Secuii (popular săcui, în maghiară székelyek) sunt un grup etnografic maghiar din

România care cultural ține de maghiarimea din județele Covasna, Harghita și în

arealul central și sud-estic al județului Mureș. Se mai autodefinesc ca secui și
locuitorii de limbă maghiară din câteva sate ale județelor Alba și Cluj (din fostul
Scaun Secuiesc al Arieșului) și din județele Sibiu și Brașov.

Secuii vorbesc un dialect maghiar cu numeroase arhaisme și regionalisme. Nucleul

ariei lor de locuire este regiunea din sud-estul Transilvaniei cunoscută îndeobște
ca Ținutul Secuiesc (în maghiară Székelyföld, în germană Szeklerland, în latină
Terra Siculorum, în engleză Szekely Land) sau Secuime.

La recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane s-au
declarat că aparțin minorității secuilor din România. Pentru a spori numărul
secuilor, la recensământul din 2011, etnicii maghiari au fost îndemnați să se
declare secui și nu maghiari. Rezultatele ultimului recensământ nu prezintă care
este numărul declarat al secuilor ci doar al maghiarilor.

Etimologie
Etimologia cuvântului székely este controversată și neclară, cercetătorii oscilând
între mai mullte ipoteze principale:[2]

din numele etnic-tribal al secuilor: Zekel, ce semnifică om nobil sau om de neam și

este un cuvânt de origine turanică, ceea ce ar putea să susțină și ipoteza originii
kavare a acestora. Se cunoaște faptul că triburi kavare de la nord de Volga s-au
alăturat maghiarilor în drumul lor spre vest, trecând împreună in Panonia.[3]
din numele tribului turcic oghur (dialectele „lir”) *s*k*l (pronunțat probabil
[eskel, iskil] sau [eski] (esegel(en)); în limba turcă „vechi”).
„O ipoteză afirmă că secuii sunt descendenții grupului etnic bulgaro-turanic ce
purta numele de eskil (esekel), deși nu putem trece sub tăcere faptul că problema
originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce pare că nu va putea fi
dezlegată cu adevărat. Cert este numai că secuii s-au maghiarizat într-o epocă
foarte timpurie; și dacă au fost totuși socotiți neam aparte, aceasta se explică
prin organizarea socială și sistemul de cutume specifice, păstrate, și nu în
ultimul rând prin calitatea lor de „națiune politică” în structura feudală târzie a
Transilvaniei. De altminteri, cronicarul János Thuróczi îi considera pe secui în
secolul al XV-lea, într-o accepțiune aproape modernă, ca „parte a națiunii” (pars
nationis), ca maghiari, după cum nici Ștefan Werbőczy nu-i socotea, după cum am
văzut, ca „națiune” aparte.[4]”
din numele tribului turcic oğuz (dialectele „șaz”) džikil, dzekil, cigil sau cikil
din sud-vestul Asiei Centrale. Oșteni din acest trib sunt menționați în izvoare ca
auxiliari ai forței militare a kavarilor.[5]
din cuvântul szék („scaun”), cu sensul de „scaun de organizare judecătorească” și,
prin extensie, o unitate administrativ-teritorială specifică secuilor și sașilor în
Transilvania. Deși aceasta este considerată a fi cea mai plauzibilă ipoteză, secuii
erau denumiți cu variante ale acestui etnonim încă înaintea colonizării în
Transilvania a sașilor, care au introdus termenul de „scaun” cu sensul de
subdiviziune administrativ-teritorială.
Alte ipoteze etimologice
din cuvântul compus székelu, cu sensul „dincolo de scaun”; cu partea a doua, -elu
(modern elve) ca în numele propriu Erdély > Erdőelu „dincolo de pădure”.
din rădăcina [sek] sufixată cu terminația turcă –(e)li (existentă și în limba
română: -liu, -lie, -lii; într-o „adaptare” românească după acest model, ar rezulta
*secliu, seclie, seclii).
din cuvântul compus székelő, cu sensul „sedentar”. Această ipoteză ar fi
compatibilă cu relatările din cronicile maghiare, potrivit cărora, secuii se aflau
în Câmpia Panonică la venirea ungurilor, ca etnie diferită de a lor, szék/elő fiind
în acest caz un exonim dat de unguri populației sedentare găsite acolo.
Dintre cronicarii arabi și persani care au lăsat informații despre protoungurii de
dinainte de strămutarea din spațiul nord-pontic în Panonia, Ahmad ibn Rustah(en) a
transmis un detaliu poate semnificativ: printre vecinii majgharilor se afla și
tribul asghil(en) zis și așkil ori eskil. Această populație era un trib protobulgar
(implicit onogur).

