Alessandro Baricco

MR GWYN

roman
Traducere din italiană de GABRIELA LUNGU

Raftul Denisei
Colecţie coordonată de DENISA COMĂNESCU
HUMANITAS FICTION,2014
Tout commence par une interruption.

PAUL VALERY
1

În timp ce se plimba prin Regent’s Park - pe aleea pe care o

alegea întotdeauna dintre atâtea altele - Jasper Gwyn avu brusc
senzaţia cât se poate de clară că ceea ce făcea în fiecare zi pentru
a-şi câştiga pâinea nu mai era potrivit pentru el. Gândul acesta îi
venise deja în minte de mai multe ori , dar niciodată atât de
limpede şi atât de bine conturat.
Aşa că, odată întors acasă, scrise un articol pe care-l imprimă,
îl vârî într-un plic şi, străbătând tot oraşul, îl duse el însuşi la
redacţia ziarului The Guardian. Îl cunoşteau. Din când în când
colabora la ziar. Întrebă dacă puteau aştepta o săptămână înainte
de a-l publica.
Articolul consta dintr-o listă de cincizeci şi două de lucruri pe
care Jasper Gwyn îşi promitea lui însuşi să nu le mai facă
niciodată. Primul era să nu mai scrie articole pentru The
Guardian. Al treisprezecelea era să nu mai participe la întâlniri cu
clase de elevi prefăcându-se sigur de el. Al treizeci şi unulea, să
nu se mai fotografieze ţinân- du-şi gânditor bărbia în palmă. Al
patruzeci şi şaptelea, să nu mai facă eforturi pentru a fi cordial cu
colegii care în realitate îl dispreţuiau. Ultimul era: să nu mai scrie
cărţi. Închidea într-un fel vaga portiţă pe care ar fi putut s-o lase
penultimul lucru: să nu mai publice cărţi.
Trebuie spus că în momentul acela Jasper Gwyn era un
scriitor oarecum la modă în Anglia şi destul de cunoscut în
străinătate. Debutase în urmă cu doisprezece ani cu un thriller a
cărui acţiune se petrece în câmpia galeză pe vremea lui Margaret
Thatcher: un caz de dispariţii misterioase. Trei ani mai târziu
publicase un roman scurt care spunea povestea a două surori
hotărâte să nu se mai vadă niciodată: preţ de o sută de pagini
încercau să pună în practică modesta lor dorinţă, totuşi lucrul se
dovedea a fi imposibil. Cartea se termina cu o scenă măreaţă, de
iarnă, pe un dig. În afară de un scurt eseu despre Chesterton şi
două povestiri publicate în diverse culegeri colective, opera lui
Jasper Gwyn lua sfârşit cu un al treilea roman, lung de cinci sute
de pagini. Era confesiunea calmă a unui bătrân medaliat olimpic
la scrimă, fost căpitan de marină, fost prezentator de varietăţi
radiofonice. Era scris la persoana întâi şi se intitula Cu farurile
stinse. Începea cu următoarea frază: „Deseori am meditat la se-
mănat şi la cules“.
Aşa cum mulţi observaseră, cele trei romane erau atât de
diferite între ele, încât cu greu puteau fi considerate scrise de
aceeaşi mână. Fenomenul era destul de curios, dar asta nu-l
împiedicase pe Jasper Gwyn să devină în scurt timp un scriitor
cunoscut de public şi respectat de cea mai mare parte a criticilor.
De altfel, talentul său de povestitor nu putea fi pus la îndoială, şi
mira în special uşurinţa cu care ştia să intre în mintea oamenilor
şi să le redea sentimentele. Părea să ştie cuvintele pe care oricine
le-ar fi spus şi să gândească în avans gândurile oricui. Nu-i de
mirare dacă multora, în anii aceia, li se păruse normal să-i
prezică o strălucită carieră.
Şi totuşi, la vârsta de patruzeci şi trei de ani, Jasper Gwyn a
scris pentru The Guardian un articol în care înşira cincizeci şi
două de lucruri pe care începând din ziua aceea nu le va mai face
niciodată. Iar ultimul era: să nu mai scrie cărţi.
Strălucita sa carieră era deja terminată.

În dimineaţa în care a apărut articolul în The Guardian - pus

în prim plan, în suplimentul de duminică - Jasper Gwyn se afla în
Spania, la Granada: i se păruse oportun, date fiind
circumstanţele, să pună între el şi lume o anumită distanţă.
Alesese un mic hotel atât de modest, încât nu avea nici măcar
telefon în cameră, aşa că în dimineaţa aceea fură nevoiţi să urce
ca să-l înştiinţeze că era căutat la telefon, jos, în hol. Coborî în
pijama şi se apropie fără nici un chef de vechiul telefon galben
lăcuit, aşezat pe o măsuţă de nuiele. Apropie receptorul de ureche
şi vocea pe care o auzi era a lui Tom Bruce Shepperd, agentul
său.
 — Ce-i cu povestea asta, Jasper?
— Care poveste?
— A celor cincizeci şi două de lucruri. Le-am citit azi
dimineaţă, mi-a dat Lottie ziarul când eram încă în pat. Era cât
pe-aci să fac infarct.
— Poate că ar fi trebuit să te avertizez.
— Să nu-mi spui că e ceva serios. E o provocare, un denunţ,
ce dracu’ e?
— Nimic, un articol. Dar e totul adevărat.
— În ce sens?
— Vreau să spun că l-am scris cât se poate de serios, este
exact ce am hotărât.
— Îmi spui că n-o să mai scrii?
— Da.
— Eşti nebun?
— Acuma chiar trebuie să plec, să ştii.
— Aşteaptă o clipă, Jasper, trebuie să vorbim despre asta,
dacă nu vorbeşti cu mine care sunt agentul tău...
— Nu mai am nimic de adăugat, nu mai scriu şi gata.
— Ştii ceva, Jasper, mă asculţi? ştii ceva?
— Da, te ascult.
— Atunci ascultă-mă, fraza asta am auzit-o deja de zeci de ori.
Nici măcar nu-ţi imaginezi cât de mulţi scriitori mi-au spus-o, am
auzit-o pronunţată şi de Martin Amis, mă crezi? În urmă cu vreo
zece ani, Martin Amis mi-a spus exact aceleaşi cuvinte: nu mai
scriu, şi e doar un exemplu, dar aş putea să-ţi dau vreo douăzeci,
vrei să-ţi fac o listă?
— Nu cred că e necesar.
— Şi ştii ceva? Nici măcar unul nu s-a lăsat cu adevărat,
nimeni nu se poate lăsa.
— De acord, dar acum chiar trebuie să plec, Tom.
— Nici măcar unul.
— De acord.
— Oricum, frumos articol.
— Mulţumesc.
— Ai făcut multă vâlvă.
— Nu spune asta, te rog.
— Ce?
— Nimic. Acum te las.
— Te aştept la Londra, când vii? Lottie ar fi extraordinar de
fericită să te vadă.
— Închid telefonul, Tom.
— Jasper, frate, nu glumi.
— Am închis, Tom.
Ultima frază însă o spuse după ce puse receptorul jos, aşa că
Tom Bruce Shepperd n-o auzi.

Jasper Gwyn stătu cu plăcere încă şaizeci şi două de zile în

micul hotel spaniol. Atunci când îi fu prezentată nota de plată, în
contul său figurau şaizeci şi două de căni de lapte rece, şaizeci şi
două de pahare de whisky, două convorbiri telefonice, o sumă
foarte pipărată pentru spălătorie (o sută douăzeci şi nouă de
bucăţi) şi costul unui radio cu tranzistori - ceea ce poate lămuri
cât de cât înclinaţiile sale.
Din cauza distanţei şi a izolării, pe toată durata şederii sale în
Granada, Jasper Gwyn nu mai fu nevoit să revină la subiectul
articolului său decât din când în când, vorbind cu el însuşi. Doar
într-o zi i se întâmplă să întâlnească o tânără slovenă cu care a
ajuns să converseze în mod plăcut în grădina interioară a unui
muzeu. Era spirituală şi sigură pe ea, vorbea destul de bine
englezeşte. I-a spus că lucra la Universitatea din Ljubljana, la
departamentul de istorie modernă şi contemporană. Se afla în
Spania ca să facă cercetări: lucra la istoria unei nobile ital iene
care, la sfârşitul secolului al XlX-lea, străbătea Europa în căutare
de relicve.
— Ştiţi, traficul de relicve, în perioada aceea, era hobby-ul unei
anumite părţi din aristocraţia catolică, îi explică.
— Serios?
— Puţini ştiu asta, dar e o poveste fascinantă.
— Spuneţi-mi-o.
Luară cina împreună, iar la desert, după ce povestise îndelung
despre tibii şi falange de martiri, tânăra slovenă începu să
vorbească despre ea, în special despre cât se considera de
norocoasă să aibă o meserie ca aceea de cercetător, pe care ea o
socotea foarte frumoasă. Adăugă că, evident, tot ce era „legat de
acea meserie“ era teribil, colegii, ambiţiile, mediocritatea,
ipocrizia, totul. Dar mai spuse şi că în ce o privea nu erau de-
ajuns patru nenorociţi s-o facă să renunţe la studiu şi la scris.
— Mă bucur să vă aud spunând asta, comentă Jasper Gwyn.
Atunci femeia îl întrebă ce meserie are el. Jasper Gwyn ezită o
clipă, apoi minţi pe jumătate. Spuse că vreo doisprezece ani
fusese artist decorator, dar de două săptămâni încetase să mai
lucreze. Femeii păru să-i pară rău şi-l întrebă care era motivul
pentru care renunţase la o meserie ce părea să fie atât de plăcută.
Jasper Gwyn făcu un gest vag în aer. Apoi rosti o frază de
neînţeles.
— Într-o bună zi mi-am dat seama că nu-mi mai păsa de
nimic, şi că totul mă rănea de moarte.
Femeia se arătă curioasă, dar Jasper Gwyn avu abilitatea să
îndrepte conversaţia înspre alte subiecte, alunecând literalmente
la meteahna unora de a pune mochetă în baie şi vorbind apoi
îndelung despre primatul civilizaţiilor meridionale, datorat
faptului că ştiau semnificaţia exactă a cuvântului lumină.
Foarte târziu, în seara aceea, îşi luară rămas-bun, dar o făcură
atât de lent, încât tânăra slovenă avu timp să găsească vorbele
potrivite pentru a spune că ar fi fost frumos să petreacă noaptea
împreună.
Jasper Gwyn nu era chiar atât de sigur, dar o urmă în camera
ei de hotel. Apoi, în mod misterios, nu fu chiar atât de complicat
să se amestece într-un pat spaniol graba ei şi prudenţa lui.
Două zile mai târziu, când tânăra slovenă plecă, Jasper Gwyn
îi lăsă o listă alcătuită de el cu treisprezece mărci de whisky
scoţian.
— Ce sunt astea? întrebă ea.
— Nume frumoase. Ți le dăruiesc.
Jasper Gwyn mai petrecu în Granada încă şaisprezece zile.
Apoi plecă şi el, uitând în micul hotel trei cămăşi, un ciorap
desperecheat, un baston pentru plimbat cu mânerul de fildeş, o
spumă de baie cu miros de santal şi două numere de telefon
scrise cu carioca pe perdeaua de plastic a duşului.

Întors la Londra, Jasper Gwyn îşi petrecu primele zile umblând

îndelung şi obsesiv pe străzile oraşului, cu plăcuta convingere că
devenise invizibil. Deoarece încetase să mai scrie, în mintea lui
încetase şi să mai fie un personaj public - nu exista nici un motiv
ca lumea să-l remarce, acum când devenise din nou un oarecare.
Începu să se îmbrace neglijent şi să facă din nou o grămadă de
lucruri neînsemnate, fără să se mai gândească la faptul că trebuia
să fie prezentabil în eventualitatea în care un cititor l-ar fi
recunoscut pe neaşteptate. Poziţia în care se aşeza la tejgheaua
pubului, de exemplu. Călătoria cu autobuzul fără bilet. Mâncatul
de unul singur la McDonald’s. Din când în când cineva îl
recunoştea, şi atunci nega că e el.
Existau o mulţime de alte lucruri de care nu mai trebuia să se
ocupe. Era asemenea unui cal care, dacă se întâmplă să-şi piardă
jocheul, se întoarce înapoi, distrat, în trap mărunt, în timp ce caii
ceilalţi îşi dau sufletul să ajungă la potou într-o ordine de sosire
oarecare. Deliciul unei asemenea stări sufleteşti era infinit. Când i
se întâmpla să dea peste un articol de ziar sau o vitrină de librărie
care-i aminteau de bătălia din care se retrăsese de curând, îşi
simţea inima uşoară şi trăia beţia infantilă a unei după- amiezi de
sâmbătă. De ani de zile nu se mai simţise atât de bine.
Şi pentru asta întârzie puţin înainte de a-şi rostui noua viaţă,
prelungind acea atmosferă personală de vacanţă. Intenţia,
pritocită în timpul sejurului în Spania, era aceea de a se întoarce
la meseria pe care o făcea înainte de a publica romane. N-ar fi fost
greu, şi nici măcar neplăcut. Vedea în asta până şi o anumită
eleganţă formală, un soi de ritm strofic, de baladă. Nimic însă nu-i
dădu ghes să grăbească acea întoarcere, deoarece Jasper Gwyn
locuia singur, nu avea familie, cheltuia puţin şi în definitiv ar fi
putut să trăiască cel puţin doi ani fără ca măcar să se scoale
dimineaţa. Aşa că lăsă pe mai târziu ce-şi pusese în gând şi se
dedică unor gesturi întâmplătoare şi unor acţiuni de multă vreme
amânate.
Aruncă ziarele vechi. Se urca în trenuri cu destinaţii nesigure.

Ceea ce i se întâmplă totuşi fu că, odată cu trecerea zilelor, se

trezi cu o ciudată formă de indispoziţie, pe care la început nu
reuşi s-o înţeleagă şi pe care doar după ceva timp învăţă s-o
recunoască: oricât ar fi fost de enervant să admită, îi lipsea gestul
de a scrie şi grija cotidiană cu care punea în ordine gânduri în
forma rectilinie a unei fraze. Nu se aşteptase la aşa ceva şi asta îl
puse pe gânduri. Era un soi de sâcâială care se prezenta în fiecare
zi şi promitea să se înrăutăţească. Astfel că, încetul cu încetul,
Jasper Gwyn începu să se întrebe dacă nu era cazul să ia în
considerare meserii marginale, în care să poată cultiva exerciţiul
scrierii fără ca asta să implice în mod necesar reîntoarcerea la cele
cincizeci şi două de lucruri pe care îşi promisese să nu le mai facă
niciodată.
Ghiduri de călătorie, îşi spuse. Dar ar fi trebuit să
călătorească.
Se gândi la cei care scriau manualele de instrucţiuni pentru
aparatele electrice, şi se întrebă dacă mai exista încă, pe undeva
în lume, meseria de a scrie scrisori pentru cei care nu erau în
stare s-o facă.
Traducător, se gândi. Dar din ce limbă?
În final singurul lucru clar care-i veni în minte fu un cuvânt:
copist. I-ar fi plăcut să fie copist. Nu era o adevărată meserie, îşi
dădea seama de asta, dar exista o reverberaţie în cuvântul acela
care-i plăcea şi-l făcea să creadă că găsise ceva precis. Exista ceva
secret în gest şi o răbdare în mişcări - un amestec de modestie şi
solemnitate. Nu şi-ar fi dorit să fie nimic altceva decât copist. Era
sigur că poate s-o facă foarte bine.
Încercând să-şi imagineze ce anume, în lumea reală, putea să
corespundă cuvântului copist, Jasper Gwyn lăsă să alunece pe
deasupra lui o grămadă de zile, una după alta, într-o manieră
aparent nedureroasă. Aproape nu-şi dădu seama.

Uneori îi soseau contracte de semnat, se refereau la cărţile pe

care le scrisese deja. Noi ediţii, traduceri, adaptări pentru teatru.
Le lăsa pe masă şi până la urmă îi deveni clar că nu la va semna
niciodată. Nu fără o oarecare tulburare descoperi că nu numai că
nu mai voia să scrie cărţi, dar într-un fel, nu voia nici măcar să le
fi scris. Adică îi plăcuse să le scrie, dar nu dorea nicidecum ca ele
să supravieţuiască hotărârii lui de a înceta să scrie, ba chiar îl
deranja că mergeau cu propriile lor forţe acolo unde el îşi
propusese să nu mai pună piciorul niciodată. Începu să arunce
contractele fără măcar să le mai deschidă. Uneori Tom îi trimitea
scrisori ale admiratorilor care-i mulţumeau cât se poate de
politicos pentru o pagină anume sau pentru o poveste anume.
Până şi asta îl enerva, şi observa întotdeauna cum nici unul
dintre ei nu făcea aluzie la tăcerea lui - nu păreau să fie informaţi.
De două ori îşi dădu osteneala să răspundă. Mulţumea, la rândul
său, cât se poate de simplu. Apoi adăuga că încetase să mai scrie
şi saluta.
Observă că la acele scrisori n-a răspuns nimeni.
Tot mai des însă simţea din nou nevoia de a scrie şi lipsa unei
griji cotidiene cu care să pună în ordine gânduri sub forma
rectilinie a unei fraze. Atunci, absolut instinctiv, ajunse să
compenseze lipsa aceea cu o liturghie a sa privată, care i se păru
a nu fi lipsită de o oarecare frumuseţe: începu să scrie în minte,
în timp ce se plimba sau stătea întins în pat, cu lumina stinsă,
aşteptând să adoarmă. Alegea cuvinte, construia fraze. I se putea
întâmpla să urmărească zile la rând o idee, ajungând să scrie în
minte pagini întregi, pe care apoi îi plăcea să le repete, uneori cu
voce tare. Ar fi putut, în acelaşi fel, să-şi pocnească degetele sau
să facă exerciţii de gimnastică, mereu aceleaşi. Era ceva fizic. Îi
plăcea.
Odată i se întâmplă să scrie în felul acela o întreagă partidă de
poker. Unul dintre jucători era un copil.
Îi plăcea în mod deosebit să scrie în timp ce aştepta la
spălătorie, printre cuvele care se roteau, în ritmul revistelor
răsfoite distrat pe picioarele încrucişate ale femeilor a căror
singură preocupare părea să fie subţirimea gleznelor lor. Într-o zi
scria în minte un dialog între doi amanţi, în care bărbatul
povestea cum încă din copilărie avea ciudatul obicei de a visa
persoane numai atunci când dormea împreună cu ele, exact
atunci când dormeau împreună.
— Vrei să spui că îi visezi numai pe cei care sunt în patul tău?
întreba femeia.
— Da.
— Ce tâmpenie mai e şi asta?
— Nu ştiu.
— Şi dacă cineva nu e în patul tău, nu-l visezi?
 — Niciodată.
În clipa aceea se apropiase o fată grasă, mai degrabă elegantă,
acolo în spălătorie, şi îi întinsese un telefon celular.
— E pentru dumneavoastră, spusese.
Jasper luase celularul.

— Jasper! Ai pus balsamul?

— Salut, Tom.
— Te deranjez?
— Scriam.
— Ura!
— Nu în sensul ăla.
— Nu mi se pare că sunt prea multe sensuri, dacă cineva e
scriitor scrie, nimic altceva. Ţi-am spus, nimeni nu reuşeşte cu
adevărat să se lase de scris.
— Tom, sunt într-o spălătorie.
— Ştiu, eşti tot timpul acolo. Iar acasă nu răspunzi.
— Nu se scriu cărţi la spălătorie, ştii asta, şi oricum nu le-aş
scrie eu.
— Prostii. Deşartă sacul. Ce e, o povestire?
Rufele se aflau încă în faza de prespălare, şi nu era nimeni
care să răsfoiască vreo revistă. Aşa că Jasper Gwyn se gândi că
putea încerca să-i explice. Îi povesti lui Tom Bruce Shepperd că-i
plăcea să înşiruie cuvinte şi să potrivească fraze, la fel cum ar fi
putut să-şi pocnească degetele. O făcea în minte. Îl relaxa.
— Fantastic! Vin acolo, tu vorbeşti, eu înregistrez, şi cartea e
gata. N-ai fi primul care foloseşte un asemenea sistem.
Jasper Gwyn îi spuse că nici măcar nu erau poveşti, erau
fragmente, fără un început şi fără un sfârşit - abia dacă se puteau
numi scene.
— Genial. Am deja titlul.
— Nu mi-l spune.
— Scene din cărţi pe care nu le voi scrie niciodată.
— Mi l-ai spus.
— Nu te mişca, pun la punct câteva lucruri şi sosesc.
— Tom.
 — Spune, frate.
— Cine-i fata asta aşa de elegantă?
— Rebecca? Una nouă, grozavă.
— Ce altceva face, în afară de a plimba un celular într-o
spălătorie?
— Învaţă, de undeva trebuie totuşi să înceapă.
Jasper Gwyn se gândi că dacă exista un lucru pe care-l regreta
în faptul că încetase să fie scriitor, era că nu mai avea nici un
motiv să lucreze cu Tom Bruce Shepperd. Se gândi că într-o bună
zi el ar fi încetat să-l urmărească cu apelurile lui telefonice, şi ziua
aceea ar fi fost una urâtă. Se întreba dacă nu era cazul să i-o
spună. Acolo, în spălătorie. Apoi îi veni o idee mai bună.
Închise celularul şi-i făcu un semn fetei grase, care, din
politeţe, se îndepărtase câţiva paşi. Observă că avea un cap foarte
frumos, restul încerca să-l ascundă alegându-şi bine hainele. O
întrebă dacă putea să-i lase un mesaj lui Tom.
— Sigur.
— Fii atât de amabilă şi spune-i că-mi va lipsi.
— Sigur.
— Vreau să spun că mai devreme sau mai târziu va înceta să
mă mai deranjeze peste tot unde mă duc, iar eu voi simţi aceeaşi
uşurare pe care o simţi atunci când într-o cameră se opreşte
motoraşul frigiderului, dar şi aceeaşi inevitabilă uimire şi
senzaţia, pe care dumneavoastră cu siguranţă o cunoaşteţi, de a
nu fi sigur că ştii ce să faci cu liniştea neaşteptată şi poate de a
nu fi de fapt la înălţimea situaţiei. Credeţi că aţi înţeles?
— Nu sunt sigură.
— Vreţi să repet?
— Poate ar trebui să-mi notez.
Jasper Gwyn clătină din cap. Prea complicat, se gândi.
Deschise din nou celularul. Se auzi vocea lui Tom. N-o să
înţeleagă niciodată exact cum funcţionează chestiile astea.
— Tom, taci din gură o clipă.
— Jasper?
— Vreau să-ţi spun ceva.
— Dă-i drumul.
Îi spuse. Povestea cu frigiderul şi tot restul. Tom Bruce
Shepperd tuşi scurt şi tăcu câteva clipe, lucru absolut neobişnuit
la el.
Fata plecă apoi, păşind în felul acela cam marinăresc pe care-l
au graşii când umblă, dar mai întâi îi zâmbi lui Jasper Gwyn,
când îl salută, cu o lumină în ochi, radioasă, cu buze splendide şi
dinţi albi.

Şi totuşi iarna i se păru inutil de lungă în anul acela, iar faptul

de a se trezi fără să fi dormit, dimineaţa devreme, cu întuneric la
ferestre, începu să-l afecteze.
Într-o zi, când era frig şi ploua, se trezi aşezat în sala de
aşteptare a unui ambulatoriu, cu un număr în mână - îl
convinsese pe medic să-i prescrie nişte controale, susţinând că nu
se simţea bine. Lângă el se aşeză o doamnă cu un cărucior cu
rotile pentru cumpărături plin şi o umbrelă udă care-i cădea
încontinuu. O doamnă în vârstă, cu un fular impermeabil pe cap.
La un moment dat şi-l scoase, şi în felul în care îşi aranja părul
exista ceva, un soi de rămăşiţă a unei seducţii care a încetat cu
mulţi ani în urmă. Umbrela însă continua să-i cadă în toate
părţile.
— Pot să vă ajut? o întrebă Jasper Gwyn.
Femeia îl privi, apoi spuse că, în zilele cu ploaie, ar fi trebuit să
existe port-umbrele în cabinetele medicale. Cineva ar fi trebuit
doar să le scoată când apărea din nou soarele.
— E un raţionament corect, spuse Jasper Gwyn.
— Sigur că e, spuse femeia.
Apoi luă umbrela şi o puse pe jos, culcată. Părea o săgeată sau
limita a ceva. Încetişor în jurul ei se formă o mică baltă.
— Dumneavoastră sunteţi Jasper Gwyn sau doar cineva care-i
seamănă? întrebă femeia căutând în poşetă ceva mic. În timp ce
cotrobăia cu amândouă mâinile îşi înălţă privirea ca să se asigure
că el auzise întrebarea.
Jasper Gwyn nu se aştepta la asta, aşa că răspunse da, era
Jasper Gwyn.
— Bravo, spuse femeia, ca şi cum el ar fi răspuns corect la o
întrebare de concurs. Apoi adăugă că scena cu digul din Surorile
era cel mai frumos lucru pe care-l citise în ultimii ani.
— Mulţumesc, spuse Jasper Gwyn.
— Dar şi incendiul la şcoală, de la începutul celeilalte cărţi, aia
lungă, incendiul la şcoală e perfect.
Îşi ridică din nou privirea spre Jasper Gwyn.
— Eu am fost profesoară, preciză.
Apoi scoase din poşetă două bomboane, erau rotunde, de
lămâie, şi îi oferi una lui Jasper Gwyn.
— Mulţumesc, nu vreau, spuse el.
— Nici să n-aud! zise ea.
El zâmbi şi luă bomboana.
— Faptul că sunt risipite în poşetă, nu înseamnă că sunt o
porcărie, zise ea.
— Nu, sigur.
— Dar am observat că lumea tinde să creadă asta.
Jasper Gwyn se gândi că era chiar aşa, lumea nu are încredere
într-o bomboană aflată pe fundul unei poşete.
— Cred că e la fel ca atunci când lumea nu are prea multă
încredere în orfani, spuse.
Femeia se întoarse privindu-l uimită.
— Sau în ultimul vagon al metroului, spuse cu o ciudată
bucurie în glas.
Păreau două persoane care în copilărie fuseseră împreună la
şcoală şi acum înşirau numele colegilor de clasă, aducându-i de la
distanţe enorme. Se strecură între ei o clipă de tăcere, ca o vrajă.
Atunci se puseră pe povestit, şi când o infirmieră veni să
spună că era rândul domnului Gwyn, Jasper Gwyn spuse că în
clipa aia chiar nu putea.
— Vă pierdeţi rândul, spuse infirmiera.
— N-are importanţă. Pot să trec mâine.
— Cum vreţi, spuse cu răceală infirmiera. Apoi chemă cu voce
tare pe un oarecare domn Flewer.
Femeii cu umbrela i se păru un lucru absolut normal.
În cele din urmă se treziră singuri, în sala de aşteptare, şi
atunci femeia spuse că era chiar timpul să plece. Jasper Gwyn o
întrebă dacă nu trebuia să facă un control sau ceva asemănător.
Dar ea răspunse că venea acolo pentru că era un loc cald care se
afla exact la jumătatea drumului dintre casa ei şi supermarket. În
plus îi plăcea să privească feţele oamenilor care trebuiau să-şi
facă analizele de sânge, pe nemâncate. Păreau oameni cărora li se
furase ceva, zise. Aşa e, confirmă Jasper Gwyn, convins.
O conduse până acasă, ţinându-i umbrela deschisă, pentru că
ea nu voia să lase căruciorul pentru cumpărături, şi pe stradă
continuară să vorbească până când femeia îl întrebă ce scria
acum, iar el răspunse Nimic. Femeia făcu câţiva paşi în tăcere,
apoi spuse Păcat. O spuse cu o părere de rău atât de sinceră în
glas, încât Jasper Gwyn fu aproape îndurerat.
— Vi s-au terminat ideile? întrebă femeia.
— Nu, asta nu.
— Atunci?
— Mi-ar plăcea să fac o altă meserie.
— De exemplu?
Jasper Gwyn se opri.
— Cred că mi-ar plăcea să fiu copist.
Femeia se gândi puţin. Apoi porni din nou.
— Da, pot să înţeleg, spuse.
— Într-adevăr?
— Da, meseria de copist e o meserie frumoasă.
— Aşa m-am gândit şi eu.
— E o meserie curată, spuse ea.
Se salutară pe treptele care duceau la casa ei, şi nici unuia nu-
i trecu prin minte să facă schimb de numere de telefon sau să
facă o aluzie la o dată viitoare. Doar la un moment dat ea spuse
că-i părea rău să ştie că nu va mai citi o carte de-a lui. Adăugă că
nu toţi sunt în stare să intre în mintea oamenilor cum ştia s-o
facă el şi că ar fi fost păcat să-şi închidă talentul în garaj şi să-l
lustru- iască o dată pe an, ca pe o maşinuţă de epocă. Spuse
chiar aşa, ca pe o maşinuţă de epocă. Apoi păru că a terminat,
dar în realitate mai avea ceva de spus.
— Să fii copist are legătură cu a copia ceva, nu-i aşa? întrebă.
— Probabil.
— Aşa! Dar nu acte notariale sau numere, vă rog.
— Voi încerca să le evit.
— Vedeţi dacă nu găsiţi ceva de tipul a copia oamenii.
— Da.
— Cum sunt făcuţi.
— Da.
— O să reuşiţi fără doar şi poate.
— Da.

9
 Trecuse un an, poate un an şi jumătate de la articolul din The
Guardian, când Jasper Gwyn începu, din când în când, să se
simtă rău într-un fel pe care ajunse să-l descrie ca un soi de leşin
brusc. I se întâmpla să se vadă din afară - aşa povestea - sau să
piardă orice percepţie exactă în afară de a se percepe pe el însuşi.
Uneori putea fi impresionant. Într-o zi fu nevoit să intre într-o
cabină telefonică şi să compună cu greu numărul lui Tom. Îi
spuse, bâlbâindu-se că nu mai ştie unde se află.
— Nu te teme, o trimit pe Rebecca să te ia? Unde eşti?
— Tocmai asta-i problema, Tom.
În cele din urmă fata grasă fu nevoită să străbată cu maşina
tot cartierul până să-l găsească. Între timp Jasper Gwyn rămăsese
în cabină strângând spasmodic receptorul şi încercând să nu
moară. Ca să-şi distragă atenţia vorbea la telefon - se apucă să
improvizeze un telefon de protest pentru întreruperea apei, nimeni
nu-l avertizase şi asta îi provocase enorme daune economice şi
morale. Continua să repete Trebuie să aştept să plouă ca să mă
spăl pe cap?
Se simţi mai bine imediat ce urcă în maşina fetei grase.
În timp ce îşi cerea scuze, nu reuşea să-şi ia ochii de la mâinile
dolofane care strângeau, dar verbul nu era potrivit, volanul
maşinii sport. Nu exista o coerenţă în asta, se gândi, şi era
probabil experienţa pe care în fiecare moment al zilei fata grasă o
făcea cu propriul său corp - nu exista o coerenţă între el şi tot
restul.
Dar ea zâmbi, cu zâmbetul ei frumos, şi spuse că era onorată
să-i poată fi de ajutor. Oricum, adăugă, i se întâmplase şi ei,
avusese o perioadă în care i se întâmpla deseori să se simtă rău
ca el.
— Aveaţi dintr-odată impresia că sunteţi pe punctul de a muri?
— Da.
— Şi cum v-aţi vindecat? întrebă Jasper Gwyn, care în
momentul acela ar fi cerşit de la oricine un tratament.
Fata zâmbi din nou, apoi tăcu câteva clipe privind strada.
— Păi, spuse în sfârşit, astea-s lucruri personale.
— Sigur, spuse Jasper Gwyn.
Se încolăceau. Probabil ăsta era verbul potrivit. Se încolăceau
pe volanul maşinii sport.
10

În zilele care urmară, Jasper Gwyn se strădui să-şi menţină

calmul şi, în încercarea de a găsi un leac pentru crizele care
deveneau tot mai frecvente, începu să facă un exerciţiu pe care îşi
amintea că-l văzuse într-un film. Consta în a trăi lent,
concentrându-te pe fiecare gest în parte. Ca regulă poate părea
mai degrabă vagă, dar Jasper Gwyn avea un mod de a o privi care
o făcea surprinzător de reală. Aşa că se încălţa privindu-şi mai
întâi pantofii, apreciind faptul că erau frumoşi şi uşori, făcuţi
dintr-o piele moale. Când îşi lega şireturile, evita să facă un gest
automat şi observa în detaliu minunata mişcare a degetelor, într-
un gest rotund căruia îi admira siguranţa. Apoi se ridica, şi la
primii paşi nu uita să înregistreze maniera în care încălţămintea îi
prindea solid glezna. În acelaşi fel se concentra la zgomotele pe
care de obicei nu le bagă nimeni în seamă, auzind din nou clicul
unei yale, zgomotul scotchului dezlipit sau cel mai mic fâşâit al
fermoarelor. Pierdea mult timp observând culorile, chiar şi atunci
când asta nu-i servea la nimic, şi în special se oprea să admire
paletele de culori întâmplătoare pe care lucrurile le generau în
dispunerea lor - indiferent dacă era interiorul unui sertar sau
esplanada unei parcări. Deseori număra lucrurile pe care le
întâlnea - trepte, lampioane, urlete - şi cu degetele controla
suprafeţele, descoperind infinitul cuprins între aspru şi moale. Se
oprea să privească umbrele pe pământ. Pipăia fiecare monedă
între degete.
Toate astea îi dădeau, în mişcarea cotidiană, un mers
somptuos, ca al unui actor sau al unui animal african. În
lentoarea lui elegantă celorlalţi li se părea că recunosc timpul
natural al lucrurilor, iar în precizia gesturilor sale apărea o
stăpânire asupra obiectelor pe care cei mai mulţi o uitaseră.
Jasper Gwyn nici măcar nu-şi dădea seama, dar îi era în schimb
cât se poate de clar că un astfel de comportament minuţios îi
restituia o oarecare precizie - acel centru de gravitate pe care-l
pierduse.
11

Nu dură mai mult de două luni. Apoi, obosit, se întoarse la

traiul său obişnuit, dar făcând asta fu brusc cuprins de
cunoscuta stare de rău, şi, fără să se poată apăra în vreun fel, îl
asaltă o senzaţie de gol incurabil. De altfel, grija aceea obsesivă în
a se apropia de realitate - maniera aceea de a-şi lega şireturile -
nu era de fapt ceva foarte diferit de a scrie lucrurile în loc să le
trăiască - de a zăbovi pe adjective şi adverbe - şi astfel Jasper
Gwyn fu nevoit să recunoască faţă de el însuşi că părăsirea căr-
ţilor dăduse naştere unui gol pe care nu ştia cum să-l umple altfel
decât punând la cale liturghii substitutive imperfecte şi provizorii
ca aceea de a înşira fraze în minte sau de a-şi lega şireturile cu o
încetineală de idiot. Îi trebui- seră ani de zile ca să admită că
meseria de scriitor îi devenise nesuferită şi acum se trezea
constrâns să observe că fără meseria aceea nu-i era deloc uşor să
meargă înainte. Astfel ajunse să înţeleagă în cele din urmă că se
afla într-o situaţie cunoscută multor fiinţe umane, dar nu mai
puţin dureroasă din pricina asta: singurul lucru care le face să se
simtă vii e în acelaşi timp destinat, într-un mod lent, să le ucidă.
Copiii pentru părinţi, succesul pentru artişti, munţii prea înalţi
pentru alpinişti. A scrie cărţi, pentru Jasper Gwyn.
Faptul că a înţeles asta îl făcu să se simtă pierdut şi lipsit de
apărare, cum sunt doar copiii, cei inteligenţi. Fu surprins de o
senzaţie care nu-i era familiară, ceva similar cu nevoia urgentă de
a vorbi cu cineva. Se gândi puţin, dar singura persoană care-i
veni în minte fu bătrâna doamnă cu fularul impermeabil, din
ambulatoriu. Ar fi fost mult mai normal să vorbească cu Tom, îşi
dădea seama de asta, şi pentru o clipă i se păru chiar că va putea
să ceară ajutor, în vreun fel, uneia dintre femeile care-l iubiseră şi
care, cu siguranţă, s-ar fi bucurat să-l asculte. Dar adevărul e că
singura persoană cu care ar fi vrut cu adevărat să vorbească
despre situaţia lui era bătrâna doamnă din ambulatoriu, ea,
umbrela ei şi fularul ei impermeabil. Era sigur că ar fi înţeles. Aşa
că Jasper Gwyn ceru să-i fie prescrise alte controale - nu era greu
ţinând cont de simptomele pe care le avea - şi începu să
frecventeze din nou sala de aşteptare în care o întâlnise cândva.
În orele pe care le petrecu acolo, aşteptând-o, în cele trei zile
ale controalelor, se gândea intens cum îi va explica toată situaţia,
şi deşi ea continua să nu apară, el ajunse să i se confeseze, ca şi
cum ar fi fost acolo, şi să-i asculte răspunsurile. Făcând asta,
înţelese mult mai bine ce anume îl frământa, şi o dată şi-o
imagină perfect pe bătrâna doamnă scoţând o cărţulie din poşetă,
un vechi carneţel de care se lipiseră o mulţime de firimituri,
probabil biscuiţi - îl deschisese căutând o frază pe care şi-o
însemnase, şi când o găsise îşi apropiase pagina de ochi, foarte
aproape, şi citise cu voce tare.
— Hotărârile definitive se iau întotdeauna şi doar într-o stare de
spirit care nu e destinată să dureze.
— Cine a spus asta?
— Marcel Proust. El nu greşea niciodată.
Şi închise carneţelul.
Jasper Gwyn îl detesta pe Proust, din motive pe care nu
avusese niciodată chef să le desluşească până la capăt, dar
pusese deoparte fraza aceea cu mulţi ani în urmă, sigur fiind că
mai devreme sau mai târziu îi va fi de folos. Pronunţată de vocea
bătrânei doamne suna ireproşabil. Ce trebuie deci să fac? se
întrebă.
— Să devii copist, ce naiba, răspunse doamna cu fularul
impermeabil.
— Nu sunt sigur că ştiu ce înseamnă.
— O să înţelegeţi. Când va fi cazul o să înţelegeţi.
— Promiteţi-mi că va fi aşa.
— Vă promit.
Ieşind de la electrocardiograma de efort, în ultima zi, Jasper
Gwyn trecu pe la recepţie şi întrebă dacă o mai văzuseră pe
doamna destul de bătrână care venea deseori acolo să se
odihnească.
Domnişoara din spatele geamului îl scrută o clipă înainte de a
răspunde.
— S-a prăpădit.
Folosi chiar verbul acela.
— Acum câteva luni, adăugă.
Jasper Gwyn continuă s-o privească, pierdut.
— O cunoşteaţi? întrebă ea.
— Da, ne cunoşteam.
Se întoarse instinctiv să privească dacă umbrela mai era pe
jos.
— Nu mi-a spus nimic, zise.
 Domnişoara nu întrebă nimic, probabil intenţiona să se apuce
din nou de lucru.
— Poate că nu ştia, spuse Jasper Gwyn.
Când ieşi i se păru firesc să parcurgă din nou drumul pe care-l
făcuse cu bătrâna doamnă, în ziua aceea, prin ploaie: era singurul
lucru pe care-l mai păstra din ea.
Poate greşi o alee, poate nu fusese foarte atent în ziua aceea,
căci se trezi pe o stradă pe care n-o recunoştea, iar singurul
lucru, din nou identic, era ploaia care începuse pe neaşteptate să
cadă. Căută o cafenea în care să se refugieze, dar nu existau pe
acolo. În cele din urmă, încercând să se întoarcă la ambulatoriu,
se trezi trecând prin faţa unei galerii de artă. Era unul din locurile
în care el nu punea niciodată piciorul, dar de data asta ploaia îl
obliga să caute un adăpost, aşa că aruncă o privire înăuntru.
Podeaua era din lemn şi localul părea foarte mare şi bine luminat.
Atunci Jasper Gwyn privi tabloul expus în vitrină. Era un portret.

