Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Alessandro Baricco - MR Gwyn #1.0 5
Alessandro Baricco - MR Gwyn #1.0 5
MR GWYN
roman
Traducere din italiană de GABRIELA LUNGU
Raftul Denisei
Colecţie coordonată de DENISA COMĂNESCU
HUMANITAS FICTION,2014
Tout commence par une interruption.
PAUL VALERY
1
9
Trecuse un an, poate un an şi jumătate de la articolul din The
Guardian, când Jasper Gwyn începu, din când în când, să se
simtă rău într-un fel pe care ajunse să-l descrie ca un soi de leşin
brusc. I se întâmpla să se vadă din afară - aşa povestea - sau să
piardă orice percepţie exactă în afară de a se percepe pe el însuşi.
Uneori putea fi impresionant. Într-o zi fu nevoit să intre într-o
cabină telefonică şi să compună cu greu numărul lui Tom. Îi
spuse, bâlbâindu-se că nu mai ştie unde se află.
— Nu te teme, o trimit pe Rebecca să te ia? Unde eşti?
— Tocmai asta-i problema, Tom.
În cele din urmă fata grasă fu nevoită să străbată cu maşina
tot cartierul până să-l găsească. Între timp Jasper Gwyn rămăsese
în cabină strângând spasmodic receptorul şi încercând să nu
moară. Ca să-şi distragă atenţia vorbea la telefon - se apucă să
improvizeze un telefon de protest pentru întreruperea apei, nimeni
nu-l avertizase şi asta îi provocase enorme daune economice şi
morale. Continua să repete Trebuie să aştept să plouă ca să mă
spăl pe cap?
Se simţi mai bine imediat ce urcă în maşina fetei grase.
În timp ce îşi cerea scuze, nu reuşea să-şi ia ochii de la mâinile
dolofane care strângeau, dar verbul nu era potrivit, volanul
maşinii sport. Nu exista o coerenţă în asta, se gândi, şi era
probabil experienţa pe care în fiecare moment al zilei fata grasă o
făcea cu propriul său corp - nu exista o coerenţă între el şi tot
restul.
Dar ea zâmbi, cu zâmbetul ei frumos, şi spuse că era onorată
să-i poată fi de ajutor. Oricum, adăugă, i se întâmplase şi ei,
avusese o perioadă în care i se întâmpla deseori să se simtă rău
ca el.
— Aveaţi dintr-odată impresia că sunteţi pe punctul de a muri?
— Da.
— Şi cum v-aţi vindecat? întrebă Jasper Gwyn, care în
momentul acela ar fi cerşit de la oricine un tratament.
Fata zâmbi din nou, apoi tăcu câteva clipe privind strada.
— Păi, spuse în sfârşit, astea-s lucruri personale.
— Sigur, spuse Jasper Gwyn.
Se încolăceau. Probabil ăsta era verbul potrivit. Se încolăceau
pe volanul maşinii sport.
10
12
13
— Portrete?
— Da, de ce?
Tom Bruce Shepperd îşi cântări bine cuvintele.
— Jasper, tu nu ştii să desenezi.
— Bineînţeles. Ideea e să le scriu.
La două săptămâni după dimineaţa petrecută în galerie,
Jasper Gwyn îi telefonase lui Tom pentru a-i spune că avea o
noutate. Voia să-i spună de asemenea să înceteze să-i mai trimită
contracte de semnat, pentru că oricum el nici măcar nu le
deschidea. Dar în primul rând îi tele- fonă pentru povestea cu
noutatea.
Voia să-i spună că după ce căutase îndelung o nouă ocupaţie,
acum o găsise. Tom nu reacţionă prea bine.
— Dar tu ai o ocupaţie. Scrii cărţi.
— M-am lăsat, Tom, cum trebuie să ţi-o mai spun?
— Nimeni nu şi-a dat seama de asta.
— Ce vrei să spui?
— Că poţi să te apuci din nou mâine.
— Scuză-mă, dar chiar dacă aş hotărî prin absurd să mă apuc
din nou de scris, cum aş putea, după părerea ta, s-o fac, după
cele publicate în The Guardian?
