ARSENALUL MILITAR AL CETĂȚII FĂGĂRAȘ

DIN SECOLUL AL XVII-LEA

Claudia SIMA1

THE MILITARY ARMORY OF FĂGĂRAȘ FORTRESS

DURING THE 17TH CENTURY

ABSTRACT
Făgăraș Fortress has been an important noble and princely residence. It has been
granted an outstanding importance by all those who ended up ruling the fortress.
The situation of the armory in Făgăraș is widely known because of the general
inventories from the 17th century and especially because of those inventories which target the
arms and ammunition. In the endowment of the fortress we encounter heavy armory (cannons,
mortars) and also different fire weapons. The information is taken from both the general
inventories and the armory inventories such as “the accounts of cannon bullets and primitive
cannons existing in Făgăraș Fortress” from 4th of March 1662 and three “arms and ammuni-
tions inventories from Făgăraș Fortress” dated in 19th of April 1662, 22nd of April 1667 and
23rd of March 1673.
After a much more extensive analysis, we can affirm that Făgăraș Fortress almost
on the entire 17th century was one of the most secure noble fortifications of the Transylvanian
Principality, which had succeeded to fulfill a defensive role, for as much time as it was granted
the proper attention from its owners.

Keywords: armory, deposits, bullets, cannons, rifles.

Cetatea Făgăraș a fost o importantă reședință nobiliară, princiară și centrul

uneia dintre cele mai bogate și întinse domenii feudale din Transilvania, care în anul
1632 cuprindea 52 de sate, cu 3.087 de familii. Acest punct fortificat era menținut
deoarece Făgărașul se afla la jumătatea drumului comercial dintre Sibiu și Brașov.
Tipologic, ea se poate defini ca „Cetate regală sau nobiliară”, conform lui
Gh. Anghel2, sau „fortificație cu caracter pur militar”, după cum afirma Gr. Ionescu3.
Cetății i s-a acordat o importanță deosebită de către toți cei care au ajuns la
conducerea ei. Ștefan Mailat și Gaspar Bekes au folosit-o ca piesă de bază în lupta
lor pentru conducerea Transilvaniei. Mihai Viteazul a considerat-o „cetate de scaun”,
adăpostindu-și aici familia, iar Gabriel Bethlen a acordat prioritate modernizării ce-
tății. În timpul lui Mihail Apafi I, Făgărașul putea fi comparat cu Alba Iulia, deoarece
a devenit o principală reședință princiară, aici ținându-se 11 diete și 18 delegații (re-
uniuni strânse)4.

1
Muzeograf, Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, Făgăraș;
e-mail: simaclaudia85@yahoo.com.
2
Gheorghe Anghel, Cetăți medievale din Transilvania, București, 1972, p. 30.
3
Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, I, București, Editura Academiei RPR,
1963, p. 187.
4
Gheorghe Sebestyen, Cetatea Făgăraș, București, Editura Tehnică, 1992, p. 15.
73

