Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Paleozoicului cu aspect
de inselberg (munte insulă). Ei ocupă colțul de nord-vest, ridicându-se deasupra Ostrovului Brăilei cu peste 300-400 m și se
prelungesc sub forma unei culmi înguste deluroase (numită Pintenul Bugeacului) până în apropiere de Galați.
Spre sud-est sunt separați de Podișul Babadagului prin Pasul Iaila sau Carapelit. La vest sunt flancați de Ostrovul Brăilei,
spre care cad în trepte, iar la sud-est munții depășesc valea largă a Taiței și ajung până în valea Lozovei, înglobând astfel
două mici culmi: Coșlugea și Boclugea. Această delimitare morfologică corespunde și cu linia de încălecare tectonică (falia
inversă) Luncavița-Consul, care-i separă de Dealurile Niculițel. Un alt punct de separație între aceste unități este Pasul
Teilor, care se află între bazinele Taiței și Luncaviței.
Având în ansamblu forma unui triunghi ascuțit, Munții Măcinului au cea mai mare lățime între localitatea Turcoaia și valea
Lozovei, unde ating 24 km. Ei se desfășoară pe direcția NV-SE sub forma unor culmi paralele, din ce în ce mai numeroase
și mai fragmentate în parte de S-SV, având o culme principală, începând în pântenul Bugeacului și până în Dealul Carpelit.
Acest lanț muntos principal culminează ca înălțime în vârful Țuțuiatul (467 m). În prelungirea acestuia spre nord vest se află
vârful Pietrosul Mare (426 m) și culmea Pietrosu, după care înălțimile scad treptat, ajungând la 100-170 m în apropiere de
localitatea Văcăreni, iar în pintenul Bugeacului, la 95 m. Spre sud-est de vârful Țuțuiatu, culmea principală a Munților Măcin
se continuă printr-o serie de culmi deluroase, cum sunt Dealul Costiag (428 m), Dealul Negoiu cu vârful Piatra Mare
(380 m), Dealul lui David (354 m), Dealul Crapcea (344 m), Dealul Carapcea și Dealul Carpelit (350 m).
Formațiunile, geologice predominante aici sunt granitele gnaisice, șisturile, grauwackele și conglomeratele (formatiunea de
Carpelit), granitele și dioritele din partea cea mai înaltă (în care se află vârful Țuțuiatu), cuarțitele, filitele etc.
Urmează spre vest prima culme secundară numită Culmea Cheii, cu vârful Pricopan (370 m) și masivul Maegina (285 m), ce
se îndreaptă convergent prin Dealul Carapacea tot spre Dealul Carpelit.
Culmea Pricopanului sau Cheii (cu numeroase vârfuri ascuțite) și masivul Megina închid depresiunea longitudinală Greci,
drenată de două văi largi, - Dumbravei și Plopilor, ce se prelungește spre nord-est, cu partea superioară a depresiunii
Cernei. Această culme secundară este constituită din granite gnaisice, micașisturi, cuarțite și amfibolite, intens dezagregate.
Spre nord-vest, culmea Pricopanului se prelungește prin Dealul Sărărica, dar cu înălțimi mai mici.
Tot spre vest, urmează a doua culme secundară, paralelă cu cele precedente, formată din mai multe masive mamelonare,
cu caracter insular, înecate în loess și așezate în culise, în care se deosebesc dealurile Orliga (117 m), Carcaliu (95 m),
Piatra Rîioasă (112 m), Priopcea (409 m) și Mircea Vodă (206 m). Acestea sunt constituite din cuarțite, care predomină în
masivul Priopcea, din micașisturi, filite, etc. și dezvoltate în plină zonă stepică, joasă.
Ultimele înălțimi, care se prezintă sub formă de masive cu totul izolate, sunt Iacobdeal, cu vârful Victoria (341 m) și Piatra
Roșie (ambele constituite din granite), apoi Dealurile Bujoarele (38 0m), în care apar gresii, șisturi și calcare de vârstă
devoniană.
Pe latura estică a Munților Măcin, până la valea Lozovei, apar numai două culmi paralele, prima formată din Dealul
Coșlugea (336 m) și a doua din dealurile Pîrlita și Boclugea (393 m), constituite, de asemenea, din cuarțite, filite, granite de
vârstă proterozoică. În nord-estul Munților Măcin se află Depresiunea Taiței superioare, cu caracter longitudinal (Nifon-
Balabancea-Horia), care, prin Pasul Teilor, se prelungește în depresinea Luncaviței.
În cuprinsul depresiunii Taiței superioare apar întinse glacișuri deluvio-proluviale, cu terenuri bune pentru culturi și pășuni. În
general, Munții Măcinului se prezintă din punct de vedere tectonic sub forma unui mare anticlinoriu, din care eroziunea,
foarte accentuată și îndelungată, a scos la suprafață granitele din corpurile locolitice de adâncime. În timpul transgresiunii
triasice, granitele formau o insulă. Liniile structurale generale, în special sistemul de falii inverse, cu direcții NV-SE ale
Munților Măcin se reflectă în relieful acestuia, nu numai prin orientarea culmilor muntos-deluroase, ci și prin orientarea
culmilor muntos-deluroase, și prin direcția văilor principale, așa cum sunt Luncavița, Taița, Lozova, șamd. Acești munți, cu
înălțime redusă și aspect de dealuri (așa cum arată cele mai multe denumiri din cuprinsul lor), se impun în peisajul geografic
general prin numeroase vârfuri ascuțite și versanți abrupți, plini de grohotișuri (în special sectoarele granitice).