— Lista? Genială provocare. Operaţiune avangardistă. Cine
crezi că-şi mai aduce aminte?
Tom nu era numai agentul lui, era şi omul care-l descoperise
cu doisprezece ani în urmă. Frecventau pe atunci acelaşi pub, şi o
dată au rămas până la închidere să vorbească despre ce ar fi scris
Hemingway dacă nu s-ar fi sinucis cu o puşcă de vânătoare la
vârsta de şaizeci şi doi de ani.
— Un căcat, susţinuse Tom.
În schimb Jasper Gwyn era de cu totul o altă părere, şi în final
Tom intuise, în ciuda celor patru beri negre date pe gât, că
bărbatul ăla ştia ceva literatură şi-l întrebase ce meserie are.
Jasper Gwyn îi spusese, şi Tom îl făcu să repete, pentru că pur şi
simplu nu-i venea să creadă.
— Aş fi zis că profesor sau jurnalist, aşa ceva.
— Nu, nimic de genul ăsta.
— Mare păcat!
— De ce?
— Habar n-am, sunt beat. Dumneavoastră ştiţi ce sunt eu?
— Nu.
— Agent literar.
Scosese o carte de vizită şi i-o întinsese lui Jasper Gwyn.
— Dacă eventual vi se întâmplă ca într-o bună zi să scrieţi
ceva, să nu faceţi greşeala să uitaţi de mine. Ştiţi, li se întâmplă
tuturor, mai devreme sau mai târziu.
— Ce?
— Să scrie ceva.
Lăsase să se scurgă un moment reflectând.
— Şi să uite de mine, evident.
Apoi nu mai vorbiseră despre asta, şi când se întâlneau la pub
stăteau cu plăcere împreună, vorbind deseori despre literatură şi
despre scriitori. Dar într-o bună zi Tom deschisese un plic galben,
enorm, care-i sosise cu poşta de dimineaţă, iar înăuntru se afla
romanul lui Jasper Gwyn. Deschisese la întâmplare şi începuse să
citească dintr-un punct oarecare. Era vorba despre o şcoală care
lua foc. Totul începuse de acolo.
Acum însă totul părea că vrea să se termine şi Tom Bruce
Shepperd nici măcar nu înţelesese bine de ce. Lista celor cincizeci
şi două de lucruri, de acord, dar nu putea să fie doar asta.
Adevăraţii scriitori urăsc ceea ce se află în jurul meseriei lor, dar
nici unul nu încetează să scrie din cauza asta. De obicei e
suficient puţin alcool în plus sau o soţie tânără cu o anumită
înclinaţie spre cheltuit bani. Din păcate Jasper Gwyn bea un
pahar de whisky pe zi, mereu la aceeaşi oră, ca şi cum ar fi
trebuit să ungă un ceas. Şi în plus nici nu credea în căsătorie.
Deci părea că nu e nimic de făcut. Acum se mai adăugase şi
povestea asta cu portretele.
— E ceva foarte personal, Tom, trebuie să-mi juri că n-o să
vorbeşti cu nimeni.
— Poţi fi sigur, de altfel cine m-ar crede?
Când Tom se căsătorise cu Lottie, o unguroaică mai tânără
decât el cu douăzeci şi trei de ani, Jasper Gwyn îi fusese naş şi în
timpul cinei, la un moment dat, se urcase în picioare pe o masă şi
recitase un sonet de Shake- speare. Atâta doar că nu era al lui
Shakespeare, ci al său, o imitaţie perfectă. Ultimele două versuri
spuneau: dacă trebuie să te uit, o să-mi aduc aminte s-o fac, dar să
nu-mi ceri apoi să uit că mi-am adus aminte. Atunci Tom îl îm-
brăţişase, nu atât pentru sonet, din care înţelesese prea puţin, ci
pentru că ştia cât de greu trebuie să-i fi fost să se urce pe masă şi
să atragă atenţia tuturor. Pur şi simplu îl îmbrăţişase. Şi de asta
nu reuşea acum să se entuziasmeze pentru povestea cu
portretele.
— Încearcă să-mi explici, ceru.
— Nu ştiu, m-am gândit că mi-ar plăcea să fac portrete.
— OK, asta am înţeles.
