Regiuni cu populație semnificativă a secuilor

în România sunt în județele: Covasna, Harghita, Mureș, parțial în județele Brașov și Hunedoara.
În afara României locuiesc în Ungaria , în județele Tolna și Baranya , în

Serbia, în Voivodina precum și în Canada sau Statele Unite ale Americii. Limbile vorbite sunt

maghiară sau română.

Religiile aparținătoare sunt:

Biserica Romano-Catolică din România, Biserica Reformată din România, Biserica Unitariană din
Transilvania, Biserica Evanghelică-Lutherană din România, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea

Fostele religii sunt : samanism, iudaism, islam sau sabatarianism. Grupurile înrudite sau legate
cultural sunt:

ceangăii, secuii din Bucovina sau maghiarii.

Secuii (popular săcui, în maghiară székelyek) sunt un grup etnografic maghiar din România care
cultural ține de maghiarimea din județele Covasna, Harghita și în arealul central și sud-estic al
județului Mureș. Se mai autodefinesc ca secui și locuitorii de limbă maghiară din câteva sate ale
județelor Alba și Cluj (din fostul Scaun Secuiesc al Arieșului) și din județele Sibiu și Brașov.

Secuii vorbesc un dialect maghiar cu numeroase arhaisme și regionalisme. Nucleul ariei lor de locuire
este regiunea din sud-estul Transilvaniei cunoscută îndeobște ca Ținutul Secuiesc (în maghiară
Székelyföld, în germană Szeklerland, în latină Terra Siculorum, în engleză Szekely Land) sau Secuime.

Etimologie

Etimologia cuvântului székely este controversată și neclară, cercetătorii oscilând între mai mullte
ipoteze principale:

din numele etnic-tribal al secuilor: Zekel, ce semnifică om nobil sau om de neam și este un cuvânt de
origine turanică, ceea ce ar putea să susțină și ipoteza originii kavare a acestora. Se cunoaște faptul
că triburi kavare de la nord de Volga s-au alăturat maghiarilor în drumul lor spre vest, trecând
împreună in Panonia.

din numele tribului turcic oghur(en) (dialectele „lir”) *s*k*l (pronunțat probabil [eskel, iskil] sau [eski]
(esegel(en)); în limba turcă „vechi”).

„O ipoteză afirmă că secuii sunt descendenții grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil
(esekel), deși nu putem trece sub tăcere faptul că problema originii secuilor este una dintre enigmele
istoriei ce pare că nu va putea fi dezlegată cu adevărat. Cert este numai că secuii s-au maghiarizat
într-o epocă foarte timpurie; și dacă au fost totuși socotiți neam aparte, aceasta se explică prin
organizarea socială și sistemul de cutume specifice, păstrate, și nu în ultimul rând prin calitatea lor de
„națiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei. De altminteri, cronicarul János Thuróczi îi
considera pe secui în secolul al XV-lea, într-o accepțiune aproape modernă, ca „parte a națiunii” (pars
nationis), ca maghiari, după cum nici Ștefan Werbőczy nu-i socotea, după cum am văzut, ca „națiune”
aparte.”

Poate proveni din numele tribului turcic oğuz (dialectele „șaz”) džikil, dzekil, cigil sau cikil din sud-
vestul Asiei Centrale. Oșteni din acest trib sunt menționați în izvoare ca auxiliari ai forței militare a
kavarilor sau

din cuvântul szék („scaun”), cu sensul de „scaun de organizare judecătorească” și, prin extensie, o
unitate administrativ-teritorială specifică secuilor și sașilor în Transilvania. Deși aceasta este
considerată a fi cea mai plauzibilă ipoteză, secuii erau denumiți cu variante ale acestui etnonim încă
înaintea colonizării în Transilvania a sașilor, care au introdus termenul de „scaun”

din cuvântul compus székelu, cu sensul „dincolo de scaun”; cu partea a doua, -elu (modern elve) ca în
numele propriu Erdély > Erdőelu „dincolo de pădure”.

Pot proveni din rădăcina [sek] sufixată cu terminația turcă –(e)li (existentă și în limba română: -liu, -
lie, -lii; într-o „adaptare” românească după acest model, ar rezulta *secliu, seclie, seclii) sau

din cuvântul compus székelő, cu sensul „sedentar”. Această ipoteză ar fi compatibilă cu relatările din
cronicile maghiare, potrivit cărora, secuii se aflau în Câmpia Panonică la venirea ungurilor, ca etnie
diferită de a lor, szék/elő fiind în acest caz un exonim dat de unguri populației sedentare găsite acolo.