https://biblioteca-digitala.ro
 Chiar dacă construcția cetății de piatră începe în secolul al XIV-lea, pe un
teren mlăștinos, îmbunătățirea sistemului defensiv începe în timpul lui Ștefan Mailat.
El a fost voievod al Transilvaniei între 1534 și 1540, dar și proprietar al Făgărașului
și inițiatorul unor ample lucrări de modernizare pentru a corespunde noilor cerințe de
apărare din secolul al XVI-lea. El este cel care separă planul de castel (locuința
nobiliară) de planul de cetate (construcția militară propriu-zisă), prin ridicarea unui
nou zid, ce respectă corect planimetria aproximativ trapezoidală a celei dintâi.
Următorul proprietar al Făgărașului între 1567 și 1573, Gaspar Bekes, este
cel care termină lucrările începute de către predecesorul său. Sub conducerea sa este
săpat șanțul din jurul cetății, iar pământul care a fost scos a fost folosit pentru întărirea
zidurilor interioare.
Între 1575 și 1586 proprietarul Făgărașului a fost Ștefan (István) Báthory,
care împreună cu nepotul său Balthazar Báthory (care a fost proprietar al Făgărașului
între 1588 și 1594), au continuat să aducă îmbunătățiri cetății. În această perioadă
începe construcția primului bastion, ce va purta numele familiei Báthory, în colțul
sud-estic al incintei. Între anii 1584-1585 este menționat documentar un „fundator”
(arhitect) la Făgăraș, iar în 1586 Ștefan Báthory trimite din Polonia un zidar. Astfel,
prezența celor doi la Făgăraș ar putea fi pusă pe seama lucrărilor de construcție a
bastioanelor5.
Între 1613 și 1629 principele Gabriel (Gabor) Bethlen ajunge proprietar al
Făgărașului. El a fost cel mai important constructor, care, pe lângă extinderea cons-
trucției cetății, modernizează incintele exterioare conform cerințelor de fortificare ale
epocii. Pe 15 ianuarie 1623 provizorul cetății primește de la principe instrucțiuni
foarte detaliate, în 36 de puncte, privind lucrările de construcție și modernizare în
care se specifică:
- deschiderea șantierului chiar din primăvara acelui an;
- construirea a încă trei bastioane prevăzute cu cazemate (în colțurile din sud-
vest, nord-vest și nord-est) și dublarea incintei exterioare;
- pregătirea terenului și a materialelor (piatră, var, cărămidă, lemn);
- 1.500 de muncitori permanenți (iobagi de pe domeniu), supravegheați de
logofeți, să lucreze în trei schimburi (500 muncitori pe schimb, iar fiecare schimb
câte o săptămână);
- 6 oameni să producă câte 3.000 de cărămizi pe zi, astfel încât în anul
următor să fie gata un minim de 600.000 de bucăți;
- aducerea a 500 de „fire” (bușteni) din scaunele Cincu și Rupea, și din pă-
durea Șercaia pentru ridicarea cetății husarilor (în afara incintei), fiind specificate
dimensiunile și detaliile tehnice precise ale acesteia6.
Gabriel Bethlen reușește să ducă la bun sfârșit ceea ce și-a propus, în afară
de al treilea bastion, care nu a fost terminat. Gh. Sebestyen susține că în inventarul
din 1632 blazonul lui Gabriel Bethlen a fost găsit depozitat, iar acesta a fost făcut
pentru a fi montat la terminarea bastionului, deci acesta nu a fost finalizat7.

5
Ibidem, p. 76.
6
Robert Paraschivoiu, Sistemul defensiv și armamentul cetății Făgăraș (sec. XVI-XVII), în:
„Palate, castele și cetăți din Transilvania”, editor Constantin Băjenaru, Făgăraș, 2000, p. 97.
7
Gh. Sebestyen, op. cit., p. 80.
74

https://biblioteca-digitala.ro
 Ultima proprietară a cetății care a mai adus îmbunătățiri a fost Susana
(Zsuzsanna) Lorántffy între 1634 și 1660, însă cel care se ocupa cu finanțarea și coor-
donarea lucrărilor de fortificare a fost soțul acesteia, Gheorghe (Georg) Rákóczy I.
În această perioadă s-au podit cele 4 bastioane și s-a construit corpul de gardă, care
era lipit de partea nordică a turnului porții. Tot acum este pietruit fundul lacului, sunt
reparate și cele două poduri de acces (de pe latura de nord și cea de sud), și este
acoperită cu țiglă una din „casele de pulbere” aflată pe lac8.
Planimetria cetății este patrulateră, având cele 4 bastioane în colțuri, iar în
interior se află castelul. Zidurile sunt groase de 6-8 m și cu o lungime de 75 m latura
de est și 50 m latura de vest.
Toate cele 4 bastioane ale cetății sunt umplute cu pământ, au ziduri de că-
rămidă, iar baza, muchiile și parțial brâul sunt din piatră fasonată, ceea ce la conferă
o mare rezistență.
Una dintre cele mai potrivite catalogări ale Făgărașului este aceea de „castel-
întărit”. Făgărașul este o îmbinare de castel, construcție cu rol locativ în care pre-
domină asigurarea confortului, și cetatea, construcție cu un rol militar. Având în
vedere că Făgărașul era o importantă cetate militară și politică a Transilvaniei,
necesita și măsuri de protecție pe măsură.