— Evident, n-ar fi vorba de tablouri. Aş vrea să scriu portrete.
— Da.
— Dar tot restul ar fi ca atunci când faci tablouri... atelierul,
modelul, totul ar fi la fel.
— Îi pui să pozeze?
— Cam aşa ceva.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă îmi imaginez că va fi nevoie de mult timp pentru
asta. Dar în cele din urmă mă voi pune pe scris şi ce va rezulta va
fi un portret.
— Un portret în ce sens? O descriere?
Jasper Gwyn se gândise îndelung. Într-adevăr asta era
problema.
— Nu, nu o descriere, n-ar avea sens.
— Asta fac pictorii. Dacă vede o mână, pictorul o pictează,
atâta tot. Tu ce-o să faci? O să scrii chestii de tipul „albul braţ se
sprijină molatic“ etc. etc.?
— Nu, tocmai, e de neînchipuit.
— Şi atunci?
— Nu ştiu.
— Nu ştii?
— Nu. Ar trebui să mă apuc să fac un portret şi atunci aş
putea descoperi ce poate să însemne exact a scrie în loc de a
picta. Să scriu un portret.
— Deci în clipa de faţă nu ai nici cea mai vagă idee.
— Ceva, nişte ipoteze.
— De exemplu?
— Nu ştiu, îmi imaginez că poate fi vorba de a-i aduce acasă pe
oamenii ăia.
— Să-i aduci acasă?
— Nu ştiu, nu cred că voi reuşi să-ţi explic.
— Am nevoie de ceva de băut. Nu închide, să nu cumva să-ţi
treacă prin minte să pui jos receptorul.
Jasper Gwyn rămase cu receptorul în mână. Auzea că Tom
bombănea ceva. Atunci puse jos receptorul şi se îndreptă încet
spre baie, în timp ce în cap i se îmbulzeau o mulţime de idei, toate
despre povestea cu portretele. Se gândi că singurul lucru pe care-l
putea face era să încerce, de altfel nu ştia cu exactitate unde voia
să ajungă când începuse thrillerul despre dispariţiile din Ţara
Galilor, avea clar în minte un anumit mod de a merge înainte.
Făcu pipi. Dar şi atunci, dacă Tom l-ar fi pus să explice înainte de
a începe să scrie ce avea în minte că trebuie să facă, nu i-ar fi fost
prea uşor să spună. Trase apa. Nu e mai lipsit de sens să începi
un roman, primul, decât să închiriezi un atelier ca să faci portrete
fără să ştii exact ce înseamnă asta. Se întorse la telefon şi luă din
nou receptorul în mână.
— Tom?
— Jasper, pot să fiu sincer?
— Sigur că da.
— Cartea asta va fi teribil de greoaie.
— Nu, n-ai înţeles, nu va fi o carte.
— Dar atunci ce?
Jasper Gwyn îşi imaginase că lumea ar duce acasă paginile
scrise şi le-ar ţine închise într-un sertar sau le-ar pune pe o
măsuţă. Aşa cum ar fi putut să pună o fotografie sau să atârne un
tablou pe perete. Ăsta era aspectul care-l entuziasma. Nici vorbă
de cele cincizeci şi două de lucruri, doar un acord între el şi
persoanele respective. Era ca şi cum le-ar face o masă sau le-ar
spăla maşina. O meserie. Ar fi scris ce erau, nimic altceva. Ar fi
fost pentru ei un copist.
— Vor fi portrete şi gata, spuse. Cine va plăti să i se facă unul,
îl va duce acasă şi asta-i tot.
— Va plăti?
— Sigur că da, lumea plăteşte, nu?, ca să i se facă un portret.
— Jasper, alea sunt tablouri, de altfel lumea a încetat de ani
de zile să-şi mai facă portrete, în afară de regină şi câţiva imbecili
care ajung să aibă nişte pereţi pe care trebuie să-i împodobească.
— Da, dar ale mele sunt scrise.
— Şi mai rău!
— Nu ştiu
Tăcură câteva clipe. Se auzea Tom care-şi înghiţea whisky-ul.
— Jasper, poate că-i mai bine să vorbim altă dată.
— Da, poate că ai dreptate.