Ipoteze mai puțin plauzibile

Székely/secui ca derivare și totodată amintire – pe filieră prototurcică – a
sciților, al căror endonim și etnonim principal este saka.
Legătura dintre tema numelui cu străvechiul termen proto-indo-european sek-, so- „a
tăia” (din care sunt derivate, între altele, latină secare „a tăia” și securis
„secure”, germană sägen „a tăia cu fierăstrăul”, engleză to saw. Securea de luptă a
sciților se chema sagaris). Slavul sjek are același sens „a tăia”. În cazul acestei
teorii, tema PIE sek- este sufixată cu terminația turcică -li. A fost avansată
ipoteza că sensul inițial care a stat la baza denumirii populației ar fi fost
„tăietori de lemne”.[A]
Din etnonimul siculilor antici, cei care au dat numele Siciliei.
Originea secuilor
Originea etnică a secuilor este viu disputată de istorici și antropologi. În
decursul timpului, diverși cercetători i-au considerat pe secui ca descinzând, pe
rând, din maghiari, sciți, huni,[6] gepizi, avari,[7] bulgari de pe Volga, onoguri,
kavari sau din kabardino-balkarii din Caucaz.

Cronica maghiară din secolul al XI-lea, Anonymus, precum și cronicarii ulteriori

care s-au bazat pe această sursă, au susținut că, atunci când maghiarii au ajuns în
Bazinul Carpatic, i-au găsit pe secui, descendenți din hunii lui Attila. Până în
Evul Mediu, secuii au fost identificați drept un grup etnic distinct (natio
Siculica), dar legat de maghiari. Există dovezi care susțin afirmația că secuii
care s-au alăturat maghiarilor erau un trib turcic nomad de călăreți, cu propria
clasă conducătoare: structura lor militară și socială fiind similară cu cea a
turcilor oguzi (6 clanuri conducătoare, fiecare cu câte patru familii) și au rămas
parte a cavaleriei ușoare mult timp după ce armata maghiară a adoptat cavaleria în
stil occidental. Aceste informații par să confirme legendele din secolului al XI-
lea, dar nu este pe deplin sigur.[8]

Chiar dacă secuii au vorbit la începuturi o limbă turcică, e posibil să fi renunțat

timpuriu la aceasta în favoarea limbii maghiare. Dialectul secuiesc nu conține mai
multe cuvinte de împrumut de origine bulgaro-turcică dinaintea cuceririi maghiare
decât maghiara standard. O astfel de asimilare lingvistică totală nu s-ar fi putut
produce după ce secuii s-au stabilit în Transilvania, pentru că locuiau în zone de
frontieră sudice și estice și aveau contact cu comunitățile maghiare în nord și
est.[8] În aceeași situație cu a secuilor erau majoritatea cumanilor și alanilor
care vorbeau limba maghiară doar de câteva secole, fiind considerați popoare
separate.[4]

În cazul în care nu erau încă stabiliți în Transilvania la momentul cuceririi

maghiare, trebuie să se fi mutat acolo cel târziu la începutul secolului al XI-lea;
căci dacă secuii nu ar fi fost deja localizați la marginea de est a Regatului
Ungariei, modul lor de așezare ar fi fost la fel de dispersat ca cel al celor șapte
triburi maghiare. Spre deosebire de unguri, secuii au păstrat nu numai drepturile
de proprietate ale neamurilor, ci și instituțiile administrative și judiciare care
uneau fiecare neam; acest lucru a rămas în vigoare pe tot parcursul Evului Mediu
și, formal, până în 1848.[8]

