-o: „Spune un
cuvânt împotriva Domnului şi termină!”. Vezi bine, şi eu şi tu le răbdăm pe toate - nu numai
pierderea averii, dar şi moartea copiilor noştri - iar tu vrei să spunem un cuvânt împotriva lui
Dumnezeu şi să înstrăinăm de noi cea mai mare bogăţie? Nu îţi mai aminteşti de averile uriaşe pe
care le-am stăpânit? Dacă am ştiut să le primim pe cele bune din mâna Domnului, de ce nu am şti
să le răbdăm şi pe cele rele? Să răbdăm aşadar, pentru ca Domnul, mişcat, să se milostivească de
noi! Tu nu vezi că diavolul stă în urma ta şi îţi tulbură cugetul, ca să mă ispiteşti şi pe mine ? Vrei
să pari ca una dintre femeile acelea nebune care şi-au rătăcit bărbaţii pe calea simplităţii?

XXVII

Apoi m-am întors către Satana şi i-am strigat, văzându-l că se tot ţine de spatele femeii
mele: „Treci în faţă, nu te mai ascunde! Oare leul îşi arată puterea într-o cuşcă? Pasărea zboară în
colivie? Ieşi şi luptă cu mine pe faţă”. Atunci diavolul , ieşind din spatele femeii, a stat locului şi a
început să bocească: „Uite, Iov, mă dau bătut şi mă retrag dinaintea ta, care eşti carne, eu care sunt
duh. Tu eşti lovit de nenorocire, iar eu mă chinuiesc. A fost ca o încleştare între doi luptători, şi
unul l-a răpus pe celălalt. Cel de deasupra l-a redus la tăcere pe cel de dedesubt astupându-i gura cu
nisip şi frângându-i mădularele. Dar acum acesta a ţinut piept cu îndârjire şi nu s-a lăsat răpus, cel
de deasupra a prins a striga cu glas mare, (recunoscându-se învins). Astfel tu Iov, ai stat dedesubt,
lovit de cumplita nenorocire, dar până la urmă nu te-ai dat răpus şi m-ai biruit”.
Făcut de ruşine, Satana s-a dus de la mine şi m-a lăsat în pace vreme de trei ani. La fel şi
voi, copiii mei, să aveţi îndelungă răbdare în împrejurările vieţii, pentru că îndelunga răbdare le
biruie pe toate.

XXVIII

După douăzeci de ani de nenorocire aflară şi împăraţii despre câte mi se întâmplaseră. Şi,
sculându-se, porniră către mine, fiecare din ţara lui, ca să mă vadă şi să îmi aducă mângâiere. Nu
mă recunoscură însă de departe. Atunci prinseră a striga şi a plânge cu jale mare. Îşi sfâşiară
veşmintele şi după ce îşi acoperiră capetele cu ţărână se aşezară lângă mine. Şi stătură şapte zile şi
şapte nopţi fără ca nici unul să scoată o vorbă. Nu pentru ca erau răbdători rămaseră ei aşa, fără să
vorbească, ci pentru că ei mă ştiau un om din cale-afară de bogat. Când aduceam şi le arătam
pietrele mele preţioase încremeneau de uimire. Apoi începeau să bată din palme şi ziceau: „Dacă
noi, trei împăraţi, ne-am strânge şi ne-am pune laolaltă averile, tot nu am izbuti să egalăm
nestematele împărăţiei tale”. Eram de neam mai bun decât cei din Răsărit.

7
 Testamentul lui Iov

Aşadar, îndată ce sosiră începură să întrebe prin Ausitis: „Unde este Iov, cel care domneşte
peste întregul Egipt?” Şi oamenii îi înştiinţară despre mine cum că stau pe o grămadă de bălegar
undeva în afara cetăţii şi că de douăzeci de ani nu mai pusesem piciorul dincoace de ziduri. Apoi
iscodiră despre averile mele şi aflară tot ce mi se întâmplase.