12

Erau nişte tablouri mari, toate identice, ca o repetiţie a unei

singure ambiţii, la infinit. Şi în ele o singură persoană, goală, şi
aproape nimic în jurul ei, o cameră goală, un coridor. Nu erau
persoane frumoase, erau nişte trupuri obişnuite. Pur şi simplu
stăteau -specială era însă forţa cu care făceau asta, ca şi cum ar fi
fost nişte sedimente geologice, rod al unei metamorfoze milenare.
Jasper Gwyn se gândi că erau pietre, dar moi şi vii. Îi veni să le
atingă, convins fiind că erau călduţe.
În clipa aceea ar fi plecat, era suficient cât vazuse, dar afară
continua să plouă cu găleata şi atunci Jasper Gwyn, fără să ştie
că asta avea să-i marcheze viaţa, începu să răsfoiască un catalog
al expoziţiei: existau trei, deschise, pe o masă de lemn deschis la
culoare - obişnuitele cărţoaie iraţional de grele. Jasper Gwyn
constată că titlurile tablourilor, cum era de aşteptat, erau un pic
idioate (Bărbat cu mâinile în poală) şi că alături de fiecare titlu
apărea data la care fusese pictat tabloul. Observă că pictorul
lucrase ani întregi, cel puţin douăzeci, fără ca aparent să se fi
schimbat nimic în felul lui de a vedea lucrurile sau în tehnica sa.
Pur şi simplu continuase să lucreze - ca şi cum ar fi fost un unic
gest, doar că foarte lung. Jasper Gwyn se întrebă dacă acelaşi
lucru se petrecuse şi cu el, în cei doisprezece ani în care scrisese,
şi în timp ce căuta un răspuns se opri la anexa cărţii, se aflau
acolo fotografii făcute în timp ce pictorul lucra în atelierul său.
Fără să-şi dea seama se aplecă puţin, ca să vadă mai bine. Îi
atrase atenţia o fotografie în care pictorul stătea liniştit în fotoliu,
întors spre fereastră şi privind afară; la câţiva metri de el, o fată
pe care Jasper Gwyn o văzuse cu câteva clipe înainte într-unul
din tablourile expuse în galerie, stătea întinsă goală pe un divan,
într-o poziţie nu prea diferită de cea în care fusese prinsă pe
pânză. Şi ea părea să privească în gol.
Jasper Gwyn văzu acolo un timp la care nu se aştepta, văzu
curgerea timpului. Ca toată lumea, îşi imagina că lucrurile acelea
se desfăşurau în felul obişnuit, cu pictorul în faţa şevaletului şi
modelul la locul său, imobil, amândoi prinşi într-un pas în doi
căruia îi cunoşteau regulile - putea chiar să-şi imagineze
pălăvrăgeala lor fără rost. Dar acolo era altfel, pentru că pictorul
şi modelul păreau mai degrabă că aşteaptă, şi s-ar spune că
aşteptau fiecare pe cont propriu - şi aşteptau ceva ce nu era
tabloul. Îţi venea să crezi că aşteptau să se depună pe fundul
unui enorm pahar.

13

Întoarse pagina, fotografiile nu erau foarte diferite. Se

schimbau modelele, dar situaţia era aproape mereu aceeaşi. Într-
una pictorul se spăla pe mâini, într-alta umbla cu picioarele
goale, uitându-se în jos. Nu picta niciodată. O fată foarte înaltă şi
uscăţivă, cu urechi mari de fetiţă, stătea pe marginea unui pat,
ţinându-şi mâna pe spătar. Nu exista nici un motiv să crezi că
vorbeau unul cu celălalt, că vorbiseră vreodată.
Atunci Jasper Gwyn luă catalogul şi căută împrejur un loc
unde să se aşeze. Se aflau acolo doar două mici fotolii albastre,
exact în faţa unei mese la care lucra o doamnă, în mijlocul unor
hârtii şi cărţi. Probabil că era galerista, iar Jasper Gwyn o întrebă
dacă putea să se aşeze acolo, dacă n-o deranja.
— Vă rog, spuse doamna.
Purta nişte ochelari de vedere excentrici, şi atunci când atingea
lucrurile o făcea cu atenţia pe care o au femeile cu unghii îngrijite.
Jasper Gwyn se aşeză şi, deşi distanţa dintre el şi doamnă era
din cele care au sens numai în lumina unei dorinţa reciproce de a
schimba câteva cuvinte, îşi sprijini albumul pe genunchi şi începu
din nou să privească fotografiile, ca şi cum ar fi fost singur, acasă
la el.
Atelierul pictorului apărea gol şi haotic, fără nici o urmă de
curăţenie conştiincioasă, dând impresia unei dezordini ireale,
pentru că nu exista nimic care, la nevoie, să poată fi pus în
ordine. În acelaşi fel, nuditatea modelelor nu părea efectul lipsei
hainelor, ci un soi de condiţie originară, apărută înaintea oricărei
ruşini - sau mult după. Într-una din fotografii se vedea un domn
de vreo şaizeci de ani, cu mustaţa îngrijită, cu păr alb şi lung pe
piept, care stătea pe un scaun, bând ceva, poate ceai, dintr-o
cană şi ţinându-şi picioarele uşor desfăcute, cu tălpile îndreptate
una spre alta pe podeaua rece. Ai fi spus că e complet nepotrivit
cu nuditatea, până la a o evita chiar şi în intimitatea domestică şi
amoroasă, dar acolo stătea pur şi simplu complet gol, cu penisul
într-o parte, destul de mare şi circumcis, şi, deşi fără doar şi
poate grotesc, era în acelaşi timp atât de inevitabil, încât Jasper
Gwyn fu pentru o clipă sigur că ignora ceva ce bărbatul acela ştia.
Atunci îşi ridică privirea, căută împrejur şi găsi imediat un
portret mare al domnului cu mustăţi, atârnat pe peretele din
fund: era chiar el, fără ceaşca de ceai, dar gol, aşezat pe acelaşi
scaun, cu tălpile îndreptate una spre alta pe podeaua rece. I se
păru enorm, dar mai ales îi apăru ajuns.
— Vă place? îl întrebă galerista.
Jasper Gwyn înţelegea ceva special, care mai târziu avea să-i
schimbe cursul vieţii, aşa că nu răspunse imediat. Privi din nou
fotografia din catalog, apoi tabloul de pe perete - era evident că se
întâmplase ceva între fotografie şi tablou, ceva ca un soi de
peregrinare. Jasper Gwyn se gândi că părea să fi avut nevoie de o
mulţime de timp, de un exil şi fără îndoială de înfrângerea multor
rezistenţe. Nu se gândi la vreun truc tehnic şi nici măcar nu i se
păru important eventualul talent al pictorului, îi veni doar în
minte că un mod de a acţiona răbdător îşi fixase o ţintă şi în cele
din urmă ceea ce reuşise să obţină era să-l aducă acasă pe
bărbatul cu mustăţi. I se păru un gest minunat.
14

Se întoarse spre galeristă, îi era dator cu un răspuns.

— Nu, spuse. Nu-mi plac niciodată tablourile.
— Ah, făcu ea.
Zâmbea înţelegătoare, ca şi cum un copil i-ar fi spus că atunci
când va fi mare vrea să se facă spălător de geamuri.
— Şi ce nu vă place la tablouri? întrebă răbdătoare.
Din nou Jasper Gwyn nu răspunse. Se gândea la povestea aia
cu adusul acasă. Nu-i trecuse niciodată prin minte că un portret
poate să aducă acasă pe cineva, dimpotrivă, i se păruse exact
contrariul, era evident că portretele se făceau pentru a expune o
falsă identitate, dând-o drept adevărată. Cine ar fi plătit vreodată
pentru a fi demascat de un pictor şi pentru a atârna în casă ceea
ce îşi dădea silinţa să ascundă în fiecare zi?
Cine ar fi plătit vreodată? îşi repetă rar.
Ridică privirea spre galeristă.
— Scuzaţi-mă, aveţi cumva o foaie de hârtie şi ceva de scris, vă
rog?
Galerista îi întinse un bloc de hârtie şi un creion.
Jasper Gwyn scrise ceva, două rânduri. Apoi le privi îndelung.
Părea absorbit de un gând atât de fragil, încât galerista rămase
nemişcată, ca atunci când nu vrei să alungi o vrăbiuţă de pe gard.
Jasper Gwyn spunea şi ceva în şoaptă, dar ceva indescifrabil. În
cele din urmă luă foaia, o împături şi o puse în buzunar. Ridică
din nou privirea spre galeristă.
— Sunt mute, spuse.
— Poftim?
— Nu-mi plac tablourile pentru că sunt mute. Sunt ca nişte
persoane care vorbesc mişcându-şi buzele, dar nu se aude glasul.
Trebuie să ţi-l imaginezi. Nu-mi place să fac efortul ăsta.
Apoi se ridică, se duse în faţa portretului domnului cu mustăţi
şi rămase pe gânduri încă multă vreme - foarte multă vreme.
Se întoarse acasă fără să bage în seamă ploaia rece care
curgea şiroaie. Din când în când spunea o frază cu voce tare.
Vorbea cu doamna cu fular impermeabil.
15

— Portrete?
— Da, de ce?
Tom Bruce Shepperd îşi cântări bine cuvintele.
— Jasper, tu nu ştii să desenezi.
— Bineînţeles. Ideea e să le scriu.
La două săptămâni după dimineaţa petrecută în galerie,
Jasper Gwyn îi telefonase lui Tom pentru a-i spune că avea o
noutate. Voia să-i spună de asemenea să înceteze să-i mai trimită
contracte de semnat, pentru că oricum el nici măcar nu le
deschidea. Dar în primul rând îi tele- fonă pentru povestea cu
noutatea.
Voia să-i spună că după ce căutase îndelung o nouă ocupaţie,
acum o găsise. Tom nu reacţionă prea bine.
— Dar tu ai o ocupaţie. Scrii cărţi.
— M-am lăsat, Tom, cum trebuie să ţi-o mai spun?
— Nimeni nu şi-a dat seama de asta.
— Ce vrei să spui?
— Că poţi să te apuci din nou mâine.
— Scuză-mă, dar chiar dacă aş hotărî prin absurd să mă apuc
din nou de scris, cum aş putea, după părerea ta, s-o fac, după
cele publicate în The Guardian?
— Lista? Genială provocare. Operaţiune avangardistă. Cine
crezi că-şi mai aduce aminte?
Tom nu era numai agentul lui, era şi omul care-l descoperise
cu doisprezece ani în urmă. Frecventau pe atunci acelaşi pub, şi o
dată au rămas până la închidere să vorbească despre ce ar fi scris
Hemingway dacă nu s-ar fi sinucis cu o puşcă de vânătoare la
vârsta de şaizeci şi doi de ani.
— Un căcat, susţinuse Tom.
În schimb Jasper Gwyn era de cu totul o altă părere, şi în final
Tom intuise, în ciuda celor patru beri negre date pe gât, că
bărbatul ăla ştia ceva literatură şi-l întrebase ce meserie are.
Jasper Gwyn îi spusese, şi Tom îl făcu să repete, pentru că pur şi
simplu nu-i venea să creadă.
— Aş fi zis că profesor sau jurnalist, aşa ceva.
— Nu, nimic de genul ăsta.
— Mare păcat!
 — De ce?
— Habar n-am, sunt beat. Dumneavoastră ştiţi ce sunt eu?
— Nu.
— Agent literar.
Scosese o carte de vizită şi i-o întinsese lui Jasper Gwyn.
— Dacă eventual vi se întâmplă ca într-o bună zi să scrieţi
ceva, să nu faceţi greşeala să uitaţi de mine. Ştiţi, li se întâmplă
tuturor, mai devreme sau mai târziu.
— Ce?
— Să scrie ceva.
Lăsase să se scurgă un moment reflectând.
— Şi să uite de mine, evident.
Apoi nu mai vorbiseră despre asta, şi când se întâlneau la pub
stăteau cu plăcere împreună, vorbind deseori despre literatură şi
despre scriitori. Dar într-o bună zi Tom deschisese un plic galben,
enorm, care-i sosise cu poşta de dimineaţă, iar înăuntru se afla
romanul lui Jasper Gwyn. Deschisese la întâmplare şi începuse să
citească dintr-un punct oarecare. Era vorba despre o şcoală care
lua foc. Totul începuse de acolo.
Acum însă totul părea că vrea să se termine şi Tom Bruce
Shepperd nici măcar nu înţelesese bine de ce. Lista celor cincizeci
şi două de lucruri, de acord, dar nu putea să fie doar asta.
Adevăraţii scriitori urăsc ceea ce se află în jurul meseriei lor, dar
nici unul nu încetează să scrie din cauza asta. De obicei e
suficient puţin alcool în plus sau o soţie tânără cu o anumită
înclinaţie spre cheltuit bani. Din păcate Jasper Gwyn bea un
pahar de whisky pe zi, mereu la aceeaşi oră, ca şi cum ar fi
trebuit să ungă un ceas. Şi în plus nici nu credea în căsătorie.
Deci părea că nu e nimic de făcut. Acum se mai adăugase şi
povestea asta cu portretele.
— E ceva foarte personal, Tom, trebuie să-mi juri că n-o să
vorbeşti cu nimeni.
— Poţi fi sigur, de altfel cine m-ar crede?
Când Tom se căsătorise cu Lottie, o unguroaică mai tânără
decât el cu douăzeci şi trei de ani, Jasper Gwyn îi fusese naş şi în
timpul cinei, la un moment dat, se urcase în picioare pe o masă şi
recitase un sonet de Shake- speare. Atâta doar că nu era al lui
Shakespeare, ci al său, o imitaţie perfectă. Ultimele două versuri
spuneau: dacă trebuie să te uit, o să-mi aduc aminte s-o fac, dar să
nu-mi ceri apoi să uit că mi-am adus aminte. Atunci Tom îl îm-
brăţişase, nu atât pentru sonet, din care înţelesese prea puţin, ci
pentru că ştia cât de greu trebuie să-i fi fost să se urce pe masă şi
să atragă atenţia tuturor. Pur şi simplu îl îmbrăţişase. Şi de asta
nu reuşea acum să se entuziasmeze pentru povestea cu
portretele.
— Încearcă să-mi explici, ceru.
— Nu ştiu, m-am gândit că mi-ar plăcea să fac portrete.
— OK, asta am înţeles.
— Evident, n-ar fi vorba de tablouri. Aş vrea să scriu portrete.
— Da.
— Dar tot restul ar fi ca atunci când faci tablouri... atelierul,
modelul, totul ar fi la fel.
— Îi pui să pozeze?
— Cam aşa ceva.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă îmi imaginez că va fi nevoie de mult timp pentru
asta. Dar în cele din urmă mă voi pune pe scris şi ce va rezulta va
fi un portret.
— Un portret în ce sens? O descriere?
Jasper Gwyn se gândise îndelung. Într-adevăr asta era
problema.
— Nu, nu o descriere, n-ar avea sens.
— Asta fac pictorii. Dacă vede o mână, pictorul o pictează,
atâta tot. Tu ce-o să faci? O să scrii chestii de tipul „albul braţ se
sprijină molatic“ etc. etc.?
— Nu, tocmai, e de neînchipuit.
— Şi atunci?
— Nu ştiu.
— Nu ştii?
— Nu. Ar trebui să mă apuc să fac un portret şi atunci aş
putea descoperi ce poate să însemne exact a scrie în loc de a
picta. Să scriu un portret.
— Deci în clipa de faţă nu ai nici cea mai vagă idee.
— Ceva, nişte ipoteze.
— De exemplu?
— Nu ştiu, îmi imaginez că poate fi vorba de a-i aduce acasă pe
oamenii ăia.
— Să-i aduci acasă?
— Nu ştiu, nu cred că voi reuşi să-ţi explic.
— Am nevoie de ceva de băut. Nu închide, să nu cumva să-ţi
treacă prin minte să pui jos receptorul.
Jasper Gwyn rămase cu receptorul în mână. Auzea că Tom
bombănea ceva. Atunci puse jos receptorul şi se îndreptă încet
spre baie, în timp ce în cap i se îmbulzeau o mulţime de idei, toate
despre povestea cu portretele. Se gândi că singurul lucru pe care-l
putea face era să încerce, de altfel nu ştia cu exactitate unde voia
să ajungă când începuse thrillerul despre dispariţiile din Ţara
Galilor, avea clar în minte un anumit mod de a merge înainte.
Făcu pipi. Dar şi atunci, dacă Tom l-ar fi pus să explice înainte de
a începe să scrie ce avea în minte că trebuie să facă, nu i-ar fi fost
prea uşor să spună. Trase apa. Nu e mai lipsit de sens să începi
un roman, primul, decât să închiriezi un atelier ca să faci portrete
fără să ştii exact ce înseamnă asta. Se întorse la telefon şi luă din
nou receptorul în mână.
— Tom?
— Jasper, pot să fiu sincer?
— Sigur că da.
— Cartea asta va fi teribil de greoaie.
— Nu, n-ai înţeles, nu va fi o carte.
— Dar atunci ce?
Jasper Gwyn îşi imaginase că lumea ar duce acasă paginile
scrise şi le-ar ţine închise într-un sertar sau le-ar pune pe o
măsuţă. Aşa cum ar fi putut să pună o fotografie sau să atârne un
tablou pe perete. Ăsta era aspectul care-l entuziasma. Nici vorbă
de cele cincizeci şi două de lucruri, doar un acord între el şi
persoanele respective. Era ca şi cum le-ar face o masă sau le-ar
spăla maşina. O meserie. Ar fi scris ce erau, nimic altceva. Ar fi
fost pentru ei un copist.
— Vor fi portrete şi gata, spuse. Cine va plăti să i se facă unul,
îl va duce acasă şi asta-i tot.
— Va plăti?
— Sigur că da, lumea plăteşte, nu?, ca să i se facă un portret.
— Jasper, alea sunt tablouri, de altfel lumea a încetat de ani
de zile să-şi mai facă portrete, în afară de regină şi câţiva imbecili
care ajung să aibă nişte pereţi pe care trebuie să-i împodobească.
— Da, dar ale mele sunt scrise.
— Şi mai rău!
— Nu ştiu
Tăcură câteva clipe. Se auzea Tom care-şi înghiţea whisky-ul.
— Jasper, poate că-i mai bine să vorbim altă dată.
 — Da, poate că ai dreptate.
— Ne mai gândim puţin şi după aceea vorbim.
— De acord.
— Trebuie să rumeg.
— Da, înţeleg.
— În rest, toate bune?
— Da.
— N-ai nevoie de nimic?
— Nu. Ba da, ceva, poate.
— Spune-mi.
— Cunoşti un agent imobiliar?
— Unu’ care caută case?
— Da.
— John Septimus Hill, e cel mai bun. Îţi aduci aminte de el?
Lui Jasper Gwyn i se părea că-şi aduce aminte un bărbat
foarte înalt, cu maniere impecabile, îmbrăcat cu o eleganţă
deosebită. Era la nuntă.
— Du-te la el, e perfect, spuse Tom.
— Mulţumesc.
— Ce faci? Îţi schimbi locuinţa?
— Nu, mă gândeam să închiriez un atelier, un loc potrivit ca
să încerc să fac portretul ăla.
Tom Bruce Shepperd îşi înălţă privirea spre cer.

16

Când John Septimus Hill îi întinse dosarul de com pletat,

unde i se cerea clientului să scrie ce pretenţii are, Jasper Gwyn
chiar încercă să citească întrebările, dar în final ridică privirea de
pe foile de hârtie şi întrebă dacă nu putea să răspundă direct.
— Sunt sigur că aş reuşi să mă explic mai bine.
John Septimus Hill luă dosarul, îl privi cu scepticism, apoi îl
aruncă la coş.
— Nu mi s-a întâmplat niciodată să întâlnesc pe cineva care să
aibă amabilitatea să-l completeze.
Apoi spuse că fusese o idee a fiului său, de câteva luni lucra cu
el, avea douăzeci şi şapte de ani şi îşi pusese în cap să
modernizeze stilul agenţiei.
 — Eu înclin să cred că vechea manieră de a proceda era cât se
poate de bună, continuă John Septimus Hill, dar puteţi să vă
imaginaţi că, în ceea ce-i priveşte pe copiii noştri, avem
întotdeauna un soi de condescendenţă dementă. Dumneavoastră
aveţi cumva copii?
— Nu, răspunse Jasper Gwyn. Nu cred în căsătorie şi nu sunt
potrivit să fac copii.
— O gândire foarte raţională. Vreţi să începem prin a-mi spune
ce suprafaţă v-ar fi de folos?
Jasper Gwyn se pregătise şi dădu un răspuns precis.
— Mi-ar fi de folos o singură încăpere mare cât o jumătate de
teren de tenis.
John Septimus Hill nici nu clipi măcar.
— La ce etaj? întrebă.
Jasper Gwyn spuse că şi-o imaginase dând spre o grădină
interioară, dar adăugă că eventual ar putea fi şi la ultimul etaj,
important e să fie absolut retrasă şi liniştită. I-ar fi plăcut, adăugă
în final, să aibă o podea nu prea îngrijită.
John Septimus Hill nu nota nimic, dar părea să aranjeze într-
un colţ al minţii sale toate informaţiile, ca şi cum ar fi fost nişte
cearşafuri călcate.
Vorbiră despre încălzire, băi, portar, bucătărie, finisaje,
închizători şi parcare. Se văzu că Jasper Gwyn avea idei cât se
poate de clare în legătură cu orice subiect. Ceru în mod categoric
ca încăperea să fie goală, chiar foarte goală. Doar la auzul
cuvântului „mobilat“ se enerva. Încercă să explice, şi chiar reuşi,
că nu i-ar displăcea o pată de umezeală, ici colo, şi poate nişte
ţevi la vedere, de preferat în stare proastă. Ceru să fie
transperante şi obloane la ferestre, ca să poată regla după plac
luminozitatea camerei. Nu i-ar fi displăcut nici o urmă de tapet
vechi pe pereţi. Uşile, dacă erau chiar necesare, trebuiau să fie
din lemn, pe cât posibil puţin umflat. Tavanul înalt, decretă.
John Septimus Hill înregistră totul cu exactitate, ţinându-şi
ochii pe jumătate deschişi, ca şi cum de abia ar fi terminat de
mâncat ceva greu, apoi tăcu, aparent satisfăcut. În final deschise
ochii şi îşi drese glasul.
— Pot să-mi permit o întrebare pe care ar fi potrivit s-o definesc
cât se poate de intimă?
Jasper Gwyn nu spuse nici da, nici nu. John Septimus Hill
socoti că e o încurajare.
 — Dumneavoastră aveţi o meserie în care e indispensabil un
grad absurd de precizie şi perfecţiune, nu-i aşa?
Jasper Gwyn, fără să înţeleagă prea bine de ce, se gândi la
plonjori. Apoi răspunse că da, în trecut, avusese o astfel de
meserie.
— Pot să vă întreb despre ce era vorba? Simplă curiozitate,
credeţi-mă.
Jasper Gwyn răspunse că o vreme scrisese cărţi.
John Septimus Hill cântări răspunsul, ca şi cum ar fi aşteptat
să descopere dacă putea să-l înţeleagă fără să-şi tulbure prea
mult convingerile.

17

Zece zile mai târziu, John Septimus Hill îl duse pe Jasper

Gwyn să vadă o clădire joasă, în fundul unei grădini, în spate la
Marylebone High Street. Ani de zile fusese magazia unui tâmplar.
Apoi, într-o rapidă succesiune, galerie de artă, sediul unei reviste
de călătorii şi garajul unui colecţionar de motociclete de epocă.
Jasper Gwyn o găsi perfectă. Aprecie mult petele de ulei imposibil
de şters lăsate de motociclete pe podeaua de lemn şi marginile
posterelor cu marea Caraibelor pe care nimeni nu se obosise să le
desprindă de pe pereţi. În pod era o mică baie, la care se ajungea
urcând o scară metalică. Nici urmă de bucătărie. Ferestrele mari
puteau fi acoperite cu obloane masive din lemn, reparate de
curând şi încă nelăcuite. În marea încăpere se intra pe o uşă cu
două canaturi care dădea spre grădină. Existau şi ţevi la vedere,
care nu arătau deloc bine. John Septimus Hill observă pe un ton
profesional că pentru petele de umezeală n-ar fi fost greu de găsit
o soluţie.
— Deşi e prima oară, adăugă fără ironie, că umezeala îmi este
prezentată ca o decoraţiune de bun augur, în loc de o nenorocire.
Fixară preţul chiriei, şi Jasper Gwyn o luă pentru şase luni,
rezervându-şi dreptul de a reînnoi contractul pentru alte şase.
Cifra era considerabilă, şi asta îl ajută să înţeleagă că, dacă
povestea cu portretul fusese vreodată o joacă, acum nu mai era.
— Bine, actele le veţi face cu fiul meu, spuse John Septimus
Hill, când se despărţiră. Erau pe stradă, în faţa unei staţii de
metrou. N-o luaţi ca pe un compliment, adăugă, dar a fost o
adevărată plăcere să am de-a face cu dumneavoastră.
Jasper Gwyn habar n-avea cum trebuie să-şi ia rămas-bun,
nici măcar în formele cele mai simple, cum era despărţirea de un
agent imobiliar care îi găsise de curând un fost garaj unde să
încerce să scrie portrete. Dar simţea pentru bărbatul acela o
anumită simpatie, sinceră, şi i-ar fi plăcut s-o poată exprima. Aşa
că, în loc să spună o chestie gentilă general valabilă, murmură o
frază care-l uimi şi pe el.
— N-am scris întotdeauna cărţi, spuse, înainte făceam o altă
meserie. Am făcut-o timp de nouă ani.
— Adevărat?
— Eram acordor. Am acordat piane. Aceeaşi meserie cu a
tatălui meu.
John Septimus Hill primi vestea cu o evidentă satisfacţie.
— Aha! Acum cred că înţeleg mai bine. Vă mulţumesc.
Apoi spuse că exista o întrebare pe care şi-o pusese
întotdeauna apropo de acordori.
— M-am întrebat întotdeauna dacă ştiu să cânte la pian. Ca
profesioniştii, vreau să spun.
— Rareori, răspunse Jasper Gwyn. Şi oricum, continuă, dacă
întrebarea pe care o aveţi în minte este cum se face că, după ce
au lucrat ore întregi, în final nu se aşază să cânte o Poloneză de
Chopin, pentru a se bucura de rezultatul devotamentului şi
priceperii lor, răspunsul este că, şi dacă ar fi în stare s-o facă, n-
ar face-o niciodată.
— Nu?
— Celor care acordează piane nu le place să le dezacordeze,
explică Jasper Gwyn.
Se despărţiră promiţându-şi că se vor revedea.
Câteva zile mai târziu, Jasper Gwyn se trezi stând pe jos într-
un colţ al unui fost garaj care acum era atelierul său de portretist.
Învârtea cheile în mână şi studia distanţele, lumina, detaliile. Era
o linişte desăvârşită, întreruptă din când în când doar de
bolboroseala ţevilor de apă. Rămase acolo mult timp, analizând
acţiunile pe care urma să le facă. Ceva tot ar fi trebuit să pună
acolo - un pat, poate nişte fotolii. Se gândi la cum ar trebui ilumi-
nat şi unde ar fi stat el. Încercă să se imagineze acolo în compania
tăcută a unui necunoscut, abandonaţi amândoi unui timp despre
care trebuiau să înveţe totul. Simţea deja muşcătura unei
stânjeneli greu de stăpânit.
— N-o să reuşesc niciodată, zise la un moment dat.
— Nici vorbă!, spuse doamna cu fularul impermeabil. Beţi mai
întâi un whisky, dacă nu vă simţiţi în stare.
— S-ar putea să nu fie suficient.
— Un whisky dublu, atunci.
— Pentru dumneavoastră e uşor.
— Nu cumva vă e frică?
— Ba da.
—Foarte bine. Fără frică nu iese nimic bun. Şi petele de
umezeală?
— Se pare că trebuie doar să aştept. Ţevile de la încălzire sunt
oribile.
— M-aţi liniştit.
A doua zi, Jasper Gwyn hotărî să se ocupe de muzică. Liniştea
aceea îl impresionase şi ajunsese la concluzia că încăperea
trebuia căptuşită cu o formă oarecare de sunet. Bolboroseala
ţevilor putea fi acceptată, dar era clar că se putea şi mai bine.

18

Cunoscuse mulţi compozitori în anii în care acorda piane, dar

cel care-i veni în minte fu David Barber. Şi asta avea o logică:
Jasper Gwyn îşi amintea perfect o compoziţie a acestuia pentru
clarinet, ventilator şi ţevi hidraulice. Nici nu era prea rea. Ţevile
bolboroseau mult.
Ani de zile nu se mai văzuseră, dar atunci când lui Jasper
Gwyn i se întâmplase să devină cât de cât faimos, David Barber îl
căutase pentru a-i propune să scrie textul pentru o Cantată a lui.
Nu ieşise nimic (era o cantată pentru voce înregistrată, sticle de
sifon şi orchestră de coarde), dar cei doi rămăseseră în contact.
David era un tip simpatic, era pasionat de vânătoare şi trăia
înconjurat de câini cărora le dădea numai nume de pianişti, ceea
ce îi permitea lui Jasper Gwyn să afirme, fără să mintă, că odată
fusese muşcat de Radu Lupu. În calitate de compozitor se distrase
mult timp frecventând cel mai petrecăreţ grup din avangarda
newyorkeză: nu ieşeau prea mulţi bani din asta, dar succesul la
femei era asigurat. Apoi o bună bucată de vreme dispăruse,
ocupându-se de anumite idei ezoterice legate de raporturile tonale
şi învăţându-i pe alţii ceea ce i se părea că înţelesese în anumite
cercuri para- universitare. Ultima oară când Jasper Gwyn auzise
vor- bindu-se despre el fusese atunci când citise în ziare despre o
simfonie a lui executată neritual la Old Trafford, faimosul stadion
din Manchester. Titlul compoziţiei, de nouăzeci de minute, era
Semifinal.
Fără prea mult efort îi găsi adresa şi se prezentă într-o
dimineaţă în faţa casei sale, în cartierul Fulham. David Barber
deschise uşa şi când îl văzu îl îmbrăţişă fără reţinere, ca şi cum l-
ar fi aşteptat. Apoi se duseră împreună în parc, s-o ducă pe
Martha Argerich să-şi facă nevoile. Era un brac vandean.

19

Cu David nu era cazul s-o iei pe ocolite, aşa că Jasper Gwyn

spuse pur şi simplu că avea nevoie de ceva pentru sonorizarea
noului său atelier. Spuse că nu era în stare să lucreze în linişte.
— Şi nu te-ai gândit la nişte discuri frumoase? întrebă David
Barber.
— Aia-i muzică. Eu aş vrea nişte sunete.
— Sunete sau zgomote?
—Cândva credeai că nu e nici o diferenţă. Continuară să
vorbească plimbându-se prin parc, în timp ce Martha Argerich
fugea după veveriţe. Jasper Gwyn spuse că ceea ce îşi imagina era
un loop1 foarte lung şi de abia perceptibil care să căptuşească atât
cât trebuie liniştea, amortizând-o.
— Cât de lung? întrebă David Barber.
— Nu ştiu. Vreo cincizeci de ore?
David Barber se opri în loc. Râse.
— Oho, nu-i chiar o glumă. O să te coste ceva, prietene.

1. Sunet care se repetă la nesfârşit, în limbaj de specialitate:

„buclă“.