Există două teorii centrale cu privire la origini și așezarea lor în Transilvania:

cea a originii maghiare, sau cea onoguro-bulgară, care îi face strâns legați de
maghiari și că au fost atrași de avari (care s-au identificat cu hunii și au fost
considerați ca atare de către europenii contemporani, prin urmare apărând și
legătura dintre secui și huni) în Bazinul Carpatic, unde și-au păstrat identitatea
etnică până la cucerirea maghiară. Conform unei variante recente a acestei teze,
maghiarii și secuii s-au stabilit printre avari în Bazinul Carpatic la sfârșitul
secolului al VII-lea, aducând cu ei o artă decorativă specifică.[8] Pe de altă
parte, majoritatea lingviștilor maghiari, împreună cu unii istorici care se bazează
pe descoperirile lingvistice, susțin că secuii sunt de origine turcică, posedau o
cultură de acest fel și se alăturaseră maghiarilor înainte de cucerire. Ulterior,
secuii fuseseră asimilați în mare măsură în momentul în care aceștia și triburile
maghiare au ajuns în Bazinul Carpatic la sfârșitul secolului al IX-lea.
Susținătorii acestei teze au căutat strămoșii secuilor printre bulgarii eskil care
au conviețuit cu maghiarii în stepele pontice. Deși teza a fost contestată pe fond
etimologic, ea a câștigat totuși un sprijin științific.[8]

Se cunoaște faptul că așezări secuiești se aflau în sudul, vestul și nordul

Ungariei, precum și în zona Bihorului și în jurul Oradei. Astfel, se tinde să se
concluzioneze că cea mai mare parte a secuilor actuali fuseseră stabiliți în zona
Bihorului; toponimele și sursele scrise sugerând că, înainte de secolul al XIII-
lea, exceptând Transilvania, această regiune avea cel mai mare număr de așezări
secuiești. Apoi, continuând să servească drept grăniceri, secuii au început să
migreze la începutul secolului al XI-lea în Transilvania.[8]

Hartă a Regatului Ungariei făcută după relatările cronicarului Anonymus, grupul

Székely fiind situat la est, în aproximativ același loc cu actualul Ținut Secuiesc,
și Țara Khazarilor în Câmpia Panonică.
Potrivit unei legende consemnate de Constantin al VII-lea Porfirogenet, kavarii,
ale căror trei triburi aparțineau poporului khazar, s-au răsculat și s-au aliat cu
maghiarii. După cum s-a menționat, Anonymus era de părere că locuitorii din zona
Bihorului erau khazari; el a relatat că fiul cel mic al lui Árpád, Zolta, s-a
căsătorit cu fiica liderului khazar Ménmarót și ulterior a moștenit pământul condus
de socrul său. Legând această legendă de primul voievod transilvănean al regelui
Ștefan, Zoltán Erdőelvi, reiese ipoteza că secuii nu puteau fi decât kavarii
khazari.[8] În mijlocul secolului al X-lea, Constantin Porfirogenetul a relatat că
aceștia din urmă vorbeau nu numai limba lor maternă (bulgaro-turcă), ci și limba
(fino-ugrică) a maghiarilor. Șederea lor în Bihor ar explica de ce au devenit
asimilați lingvistic până când au fost conduși de Zoltán Erdőelvi în Transilvania
și s-au stabilit ulterior între râurile Mureș și Olt. Așezarea centrală din noua
lor casă a fost numită Telegd, după unul dintre clanurile lor, existând un Telegd
și în județul Bihor. Toponimele Ábrány și Jenő ar fi putut fi, de asemenea, numele
clanurilor care au locuit anterior în zona Bihorului.[8] Potrivit lui Victor
Spinei, originea kavară a devenit o teorie unanim acceptată, adăugând faptul că
secuii au venit din vest.[9]

Existența kavarilor este atestată de nume precum Kozárvár (Castelul khazar) și

Kozard aflate între râurile Mureș și Someș, existând istorici maghiari care
presupun că au fost fondate de această populație.[10] Evreii din orașul Sfântu
Gheorghe (Sepsiszentgyörgy) știau faptul că erau descendenții unor turcici mozaici
albi[B] veniți din est a căror națiune a fost cucerită de ruși. Conform acestei
tradiții, familiile comercianților și soldaților evrei turcici s-au stabilit în
Sfântu Gheorghe și au început să practice agricultura. În 1360, regele Ludovic I al
Ungariei a ordonat expulzarea evreilor de pe teritoriile sale, totuși evreii din
acest oraș au fost considerați ca „maghiari” și au fost cruțați. Acești evrei s-au
amestecat ulterior printre maghiari și români.[10]