XXIX

După ce ascultară cu luare-aminte, ieşiră din oraş însoţiţi de concetăţenii mei. Aceştia
arătară către mine, dar împăraţii făcură cu mâinile semn de împotrivire, zicând că nu eu sunt Iovav
(Iobab). În sfârşit, una peste alta, pe când se ciorovăiau aşa, Eliphas, regele themaniţilor, mă
întrebă: „Tu eşti Iov, împărat ca şi noi?”. Iar eu , jeluindu-mă şi acoperindu-mi capul cu ţărână, am
făcut semn din cap şi am zis: „Da, eu sunt”.

XXX

Şi văzând că încuviinţez, se prăvăliră la pământ şi începură să plângă de se cutremurară şi

soldaţii care vedeau trei împăraţi zăcând de trei ceasuri la pământ ca nişte morţi. Apoi se ridicară şi
prinseră a se întreba unul pe altul: „El o fi?”. Şapte zile îi întrebară pe oamenii din Ausitis,
iscodindu-i despre toate ale mele, turme şi averi. Şi ziceau aşa: „Ştim câte lucruri trimitea prin
satele şi cetăţile dimprejur, ca să fie dăruite săracilor, fără să mai punem la socoteală bunătăţile
împărţite la el acasă. Cum a putut să cadă într-o asemenea putreziciune?”.

XXXI

După şapte zile, cât întoarseră totul pe faţă şi pe dos, Elious zise către ceilalţi împăraţi:
„Haideţi să ne apropiem şi să îl întrebăm cu grijă dacă el este cu adevărat (Iobab) sau nu!”. Până
atunci stătuseră departe de mine, cam la o jumătate de stadiu, din pricina împuţiciunii trupului meu.
Aşadar, se ridicară şi se apropiară, ducând fiecare în mâini parfumuri bine mirositoare. Iar
împreună cu dânşii veneau şi mulţi soldaţi care aruncau spre mine cu parfum, din toate părţile, ca
să se poată cât de cât apropia.
Trei zile au stat şi au împrăştiat buna mireasmă. Iar când au ajuns lângă mine, Elious m-a
întrebat: „Tu eşti Iovav, împărat ca şi noi? Tu eşti cel care pe vremuri erai atât de slăvit? Tu eşti cel
aidoma soarelui care pe timpul zilei străluceşte pe tot pământul? Tu eşti cel aidoma lunii şi stelelor
care luminează pe cer la miez de noapte?”. I-am răspuns: „Eu sunt”. Atunci cu jale mare, cu glas
sfâşiat de durere, a cântat un bocet împărătesc împreună cu ceilalţi trei împăraţi şi cu oştenii lor.

XXXII

Plângerea lui Elious

Ascultaţi plângerea lui Elious, care înfăţişează, pentru toţi bogăţia lui Iov.

Tu eşti cel care ai rânduit şapte mii de oi,

ca să aibă cu ce se îmbrăca?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care ai rânduit trei mii de cămile,
ca să ducă flămânzilor de-ale gurii?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care ai rânduit ca o mie de vite,

8
 Testamentul lui Iov

să lucreze ogoarele nevoiaşilor

Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care pe vremuri aveai paturi de aur,
iar acum şezi pe o movilă de bălegar?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care pe vremuri aveai tronul din pietre preţioase,
iar acum te bălăceşti în noroi?
Unde-i acum slava tronului tău?
Cine se poate asemui cu tine,
aşa cum stăteai în mijlocul copiilor tăi?
Erai ca un copac ce-a dat rod bine mirositor.
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care ţinea şaizeci de mese întinse,
pentru săturarea săracilor?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care aveai cădelniţe cu tămâie pentru întreaga adunare,
iar acum zaci în împuţiciune?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care aveai lămpi de aur şi de argint,
iar acum aştepţi lumina de la raza lunii?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti Iov cel plin de mare slavă?
Unde-i acum slava tronului tău?