Apoi spuse că voia să vadă locul. Şi să se gândească puţin

stând acolo. Aşa că hotărâră să se ducă împreună la atelierul din
Marylebone High Street, a doua zi dimineaţa. Petrecură restul
timpului evocând trecutul, şi la un moment dat David Barber
spuse că în urmă cu câţiva ani fusese convins o vreme că Jasper
Gwyn se culca cu logodnica lui de atunci. Era un soi de fotografă
suedeză. Nu, ea se culca cu mine, spuse Jasper Gwyn, eu nu înţe-
legeam nimic. Râseră amândoi.
A doua zi David Barber sosi într-o maşină hodorogită, care de
departe părea un câine ud. Parcă în faţa pompei de apă, pentru că
aşa înţelegea el să conteste felul în care guvernul administra
fondurile culturale. Intrară în atelier şi închiseră uşa în urma lor.
Era o linişte minunată, în afară, evident, de bolboroselile produse
de ţevi.
— Frumos, spuse David Barber.
— Da.
— Ar trebui să fii atent la petele alea de umezeală.
— Țin totul sub control.
David Barber se învârti puţin prin încăpere şi măsură acea
linişte deosebită. Ascultă atent ţevile şi evaluă scâr- ţâitul podelei
de lemn.
— Cred că ar trebui să ştiu şi ce fel de carte scrii, spuse la un
moment dat.
Jasper Gwyn se simţi puţin stânjenit. Încă nu se obişnuise cu
ideea că va avea nevoie de o viaţă întreagă ca să convingă lumea
că nu mai scrie. Era incredibil. Odată, un editor întâlnit pe stradă
îl felicitase călduros pentru articolul din The Guardian. Apoi
imediat după aceea îl întrebase: Ce mai scrii acum? Erau lucruri
pe care Jasper Gwyn nu era în stare să le înţeleagă.
— Crede-mă, n-are nici o importanţă ce scriu, spuse.
Apoi adăugă că i-ar fi plăcut un fundal sonor capabil să se
schimbe asemenea luminii în timpul zilei, deci într-o manieră
imperceptibilă şi continuă. Mai ales elegantă. Asta era foarte
important. Adăugă că ar fi vrut ceva în care să nu fie nici urmă de
ritm, ci doar o devenire care să suspende timpul şi să umple pur
şi simplu golul unei treceri temporale lipsite de coordonate. Spuse
că i-ar fi plăcut ceva imobil ca un chip care îmbătrâneşte.
— Unde-i closetul? întrebă David Barber.
Când se întoarse spuse că acceptă.
— Zece mii de lire sterline plus instalaţia de difuzare. Să zicem
douăzeci de mii de lire.
Lui Jasper Gwyn îi plăcea gândul că îşi face praf toate
economiile hazardându-se într-o meserie despre care nu ştia nici
măcar dacă există. Voia oarecum să se constrângă, ştiind că doar
în felul acesta ar fi avut şansa de a găsi în el însuşi ceea ce căuta.
Aşa că acceptă.
O lună mai târziu, David Barber veni să instaleze sistemul de
difuzare şi apoi îi lăsă lui Jasper Gwyn un hard disk.
— Bucură-te de el. Sunt şaizeci şi două de ore, a ieşit cam
lung. Nu reuşeam să găsesc finalul.
În noaptea aceea Jasper Gwyn se întinse pe podea, în atelierul
său de copist, şi dădu drumul discului. Începea cu ceea ce părea
a fi un zgomot de frunze şi înainta miş- cându-se imperceptibil şi
găsind ca din întâmplare sunete de toate felurile. Lui Jasper
Gwyn îi dădură lacrimile.

20

În luna în care aşteptase muzica lui David Barber, sau ce-o fi

fost ea, Jasper Gwyn muncise să pună la punct toate celelalte
detalii. Începuse cu mobila. În depozitul unui telal din Regent
Street găsise trei scaune şi un pat de fier, destul de uzat, dar
având o anumită eleganţă. Mai luase două fotolii desfundate din
piele, de culoarea mingilor de cricket. Închirie două covoare
enorme şi foarte scumpe şi cumpără la un preţ nebunesc un cuier
de perete care provenea dintr-o braserie franţuzească. La un
moment dat fu tentat să ia un cal provenind de la un carusel din
secolul al XVIII-lea şi atunci înţelese că o luase razna cu
cheltuielile.
Un lucru pe care nu reuşi să-l stabilească clar şi imediat fu
cum va scrie, în picioare sau aşezat la un birou, la computer, de
mână, pe foi mari de hârtie sau în nişte carneţele. Mai trebuia să
înţeleagă dacă efectiv va scrie sau se va limita să observe şi să se
gândească, adunând apoi, în faza următoare, eventual acasă, ceea
ce-i venise în minte. Pentru pictori era simplu, aveau pânza în
faţa căreia stăteau, asta nu era ciudat. Dar cineva care ar fi vrut
de fapt să scrie? Nu putea să stea la o masă în faţa unui
computer. În cele din urmă înţelese că orice ar fi fost ridicol în
afară de a începe să lucreze şi să descopere pe loc, la momentul
oportun, ce avea sens să facă şi ce nu. Deci fără birou, fără
laptop, fără măcar un creion în prima zi, hotărî el. Singura
concesie pe care o făcu fu un suport pentru pantofi, modest, de
pus într-un colţ: îşi imagină că i-ar fi plăcut să poată încălţa de
fiecare dată pantofii care i s-ar fi părut cei mai potriviţi în ziua
aceea.
Faptul că s-a ocupat de toate lucrurile astea îl făcu să se simtă
imediat mai bine şi câtăva vreme nu se mai îngriji de crizele care-l
chinuiseră luni întregi. Când simţea că se apropie senzaţia de
leşin pe care învăţase s-o recunoască, evita să se sperie şi se
concentra asupra a mii de lucruri, pe care le făcea cu o atenţie şi
mai maniacală. În grija pentru detalii se simţea imediat mai
uşurat. Asta îl făcea uneori să ajungă pe culmi de perfecţionism
aproape literar. I se întâmplă, de exemplu, să se afle în faţa unui
meseriaş care făcea becuri. Nu lămpi, becuri. Le făcea de mână.
Era un bătrânel cu un atelier lugubru pe lângă Camden Town.
Jasper Gwyn îl căutase multă vreme, fără ca măcar să ştie dacă
exista sau nu, şi în cele din urmă îl găsise. Avea în minte să-i
ceară nu numai o lumină foarte specială - infantilă, i-ar fi explicat
- cât mai ales o lumină care să dureze un anumit timp. Voia nişte
becuri care să moară după treizeci şi două de zile de funcţionare.
— Brusc sau după o scurtă agonie? întrebă bătrânelul, ca şi
cum ar fi ştiut foarte bine despre ce era vorba.

21

Povestea cu becurile ar putea să pară de o relevanţă

îndoielnică, dar pentru Jasper Gwyn devenise o chestiune
crucială. Avea de-a face cu timpul. Deşi habar n-avea ce fel de
gest ar putea fi acela de a scrie un portret, îşi făcuse o anumită
idee despre cât ar fi putut să dureze - aşa cum unui om pe care-l
vezi umblând noaptea poţi să-i percepi depărtarea, dar nu
identitatea. Exclusese de la bun început ceva rapid, dar nu putea
să se gândească nici la un gest abandonat unui scop întâmplător
şi eventual foarte îndepărtat. Aşa că începuse să măsoare - întins
pe jos, în atelier, într-o absolută singurătate - greutatea orelor şi
consistenţa zilelor. Avea în minte o peregrinare asemănătoare
celei pe care o văzuse în tablourile din galerie, în acea zi, şi îşi
făgădui să intuiască viteza pasului care fi dus-o la bun sfârşit şi
lungimea drumului până la destinaţie. Trebuia găsită viteza în
care s-ar fi topit stânjeneala şi lentoarea cu care urma să iasă la
suprafaţă un adevăr oarecare. Îşi dădu seama că, la fel cum se
întâmplă în viaţă, doar o anumită punctualitate putea duce la în-
deplinire acel gest - aşa cum doar anumite clipe îi fac fericiţi pe
oameni.
În cele din urmă se convinsese că treizeci şi două de zile
puteau să reprezinte o primă aproximare credibilă. Hotărî că va
încerca cu o şedinţă de lucru pe zi, vreme de treizeci şi două de
zile, patru ore pe zi. Şi aici inter- veneau becurile.
Problema era că nu reuşea să-şi imagineze ceva care să
înceteze brusc, în mod birocratic şi impersonal, la terminarea
ultimei şedinţe. Era evident că sfârşitul acelei munci ar fi trebuit
să aibă un mers al său elegant, chiar poetic, şi pe cât se poate
imprevizibil. Atunci îi veni în minte soluţia pe care o studiase
pentru lumină - optsprezece becuri atârnate în tavan, la distanţe
regulate, într-o minunată geometrie - şi sfârşi prin a-şi imagina că
în jurul celei de-a treizeci şi doua zile becurile vor începe să se
stingă unul după altul, la întâmplare, dar toate într-o perioadă de
timp nu mai mică de două zile şi nu mai mare de o săptămână.
Văzu biroul alunecând într-un întuneric cu pete, conform unei
scheme aleatorii, şi ajunse să-şi imagineze cum şi-ar fi schimbat
locul, el şi modelul, pentru a folosi ultimele lumini sau,
dimpotrivă, pentru a se refugia în primul întuneric. Se văzu clar la
lumina slabă a ultimului bec, făcând retuşuri târzii portretului.
Apoi acceptând întunericul, la moartea ultimului filament.
E perfect, se gândi.
Iată de ce se afla din nou în faţa bătrânelului, la Camden
Town.
— Nu, ar trebui să moară şi gata, fără să agonizeze şi fără să
facă zgomot, pe cât se poate.
Bătrânelul făcu unul din gesturile acelea indescifrabile pe care
le fac meseriaşii pentru a se răzbuna pe lume. Apoi spuse că
becurile nu erau creaturi supuse, resimţeau efectul a nenumărate
variabile şi aveau deseori o formă a lor de o imprevizibilă nebunie.
— De obicei, adăugă, ajuns aici, clientul spune: Asemenea
femeilor. Scutiţi-mă, vă rog.
— Asemenea copiilor, spuse Jasper Gwyn.
Bătrânelul aprobă dând din cap. La fel ca toţi meşterii, vorbea
numai lucrând, iar în cazul său asta însemna ţinând între degete
nişte becuri mici, ca nişte ouă, şi vârân- du-le într-o soluţie
opacă, cu un aspect vag de distilat. Scopul operaţiunii era unul
evident impenetrabil. Le usca apoi cu un uscător de păr la fel de
bătrân ca el.
Pierdură mult timp pălăvrăgind despre calitatea becurilor, iar
Jasper Gwyn ajunse să descopere un univers despre a cărui
existenţă habar n-avea. Cel mai mult îi plăcu să afle că formele
becurilor sunt infinite, dar că principale sunt şaisprezece şi că
pentru fiecare există un nume. Printr-o elegantă convenţie, toate
poartă nume de regine sau principese. Jasper Gwyn alese
Caterina de Medici, deoarece păreau lacrimi scăpate dintr-un
lampadar.
— Treizeci şi două de zile? întrebă bătrânelul, atunci când
hotărî că bărbatul acela merita să lucreze pentru el.
— Asta ar fi ideea.
— Ar trebuie să ştiu de câte ori le aprindeţi şi le stingeţi.
— O dată, răspunse fără ezitare Jasper Gwyn.
— Cum de ştiţi?
— Ştiu.
Bătrânul se opri şi ridică privirea spre Jasper Gwyn. Îl fixă, ca
să spunem aşa, în filamentul ochilor. Căută ceva ce nu găsi. O
fisură. Atunci îşi aplecă din nou privirea pe ceea ce făcea şi-şi
puse din nou mâinile în mişcare.
— Va trebui să aveţi multă grijă cum le transportaţi şi le
montaţi, spuse. Dumneavoastră ştiţi să ţineţi în mână un bec?
— Nu mi-am pus niciodată întrebarea, răspunse Jasper Gwyn.
Bătrânelul îi întinse unul. Era un bec Elisaveta Roma- nova.
Jasper Gwyn îl strânse cu grijă în palmă. Bătrânelul se strâmbă.
— Apucaţi-l cu degetele. Altfel îl ucideţi.
Jasper Gwyn se supuse.
— Dulie cu baionetă, spuse cu hotărâre bătrânelul,
clătinându-şi capul, dacă vă dau din cele cu şurub sunteţi în
stare să le faceţi praf înainte de a le aprinde. Şi îşi luă înapoi
becul Elisaveta Romanova.
Rămaseră de acord că peste nouă zile bătrânelul urma să-i dea
lui Jasper Gwyn optsprezece becuri Caterina de Medici destinate
să se stingă într-un timp care ar fi variat între şapte sute şaizeci
şi opt sute treizeci de ore. Urmau să se stingă în tăcere fără să
agonizeze în inutile scânteieri. Unul câte unul, într-o ordine pe
care nimeni n-ar fi putut-o prevedea.
 — Am uitat să vorbim despre ce fel de lumină, spuse Jasper
Gwyn, când era deja pe punctul de a ieşi.
— Cum o vreţi?
— Infantilă.
— De acord.
Se salutară strângându-şi mâna, şi Jasper Gwyn îşi dădu
seama că o făcea cu grijă, aşa cum o făcea cu mulţi ani înainte cu
pianiştii.

22

Minunat, spuse doamna cu fularul impermeabil. Îşi puse

umbrela să se usuce pe un calorifer şi făcu câţiva paşi în jur ca să
privească de aproape detaliile. Suportul pentru pantofi, covoarele
în culori calde, petele de umezeală de pe pereţi şi cele de ulei de
pe podea. Se duse să controleze dacă patul nu era prea moale şi
încercă fotoliile. Minunat, spuse.
În picioare, într-un colţ al noului său atelier, Jasper Gwyn
privea ce făcuse într-o lună şi jumătate, din nimic, dând curs unei
idei fără sens. Nu găsi greşeli, şi se gândi că fiecare lucru fusese
făcut cu atenţie şi măsură. În acelaşi fel un copist ar fi putut să
aranjeze, pe o masă, hârtia şi pana, să-şi pună mânecuţele de
pânză, să aleagă cerneala, sigur că va recunoaşte cea mai
apropiată nuanţă de albastru. Se gândi că nu greşise: era o
meserie minunată. Pentru o clipă se gândi la o plăcuţă din metal
ruginit, pe uşă: Jasper Gwyn. Copist.
— E surprinzător cât de inutile sunt toate astea în absenţa
unui model, observă doamna cu fularul impermeabil. Sau poate
că nu l-am văzut eu? adăugă privind în jur cu aerul cuiva care
caută raionul de sosuri într-un supermarket.
— Nu, nu există nici un model, deocamdată, spuse Jasper
Gwyn.
— Îmi imaginez că nu prea stau la coadă în faţa uşii.
— Nu încă.
— Ştiţi deja cum să rezolvaţi problema sau vă gândiţi s-o
amânaţi până când expiră contractul de închiriere?
Din când în când bătrâna doamnă vorbea ca o profesoară. În
felul ăla posac de a ţine la anumite lucruri.
 — Nu, am un plan răspunse Jasper Gwyn.
— Să auzim.
Jasper Gwyn se gândise îndelung. Era evident că ar fi putut să
angajeze pe cineva, pentru prima oară, ca să se pună la încercare.
Trebuia însă să aleagă bine, pentru că un model prea dificil ar fi
putut să-l descurajeze inutil, iar unul prea uşor nu l-ar fi
impulsionat să găsească ceea ce căuta. Dar nu era simplu nici să
intuiască gradul de înstrăinare corect pentru acea primă
experienţă. Un prieten, de exemplu, i-ar fi uşurat mult sarcina,
dar ar fi falsificat experimentul, pentru că ar fi ştiut deja prea
multe lucruri despre el şi nu l-ar fi putut privi ca pe un peisaj pe
care nu-l văzuse niciodată până atunci. Pe de altă parte, a alege
pe cineva total necunoscut, cum ar fi fost logic, implica o serie
întreagă de lucruri stânjenitoare, la care Jasper Gwyn ar fi
renunţat cu multă plăcere, cel puţin prima oară. Lăsând la o
parte dificultatea de a-i explica despre ce e vorba, de a se înţelege
asupra muncii pe care o aveau de făcut împreună, mai era
problema nudităţii - spinoasă. Lui Jasper Gwyn i se păruse în
mod instinctiv că nuditatea modelului era o condiţie categorică. O
imagina ca pe un soi de biciuire necesară. Ar fi mutat totul
dincolo de o anumită graniţă şi simţea că, fără dislocarea aceea
incomodă, nu s-ar fi deschis nici un câmp, nici o perspectivă
infinită. Deci trebuia să se resemneze. Modelul trebuia să fie gol.
Dar Jasper Gwyn era un tip rezervat şi aprecia timiditatea. Nu
avea nici o familiaritate cu trupurile, şi în viaţa lui lucrase numai
cu sunete şi gânduri. Mecanica unui pian era lucrul cel mai
concret pe care-l putuse domina. Dacă se gândea la un model gol,
aflat în faţa lui, ceea ce simţea era doar o profundă stânjeneală şi
o inevitabilă tulburare. De aceea alegerea primului model era
delicată, iar ipoteza de a alege o persoană total străină,
imprudentă.
În final, doar pentru a simplifica puţin lucrurile, Jasper Gwyn
hotărâse să excludă varianta cu un bărbat. Nu vedea cum s-o
pună în aplicare. Nu era o chestiune de homofobie, ci de simplă
desuetudine. Nu era cazul să-şi complice prea mult viaţa în acel
prim experiment: să înveţe să privească un corp bărbătesc era un
lucru pe care, deocamdată, prefera să-l amâne. Cu o femeie ar fi
fost fără doar şi poate mult mai bine, nu s-ar fi aflat în situaţia de
a porni de la zero. Alegerea unei femei avea însă unele implicaţii
de care Jasper Gwyn îşi dădea perfect seama. La asta se mai
adăuga variabila dorinţei. I-ar fi plăcut să înceapă cu un trup care
ar fi fost frumos de descoperit, de privit, de spionat. Dar era clar
că a face un portret era un gest ce trebuia ţinut departe de
dorinţa pur şi simplu, sau, dimpotrivă, trebuia să pornească de la
acea dorinţă şi apoi s-o lase oarecum să piară. Executarea unui
portret trebuia să fie o chestiune de intimităţi distante. Deci prea
multă frumuseţe ar fi fost nepotrivită. Prea puţină, pe de altă
parte, ar fi fost o inutilă flagelare. Ceea ce căuta Jasper Gwyn era
o femeie pe care să fie plăcut s-o priveşti, dar nu atât de mult
încât să ajungi s-o doreşti.
— Să n-o mai lungim atâta, aţi găsit-o? întrebă doamna cu
fularul impermeabil, în timp ce desfăcea o bomboană de lămâie.
— Da, cred că da.
— Şi-atunci?
— Trebuie să mă hotărăsc cum să i-o cer. Nu-i chiar aşa uşor.
— E vorba de muncă, Mr. Gwyn, nu-i cereţi să se culce cu
dumneavoastră.
— Ştiu, dar e o muncă ciudată.
— Dacă-i explicaţi, va înţelege. Iar dacă nu înţelege, o plată
consistentă o va ajuta să-şi limpezească ideile. Pentru că e
prevăzută o plată consistentă, nu-i aşa?
— Nu ştiu prea exact.
— Cum adică, vă caliciţi?
— Nu, nu-i asta, nici vorbă, doar că n-aş vrea s-o jignesc. În
fond e vorba de bani în schimbul unui trup gol.
— Desigur, dacă puneţi problema aşa...
— E aşa.
— Nu-i adevărat. Numai unui puritan complexat ca
dumneavoastră îi poate trece prin cap să descrie lucrurile în felul
ăsta.
— Ştiţi altul mai bun?
— Sigur că da.
— Să auzim.
— „Domnişoară, pentru cinci mii de lire sterline aţi putea să vă
lăsaţi privită treizeci de zile, exact timpul necesar pentru a vă
transcrie secretul?“ Nu e o frază greu de spus. Repetaţi puţin în
faţa oglinzii, ajută.
— Cinci mii sunt bani mulţi.
— Ce faceţi, o luaţi de la început?
Jasper Gwyn o privi zâmbind şi îi fu foarte dragă. Pentru o
clipă se gândi că ar fi fost simplu cu ea, ar fi fost perfect să
înceapă cu femeia asta.
— Lăsaţi-o baltă, sunt prea bătrână. Nu trebuie să începeţi cu
cineva bătrân, e prea greu.
— Dumneavoastră nu sunteţi bătrână, dumneavoastră sunteţi
moartă.
Doamna ridică din umeri.
— A muri e doar un fel extraordinar de exact de a îmbătrâni.
Întors acasă, Jasper Gwyn repetă puţin în faţa oglinzii. Apoi îi
telefonă lui Tom Bruce Shepperd. Era ora două noaptea.

23

— La naiba, Jasper, e ora două! Sunt în pat!

— Dormeai?
— Parcă numai asta se poate face în pat.
— A!
— Lottie îţi transmite salutări.
În fundal se auzi vocea lui Lottie care fără supărare zicea Ciao
Jasper! Era bună la suflet.
— Îmi pare rău, Tom.
— Nu-i nimic. Ce s-a-ntâmplat, te-ai rătăcit din nou? Trebuie
s-o trimit pe Rebecca să te caute?
— Nu, nu, nu mă mai rătăcesc. Dar, în realitate... ca să spun
drept, tocmai despre ea voiam să-ţi vorbesc.
— Despre Rebecca?
Jasper Gwyn se gândise că fata era perfectă. Avea în minte
felul în care frumuseţea iremediabilă a chipului ei sugera o
dorinţă pe care trupul o nega, cu o mişcare calmă şi lentă,
perfectă. Era otrava şi antidotul ei - era asta într-un fel blând şi
enigmatic. Jasper Gwyn n-o întâlnise nici măcar o singură dată
fără să simtă dorinţa infantilă de a o atinge, uşor, ca şi cum ar fi
dorit să-şi pună degetele pe o insectă lucitoare sau pe un geam
aburit. În plus, o cunoştea şi n-o cunoştea, părea să fie la
distanţa potrivită, în zona aceea intermediară unde orice fel de
intimitate ulterioară ar fi însemnat o cucerire lentă, dar nu
imposibilă. Ştia că ar fi putut s-o privească, îndelung, fără teamă,
fără dorinţă şi fără să se plictisească niciodată.
 — Rebecca, da, stagiara.
Tom izbucni în râs.
— Ei, Jasper, avem o slăbiciune pentru grăsuţe?
Apoi se întoarse spre Lottie.
— Fii atentă, lui Jasper îi place Rebecca.
În fundal se auzi vocea somnoroasă a lui Lottie care zicea: Care
Rebecca?
— Jasper, frate, nu încetezi să mă uimeşti.
— Ai putea să termini o clipă cu glumele astea cazone şi să
stai să mă asculţi?
— De acord.
— E ceva serios.
— Te-ai îndrăgostit?
— E ceva serios, în sensul că are legătură cu munca mea.
Tom îşi puse ochelarii. În situaţia dată însemna felul lui de a
deschide biroul.
— Te-a convins să faci scenele cărţilor pe care nu le vei scrie
niciodată? Am zis eu că e grozavă tipa.
— Nu, Tom, nu de asta. Aş avea nevoie de ea pentru că vreau
să fac ceva. Dar nu asta.
— Poţi s-o iei. Dacă te-apuci din nou de scris, pentru mine e
perfect.
— Nu-i chiar aşa de simplu
— De ce?
— Vreau să-i fac ei primul meu portret. Ştii povestea aia cu
portretele?
Tom şi-o aducea bine aminte.
— Nu mă-nnebunesc după ideea aia, ştii bine Jasper.
— Ştiu, dar acum problema e alta. Aş avea nevoie ca Rebecca
să vină în atelierul meu şi să-mi pozeze vreo treizeci de zile. O s-o
plătesc. Dar o să-mi spună că nu vrea pentru că-şi pierde slujba
la tine.
— Să pozeze?
— Vreau să încerc.
— Eşti nebun.
— Poate. Dar acum am nevoie de această favoare. Las-o să
lucreze pentru mine o lună şi după aia o iei înapoi.
Au continuat să vorbească câtăva vreme şi fu o convorbire
frumoasă, pentru că au ajuns să discute despre meseria scrisului
şi despre lucrurile pe care amândoi le iubeau. Jasper Gwyn spuse
că povestea cu portretul îl atrăgea pentru că-l obliga să-şi supună
talentul unei poziţii incomode. Îşi dădea seama că premisele erau
absurde, dar tocmai asta îl atrăgea, presupunând că, dacă
scrisului îi era sustrasă posibilitatea naturală a romanului, el,
scrisul, ar fi făcut ceva să supravieţuiască, o mişcare, ceva. Mai
zise că acel ceva va fi ceea ce lumea va cumpăra şi va duce apoi
acasă. Adăugă că va fi rodul imprevizibil al unui ritual domestic şi
privat, care nu era destinat să apară la suprafaţă, şi deci ferit de
mizeriile de care ai parte în meseria de scriitor. Într-adevăr,
încheie, vorbim despre o meserie diferită. Un nume posibil ar fi: să
fii copist.
Tom ascultă. Încerca să înţeleagă.
— Nu văd cum ai putea ocoli albul braţ aşezat molatic pe
coapsă şi privirea luminoasă ca o dimineaţă orientală, spuse la un
moment dat. Iar pentru genul ăsta de lucruri e greu de imaginat
că scrii mai bine decât un Dickens sau un Hardy.
— E clar că dacă mă voi opri la asta eşecul e garantat.
— Eşti sigur că mai e ceva în afară de asta?
— Sigur, nu. Trebuie să încerc, ţi-am spus.
— Atunci, hai să facem aşa: eu ţi-o dau pe stagiara mea şi nu
te mai bat la cap, dar tu îmi promiţi că, dacă, la sfârşitul
experimentului, n-ai găsit cu adevărat ceva, începi din nou să
scrii. Să scrii cărţi.
— Ce-i asta, un şantaj?
— Un pact. Dacă nu reuşeşti, faci cum spun eu. Pornim cu
scenele din cărţile pe care n-o să le scrii niciodată, sau cu ce vrei
tu. Dar dăm înapoi atelierul lui John Sep- timus Hill şi semnăm
un nou contrat.
— Aş putea să găsesc pe altcineva care să-mi pozeze.
— Dar o vrei pe Rebecca.
— Da.
— Atunci?
Jasper Gwyn se gândi că la urma urmelor jocul ăsta nu-i
displăcea. Ideea că dacă va da greş se va întoarce la oroarea celor
cincizeci şi două de lucruri pe care nu mai voia să le facă
niciodată i se păru dintr-odată electrizantă. Sfârşi prin a accepta.
Era aproape trei noaptea, şi el acceptă. Tom se gândi că era pe
punctul de a recupera unul dintre puţinii scriitori reprezentaţi de
el pe care-l putea considera cu adevărat prieten.
— Mâine ţi-o trimit pe Rebecca. La spălătorie, ca de obicei?
 — Poate că ar fi mai bine într-un loc puţin mai retras.
— La barul de la Stafford Hotel, atunci. La ora cinci?
— Bine.
— Să nu-i dai plasă.
— Nu.
— Ţi-am spus că ţin la tine?
— Nu în noaptea asta.
— Ciudat.
Mai petrecură încă vreo zece minute spunând tâmpenii. Ca doi
adolescenţi.

24

A doua zi, la cinci, Jasper Gwyn se prezentă la Stafford Hotel,

dar numai din amabilitate, pentru că între timp hotărâse să
renunţe, deoarece ajunsese la concluzia că ideea de a vorbi cu
fata aia îl depăşea. Totuşi, când Rebecca sosi, alese o măsuţă
liniştită, lângă o fereastră ce dădea spre stradă, şi spuse cu
destulă uşurinţă primele fraze despre timp şi despre traficul care
la ora aia făcea ca totul să devină de-a dreptul imposibil. Convins
că cere un whisky, comandă în schimb un suc de mere cu gheaţă
şi îşi aminti că acolo făceau nişte fursecuri minunate. Pentru
mine o cafea, spuse Rebecca. Asemenea tuturor persoanelor cu
adevărat grase, nici măcar nu se atinse de fursecuri. Era
radioasă, în frumuseţea ei fără scop.
Mai întâi vorbiră despre lucruri care n-aveau nici o legătură,
doar ca să se obişnuiască, aşa cum se face. Rebecca spuse că
hotelurile elegante o speriau puţin, iar Jasper Gwyn observă că
sunt puţine locuri în lume aşa frumoase ca holurile hotelurilor.
— Toţi oamenii ăia care vin şi pleacă, spuse. Şi toate secretele
lor.
Apoi făcu o mărturisire, lucru neobişnuit pentru el, spuse că
într-o altă viaţă i-ar fi plăcut să fie un hol de hotel.
— Să lucraţi într-un hol vreţi să spuneţi?
— Nu, nu, să fiu un hol, fizic. Chiar şi de trei stele, n-are
importanţă.
Atunci Rebecca râse, şi când Jasper Gwyn o întrebă ce ar vrea
să devină în viaţa viitoare, răspunse O rockstar anorexică, şi
părea să aibă răspunsul pregătit dintot- dea una.
Aşa că după câtăva vreme totul deveni mai simplu, iar Jasper
Gwyn se gândi că putea într-adevăr să încerce să spună ce avea
în minte. O luă mai pe departe, dar oricum asta era maniera lui
de a rezolva lucrurile.
— Pot să vă întreb dacă aveţi încredere în mine, Rebecca?
Vreau să spun, sunteţi convinsă că vă aflaţi în faţa unei persoane
educate, care nu v-ar pune niciodată în situaţii, să zicem,
neplăcute?
— Sigur că da.
— Pentru că aş vrea să vă cer ceva destul de ciudat.
— Spuneţi.
Jasper Gwyn luă un fursec, căuta cuvintele potrivite.
— Vedeţi, am hotărât de curând să încerc să fac portrete.
Fata îşi înclină puţin capul.
— Evident că nu ştiu să pictez, şi de fapt ceea ce am în minte
este să scriu portrete. Nu ştiu nici măcar eu prea bine ce
înseamnă asta, dar intenţionez să încerc, şi ideea care mi-a venit
e că mi-ar plăcea să încep făcând portretul dumneavoastră.
Fata rămase impasibilă.
— Aşa că ceea ce vreau să vă cer, Rebecca, este dacă aţi fi
dispusă să-mi pozaţi, în atelierul meu, să pozaţi pentru un
portret. Ca să vă faceţi cât de cât o idee, gân- diţi-vă la ceea ce se
întâmplă cu un pictor, sau cu un fotograf, n-ar fi prea diferit,
situaţia cam asta ar fi, dacă reuşiţi să v-o imaginaţi.
Făcu o mică pauză.
— Vreţi să continui sau preferaţi să mă opresc aici?
Fata se aplecă uşor spre măsuţă şi luă între degete ceşcuţa de
cafea. Dar n-o duse imediat la buze.
— Continuaţi, spuse.
Atunci Jasper Gwyn îi explică.
— Am închiriat un atelier, în spate la Marylebone High Street,
o încăpere enormă, liniştită. Am pus un pat, două fotolii, puţine
alte lucruri. Podea de lemn, pereţi vechi, un loc frumos. Aş vrea ca
dumneavoastră să veniţi acolo patru ore pe zi, treizeci de zile, de
la patru după-masa la opt seara. Fără să săriţi o zi, nici măcar
duminica. Aş vrea să fiţi punctuală şi, orice s-ar întâmpla, să staţi
acolo patru ore să pozaţi, ceea ce pentru mine înseamnă pur şi
simplu să vă lăsaţi privită. Nu va trebui să rămâneţi într-o poziţie
aleasă de mine, ci doar să staţi în încăperea aceea, unde vă place
mai mult, umblând sau stând întinsă, aşezându-vă unde vreţi. Nu
va trebui să răspundeţi la întrebări sau să vorbiţi şi nici n-o să vă
cer niciodată să faceţi ceva deosebit. Să continui?
— Da.
— Aş vrea să pozaţi goală, pentru că sunt de părere că e o
condiţie inevitabilă pentru buna reuşită a portretului.
Partea asta o pregătise în faţa oglinzii. Cuvintele i le şlefuise
doamna cu fularul impermeabil.
Fata continua să ţină ceşcuţa de cafea în mână. Din când în
când o ducea la buze, dar fără să se hotărască să bea.
Jasper Gwyn luă din buzunar o cheie şi o puse pe masă.
— Aş vrea să luaţi cheia asta şi s-o folosiţi pentru a intra în
atelier, în fiecare zi, la patru după-masa. N-are importanţă ce fac
eu, trebuie să uitaţi de mine. Gândi- ţi-vă că sunteţi singură,
acolo, tot timpul. Vă cer doar să plecaţi la opt fix în fiecare seară
şi să închideţi uşa în urma dumneavoastră. Când vom termina,
îmi veţi înapoia cheia. Beţi-vă cafeaua că se răceşte.
Fata privi ceşcuţa pe care o ţinea între degete ca şi cum ar fi
văzut-o pentru prima oară. O aşeză pe farfurioară, fără să bea.
— Continuaţi. Căpătase un soi de rigiditate.
— Am vorbit despre asta cu Tom. E de acord să vă lase liberă
pentru cele treizeci, treizeci şi cinci de zile, la capătul cărora vă
angajează din nou la Agenţie. Ştiu că va fi oricum o muncă dificilă
pentru dumneavoastră, aşa că vă propun cifra de cinci mii de lire
sterline drept compensaţie pentru neplăcerile pe care le veţi avea
şi pentru disponibilitatea pe care veţi avea amabilitatea să mi-o
oferiţi. Un ultim lucru, important. În cazul în care veţi accepta, nu
trebuie să vorbiţi despre asta cu nimeni, e o muncă pe care
intenţionez s-o desfăşor în cel mai retras mod posibil şi n-am nici
un interes ca ziarele sau oricine altcineva să afle. Eu,
dumneavoastră şi Tom vom fi singurii care vom şti, iar pentru
mine este peste măsură de important ca povestea asta să rămână
între noi. Iată, cred că v-am spus totul. Mi le aminteam mai bune
fursecurile astea.
Fata zâmbi şi se întoarse spre fereastră. Stătu o clipă să
privească trecătorii, din când în când urmărea câte unul cu
privirea. Apoi se întoarse din nou spre Jasper Gwyn.
— Dacă accept, pot să-mi aduc cărţi? întrebă.
Jasper Gwyn fu surprins de propriul răspuns.
— Nu.
 — Muzică?
— Nici. Cred că ar trebui pur şi simplu să staţi cu
dumneavoastră şi nimic altceva. Pentru o perioadă de timp total
iraţională.
Fata dădu din cap, i se părea că înţelege.
— Îmi imaginez, spuse, că e inutil să discutăm despre povestea
aia cu nudul.
— Credeţi-mă, va fi mai stânjenitor pentru mine decât pentru
dumneavoastră.
Fata râse.
— Nu, nu-i asta...
Îşi lăsă capul în jos. Netezi câteva cute ale fustei.
— Ultima dată când cineva mi-a cerut să mă privească nu s-a
terminat prea bine.
Făcu un gest cu mâna ca şi cum ar fi alungat ceva.
— Dar eu v-am citit cărţile, spuse, am încredere în
dumneavoastră.
Jasper Gwyn îi zâmbi.
— Vreţi să vă gândiţi câteva zile?
— Nu.
Se aplecă şi luă cheia pe care Jasper Gwyn o pusese pe masă.
— Să încercăm, spuse.
Apoi rămaseră o bună bucată de vreme fără să scoată o vorbă,
fiecare cu gândurile lui, păreau un cuplu de oameni care se
iubesc de foarte mult timp şi nu mai au nevoie să-şi vorbească.
În seara aceea, Jasper Gwyn făcu un lucru ridicol, se postă în
pielea goală în faţa oglinzii şi rămase acolo multă vreme privindu-
se. O făcu pentru că era convins că, în acelaşi moment, Rebecca
făcea acelaşi lucru, acasă la ea.
A doua zi merseră împreună să viziteze atelierul. Jasper Gwyn
îi dădu explicaţii despre cheie şi despre tot. Îi spuse că vor lucra
cu obloanele de lemn trase şi cu luminile aprinse. Insistă ca
atunci când va ieşi să nu le stingă. Îi spuse că îi promisese unui
bătrânel să n-o facă niciodată. Ea nu întrebă nimic, dar observă
că nu existau becuri. Vor sosi în curând, spuse Jasper Gwyn. La
un moment dat ea se duse să se întindă pe pat şi rămase o vreme
acolo fixând tavanul. Jasper Gwyn se apucă se aranjeze ceva la
etaj, unde era baia, nu voia să stea cu ea în linişte, în atelierul
ăla, înainte de a veni momentul potrivit s-o facă. Coborî doar
atunci când auzi paşii ei pe podeaua încăperii.
 Înainte de a ieşi, Rebecca aruncă o privire în jur.
— Dumneavoastră unde veţi sta? întrebă.
— Uitaţi de mine. Eu nu exist.
Rebecca zâmbi, se strâmbă ghiduş, ca să spună că înţelesese,
şi că mai devreme sau mai târziu se va obişnui.
Se înţeleseseră că puteau începe de lunea viitoare.