Planul cetății – secolul al XVII-lea

Întreg personalul militar se afla în subordinea pârcălabului (care mai era

denumit și castelan), iar acesta se supunea dispozițiilor date de căpitanul cetății, care
era reprezentantul direct al proprietarului (principelui).
Personalul militar al cetății, „oastea de pază”, se compunea din darabanți ger-
mani sau maghiari. Termenul de darabant provine din limba germană de la „tarabant”,
care înseamnă soldat pedestru și desemnează o categorie distinctă de mercenari
pedeștri, recrutați de obicei în grupuri a căror slujbă, uneori, poate deveni ereditară.
Angajatorul se obligă să le asigure întreținerea și echipamentul conform funcției
deținute9. La Făgăraș întâlnim și funcțiile de decurioni, soldați, tunari, stegari etc.

8
Ibidem, p. 82.
9
Nicolae Stoicescu, Curteni și slujitori, București, Editura Militară, 1968, p. 117-118.
75

https://biblioteca-digitala.ro
 Deosebit de importantă pentru aprecierea valorii defensive a unei fortificații
este cantitatea și calitatea armelor sale și în special a armelor de foc. Situația ar-
mamentului în Făgăraș se cunoaște foarte bine datorită inventarelor generale din
secolul al XVII-lea și mai ales a celor care vizează exclusiv armele și munițiile. În
dotarea cetății întâlnim armament greu (tunuri, mortiere), cât și diferite arme de foc.
Informațiile sunt preluate atât din inventarele generale, cât și din inventarele de
armament și anume „evidența gloanțelor de tunuri și de săcălușe existente în cetatea
Făgăraș”, din 4 martie 1662, și trei „inventare ale armelor și munițiilor din cetatea
Făgăraș”, datate 19 aprilie 1665, 22 aprilie 1667 și 23 martie 167310.
Inventarele generale erau făcute de provizori, iar cele de armament de către
pârcălabi. În prima jumătate a secolului al XVII-lea provizorul a avut cea mai mare
importanță, deoarece a fost timp de pace, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-
lea o importanță mai mare a avut pârcălabul, deoarece vremurile au fost tulburi.
Echipamentul de război era adaptat unei perfecte apărări, cuprinzând sistemul
complex de fortificații și armamentul. În inventare armamentul propriu-zis era cons-
tituit din tunuri, mortiere, spărgătoare de zid, roți, osii și afete de tunuri11, ghiulele de
piatră și fier de toate calibrele, bărboși, puști, muschete, puști poloneze sau ie-
nicerești, carabine, sulițe, gloanțe, grenade, cununi de smoală, petarde, făclii etc.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, în inventare întâlnim situația
armamentului greu. Pe poziții erau 24 de arme în anul 1632 și 28 în anul 1637, iar în
depozite nu se știe exact câte erau. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea tunurile
și mortierele erau 29 pe poziții și 2 în depozite în anul 1656, 41 pe poziții și 11 în
depozite în anul 1665, 42 pe poziții și opt în depozite în anul 1667, 41 pe poziții și
opt în depozite în anul 1673. Se poate observa că de la un an la altul numărul armelor
grele crește.
În inventarul din 1632 se întâlnesc blazoane aplicate pe unele tunuri, care pot
indica proveniența pieselor. Acestea sunt în număr de 11:
- un tun cu blazonul lui Ștefan Mailat;
- două tunuri cu blazonul lui Ferdinand de Habsburg (deci tot din timpul lui
Ștefan Mailat);
- un tun cu blazonul lui Gaspar Bekes;
- un tun cu blazonul lui Balthazar Báthory;
- „Șoimul”, cu blazonul lui Mihai Viteazul;
- un tun cu stema Moldovei (aparținând probabil tot lui Mihai Viteazul);
- un tun cu blazonul lui Rudolf II de Habsburg (tot din timpul lui Mihai
Viteazul);
- „Știuca”, cu stema Sibiului;
- două tunuri care primeau denumirea de „Ursul” și „Privighetoarea”12.
Făcând o analiză, ne putem da seama că cele mai multe au apărut sub con-
ducerea lui Ștefan Mailat și a lui Mihai Viteazul. Mai putem observa că denumirile
ce le poartă aceste piese sunt nume de animale de pradă, pentru tunurile grele, iar
pentru cele ușoare nume de păsări sau de pești.