XXXIII

Cum Elious jelea mai departe împreună cu ceilalţi împăraţi, se făcu o mare tulburare. După
ce ţipetele se potoliră cât de cât, Iov zise:
„Linişte! Am să vă arăt tronul, slava şi vrednicia mea între sfinţi.
Tronul meu este mai presus de lume,
iar slava mea şi vrednicia mea stau la dreapta Tatălui.
Lumea asta va trece şi slava ei va pieri,
cei ce nădăjduiesc în ea se vor prăbuşi,
dar tronul meu se află în pământul cel sfânt
şi slava mea în veacul cel netrecător.
Râurile vor seca în matcă,
şi crestele valurilor coborî-vor în hăuri adânci,
dar râurile din pământul în care se află tronul meu nu vor dispărea,
ci vor curge la nesfârşit.
Împăraţii vor trece, toţi cârmuitorii se petrec,
slava şi mândria lor sunt ca o oglindă,
dar împărăţia mea durează în vecii vecilor
şi slava şi vrednicia ei şed în carele Tatălui”.

XXXIV

Eu am zis acestea ca să fac linişte. Dar Eliphas s-a mâniat peste măsură şi a grăit către
ceilalţi doi prieteni ai săi: „Ce folos că ne-am urnit până aici, cu oşti cu tot, vrând să îi aducem
acestuia o mângâiere? Nu vedeţi cum ne judecă? Să ne întoarcem chiar acum în ţările noastre! Zace

9
 Testamentul lui Iov

în colcăiala viermilor şi în putoare, dar aţi auzit cum se oţăreşte la noi – „Împărăţiile se duc şi
cârmuitorii lor împreună cu ele, dar a mea durează în veci”?. Şi Eliphas se ridică în picioare, cu
mare tărăboi, şi îi salută pe ceilalţi doi împăraţi, zicându-le: „Eu plec, fiindcă, iată, noi am venit să
aducem acestuia un pic de mângâiere, şi el ne-a făcut praf în faţa oştenilor noştri”.

XXXV

Intervenţia lui Baldad. Testarea lui Iov

Baldad însă la oprit, zicându-i: „Nu se cuvine să vorbiţi aşa unui om îndoliat, şi nu numai, ci
el însuşi lovit de mare suferinţă. Iată noi, aşa sănătoşi cum ne aflăm, abia am putut ajunge până la
dânsul năclăindu-ne în parfumuri. Oare nu îţi aminteşti, Eliphas, cum te-ai chinuit aceste doua zile?
Să avem un pic de răbdare, ca să aflăm măcar ce-i cu dânsul: şi-a ieşit din minţi? Îşi mai aminteşte
oare fericirea de altădată? A înnebunit? Fiindcă, mă întreb, cine nu ar lua-o razna şi nu ar înnebuni
după o astfel de nenorocire? Lasă-mă să mă duc mai aproape şi să aflu ce e cu dânsul”.

XXXVI

Şi Baldad se ridică, se apropie de mine şi îmi zise: „Tu eşti Iov?”. Iar eu i-am răspuns:
„Da”. Şi el zise iarăşi: „Mintea ţi-e la locul ei?”. Eu am răspuns: „Nu-i la cele pământeşti, fiindcă
pământul şi cei ce îl locuiesc nu stau o clipă locului. Mintea mea e la cele din ceruri, fiindcă în
ceruri nu există nici o frământare”. Atunci Baldad zise: „Ştim că pământul nu stă locului şi se
schimbă mereu la răstimpuri; când merge înainte, când se linişteşte, când se încinge în războaie
crâncene. Şi despre cer am auzit că stă în bună rânduială. Dar, ca să văd că eşti într-adevăr în toate
minţile, îngăduie să îţi pun o întrebare. Dacă îmi răspunzi cu înţelepciune la prima, am să ţi-o pun
şi pe a doua. Şi dacă îmi răspunzi cum se cuvine şi la a doua, va fi limpede pentru noi toţi că nu ţi-
ai ieşit din minţi”.