25

Făcând socotelile, trecuseră deja doi ani, trei luni şi

douăsprezece zile de când Jasper Gwyn comunicase lumii că
înceta să mai scrie. Oricare ar fi fost consecinţele acestui fapt
asupra figurii sale publice, el nu le ştia. Corespondenţa continua
să-i sosească, dintr-o mai veche obişnuinţă, la Tom, şi de câtăva
vreme Jasper îi ceruse să nu i-o mai trimită, pentru că oricum
încetase s-o mai des - chidă. Citea rar ziarele, nu intra niciodată
pe Internet. De fapt, de când publicase lista cu cele cincizeci şi
două de lucruri pe care nu le va mai face, Jasper Gwyn sfârşise
prin a aluneca într-o izolare pe care alţii ar fi interpretat-o ca un
declin, dar pe care el tindea s-o simtă ca pe o uşurare. Se
convinsese că, după doisprezece ani de expunere publică
nenaturală, dar inevitabilă din cauza meseriei sale, i se cuvenea
un fel de convalescenţă. Îşi imagina, probabil, că atunci când va
începe din nou să lucreze, în noua lui ocupaţie de copist, toate
fragmentele vieţii sale s-ar fi trezit şi s-ar fi recompus într-un
tablou iarăşi prezentabil. Aşa că, atunci când, în ziua aceea de
luni, Jasper Gwyn ieşi din casă, o făcu convins că nu intra pur şi
simplu în prima zi din noua sa muncă, ci într-un nou anotimp al
existenţei sale. Asta explică de ce, ieşind, se îndreptă hotărât spre
frizerul său de încredere, cu precisa intenţie de a se tunde zero.
Avu noroc. Salonul era închis pentru reparaţii.
Atunci se plimbă puţin ca să piardă timpul şi la ora zece se
prezentă la atelierul bătrânelului din Camden Town, cel cu
becurile. Se înţeleseseră la telefon. Bătrânul luă dintr-un colţ o
veche cutie de paste italieneşti pe care o sigilase cu un scotch lat
verde şi spuse că era gata. În taxi nu vru s-o lase în portbagaj şi
pe toată durata călătoriei o ţinu pe genunchi. Deoarece era o cutie
destul de mare, dar cu un conţinut evident uşor, exista ceva ireal
în agilitatea cu care coborî din taxi şi urcă puţinele trepte care
duceau la atelierul lui Jasper Gwyn.
Când intră rămase câteva clipe nemişcat, în picioare, fără să
lase cutia din mână.
— Eu am fost deja aici.
— Vă plac motocicletele de epocă?
— Nici măcar nu ştiu ce-s alea.
Deschiseră cu grijă cutia şi scoaseră cele optsprezece becuri
Caterina de Medici. Erau învelite fiecare în parte într-o hârtie
velină foarte moale. Jasper Gwyn aduse scara pe care o
cumpărase de la un indian din apropiere şi apoi se dădu la o
parte. Bătrânul avu de nevoie de un timp exagerat de lung, tot
mutând scara, urcând şi coborând, dar în final obţinu efectul
sperat de la cele optsprezece becuri Caterina de Medici instalate
în optsprezece dulii atârnând din tavan într-o distribuţie
geometrică. Chiar şi stinse arătau foarte bine.
— Aprindeţi dumneavoastră? întrebă Jasper Gwyn, după ce
trăsese obloanele.
— Da, e mai bine, răspunse bătrânul, ca şi cum o apăsare
inexactă pe întrerupător ar fi putut compromite totul. Probabil că,
în mintea sa bolnavă de meseriaş, chiar putea.
Se apropie de tabloul electric şi, privindu-şi ţintă becurile,
apăsă pe întrerupător.
O vreme nu scoaseră nici o vorbă.
— V-am spus că le vreau roşii? întrebă pierdut Jasper Gwyn.
— Tăceţi.
Dintr-un motiv pe care Jasper Gwyn nu era în stare să-l
înţeleagă, becurile, care se aprinseseră cu o culoare roşie
strălucitoare transformând atelierul într-un bordel, se decolorară
încet până când se opriră la o nuanţă între ambră şi albastru,
care nu s-ar fi putut defini cu un alt termen decât infantilă.
Bătrânul bolborosi ceva, satisfăcut.
— Incredibil, spuse Jasper Gwyn. Era sincer emoţionat.
Înainte de a ieşi, porni instalaţia pe care i-o pregătise David
Barber, şi în încăpere începu să se reverse un şuvoi de sunete
care aparent aducea cu el, cu o minunată len- toare, grămezi de
frunze uscate şi ceţoase armonii de instrumente de suflat pentru
copii. Jasper Gwyn aruncă o ultimă privire împrejur. Totul era
gata.
— Nu că mă interesează treburile altora, dar ce faceţi aici
înăuntru? întrebă bătrânul.
— Lucrez. Sunt copist.
Bătrânul dădu din cap. Observa că în încăpere nu exista nici
un birou, dar se vedeau un pat şi două fotolii. Ştia însă că fiecare
meseriaş are stilul său personal.
— Cunoşteam cândva un tip care era copist, spuse, fără să mai
adauge nimic altceva.
Nu insistară pe subiect.
Mâncară împreună într-un pub pe cealaltă parte a străzii.
Când îşi luară rămas-bun cu o căldură demnă, era ora trei fără
un sfert. Mai era cel puţin o oră până la sosirea Rebeccăi, şi
Jasper Gwyn se grăbi să facă lucrurile pe care de zile întregi le
programase în detaliu.

26

Se îndreptă către metrou, se urcă în cel care ducea la

Bakerloo, coborî la Charing Cross, şi două ore vizită câteva
anticariate, căutând, fără să găsească, un manual despre folosirea
cernelurilor. Cumpără din întâmplare o biografie a Rebeccăi West
şi fură, ascunzând-o în buzunar, o antologie de haiku din secolul
al XVIII-lea. În jurul orei cinci intră într-o cafenea pentru că avea
nevoie de o toaletă. La masă, bând un whisky, frunzări antologia
de haiku întrebându-se pentru a nu ştiu câta oară ce minte
trebuie să ai pentru a cultiva o asemenea frumuseţe. Când îşi
dădu seama că era deja ora şase, ieşi ca să meargă într-un mic
supermarket cu produse bio din apropiere şi cumpără câte ceva
pentru cină. Apoi se îndreptă spre cea mai apropiată staţie de
metrou, întârziind puţin ca să viziteze o laundry1 pe care o întâlni
în cale - de mai multă vreme se gândea să facă un ghid al celor o
sută cele mai bune locuri unde să-ţi speli lenjeria la Londra, aşa
că nu pierdea nici o ocazie să se informeze. Când ajunse acasă era
ora şapte şi douăzeci. Făcu un duş, puse un disc cu Billie Holiday
şi îşi pregăti cina, încălzind la foc lent o supă cremă de linte pe
care apoi o îngropă în parmezan ras. Când termină de mâncat,
lăsă totul pe masă şi se întinse pe divan, alegând trei cărţi cărora
urma să le dedice seara. Erau un roman de Bolano, integrala
povestirilor lui Carl Barks cu Donald Duck şi Discursul asupra
metodei al lui Descartes. Cel puţin doi din cei trei schimbaseră
lumea. Al treilea măcar o respectase. La nouă şi un sfert sună
telefonul. De obicei, Jasper Gwyn nu răspundea, dar era o zi
specială.
— Alo?
— Alo, sunt Rebecca.
--Bună seara, Rebecca.
Se scurse un lung moment de tăcere.
— Scuzaţi-mă că vă deranjez. Voiam doar să vă spun că am
fost azi la atelier.
—Eram sigur.
—M-am întrebat dacă n-am greşit ziua.
—Nu, nu, era chiar azi.
—Bine, atunci pot să mă culc liniştită.
—Cu siguranţă.
Trecu o altă pală de linişte.
— Am fost şi am făcut ce mi-aţi spus.
— Foarte bine. N-aţi stins lumina, nu-i aşa?
— Nu, am lăsat totul aşa cum era.

1. Spălătorie (în engl., în original).

— Perfect. Pe mâine, atunci.

— Da.
— Noapte bună, Rebecca.
— Noapte bună. Şi scuzaţi-mă dacă v-am deranjat. Jasper
Gwyn începu din nou să citească. Ajunsese la jumătatea unei
poveşti fantastice. Donald Duck era co- mis-voiajor şi fusese
trimis în regiunea cea mai sălbatică a Alaskăi. Escalada munţi şi
cobora pe râuri ducând mereu cu el mostre din marfa pe care
trebuia s-o vândă. Lucrul cel mai frumos era tipul de marfă pe
care trebuia s-o vândă: orgi din tuburi de trestie.
Apoi trecu la Descartes.

27
Dar a doua zi, când sosi Rebecca, era acolo.
Se aşezase pe podea, cu spatele sprijinit de perete. În atelier se
auzeau sunetele lui David Barber. Un fluviu lent.
Rebecca salută cu un zâmbet prudent. Jasper Gwyn dădu din
cap. Se îmbrăcase cu o haină subţire şi alesese pentru această
ocazie pantofi din piele, cu şiret, maro deschis. Dădeau impresia
de seriozitate. De muncă.
Când Rebecca începu să se dezbrace, el se ridică să aranjeze
mai bine obloanele la una din ferestre, mai mult pentru că i se
părea neelegant să stea să privească. Ea îşi lăsă hainele pe unul
din fotolii. Ultimul lucru pe care-l scoase fu un tricou negru. Pe
dedesubt nu purta nimic. Se duse să se aşeze pe pat. Avea pielea
foarte albă şi un tatuaj pe spate, jos.
Jasper Gwyn se aşeză din nou pe podea, unde stătuse mai
înainte, şi începu să privească. Îl uimiră sânii mici şi aluniţele
secrete, dar nu simţi nevoia să se oprească asupra detaliilor - era
mult mai urgent să înţeleagă întregul, să recompună figura aceea
care părea, din motive ce urmau să fie lămurite, să nu aibă nici o
coerenţă. Se gândi că, fără haine, dădea impresia unei figuri
oarecare. Pierdu aproape imediat noţiunea timpului şi gestul de a
observa îi deveni natural. Din când în când cobora privirea, aşa
cum altcineva ar fi ieşit la suprafaţă să ia o gură de aer.
Multă vreme Rebecca rămase aşezată pe pat. Apoi Jasper
Gwyn o văzu sculându-se şi măsurând lent încăperea, cu paşi
mici. Îşi ţinea ochii în podea căutând puncte imaginare, unde să-
şi pună picioarele, care păreau de copil. Se mişca de parcă ar fi
cules de fiecare dată fragmente din ea însăşi care nu erau
destinate să rămână împreună. Trupul său părea rezultatul unui
efort de voinţă.
Se întoarse la pat. Se întinse pe spate, cu ceafa sprijinită de
pernă. Ţinea ochii deschişi.
La ora opt îşi îmbrăcă impermeabilul şi stătu aşa câteva
minute, pe un scaun, să respire.
Apoi se ridică şi plecă - nu salută decât cu un mic gest.
Câtăva vreme Jasper Gwyn nu se mişcă. Când se ridică, o făcu
doar pentru a se duce să se aşeze pe pat. Începu să fixeze tavanul.
Îşi pusese capul în golul lăsat pe pernă de Rebecca.
— Cum a mers? întrebă doamna cu fularul impermeabil.
— Nu ştiu.
— E exact ce trebuie fata.
— Nu sunt sigur că se va întoarce.
— De ce nu?
 — Totul e atât de absurd.
— Şi ce dacă?
— Nu sunt sigur nici măcar dacă eu mă întorc.
Dar a doua zi se întoarse.

28

Îi veni în minte să aducă un blocnotes. Îl alese nu prea mic, cu

foile de culoarea untului. Cu un creion scria din când în când
cuvinte, apoi rupea foaia şi o prindea cu o pioneză pe podeaua de
lemn, alegând de fiecare dată alt loc, ca şi cum ar fi pus curse de
şoareci.
La un moment dat scrise o frază, apoi se învârti puţin prin
cameră până când găsi un punct pe podea, nu departe de locul în
care, în clipa aceea, Rebecca stătea în picioare sprijinită de perete.
Se aplecă şi prinse foaia de podea cu o pioneză. Apoi ridică ochii
spre Rebecca. Nu se aflase niciodată atât de aproape de ea, de
când începuseră. Rebecca îl privea în ochi. O făcea într-un fel su-
pus, fără intenţii ascunse. Rămaseră un timp privindu-se aşa.
Respirau lent, în fluviul de sunete al lui David Barber. Apoi
Jasper Gwyn îşi coborî privirea.
Înainte de a pleca Rebecca traversă încăperea şi se duse exact
acolo unde se cuibărise Jasper Gwyn, aşezat pe jos, într-un colţ.
Se aşeză lângă el, lungindu-şi picioarele şi ascunzându-şi mâinile
între coapse, lipindu-şi spatele de al lui. Nu se întoarse să-l
privească, stătu doar acolo, cu capul sprijinit de perete. Jasper
Gwyn simţi atunci apropierea călduţă şi parfumul ei. Până când
Rebecca se ridică, se îmbrăcă şi plecă.
Rămas singur, notă ceva pe foile lui şi se duse să le fixeze pe
podea, în nişte puncte pe care le căută cu multă atenţie.

29

În zilele următoare, Rebecca prinse obiceiul de a se plimba în

jurul hârtiuţelor, desenând traiectorii care o purtau de la una la
alta, ca şi cum ar fi căutat profilul unei figuri. Nu se oprea
niciodată să le citească, se învârtea doar în jurul lor. Jasper Gwyn
o văzu schimbându-şi încetul cu încetul comportamentul, diferită
în felul de a se arăta, mai neaşteptată în gesturi. Era poate într-a
şaptea sau a opta zi când o văzu dintr-odată de o frumuseţe
surprinzătoare, fără nici un defect. Nu dură decât o clipă, ca şi
cum ea ar fi ştiut foarte bine unde ajunsese şi nu avea intenţia de
a rămâne acolo. Aşa că îşi trecu greutatea pe cealaltă parte,
ridicând mâna să-şi aranjeze părul şi deveni din nou imperfectă.
În aceeaşi zi, la un moment dat, începu să murmure, încet de
tot, întinsă pe pat. Jasper Gwyn nu putea auzi cuvintele, de fapt
nici nu voia. Dar ea continuă minute în şir, din când în când
zâmbea, sau se oprea, apoi relua. Părea că povesteşte ceva cuiva.
În timp ce vorbea îşi lăsa palmele să alunece în sus şi-n jos pe
picioarele întinse. Le oprea atunci când tăcea. Fără să-şi dea
seama Jasper Gwyn ajunse să se apropie de pat, ca şi cum ar fi
urmărit un mic animal şi ar fi ajuns la câţiva paşi de vizuina
acestuia. Ea nu reacţionă, coborî doar glasul şi continuă să
vorbească, dar de abia mişcând buzele, într-o şoaptă care înceta
uneori, apoi reîncepea.
A doua zi, în timp ce Jasper Gwyn o privea, i se umplură ochii
de lacrimi, dar doar pentru o clipă, gânduri trecătoare sau
amintiri fugare.
Dacă Jasper Gwyn ar fi trebuit să spună când a început să se
gândească la existenţa unei soluţii, probabil ar fi vorbit despre
ziua în care ea şi-a îmbrăcat, la un moment dat, cămaşa, fără ca
asta să însemne că revenea asupra unei decizii luate, ci că mergea
înainte, dincolo de ceea ce hotărâse. O ţinu puţin pe ea,
descheiată, jucându-se cu manşetele. Atunci ceva în ea se
schimbă, într-un fel care s-ar fi putut defini lateral, şi Jasper
Gwyn simţi pentru prima oară că Rebecca îl lăsa să zărească
propriul ei portret.
În noaptea aceea ieşi să se plimbe pe străzi, ore întregi, fără să
se simtă obosit. Observă că existau spălătorii care nu închideau
niciodată şi înregistră lucrul ăsta cu o oarecare satisfacţie.

30
 N-o mai vedea nici grasă, nici frumoasă, şi orice gândise sau
observase la ea, înainte de a intra în atelierul acela, se topise
complet sau nu existase niciodată. La fel cum nu i se părea că,
acolo înăuntru, timpul trecea, ci că mai degrabă se derula un
moment unic, mereu identic cu el însuşi. Începea să recunoască
uneori fragmente din bucla lui David Barber şi revenirea lor
periodică, mereu identică, dădea oricărei treceri o fixitate poetică
în faţa căreia întâmplările lumii, afară, pierdeau orice vrajă.
Faptul că totul lua formă într-o unică lumină imobilă de o nuanţă
infantilă era de un deliciu infinit. Mirosurile atelierului, praful
care se aşeza pe lucruri, murdăria căreia nimeni nu i se
împotrivea - totul dădea impresia unui animal în letargie, care
respira rar, dispărut pentru cei mai mulţi. Jasper Gwyn ajunse
să-i explice doamnei cu fularul impermeabil, care voia să ştie, că
exista ceva hipnotic în toate astea, asemănător cu efectele unui
drog. N-aş exagera chiar aşa, spuse bătrâna doamnă. Şi îi aduse
aminte că la urma urmei activitatea lui de copist nu era altceva
decât o muncă. Gândiţi-vă mai degrabă să faceţi ceva bun,
adăugă, altfel sunt obligată să mă duc la întâlnirea cu clase de
copii.
— Câte zile mai am? întrebă Jasper Gwyn.
— Vreo douăzeci, cred.
— Am timp.
— Aţi scris ceva?
— Notiţe. Nimic care să poată fi citit.
— Eu în locul dumneavoastră n-aş sta atât de liniştită.
— Nu sunt liniştit. Am spus doar că am timp. Mă gândeam să
intru în panică peste câteva zile.
— Ăsta-i obiceiul vostru, al tinerilor, să amânaţi tot timpul.

31

Deseori ajungea cu întârziere, când Rebecca era deja în atelier.

Putea să întârzie zece minute sau chiar o oră. O făcea anume. Îi
plăcea s-o găsească deja dispărută pentru ea însăşi în fluviul
sonor al lui David Barber şi în lumina aceea - când el în schimb
mai purta încă în spate cruzimea şi ritmul lumii de afară. Atunci
intra făcând cât mai puţin zgomot şi se oprea în prag, căutând-o
cu privirea ca într-o mare volieră; în momentul în care o găsea,
aceea era imaginea care-i rămânea cel mai clar în memorie. Ea cu
timpul se obişnuise şi nu se mişca atunci când se deschidea uşa,
ci rămânea aşa cum era. De zile întregi neglijaseră orice inutilă
liturghie a salutului, atunci când se întâlneau sau se despărţeau.
Într-o zi, când intră, Rebecca dormea. Întinsă pe pat, puţin
întoarsă pe o parte. Respira uşor. Jasper Gwyn apropie în tăcere
un fotoliu la picioarele patului. Se aşeză şi rămase mult timp s-o
privească. Aşa cum n-o făcuse niciodată, de aproape, urmărea
detaliile, cutele trupului, nuanţele de alb ale pielii, lucrurile
mărunte. Nu-i păsa dacă-i rămâneau sau nu în memorie, nu i-ar
fi servit pentru portret, dar prin intermediul acelui fel de a privi
câştiga o apropiere clandestină care, în schimb, îl ajuta şi-l ducea
departe. Lăsă să treacă timpul fără să grăbească ideile pe care le
simţea sosind, rar şi dezordonat, ca oamenii de la o frontieră. La
un moment dat Rebecca deschise ochii şi îl văzu. Instinctiv îşi
strânse picioarele. Dar apoi, încet încet, le deschise din nou,
regăsindu-şi poziţia dinainte - îl fixă câteva clipe şi în sfârşit
închise ochii.
În ziua aceea Jasper Gwyn nu se mişcă din fotoliu şi se apropie
atât de mult de Rebecca, încât fu normal să ajungă unde se afla
ea, trecând mai întâi printr-o mo- leşeală plină de imagini, apoi
alunecând în somn, fără să-i opună rezistenţă, abandonat în
fotoliu. Ultimul lucru pe care-l auzi fu vocea doamnei cu fular
impermeabil. Grozav mai lucrezi, zicea.
Rebeccăi i se păru însă normal, când deschise din nou ochii -
ceva ce trebuia să se întâmple. Scriitorul adormit. Ce plăcere
ciudată. Coborî în linişte din pat. Trecuse de ora opt. Înainte de a
se îmbrăca se apropie de Jasper Gwyn şi stătu să-l privească -
bărbatul ăsta, se gândi. Se învârti în jurul lui şi, deoarece el avea
cotul sprijinit de braţul fotoliului, cu mâna atârnând în gol, îşi
apropie coapsele de mâna aceea, aproape atingând-o şi rămase
câtăva vreme nemişcată - degetele bărbatului ăstuia şi sexul meu,
se gândi. Se îmbrăcă fără să facă zgomot. Ieşi când el mai dormea
încă.
Ca în fiecare seară, făcu primii paşi pe stradă cu nesiguranţa
unui animal de abia născut.
32

Se întoarse acasă şi acolo se afla un băiat.

— Ciao Rebecca, zise.
— Ţi-am spus să mă anunţi când te întorci aici.
Dar înainte de a-şi scoate paltonul îl sărută.
Mai târziu, în timpul nopţii, îi spuse că avea o nouă ocupaţie.
Pozez pentru un pictor, zise.
— Tu?
— Da, eu.
El râse.
— Goală, spuse ea.
— Nuuu!
— Nu-i deloc rea ca ocupaţie. În fiecare zi, patru ore.
— Ce naşpa! Cin’ te-a pus?
— Banii. Îmi dă cinci mii de lire sterline. Trebuie să plătim
cumva locuinţa asta. O faci tu?
Băiatul era fotograf, dar nu părea să existe prea multă lume
dispusă să creadă asta. Aşa că Rebecca era cea care avea grijă de
toate: chiria, facturile, mâncarea din frigider. El din când în când
dispărea, apoi apărea din nou. Lucrurile lui erau acolo. De obicei
Rebecca rezuma situaţia în termeni foarte concreţi. M-am
îndrăgostit de un tâmpit, zicea.
Cu două luni înainte, el îi spusese că un prieten de-al lui voia
s-o fotografieze. Au aranjat să se vadă într-o seară, acasă la ea.
Băură mult şi în final Rebecca se trezi goală în pat, cu prietenul
care făcea fotografii. Nu-i păsa. La un moment dat iubitul ei cel
tâmpit se dezbrăcase şi se dusese lângă ea. Au început să facă
dragoste. Prietenul continua să facă fotografii. După aceea, câteva
zile la rând, Rebecca n-a vrut să-l mai vadă pe iubitul ei tâmpit.
Dar nici măcar atunci n-a încetat să-l iubească.
Ştia, de altfel, că trupul ei o va împinge întotdeauna spre iubiri
absurde. Nici unui bărbat nu-i trece prin minte să dorească un
trup ca al ei. Dar, de fapt, experienţa o învăţase pe Rebecca că
mulţi îl doresc, şi deseori ăsta e rezultatul unei răni pe care nu
vor s-o recunoască. Adesea, fără să ştie, se tem de trupul femeii.
Alteori au nevoie să dispreţuiască pentru a se excita, şi atunci le
face bine să posede trupul acela. Aproape întotdeauna era vorba
şi despre un soi de aşteptare circulară a perversiunii, ca şi cum
faptul de a alege frumuseţea aceea anormală ar fi însemnat în
mod obligatoriu şi abandonarea manierelor mai simple şi directe
de a dori. Aşa se face că, la douăzeci şi şapte de ani, Rebecca avea
deja o mulţime de amintiri ratate, în care cu greutate ar fi putut
regăsi duioşia simplă a unui moment curat. Nu-i păsa. Nu era
nimic de făcut în privinţa asta.
Iată de ce rămânea cu băiatul tâmpit. Iată de ce nu fusese
mirată atunci când Jasper Gwyn îi făcuse propunerea aceea. Era
exact genul de lucruri pe care învăţase să le aştepte de la viaţă.

33

Dimineaţa îl lăsă pe băiatul tâmpit adormit în pat şi ieşi fără

măcar să-şi facă duşul. Era învăluită într-o noapte de sex şi îi
plăcea s-o ducă întreagă cu ea. Azi mă ai aşa, dragă Jasper Gwyn.
Să vedem ce efect are asupra ta.
Mai mergea încă să lucreze la Tom patru ore, dimineaţa. Avea o
adevărată veneraţie pentru omul ăla. De când, cu trei ani în
urmă, un accident de maşină îl obligase să-şi ducă viaţa într-un
scaun cu rotile, îşi construise în jur un birou enorm, un soi de
teritoriu, unde el era Dumnezeu. Se înconjurase de colaboratori
de toate felurile, unii foarte bătrâni, alţii complet nebuni. El stătea
la telefon tot timpul. Plătea puţin şi rar, dar ăsta era un amănunt.
Avea o asemenea energie, şi genera atât de multă viaţă în jur,
încât lumea ajungea să-l adore. Era unul dintre acei oameni care,
dacă ţi se întâmplă eventual să crăpi, iau chestia asta ca pe o
jignire personală.
Despre povestea cu portretul nu-i spusese niciodată nimic. O
singură dată, după ce trecuseră deja câteva zile de când Rebecca
mergea după-masa la Jasper Gwyn, Tom trecuse pe lângă ea în
căruciorul lui pe rotile şi oprindu-se în faţa biroului îi spusese:
— Dacă te întreb ceva, trimite-mă la dracu’.
— De acord.
— Cum se poartă bătrânul Jasper?
— Duceţi-vă la dracu’.
— Perfect.
Şi aşa, la ora unu se ridica, îşi lua lucrurile şi trecea pe la Tom
să-l salute. Ştiau amândoi unde se duce, dar se prefăceau că nu
ştiu. Uneori el arunca o privire scurtă la cum era îmbrăcată. Se
gândea probabil că va înţelege ceva din asta, cine ştie.
Se ducea la atelierul lui Jasper Gwyn cu metroul, dar cobora
întotdeauna cu o staţie mai devreme, ca să meargă puţin pe jos
înainte de a intra. Pe stradă învârtea cheia în mână. Era felul său
de a începe să lucreze. Un alt lucru pe care-l făcea era să se
gândească în ce ordine îşi va scoate hainele. Era ciudat, dar stând
aproape de bărbatul acela, în fiecare zi lăsată de Dumnezeu,
ajungeai să înveţi un soi de precizie a gesturilor pe care ea n-o
socotise niciodată necesară. Te făcea să crezi că nu toate lucrurile
erau egale şi că cineva dirija de undeva fiecare acţiune a noastră -
iar într-o zi, cât se poate de simplu, ne va cere socoteală pentru
ele.
Răsucea cheia în broască şi intra.
Nu-şi dădea imediat seama dacă el era deja acolo. Învăţase că
n-avea importanţă. Totuşi nu se simţea în siguranţă până când
nu-l vedea - şi nu era liniştită până când n-o privea. Nu şi-ar fi
putut imagina asta înainte, dar exact lucrul cel mai absurd - că
bărbatul acela o priveşte - devenise lucrul de care avea nevoie şi
fără de care nu regăsea nimic în ea însăşi. Înţelese, spre
surprinderea ei, că îşi dădea seama că e goală numai când era
singură şi el n-o privea. În schimb, i se părea absolut firesc când
el o fixa, şi atunci se simţea îmbrăcată şi întreagă, asemenea unei
munci bine făcute. Cu trecerea zilelor, se surprinse dorind ca el să
se apropie şi deseori o irita obiceiul acela al lui de a rămâne
sprijinit de perete, încăpăţânându-se să nu ia ceea ce ea ar fi
dăruit fără nici o problemă. Atunci se putea întâmpla ca ea să fie
cea care se apropia, dar nu era simplu, ar fi trebuit să fie în stare
să evite orice gest ce putea părea o seducţie - şi atunci sfârşea
prin a fi repezită în gesturi şi inexactă. Întotdeauna el era cel care
regăsea o distanţă nedureroasă.
În ziua în care ea sosi învăluită în noaptea de sex, Jasper
Gwyn nu apăru. Rebecca avu timp să facă socoteala, trecuseră
optsprezece zile de când începuseră. Se gândi că şi becurile
agăţate în tavan erau optsprezece. Nebun cum era, se putea foarte
bine ca Jasper Gwyn să atribuie un înţeles anume acestui lucru -
poate de aia nici nu venise. Se îmbrăcă, la ora opt fix, şi-i trebui
mult timp să se întoarcă acasă - era ca şi cum ar fi aşteptat ca
înainte de asta el să-i restituie ceva.
34

Nici a doua zi Jasper Gwyn nu veni. Rebecca simţi trecerea

orelor cu o încetineală exasperantă. Era sigură că-l va vedea
apărând, dar asta nu se întâmplă, şi când se îmbrăcă din nou, la
ora opt fix, era furioasă. Pe stradă, mergând în întuneric, se gândi
că era o proastă şi că nu era vorba decât de o ocupaţie, ce-i păsa
ei - dar căuta să-şi aducă aminte dacă văzuse ceva straniu la el,
ultima dată când se întâlniseră. Şi-l amintea aplecat peste foile
lui, nimic altceva.
A doua zi sosi anume mai târziu, doar câteva minute, dar
pentru Jasper Gwyn, ea ştia asta, era o enormitate. Intră, atelierul
era pustiu. Rebecca se dezbrăcă, dar după aceea nu găsi nicăieri
cinismul sau simplitatea de a nu se gândi la nimic - îşi petrecu
timpul măsurând neliniştea care devenea tot mai adâncă. Nu
reuşea să facă ceea ce trebuia - să fie pur şi simplu ea însăşi -
deşi îşi aducea aminte foarte bine cât i se păruse de simplu în
prima zi, când el nu apăruse. Era clar că se întâmplase ceva - ca o
peregrinare. Acum nu mai reuşea să se întoarcă înapoi în nici un
loc şi, de altfel, nici un drum nu i se mai părea posibil fără el.
Eşti tâmpită, se gândi.
Poate e bolnav. Poate lucrează acasă. Poate a terminat deja.
Poate a murit.
Dar ştia că nu e adevărat, pentru că Jasper Gwyn era un om
exact, chiar şi atunci când greşea.
Se întinse pe pat şi pentru prima oară i se păru că începe să-i
fie frică să stea acolo singură. Încercă să-şi aducă aminte dacă a
închis uşa cu cheia. Se întrebă dacă era sigură că trecuseră cu
adevărat trei zile de când îl văzuse ultima oară. Străbătu cu
memoria cele trei după-amiezi pline de nimic. I se păru şi mai rău.
Relaxea- ză-te, se gândi. Va veni, îşi spuse. Închise ochii. Începu
să se mângâie, la început încet, pe trup, apoi între picioare. Nu se
gândea la nimic special şi asta îi făcu bine. Se întoarse uşor pe o
parte, pentru că aşa îi plăcea s-o facă. Deschise din nou ochii, în
faţa ei se afla uşa de la intrare. Se va deschide şi n-o să mă
opresc, se gândi. El nu există, exist eu, şi asta am chef să fac
acum, dragă Jasper Gwyn. Am chef să mă mângâi. N-ai decât să
intri pe uşa aia, şi o să vedem ce-ţi vine să scrii. O să continui s-o
fac până la sfârşit, nu-mi pasă dacă mă priveşti. Închise din nou
ochii.
La ora opt se ridică, se îmbrăcă şi se întoarse acasă. Se gândi
că nu mai erau decât zece zile, poate vreuna în plus. Nu reuşea să
înţeleagă dacă e puţin sau mult. Era o eternitate minusculă.

35

A doua zi intră în cameră şi Jasper Gwyn stătea pe un scaun,

într-un colţ. Părea supraveghetorul unei săli, într-un muzeu, care
păzea o operă de artă contemporană.
Instinctiv Rebecca înţepeni. Privi interogator spre Jasper
Gwyn. El se limită s-o fixeze cu privirea. Atunci ea, pentru prima
oară de când începuse totul, vorbi.
— Aţi lipsit trei zile, spuse.
Abia atunci îl observă pe celălalt bărbat. Stătea în picioare,
sprijinit de perete, într-un colţ.
Doi bărbaţi, mai era unul, aşezat pe prima treaptă a scării care
ducea la baie.
Rebecca ridică tonul şi spuse că nu aşa era înţelegerea, dar
fără să clarifice la ce se referea. Mai spuse că se considera liberă
să înceteze când voia şi că dacă el credea că pentru cinci mii de
lire sterline îşi putea permite să facă tot ce-i trecea prin cap, se
înşela amarnic. Apoi rămase acolo, nemişcată, pentru că Jasper
Gwyn nu părea să aibă chef să răspundă.
— Ce porcărie, zise, mai mult pentru ea însăşi.
Se duse să se aşeze pe pat şi rămase acolo destul de mult.
Se auzea muzica lui David Barber.
Se hotărî să nu se teamă.
Ei, eventual, trebuiau să se teamă de ea.
Îşi scoase hainele, cu gesturi seci, se ridică şi începu să se
plimbe prin încăpere. Se ţinea departe de Jasper Gwyn, dar trecea
pe lângă ceilalţi doi bărbaţi, fără să-i privească, de unde dracu’ i-o
fi luat, se întrebă. Călca pe foiţele lui Jasper Gwyn, mai întâi doar
atingându-le, apoi rupându-le pur şi simplu cu talpa piciorului,
simţea metalul pionezelor zgâriindu-i pielea, dar nu-i păsa. Alegea
unele, le distrugea - pe altele le lăsa să supravieţuiască. Se gândi
că părea un servitor care seara stinge lumânările, în palat, şi lasă
câteva aprinse, potrivit vreunei reguli a casei. Îi plăcu ideea şi
încetul cu încetul încetă să mai acţioneze cu furie, şi începu să se
comporte cu răbdarea care s-ar fi aşteptat de la servitorul
respectiv. Încetini pasul şi-şi pierdu duritatea din priviri.
Continua să stingă foiţele, dar cu o grijă diferită, blândă. Când i
se păru că a terminat - orice ar fi început - se întinse din nou pe
pat şi-şi înfundă capul în pernă, închizând ochii. Nu mai simţea
furie, ba chiar fu mirată să simtă cum o învăluia un soi de linişte
pe care, înţelese, o aştepta de zile întregi. Nimic nu se mişca în
jurul ei, dar la un moment dat ceva se mişcă, nişte paşi, apoi
zgomotul sec al unui scaun, poate mai multe scaune, mutate
lângă pat. Nu deschise ochii, n-avea nevoie să ştie. Se lăsă să
cadă într-un întuneric mut, iar întunericul acela era ea însăşi.
Putea s-o facă, uşor şi fără teamă, pentru că cineva o privea - îşi
dădu imediat seama. Dintr-un motiv pe care nu-l înţelegea, era în
sfârşit singură, într-o manieră perfectă, aşa cum nu eşti singur
niciodată - sau rareori, se gândi, în vreo îmbrăţişare de dragoste.
Ajunse departe, pierzând orice noţiune a timpului, cuprinsă poate
de somn, gândindu-se uneori la cei doi bărbaţi, dacă o vor atinge -
şi la al treilea bărbat, singurul pentru care se afla acolo cu
adevărat.
Deschise ochii, se temu că e târziu. În încăpere nu mai era
nimeni. Lângă pat, un scaun, unul singur. Ieşind îl atinse. Încet,
cu dosul mâinii.