10
Gh. Sebestyen, op. cit., p. 60.
11
Suport pe care se fixa țeava unui tun.
12
David Prodan, Urbariile Țării Făgărașului. Vol. I (1601-1651), București, Editura Aca-
demiei RSR, 1970, p. 132-134.
76

https://biblioteca-digitala.ro
 Gh. Sebestyen a susținut că cel mai important tun a fost tunul „Lup”. Acesta
avea calibrul de 50 de fonți, greutatea proprie de 140 de măji și lungimea de 33 de
palme (aproape 6,5 m). Decorația țevii constă în blazonul Báthoreștilor și o bogată
ornamentație florală, cu căluți de mare, sirene, meduze, șerpi și pești, cu inscripția
„Sum Lupus Alpinum nomen ne temnite Lector, Nata est auspicus inclita roma meis”.
Se știe că acesta a fost folosit în fața Sebeșului, dar la Făgăraș nu a ajuns. La Făgăraș
au fost găsite ghiulele pentru el, însă nu se știe cum au apărut acestea13.
În inventarele din 1665, 1667 și 1673, în cele 4 bastioane erau între 6 și 8
tunuri care aveau diferite calibre (greutatea încărcăturii), între 6 și 12 funți (1 funt=
cca. 2 kg), majoritatea lor însă fiind de 10-15 funți, iar greutatea era cuprinsă între 2-
50 măji (1 majă=cca. 200 kg). Acestea au capete de fier, osii, roți, lăzi pentru ghiulele,
curățătoare, linguri, încărcătoare. Tunurile se aflau sub un acoperiș de șindrilă.
Fiecare bastion avea câte o cazemată care era împărțită în două camere. În fiecare
cameră se afla câte un tun și câte un mortier sau câte două mortiere.

Tun – secolul al XVII-lea

Mortierul este o piesă de artilerie cu țeavă scurtă, făcută pentru a lansa

proiectile asupra unor obiective aflate de obicei în spatele unui obstacol. În Evul
Mediu acesta mai purta denumirea de pivă.

Mortier – secolele XVII-XVIII

Armament greu întâlnim și la nivelul superior al cetății. Câte 2-3 în turnurile

Roșu, Temniței și Thomory.

13
Gh. Sebestyen, op. cit., p. 63.
77

https://biblioteca-digitala.ro
 Între bastionul Toboșar și bastionul Szabó Ioan se află casa pentru pulbere,
cu pulbere pentru tunuri, pentru muschete, pentru pușcă măruntă, pentru aruncătoare
de flăcări în butoaie. Numărul butoaielor de pulbere crește în inventarul din 1667,
față de cele din 1665, iar în cele din 1673 numărul lor începe să scadă. Tot aici se
întâlnesc și instrumente de foc, care în inventarul din 1665 erau: 20 granate mari, 68
aruncători mari de foc, 348 aruncătoare mai mici de foc, 22 coroane mari de sală, 23
cange de azvârlit foc cu coadă lungă, 23 cange de azvârlit cu coadă scurtă, o petardă
și patru torțe. Numărul instrumentelor de foc se păstrează același și în inventarul din
1667, doar cangele de azvârlit foc cu coadă lungă sunt cu două mai multe. Însă în
inventarul din 1673 numărul instrumentelor de foc este mai mic față de celelalte
inventare.
Urmărind evoluția artileriei din cetate, se constată două tendințe: pe de o
parte sporirea numărului de piese, ca urmare a asedierii otomane din 1658 și 1661, și
pe de altă parte scoaterea treptată de pe poziții a pieselor de mare calibru și a celor cu
țevi multiple care sunt mai greu de manevrat14.
Comparând inventarele din 1665, 1667 și 1673 putem observa că în casa pâr-
călabului, care se afla deasupra porții din partea de nord-est, apar diferențe în ceea ce
privește arsenalul militar. Dacă în anul 1665 se întâlnea un tun de trei funți, în
inventarele din 1667 și 1673 erau un mortier de trei funți și doi bărboși.
Dacă comparăm inventarele din turnul cu orologiu (ceas), din partea de sud-
vest, observăm diferențe între inventarul din 1665 și celelalte două. În partea din
mijloc a turnului erau, în inventarul din 1665, o pivă de 2 funți și o ladă de ghiulele,
iar în inventarele din 1667 și 1673 erau două mortiere de un funt și două pive. În
partea de jos a turnului, în inventarul din 1665 erau două pive de câte un funt și două
tunuri mari, iar în celelalte inventare erau câte un mortier de doi funți și ghiulele de
fier în număr de 31.
Pe bastionul Thomory: în inventarul din 1665 erau trei pive mari cu ghiulele
cuprinse între 1,5-11 funți; în inventarul din 1667 erau două mortiere și un tun cu
ghiulele de 1,5-11 funți, iar în cel din 1673 erau trei mortiere mari cu ghiulele de 1,5-
11 funți.
Deosebiri apar și pe bastionul de deasupra închisorii: dacă în inventarul din
1665 erau două pive cu ghiulele de doi și opt funți, în cel din 1667 erau un mortier
de doi funți și un tun de opt funți, iar în cel din 1673 erau două mortiere de doi și opt
funți15.
Piese de artilerie care se găseau în casa arsenalului de jos, din cele trei inven-
tare: patru tunuri (două cu ghiulele de 30 de funți, iar celelalte două de 10 funți) și
patru mortiere în inventarul din 1665, patru tunuri (două cu ghiulele de 30 de funți,
unul de 35 de funți, iar cel de al patrulea de 10 funți) și patru mortiere în inventarul
din 1667, patru tunuri (două tunuri cu ghiulele de 30 de funți, iar celelalte două de 10
funți), patru mortiere și două bombardiere (unul cu patru țevi, iar celălalt cu cinci
țevi) în inventarul din 1673. Putem observa că inventarele din 1665 și 1667 coincid,
însă la cel din 1673 mai apar două bombardiere.