— Ne mai gândim puţin şi după aceea vorbim.
— De acord.
— Trebuie să rumeg.
— Da, înţeleg.
— În rest, toate bune?
— Da.
— N-ai nevoie de nimic?
— Nu. Ba da, ceva, poate.
— Spune-mi.
— Cunoşti un agent imobiliar?
— Unu’ care caută case?
— Da.
— John Septimus Hill, e cel mai bun. Îţi aduci aminte de el?
Lui Jasper Gwyn i se părea că-şi aduce aminte un bărbat
foarte înalt, cu maniere impecabile, îmbrăcat cu o eleganţă
deosebită. Era la nuntă.
— Du-te la el, e perfect, spuse Tom.
— Mulţumesc.
— Ce faci? Îţi schimbi locuinţa?
— Nu, mă gândeam să închiriez un atelier, un loc potrivit ca
să încerc să fac portretul ăla.
Tom Bruce Shepperd îşi înălţă privirea spre cer.
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
Dar a doua zi, când sosi Rebecca, era acolo.
Se aşezase pe podea, cu spatele sprijinit de perete. În atelier se
auzeau sunetele lui David Barber. Un fluviu lent.
Rebecca salută cu un zâmbet prudent. Jasper Gwyn dădu din
cap. Se îmbrăcase cu o haină subţire şi alesese pentru această
ocazie pantofi din piele, cu şiret, maro deschis. Dădeau impresia
de seriozitate. De muncă.
Când Rebecca începu să se dezbrace, el se ridică să aranjeze
mai bine obloanele la una din ferestre, mai mult pentru că i se
părea neelegant să stea să privească. Ea îşi lăsă hainele pe unul
din fotolii. Ultimul lucru pe care-l scoase fu un tricou negru. Pe
dedesubt nu purta nimic. Se duse să se aşeze pe pat. Avea pielea
foarte albă şi un tatuaj pe spate, jos.
Jasper Gwyn se aşeză din nou pe podea, unde stătuse mai
înainte, şi începu să privească. Îl uimiră sânii mici şi aluniţele
secrete, dar nu simţi nevoia să se oprească asupra detaliilor - era
mult mai urgent să înţeleagă întregul, să recompună figura aceea
care părea, din motive ce urmau să fie lămurite, să nu aibă nici o
coerenţă. Se gândi că, fără haine, dădea impresia unei figuri
oarecare. Pierdu aproape imediat noţiunea timpului şi gestul de a
observa îi deveni natural. Din când în când cobora privirea, aşa
cum altcineva ar fi ieşit la suprafaţă să ia o gură de aer.
Multă vreme Rebecca rămase aşezată pe pat. Apoi Jasper
Gwyn o văzu sculându-se şi măsurând lent încăperea, cu paşi
mici. Îşi ţinea ochii în podea căutând puncte imaginare, unde să-
şi pună picioarele, care păreau de copil. Se mişca de parcă ar fi
cules de fiecare dată fragmente din ea însăşi care nu erau
destinate să rămână împreună. Trupul său părea rezultatul unui
efort de voinţă.
Se întoarse la pat. Se întinse pe spate, cu ceafa sprijinită de
pernă. Ţinea ochii deschişi.
La ora opt îşi îmbrăcă impermeabilul şi stătu aşa câteva
minute, pe un scaun, să respire.
Apoi se ridică şi plecă - nu salută decât cu un mic gest.
Câtăva vreme Jasper Gwyn nu se mişcă. Când se ridică, o făcu
doar pentru a se duce să se aşeze pe pat. Începu să fixeze tavanul.
Îşi pusese capul în golul lăsat pe pernă de Rebecca.
— Cum a mers? întrebă doamna cu fularul impermeabil.
— Nu ştiu.
— E exact ce trebuie fata.
— Nu sunt sigur că se va întoarce.
— De ce nu?
— Totul e atât de absurd.
— Şi ce dacă?
— Nu sunt sigur nici măcar dacă eu mă întorc.
Dar a doua zi se întoarse.