XXXVII

Apoi a continuat: „În cine ai nădejde?”. Eu am răspuns: „În Dumnezeul cel viu”. El iarăşi a
întrebat: „Spune-mi, cine ţi-a spulberat averea şi te-a acoperit cu buboiul acesta?”. Eu am răspuns:
„Dumnezeu”. El iarăşi a luat cuvântul şi a zis către mine: „Şi cum, tot în Dumnezeu ţi-ai pus
nădejdea, în cel care te-a acoperit cu buboiul acesta şi ţi-a spulberat averea? Dacă a dat apoi a luat,
trebuia să nu fi dat nimic de la bun început. Oare un împărat îşi bate joc de un ostaş care l-a slujit
cum se cuvine? Cine e în stare să cunoască adâncimile Domnului şi ale Înţelepciunii Sale? Cine ar
îndrăzni să Îi atribuie Domnului săvârşirea unei nedreptăţi?
Răspunde-mi Iov, la întrebările acestea. Iarăşi îţi zic, arată-mi că eşti în toate minţile. Dacă
nu ţi-ai pierdut înţelepciunea, spune-mi de ce vedem că soarele urca pe cer în partea de la răsărit şi
coboară de pe cer în partea dinspre apus? De ce, când ne trezim în zorii zilei, îl vedem urcând
dinspre răsărit? Lămureşte-mă, dacă eşti cu adevărat slujitor al lui Dumnezeu”.

XXXVIII

Şi eu am răspuns: „Cugetul nu mi l-am pierdut deloc, mintea mea încă nu a luat-o razna.
Pentru ce oare să vorbesc despre minunile Domnului? Gura mea şi-ar răni Stăpânul. Niciodată nu
am să fac una ca asta. Cine suntem noi, cei care fiind făpturi de carne şi avându-ne sorţii pe pământ,
îndrăznim să desluşim tainele cereşti!? Ca să ştiţi că mintea mea a rămas la locul ei, ascultaţi ce am
să vă întreb. Mâncarea intră în noi pe gură. Şi apa se bea tot pe gură şi apoi se scurge prin gâtlej.
Dar, o dată ajunse la locul uşurării, se despart una de cealaltă. Cine se desparte? Baldad zise: „Nu

10
 Testamentul lui Iov

ştiu”. Iar eu am luat iarăşi cuvântul şi am continuat aşa; „Dacă nu eşti în stare să desluşeşti căile
trupului, cum vei pricepe atunci căile cerului?”. Atunci interveni Sophar şi zise; „Noi nu căutăm să
desluşim cele ce sunt deasupra noastră, ci vrem să ştim dacă tu eşti în toate minţile. Şi, într-adevăr,
ne-am dat seama că nu te-ai smintit nici un pic. Spune, ce-ai vrea să facem pentru tine? Căci am
adus cu noi doftori vestiţi, din trei împărăţii. Vrei să te îngrijească vreunul dintre ei? Poate aşa te
linişteşti”. Eu însă am răspuns: „Vindecarea şi îngrijirea mea sunt numai la Domnul, Cel care i-a
făcut pe doftori”.

XXXIX

Şi pe când vorbeam eu aşa a sosit femeia mea, Sitis, zdrenţăroasă toată. Fugise de la
stăpânul care o înrobise, fiindcă acesta nu îi îngăduise să iasă afară, ca nu cumva s-o zărească cei
trei împăraţi şi să o ia cu dânşii. Cum veni se aruncă la picioarele acestora şi începu să bocească:
„Vă amintiţi, o Eliphas şi prietenii tăi, ce rochii purtam când eram împreună cu voi? Şi acum, uitaţi-
vă în ce hal vă ies înainte!”. Ei începură să plângă cu glas sfâşietor, dar apoi tăcură zăpăciţi, Căci
scârba lor se făcuse de doua ori mai mare. Eliphas ceru să i se taie mantia în jumătate şi o acoperi
pe femeia mea. După ce îi mulţumi, acesta îi mai făcu o rugăminte, zicând: „Porunceşte soldaţilor
tăi să sape sub dărâmăturile casei care s-a prăbuşit peste copii mei, măcar oasele să stea la loc sigur,
într-un mormânt. Noi încă nu am putut face asta din pricina cheltuielilor mari. Să le putem vedea
barem oasele. Ce-s eu animal sălbatic, am oare pântece de fiară, de mi-au murit zece copii şi pe nici
unul nu l-am îngropat cum se cuvine?”. Ostaşii se pregăteau să plece la săpat, dar eu nu i-am lăsat,
grăindu-le aşa: „O să vă chinuiţi în zadar. Pe copiii mei nu îi veţi mai găsi, Căci au fost luaţi la
ceruri de către Împăratul care i-a creat”. Şi ei mi-au răspuns: „Cum să nu spună că ţi-ai ieşit din
minţi şi ai înnebunit cel ce te-ar auzi vorbind aşa: „Copiii mei au fost luaţi la ceruri”? Arată-ne
odată adevărul”.