Înainte de secolul al XIII-lea, regiunea locuită din secui se întindea de la

Szászváros (Orăștie) din Scaunul Orăștiei spre est până la cotul Oltului și spre
nord spre râul Mureș. În vest și în nord, secuii s-au stabilit în imediata
apropiere a maghiarilor din valea Mureșului iar în sud și în est, s-au așezat pe
malul drept al Oltului și în jurul cursurilor superioare ale râului Mureș și
râurilor Küküllő (Târnave).[8] În Țara Bârsei, aceștia s-au asociat cu grănicerii
pecenegi (care probabil s-au stabilit în acel loc mai devreme) pentru a proteja
frontiera sudică și estică. Pentru a apăra trecătorile montane din Carpați,
regalitatea ungară a ridicat mai multe întărituri la Salgó, Pétervár (lângă
Szászcsór/Săsciori de astăzi), Talmács, Halmágy, Miklósvár, Bálványos, Görgény și
Vécs. Originea timpurie a acestor lucrări de pământ este indicată de faptul că
scaunele, inclusiv satele, și-au păstrat statutul de pământuri regale chiar și
ulterior așezării secuilor și sașilor cu drepturi depline.[8]

Pentru cercetători un lucru este clar: secuii se află în Transilvania de cel puțin
de la începutul secolului al XI-lea, când așezările lor erau situate la sud de râul
Mureș și s-au extins până la frontiera Carpaților din est și sud. Dacă regiunea
locuită de secui astăzi nu coincide cu zona așezării inițiale, aceasta se datorează
faptului că în zona de frontieră sudică s-au stabilit ulterior sașii și, în secolul
al XIII-lea, primii s-au mutat în bazinul Háromszék (Trei Scaune).[8] Dovezi în
acest sens se găsesc în numele Sepsi(hu) (adică Sebesi; Sebeș), Kézdi(hu) și
Orbai(hu), în calitate de székek (un termen care înseamnă „scaune”, fiind folosit
pentru a numi districtele militar-administrative în zonele de frontieră ale
Ungariei feudale), care au fost ulterior unite sub numele de Háromszék („trei
scaune”).[8] Denumirile mai pot fi găsite și mai la vest, unde sașii s-au stabilit
în secolul al XIII-lea: (Szász)sebes, (Szász)orbó și (Szász)kézd. În ceea ce
privește Szászsebes, există dovezi documentare că secuii au locuit în acest loc
înainte de 1224, când regele Andrei al II-lea l-a acordat sașilor și se poate
presupune că și celelalte două toponime evocă o prezență secuiască.[8] Scaunul
Mediașului și Mediaș trebuie să fi avut o populație secuiască înainte ca acesta din
urmă să fie deplasată spre est de către sași, care s-au stabilit în a doua jumătate
a secolului al XIII-lea; acest lucru reieșind din faptul că, pentru o lungă
perioadă de timp, scaunul a intrat sub jurisdicția contelui secuilor, care a fost
numit de rege să conducă secuii, la care se adaugă și faptul că Medgyes este numele
unui clan secuiesc.[8]

Un grupuscul etnic, numit barsil, a fost pus de unii cercetători pe seama grupului
etnic burtas(en)de la Volga, despre care mult timp s-a crezut că era o populație
fino-ugrică mordvină (numită și bercelek), dar mai recent experții consideră că era
un grup al populației alane (populație scito-sarmată, vorbitoare de dialect
iranic). Barsilii(en) care au ajuns în Transilvania au fost asimilați de secuii din
zona Sovatei. În secolul al VIII-lea, cronicarul armean Moise de Corene a scris că
barsilii se aflau într-o zonă a Volgăi numită Bulgaria neagră, unde se refugiaseră
din calea khazarilor.

Alte două popoare turcice înrudite au fost în decursul evului mediu în Transilvania
conlocuitori ai secuilor, lăsând numeroase urme toponimice păstrate până în
prezent: uzii (uz este o variantă a denumirii ramurii turcice oğuze) și pecenegii.
Astfel, există Valea Uzului, respectiv așezarea Uzon (Ozun) și Uzonkafürdő (Ozunca-
Băi) din județul Covasna. (Ozun înseamnă în turcește „lung”, comparabil cu cuvântul
maghiar hosszú). În zona Mureș există sate cu numele de Búzásbesenyő (Valea
Izvoarelor) care înseamnă „peceneg” (în turcește peçenek și beçenek).

În materie de origini secuii sunt înrudiți cu populația din Göcsej(en),[11] de

origine avaro-pecenegă.[12]