28
29
30
N-o mai vedea nici grasă, nici frumoasă, şi orice gândise sau
observase la ea, înainte de a intra în atelierul acela, se topise
complet sau nu existase niciodată. La fel cum nu i se părea că,
acolo înăuntru, timpul trecea, ci că mai degrabă se derula un
moment unic, mereu identic cu el însuşi. Începea să recunoască
uneori fragmente din bucla lui David Barber şi revenirea lor
periodică, mereu identică, dădea oricărei treceri o fixitate poetică
în faţa căreia întâmplările lumii, afară, pierdeau orice vrajă.
Faptul că totul lua formă într-o unică lumină imobilă de o nuanţă
infantilă era de un deliciu infinit. Mirosurile atelierului, praful
care se aşeza pe lucruri, murdăria căreia nimeni nu i se
împotrivea - totul dădea impresia unui animal în letargie, care
respira rar, dispărut pentru cei mai mulţi. Jasper Gwyn ajunse
să-i explice doamnei cu fularul impermeabil, care voia să ştie, că
exista ceva hipnotic în toate astea, asemănător cu efectele unui
drog. N-aş exagera chiar aşa, spuse bătrâna doamnă. Şi îi aduse
aminte că la urma urmei activitatea lui de copist nu era altceva
decât o muncă. Gândiţi-vă mai degrabă să faceţi ceva bun,
adăugă, altfel sunt obligată să mă duc la întâlnirea cu clase de
copii.
— Câte zile mai am? întrebă Jasper Gwyn.
— Vreo douăzeci, cred.
— Am timp.
— Aţi scris ceva?
— Notiţe. Nimic care să poată fi citit.
— Eu în locul dumneavoastră n-aş sta atât de liniştită.
— Nu sunt liniştit. Am spus doar că am timp. Mă gândeam să
intru în panică peste câteva zile.
— Ăsta-i obiceiul vostru, al tinerilor, să amânaţi tot timpul.
31
33
35
36
37
38
39
40
41
Seara Jasper Gwyn reciti cele şapte foi pătrate, care conţineau,
pe două coloane, textul portretului. Intenţiona să le învelească
apoi în hârtie velină şi să le pună în dosarul cu elastic. În clipa
aceea munca era terminată.
— Cum vi se pare?
— Cât se poate de bine, răspunse doamna cu basma
impermeabilă.
— Fiţi sinceră.
— Sunt. Voiaţi să faceţi un portret şi aţi reuşit. De fapt, ca să
spun adevărul, n-aş fi pus pariu nici măcar pe un penny.
— Nu?
— Nu. Să scrii un portret, ce idee-i asta? Dar acum am citit
cele şapte file ale dumneavoastră şi ştiu că e o idee care există. Aţi
găsit maniera de a o face să devină un obiect real. Şi trebuie să
admit că aţi găsit un sistem simplu şi genial. Jos pălăria!
— E şi meritul dumneavoastră.
— Credeţi?
— Cu mult timp în urmă, poate nu vă mai aduceţi aminte, mi-
aţi spus că dacă ţin cu tot dinadinsul să devin copist, să încerc
cel puţin să copiez oameni, şi nu numere sau foi de observaţie
medicale.
— Sigur că-mi aduc aminte. A fost singura dată când ne-am
întâlnit în viaţa mea.
— Aţi spus că voi reuşi foarte bine. Să copiez oamenii, adică.
Aţi spus-o cu o siguranţă fără umbre, ca şi cum nici n-ar fi fost
cazul să discutăm despre asta.
— Deci?
— Nu cred că mi-ar fi venit în minte ideea cu portretele dacă
dumneavoastră nu mi-aţi fi spus fraza aia. Aşa cum mi-aţi spus-
o. Sincer să fiu, n-aş fi aici fără dumneavoastră.
Doamna se întoarse atunci spre el, şi avea expresia pe care o
au unele învăţătoare bătrâne când cineva sună la uşă şi nu e
nimeni altul decât ticălosul ăla din banca a doua care vine să-i
mulţumească în ziua în care şi-a luat licenţa. Făcu un gest ca o
mângâiere, privind însă în altă parte.
— Sunteţi un om de treabă, spuse.
Tăcură o vreme. Doamna cu fularul impermeabil scoase o
batistă mare şi îşi suflă nasul. Apoi puse mâna pe braţul lui
Jasper Gwyn.
