Copii eram noi amandoi

M. Eminescu

Poezia „Copii eram noi amândoi” a fost scrisă de Mihai Eminescu și evocă în manieră
nostalgică anii copilăriei poetului, trăiți din plin alături de cel mai apropiat dintre fratii sai, Ilie. Opera
a fost publicată pentru prima dată în anul 1871, în revista „Convorbiri literare” si apartine genului
liric. Aceasta trateaza marile teme eminesciene : natura, iubirea, istoria, timpul.
Poezia „Copii eram noi amandoi” se incadreaza in tema copilariei, ilustrand sentimentul de
nostalgie si melancolie dupa vremurile copilariei, după care eul liric tânjește, simțind, în același timp,
și lipsa fratelui său, care nu mai era în viață în momentul conceperii operei de față
Titlul creatiei este explicit, acesta se constituie dintr-o propozitie intreaga, formulata pe un ton
afirmativ, la timpul imperfect ceea ce ilustreaza nostalgia sub imperiul trecerii nemiloase a timpului.
Este vorba despre evocarea vremurilor copilăriei, un timp pierdut, dar idilic, pe care autorul își dorește
să-l recupereze.
Opera este amplă, cuprinzând nouăsprezece strofe. Dintre acestea, optsprezece au câte cinci
versuri fiecare, iar penultima strofă este formată din numai două versuri.
In primul tablou, este ilustrata copilaria unor copii saraci crescuti la tara, care se bucurau de
imprejurimi si libertatea pe care o aveau, cat era ziua de mare. Acestia improvizau diverse jocuri,
aveau o imaginatie foarte bogata si erau intr-o continua cunoastere.
Textul se deschide cu repetarea sintagmei din titlu („Copii eram noi amândoi”), fiind
menționat și fratele eului liric („Frate-meu și cu mine”). Jocul are un rol esențial în opera de față,
acesta desfășurându-se după reguli și norme specifice, în centru aflându-se dorința de imitare a
realității. În ciuda diferențelor dintre cei doi frați, aceștia găseau o modalitate de a împărți bucuria
jocului, precum și pe cea a timpului petrecut împreună, în lipsa constrângerilor impuse și resimțite la
vârsta adultă („Și el citea pe Robinson,/ Mi-l povestea și mie;/ Eu zideam Turnul Vavilon/ Din cărți de
joc și mai spuneam/ Și eu câte-o prostie”).
Al doilea tablou, incepe odată cu cea de-a treia strofă prin descrierea unui joc specific, bazat
pe imaginarea unei alte lumi, un univers pe care cei doi frați și-l imaginau de fiecare dată când
mergeau la scăldat: „Adesea la scăldat mergeam/ În ochiul de pădure,/ La balta mare ajungeam/ Și l-al
ei mijloc înotam/ La insula cea verde”. Se remarcă relația strânsă dintre om și natură, rolul jucat de
cadrul natural fiind mai ales unul ocrotitor.
Astfel, aflați în mijlocul naturii, cei doi copii se puteau transforma în oricine doreau. Ei aleg
să construiască o cetate din lut, iar apoi să-și imagineze bătălii fantastice cu împăratul broaștelor și
armata acestuia .Razboiul denota nevoia de control, de putere. Confruntarea se finalizează cu pacea
încheiată între copii și broaște .
Urmatoarele doua tablouri ilustreaza discuția privind răsplata meritată în urma izbândei.
Astfel, mezinul este înnobilat prin titlul de „rege-n miazănoapte”, pentru a marca victoria obținută.
Acesta o primește de soție pe fiica „împăratului”, descrisă drept „țapănă”, o „amantă de lemn” care nu-
i răspundea când era întrebată ceva. Aceasta sfârșește în focul unei sobe .Lipsa de raspuns inseamna
dezamaginerea in dragoste, motiv pentru care renunta definitiv la ea. Focul reprezinta purificarea
propriei suferinte.
In continuare, sunt descrise secvente ale jocurilor copilariei, jocul de-a soldatii, bucuria
exclamata prin „Trararah”
Odată cu cea de-a șaisprezecea strofă, tonalitatea poeziei se modifică radical, revenindu-se în
planul real, cel al conceperii operei de față. Acum, eul liric era adult, iar fratele său încetase din viață.
Această realitate trezește sentimente de regret și melancolie („Ah! v-ați dus visuri, v-ați dus!/ Mort e al
meu frate”), la gândul că cel mai apropiat dintre frații lui murise singur („Nimeni ochii-i n-a închis/ În
străinătate”).
 Eul liric își exprimă dorința de a se regăsi pe sine, cel de, așa cum își amintea de el însuși în
copilărie. El îl caută în amintiri și pe fratele său, dorind să păstreze aceste momente intacte în memoria
lui. Soluția pentru retrăirea clipelor lipsite de griji ale copilăriei, când refugiul prin imaginație era
posibil, este reprezentată de vis: „Dar ades într-al meu vis/ Ochii mari albaștri/ Luminează ­ un surâs/
Din doi vineți aștri/ Sufletu-mi trezește”.
In poezia „Copii eram noi amândoi”, limbajul poetic eminescian este natural, jucăuș, dar în
același timp, grav, depinzând de secvența poetică la care se face referire. Astfel, la început, limbajul
reflectă teme precum copilăria sau joaca, iar spre finalul poeziei avem de-a face cu revenirea la o
realitate dură, precum și cu o atitudine pesimistă, melancolică ce ilustreaza tema singuratatii. Textul
este presărat cu imagini artistice, formate cu ajutorul figurilor de stil: „ Culbeci bătrâni”, „ochiul de
pădure”, „balta mare”, „insula cea verde”, „stuful des și mare” etc.
Genul liric conține opere literare scrise în versuri, pe parcursul cărora poetul își exprimă în
mod direct gândurile și sentimentele prin intermediul eului liric. Un text liric nu conține personaje,
întâmplări, acţiune sau subiect, motiv pentru care el nu se poate nara (povesti).
Exprimarea în mod direct a trăirilor și sentimentelor eului liric se realizează și prin intermediul
figurilor de stil și al imaginilor artistice. Astfel, epitetele („stuful des și mare”, „insula cea verde”,
„cetate mândră”) contribuie în special la crearea imaginilor vizuale, pentru a-i oferi cititorului oferi
impresia autentică de întoarcere în timp.
În concluzie, poezia „Copii eram noi amândoi”, de Mihai Eminescu, reprezintă o evocare a
copilăriei poetului. Acesta își amintește cu dragoste și durere de clipele fericite petrecute la Ipoteşti
alături de Ilie, cel mai apropiat dintre frații lui. Punând în antiteză anii fără griji ai copilăriei, cu
jocurile inocente specifice vârstei, și perioada elaborării textului de față, Eminescu zugrăvește o
imagine sumbră, sugerând imposibilitatea recuperării timpului trecut.