14
Ibidem, p. 62.
15
Inventarul de muniții 1665, 1667, 1673, Muzeul Țara Făgărașului „Valer Literat”, Biblio-
teca-Fond Documentar, nr. inv. 3.539/R, p. 5.
78

https://biblioteca-digitala.ro
 În ceea ce privește munițiile pentru această artilerie, inventarele ne prezintă:
- în inventarele întocmite de provizori numărul ghiulelelor era de 4.005 în
1632, 123 în 1637 și 119 în 1656;
- în inventarele întocmite de pârcălabi erau 12.026 în 1662, 13.579 în 1665,
11.579 în 1667 și 14.070 în 1673.
Ghiuleaua era un proiectil sferic folosit la tunurile de tip vechi, cu țeavă
neghintuită.

Ghiulele medievale

Dacă facem o analiză mai amănunțită putem observa însă câteva neclarități:
există tunuri care nu au ghiulele corespunzătoare, dar și ghiulele pentru calibre inexis-
tente și o fluctuație nejustificată a numărului de ghiulele de la un inventar la altul.
Neconcordanțele pot fi explicate din practica încărcării unui tun de mari dimensiuni
cu mai multe ghiulele de calibru mai mic sau prin greșeli și omisiuni de inventariere
sau transcriere16.
Armele cu țevi multiple sunt constituite din arme denumite „siska”, având
diferite calibre, de 0,5 fonți, 20 fonți, 25 fonți. În inventarele generale din 1632, 1637
și 1656 sunt amintite trei bucăți (una cu 16 țevi și două cu 7 țevi), patru bucăți (una
cu 16 țevi, două cu 7 țevi și una cu 5 țevi) și respectiv trei bucăți (două cu 7 țevi și
una cu 5 țevi). În inventarele de muniții din 1665, 1667, 1673 erau câte două bucăți
(una cu 5 țevi și una cu 4 țevi) în fiecare.
Situația puștilor și armelor este mai puțin clară în mare parte din cauza termi-
nologiei insuficient de clare. Astfel, în inventarul general din 1632 existau 121 de
săcălușe într-o încăpere a corpului de gardă, iar în cel din 1637 erau 21 de săcălușe
sub bolta intrării. În inventarele de muniții erau: 133 de săcălușe în 1665, 157 de
săcălușe în 1667, 155 de săcălușe în 1673. Săcălușele (țăcălașe) erau tunuri mici, din
Evul Mediu românesc, care aveau tragere directă. Pe lângă săcălușe erau și mus-
chetele, care erau arme de foc cu țeavă și încărcare pe la gura țevii, cu calibre de la
12,7 mm la 20,32 mm la sfârșitul Evului Mediu. Acestea sunt amintite doar în inven-
tarele de muniții; astfel, în inventarele din 1665 și 1667 erau câte 180 de muschete,
iar în cel din 1673 erau 143 de muschete.