— Există un lucru pe care nu vi l-am povestit, spuse. Vreţi să-l
auziţi?
— Sigur.
— În ziua când m-aţi condus acasă... Continuam să mă
gândesc la faptul că nu mai voiaţi să scrieţi cărţi, nu reuşeam să-
mi scot din minte că era un afurisit de păcat. Nu eram nici măcar
sigură dacă v-am întrebat de ce, sau, oricum, nu-mi aduceam
aminte dacă mi-aţi explicat cu adevărat de ce nu mai voiaţi să
scrieţi. Ce mai tura-vura, era ceva ce nu-mi ieşea din cap,
înţelegeţi ce vreau să spun?
— Da.
— A durat câteva zile. Apoi, într-o dimineaţă mă duc la
vânzătorul indian de ziare de lângă casă şi văd coperta unei
reviste. Era un vraf întreg cu revista aia, de abia sosise, o
puseseră sub pungile de chipsuri cu brânză. În numărul ăla
luaseră un interviu unui scriitor, şi pe copertă era numele lui şi o
frază, numele scris cu litere foarte mari şi fraza pusă între
ghilimele. Iar fraza spunea: „În iubire cu toţii minţim.“ Jur. Şi era
un mare scriitor, poate că greşesc, dar cred că era nici mai mult,
nici mai puţin un premiu Nobel. Pe restul copertei mai era o
actriţă nu foarte dezbrăcată, care promitea că va spune tot
adevărul. Nu-mi amintesc despre ce întâmplare stupidă.
Tăcu o clipă ca şi cum ar fi încercat să şi-o amintească. Dar
după aia spuse altceva.
— Nu înseamnă nimic, ştiu, dar mişcai mâna zece centimetri
mai încolo şi puteai lua chipsuri cu brânză.
Ezită o clipă.
— În iubire cu toţii minţim, murmură dând din cap.
Apoi fraza următoare o urlă.
— Foarte bine, Mr Gwyn!
Spuse că începuse să urle chiar acolo, la indian, cu lumea care
întorcea capul. Repetase de trei sau patru ori.
— Foarte bine, Mr Gwyn!
Au crezut-o nebună.
— Dar mi se întâmpla deseori, spuse. Să fiu crezută nebună,
lămuri.
Atunci Jasper Gwyn spuse că nimeni nu era ca ea, şi o întrebă
dacă avea chef să sărbătorească împreună în seara aia.
— Poftim?
— Ce ziceţi dacă vă invit să luăm cina împreună?
— Lăsaţi prostiile, eu sunt moartă, restaurantele mă urăsc.
— Măcar la un pahar.
— Ce idee!
— Faceţi-o pentru mine.
— Acum chiar trebuie să plec.
O spuse cu o voce blândă, dar fermă. Se ridică, îşi luă poşeta şi
umbrela, care era tot udă leoarcă, şi se îndreptă spre uşă. Îşi
târâia puţin picioarele, în felul ăla al ei care se putea recunoaşte
de departe. Când se opri, o făcu pentru că mai avea ceva de spus.
— Nu fiţi prost crescut, duceţi-i Rebeccăi cele şapte foi şi
lăsaţi-o să le citească.
— Credeţi că trebuie?
— Sigur că da.
— Ce-o să spună?
— Sunt eu, va spune.
Jasper Gwyn se întrebă dacă o va mai vedea vreodată şi hotărî
că da, undeva, dar peste mulţi ani, într-o altă singurătate.
42
43
44
45
46
Al treilea portret, Jasper Gwyn i-l făcu unei femei care urma să
împlinească cincizeci de ani şi care-i ceruse soţului ei un dar în
stare s-o uimească. Nu ea văzuse anunţul, nu ea tratase cu
Rebecca, nu ea alesese să facă ceea ce făcea. Când sosi, în prima
zi, se arătă sceptică, şi nu vru să se dezbrace de tot. Rămase într-
un combinezon de mătase, violet. Când era tânără fusese
stewardesă, pentru că trebuia să se întreţină şi să pună cât mai
mulţi kilometri cu putinţă între ea şi o familie pe care voia s-o
uite. Îşi cunoscuse soţul pe ruta Londra-Dublin. Stătea pe locul
19D şi avea atunci cu unsprezece ani mai mult decât ea. Acum,
aşa cum se întâmplă deseori, aveau aceeaşi vârstă. Din ziua a
treia îşi scoase combinezonul, şi două zile mai târziu Jasper Gwyn
deveni, fără să ştie, al şaselea bărbat care o văzuse complet goală.