36

Când intră în atelier, la ora patru fix a zilei următoare, primul

lucru pe care-l văzu fu că bileţelele lui Jasper Gwyn, erau din nou
la locul lor, toate ca noi, nici măcar unul şifonat, prinse cu
pioneze şi tot restul. Erau sute deja. Nu părea ca cineva să le fi
călcat în picioare. Rebecca ridică privirea, Jasper Gwyn era acolo,
aşezat pe jos, în ceea ce părea că devenise bârlogul său, cu
spatele sprijinit de perete. Fiecare lucru era la locul lui, lumina,
muzica, patul. Scaunele aliniate pe o latură a încăperii, în ordine,
în afară de cel pe care din când în când îl folosea el, pus într-un
colţ, carneţelul de notiţe pe podea. Ce senzaţie de salvare, se
gândi - pe care n-am cunoscut-o niciodată înainte.
Îşi scoase hainele, luă un scaun, îl mută într-un loc care-i
plăcu, nu prea aproape de Jasper Gwyn, şi se aşeză. Rămase aşa
mult timp, Jasper Gwyn o privea din când în când, dar mai des
fixa ceva din cameră, făcând mici gesturi în aer, ca şi cum ar fi
urmărit o muzică. Părea să-i lipsească blocnotesul, îl căută de
două ori cu privirea, dar de fapt nu se ridica să-l ia, avea chef să
rămână acolo, sprijinit de perete. Asta până când Rebecca începu
brusc să vorbească.
— Azi noapte m-am gândit la ceva, spuse.
Luat prin surprindere, Jasper Gwyn se întoarse s-o privească.
— Da, ştiu, n-ar trebuie să vorbesc, termin imediat.
Vocea era calmă, liniştită.
— Dar există un lucru stupid pe care m-am hotărât să-l fac.
Nici măcar n-am înţeles prea bine dacă-l fac pentru mine sau
pentru dumneavoastră, vreau doar să spun că mi se pare potrivit,
aşa cum aici e potrivită lumina, muzica, e potrivit totul, în afară
de un lucru. Aşa că am hotărât să-l fac.
Se ridică, se apropie de Jasper Gwyn şi îngenunche în faţa lui.
— Ştiu, e un lucru stupid, mă scuzaţi. Dar daţi-mi voie să-l
fac.
Şi, aşa cum ar fi făcut cu un copil, se întinse spre el şi, încet, îi
scoase haina. Jasper Gwyn nu se împotrivi. Părea liniştit de faptul
că o vede pe Rebecca împăturind haina corect şi aşezând-o pe
podea cu grijă.
Apoi îi deschise naturii de la cămaşă, lăsându-i la urmă pe cei
de la manşete. I-o dădu jos şi, din nou, o împături cu grijă,
punând-o lângă haină. Păru satisfăcută, şi câtăva vreme nu se
mişcă.
Apoi se dădu puţin înapoi, şi se aplecă să-i desfacă şireturile. Îi
scoase pantofii. Jasper Gwyn îşi retrase picioarele, pentru că toţi
bărbaţii se ruşinează de şosete. Dar ea zâmbi şi-i scoase şi
şosetele. Puse apoi totul în ordine, aşa cum ar fi putut face el,
atentă ca fiecare lucru să fie perfect aliniat.
Îl privi pe Jasper Gwyn şi spuse că aşa era mult mai bine.
— Aşa e mult mai corect, spuse.
 Se ridică şi se duse să se aşeze din nou pe scaun. Era stupid,
dar inima îi bătea ca şi cum ar fi alergat - exact aşa îşi imaginase,
noaptea, când îi venise în minte.
Jasper Gwyn începu să-şi plimbe din nou privirea în jur,
făcând mici gesturi în aer. Nu părea să se fi schimbat nimic
pentru el. Ca şi cum dintr-odată a devenit un animal, se gândi
totuşi Rebecca. Îi privea pieptul slab, braţele uscate, şi se întoarse
cu gândul la perioada în care pentru ea Jasper Gwyn era un
scriitor îndepărtat, o fotografie, câteva interviuri - seri întregi în
care-l citea răpită. Îşi aduse aminte de episodul când Tom, pentru
prima oară, o trimisese la spălătorie, cu telefonul celular. Ei i se
păruse o nebunie, şi atunci Tom se oprise puţin să-i explice ce fel
de tip era Jasper Gwyn. Îi povestise că în ultima sa carte exista o
dedicaţie. Poate şi-o amintea: lui P., adio. Îi spuse că P venea de la
Paul, care era un copil. Avea patru ani, iar Jasper Gwyn era tatăl
lui. Dar nu se văzuseră niciodată, pentru simplul motiv că Jasper
Gwyn hotărâse că nu va fi tată niciodată, pentru nimic în lume.
Era în stare să-l ajute cu multă blândeţe şi determinare. Şi-i mai
povesti ceva. Existau cel puţin alte două cărţi, de Jasper Gwyn,
care circulau prin lume, dar nu cu numele lui, şi bineînţeles că
nu-i va spune care erau. Apoi Tom îndreptase un pix albastru
spre capul ei şi făcuse un zgomot cu buzele, ca un şuier.
— E un ştergător de memorie, îi explicase. Tu nu ştii nimic.
Ea luase celularul şi se dusese la spălătorie. Şi-l amintea
perfect, un bărbat, stând în mijlocul maşinilor de spălat, elegant,
cu mâinile uitate pe genunchi. I se păruse un soi de divinitate,
pentru că era încă mică şi era pentru prima oară. La un moment
dat el încercase să-i spună ceva despre Tom şi despre un frigider,
dar ea nu reuşea să se concentreze, pentru că el vorbea fără s-o
privească în ochi şi cu un glas pe care i se părea că-l cunoaşte
din- totdeauna.
Acum bărbatul acela era acolo, cu pieptul lui slab, braţele
uscate, picioarele goale puse unul peste altul - o elegantă epavă
animală, princiară. Rebecca se gândi cât drum ţi se poate
întâmpla să faci şi cât de misterioase pot fi căile experienţei, dacă
poţi ajunge să stai aşezată pe un scaun, goală, lăsându-te privită
de un bărbat care şi-a târât nebunia de departe până acolo,
aranjând-o până la a face din ea un refugiu pentru el şi pentru
tine. Îi veni în minte că de fiecare dată când citise o pagină scrisă
de acel bărbat, fusese deja invitată în acel refugiu şi că, în fond,
de atunci nu se întâmplase nimic, absolut nimic - poate doar o
tardivă aliniere a trupurilor, mereu în întârziere.
Din ziua aceea Jasper Gwyn începu să lucreze îmbrăcat doar
cu o pereche de pantaloni vechi, de mecanic. Îi dădea un aer de
pictor nebun, dar asta nu-i strica.

37

Trecură câteva zile şi într-o după-amiază un bec se stinse.

Bătrânelul din Camden Town lucrase bine. Se stinse fără ezitări şi
tăcut ca o amintire.
Rebecca se întoarse să-l privească - stătea pe pat, fu ca o
imperceptibilă oscilare a spaţiului. Simţi că spaima îi dă târcoale,
îi fu imposibil s-o evite. Jasper Gwyn îi explicase cum se va sfârşi
totul şi acum ştia ce se va întâmpla, dar nu cât de repede sau cât
de încet. De multă vreme încetase să mai numere zilele şi refuzase
întotdeauna să se întrebe cum va fi după. Se temea să se întrebe.
Jasper Gwyn se ridică, se duse până sub becul stins şi începu
să-l observe, cu un interes, ai fi zis, ştiinţific. Nu părea neliniştit.
Părea să se întrebe de ce tocmai acela. Rebecca zâmbi. Se gândi
că dacă lui nu-i era frică, nu-i va fi nici ei. Se aşeză pe pat şi de
acolo îl văzu pe Jasper Gwyn plimbându-se prin atelier, cu capul
plecat, pentru prima oară interesat de bileţelele pe care le
prinsese de podea şi la care nu se uitase niciodată. Luă unul, apoi
altul. Scotea pioneza, lua bileţelul, îl punea în buzunar, apoi se
ducea şi aşeza pioneza pe un pervaz, mereu acelaşi. Lucrul ăsta îi
capta toată atenţia, şi Rebecca îşi dădu seama că ar fi putut să
plece fără ca el să-şi dea seama măcar. Când se stinse al doilea
bec, amândoi se întoarseră să-l privească, pentru o clipă. Parcă
era ca atunci când aşteptăm stelele căzătoare, în nopţile de vară.
La un moment dat Jasper Gwyn păru să-şi aducă aminte de ceva
şi atunci se duse să dea mai încet volumul „buclei“ lui David
Barber. Cu mâna pe buton, ţinea privirea aţintită pe becuri şi
căuta o simetrie milimetrică.
În ziua aceea Rebecca se întoarse acasă şi-i ceru băiatului
tâmpit să plece, doar pentru câteva zile - spuse că i-ar plăcea să
rămână singură câtăva vreme. Şi unde să mă duc? întrebă băiatul
tâmpit. Oriunde, spuse ea.
 A doua zi nici măcar nu se duse să lucreze la Tom.
Îi venise în minte că era pe punctul să termine ceva şi voia s-o
facă bine, voia să facă numai asta.
O idee aproape identică trebuie să fi avut şi Jasper Gwyn,
pentru că a doua zi, atunci când sosi în atelier, Rebecca văzu într-
un colţ, pe podea, resturile de la cină, şi înţelese că Jasper Gwyn
nu se întorsese acasă, în noaptea aceea - şi nici n-o va mai face
înainte ca totul să ia sfârşit. Se gândi cât de exact era omul acela.

38

Ea trecea, din când în când, prin petele de întuneric, ca şi cum

ar fi încercat să dispară. Atunci Jasper Gwyn o privea aşteptând
ceva de la umbră. Apoi se întorcea la gândurile lui. Părea
bucuros, liniştit, lângă resturile cinei, cu faţa nerasă, părul
răvăşit de nopţile dormite pe jos. Rebecca îl privea şi se gândea că
era iremediabil atrăgător. Cine ştie dacă găsise ce căuta. Nu
puteai să-i citeşti pe faţă nici satisfacţie, nici umbra vreunei
nelinişti. Doar urma unei concentrări febrile, dar liniştite. Mai
culegea din când în când un bileţel de pe jos - apoi îl mototolea şi-
l vâra în buzunar. Cu privirea la becuri, în clipa în care se
stingeau.
Dar, la un moment dat, se duse şi se aşeză lângă ea, pe pat, şi,
ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume, începu să-i
vorbească.
— Vedeţi, mi se pare că am înţeles ceva.
Ea aşteptă.
— Credeam că era absolut necesar să nu vorbim, eu sunt
terorizat de vorbitul fără rost, nu puteam desigur să mă apuc să
pălăvrăgesc cu dumneavoastră. Şi apoi mă temeam că am fi ajuns
la ceva de tipul psihanalizei, la o mărturisire. O perspectivă
teribilă, nu găsiţi?
Rebecca zâmbi.
— Dar, vedeţi, greşeam, adăugă Jasper Gwyn.
Tăcu o vreme.
— Adevărul este că dacă vreau să fac meseria asta, trebuie să
accept să vorbesc, chiar şi numai o dată, de două ori cel mult, la
momentul potrivit, dar trebuie să fiu în stare s-o fac.
 Îşi ridică privirea spre Rebecca.
— Să vorbesc cât de cât, zise.
Ea dădu din cap. Stătea complet goală, aşezată lângă un
bărbat în pantaloni de mecanic, şi lucrul ăsta i se părea cât se
poate de firesc. Se întreba doar cum putea să-i fie de folos
bărbatului ăluia.
— De exemplu, înainte de a fi prea târziu, mi-ar plăcea să vă
întreb ceva, spuse Jasper Gwyn.
— Întrebaţi-mă.
Jasper Gwyn o întrebă. Ea se gândi, apoi răspunse. Era ceva
despre râs şi plâns.
Mai vorbiră puţin despre asta.
Apoi el o întrebă ceva despre copii. Despre fii, preciză.
Şi încă ceva despre peisaje.
Vorbeau aproape în şoaptă, fără grabă.
Până când el dădu din cap ca şi cum ar fi spus da, am înţeles,
şi se ridică.
— Mulţumesc, spuse.
Apoi adăugă că nu fusese chiar atât de greu. Păru să şi-o
spună lui însuşi, dar se întoarse spre Rebecca, de parcă ar fi
aşteptat un soi de răspuns.
— Nu, n-a fost greu, spuse ea atunci. Spuse că nimic nu era
greu acolo.
Jasper Gwyn se duse să regleze volumul muzicii şi „bu- cla“ lui
David Barber păru că dispare în pereţi, lăsând nu mai mult de o
dâră în urma ei, în lumina fragilă a ultimelor şase becuri rămase.

39

Ultimul îl aşteptară în linişte în a treizeci şi şasea zi a acelui

ciudat experiment. La ora opt, fu clar că vor aştepta împreună,
pentru că nu mai conta nici un timp care să nu fie cel scris în
filamentele din aramă zămislite de talentul nebun al bătrânelului
din Camden Town.
În lumina ultimelor două becuri, atelierul era deja un sac
negru, ţinut în viaţă de două pupile de lumină. Când rămase doar
ultimul, era un murmur.
Îl priveau de departe, fără să se apropie, ca şi cum n-ar fi vrut
să-l murdărească.
Era noapte şi se stinse.
Prin ferestrele cu obloanele trase trecea doar atâta lumină cât
să le semnaleze conturul obiectelor, şi asta nu se întâmplă
imediat, ci doar după ce ochii se obişnuiră cu întunericul.
Toate lucrurile părură sfârşite, doar ei doi vii.
Rebecca nu trăise niciodată o asemenea intensitate. Se gândi
că în clipa aceea orice gest ar fi fost nepotrivit, dar înţelese că şi
contrariul era adevărat, şi că era imposibil, în clipa aceea, să faci
un gest care să fie greşit. Aşa că îşi imagină multe lucruri, câteva
începuse să le imagineze cu mult timp înainte. Până când auzi
glasul lui Jasper Gwyn.
— Cred că voi aştepta lumina zorilor aici, înăuntru. Dar
dumneavoastră, domnişoară Rebecca, puteţi pleca acum.
O spuse cu un soi de duioşie, care putea fi luată şi drept
părere de rău, aşa că Rebecca se apropie de el şi, când găsi
cuvintele potrivite, spuse că i-ar fi plăcut să rămână şi să aştepte
cu el - doar atât.
Dar Jasper Gwyn nu spuse nimic, şi ea înţelese.
Se îmbrăcă încet, pentru ultima oară, şi când fu în faţa uşii se
opri.
— Sunt sigură că ar trebui să spun ceva deosebit, dar sinceră
să fiu nu-mi vine nimic în minte.
Jasper Gwyn zâmbi în întuneric.
— Nu vă faceţi probleme, e un fenomen pe care-l cunosc foarte
bine.
Se salutară strângându-şi mâna, şi lucrul acesta li se păru
amândurora de o exactitate şi de o idioţenie memorabile.

40

Jasper Gwyn avu nevoie de cinci zile ca să scrie portretul - o

făcu acasă, la computer, ieşind din când în când să se plimbe sau
să mănânce ceva. Lucra ascultând încontinuu discuri cu Frank
Sinatra.
Când crezu că a terminat, copie file-ul pe un cd şi-l duse la un
tipograf. Alese foi pătrate dintr-o hârtie vărgată destul de groasă şi
o cerneală albastră care bătea în negru. Hotărî punerea în pagină
în aşa fel încât să fie suficient de aerisită fără să devină frivolă.
Pentru font se orientă, după o îndelungă chibzuinţă, la un
caracter care imita la perfecţie literele ce ieşeau cândva de la
maşinile de scris: în rotunjimea literei o cerneala părea chiar uşor
ştearsă. În final tipograful era vizibil obosit.
A doua zi Jasper Gwyn petrecu mai multe ore căutând o hârtie
velină care să fie potrivită şi un dosar cu elastic nici prea mare,
nici prea mic, nici prea dosar. Le găsi pe amândouă într-o
papetărie care era pe punctul de a închide, după optzeci şi şase de
ani de activitate, şi golea depozitul.
— De ce închideţi? întrebă, când ajunse la casă.
— Proprietarul se pensionează, răspunse, fără nici o emoţie, o
domnişoară cu un păr oarecare, lipsit de importanţă.
— N-are copii? insistă Jasper Gwyn.
Domnişoara ridică privirea.
— Eu sunt fiica, spuse.
— Bine.
— Vreţi o pungă pentru cadouri sau e pentru dumneavoastră?
— E un cadou pentru mine.
Domnişoara scoase un suspin care putea să însemne multe
lucruri. Scoase preţurile de pe dosar şi hârtie şi vârî totul într-un
plic elegant închis cu o sforicică aurită. Apoi spuse că bunicul ei
deschisese magazinul când se întorsese din Primul Război
Mondial, investind în el tot ce avea. Nu închisese niciodată, nici
măcar în timpul bombardamentelor din ’40. Susţinea că el
inventase metoda de a lipi plicurile lingând o margine. Dar
probabil, adăugă, era o minciună.
Jasper Gwyn plăti.
— Nu se mai găseau asemenea plicuri, spuse.
— Bunicul le făcea cu gust de căpşuni, spuse ea.
— Serios?
— Aşa zicea. Lămâie şi căpşuni, dar lumea nu le voia pe cele
cu gust de lămâie, cine ştie de ce. Eu totuşi îmi aduc aminte că le-
am încercat, când eram mică. N-aveau nici un gust. În afară,
bineînţeles, de cel de lipici.
— Preluaţi dumneavoastră papetăria, spuse atunci Jasper
Gwyn.
— Nu. Eu vreau să cânt.
 — Adevărat? Operă?
— Tangouri.
— Tangouri?
— Tangouri.
— Fantastic.
— Dar dumneavoastră ce faceţi?
— Sunt copist.
— Fantastic.

41

Seara Jasper Gwyn reciti cele şapte foi pătrate, care conţineau,
pe două coloane, textul portretului. Intenţiona să le învelească
apoi în hârtie velină şi să le pună în dosarul cu elastic. În clipa
aceea munca era terminată.
— Cum vi se pare?
— Cât se poate de bine, răspunse doamna cu basma
impermeabilă.
— Fiţi sinceră.
— Sunt. Voiaţi să faceţi un portret şi aţi reuşit. De fapt, ca să
spun adevărul, n-aş fi pus pariu nici măcar pe un penny.
— Nu?
— Nu. Să scrii un portret, ce idee-i asta? Dar acum am citit
cele şapte file ale dumneavoastră şi ştiu că e o idee care există. Aţi
găsit maniera de a o face să devină un obiect real. Şi trebuie să
admit că aţi găsit un sistem simplu şi genial. Jos pălăria!
— E şi meritul dumneavoastră.
— Credeţi?
— Cu mult timp în urmă, poate nu vă mai aduceţi aminte, mi-
aţi spus că dacă ţin cu tot dinadinsul să devin copist, să încerc
cel puţin să copiez oameni, şi nu numere sau foi de observaţie
medicale.
— Sigur că-mi aduc aminte. A fost singura dată când ne-am
întâlnit în viaţa mea.
— Aţi spus că voi reuşi foarte bine. Să copiez oamenii, adică.
Aţi spus-o cu o siguranţă fără umbre, ca şi cum nici n-ar fi fost
cazul să discutăm despre asta.
— Deci?
 — Nu cred că mi-ar fi venit în minte ideea cu portretele dacă
dumneavoastră nu mi-aţi fi spus fraza aia. Aşa cum mi-aţi spus-
o. Sincer să fiu, n-aş fi aici fără dumneavoastră.
Doamna se întoarse atunci spre el, şi avea expresia pe care o
au unele învăţătoare bătrâne când cineva sună la uşă şi nu e
nimeni altul decât ticălosul ăla din banca a doua care vine să-i
mulţumească în ziua în care şi-a luat licenţa. Făcu un gest ca o
mângâiere, privind însă în altă parte.
— Sunteţi un om de treabă, spuse.
Tăcură o vreme. Doamna cu fularul impermeabil scoase o
batistă mare şi îşi suflă nasul. Apoi puse mâna pe braţul lui
Jasper Gwyn.
— Există un lucru pe care nu vi l-am povestit, spuse. Vreţi să-l
auziţi?
— Sigur.
— În ziua când m-aţi condus acasă... Continuam să mă
gândesc la faptul că nu mai voiaţi să scrieţi cărţi, nu reuşeam să-
mi scot din minte că era un afurisit de păcat. Nu eram nici măcar
sigură dacă v-am întrebat de ce, sau, oricum, nu-mi aduceam
aminte dacă mi-aţi explicat cu adevărat de ce nu mai voiaţi să
scrieţi. Ce mai tura-vura, era ceva ce nu-mi ieşea din cap,
înţelegeţi ce vreau să spun?
— Da.
— A durat câteva zile. Apoi, într-o dimineaţă mă duc la
vânzătorul indian de ziare de lângă casă şi văd coperta unei
reviste. Era un vraf întreg cu revista aia, de abia sosise, o
puseseră sub pungile de chipsuri cu brânză. În numărul ăla
luaseră un interviu unui scriitor, şi pe copertă era numele lui şi o
frază, numele scris cu litere foarte mari şi fraza pusă între
ghilimele. Iar fraza spunea: „În iubire cu toţii minţim.“ Jur. Şi era
un mare scriitor, poate că greşesc, dar cred că era nici mai mult,
nici mai puţin un premiu Nobel. Pe restul copertei mai era o
actriţă nu foarte dezbrăcată, care promitea că va spune tot
adevărul. Nu-mi amintesc despre ce întâmplare stupidă.
Tăcu o clipă ca şi cum ar fi încercat să şi-o amintească. Dar
după aia spuse altceva.
— Nu înseamnă nimic, ştiu, dar mişcai mâna zece centimetri
mai încolo şi puteai lua chipsuri cu brânză.
Ezită o clipă.
— În iubire cu toţii minţim, murmură dând din cap.
 Apoi fraza următoare o urlă.
— Foarte bine, Mr Gwyn!
Spuse că începuse să urle chiar acolo, la indian, cu lumea care
întorcea capul. Repetase de trei sau patru ori.
— Foarte bine, Mr Gwyn!
Au crezut-o nebună.
— Dar mi se întâmpla deseori, spuse. Să fiu crezută nebună,
lămuri.
Atunci Jasper Gwyn spuse că nimeni nu era ca ea, şi o întrebă
dacă avea chef să sărbătorească împreună în seara aia.
— Poftim?
— Ce ziceţi dacă vă invit să luăm cina împreună?
— Lăsaţi prostiile, eu sunt moartă, restaurantele mă urăsc.
— Măcar la un pahar.
— Ce idee!
— Faceţi-o pentru mine.
— Acum chiar trebuie să plec.
O spuse cu o voce blândă, dar fermă. Se ridică, îşi luă poşeta şi
umbrela, care era tot udă leoarcă, şi se îndreptă spre uşă. Îşi
târâia puţin picioarele, în felul ăla al ei care se putea recunoaşte
de departe. Când se opri, o făcu pentru că mai avea ceva de spus.
— Nu fiţi prost crescut, duceţi-i Rebeccăi cele şapte foi şi
lăsaţi-o să le citească.
— Credeţi că trebuie?
— Sigur că da.
— Ce-o să spună?
— Sunt eu, va spune.
Jasper Gwyn se întrebă dacă o va mai vedea vreodată şi hotărî
că da, undeva, dar peste mulţi ani, într-o altă singurătate.

42

Se afla într-o nouă spălătorie pe care nişte pakistanezi o

deschiseseră aproape de casa lui, când se apropie de el un băiat
în costum şi cravată, nu părea să aibă mai mult de douăzeci de
ani.
— Dumneavoastră sunteţi Jasper Gwyn?
— Nu.
 — Ba sunteţi, spuse băiatul, şi îi întinse un celular. E pentru
dumneavoastră, zise.
Jasper Gwyn îl luă, resemnat. Dar şi un pic mulţumit.
— Ei, Tom.
— Ştii de câte zile nu-ţi telefonez, frate?
— Spune-mi.
— Patruzeci şi una.
— Un record.
— Chiar aşa. Cum e spălătoria?
— De abia au deschis, ştii cum e.
— Nu, nu ştiu, mie îmi spală lucrurile Lottie. Făcuseră un
pariu, aşa că după ce mai trânti câteva tâmpenii ajunseră şi la
asta. Era povestea cu portretul.
— Rebecca e mută ca un peşte, aşa că trebuie să povesteşti tu,
Jasper. Vreau şi amănunte.
— Aici în spălătorie?
— De ce nu?
De fapt nu exista nici un motiv să nu vorbească acolo. În afară,
poate, de băiatul în costum şi cravată care nu se mişca de-acolo.
Jasper Gwyn îi aruncă o privire şi el înţelese. Ieşi din spălătorie.
— L-am făcut. A ieşit bine.
— Portretul?
— Da.
— A ieşit bine în ce sens?
Jasper Gwyn nu era sigur că va reuşi să explice. Îi veni să se
ridice, poate dacă se va plimba în sus şi-n jos va reuşi.
— Nu ştiam exact ce putea să însemne să scrii un portret, dar
acum ştiu. Există un mod de a-l face care are un sens. După
aceea poate să-ţi iasă mai bine sau mai rău, dar e ceva care
există. Nu e doar în capul meu.
— Ce afurisit de truc ai inventat, pot să ştiu şi eu?
— Nimic, ceva foarte simplu. Dar de fapt nu-ţi vine în minte
până nu-ţi vine în minte.
— Foarte clar, n-am ce zice!
— Ei, lasă că o să-ţi explic mai bine altă dată.
— Spune-mi măcar ceva.
— Ce vrei să ştii?
— Când îi dăm înapoi lui John Septimus Hill minunatul său
atelier şi semnăm şi noi un contract minunat.
— Niciodată, cred.
 Tom tăcu o clipă şi ăsta nu era un semn bun.
— Am găsit ce căutam, Tom, e o veste bună.
— Nu pentru agentul tău!
— Eu n-o să mai scriu niciodată cărţi, Tom, şi tu nu eşti
agentul meu, eşti prietenul meu, şi am senzaţia că eşti singurul în
momentul de faţă.
— Trebuie să plâng?
Se simţea că era enervat, dar n-o spusese cu răutate, era doar
stânjeneală sau ceva de genul ăsta. Trebuie să plâng?
— Ei, hai, Tom...
Tom se gândea că de data asta nu va reuşi să îndrepte
lucrurile.
— Şi-acum? întrebă.
— Şi-acum ce?
— Ce se întâmplă acum, Jasper?
Urmă o lungă tăcere. Apoi Jasper Gwyn spuse ceva ce însă
Tom nu înţelese prea bine.
— Vorbeşte în telefon, Jasper!
— NU ȘTlU PRECIS.
— A, da.
— Nu ştiu precis.
Dar era adevărat până la un punct. Avea câteva idei, şi încă
destul de detaliate. Lipsea poate vreun pasaj, dar avea foarte bine
întipărită în minte o ipoteză despre cum să meargă mai departe.
— Cred că voi începe să fac portrete, simplifică.
— Nu pot să cred.
— Voi găsi clienţi şi le voi face portrete.
Tom Bruce Shepperd aşeză receptorul pe masă şi se dădu
înapoi cu căruciorul pe rotile. Ieşi din birou, intră cu o dexteritate
surprinzătoare în coridor şi înaintă până ajunse în faţa uşii
deschise a încăperii în care lucra Rebecca. Strigă fără să-şi facă
probleme ceea ce avea de spus.
— Pot să ştiu şi eu ce naiba are în cap omul ăla şi unde vrea
să ajungă, şi mai ales de ce trebuie să inventeze toate tâmpeniile
astea doar ca să nu facă.
Îşi dădu seama că Rebecca lipsea.
— Du-te la dracu’!
Se răsuci şi se întoarse în birou. Apucă receptorul.
— Jasper?
— Sunt aici.
 Tom căută să-şi stăpânească glasul şi reuşi.
— Eu nu te las, spuse.
— Ştiu.
— Pot să fac ceva pentru tine?
— Sigur că da, dar acum nu-mi vine în minte.
— Gândeşte-te cu calm.
— De acord.
— Ştii unde mă găseşti.
— Şi tu.
— La spălătorie.
— Cam aşa.
Tăcură câteva clipe.
— Jasper, după părerea ta, cei care fac portrete au un agent?
— Habar n-am.
— O să mă informez.
Dar după aceea, zile şi săptămâni întregi nu mai vorbiră
despre asta pentru că ştiau că povestea cu portretele îi îndepărta
unul de celălalt, aşa că sfârşeau prin a se învârti în jurul ei fără
să se apropie niciodată de miezul lucrurilor, temându-se că dacă
ar fi făcut-o ar fi fost inevitabil să se îndepărteze şi mai mult,
expunându-se unei dureri de care nu voiau să aibă parte.

43

La două zile de la convorbirea telefonică cu Tom, Jasper Gwyn

se întâlni cu Rebecca - era frumos afară, se gândise să-i dea
întâlnire în Regent’s Park, pe aleea pe care, într-un anumit sens,
începuse totul. Luase cu el dosarul cu cele şapte foi imprimate.
Aşteptă aşezat pe o bancă care-i era oarecum familiară.
Nu se mai văzuseră de la ultimul bec, în întuneric. Rebecca
sosi şi trebuiau să înţeleagă de unde să reîn- ceapă.
— Îmi cer scuze pentru întârziere. Cineva s-a sinucis în
metrou.
— Serios?
— Nu, am întârziat şi gata. Scuzaţi-mă.
Îşi pusese ciorapi de plasă. Se vedeau puţin de sub fusta
lungă. Nimic altceva decât gleznele. Dar până una alta erau de
plasă. Jasper Gwyn observă şi o pereche de cercei spectaculoşi.
Nu purta aşa ceva atunci când înmâna celulare în spălătorii.
Îi făcu nişte complimente delicate, fără să găsească însă
cuvintele potrivite. Spuse ceva îngrozitor de banal. Se gândea
tocmai să schimbe subiectul când observă ceva care-l nedumeri
complet şi-l făcu să uite ciorapii de plasă şi tot restul.
— Vă place Klarisa Rode? întrebă, arătând spre cartea pe care
Rebecca o ţinea în mână.
— La nebunie. Tom mi-a vorbit despre ea. Trebuie să fi fost o
femeie extraordinară. Ştiţi că n-a publicat nici o carte în timpul
vieţii? Ea nu voia.
— Da, ştiu.
— Şi cel puţin şaptezeci de ani nu s-a mai ştiut nimic despre
cărţi. Au fost descoperite doar în urmă cu vreo zece ani. Le-aţi
citit vreodată?
Jasper Gwyn ezită o clipă.
— Nu.
— Rău. Ar trebui.
— Dumneavoastră le-aţi citit pe toate?
— Ei, nu sunt decât două. Numai că, în astfel de cazuri
continuă să apară altele din sertare ani de zile, deci aştept cu
încredere.
Râseră.
Jasper Gwyn nu înceta să fixeze cartea, aşa că Rebecca îl
întrebă, glumind, dacă o chemase acolo ca să vorbească despre
cărţi.
— Nu, nu, scuzaţi-mă.
Păru să alunge un gând.
— Am vrut să vă văd pentru că trebuia să vă dau asta, spuse.
Luă dosarul şi i-l întinse.
— E portretul dumneavoastră, spuse.
Ea vru să-l ia, dar Jasper Gwyn îl ţinea încă în mână pentru că
voia să adauge ceva.
— Ar trebui să fiţi amabilă şi să-l citiţi aici, sub ochii mei.
Credeţi că se poate? Mi-ar fi de ajutor.
Rebecca luă dosarul.
— Am încetat cu multă vreme în urmă să vă mai spun nu. Pot
să-l deschid?
— Da.
O făcu încet. Numără foile. Îşi trecu degetele pe prima având
aerul că se bucură de textura hârtiei.
 — I l-aţi dat altcuiva să-l citească?
— Nu.
— Mulţumesc. Contam pe asta.
Aşeză foile pe dosarul deschis.
— Pot să încep? întrebă.
— Când vreţi.
În jurul lor erau copii care alergau, câini care voiau să se
întoarcă acasă şi perechi de bătrâni cu aerul că scăpaseră de ceva
teribil. De viaţa lor, probabil.
Rebecca citi încet, concentrându-se uşor, lucru pe care Jasper
Gwyn îl aprecie. O singură expresie pe chip tot timpul, un zâmbet
abia schiţat. Când termina o foaie o aşeza sub celelalte. Dar
ezitând o clipă, în timp ce citea deja primele rânduri de pe pagina
următoare. Ajunsă la sfârşit rămase puţin aşa, cu portretul în
mână, privind spre parc. Fără să spună nimic, se întoarse la foi şi
începu să le parcurgă, oprindu-se ici şi colo să recitească. Din
când în când îşi strângea buzele, ca şi cum ar fi înţepat-o sau
atins-o ceva. La sfârşit ordonă foile şi le puse din nou în dosar. Îl
închise cu elasticul. Îl ţinu pe genunchi.
— Cum reuşiţi? întrebă. Avea ochii umezi.
Jasper Gwyn luă dosarul, dar cu delicateţe, ca şi cum ar fi fost
de la sine înţeles că trebuia să se întâmple aşa.
Apoi vorbiră îndelung, şi lui Jasper Gwyn îi făcu plăcere să
explice mai multe lucruri decât se aştepta. Rebecca întreba, dar
cu gingăşie, ca şi cum ar fi deschis ceva fragil - sau scrisori
neaşteptate. Vorbeau într-un timp al lor, şi împrejur nu mai
exista nimic. Din când în când, între o întrebare şi alta, trecea o
tăcere goală, în care amândoi măsurau cât erau dispuşi să ştie,
sau să explice, fără să piardă plăcerea unui mister pe care-l ştiau
indispensabil. La o întrebare mai curioasă decât altele, Jasper
Gwyn zâmbi şi răspunse cu un gest - palma trecută pe ochii
Rebeccăi, ca atunci când îi spui noapte bună unui copil.
— Voi ţine totul pentru mine, spuse Rebecca în final. N-avea
cum să ştie că nu va fi aşa.