Climă[modificare | modificare sursă]
Clima se manifestă printr-un regim temperat cu pronunțat continentalism, în care verile sunt secetoase, iar iernile sunt
friguroase și lipsite de umiditate. Temperatura medie anuală variază între 10.5°C și 11°C. Vara, în iulie, se înregistrează
temperaturi medii cuprinse între 22°C, iar iarna, în ianuarie, mediile termice se înscriu cu valorile între -1,9°C și -1,5°C.
Maxima absolută s-a semnalat în 1968, la Jurilovca, fiind de 38°C.
Precipitațiile sunt scăzute, fapt ce se reflectă negativ în scurgerea râurilor și într-o anumită masură, în procesul de vegetație
al culturilor agricole.
În aria Munților Măcinului cade cea mai mare cantitate medie/ an de precipitații (circa 500 mm/an) din Dobrogea, iar în
Depresiunea Nălbant și în porțiunea marginală a lacului Razim, aceasta scade circa 400 mm/an.
Ape[modificare | modificare sursă]
Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse și sunt extrem de fluctuante. Principalele râuri din Dobrogea de Nord sunt:
Taița (57 km), Telița (48 km), Slava (38,3 km), care se varsă în Lacul Razim și râurile Cerna, Aiorman, Jijila-Sarniar, care se
varsă în Dunăre.
Lacurile din această zonă se împart după geneză:
limane maritime (situate pe țărmul lacului Razim): Babadag, Agighiol, Sarinasuf, Tuzla;
limane fluviatile: Peceneaga, Traian;
lacuri situate pe albia unor brațe părăsite ale Dunării: Beibugeac, Slatina, Sărat, Carpina.
Soluri[modificare | modificare sursă]
Prin varietatea și fertilitatea lor, joacă un rol important pentru dezvoltarea culturii agricole. În depresiunea interioară și pe
galcisurile de versant ale Dobrogei de Nord au o largă răspândire cernoziomurile carbonatice vermice și solurile balane
foarte utile pentru culturile agricole.Pe spațiile ocupate de pădurile mezofile și xerofile din Podișul Babadag și Niculițelului,
predomină solurile cenușii si cernoziomurile cambice.Pe luncile principalelor râuri și pe câteva areale de lângă laguna
Ceamurlia se dezvoltă lacovistile aluviale și solenturile.
Floră[modificare | modificare sursă]
Din punct de vedere floristic ei reprezintă limita nordică a speciilor mediteraneene, balcanice și pontice, limita sudică a
speciilor central europene și caucaziene, și limita vestică a câtorva specii asiatice.
Toate comunitățile de plante din zonă sunt considerate rare la nivel european. Anumite asociații floristice formează
comunități unice care se întâlnesc numai în această parte a lumii (de exemplu, Asociația Gymnospermo-Celtetum). Acești
munți conservă comunități de plante și specii reprezentative sau periclitate, multe dintre ele endemice, pentru unitatea
biogeografică a Platoului Dobrogean. Numărul speciilor de plante variază în această regiune între 1779 și 1911 funcție de
referințe. Ele reprezintă peste 19% din flora europeană și sunt comparabile cu flora bogată a insulelor Creta și Corsica.
Unul dintre argumentele cele mai importante pentru înființarea acestui Parc, și totodată o remarcabilă parte a valorii
ecologice a acestor munți, o reprezintă prezența numărului mare de specii amenințate de floră (peste 72) de statut național
și internațional. 1,4% sunt considerate acum „extincte,” 17% sunt „vulnerabile” sau „rare” (conform Listei Roșii). Un exemplu
al importanței acestei arii la nivel de comunități ecosistemice îl reprezintă pădurea de fag și carpen dobrogean, care este
unică în România. Un alt exemplu, la nivel de specie, este cel al lui (clopoțelul dobrogean), Parcul Munții Măcinului fiind
singurul Parc din lume care oferă protecție acestei specii endemice, întâlnită numai în această regiune. În total, această arie
deține 27 de specii de plante endemice. În orice caz, se pare că datele existente sunt puține și că ar putea exista mai multe
specii decât cele înregistrate până în prezent. Dobrogea este singura regiune din România unde încă mai există suprafețe
importante de vegetație stepică, unice în România și în Balcani. Munții Măcinului reprezintă singurul Parc Național din țară
care protejează acest tip de vegetație, foarte rara acum în Europa. Tocmai de aceea acest parc ar fi singurul din lume care
conservă habitate specifice, comunități de plante, specii endemice, sub-endemice și relicte ale platoului dobrogean, o arie
biogeografică de importanță internațională recunoscută.
Habitate[modificare | modificare sursă]
Principalele tipuri de habitate prezente în Munții Măcinului sunt: pajistile pietroase, calcaroase sau bazofile cu Alysso-Sedion
albi, pădurile de Tilio-Acerion pe povârnișuri, grohotișuri și viroage, pantele de rocă silicioasă cu vegetație casmofitică,
pădurile de fag Luzulo-Fagetum, pădurile termofile de Farxinus angustifolia și pădurile de stepă euro-siberiană cu Quercus
sp (incluse în Anexa I a Directivei Habitate) precum și: stepe continentale, păduri de fag, păduri de stejar și carpen și păduri
termofile și supra-mediteraneene de stejar (incluse în Convenția de la Berna). Dintre acestea numai habitatele de stepă sunt
pășunate moderat, restul fiind bine conservate.
Turism[modificare | modificare sursă]
Podișul Dobrogei de Nord dispune de un potențial turistic încă puțin valorificat. Peisajele naturale specifice, pădurii cu o
mare extindere și cu un fond cinegetic bogat, monumentele istorico-culturale, obiceiurile și ocupațiile locuitorilor constiuie
elemente cu valoare turistică.