Într-o după-amiază Jasper Gwyn deschisese toate obloanele şi,
când intră, ea avu o scurtă ezitare. Dar după aceea păru să se
obişnuiască, şi cu timpul începu să-i placă să se oprească în faţa
ferestrelor fără să se acopere, atingând geamul cu sânii, pe care-i
avea albi şi frumoşi. Într-o zi un băiat traversă curtea să ia o
bicicletă şi ea îi zâmbi. După câteva zile Jasper Gwyn închise din
nou obloanele şi din acel moment ea se abandonă oarecum
portretului - un chip diferit şi un alt corp. Când veni ziua potrivită
pentru vorbit o făcu cu o voce de fetiţă, cerându-i lui Jasper Gwyn
să se aşeze lângă ea. Fiecare întrebare părea s-o găsească ne-
pregătită, dar fiecare răspuns era deosebit de intens. Vorbiră
despre furtuni, despre răzbunare şi despre aşteptări. Ea spuse la
un moment dat că ar fi vrut o lume fără numere şi o viaţă fără
repetiţii
Ultimul bec se stinse în timp ce ea se plimba, încet, cântând în
şoaptă. În întuneric Jasper Gwyn o zări continuând pe lângă
pereţi. Aşteptă să ajungă la el şi îi spuse Mulţumesc, Mrs Harper,
totul a fost impecabil. Ea se opri şi cu vocea de fetiţă îl întrebă
dacă poate să-i ceară ceva. Încercaţi, îi răspunse Jasper Gwyn. Aş
vrea să mă ajutaţi să mă îmbrac, spuse ea. Cu delicateţe, adăugă.
Jasper Gwyn o făcu. E prima oară când cineva face asta pentru
mine, spuse ea.
Mrs Harper îşi primi portretul în schimbul a cincisprezece mii
de lire şi a unei declaraţii prin care îşi lua angajamentul să
păstreze o discreţie absolută, altfel ar fi fost obligată să suporte o
importantă sancţiune pecuniară. Soţul i-l dădu în seara zilei sale
de naştere, cu masa pusă numai pentru ei doi, la lumina
lumânărilor. Pusese dosarul în hârtie aurită legată cu o panglică
albastră. Ea deschise darul şi, aşezată la masă, fără să spună
nimic, citi dintr-o suflare cele patru pagini pe care Jasper Gwyn le
scrisese pentru ea. Când termină ridică privirea spre soţul ei şi
pentru o clipă se gândi că nimic n-ar fi putut să-i împiedice să
moară împreună, după ce trăiseră împreună întotdeauna. A doua
zi Rebecca primi un mail în care domnul şi doamna Harper
mulţumeau pentru splendida oportunitate şi rugau să i se
comunice domnului Gwyn că vor păstra cu sfinţenie portretul fără
să-l arate vreodată cuiva, pentru că devenise lucrul cel mai scump
pe care-l aveau. Cu sinceritate, Ann şi Godfried Harper.
48
Cel de-al patrulea portret i-l făcu unui tânăr de treizeci şi doi
de ani care, după ce studiase economia cu rezultate splendide, se
oprise când mai avea doar cinci examene înainte de a termina şi
acum picta cu oarecare succes. Părinţii - amândoi exponenţi ai
upper middle class1 londoneză - nu apreciaseră asta. Până cu
câţiva ani înainte fusese un bun înotător, dar acum avea un corp
nesigur, reflectat parcă într-o lingură. Îl mişca încet şi fără sigu-
ranţă, aşa că dădea impresia că trăia într-un loc plin până la
refuz de obiecte foarte fragile, pe care doar el era în stare să le
perceapă. Chiar şi lumina tablourilor sale - peisaje industriale -
părea să fie ceva cu care doar el era la curent. De câtăva vreme se
gândise să încerce portrete, mai ales de copii, şi când era aproape
de a înţelege ce-l interesa cu adevărat în acea posibilitate, dăduse
din întâmplare peste anunţul lui Jasper Gwyn. I se păru un semn.