XL

Eu le-am zis: „Ridicaţi-mă, ca să pot sta în picioare”. Şi ei m-au ridicat sprijinindu-mă

fiecare de câte un braţ. Cum m-am ridicat, am făcut o rugăciune de mărturisire către Tatăl şi după
aceea am grăit prietenilor mei: „Uitaţi-vă spre răsărit şi o să îi vedeţi pe copiii mei încoronaţi cu
slavă cerească”. După ce a privit într-acolo, Sitis femeia mea, s-a aruncat, în genunchi, la pământ şi
a zis: „Acum ştiu că Domnul îşi aminteşte de mine. Am să mă scol şi am să plec în cetate. Am să
închid un pic ochii, ca să mă odihnesc de truda robiei mele”. Şi îndată a plecat în cetate şi a intrat în
grajdul cu vitele sale, furate de noii stăpâni, care o înrobiseră. Aici se întinse lângă un staul şi
adormi pe veci, cu sufletul împăcat.
Stăpânul cel despotic a căutat-o peste tot şi cum nu o găsea, a venit, pe seară la grajdul
vitelor. Şi a găsit-o aici întinsă pe jos, fără suflare. Toate vitele se adunaseră în jurul ei şi mugeau
cu mare jale. Vestea s-a răspândit iute dintr-un capăt în altul al cetăţii. Atunci au dat cu toţii buzna,
ca să vadă ce sa întâmplat şi au găsit-o pe femeie moartă, iar animalele plângeau roată împrejurul
trupului ei.
Apoi au luat-o, au dus-o de acolo şi au îngropat-o chiar lângă casa care se prăbuşise peste
copiii ei. Toţi săracii din oraş au bocit-o zicând aşa: „Priviţi, oameni buni, Sitis, această femeie
mândră şi slăvită, n-a fost socotită vrednică să aibă un mormânt!”.

XLI

După aceea, Eliphas şi ceilalţi se aşezară la sfat, discutând şi aruncând în mine cu tot felul
de vorbe mari. În ziua a douăzeci şi şaptea voiau sa se ridice şi să plece, fiecare în ţara sa. Dar

11
 Testamentul lui Iov

Elious îi rugă să mai rămână un pic zicându-le: „Nu plecaţi încă, aşteptaţi-mă şi pe mine, Căci
vreau să îmi vărs năduful pe Iov. Toate zilele acestea, cât aţi stat aici, voi l-aţi răbdat umflându-se
în pene cu dreptatea lui. Ei bine, eu nu îl mai rabd. Încă de la început l-am plâns şi l-am jelit, Căci
îmi aduceam aminte de fericirea lui dintâi, când eram cu toţii la fel de sus. El însă mi-a răspuns,
plin de mândrie şi dispreţ, că tronul lui se află în ceruri. Ascultaţi-mă aşadar şi o să vă arăt că soarta
lui nu este aceasta”. Şi Elious, inspirat de Satana, începu să mă împroaşte cu tot felul de vorbe
neruşinate, care se află scrise în Paralipomenele lui Eliphas.