16
Gh. Sebestyen, op. cit., p. 63.
79

https://biblioteca-digitala.ro
 Muschetă

În inventare erau menționate diverse tipuri de puști, în număr de 51 în 1665,

de 36 în 1667 și de 39 în 1673. Singurele puști care nu au fost incluse la diverse alte
tipuri de puști au fost puștile de Korompa, care au fost menționate doar în număr de
11 în inventarul din 1673. În ceea ce privește numărul total al puștilor în fiecare
inventar, acesta era de 364 în 1665, 373 în 1667 și 348 în 1673. Puștile de Korompa
(denumirea vine de la o localitate din Slovacia) au fost aduse de la Săcuieni, în urma
demolării acestei cetăți în februarie 1665. Putem observa că, deși numărul lor era
redus, ele nu au fost incluse la „diverse alte tipuri de puști”, deoarece gloanțele lor
ridică o problemă, datorită faptului că numărul lor este foarte mare.
În ceea ce privește numărul gloanțelor folosite la puști, acesta era variabil de
la un inventar la altul. În inventarul general din 1632 sunt amintite 16.000 de gloanțe
pentru săcălușe. În inventarele de muniții numărul gloanțelor pentru săcălușe era de
18.775 în 1665, de 12.800 în 1667 și de 24.806 în 1673. În ceea ce privește gloanțele
pentru muschete, acestea erau în număr de 54.031 în 1665 și 68.509 în 1673. Putem
observa că deși numărul gloanțelor crește de la un inventar la altul, în inventarul din
1667 nu au fost găsite. Gloanțe pentru puști de Korompa sunt întâlnite în inventarul
din 1673, în număr de 5.55017.

Muniții pentru muschete

Pe lângă armele de foc, apar și armele albe (sulițe, securi de luptă, scuturi
topoare etc.), care la această dată sunt depășite și din această cauză se găsesc în număr

17
Ibidem, p. 64.
80

https://biblioteca-digitala.ro
mic. Mai numeroase, de ordinul a câteva sute, sunt armele explozive: grenade și
ghiulele explozive18.
În temnițe existau echipamente folosite pentru deținuți și pentru diferite
pedepse. Astfel întâlnim 70 de perechi fiare pentru picioare, un paloș de călău, 14
perechi de cătușe pentru mâini, din care șase cu lacăt, doi obuzi mari, un lanț de fier
și un fier de tortură cu șurub de strângere19.
Pe teritoriul țării noastre mai există un singur inventar de armament din
secolul al XVII-lea, cel din 1632 de la Oradea. Desigur cetatea de la Făgăraș nu se
poate compara cu cea de la Oradea, deoarece aceasta este de zece ori mai mare, are
cinci bastioane mari, cu cazemate duble, față de cele făgărășene. Deoarece inventarul
cetății Făgăraș din 1632 este unul general, informațiile despre armament sunt foarte
puține. În inventarul de la Oradea era amintită existența a 67 piese de artilerie, două
arme cu țevi multiple (8 țevi, respectiv 9 țevi), 14.859 ghiulele, 580 săcălușe și puști,
iar în cel de la Făgăraș erau 24 piese de artilerie, trei arme cu țevi multiple (una cu 16
țevi și două cu 7 țevi), 4.005 ghiulele și 121 de săcălușe. Dacă facem o comparație
între cele două inventare vom observa că și cetatea de la Făgăraș era bine dotată din
punct de vedere militar, ținând cont că aceasta este mult mai mică decât cea de la
Oradea.
După o analiză mai amplă, putem spune că cetatea Făgărașului, pe aproape
întreg parcursul secolului al XVII-lea, era una dintre cele mai sigure fortificații ale
Principatului Transilvaniei, care a reușit să-și îndeplinească cu succes rolul defensiv,
atât timp cât i-a fost acordată atenția cuvenită din partea posesorilor săi.

18
R. Paraschivoiu, op. cit., p. 105.
19
D. Prodan, op. cit., vol. II (1651-1680), București, 1976, p. 42.
81

https://biblioteca-digitala.ro