44

Mai rămaseră câtăva vreme acolo, pe bancă, în timp ce parcul

se stingea. Deja de câteva zile Jasper Gwyn era obsedat de o idee,
şi acum se întreba dacă Rebecca avea chef s-o asculte.
— Sigur, spuse ea.
Jasper Gwyn avu o scurtă ezitare, apoi spuse ce avea în minte.
— Voi avea nevoie de un ajutor ca să pun pe picioare noua mea
activitate. Şi m-am gândit că nimeni n-ar fi mai potrivit decât
dumneavoastră.
— Adică?
Jasper Gwyn îi spuse că erau o mulţime de lucruri practice de
pus la punct şi că nici nu se gândea să se ducă să-şi caute clienţi,
sau să-i selecţioneze, sau ceva de genul ăsta. Ca să nu mai
vorbim de plată şi de maniera în care trebuie stabilită sau
încasată. Spuse că avea absolută nevoie de cineva care să facă
toate astea pentru el.
— Ştiu că soluţia cea mai logică ar fi Tom, dar acum mi-e greu
să vorbesc cu el despre povestea asta, nu cred că ar fi dispus s-o
înţeleagă. Am nevoie de cineva care să creadă, să ştie că totul e
real, că are un sens.
Rebecca îl asculta surprinsă.
— Aţi vrea să lucrez pentru dumneavoastră?
— Da.
— Pentru povestea asta cu portretele?
— Da. Dumneavoastră sunteţi singura persoană din lume care
ştie cu adevărat ce sunt.
Rebecca clătină din cap. Hotărât, bărbatului ăstuia îi plăcea
să-i complice viaţa. Sau să i-o rezolve, cine ştie.
— O clipă, spuse. O clipă. Nu aşa de repede.
Se ridică, îi lăsă lui Jasper Gwyn cartea lui Rode şi se duse mai
departe pe alee spre un chioşc unde se vindea îngheţată. Luă un
cornet cu îngheţată de două feluri, şi lucrul nu fu uşor pentru că
nu mai găsea portofelul. Se întoarse la bancă şi se aşeză din nou
lângă Jasper Gwyn. Îi întinse cornetul.
— Vreţi să gustaţi? întrebă.
Jasper Gwyn făcu un semn care însemna că nu, nu voia, şi de
departe îi veniră în minte bomboanele doamnei cu fularul
impermeabil.
— Mai întâi trebuie să vă explic ceva, spuse Rebecca. Am ieşit
din casă cu gândul să vă explic şi acum am s-o fac. Dacă vreţi să
continuaţi să faceţi portrete, vă va folosi.
Se opri o clipă să lingă îngheţata.
 — În atelierul ăla totul e ilogic de uşor, sau cel puţin pentru
mine aşa a fost. Serios, stai acolo şi nu există nimic care după o
clipă să nu devină, într-un fel, natural. Totul e uşor. În afară de
sfârşit. Asta voiam să vă spun. Dacă vreţi să-mi ştiţi părerea,
sfârşitul e oribil. Chiar m-am întrebat de ce, iar acum cred că
ştiu.
Era atentă să nu-i curgă îngheţata, din când în când îi arunca
o privire.
— Poate că o să vi se pară o tâmpenie, dar la sfârşit m-aş fi
aşteptat să mă îmbrăţişaţi cel puţin.
O spuse aşa, cât se poate de simplu.
— Poate mi-ar fi plăcut să fac dragoste cu dumneavoastră,
acolo, în întuneric, dar e cât se poate de sigur că m-aş fi aşteptat
să ajung în vreun fel în braţele dumneavoastră, să vă ating, asta
e, să vă ating.
Jasper Gwyn dădu să spună ceva, dar ea îl opri cu un gest al
mâinii.
— Să nu vă faceţi o idee greşită, nu sunt îndrăgostită de
dumneavoastră, nu cred, e altceva, şi se referă doar la momentul
acela special, întunericul şi acel moment. Nu ştiu dacă reuşesc să
mă explic, dar toate zilele alea în care practic eşti doar trupul tău
şi nimic altceva... toate zilele alea îţi dau un soi de aşteptare a
ceva fizic care trebuie să se întâmple la sfârşit. Ceva care să te
recompenseze. O distanţă umplută, îmi vine să spun.
Dumneavoastră o umpleţi scriind, dar eu? eu? toţi cei cărora le
veţi face portretul? O să-i trimiteţi acasă cum m-aţi trimis pe
mine, în aceeaşi depărtare a primei zile? Nu e o idee bună.
Aruncă o privire cornetului de îngheţată.
— Poate greşesc, dar acelaşi lucru pe care l-am simţit eu îl vor
simţi cu toţii.
Mai luă puţină îngheţată.
— Într-o bună zi veţi scrie un portret pentru un om bătrân, şi
nu va fi nici o diferenţă, la sfârşit omul acela va căuta un mod de
a vă atinge, împotriva oricărei logici şi dorinţe, va simţi nevoia să
vă atingă. Se va apropia şi vă va trece o mână prin păr sau vă va
strânge braţul, chiar şi numai atât, dar va simţi nevoia s-o facă.
Ridică privirea spre Jasper Gwyn.
— Lăsaţi-l s-o facă. Îi sunteţi oarecum dator cu asta.
Ajunsese în punctul în care cornetul putea fi ronţăit.
— E partea cea mai bună, observă.
 Jasper Gwyn o lăsă să termine, apoi o întrebă dacă va lucra
pentru el. Dar cu tonul cu care ar fi putut spune că era vrăjit de
ea.
Rebecca se gândi că bărbatul ăla o iubea, doar că el n-o ştia şi
n-o va şti niciodată.
— Sigur că voi lucra pentru dumneavoastră. Dacă promiteţi să
vă ţineţi mâinile la locul lor. Glumesc. Îmi daţi înapoi cartea lui
Rode sau vreţi să v-o las s-o citiţi?
Jasper Gwyn păru că ar vrea să spună ceva, dar apoi îi restitui
pur şi simplu cartea.
Trei săptămâni mai târziu, în câteva reviste alese cu mare grijă
de Rebecca, apăru un anunţ pe care după îndelungi încercări şi
discuţii Jasper Gwyn hotărâse să-l rezolve în trei cuvinte clare.
Scriitor execută portrete.
Adresa era o simplă căsuţă poştală.
Nu poate funcţiona, ar fi spus doamna cu fularul impermeabil.
Dar lumea e ciudată, şi anunţul funcţionă.

45

Jasper Gwyn făcu primul portret unui bărbat de şaizeci şi trei

de ani care toată viaţa lui vânduse ceasuri antice. Se căsătorise de
trei ori, ultima oară nici mai mult, nici mai puţin se recăsătorise
cu prima soţie. Îi ceruse doar să nu mai vorbească despre asta
niciodată. Acuma încetase să mai vândă pendule şi ceasuri
pântecoase de argint şi purta un Casio multifuncţional cumpărat
de la un pakistanez, pe stradă. Trăia la Brighton şi avea trei copii.
Se plimba tot timpul prin atelier, şi nici măcar o singură dată, în
treizeci şi patru de zile de permanenţă în norul sonor al lui David
Barber, nu se aşeză pe pat. Când era obosit lua loc în fotoliu. Se
întâmpla deseori să înceapă să vorbească, dar în şoaptă, doar cu
el însuşi. Una dintre puţinele fraze pe care Jasper Gwyn ajunse s-
o înţeleagă, fără să vrea, de altfel, spunea aşa: „Dacă nu crezi n-ai
decât să te duci să-l întrebi“. În ziua a douăsprezecea întrebă dacă
putea să fumeze, dar apoi înţelese că nu era cazul. Jasper Gwyn îl
văzu schimbându-se, în timp, era altul în felul de a-şi ţine umerii,
cu mâinile mai libere, ca şi cum cineva i le restituise. Când fu
ziua potrivită de vorbit, o făcu precis şi cu plăcere, aşezat pe jos,
alături de Jasper Gwyn, cu mâinile aşezate cu o pudoare bine
disimulată peste sex. Nu-l uimiră întrebările, iar la cea mai grea
răspunse după ce se gândise îndelung, dar ca şi cum ani de zile
şi-ar fi pregătit cuvintele potrivite: Când eram mic şi mama ieşea
seara elegantă şi splendidă, spuse. Când dimineaţa, în magazinul
meu, întorceam ceasurile, şi în fiecare seară, în fiecare zi lăsată de
Dumnezeu, când mergeam la culcare.
Ultimul bec se stinse când el era întins pe podea şi Jasper
Gwyn, cu o oarecare stânjeneală, îl auzi plângând în întuneric,
într-un fel foarte demn, dar fără pudoare. Se apropie de el şi îi
spuse Mulţumesc Mr Trawley. Apoi îl ajută să se ridice. Mr
Trawley se sprijini de braţul lui şi căută apoi cu mâna faţa lui
Jasper Gwyn. Poate că voia să-l mângâie, dar îl îmbrăţişă, şi
pentru prima oară Jasper Gwyn simţi pielea unui bărbat lipită de
a sa.
Mr Trawley îşi primi portretul în schimbul a cincisprezece mii
de lire şi a unei declaraţii prin care îşi lua angajamentul să
păstreze o discreţie absolută, altfel ar fi fost obligat să suporte o
importantă sancţiune pecuniară. Acasă, în timp ce soţia era
plecată, stinse toate luminile, în afară de una, deschise dosarul şi
citi încet cele şase file pe care Jasper Gwyn le pregătise pentru el.
A doua zi ex- pedie o scrisoare în care mulţumea şi se declara pe
deplin satisfăcut. Ultimul rând spunea: „Nu reuşesc să nu mă
gândesc că, dacă toate astea s-ar fi întâmplat cu mulţi ani în
urmă, eu aş fi astăzi un altfel de om, în multe privinţe, mai bun“.
Cu toată consideraţia, al dumeavoastră, Mr Andrew Trawley.

46

Al doilea portret, Jasper Gwyn îl făcu unei femei de patruzeci

de ani, single1, care după ce studiase arhitectura, acum făcea de
plăcere import-export cu India. Ţesături, artizanat, din când în
când lucrarea vreunui artist. Locuia cu o prietenă italiancă, într-
un

1. Necăsătorită (în engl., în original).

loft la periferia Londrei. Jasper Gwyn reuşi cu greu s-o
convingă că nu era cazul să ţină celularul deschis şi să ajungă de
fiecare dată cu întârziere. Ea învăţă repede şi fără să fie aparent
deranjată. Era evident că-i plăcea mult să rămână goală şi să se
lase privită. Avea un trup slab, ca devorat de o aşteptare
nelămurită, şi o piele creolă, cu reflexe lucioase de animal. Era
plină de brăţări, mărgele, inele, pe care nu şi le scotea niciodată şi
pe care le schimba în fiecare zi. Jasper Gwyn o întrebă, după vreo
zece zile, dacă ar putea să se prezinte fără toate zorzoanele alea
(nu-i spuse chiar aşa), şi ea răspunse că va încerca. A doua zi,
rămase complet goală, cu excepţia unui lănţişor de argint la glez-
nă. Când sosi ziua potrivită pentru vorbit, nu reuşi s-o facă fără
să umble în sus şi-n jos, gesticulând ca şi cum cuvintele ar fi fost
întotdeauna inexacte şi ar fi avut nevoie de un aparat de note
corporale. Jasper Gwyn îndrăzni s-o întrebe dacă se îndrăgostise
vreodată de o femeie şi ea spuse Niciodată, dar apoi adăugă Vreţi
adevărul? Jasper Gwyn răspunse că rareori există un adevăr.
Ultimul bec se stinse în timp ce ea îl privea hipnotizată. În
întuneric Jasper Gwyn o auzi râzând nervos. Mulţumesc, Miss
Croner, aţi fost impecabilă, spuse. Ea se îmbrăcă, în ziua aceea
nu avea decât o rochiţă uşoară şi poşeta. Scoase o perie şi-şi
netezi părul pe care-l ştia frumos şi-l purta lung. Apoi, în lumina
amiezii care pătrundea cu greu printre obloanele trase, se duse
spre Jasper Gwyn şi-i spuse că fusese o experienţă de neînţeles.
Era atât de aproape, că Jasper Gwyn ar fi putut să facă ceea ce
dorea de zile întregi, doar din curiozitate - să atingă reflexele pielii
ei. Tocmai când era pe punctul de a se convinge că nu e cazul s-o
facă, ea îl sărută pe buze, rapid, şi plecă.
Miss Croner îşi primi portretul în schimbul a cincisprezece mii
de lire şi a unei declaraţii prin care îşi lua angajamentul să
păstreze o discreţie absolută, altfel ar fi fost obligată să suporte o
importantă sancţiune pecuniară. Când primi portretul, îl ţinu pe
masă câteva zile. Înai nte de a-l citi, aşteptă o dimineaţă în care,
trezin- du-se, se simţi o regină. Existau astfel de dimineţi din
când în când. A doua zi îi telefonă Rebeccăi şi continuă s-o facă
de mai multe ori şi în zilele următoare, până când se convinse cu
adevărat că nu-l poate întâlni din nou pe Jasper Gwyn ca să
discute puţin cu el. Nu, chiar şi un aperitiv ca doi vechi prieteni
era categoric imposibil Atunci luă o foaie din hârtia ei pentru
scrisori (hârtie de orez de culoarea chihlimbarului) şi scrise câteva
rânduri fără să se gândească prea mult. Ultimul spunea: „Vă in-
vidiez talentul, maestre, rigoarea, mâinile frumoase şi secretara,
cu adevărat adorabilă“. A dumneavoastră, Elisabeth Croner.
47

Al treilea portret, Jasper Gwyn i-l făcu unei femei care urma să
împlinească cincizeci de ani şi care-i ceruse soţului ei un dar în
stare s-o uimească. Nu ea văzuse anunţul, nu ea tratase cu
Rebecca, nu ea alesese să facă ceea ce făcea. Când sosi, în prima
zi, se arătă sceptică, şi nu vru să se dezbrace de tot. Rămase într-
un combinezon de mătase, violet. Când era tânără fusese
stewardesă, pentru că trebuia să se întreţină şi să pună cât mai
mulţi kilometri cu putinţă între ea şi o familie pe care voia s-o
uite. Îşi cunoscuse soţul pe ruta Londra-Dublin. Stătea pe locul
19D şi avea atunci cu unsprezece ani mai mult decât ea. Acum,
aşa cum se întâmplă deseori, aveau aceeaşi vârstă. Din ziua a
treia îşi scoase combinezonul, şi două zile mai târziu Jasper Gwyn
deveni, fără să ştie, al şaselea bărbat care o văzuse complet goală.
Într-o după-amiază Jasper Gwyn deschisese toate obloanele şi,
când intră, ea avu o scurtă ezitare. Dar după aceea păru să se
obişnuiască, şi cu timpul începu să-i placă să se oprească în faţa
ferestrelor fără să se acopere, atingând geamul cu sânii, pe care-i
avea albi şi frumoşi. Într-o zi un băiat traversă curtea să ia o
bicicletă şi ea îi zâmbi. După câteva zile Jasper Gwyn închise din
nou obloanele şi din acel moment ea se abandonă oarecum
portretului - un chip diferit şi un alt corp. Când veni ziua potrivită
pentru vorbit o făcu cu o voce de fetiţă, cerându-i lui Jasper Gwyn
să se aşeze lângă ea. Fiecare întrebare părea s-o găsească ne-
pregătită, dar fiecare răspuns era deosebit de intens. Vorbiră
despre furtuni, despre răzbunare şi despre aşteptări. Ea spuse la
un moment dat că ar fi vrut o lume fără numere şi o viaţă fără
repetiţii
Ultimul bec se stinse în timp ce ea se plimba, încet, cântând în
şoaptă. În întuneric Jasper Gwyn o zări continuând pe lângă
pereţi. Aşteptă să ajungă la el şi îi spuse Mulţumesc, Mrs Harper,
totul a fost impecabil. Ea se opri şi cu vocea de fetiţă îl întrebă
dacă poate să-i ceară ceva. Încercaţi, îi răspunse Jasper Gwyn. Aş
vrea să mă ajutaţi să mă îmbrac, spuse ea. Cu delicateţe, adăugă.
Jasper Gwyn o făcu. E prima oară când cineva face asta pentru
mine, spuse ea.
 Mrs Harper îşi primi portretul în schimbul a cincisprezece mii
de lire şi a unei declaraţii prin care îşi lua angajamentul să
păstreze o discreţie absolută, altfel ar fi fost obligată să suporte o
importantă sancţiune pecuniară. Soţul i-l dădu în seara zilei sale
de naştere, cu masa pusă numai pentru ei doi, la lumina
lumânărilor. Pusese dosarul în hârtie aurită legată cu o panglică
albastră. Ea deschise darul şi, aşezată la masă, fără să spună
nimic, citi dintr-o suflare cele patru pagini pe care Jasper Gwyn le
scrisese pentru ea. Când termină ridică privirea spre soţul ei şi
pentru o clipă se gândi că nimic n-ar fi putut să-i împiedice să
moară împreună, după ce trăiseră împreună întotdeauna. A doua
zi Rebecca primi un mail în care domnul şi doamna Harper
mulţumeau pentru splendida oportunitate şi rugau să i se
comunice domnului Gwyn că vor păstra cu sfinţenie portretul fără
să-l arate vreodată cuiva, pentru că devenise lucrul cel mai scump
pe care-l aveau. Cu sinceritate, Ann şi Godfried Harper.

48

Cel de-al patrulea portret i-l făcu unui tânăr de treizeci şi doi
de ani care, după ce studiase economia cu rezultate splendide, se
oprise când mai avea doar cinci examene înainte de a termina şi
acum picta cu oarecare succes. Părinţii - amândoi exponenţi ai
upper middle class1 londoneză - nu apreciaseră asta. Până cu
câţiva ani înainte fusese un bun înotător, dar acum avea un corp
nesigur, reflectat parcă într-o lingură. Îl mişca încet şi fără sigu-
ranţă, aşa că dădea impresia că trăia într-un loc plin până la
refuz de obiecte foarte fragile, pe care doar el era în stare să le
perceapă. Chiar şi lumina tablourilor sale - peisaje industriale -
părea să fie ceva cu care doar el era la curent. De câtăva vreme se
gândise să încerce portrete, mai ales de copii, şi când era aproape
de a înţelege ce-l interesa cu adevărat în acea posibilitate, dăduse
din întâmplare peste anunţul lui Jasper Gwyn. I se păru un semn.
În realitate, se aştepta la o întâlnire în timpul căreia ar fi avut
posibilitatea să discute, pe îndelete şi în liniştea unui atelier,
despre sensul faptului de a picta oameni vii, aşa că în primele zile
îl descumpăni tăcerea pe care Jasper Gwyn o pretindea cu
fermitate de la el şi pe care o practica el însuşi. De abia începuse
să se obişnuiască şi să aprecieze acea exagerare până într-acolo
încât o lua în considerare ca regulă de adoptat, când se întâmplă
un lucru care lui i se păru normal, dar care de fapt nu era. Mai
era poate o oră până la opt când cineva bătu la uşă. Văzu că
Jasper Gwyn nu dădea nici un semn că auzise. Dar de afară
începură din nou să bată şi continuară cu o insistenţă
deranjantă. Atunci Jasper Gwyn se ridică - era aşezat pe podea,
sprijinit de perete, într-un colţ care părea să fie vizuina lui - şi, cu
o expresie de infinită uimire pe chip, se duse la uşă şi o deschise.
Era băiatul de douăzeci de ani cu un celular în mână.
— E pentru dumneavoastră, spuse.
Jasper Gwyn era gol până la brâu, cu obişnuiţii săi pantaloni
de mecanic. Nu-i venea să creadă. Luă celularul.
— Tom, ai înnebunit?
Dar de cealaltă parte nu răspunse vocea lui Tom. Se auzea o
persoană plângând înăbuşit.
— Alo!
Plânsul continua.
— Tom, ce naiba de glumă e asta? Încetează, te rog.
Atunci, din plânsul acela mic, ieşi vocea lui Lottie ca să spună
că Tom se simţise rău. Era în spital.
— În spital?
Lottie spuse că nu era deloc bine, apoi începu din nou să
plângă şi în sfârşit îl întrebă dacă putea să dea o fugă până acolo
imediat, îl ruga să facă asta. Apoi spuse numele spitalului şi
adresa, pentru că era o femeie practică, întotdeauna fusese aşa.
— Aşteaptă, spuse Jasper Gwyn.
Intră din nou în atelier şi se duse să-şi ia blocnotesul.
— Poţi să repeţi, o întrebă.

1. Nivelul superior al clasei de mijloc (în engl., în original).

Lottie repetă numele şi adresa, şi Jasper Gwyn le scrise pe una
din foile de culoarea untului. În timp ce vedea cerneala albastră
imprimând pe hârtie oroarea unui nume de spital şi proza unei
adrese aride, îşi aduse aminte că, dincolo de vorbe, orice vrajă e
extrem de fragilă şi că viaţa este extrem de rapidă în acţiunea ei
de a răpi.
Îi spuse băiatului că trebuiau să întrerupă. Dintr-odată îl văzu
teribil de gol - şi în mod grotesc inutil.
49

Dat fiind că natura umană e surprinzător de mes - chină,

Jasper Gwyn nu se gândi în taxi decât la câtă lume va trebui să
întâlnească la spital - colegi, editori, ziarişti, trebuia să se aştepte
la destul de multe întâlniri foarte obositoare. Îşi imagină de câte
ori îl vor întreba la ce lucrează. Oribil, se gândi. Dar când urcă în
secţie, doar Lottie îi ieşi în întâmpinare, pe coridorul pustiu.
— Nu vrea pe nimeni, nu vrea să fie văzut aşa, îi spuse. A
întrebat doar de tine, de o mie de ori, ce bine că ai venit, nu
întreba decât de tine.
Jasper Gwyn nu răspunse pentru că o privea încă, nedumerit.
Purta pantofi cu toc cui şi un taior cu fusta foarte scurtă.
— Ştiu, spuse ea. Tom mi-a cerut-o. Spune că-l binedispune.
Jasper Gwyn dădu din cap. Şi decolteul era din cele care
binedispun.
— Se înfurie dacă plâng, adăugă Lottie. Poţi să stai puţin aici?
Simt că mor dacă nu mă duc undeva să pot plânge cât vreau.
În cameră, Tom Bruce Shepperd tăcea printre perfuzii şi
aparate, mai mic parcă sub cearşafuri şi pături de o culoare
inexistentă - culoare de spital. Jasper Gwyn apropie un scaun de
pat şi se aşeză. Tom deschise ochii. Ce porcărie, spuse, dar încet.
Avea buzele uscate şi nici o sclipire în priviri. Apoi se întoarse
puţin şi îl recunoscu pe Jasper Gwyn şi atunci totul se schimbă.
Încet şi calm începură să vorbească. Tom avea de povestit ce i
se întâmplase. Inima, pe undeva. Chestie complicată. Încearcă o
operaţie peste două zile, spuse. Dar a încerca nu e cine ştie ce ca
verb, observă.
— O să fie bine, spuse Jasper Gwyn. Ca data trecută, o să fie
foarte bine.
— Poate.
— Cum adică poate?
— Aş prefera să schimb subiectul.
— De acord.
— Poate reuşeşti să spui ceva care să nu mă deprime.
— Taiorul lui Lottie e o nebunie.
— Tot porc ai rămas.
— Eu? Tu eşti porc, tu care o pui să se îmbrace aşa.
Tom zâmbi - pentru prima oară. Apoi închise ochii. Se vedea
că-l oboseşte să vorbească. Jasper Gwyn îl mângâie pe păr, şi
câtva timp rămaseră acolo, împreună şi atât.
Dar apoi, fără să deschidă ochii, Tom îi spuse lui Jasper Gwyn
că exista un motiv special pentru care-l chemase, chiar dacă
pentru nimic în lume n-ar fi vrut să fie văzut de el în starea aceea
mizerabilă. Trase aer în piept, apoi spuse că era pentru povestea
cu portretul.
— Nu vreau să plec înainte de a şti ce dracu’ ai inventat, zise.
Jasper Gwyn mută scaunul puţin mai aproape de capul lui
Tom.
— Tu nu pleci nicăieri, spuse.
— Era un fel de-a spune.
— Încearcă numai să repeţi şi-i vând lui Andrew Wylie toată
lista mea de cărţi apărute.
— Nu te va lua niciodată.
— Asta spui tu.
— De acord, dar acum ascultă-mă.
Din când în când se oprea să-şi tragă sufletul. Sau capătul
unui fir care îi scăpa, afurisitul.
— M-am gândit la povestea aia cu portretele... ei, n-am chef să
stau să ascult prea multe poveşti. Mi-a venit o idee mai bună.
Apucă mâna lui Jasper Gwyn.
— Fă-mi-l.
— Ce?
— Fă-mi un portret. Şi eu o să înţeleg.
— Un portret ţie?
— Da.
— Acum?
— Aici. Ai două zile. Nu mă aburi cu toate poveştile alea că ai
nevoie de o lună, şi de atelier, şi de muzică.
Strânse cu putere mâna lui Jasper Gwyn. Era o putere ilogică,
nimeni n-ar fi ştiut să spună de unde venea.
— Fă-mi-l şi gata. Dacă ştii să-l faci, poţi să-l faci şi aici.
Jasper Gwyn se gândi la o mulţime de obiecţii, toate de bun-
simţ. Înţelese cu o luciditate absolută că era o situaţie grotescă, şi
îi păru rău că nu explicase fiecare lucru la momentul potrivit, care
fusese cu mult timp în urmă, cu siguranţă nu acum, în camera
aceea de spital.
— Nu se poate, Tom.
— De ce?
 — Pentru că nu e o scamatorie. E ca şi cum ai traversa un
deşert sau ai escalada un munte. Nu se poate face într-un salon
numai pentru că un copil, la care ţii, ţi-o cere. Facem aşa: te
operează, totul va fi foarte bine şi când te întorci acasă, eu îţi
explic, jur.
Tom îi lăsă mâna şi câtva timp rămase tăcut. Respira puţin
mai greu acum.
— Nu e numai asta, spuse în sfârşit.
Jasper Gwyn trebui să se aplece puţin pentru a reuşi să-l audă
bine.
— Mă interesează să înţeleg ce naiba faci, dar nu e numai
asta.
Strânse din nou cu putere mâna lui Jasper Gwyn.
— Odată mi-ai spus că să faci portretul cuiva e un fel de a-l
aduce acasă. Aşa e?
— Da, cam aşa ceva.
— Un fel de a-l aduce acasă.
— Da.
Tom îşi drese glasul. Voia să se înţeleagă bine ce urma să
spună.
— Du-mă acasă, Jasper.
Îşi drese glasul încă o dată.
— Nu-mi mai rămâne mult timp şi am nevoie să mă întorc
acasă, spuse.
Jasper Gwyn ridică privirea pentru că nu voia să-l privească pe
Tom în ochi. Erau toate aparatele alea şi culoarea pereţilor şi
amprenta spitalului peste tot. Se gândi că totul era absurd.
— O să-mi iasă o porcărie, spuse.
Tom Bruce Shepperd îi lăsă mâna şi închise ochii.
— Oricum să nu cumva să crezi că ţi-l plătesc, spuse.

50

Şi astfel, două zile şi două nopţi, Jasper Gwyn rămase în

spital, aproape fără să doarmă, pentru că trebuia să-i facă un
portret singurului prieten care-i rămăsese în viaţă. Se aşezase
într-un colţ, pe un scaun, şi vedea trecând medici şi asistente fără
să-i vadă. Se hrănea cu sendvişuri şi cafele, din când în când îşi
dezmorţea picioarele ieşind pe coridor. Venea Lottie şi nu
îndrăznea să spună nimic.
În pat, Tom părea să devină cu fiecare oră tot mai mic, şi
tăcerea în care supravieţuia semăna cu o dispariţie misterioasă.
Din când în când se întorcea spre colţul în care se aştepta să-l
vadă pe Jasper Gwyn şi părea întotdeauna să-l mulţumească
faptul că nu-l găsea gol. Când îl duceau să facă vreun control,
Jasper Gwyn fixa patul răvăşit şi în învălmăşeala aia de cearşafuri
i se părea că zăreşte o formă de o nuditate atât de extremă, că nici
măcar nu mai avea nevoie de un corp.
Lucra împletind amintiri şi ceea ce reuşea să vadă acum în
Tom şi nu văzuse niciodată. Nici măcar o clipă nu încetă să fie un
gest dificil şi dureros. Nimic nu era ca în atelier, în braţele muzicii
lui David Barber, şi fiecare regulă pe care o instituise îi era
imposibil de urmat. Nu avea bileţelele lui, îi lipseau becurile
Caterina de Medici şi cu greu reuşea să gândească cu toate
obiectele acelea în jur, pe care nu el le alesese. Timpul era insu-
ficient, momentele de singurătate, rare. Posibilitatea de a da greş,
cât se poate de serioasă.
Şi totuşi, în seara dinaintea operaţiei, pe la unsprezece, Jasper
Gwyn întrebă dacă exista un computer în secţie, la care să poată
scrie ceva. Fu condus într-o încăpere a administraţiei, unde îi
dădură un birou şi passwordul pentru a intra în PC-ul
funcţionarei. Nu uitară să sublinieze că nu era o procedură
regulamentară. Pe birou erau două fotografii înrămate şi o
dezolantă colecţie de şoricei cu arc. Jasper Gwyn îşi potrivi
scaunul, care era supărător de înalt. Observă scârbit că tastatura
era murdară, ba chiar intolerabil de murdară pe tastele care se
folosesc cel mai mult. Ar fi zis că trebuia să fie exact pe dos. Se
ridică, se duse să stingă neonul central şi se întoarse la şoricei.
Aprinse lampa de birou. Începu să scrie.
Cinci ore mai târziu se sculă şi încercă să înţeleagă unde naiba
era imprimanta care, îşi dădea foarte bine seama, tocmai scuipa
portretul său. E curios unde pun imprimanta, în birouri, atunci
când există una singură pentru toţi. Trebui să aprindă din nou
neonul central ca s-o găsească, şi în final se trezi cu nouă foi în
mână, imprimate cu un font care nu-i plăcea în mod deosebit, şi
pus în pagină cu margini de o banalitate jignitoare. Totul era
greşit, dar în acelaşi timp, aşa cum trebuia să fie - o exactitate
grăbită, căreia îi fusese sustras luxul detaliilor. Nu mai stătu să
recitească, numerotă doar paginile. Imprimase două exemplare:
unul îl împături în patru, îl puse în buzunar, şi apoi, cu celălalt în
mână, merse către salonul lui Tom.
Să fi fost patru dimineaţa, nici măcar nu controlă. În salon era
o singură lumină aprinsă, destul de caldă, deasupra patului. Tom
dormea cu capul întors într-o parte. Aparatele la care era legat
comunicau din când în când ceva, emiţând mici sunete odioase.
Jasper Gwyn apropie un scaun de pat. Nu avea nici un sens, dar
puse mâna pe umărul lui Tom şi începu să-l zgâlţâie. Îşi dădea
seama că nu era un gest care i-ar fi plăcut unei asistente în
trecere pe acolo. Îşi apropie gura de urechea lui Tom şi-i pronunţă
de câteva ori numele. Tom deschise ochii.
— Nu dormeam, spuse. Aşteptam doar. Cât e ceasul?
— Nu ştiu. Târziu.
— Ai reuşit?
Jasper Gwyn ţinea cele nouă foi în mână. Le puse pe pat.
— A ieşit cam lung, zise. Când eşti grăbit, totul iese cam lung,
ştii asta.
Vorbeau încet şi păreau doi copii care şterpelesc ceva.
Tom luă foile în mână şi le aruncă o privire. Citi poate primele
rânduri. Îşi ridicase puţin capul de pe pernă, dând impresia că
face un efort îngrozitor. Dar avea în ochi o vioiciune trează pe care
nimeni nu i-o mai văzuse vreodată în spitalul acela. Îşi lăsă capul
să cadă din nou pe pernă şi-i întinse foile lui Jasper Gwyn.
— OK. Citeşte.
— Eu?
— Trebuie să chem o infirmieră?
Jasper Gwyn îşi închipuise altceva. De genul Tom care citeşte
totul în timp ce el se întoarce acasă să facă în sfârşit un duş.
Întotdeauna accepta cu întârziere nuda realitate a lucrurilor.
Luă foile în mână. Detesta să citească cu voce tare ce scrisese -
să le citească altora. I se păruse întotdeauna un gest neruşinat.
Dar acolo începu s-o facă, încercând s-o facă bine - cu lentoarea
şi grija necesare. Multe fraze i se păreau deja inexacte, dar se sili
să citească totul aşa cum scrisese. Din când în când Tom râdea
încetişor. O dată îi făcu un semn să se oprească. Apoi îi dădu de
înţeles că putea să continue. Ultima pagină Jasper Gwyn o citi
mult mai rar, şi la drept vorbind i se păru impecabilă.
În final luă foile, le aranjă, le îndoi şi le puse pe pat.
Aparatele continuau să transmită mesaje de neînţeles, cu o
obtuzitate vag militară.
— Vino aici, spuse Tom.
Jasper Gwyn se aplecă spre el. Acum erau aproape de tot. Tom
scoase braţul de sub pătură şi puse mâna pe capul prietenului
său. Pe ceafă. Apoi îl trase spre el - îşi puse capul prietenului său
pe umăr ţinându-l acolo. Mişca încetişor degetele, ca şi cum ar fi
vrut să fie sigur de ceva.
— Ştiam, zise.
Apăsă puţin degetele pe ceafa prietenului său.
Jasper Gwyn plecă atunci când Tom adormise. Îşi ţinea o
mână pe foile portretului şi lui Jasper Gwyn i se păru mâna unui
copil.

51

Rebecca era la birou când primi vestea că Tom nu rezistase la

operaţie. Se ridică şi, fără ca măcar să-şi ia lucrurile, ieşi în
stradă. Merse iute, cum nu făcea niciodată, fiind sigură de
drumul pe care-l avea de străbătut şi nepăsându-i de nimic din
jur. Ajunse acasă la Jasper Gwyn şi apăsă pe sonerie. Era atât de
hotărâtă în dorinţa ei ca uşa aceea să se deschidă, încât în cele
din urmă uşa se deschise. Rebecca nu spuse nimic, se aruncă
doar în braţele lui Jasper Gwyn, singurul loc din lume în care, aşa
hotărâse, ar fi fost potrivit să plângă fără încetare ore întregi.
Cum se întâmplă adesea, se apucară să depene amintiri,
pentru că, atunci când moare cineva, celorlalţi le revine sarcina
de a trăi şi pentru el - nu există ceva mai potrivit.

52

Astfel, al patrulea portret Jasper Gwyn i-l făcu singurului

prieten pe care-l avea, cu puţine ore înainte ca acesta să moară.
Apoi îi fu greu să înceapă din nou, din multe motive previzibile,
dar şi din pricina neaşteptatei senzaţii că a face portretele acelea
era un mod de a sfida o persoană care acum nu mai era şi graţie
căreia, probabil, el se convinsese să sfideze toată acea lume de
cărţi de care voia să scape. Acum nu mai avea pe nimeni de
convins în afară de el însuşi, şi rezerva cu care îşi imaginase
întotdeauna meseria lui de copist devenise un soi de bătălie
privată, aproape fără martori. Avu nevoie de câtva timp pentru a
se obişnui cu ideea că era aşa şi pentru a regăsi limpezimea unei
dorinţe necesare. Trebui să se întoarcă ca să-şi aducă aminte
puritatea a ceea ce căuta şi curăţenia pe care i se întâmplase s-o
dorească, în miezul talentului său. O făcu calm, lăsând să vină de
la sine bucuria pe care o cunoştea - dorinţa. Apoi încetul cu
încetul se apucă de lucru.
Al cincilea portret trebui să i-l facă băiatului care picta şi
lucrul acesta nu-i plăcu deloc pentru că fu nevoit s-o ia de la
început - un lucru în mod normal destinat eşecului. Al şaselea îl
făcu unui actor de patruzeci şi doi de ani cu un trup foarte ciudat,
de pasăre, şi un chip memorabil, cioplit parcă în lemn. Al
şaptelea, unor tineri foarte bogaţi care se căsătoriseră de curând
şi insistaseră să pozeze împreună. Al optulea îl făcu unui medic
care şase luni pe an naviga pe cargouri, în jurul lumii. Al nouălea,
unei femei care voia să uite tot, în afară de ea însăşi şi patru
poezii de Verlaine - în franceză. Al zecelea, unui croitor care o
îmbrăcase pe regină, fără să fie deosebit de mândru de asta. Al
unsprezecelea, unei fete - şi asta fu greşeala.
Rebecca era cea care selecţiona aspiranţii, încercând să-l
ferească pe Jasper Gwyn de persoane nepotrivite, iar ea, de fapt,
n-o întâlnise niciodată. Dar exista un motiv: la ea se prezentase
tatăl, care nu era unul oarecare, ci însuşi Mr Trawley, anticarul
pensionar, primul om din lume care acceptase să dea bani pentru
ca Jasper Gwyn să-i facă portretul. Fata era fiica lui cea mică, se
numea Audrey. Cu politeţea şi buna-creştere pe care Rebecca îşi
amintea să le fi apreciat când îl cunoscuse, Mr Trawley îi
explicase că fiica lui e o fată dificilă, iar el era convins că o
experienţă specială ca aceea trăită în atelierul lui Jasper Gwyn ar
fi putut-o eventual ajuta să găsească un răgaz - spuse chiar aşa -
în care să recupereze o oarecare seninătate. Adăugă că orice ar fi
scris Jasper Gwyn în portretul său ar fi fost pentru fiica lui un
semn mai limpede decât orice reflectare în oglindă şi mai
convingătoare decât orice învăţătură.
 Rebecca vorbi cu Jasper Gwyn şi împreună hotărâră că se
putea face. Fata avea nouăsprezece ani. Intră în atelier în prima zi
a unei săptămâni din mai. Trecuseră şaisprezece luni de când
tatăl ei făcuse acelaşi lucru.