XLII

După ce şi-a isprăvit vorbele umflate, Domnul mi s-a arătat într-o vijelie, stând pe nori. A
grăit (cu glas puternic) şi l-a acuzat pe Elious, arătându-mi că cel care a vorbit în el nu era o fiinţă
omenească ci o fiară. Domnul vorbea cu mine de pe un nor, însă toţi cei patru împăraţi auzeau ce
îmi spunea. Şi după ce a vorbit cu mine i-a zis lui Eliphas: „De ce aţi păcătuit, Eliphas, tu şi cei doi
prieteni ai tăi ? Căci nu aţi vorbit cu dreptate despre slujitorul meu Iov. Ridicaţi-vă şi rugaţi-l să
aducă o jertfă pentru voi, ca să vi se ierte păcatul. Căci dacă nu face el însuşi aceasta, veţi pieri”. Ei
mi-au adus degrabă cele trebuincioase jertfei. Eu le-am luat şi am jertfit pentru dânşii, iar Domnul a
primit şi i-a dezlegat de păcat.

XLIII

Eliphas, Baldad şi Sophar cunoscură că Domnul îi iertase pe dânşii, dar nu şi pe Elious.

Atunci Eliphas, primind duh de sus, cântă un imn, iar ceilalţi doi prieteni, împreună cu ostaşii care
se aflau lângă locul jertfei îi ţinură isonul. Iată cântarea lui Eliphas:
„Ridicate au fost păcatele noastre, îngropată este nelegiuirea noastră.
Numai Elious, Elious cel nemernic nu va lăsa nici o amintire printre cei vii.
Lampa i s-a stins de tot, flacăra ei nu mai străluceşte, slava făcliei lui se va întoarce
spre osândirea lui, Căci el este fiul întunericului, nu al luminii.
Slava şi credincioşia i-o vor moştenii păzitorii de la uşile întunericului.
Împărăţia lui s-a dus, tronul lui a putrezit de tot.
Cortul lui preţios a ajuns în iad, Căci el a îndrăgit frumuseţea şarpelui şi solzii dragonului.
Fierea şi veninul lui îi vor fi hrană, Căci nu a ştiut să câştige,
iubirea Domnului şi nici nu s-a temut de El,
dar a stârnit mânia celor pe care Domnul îi preţuieşte.
Domnul l-a uitat şi sfinţii s-au lepădat de dânsul, sălaş îi sunt acum mânia şi pătimirea.
Nu e nici un strop de milă în inima lui şi nici un strop de pace,
în trupul lui pe limbă are numai venin de viperă.
Drept este Domnul, drepte sunt toate judecăţile Sale.
La el nu există părtinire. Pe toţi îi judecă după aceeaşi măsură.
Iată, Domnul s-a apropiat, iată îngerii s-au pregătit, înainte vin coroanele şi laudele.
Bucură-se toţi sfinţii, veselească-se în inimile lor,
Căci au primit slava pe care o aşteptau.
Smuls a fost păcatul nostru, curăţită a fost nelegiuirea noastră,
numai Elious cel nemernic nu va lăsa nici o amintire pentru cei vii”.

XLIV

12
 Testamentul lui Iov

După ce Eliphas a încheiat imnul, împreună cu toţi care se aflau în jurul locului de jertfă,
ne-am ridicat şi am intrat în cetate. Am venit aici, în casa unde locuim acum, şi am făcut nişte
ospeţe pe cinste întru bucuria Domnului. Apoi am căutat să îi ajut iarăşi pe săraci. Au început să
vină la mine toţi prietenii de odinioară şi alţii, doritori să facă bine, care mă întrebau: „Ce vrei acum
de la noi?” Iar eu, amintindu-mi de cei săraci, voiam să le fac din nou bine şi le ziceam acelora:
„Daţi-mi fiecare câte o mială, ca să îi îmbrac pe cei dezbrăcaţi”. Şi fiecare mi-a adus câte un ban de
patru drahme, de aur. Şi Domnul mi-a binecuvântat avutul, sporindu-l de încă două ori.