În realitate, se aştepta la o întâlnire în timpul căreia ar fi avut
posibilitatea să discute, pe îndelete şi în liniştea unui atelier,
despre sensul faptului de a picta oameni vii, aşa că în primele zile
îl descumpăni tăcerea pe care Jasper Gwyn o pretindea cu
fermitate de la el şi pe care o practica el însuşi. De abia începuse
să se obişnuiască şi să aprecieze acea exagerare până într-acolo
încât o lua în considerare ca regulă de adoptat, când se întâmplă
un lucru care lui i se păru normal, dar care de fapt nu era. Mai
era poate o oră până la opt când cineva bătu la uşă. Văzu că
Jasper Gwyn nu dădea nici un semn că auzise. Dar de afară
începură din nou să bată şi continuară cu o insistenţă
deranjantă. Atunci Jasper Gwyn se ridică - era aşezat pe podea,
sprijinit de perete, într-un colţ care părea să fie vizuina lui - şi, cu
o expresie de infinită uimire pe chip, se duse la uşă şi o deschise.
Era băiatul de douăzeci de ani cu un celular în mână.
— E pentru dumneavoastră, spuse.
Jasper Gwyn era gol până la brâu, cu obişnuiţii săi pantaloni
de mecanic. Nu-i venea să creadă. Luă celularul.
— Tom, ai înnebunit?
Dar de cealaltă parte nu răspunse vocea lui Tom. Se auzea o
persoană plângând înăbuşit.
— Alo!
Plânsul continua.
— Tom, ce naiba de glumă e asta? Încetează, te rog.
Atunci, din plânsul acela mic, ieşi vocea lui Lottie ca să spună
că Tom se simţise rău. Era în spital.
— În spital?
Lottie spuse că nu era deloc bine, apoi începu din nou să
plângă şi în sfârşit îl întrebă dacă putea să dea o fugă până acolo
imediat, îl ruga să facă asta. Apoi spuse numele spitalului şi
adresa, pentru că era o femeie practică, întotdeauna fusese aşa.
— Aşteaptă, spuse Jasper Gwyn.
Intră din nou în atelier şi se duse să-şi ia blocnotesul.
— Poţi să repeţi, o întrebă.
50
51
52
53
54
55
56
57
59
60
61
62
63
64
Mr Trawley.
Femeia de patruzeci de ani obsedată de India (hopa, se gândi).
Fosta stewardesă.
Băiatul care picta.
Actorul.
Tinerii care se căsătoriseră de curând.
Medicul.
Femeia cu cele patru poezii de Verlaine.
Croitorul reginei.
Sfârşit.
66
Apoi ar fi putut face multe lucruri, unul cu siguranţă: să
descopere unde era ascuns Jasper Gwyn. N-ar fi fost greu să
ajungă la el trecând pe la editorul lui Rode sau pe la cel al lui De
trei ori în zori. În schimbul tăcerii sale i-ar fi dat fără îndoială o
adresă sau altceva.
Şi totuşi, zile de-a rândul îşi trăi viaţa ei normală, per-
miţându-şi doar din când în când câte un gând clandestin. Uneori
se pierdea închipuindu-şi scena în care ea ajungea în vreun loc
absurd şi se oprea în faţa unei case aşteptând. Îşi imagina că nu
se va mai întoarce niciodată. De mai multe ori scrise şi rescrise în
minte o scurtă scrisoare, pe care o gândea scrisă de mână, cu o
caligrafie elegantă. I-ar fi plăcut ca el să ştie că ea ştia, nimic alt -
ceva. Şi că era încântată. Uneori se gândea la Doc. Şi ce frumos ar
fi fost să-i povestească tot. Sau că ar fi fost minunat să
povestească totul oricui de nenumărate ori.
Între timp îşi trăia viaţa de toate zilele.
Când simţi că venise momentul, dintre toate lucrurile pe care
ar fi putut să le facă alese unul, cel mai mic - ultimul.
67
68