53

Stătea goală ca şi cum ar fi fost o provocare, iar trupul ei, atât

de tânăr, o armă. Vorbea deseori, şi deşi Jasper Gwyn nu-i
răspundea în nici un fel, ba în mai multe rânduri încercase să-i
explice cum o anumită tăcere era indispensabilă pentru reuşita
portretului, ea începea să vorbească din nou în fiecare zi. Nu
povestea nimic, nu încerca să explice ceva: psalmodia o ură
perenă şi o răutate aplicată fără distincţie. Era splendidă când
făcea asta, nicidecum copilă şi teribil de aprigă. Îşi insultă zile
întregi, într-un mod feroce şi elegant, părinţii. Apoi se opri scurt
asupra şcolii şi prietenilor, dar era clar că o făcea grăbit, imprecis,
pentru că altul era punctul la care voia să ajungă. Jasper Gwyn
renunţase să-i mai spună să tacă şi se obişnuise să-i considere
vocea un detaliu al trupului ei, mai intim doar decât altele şi într-
un fel oarecare mai periculos - o gheară. Nu era atent la ce
spunea, dar cantilena aceea tăioasă ajunse să fie pentru el atât de
vie şi de seducătoare, încât norul sonor al lui Daver Barber i se
păru uşor inutil, dacă nu chiar deranjant. În a douăsprezecea zi
fetişcana ajunse acolo unde voia să ajungă, adică la el. Începu să-
l atace, verbal, cu săgeţi alternând cu tăceri în care se limita să-l
fixeze cu o intensitate insuportabilă. Jasper Gwyn deveni
incapabil să mai lucreze şi în momentele de vid ale minţii ajunse
să înţeleagă că exista ceva, în agresiunea aceea, teribil de pervers
şi de seducător. Nu era sigur că e în stare să se apere. Rezistă
două zile, apoi în a treia nu se prezentă în atelier. Făcu acelaşi
lucru în următoarele patru. Se întoarse în a cincea zi, aproape
sigur că n-o va găsi şi ciudat de tulburat la ideea că s-ar putea să
greşească. Dar ea era acolo. Tăcu tot timpul. Jasper Gwyn o găsi
pentru prima oară de o frumuseţe periculoasă. Începu din nou să
lucreze, dar cu o sâcâitoare confuzie în cap.
Seara, întors acasă, primi un telefon de la Rebecca. Se
întâmplase un lucru neplăcut. Într-un tabloid de după-amiază, nu
foarte clar, dar cu obişnuitul ton neelegant, se spunea ciudata
poveste a unui scriitor care făcea portrete, într-un atelier aflat în
spatele străzii Marylebone High. Numele era trecut sub tăcere, dar
era menţionat costul portretelor (uşor umflat) şi era descris cu
multe amănunte atelierul. Exista un paragraf maliţios asupra
nudităţii modelelor şi altul în care se vorbea despre par- fumuri,
lumina lumânărilor şi muzică New Age. Conform tabloidului, să-ţi
faci un portret în felul acela devenise deja, într-o anumită bună
societate londoneză, moda zilei.
Dintotdeauna Jasper Gwyn se temuse de aşa ceva. Dar, cu
timpul, el şi Rebecca înţeleseseră că modul de a lucra din atelierul
acela făcea ca oamenii să devină extrem de geloşi pe propriul
portret şi instinctiv înclinaţi să nu mânjească frumuseţea
respectivei experienţe cu un gest diferit de acela de a-i păstra o
amintire privată. Vorbiră puţin despre asta, dar, trecându-i în
revistă pe toţi cei care fuseseră în atelier, nu reuşiră să găsească
nici unul care ar fi putut într-adevăr să se ocupe cu contactarea
unui tabloid şi să provoace toată porcăria aia. În final nu putură
să nu se gândească la fetişcană. Jasper Gwyn nu povestise nimic
din ceea ce se întâmpla cu ea, în atelier, dar Rebecca ştia deja să
citească fiecare amănunt, cât de mic, şi nu-i scăpase faptul că
acolo înăuntru ceva nu funcţiona ca de obicei. Încercă să-i pună
întrebări, dar Jasper Gwyn nu făcu decât să observe că fata avea
un talent cu totul special pentru răutate. Nu vru să adauge mai
mult. Hotărâră că Rebecca va fi atentă la cum se va răspândi
vestea în media şi că, pentru moment, singurul lucru de făcut era
să se întoarcă la lucru.
A doua zi, Jasper Gwyn intră din nou în atelier, cu vaga
impresie că e un dresor care intră în cuşca animalelor. O găsi pe
fată aşezată pe jos, în colţul în care de obicei se cuibărea el. Scria
ceva pe foile de culoarea untului din blocnotesul lui.

54

În alte ziare nu mai apăru cine ştie ce din povestea aia, şi

Rebecca îl căută pe Jasper Gwyn ca să-l liniştească, dar nu reuşi
să-l găsească. Dădu el un semn de viaţă, după câteva zile şi nu
vorbi mult, spuse că totul e în regulă. Rebecca îl cunoştea destul
de bine ca să nu insiste. Încetă să-l mai caute. Tăia din ziare
articolele, puţine, care reluaseră ştirea. Îşi spuse că la urma
urmelor totul se terminase cu bine. Lucra într-un birou minuscul,
pe care Jasper Gwyn i-l găsise, o încăpere mică, dar plăcută, nu
departe de casa ei. Se întâlni cu trei candidaţi (toţi trei citiseră
tabloidul) fără ca vreunul să-i inspire cu adevărat încredere. După
ce trecu o săptămână, se aşteptă să se întâmple ceea ce se
întâmpla întotdeauna când voinţa de neînţeles a becurilor
Caterina de Medici hotăra că timpul se terminase. Vor trece
câteva zile şi Jasper Gwyn îi va înmâna un exemplar al
portretului. Ea va convoca atunci clientul, care va veni să-l ia, să
plătească şi să restituie cheia atelierului. Totul era rodat şi se
repeta identic de fiecare dată, iar asta îi plăcea. Numai că de data
asta Jasper Gwyn întârzie să dea un semn de viaţă, în schimb
însă, într-o dimineaţă, se prezentă la ea Mr Trawley. Spunea că,
după părerea fiicei lui, becurile Caterina de Medici se stinseseră şi
o făcuseră chiar într-un mod destul de elegant, dar adevărul e că
atunci când s-a întâmplat asta trecuseră deja nouă zile de când
Jasper Gwyn nu mai venea la atelier. Fiica lui se dusese în fiecare
după-masă, dar nu-l mai văzuse. Acum Mr Trawley se întreba
dacă trebuia să facă ceva special sau pur şi simplu să aştepte. Nu
era îngrijorat, dar preferase să vină personal să se convingă că
totul e în regulă.
— Sunteţi chiar sigur că Mr Gwyn n-a fost în atelier nouă zile?
întrebă Rebecca.
—Fiica mea aşa zice.
Rebecca îl privi întrebător.
— Da, îmi dau seama, spuse el. Dar în cazul ăsta sunt înclinat
s-o cred.
Rebecca spuse că va controla şi că-i va da un semn de viaţă
cât mai curând posibil. Era neliniştită, dar nu lăsă să se vadă
asta.
Înainte de a pleca, Mr Trawley găsi cu cale să întrebe dacă, din
întâmplare, Rebecca ştia cum se desfăşuraseră lucrurile, acolo, în
atelier. Ceea ce voia de fapt să întrebe era dacă fiica lui se
comportase decent.
— Nu ştiu, răspunse Rebecca. Mr Gwyn nu povesteşte cine ştie
ce din ceea ce se întâmplă acolo, nu-i stă în obicei.
— Înţeleg.
— Ceea ce am intuit eu e că fiica dumneavoastră nu e un
subiect uşor, ca să spun aşa.
— Nu, nu e, spuse Mr Trawley.
Făcu o pauză.
— Uneori poate fi extrem de antipatică, sau exagerat de
atrăgătoare, adăugă.
Rebecca se gândi că i-ar fi plăcut să fie o fetişcană despre care
să se poată spune aşa ceva.
— Am să vă anunţ, Mr Trawley. Sunt sigură că totul se va
aranja.
Mr Trawley spuse că n-avea nici un dubiu.
A doua zi apăru în The Guardian un amplu reportaj despre
povestea cu portretele. Era mai exact decât cel apărut în tabloid şi
ajungea chiar să citeze numele lui Jasper Gwyn. Tot lui îi era
dedicat şi un al doilea articolaş în care se vorbea despre cariera pe
care o făcuse.
Rebecca se grăbi să-l caute pe Jasper Gwyn. Nu-l găsi acasă, şi
nici măcar o raită prin spălătoriile din cartier nu-i fu de folos.
Părea că dispăruse.

55

Vreme de cinci zile nu se întâmplă nimic. Apoi Rebecca primi

de la Jasper Gwyn un plic gros cu portretul fetei, împachetat cu
aceeaşi meticuloasă grijă, şi un bilet cu câteva rânduri. Spunea că
îi va fi imposibil să mai dea câtva timp vreun semn de viaţă.
Conta pe faptul că, între timp, Rebecca va face faţă întregii
situaţii. Va trebui să amâne următorul portret: nu era sigur că se
va putea întoarce la lucru mai devreme de două luni. Mulţumea şi
saluta cu o îmbrăţişare. Nu făcea nici o referire la articolul apărut
în The Guardian.
Întreaga zi Rebecca fu nevoită să respingă politicos tot felul de
telefoane, din toate părţile, care voiau să ştie mai multe despre
povestea lui Jasper Gwyn. Nu-i plăcea că fusese lăsată singură
într-un moment atât de delicat, dar, pe de altă parte, îl cunoştea
suficient de bine pe Jasper Gwyn ca să recunoască un
comportament pe care era inutil să încerce să-l corecteze. Făcu
ceea ce trebuia să facă, o făcu cât mai bine cu putinţă, iar spre
seară îi telefonă lui Mr Trawley ca să-i spună că portretul e gata.
Apoi scoase telefonul din priză, luă portretul fetei şi îl deschise.
Era ceva ce nu făcea niciodată. Îşi impusese să înmâneze
portretele fără să le arunce nici măcar o privire. O să vină
momentul potrivit să le citească, îşi spusese mereu. Dar în seara
aceea totul era altfel. Plutea în aer ceva ce semăna cu spulberarea
unei vrăji, şi i se păru normal, poate chiar obligatoriu, să renunţe
la gesturile obişnuite. Deschise deci portretul fetei şi începu să
citească.
Erau patru pagini. Se opri la prima, apoi puse la loc foile şi
închise dosarul.

56

Fata sosi dimineaţa, singură. Se aşeză în faţa Rebeccăi. Părul

lung, blond şi subţire îi cădea drept de o parte şi de alta a feţei.
Doar uneori, cu o mişcare a capului, îşi descoperea în întregime
trăsăturile colţuroase, dar dominate de nişte minunaţi ochi negri.
Era slabă şi stăpână pe propriu-i trup, fără să trădeze semne de
nervoz itate: părea să fi ales o anumită imobilitate elegantă drept
regulă de comportament. Era îmbrăcată cu o jachetă deschisă pe
un maieu violet sub care se puteau ghici sânii mici şi bine făcuţi.
Rebecca observă mâinile palide şi acoperite de răni minuscule.
— Portretul dumneavoastră, spuse, întinzându-i dosarul.
Fata îl lăsă pe masă.
— Tu eşti Rebecca? întrebă.
— Da. ’
— Jasper Gwyn vorbeşte deseori despre tine.
— Nu prea-mi vine să cred. Mr Gwyn nu e tipul care să
vorbească mult despre ceva.
— Da, dar despre tine vorbeşte.
Rebecca făcu un gest vag şi zâmbi.
— Bine, zise.
Apoi îi întinse fetei o foaie s-o semneze. Pentru lichidarea
datoriei se înţelesese cu tatăl.
Fata semnă fără să citească. Restitui stiloul. Făcu un semn
către portret.
— L-ai citit? întrebă.
— Nu, minţi Rebecca. N-o fac niciodată.
 — Ce proastă.
— Poftim?
— Eu aş face-o.
— Să ştiţi că sunt destul de mare ca să hotărăsc singură ce e
bine şi ce nu.
— Da, eşti mare. Eşti bătrână.
— Se poate. Acum, dacă nu vă deranjează, am mult de lucru.
— Jasper Gwyn spune că eşti o femeie foarte nefericită.
Atunci Rebecca o privi pentru prima oară fără nici o reţinere.
Văzu că are un fel odios de a fi încântătoare.
— Mr Gwyn greşeşte şi el uneori, spuse.
Fata făcu un gest cu capul descoperindu-şi pentru o fracţiune
de secundă chipul.
— Eşti îndrăgostită de el? întrebă.
Rebecca o privi şi nu răspunse.
— Nu, nu asta era întrebarea pe care voiam s-o pun, se
corectă fata. Ai făcut dragoste cu el? întrebă.
Rebecca se gândi să se ridice şi s-o invite să iasă. Era evident
singurul lucru pe care trebuia să-l facă. Dar simţi totodată că,
dacă exista un mod de a înţelege toată întâmplarea asta atât de
ciudată, acolo, în faţa ei, se afla poate singura cale posibilă, oricât
ar fi fost ea de odioasă.
— Nu, spuse. N-am făcut niciodată dragoste cu el.
— Eu, da, spuse fata. Te interesează să ştii cum e?
— Nu sunt sigură.
— Cu violenţă. Şi-apoi, dintr-odată, cu gingăşie. Îi place să se
atingă. Nu vorbeşte niciodată. Nu închide niciodată ochii. Devine
foarte frumos când termină.
O spuse privind-o pe Rebecca drept în ochi.
— Vrei să citeşti portretul împreună cu mine? întrebă.
Rebecca făcu semn că nu cu capul.
— Nu cred că vreau să mai ştiu absolut nimic despre tine,
fetiţo.
— Nu ştii nimic despre mine.
— Exact, aşa e.
Fata păru pentru o clipă atrasă de ceva ce văzuse pe masă.
Apoi îşi ridică privirile spre Rebecca.
— Am făcut dragoste două zile fără să dormim aproape deloc,
spuse. Acolo, în atelier. Apoi el a plecat şi nu s-a mai întors. Un
laş.
 — Dacă nu mai ai alt venin de scuipat, discuţia noastră s-a
terminat.
— Da. Încă ceva.
— Grăbeşte-te.
— Îmi faci un serviciu?
Rebecca o privi descumpănită. Fata făcu din nou mişcarea
aceea cu care-şi descoperea o clipă chipul.
— Când îl vezi, spune-i că-mi pare rău pentru chestia aia cu
ziarele, nu credeam că o să iasă tot circul ăsta.
— Dacă voiai să-i faci rău, ai reuşit.
— Nu, nu asta voiam. Era altceva.
— Ce?
— Nu ştiu ... voiam să-l ating, dar nu cred că tu poţi înţelege.
Rebecca se gândi cu ciudă că putea înţelege foarte bine. Se
gândi şi la pedeapsa celor - mulţi - care nu sunt în stare să atingă
fără să facă rău, şi instinctiv căută cu privirea mâinile fetei şi
micile ei răni. Simţi umbra unei compasiuni îndepărtate şi ştiu
imediat ce anume l-a înfrânt pe Jasper Gwyn, în atelier, cu fata
aia.
— Cheia, spuse.
Fata căută în poşetă şi puse cheia pe masă. Rămase o clipă
privind-o.
— Nu vreau portretul, spuse. Aruncă-l.
Plecă lăsând uşa deschisă - umbla puţin înclinată într-o parte,
ca şi cum ar fi trebuit să se strecoare într-un spaţiu strâmt şi o
făcea pentru a scăpa de tot ceea ce era.

57

Rebecca avu nevoie de ceva timp ca să-şi limpezească

gândurile. Renunţă la obligaţiile pe care trebuia să le
îndeplinească, anulă toate întâlnirile, lăsă pe masă, fără să le
deschidă, ziarele pe care le cumpărase. O deranja să vadă că-i
tremurau mâinile - era chiar greu de înţeles dacă era vorba de
furie sau de un soi de spaimă. Sună telefonul şi ea nu răspunse.
Îşi luă lucrurile şi ieşi.
Pe drumul spre casă se aşeză într-un loc liniştit, pe treptele
unei biserici, la marginea unui mic parc şi se sili să-şi amintească
vorbele fetei. Încerca să înţeleagă ce anume făcuseră, încetul cu
încetul, praf. Multe lucruri, iar pe unele le ştia delicate, dar şi de
neclintit, cum nu sunt simplele iluzii. În mod ciudat, înainte de a
se gândi la ea, se gândi la Jasper Gwyn, asemenea celor care,
ridicându-se după ce au căzut, controlează dacă nu şi-au spart
ochelarii sau ceasul - lucrurile cele mai fragile. Era greu de înţeles
cât îl rănise fetişcana aia. Cu siguranţă nesocotise o măsură pe
care până în momentul acela Jasper Gwyn o indicase drept normă
obligatorie a ciudatei sale munci. Dar se putea şi ca toată acea
grijă de a pune graniţe şi restricţii să fi ascuns în el o dorinţă de a
ajunge dincolo de orice regulă, chiar şi o singură dată şi cu orice
preţ - să ajungă în fond la capătul unui anumit drum. Deci era
greu de spus dacă fata fusese pentru el o lovitură mortală sau
ţărmul spre care ţintiseră toate portretele sale. Cine ştie. Desigur,
cele nouă zile care trecuseră fără să pună piciorul în atelier
duceau cu gândul la un om speriat mai mult decât la un om
ajuns undeva - la fel şi faptul că rămânea ascuns, calm, dar
hotărât. Numai animalele rănite se mişcă în felul ăsta. Se gândi la
atelier, la cele optsprezece becuri Caterina de Medici, la muzica lui
David Barber. Ce păcat, îşi spuse. Ce păcat uriaş, dacă totul
trebuie să se termine aici.
Se duse spre casă, umblând încet, şi doar atunci începu să se
gândească la ea şi să-şi controleze rănile. Oricât ar fi dezgustat-o
să admită, fata aia o învăţase ceva care o umilea şi care avea
legătură fie cu curajul, fie cu neruşinarea, cine ştie. Încercă să-şi
amintească momentele în care şi ea fusese cu adevărat aproape
de Jasper Gwyn, scandalos de aproape, şi sfârşi prin a se întreba
ce anume greşise în momentele acelea sau ce nu înţelesese. Se în-
toarse cu gândul în întunericul atelierului din ultima noapte şi îşi
aminti golul care rămăsese între ei, nevenin- du-i să creadă că nu
ştiuse să-l traverseze. Dar şi mai mult se gândi la dimineaţa în
care murise Tom, la cum alergase până la Jasper Gwyn şi la tot ce
urmase. Îşi amintea spaima amândurora şi nevoia mai puternică
decât orice altceva, de a sta închişi acolo înăuntru, împreună. Îşi
amintea propriile-i gesturi în bucătărie, picioarele goale, telefonul
care suna, fără ca ei să se oprească din vorbitul în şoaptă.
Alcoolul băut, vechile discuri, copertele cărţilor, dezordinea din
baie. Şi cât de uşor îi fusese să se întindă lângă el şi să adoarmă.
Apoi dimineaţa grea şi privirea înspăimântată a lui Jasper Gwyn.
Ea care înţelegea şi pleca.
 Cu cât fusese mai exact gestul clar al fetei ăleia?
Ce lecţie odioasă.
Se privi şi se întrebă dacă totul nu se putea explica simplu
prin trupul ei nepotrivit şi greşit. Dar nu exista un răspuns. Doar
tristeţi pe care de multă vreme nu voia să le mai înfrunte.
Acasă, în oglindă, se văzu frumoasă - şi vie.
Făcu deci, zile întregi, singurul gest care i se părea potrivit - să
aştepte. Urmări indiferentă multiplicarea în ziare a articolelor care
povesteau despre ciudatul caz al lui Jasper Gwyn şi se limită să le
catalogheze în ordine cronologică. Răspundea la telefon, notând
conştiincios toate cererile şi asigurând că în scurtă vreme va fi în
stare să fie mai utilă. Nu se temea, ştia că trebuie doar să aştepte.
Şi aşteptă unsprezece zile. Apoi, într-o dimineaţă, primi la birou
un pachet gros, însoţit de o scrisoare şi de o carte.
În pachet se aflau toate portretele, fiecare în dosarul său. În
scrisoare Jasper Gwyn lămurea că erau copiile pe care le făcuse
pentru el însuşi; o ruga să le păstreze într-un loc sigur şi să nu le
facă publice în nici un fel. Adăuga o listă minuţioasă de lucruri pe
care trebuia să le facă: să-i restituie lui John Septimus Hill
atelierul, să renunţe la mobile şi la celelalte lucruri, să elibereze
biroul, să anuleze mailul cu care lucraseră, să devină de negăsit
pentru ziariştii care eventual ar fi încercat s-o contacteze. Mai
spunea şi că se ocupase personal de plata a tot ce era de plătit şi
o asigura pe Rebecca de faptul că în curând va primi suma ce i se
cuvine, la care se adăuga un important salariu compensator. Era
sigur că nu va avea probleme.
Îi mulţumea din suflet şi încă o dată ţinea să spună că n-ar fi
putut dori o colaboratoare mai precisă, mai discretă şi mai
plăcută. Îşi dădea seama că ar fi fost de dorit un rămas-bun mai
călduros din toate punctele de vedere, dar trebuia să admită, cu
părere de rău, că nu reuşea să facă mai mult.
Restul scrisorii era scris de mână. Spunea aşa:

Poate că ar trebui să vă explic că distanţa faţă de fata aceea era

o problemă imposibil de rezolvat, dar n-aş şti cum s-o fac fără să
devin ridicol, sau fără să vă rănesc, poate. De primul lucru nu-mi
pasă, al doilea însă mi-ar crea o infinită neplăcere. Vă rog să
credeţi pur şi simplu că nu se putea altfel.
Nu vă faceţi probleme pentru mine, nu mă deranjează ce s-a
întâmplat şi mi-e foarte clar ce am de făcut de acum încolo.
 Vă doresc toată fericirea posibilă, o meritaţi.
Pentru totdeauna recunoscător, al dumneavoastră
Jasper Gwyn, copist

Mai era o notă, după semnătură, câteva rânduri. Spunea că

ataşa scrisorii ultima carte ieşită din sertarele Klarisei Rode, de
abia publicată. Îşi aducea foarte bine aminte că atunci când i-a
adus portretul, în parc, ea avea în mână un roman de Klarisa
Rode, despre care vorbise cu mult entuziasm. S-a gândit că putea
fi o manieră frumoasă de a închide cercul dăruindu-i această
carte acum: spera că-i va face plăcere s-o citească.
Nimic altceva.
Cum poate cineva să fie în felul ăsta? se gândi Rebecca.
Luă cartea, o întoarse pe toate părţile, apoi o izbi de perete -
un gest pe care câţiva ani mai târziu avea să şi-l amintească.
Îi veni în minte să caute pe pachet şi găsi doar câteva timbre
poştale din Londra. Unde se dusese Jasper Gwyn nu-i era dat
desigur să ştie. Departe - simţea asta cu absolută siguranţă. Totul
se terminase, şi nici măcar cu acea solemnitate la care are dreptul
apusul lucrurilor.
Se ridică, puse în agendă scrisoarea lui Jasper Gwyn şi hotărî
că pentru ultima oară va face ce-i cerea. Nu din datorie - dintr-un
soi de melancolică exactitate. Luă cu ea, înainte de a ieşi,
portretele. Se gândi că una din plăcerile vieţii ei va fi să nu le
citească. Odată ajunsă acasă, le puse în fundul unui dulap, sub
nişte pulovere vechi, şi acesta fu ultimul gest care-i mai trezi un
regret - să ştie că nimeni nu va şti de ele.
Avu nevoie de vreo zece zile ca să pună totul la punct. Celor
care-i cereau explicaţii le dădea răspunsuri vagi. Când John
Septimus Hill îi spuse să-i transmită lui Jasper Gwyn cele mai
respectuoase salutări din partea lui, îi spuse că n-avea cum s-o
facă.
— A, nu?
— Nu, îmi pare rău.
— Nu aveţi în vedere să-l întâlniţi în viitorul apropiat?
— Nu am în vedere să-l mai întâlnesc niciodată, spuse
Rebecca.
John Septimus Hill îşi permise un zâmbet uşor sceptic pe care
Rebecca îl consideră nepotrivit.
58

În anii care urmară, aparent nimeni nu mai ştiu nimic de

Jasper Gwyn. Indiscreţiile despre ciudata lui manie a portretelor
dispărură în curând din ziare, şi numele lui începu să apară tot
mai rar în cronicile literare. Se întâmpla să fie citat în efemere
istorii ale literaturii engleze recente şi de două ori îi fură dedicate
câteva rânduri în legătură cu alte cărţi care păreau să-l imite
oarecum. Unul din romanele sale, Surori, ajunse în lista celor O
sută de cărţi de citit înainte de a muri, redactată de o revistă cu
autoritate în domeniu. Editorul său englez şi alţi doi străini
încercară să intre în legătură cu el, dar în trecut totul se făcea
prin intermediul lui Tom, iar acum când agenţia lui era închisă,
nu părea să mai existe vreo modalitate de a vorbi cu omul în
cauză. Era destul de răspândită senzaţia că mai devreme sau mai
târziu va da un semn de viaţă. Puţini credeau că într-adevăr
încetase să mai scrie.
Cât despre Rebecca, în cei patru ani care urmară, îşi refăcu
viaţa, alegând s-o ia de la început. Găsise un serviciu care n-avea
nici o legătură cu cărţile, îl părăsise pe băiatul tâmpit şi îşi luase
o locuinţă în afara Londrei. Într-o zi cunoscuse un bărbat însurat
care avea un minunat mod de a complica tot ce atingea. Îl chema
Robert. Ajunseră să se iubească mult şi bărbatul o întrebă într-o
bună zi dacă putea eventual să-şi lase familia şi să încerce să în-
temeieze alta cu ea. Rebeccăi i se păru o idee excelentă. La treizeci
şi doi de ani deveni mama unei fetiţe pe care o botezară Emma.
Începu să lucreze mai puţin şi în consecinţă se îngrăşă şi mai
mult, dar nici unul din cele două lucruri nu-i provocă nici un fel
de regret. I se întâmpla foarte rar să se gândească la Jasper Gwyn
şi întotdeauna fără vreo emoţie deosebită. Erau amintiri uşoare,
ca nişte vederi expediate dintr-o viaţă precedentă.
Şi totuşi, într-o zi, când împingea căruciorul cu Emma pe
coridoarele unei enorme librării londoneze, dădu peste o promoţie
specială de cărţi de buzunar şi în vârful unui teanc văzu o carte
de Klarisa Rode. În primul moment nu-i dădu prea multă atenţie,
se gândi pur şi simplu că n-o citise niciodată. Doar când ajunse la
casă îşi dădu seama că era de fapt cartea pe care cu patru ani în
urmă i-o dăruise Jasper Gwyn, în ziua în care totul se terminase.
Îşi aduse aminte ce făcuse cu ea. Zâmbi. Plăti.
Începu s-o citească în metrou, pentru că Emma adormise în
cărucior şi drumul era destul de lung. O făcea cu plăcere, uitând
de tot ce era în jurul ei, când deodată, la pagina şaisprezece,
înmărmuri. Continuă să citească nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Apoi ridică privirea şi spuse cu voce tare:
— Ia te uită, ce ordinar!
Ceea ce citea în cartea lui Rose era nici mai mult, nici mai
puţin decât propriul ei portret, cuvânt cu cuvânt, exact portretul
pe care Jasper Gwyn i-l făcuse cu ani în urmă.
Se întoarse către vecinul ei şi într-o manieră ireală simţi de
datoria ei să explice, tot cu voce tare:
— L-a copiat, l-a copiat de la Rode, nemernicul!
Vecinul nu păru să înţeleagă importanţa chestiunii, dar între
timp ceva se pusese în mişcare în mintea Rebeccăi - ca o formă de
bun-simţ întârziat - şi ea îşi coborî din nou privirea pe carte.
O clipă, se gândi.
Controlă data publicării şi înţelese că ceva nu se potrivea.
Jasper Gwyn îi făcuse portretul cel puţin cu un an înainte. Cum
reuşeşte cineva să copieze o carte care n-a apărut încă?
Se întoarse din nou către vecinul ei, dar era evident că el nu
putea să-i fie de prea mare ajutor.
Poate că Jasper Gwyn o citise înainte să fie publicată, se gândi.
Era o ipoteză plauzibilă. Îşi aducea vag aminte că povestea
manuscriselor Klarisei Rode era una foarte complicată. Era cât se
poate de probabil că Jasper Gwyn reuşise, cine ştie cum, să le
vadă înainte de a ajunge pe mâna editorului. Se potrivea. Dar
exact în momentul acela, de departe, îi veni în minte o frază pe
care i-o spusese Tom, cu mult timp în urmă. Fusese în ziua în
care îi explicase ce fel de tip era Jasper Gwyn. Îi spusese povestea
cu fiul pe care nu-l recunoscuse niciodată. Dar îi mai spusese
ceva: că existau nişte cărţi, cel puţin două, scrise de Jasper
Gwyn, care circulau prin lume, dar nu cu numele său.
Fir-ar să fie, se gândi.
Uite de ce continuă să apară cărţi inedite ale ăleia. Le scrie el.
Era o nebunie, dar putea să fie şi adevărul.
Asta ar fi schimbat multe lucruri, îşi spuse. În mod instinctiv
se gândi la ziua în care totul se sfârşise şi se văzu în timp ce izbea
de perete cartea aia idioată. Se poate să nu fi fost o carte idioată,
ci un dar extraordinar? Reuşea cu greu să pună cap la cap toate
fragmentele. Îi trecu pentru o clipă prin minte că îi fusese restituit
ceva important, ceva ce i se cuvenea de foarte mult timp. Încerca
să înţeleagă exact ce anume, când îşi dădu seama că metroul se
oprise în staţia în care trebuia să coboare.
— La dracu’!
Se ridică şi coborî în fugă.
Îi trebui o clipă să-şi dea seama că uitase ceva.
— Emma!
Se întorse în timp ce uşile se închideau. Începu să bată cu
palma în geamuri şi să urle ceva, dar vagonul se pusese deja încet
în mişcare.
Lumea se oprise şi o privea.
— Fetiţa mea! ţipă Rebecca. Fetiţa mea e în metrou!
N-a fost foarte simplu, după aceea, s-o recupereze.

59

Mai târziu, nu i se păru că e cazul să-i povestească totul lui

Robert, dar când veni vremea să meargă la culcare, Rebecca îi
spuse că era absolut necesar să termine de citit ceva pentru
serviciu şi-l rugă să se ducă să se culce, ea mai rămânea, va
termina repede.
— Şi dacă se trezeşte Emma? întrebă el.
— Ca de obicei. O sufoci cu perna.
— De acord.
Era un bărbat cu un caracter adorabil.
Întinsă pe sofa, Rebecca luă cartea lui Rode, reîncepu cu prima
pagină şi citi până la sfârşit. Era două noaptea când ajunse la
ultima pagină. Povestea se petrecea într-un orăşel danez din
secolul al XIX-lea şi vorbea despre un tată şi cei cinci copii ai lui.
O găsi minunată. Imediat, după primele pagini, exista într-adevăr,
oarecum încastrat, portretul pe care Jasper Gwyn i-l făcuse, dar
în zadar căută Rebecca în restul cărţii ceva în care să existe nişte
urme semnificative. Nici nu i se păru că ar exista vreo pagină care
să fi fost scrisă special pentru ea. Doar soiul ăla de tablou, aşezat
într-un colţ, cu o evidentă măiestrie.
Terminase de atâta timp cu Jasper Gwyn, încât faptul că
încerca acum să înţeleagă ce însemna toată povestea aia, i se
păru pentru o clipă un efort pe care n-avea chef să-l facă. Era
târziu, a doua zi trebuia s-o ducă pe Emma la soacră-sa şi apoi să
alerge la serviciu. Se gândi că era mai bine să lase totul baltă şi să
se ducă la culcare. Dar în timp ce stingea luminile şi mai găsea
câte ceva de pus în ordine, avu senzaţia ciudată că nu e acolo şi
că cizelează detaliile vieţii altei femei. Cu o uşoară tulburare
înţelese că, într-o singură zi, o anumită distanţă la care lucrase
ani de zile, se evaporase cu eleganţă - o perdea mişcată de o pală
de vânt. Şi de departe o ajunse un dor pe care-l crezuse învins
pentru totdeauna.
Aşa că, în loc să se ducă la culcare, făcu un lucru pe care n-ar
fi crezut niciodată că-l va face. Deschise un dulap şi scoase de
sub un vraf de pături de iarnă dosarele cu portrete. Îşi făcu o
cafea, se aşeză la masă şi începu să deschidă dosarele la
întâmplare. Începu să citească ici colo, pe sărite, la fel cum s-ar fi
plimbat într-o galerie cu tablouri. N-o făcea ca să încerce să
înţeleagă ceva sau ca să găsească răspunsuri. Se bucura doar de
culori, de lumina aceea specială, de pasul sigur, de urmele unei
anumite imaginaţii. O făcea pentru că toate lucrurile acelea erau
un loc şi, în acea noapte, ea n-ar fi vrut să fie în nici un alt loc.
Termină când mijeau zorii. O usturau ochii. Simţi brusc o
oboseală grea, de neamânat. Merse să se culce, şi Robert se trezi
atât cât s-o întrebe, fără să-şi dea seama, de fapt, dacă totul era
în regulă.
— Totul e-n regulă, dormi.
Se lipi puţin de el, întorcându-se pe o parte şi adormi.

60

În ziua următoare, când se trezi, nu mai înţelese nimic.

Telefonă la birou ca să spună că avea ceva urgent de rezolvat şi
nu va putea merge la lucru. Apoi o duse pe Emma la soacră-sa, o
doamnă simpatică, mai grasă decât ea, care-i era infinit de
recunoscătoare pentru că-i salvase fiul din ghearele unei
vegetariene. Rebecca îi spuse că se va întoarce după-amiază şi
mai adăugă că, dacă se va întâmpla să întârzie, o să dea un semn
de viaţă. O sărută pe Emma şi se întoarse acasă.
În liniştea camerelor pustii reluă cartea lui Rode. Şi îşi impuse
să gândească. Detesta enigmele şi ştia că nu era suficient de
inteligentă ca să-şi petreacă timpul dez- legându-le. Nu era nici
măcar suficient de sigură că vrea să redeschidă povestea aceea pe
care o credea moartă şi-ngropată. Dar evident că i-ar fi plăcut să
fie sigură că volumul acela fusese într-adevăr un cadou pentru ea
- gestul iubitor care în despărţirea de acum câţiva ani îi lipsise.
Aşa cum o atrăgea, fără doar şi poate, posibilitatea de a descoperi,
ea singură, până unde putea ajunge, cu adevărat, ciudăţenia fără
sfârşit a lui Jasper Gwyn.
Rămase mult timp pe gânduri.
Apoi se ridică, luă dosarele portretelor, îl scoase din vraf pe cel
cu portretul ei şi le puse pe toate celelalte într-o sacoşă. Se
îmbrăcă şi chemă un taxi. Ceru să fie dusă undeva pe lângă
British Museum, pentru că hotărâse că dacă exista pe lume o
persoană care putea s-o ajute, aceea era Doc Mallory.