XLV

Copiii mei, iată acum am ajuns la capătul zilelor. (Vă zic) să nu Îl uitaţi niciodată pe
Domnul! Ajutaţi-i pe săraci, nu întoarceţi spatele neputincioşilor ! Nu vă luaţi femei de neam
străin! Vouă copiii mei, vă las tot avutul meu şi fiecare să îşi stăpânească partea fără nici o
oprelişte.

XLVI

(Slugile) au adus avutul şi l-au împărţit numai celor şapte feciori. Neprimind nimic, fetele s-
au întristat şi au zis către tatăl lor; „Stăpâne, părinte al nostru, oare nu suntem şi noi copiii tăi?
Pentru ce nouă nu ne-ai lăsat nici o avere?” Dar Iov a răspuns aşa fetelor: „Nu vă supăraţi, ficele
mele. Căci nu v-am uitat. Vouă v-am pregătit o moştenire cu mult mai de preţ decât aceea a fraţilor
voştri”. Apoi a chemat-o la dânsul pe fata care se numea Hemera şi i-a zis: „Ia cheia, mergi şi
descuie ascunzătoarea şi adu-mi de acolo cele trei vase de aur, ca să vă dau şi vouă moştenirea”.
Fata a mers şi a adus ce i sa cerut. Iov a deschis (vasele) şi a scos trei sfori colorate în atât de multe
culori, încât nimeni nu ar fi putut spune cum arătau întocmai. Căci ele nu erau de pe pământ, ci din
cer, strălucind nemaipomenit şi aruncând văpăi de foc, întocmai ca razele soarelui. Iov dărui
fiecărei fete câte o sfoară şi le zise: „Legaţi-vă cu ele peste piept, ca să vă poarte noroc în toate
zilele vieţii voastre”.

XLVII

Atunci, a doua fiică, pe nume Kaşia, întrebă cu mirare: „Tată, aceasta-i moştenirea noastră
despre care ziceai că e mult mai de preţ decât a fraţilor noştri? La ce-s bune sforile astea fără nici
un rost? Oare de pe urma lor vom avea din ce trăi?”. Tata le răspunse: „Nu numai că de pe urma lor
veţi avea din ce trăi, dar ele vă vor conduce într-un sălaş mai bun, ca să trăiţi în ceruri. Nu aveţi de
unde cunoaşte, copilele mele, preţul acestor sfori. Domnul m-a socotit vrednic să le primesc în ziua
în care a hotărât să se îndure de mine şi să şteargă de pe trupul meu bubele şi viermii. Atunci m-a
chemat şi mi-a dăruit aceste trei sfori, Zicându-mi: „Ridică-te şi încingeţi şoldurile ca un bărbat! Eu
te întreb şi tu să răspunzi!”. Eu am luat sforile şi m-am încins cu ele. Într-o clipită, viermii şi
buboaiele de pe trupul meu s-au făcut nevăzute. Cu ajutorul Domnului m-am înzdrăvenit atât de
bine, de parcă niciodată nu aş fi zăcut. Mi-a dispărut până şi amintirea chinurilor din suflet.
Domnul însă mi-a vorbit cu putere, spunându-mi câte se întâmplaseră cu mine până atunci şi câte
aveau să se întâmple cu mine de atunci încolo. Aşadar, copilele mele, dacă aveţi aceste sfori,
vrăjmaşul nici nu o să vă tulbure, nici nu o să îşi poată strecura gândurile necurate în cugetele
voastre. E un filacteriu de la Tatăl. Ridicaţi-vă şi încingeţi-vă cu ele, acum înainte de a-mi da eu
ultima suflare, ca să puteţi vedea ce se întâmplă cu sufletul meu şi să vă minunaţi de făpturile lui
Dumnezeu.

XLVIII

13
 Testamentul lui Iov

Atunci Hemera s-a ridicat şi s-a încins roată împrejur cu una din cele trei sfori, precum îi
spusese tatăl ei. Şi a simţit alt cuget în ea, Căci nu se mai gândea la cele pământeşti şi vorbea în
limba îngerilor. Şi a înălţat un imn lui Dumnezeu după tipicul cântărilor îngereşti. Iar Duhul a
îngăduit ca aceste cântări, spuse de ea, să fie încrustate în scrisoarea ce îi aparţine.

XLIX

După aceea s-a încins Kasia şi a simţit, la rându-i, alt cuget în ea, căruia nu îi mai păsa deloc
de toate cele lumeşti. A prins a grăi în limba Începătoriilor şi a slăvi lucrarea din Sălaşul cel de
deasupra. Iar dacă cineva doreşte să cunoască lucrarea din ceruri, o va putea găsi descrisă în
(imnurile) Kasiei.

În sfârşit s-a încins şi cea de a treia fată, numită Cornul Amaltheii. Iar gura a început să
vorbească în limba celor de sus, Căci cugetul i s-a schimbat pe loc, întorcându-se de la cele lumeşti.
Şi vorbea în limba heruvimilor, slăvindu-l pe Stăpânul Virtuţilor şi arătând slava lor. Cine vrea să
găsească o urmă despre ziua slavei Tatălui o va găsi în rugăciunile Cornului Amaltheii.

LI

După ce fetele s-au oprit din cântări, Domnul şi Duhul Sfânt m-a îmboldit pe mine, Nereus,
Fratele lui Iov (ca să merg lângă dânsul). Am mers şi m-am aşezat alături, pe un pat. Şi aici mi-a
fost dat să ascult despre minunile pe care fetele şi le povesteau una alteia. Şi am scris o carte
întreagă, cea mai mare parte plină cu imnuri învăţate de la fiicele fratelui meu. Aceste imnuri sunt
curată mântuire pentru noi, Căci vorbesc despre minunile lui Dumnezeu.

LII

După trei zile, Iov căzu iar la pat, bolnav. Acum însă bolea fără chin şi fără suferinţă. Nici
un chin nu se mai putea atinge de el datorită cingătorii făcătoare de minuni pe care o purta. După
încă trei zile ştiu că vin îngerii să îi i-a sufletul. Se ridicară iute, puse mâna pe harfă şi o dădu fiicei
sale Hemera. Kasiei îi dădu o cădelniţă, iar celeilalte, Cornul Amaltheii, o tobă, ca să îi
binecuvinteze pe cei care veneau să îi ia sufletul. Luând cele încredinţate, ele văzură carele de
lumină apropiindu-se de sufletul tatălui lor şi binecuvântară şi aduseră slavă într-o limbă
nepământească. Vizitiul carului mare se dădu jos şi îl salută pe Iov. Doar cele trei fete şi tatăl lor
vedeau acestea; noi ceilalţi nu vedeam nimic). Şi după ce îi lua sufletul în braţe urcă din nou în car
şi o porni către răsărit. Iar trupul lui Iov, învelit în pânză, fu îngropat în mormânt. Înaintea lui
mergeau cele trei fete încinse cu cingătorile făcătoare de minuni şi cântând imnurile Tatălui.

LIII

Eu Nereus, fratele lui Iov, cu cei şapte feciori ai săi, cu săracii şi orfanii laolaltă şi cu toţi
nevolnicii bocim aşa: „Vai de noi astăzi, de doua ori vai de noi, Căci
astăzi a fost luată puterea credincioşilor
astăzi a fost luată lumina orbilor
astăzi a fost luat părintele orfanilor
astăzi a fost luat primitorul străinilor

14
 Testamentul lui Iov

astăzi a fost luată îmbrăcămintea văduvelor.

Cine nu plânge după un asemenea om al lui Dumnezeu?”
Când ajunseră cu trupul la mormânt, văduvele şi orfanii se aşezară roată-mprejur şi nu
lăsară să fie îngropat. Abia după trei zile îl puseră în mormânt, cu cântare frumoasă, pe cel ce are
numele vestit între toate neamurile din veac. Amin.

Sfârşit

15