61

Îl cunoscuse pe Mallory în biroul lui Tom, era unul din multele

personaje incredibile care lucrau acolo, deşi cuvântul a lucra nu
era cel mai exact cu putinţă. Avea cam cincizeci de ani, avea şi un
nume adevărat, dar toţi îi spuneau Doc. Tom îl ţinea pe lângă el
de foarte mult timp şi-l considera absolut indispensabil. Mallory
era într-adevăr omul care citise tot. Avea o memorie formidabilă şi
părea să fi petrecut două vieţi răsfoind cărţi şi catalogându-le
într-un miraculos fişier mintal. Când cineva avea nevoie de ceva
mergea la el. Întotdeauna îl găseau la birou citind. Era îmbrăcat
întotdeauna cu costum şi cravată, pentru că, susţinea el, tuturor
cărţilor li se datorează un anumit respect, chiar şi celor oribile.
Mergeau la el ca să afle grafia exactă a numelor ruseşti sau
pentru a-şi face o idee despre literatura japoneză a anilor ’20.
Lucruri de-astea. Era un privilegiu să-l vezi lucrând. Odată, unul
dintre autorii lui Tom fu acuzat de plagiat, părea să fi copiat
scena unei încăierări dintr-un roman poliţist american din anii
’50. Tom smulsese paginile incriminate din carte şi i le dusese lui
Mallory.
— Vezi dacă reuşeşti să-ţi aminteşti vreo treizeci de cărţi în
care există o asemenea scenă, îi spuse.
 Două ore mai târziu Mallory se prezentase cu o listă detaliată
de încăierări şi bătăi care păreau toate scrise de aceeaşi mână.
— Eşti formidabil! exclamase Tom.
— Nu mi-am făcut decât datoria, răspunsese Mallory şi se
întorsese la biroul lui să citească o biografie a lui Magellan.
Când murise Tom, din economiile pe care le avea deschisese o
mică librărie, în spate la British Museum, în care ţinea numai
cărţi care-i plăceau. Rebecca se ducea pe-acolo din când în când,
mai mult din plăcerea de a-l vedea şi de a vorbi puţin cu el. Dar
ziua aceea era diferită, voia să-l întrebe ceva foarte exact. Când
intră în magazin, chiar înainte de a-l saluta, întoarse cartonaşul
agăţat pe uşă pe care scria DA, SUNT DESCHIS! Pe cealaltă parte
zicea NU MA ÎNTORC IMEDIAT.
— Ai intenţia să stai mult, mi se pare, spuse Mallory din
spatele tejghelei.
— Fii sigur de asta, spuse Rebecca.

62

Puse sacoşa jos şi se duse să-l îmbrăţişeze. Nu că-l chiar

iubea, ci dintr-un sentiment oarecum asemănător. Avea acelaşi
miros dintotdeauna, de praf şi bomboane de anason.
— N-ai aerul cuiva care a venit să cumpere o carte, Rebecca
— Aşa e. Am venit să-ţi fac această zi de neuitat.
— Vai!
— Doc, îţi aduci aminte de Jasper Gwyn?
— Glumeşti?
Şi se şi apucă să-i înşire biografia completă.
— Termină, altceva voiam să te întreb. Îţi aduci aminte
povestea cu portretele?
Mallory începu să râdă.
— Cine nu şi-o aminteşte, la Tom nu se vorbea de altceva.
— Ai mai aflat vreodată ceva?
— În realitate tu erai cea care ştia totul.
— Da, dar tu ştiai ceva?
— Puţin. Se spunea că-şi pierduse minţile pentru ideea aia.
Dar se zvonea şi că ajunsese să vândă portretele pentru o sută de
mii de lire.
 — Măcar de-ar fi fost aşa, spuse Rebecca.
— Vezi că tu ştii mai mult?
— Da, dar nu ştiu totul, îmi lipseşte un fragment şi numai tu
mă poţi ajuta.
— Eu?
Rebecca se aplecă spre sacoşă, scoase dosarele şi le puse pe
tejghea.
Doc Mallory se ocupa de nişte facturi, când intrase ea, de
aceea era în cămaşă. Se răsuci pe călcâie, se duse să-şi ia haina,
o îmbrăcă şi se întoarse în spatele tejghelei.
— Astea sunt? întrebă.
— Da.
— Pot?
Întoarse dosarele spre el şi îşi sprijini cu delicateţe mâinile
deschise pe ele.
— Tom şi-ar fi dat un braţ să le poată citi, spuse cu o undă de
tristeţe în glas.
— Şi tu?
Mallory ridică privirea spre ea.
—Ştii foarte bine că ar fi un privilegiu pentru mine să le pot
citi.
— Atunci fă-o Doc, am nevoie s-o faci tu.
Câteva clipe Mallory nu scoase o vorbă. Îi străluceau
ochii.
— De ce? întrebă.
— Trebuie să ştiu dacă sunt copiate.
— Copiate?
— Luate din alte cărţi, nu ştiu, cam aşa ceva.
— Ce spui? N-ar avea nici un sens.
— Multe lucruri nu au nici un sens când ai de-a face cu
Jasper Gwyn.
Mallory zâmbi. Ştia că e adevărat.
— Tu le-ai citit?
— Mai mult sau mai puţin.
— Şi ţi-ai făcut o idee?
— Nu. Dar eu n-am citit toate cărţile din lume.
Mallory izbucni în râs.
— Să ştii că nu le citesc pe toate. Deseori doar le răsfoiesc,
spuse.
Apoi trase puţin dosarele spre el.
 — După părerea mea eşti nebună.
— Hai să alungăm orice îndoială. Citeşte-le.
El mai ezită o clipă.
— Ar fi o enormă plăcere.
— Atunci citeşte-le.
— Bine, o să le citesc.
— Nu, n-ai înţeles, le citeşti acum, apoi le uiţi imediat şi dacă
îţi trece doar prin minte să vorbeşti despre ele cu cineva, vin aici
eu personal şi îţi smulg coaiele.
Mallory o privi. Rebecca îi răspunse cu un zâmbet.
— Glumesc.
— Aha.
— Dar nu prea mult.
Apoi îşi scoase impermeabilul, căută un scaun pe care să se
aşeze şi-i spuse lui Mallory să nu-şi facă probleme de timp, aveau
toată ziua la dispoziţie.
— N-ai să-mi dai ceva de citit ca să nu mă plictisesc? întrebă.
Mallory făcu un gest vag către rafturi, fără măcar să-şi ridice
privirea de pe dosarele închise încă.
— Serveşte-te, eu am treabă, spuse.

63

După două ore Mallory închise ultimul dosar şi o vreme

rămase nemişcat. Rebecca îşi ridică privirea de pe carte şi dădu să
spună ceva. Dar Mallory îi făcu semn să tacă. Voia să se mai
gândească puţin sau avea nevoie de timp ca să se întoarcă dintr-
un loc foarte îndepărtat.
În cele din urmă o întrebă pe Rebecca ce crezuseră clienţii
despre portretele acelea. Aşa, de curiozitate.
— Erau întotdeauna foarte mulţumiţi, răspunse Rebecca. Se
recunoşteau. Era un lucru la care nu se aşteptau, un soi de
magie.
Mallory aprobă.
— Da, pot să-mi imaginez.
Apoi mai întrebă ceva.
 — Tu ştii care e al lui Tom?
Pe portrete nu existau nume, puteau fi ale oricui.
— Nu sunt sigură, dar cred că l-am recunoscut.
Se priviră.
— Cel în care sunt numai copii? îndrăzni Mallory o supoziţie.
Rebecca dădu din cap.
— Aş fi făcut pariu, spuse Mallory râzând.
— E chiar Tom, nu-i aşa?
— Leit.
Rebecca îi zâmbi. Era incredibil cum bărbatul ăla înţelesese
totul fără să pună măcar o singură întrebare. Poate că să citeşti
mii de cărţi nu e un lucru chiar atât de inutil, se gândi. Apoi îşi
aminti că se afla acolo pentru ceva foarte precis.
— Şi despre povestea aia cu plagiatul ce-mi spui, Doc?
O spuse ca şi cum n-ar fi fost în fond un detaliu foarte
important.
Mallory ezită un moment. Făcu nişte gesturi vagi şi câştigă
puţin timp scoţând o batistă mare şi suflându-şi nasul zgomotos.
În timp ce o împăturea şi o punea în buzunar spuse că el citise
deja unul dintre portretele alea. Scoase un dosar dintre celelalte şi
îl puse pe masă. Îl deschise. Reciti câteva rânduri.
— Da, ăsta vine direct din altă carte, spuse cu neplăcere.
Rebecca simţi o-nţepătură şi nu reuşi să-şi ascundă o grimasă.
— Eşti sigur? întrebă.
— Da.
Totul devenea îngrozitor de complicat.
— Îţi aduci aminte ce carte e? întrebă.
— Da, se numeşte De trei ori în zori. O carte frumoasă, scurtă.
Din câte-mi amintesc eu, prima parte seamănă mult cu portretul
ăsta, poate nu e chiar exact la fel, mi se pare că e mai lungă. Dar
aş putea să jur că vreo câteva fraze sunt identice. Iar scena e
aceeaşi, cei doi într-un hotel, n-am nici un dubiu.
Rebecca îşi trecu mâna prin păr. Du-te la dracu’, se gândi. Luă
dosarul deschis, îl întoarse spre ea, aruncă o privire spre
începutul portretului. Unul dintre cele mai frumoase, fir-ar să fie.
— Ai cartea? întrebă.
— Nu, o aveam, dar s-a vândut imediat. O tipărise o mică
editură, în puţine exemplare, era un soi de raritate.
— În ce sens?
— Hm, o găsiseră printre hârtiile unui bătrân maestru de
muzică, un indian care murise cu câţiva ani înainte. Nimeni nu
ştia că scrisese vreodată ceva, dar povestirea aia a ieşit brusc la
iveală. Li s-a părut foarte frumoasă şi au publicat-o, poate acum
vreo doi ani. Doar în vreo mie de exemplare, poate mai puţin. Un
fleac.
Rebecca ridică privirile spre el.
— Ce-ai spus?
— În ce sens?
— Repetă ce ai spus.
— Nimic... Că a scris-o un indian mort în urmă cu câţiva ani,
unul care făcea cu totul altceva, unul care nu publicase niciodată
nimic în timpul vieţii. Un soi de delicatesă, nu? Dar foarte
frumoasă, trebuie să recunosc. Chestia tipică pe care unul ca
Jasper Gwyn putea s-o fi citit.
Chestia tipică pe care unul ca Jasper Gwyn putea s-o fi scris,
se gândi Rebecca. Şi Doc Mallory nu înţelese bine de ce dintr-
odată se trezi că ea îl îmbrăţişa. Şi nici măcar ochii ăia roşii nu-i
înţelegea prea bine.
— Doc, te iubesc.
— Trebuia să mi-o fi spus acum câţiva ani, baby.
— Nu le copia, Doc, nu le copia deloc.
— De fapt, eu adineaori ţi-am demonstrat contrariul.
— Într-o zi o să-ţi explic, dar trebuie să mă crezi, nu le copia.
— Şi cu De trei ori în zori cum rămâne?
— Las-o baltă, nu poţi înţelege, spune-mi mai bine dacă o ai.
— Ţi-am spus deja. Nu.
— Tu n-ai niciodată nimic.
— Hei, domnişorică!
— Glumesc, hai, scrie-mi aici titlul şi autorul.
Mallory o făcu. Rebecca aruncă o privire.
— Akash Narayan, De trei ori în zori, OK.
— Editura avea unul din numele alea absurde de tipul Bobul
şi spicul, cam aşa ceva.
—O găsesc eu. Acuma fug s-o caut.
Adună dosarele, le puse în sacoşă. În timp ce-şi îmbrăca
impermeabilul îi aminti lui Mallory ce i se va întâmpla dacă va
îndrăzni măcar să scoată o vorbă despre ce citise în ziua aceea.
— Bine, bine.
— Mă întorc în curând şi-ţi povestesc totul. Eşti grozav, Doc.
Plecă în grabă ca şi cum ar fi avut o întârziere de ani de zile. Şi
într-un sens avea.
În seara aceea, înainte de a închide, Doc Mallory se duse la
raftul pe care ţinea două trei romane de Jasper Gwyn (primul nu-i
plăcuse niciodată). Le luă şi o vreme le învârti în mână. Spuse
ceva în şoaptă, făcând un mic gest cu capul, poate o plecăciune.

64

Rebecca găsi De trei ori în zori într-o enormă librărie din

Charing Cross, şi pentru prima oară se gândi că acele odioase
supermarketuri de cărţi aveau poate un sens. Nu rezistă tentaţiei
şi începu s-o răsfoiască acolo, aşezată pe jos, într-un colţ liniştit
unde se aflau texte de puericultură.
Editorul avea într-adevăr un nume ciudat. Via şi plugul. Oribil,
se gândi. Pe clapa copertei se afla nota biografică a lui Akash
Narayan. Spunea că se născuse la Birmingham şi că tot acolo
murise la nouăzeci şi doi de ani, după ce-şi petrecuse viaţa
predând muzică. Nu specifica ce fel de muzică. Apoi spunea că De
trei ori în zori era singura lui carte şi că fusese publicată postum.
Nimic altceva. Nici urmă de fotografie.
Nici coperta a patra nu spunea cine ştie ce. Dezvăluia că
acţiunea se petrecea într-un oraş englezesc neprecizat, într-un
interval de timp de două ore. Dar două ore cât se poate de
paradoxale, adăuga, pe un ton voit enigmatic.
Aruncând o privire pe pagina de titlu, descoperi că romanul
fusese scris în limba hindi şi că doar după aceea fusese tradus în
engleză. Numele traducătorului nu-i spunea nimic. Dar citi în
schimb cu multă satisfacţie dedicaţia, ciudată, care apărea la
începutul primului capitol.

Caterinei de Medici şi maestrului din Camden Town.

— Bine te-am regăsit, Mr Gwyn, spuse în şoaptă.

Apoi se grăbi spre casă pentru că avea o cărticică de citit.
65

O lăsă pe Emma să doarmă la bunica ei şi-l întrebă pe Robert

dacă putea să meargă la cinema cu vreun prieten pentru că
trebuia categoric să rămână singură acasă în seara aia. Avea ceva
greu de făcut şi ar fi vrut să lucreze în tihnă, fără ca cineva să se
învârtă prin casă. O spuse frumos, iar el, cum am spus, avea un
caracter adorabil. Întrebă doar la ce oră putea să se întoarcă.
— Nu mai devreme de ora unu? încercă Rebecca.
— Să vedem, spuse el, care îşi propusese o seară cu o jumătate
de oră în faţa televizorului şi devreme la culcare.
Apoi, înainte de a ieşi, o sărută şi întrebă doar:
— Nu trebuie să-mi fac probleme, nu-i aşa?
— Categoric nu, spuse Rebecca - chiar dacă nu era foarte
sigură.
Rămasă singură, se aşeză la masă şi începu să citească.
Aşa cum prevăzuse, Doc nu greşise. De trei ori în zori avea trei
părţi şi prima era foarte asemănătoare cu unul dintre portretele
lui Jasper Gwyn. Era adevărat şi că era mai lungă, dar când
controlă, Rebecca văzu că toate lucrurile importante existau. Fără
îndoială cele două texte erau rude apropiate.
Doc nu greşise nici când spusese că era vorba despre o carte
minunată. Celelalte două părţi curgeau atât de firesc, încât
Rebecca ajunse să le citească uitând pagini întregi de ce o făcea.
În general erau dialoguri, iar protagoniştii erau doi, mereu ei - dar
într-un mod care avea ceva paradoxal şi surprinzător. La sfârşit îţi
părea parcă rău că Akash Narayan îşi pierduse timpul predând
muzică, când putea să scrie aşa ceva. Evident, cu condiţia să crezi
că el exista cu adevărat.
Rebecca se ridică să-şi facă o cafea. Se uită la ceas, văzu că-i
mai rămânea încă o bună bucată de timp. Se duse să ia portretele
lui Jasper Gwyn şi le puse pe masă.
Bine, îşi spuse. Să rezumăm. Klarisa Rode nu există, Jasper
Gwyn e cel care scrie cărţile ei. Acelaşi lucru pentru Akash
Narayan. Şi până aici e clar, se gândi. De ce a vârât portretul meu
în cartea lui Rode pot să-mi imaginez: pentru că mă iubea (îşi
spuse zâmbind). Acum să încercăm să descoperim de ce naiba a
vârât celălalt portret în De trei ori în zori. Şi chiar portretul ăla.
Cine-i mizerabilul care a meritat un dar la fel de frumos ca al
meu? se întrebă. Începea să se amuze.
Problema era că în portretele pe care Jasper Gwyn i le
încredinţase nu exista nimic care s-o ajute să-l identifice cu
siguranţă pe unul dintre clienţii care plătiseră ca să le aibă. Nu tu
nume, nu dată, nimic. De altfel, teh - nica simplă, dar deosebită,
cu care erau executate nu făcea uşoară recunoaşterea persoanei
care le inspirase, dacă n-o cunoşteai foarte bine. Ce mai, dădea
impresia unui lucru făcut cu intenţii prohibitive.
Rebecca începu să acţioneze prin excludere. Citise o pagină din
portretul fetei şi cu o satisfacţie deosebită putea să spună că acela
din De trei ori în zori nu era al ei. I se părea că recunoscuse
portretul lui Tom, şi, dacă avea îndoieli, Mallory i le spulberase:
deci şi acela putea fi exclus (păcat, se gândi, era singurul care n-
ar fi deranjat-o). Deci mai rămâneau nouă.
Luă o foaie şi scrise numele în coloană.

Mr Trawley.
Femeia de patruzeci de ani obsedată de India (hopa, se gândi).
Fosta stewardesă.
Băiatul care picta.
Actorul.
Tinerii care se căsătoriseră de curând.
Medicul.
Femeia cu cele patru poezii de Verlaine.
Croitorul reginei.
Sfârşit.

Se ridică şi se duse să ia portretele. Puse deoparte dosarele cu

portretul său, cel al lui Tom şi cel al fetei. Apoi le deschise pe
celelalte şi le întinse pe masă.
Şi acum să vedem dacă reuşesc să înţeleg ceva.
Încercă diverse ipoteze şi de mai multe ori mută dosarele
deschise pe masă, încercând să le atribuie persona- jel or din
listă. Era ceva să-ţi ia foc creierii, şi din cauza asta Rebecca îşi
dădu seama numai după câtăva vreme de un detaliu pe care ar fi
trebuit să-l vadă de mult şi care o lăsă interzisă. Personajele erau
nouă, iar portretele zece.
Controlă de trei ori, dar nu era nici un dubiu.
Jasper Gwyn îi trimisese un portret în plus.
Imposibil, se gândi. Ea purtase tratativele pentru portretele
alea, unul câte unul, le urmărise de la început până la sfârşit, şi
era de neînchipuit ca, în tot timpul cât lucraseră împreună,
Jasper Gwyn să fi putut face unul de care ea să nu ştie nimic.
Portretul acela n-ar fi trebuit să existe.
Numără din nou.
Nimic, erau chiar zece.
De unde apărea al zecelea? Şi cine dracu’ era?
Înţelese brusc, cu viteza fulgerătoare cu care sunt înţelese
uneori, mult timp după ce s-au întâmplat, lucrurile care se află
sub ochii noştri dintotdeauna, trebuie doar să ştim să le privim.
Luă în mână portretul din De trei ori în zori şi începu să-l
recitească.
Cum de nu m-am gândit de la început, se întrebă.
Holul hotelului, fir-ar să fie.
Continuă să citească, cu aviditate, parcă sorbită de cuvinte.
La naiba, e chiar el, identic, se gândi.
Atunci ridică privirea de pe foaie şi înţelese că toate portretele
făcute de Jasper Gwyn ar fi rămas ascunse, aşa cum dorise el,
două însă ar fi făcut-o într-un fel deosebit, călătorind prin lume
cusute secret între paginile a două cărţi. Pe unul îl cunoştea
foarte bine, era al său. Pe celălalt îl recunoscuse acum şi era
portretul pe care orice pictor, mai devreme sau mai târziu,
încearcă să-l facă - portretul lui însuşi. I se păru că, de departe,
se priveau, înălţate cu o palmă deasupra tuturor celorlalte. Acum
da, se gândi - acum e aşa cum n-am încetat niciodată să-mi
închipui că este.
Se ridică şi căută un gest pe care să-l facă. Ceva simplu.
Începu să pună în ordine cărţile care zăceau cam peste tot, prin
casă. Nu făcea decât să le aşeze una peste alta, dar în teancuri
mici, de la cea mai mare la cea mai mică. În timpul ăsta se
gândea la tandreţea târzie a lui Jasper Gwyn, răsucind-o în minte,
plăcându-i s-o observe din toate părţile. O făcea în lumina unei
fericiri ciudate, pe care n-o simţise niciodată şi pe care i se păru
că o purtase totuşi cu ea ani de zile, aşteptând-o. I se păru
imposibil faptul că, în tot acel timp, reuşise să facă altceva decât
să aibă grijă de ea şi s-o ascundă. De ce suntem în stare, se
gândi. Să creştem, să iubim, să facem copii, să îmbătrânim - şi
toate astea în timp ce suntem şi altundeva, în răstimpul unui
răspuns neprimit sau al unui gest neterminat. Câte cărări, şi cu
ce paşi diferiţi le urcăm, în ceea ce pare o călătorie unică.
 Când Robert se întoarse acasă, uşor cherchelit, ea, trează încă,
stătea pe sofa. Pe masă, împrăştiate, se aflau toate dosarele.
— Totul e-n regulă? o întrebă el.
— Da.
— Eşti sigură?
— Da, aşa cred.

66
Apoi ar fi putut face multe lucruri, unul cu siguranţă: să
descopere unde era ascuns Jasper Gwyn. N-ar fi fost greu să
ajungă la el trecând pe la editorul lui Rode sau pe la cel al lui De
trei ori în zori. În schimbul tăcerii sale i-ar fi dat fără îndoială o
adresă sau altceva.
Şi totuşi, zile de-a rândul îşi trăi viaţa ei normală, per-
miţându-şi doar din când în când câte un gând clandestin. Uneori
se pierdea închipuindu-şi scena în care ea ajungea în vreun loc
absurd şi se oprea în faţa unei case aşteptând. Îşi imagina că nu
se va mai întoarce niciodată. De mai multe ori scrise şi rescrise în
minte o scurtă scrisoare, pe care o gândea scrisă de mână, cu o
caligrafie elegantă. I-ar fi plăcut ca el să ştie că ea ştia, nimic alt -
ceva. Şi că era încântată. Uneori se gândea la Doc. Şi ce frumos ar
fi fost să-i povestească tot. Sau că ar fi fost minunat să
povestească totul oricui de nenumărate ori.
Între timp îşi trăia viaţa de toate zilele.
Când simţi că venise momentul, dintre toate lucrurile pe care
ar fi putut să le facă alese unul, cel mai mic - ultimul.

67

Ajunse la Camden Town şi trebui să întrebe mai multă lume

până să găsească prăvălia bătrânelului cu becurile. Îl găsi aşezat
într-un colţ, cu mâinile-n poală. Nu păreau să-i meargă prea bine
afacerile.
— Se poate? întrebă intrând.
Bătrânelul făcu unul din gesturile sale.
 — Mă numesc Rebecca. Cu ani în urmă am lucrat cu Jasper
Gwyn, vă amintiţi de el?
Bătrânelul apăsă pe un buton şi în prăvălie se aprinse o
lumină blândă şi obosită.
— Gwyn?
— Da. Venea aici pentru becurile din atelierul său. Lua de
fiecare dată optsprezece, mereu aceleaşi.
— Sigur că-mi aduc aminte, sunt bătrân, nu sunt tâmpit.
— Nu voiam să spun asta.
Bătrânelul se ridică şi se apropie de tejghea.
— N-a mai venit, spuse.
— Nu. Nu mai lucrează în oraş. A închis atelierul. A plecat.
— Unde?
Rebecca ezită o clipă.
— Habar n-am, spuse.
Bătrânelul izbucni într-un râs frumos, mai puţin bătrân decât
el. Părea mulţumit că Jasper Gwyn reuşise să-şi piardă urmele.
— Scuzaţi-mă, spuse.
— De ce?
— Am o slăbiciune pentru cei care dispar.
— Nu vă faceţi probleme, şi eu, spuse Rebecca. Apoi scoase o
carte din poşetă.
— V-am adus ceva. M-am gândit că v-ar face plăcere.
— Mie?
— Da, dumneavoastră.
Puse pe tejghea De trei ori în zori. Era exemplarul pe care-l
citise ea, nu reuşise să găsească altul.
— Ce-i asta? întrebă bătrânelul.
— O carte.
— Asta văd. Dar ce e?
— O carte pe care a scris-o Jasper Gwyn.
Bătrânelul nici măcar n-o atinse.
— Am încetat să mai citesc acum şase ani.
— Adevărat?
— Prea multe becuri. Mi s-a dus naibii vederea. Prefer s-o
păstrez pentru munca mea.
— Îmi pare rău. În orice caz nu e nevoie să citiţi cu adevărat
cartea asta, e suficient să citiţi un rând.
— Ce-i asta, un joc? întrebă bătrânelul, puţin enervat deja.
— Nu, nu, nici un joc, spuse Rebecca.
 Deschise cartea la prima pagină şi o apropie de bătrânel.
Bătrânelul n-o atinse. Aruncă o privire bănuitoare spre
Rebecca, apoi se aplecă deasupra cărţii. Trebui să se apropie
mult, cu nasul aproape lipit de pagină.
Trebuia doar să citească titlul şi dedicaţia. Avu nevoie de ceva
timp. După care ridică încet capul.
— Ce înseamnă asta? întrebă.
— Nimic. E o dedicaţie. Jasper Gwyn v-a dedicat cartea, atâta
tot. Dumneavoastră şi becurilor ălora, eu asta înţeleg.
Bătrânelul coborî din nou capul într-un mod exagerat şi reciti
totul de la capăt. Voia să controleze bine.
Se ridică şi luă cartea din mâinile Rebeccăi, cu o grijă pe care
de obicei o acorda numai becurilor sale.
— Vorbeşte despre mine? întrebă.
— Nu, de fapt cred că nu. V-a dedicat-o pentru că vă admiră.
Sunt sigură de asta. Avea o deosebită consideraţie pentru
dumneavoastră.
Bătrânelul înghiţi în sec. Învârti puţin cartea în mână.
— Ţineţi-o, spuse Rebecca, e a dumneavoastră.
— Serios?
— Sigur că da.
Zâmbind, bătrânelul îşi coborî din nou privirea pe carte şi se
uită câteva clipe la copertă.
— Nu e numele lui Jasper Gwyn, observă.
— Lui Jasper Gwyn îi place uneori să scrie cărţi sub un nume
fals.
— De ce?
Rebecca ridică din umeri.
— E o poveste lungă. Să zicem că-i place să se ascundă.
— Să dispară.
— Da, să dispară.
Bătrânelul dădu din cap, ca şi cum ar fi fost în stare să
înţeleagă perfect.
— Mie mi-a spus că era copist.
— Nu era cu totul fals.
— Adică?
— Când l-aţi cunoscut dumneavoastră copia oameni. Făcea
portrete.
— Tablouri?
— Nu. Scria portrete.
 — Există aşa ceva?
— Nu. Adică a început să existe atunci când a început el s-o
facă.
Bătrânelul se gândi puţin. Apoi spuse că şi becurile făcute de
mână nu existau înainte ca el să înceapă să le facă.
— La început toţi mă considerau nebun, adăugă.
Apoi povesti că prima care a crezut în el a fost o contesă care
voia în salonul ei o lumină la fel cu cea a aurorei.
— N-a fost deloc uşor, îşi aminti.
Rămaseră multă vreme fără să scoată o vorbă, apoi Rebecca
spuse că trebuia să plece.
— Da, sigur, spuse bătrânelul. Aţi fost deosebit de amabilă să
veniţi până aici.
— Am făcut-o cu plăcere, eu am stat în lumina becurilor
dumneavoastră. E o lumină foarte greu de uitat.
Poate că bătrânelului îi veniră nişte lacrimi în ochi, dar era
imposibil de spus, pentru că ochii bătrânilor plâng puţin
întotdeauna.
— Mi-aţi face o onoare dacă aţi accepta un mic dar, spuse.
Se apropie de un raft, luă un bec, îl înveli într-o foaie de hârtie
velină şi i-l întinse Rebeccăi.
— E un bec Caterina de Medici, o lămuri. Aveţi grijă de el.
Rebecca îl luă cu multă atenţie şi-l puse în poşetă. Era ca şi
cum i-ar fi dăruit un mic animal. Viu.
— Mulţumesc, spuse. E un dar minunat.
Se îndreptă spre uşă şi doar cu puţin înainte de a o deschide
auzi vocea bătrânelului punând o întrebare.
— Cum făcea?
Se întoarse.
— Poftim?
— Cum făcea Mr Gwyn să scrie portrete?
Rebeccăi i se pusese întrebarea aceea de zeci de ori. Începu să
râdă. Dar bătrânelul era serios.
— Vreau să spun, ce naiba scria în portretele ălea?
Rebecca avea un răspuns pe care-l pregătise de ani de zile, ca să
taie scurt ori de câte ori i se punea întrebarea asta. Era pe
punctul de a-l spune, când simţi lumina blândă şi obosită din
jurul ei. Atunci spuse altceva.
— Scria poveşti, spuse.
— Poveşti?
 — Da. Scria un fragment de poveste, o scenă, ca şi cum ar fi
un fragment de carte.
Bătrânelul clătină din cap.
— Poveştile nu sunt portrete.
— Jasper Gwyn credea că da. Într-o zi, când stăteam pe o
bancă în parc, mi-a explicat că noi toţi avem o anumită idee
despre noi înşine, poate de-abia schiţată, confuză, dar în cele din
urmă ajungem să avem o anumită idee despre noi înşine, iar
adevărul e că deseori facem să coincidă acea idee cu un anumit
personaj imaginar în care ne recunoaştem.
— Ca de exemplu?
Rebecca se gândi puţin.
— Ca de exemplu cineva care vrea să se întoarcă acasă, dar nu
mai găseşte drumul. Sau altcineva care vede întotdeauna lucrurile
cu o clipă înaintea altora. Chestii din astea. E ceea ce reuşim să
intuim despre noi.
— Dar e o chestie idioată.
— Nu. E imprecisă.
Bătrânelul o fixă. Se vedea că voia să înţeleagă cu tot
dinadinsul.
— Jasper Gwyn m-a învăţat că nu suntem personaje, suntem
poveşti, spuse Rebecca. Ne oprim la ideea că suntem un personaj
prins în cine ştie ce aventură, chiar foarte simplă, dar ceea ce ar
trebui să înţelegem e că noi suntem toată povestea, nu numai
personajul acela. Suntem pădurea prin care se plimbă, ticălosul
care-l păcăleşte, haosul din jur, oamenii care trec, culoarea
lucrurilor, zgomotele. Reuşiţi să înţelegeţi?
— Nu.
— Dumneavoastră faceţi becuri, vi s-a întâmplat să vedeţi
vreodată o lumină în care v-aţi recunoscut? Care era chiar
dumneavoastră înşivă?
Bătrânelul îşi aminti de o mică lampă aprinsă deasupra uşii
unui cottage cu mulţi ani înainte.
— O dată, spuse.
— Atunci puteţi înţelege. O lumină este exact un fragment de
poveste. Dacă există o lumină care e ca dumneavoastră, va exista
şi un zgomot, un colţ de stradă, un bărbat care se plimbă, mulţi
bărbaţi sau o femeie singură, chestii de-astea. Nu vă opriţi la
lumină, gândiţi-vă la tot restul, gândiţi-vă la o poveste. Reuşiţi să
înţelegeţi că există, undeva, şi că dacă aţi găsi-o, acela ar fi
portretul dumneavoastră?
Bătrânelul făcu unul din gesturile sale. Semănă cu un vag da.
Rebecca zâmbi.
— Jasper Gwyn spunea că toţi suntem câteva pagini dintr-o
carte, dar dintr-o carte pe care nimeni n-a scris-o vreodată şi pe
care în zadar o căutăm pe rafturile minţii noastre. Mi-a spus că
ceea ce încerca să facă era să scrie acea carte pentru oamenii care
veneau la el. Paginile potrivite. Era sigur că va reuşi.
Ochii bătrânelului zâmbiră.
— Şi reuşea?
— Da.
— Cum făcea?
— Îi privea. Multă vreme. Până când vedea în ei povestea care
erau.
— Îi privea, şi gata.
— Da. Şi vorbea cu ei, dar puţin, o singură dată. Lăsa mai ales
timpul să treacă pe deasupra lor luând cu el o mulţime de lucruri,
apoi găsea povestea.
— Ce fel de poveşti?
— De toate felurile. O femeie care încerca să-şi salveze fiul de
la o condamnare la moarte. Cinci astronomi care trăiesc doar
noaptea. Chestii de-astea. Dar doar un fragment, o scenă. Era de-
ajuns.
— Şi până la urmă oamenii se recunoşteau?
— Se recunoşteau în lucrurile care se întâmplau, în obiecte, în
culori, în sunet, într-o anumită lentoare, în lumină, şi în
personaje, desigur, dar în toate, nu într-unul, în toate deodată -
ştiţi, noi suntem o mulţime de lucruri, şi toate deodată.
Bătrânelul râse încet, dar într-un fel frumos, amabil.
— Mi-e greu să vă cred, spuse.
— Ştiu. Dar vă asigur că aşa era.
Ezită o clipă. Apoi adăugă un lucru pe care i se păru că-l
înţelege chiar în clipa aia.
— Când mi-a făcut mie portretul, eu l-am citit când l-a
terminat, şi exista un peisaj, la un moment dat, patru rânduri
despre un peisaj, iar eu sunt acel peisaj, credeţi-mă, eu sunt toată
povestea aia, sunt sunetul acelei poveşti, acţiunea şi atmosfera, şi
fiecare personaj al acelei poveşti, dar cu o exactitate
surprinzătoare sunt până şi peisajul acela, am fost mereu şi voi fi
întotdeauna.
 Bătrânelul zâmbi.
— Sunt sigur că era un peisaj minunat.
— Era, spuse Rebecca.
La sfârşit, bătrânelul fu cel care merse spre ea s-o salute.
Rebecca îi strânse mâna şi îşi dădu seama că o făcea cu multă
grijă, aşa cum obişnuia s-o facă cu Jasper Gwyn cu ani în urmă.

68

Recent apăruse o altă carte, neterminată, de Klarisa Rode. Se

pare că moartea a ajuns-o când mai avea încă de scris, conform
planului aflat în notiţele sale, circa jumătate. E un text ciudat
deoarece, împotriva oricărei logici, partea lipsă e începutul. Există
două capitole din patru, dar sunt cele finale. Aşa că pentru cititor
e o experienţă ce poate fi definită, pe bună dreptate, specială şi pe
care totuşi ar fi incorect s-o judecăm absurdă. În acelaşi fel ne
cunoaştem propriii părinţi, şi uneori chiar pe noi înşine.
Protagonistul cărţii e un meteorolog amator convins că poate
prevedea timpul pe baza unei metode statistice, absolut
personale. Se poate intui că în prima parte a cărţii, cea
inexistentă, s-ar fi vorbit despre originile acestei fixaţii, dar ele nu
par de fapt atât de importante când se citeşte partea pe care Rode
efectiv a scris-o şi în care sunt reconstituite cercetările făcute de
protagonist timp de ani de zile: obiectivul pe care şi-l propusese
era acela de a stabili cum fusese vremea, în fiecare zi, în
Danemarca, în ultimii şaizeci şi patru de ani. Ca să-l ducă la
îndeplinire trebuise să adune o cantitate impresionantă de date.
Cu încăpăţânare şi răbdare, în cele din urmă reuşise. În partea
finală a cărţii se spune că, pe baza statisticilor efectuate,
meteorologul amator era în stare să stabilească, de exemplu, că în
3 martie, în Danemarca, probabilitatea de a fi soare era de 6 la
sută. Cea de ploaie, în 26 iulie, era practic inexistentă.
Ca să adune datele necesare meteorologul amator folosea o
metodă care constituie de altfel unul din motivele farmecului pe
care-l are cartea: îi întreba pe oameni. Ajunsese la concluzia că, în
medie, orice fiinţă umană îşi aduce aminte exact cum a fost
vremea în cel puţin opt zile din viaţa sa. El se plimba pe străzi şi
întreba lumea. Deoarece fiecare persoană leagă amintirea
condiţiilor atmosferice de un moment special din viaţa sa
(căsătoria, moartea tatălui, prima zi de război), Klarisa Rode
ajunge să reconstituie o impresionantă galerie de personaje,
magistral creionate în câteva trăsături, dar importante. Un
fascinant mozaic de viaţă reală şi pierdută, cum a fost definită
cartea de un important critic american.
Cartea se încheie într-un sătuc pierdut, unde meteorologul
amator s-a retras, mulţumit de rezultatele obţinute şi doar în
parte dezamăgit de prea puţinul ecou pe care publicarea lor a
înregistrat-o în sânul comunităţii ştiinţifice. Cu câteva pagini
înainte de final moare, într-o zi cu vânt rece, după o noapte cu
stele.