Dintre cronicarii arabi și persani care au lăsat informații despre protoungurii de dinainte de
strămutarea din spațiul nord-pontic în Panonia, Ahmad ibn Rustah(en) a transmis un detaliu poate
semnificativ: printre vecinii majgharilor se afla și tribul asghil(en) zis și așkil ori eskil. Această
populație era un trib protobulgar (implicit onogur).

Originea etnică a secuilor este viu disputată de istorici și antropologi. În decursul timpului, diverși
cercetători i-au considerat pe secui ca descinzând, pe rând, din maghiari, sciți, huni,gepizi, avari,
bulgari de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino-balkarii din Caucaz.

Cronica maghiară din secolul al XI-lea, Anonymus, precum și cronicarii ulteriori care s-au bazat pe
această sursă, au susținut că, atunci când maghiarii au ajuns în Bazinul Carpatic, i-au găsit pe secui,
descendenți din hunii lui Attila. Până în Evul Mediu, secuii au fost identificați drept un grup etnic
distinct (natio Siculica), dar legat de maghiari. Există dovezi care susțin afirmația că secuii care s-au
alăturat maghiarilor erau un trib turcic nomad de călăreți, cu propria clasă conducătoare: structura
lor militară și socială fiind similară cu cea a turcilor oguzi (6 clanuri conducătoare, fiecare cu câte
patru familii) și au rămas parte a cavaleriei ușoare mult timp după ce armata maghiară a adoptat
cavaleria în stil occidental. Aceste informații par să confirme legendele din secolului al XI-lea, dar nu
este pe deplin sigur.

Chiar dacă secuii au vorbit la începuturi o limbă turcică, e posibil să fi renunțat timpuriu la aceasta în
favoarea limbii maghiare. Dialectul secuiesc nu conține mai multe cuvinte de împrumut de origine
bulgaro-turcică dinaintea cuceririi maghiare decât maghiara standard. O astfel de asimilare lingvistică
totală nu s-ar fi putut produce după ce secuii s-au stabilit în Transilvania, pentru că locuiau în zone de
frontieră sudice și estice și aveau contact cu comunitățile maghiare în nord și est. În aceeași situație
cu a secuilor erau majoritatea cumanilor și alanilor care vorbeau limba maghiară doar de câteva
secole, fiind considerați popoare separate.
În cazul în care nu erau încă stabiliți în Transilvania la momentul cuceririi maghiare, trebuie să se fi
mutat acolo cel târziu la începutul secolului al XI-lea; căci dacă secuii nu ar fi fost deja localizați la
marginea de est a Regatului Ungariei, modul lor de așezare ar fi fost la fel de dispersat ca cel al celor
șapte triburi maghiare. Spre deosebire de unguri, secuii au păstrat nu numai drepturile de
proprietate ale neamurilor, ci și instituțiile administrative și judiciare care uneau fiecare neam; acest
lucru a rămas în vigoare pe tot parcursul Evului Mediu și, formal, până în anul 1848. Maghiarii și
secuii s-au stabilit printre avari în Bazinul Carpatic la sfârșitul secolului al VII-lea, aducând cu ei o artă
decorativă specifică. Pe de altă parte, majoritatea lingviștilor maghiari, împreună cu unii istorici care
se bazează pe descoperirile lingvistice, susțin că secuii sunt de origine turcică, posedau o cultură de
acest fel și se alăturaseră maghiarilor înainte de cucerire. Ulterior, secuii fuseseră asimilați în mare
măsură în momentul în care aceștia și triburile maghiare au ajuns în Bazinul Carpatic la sfârșitul
secolului al IX-lea.

Se cunoaște faptul că așezări secuiești se aflau în sudul, vestul și nordul Ungariei, precum și în zona
Bihorului și în jurul Oradei. Astfel, se tinde să se concluzioneze că cea mai mare parte a secuilor
actuali fuseseră stabiliți în zona Bihorului; toponimele și sursele scrise sugerând că, înainte de secolul
al XIII-lea, exceptând Transilvania, această regiune avea cel mai mare număr de așezări secuiești.
Apoi, continuând să servească drept grăniceri, secuii au început să migreze la începutul secolului al
XI-lea în Transilvania.[8]

Hartă a Regatului Ungariei făcută după relatările cronicarului Anonymus, grupul Székely fiind situat la
est, în aproximativ același loc cu actualul Ținut Secuiesc, și Țara Khazarilor în Câmpia Panonică.

Hartă a Regatului Ungariei făcută după relatările cronicarului Anonymus, grupul Székely fiind situat la
est, în aproximativ același loc cu actualul Ținut Secuiesc, și Țara Khazarilor în Câmpia Panonică.

Potrivit unei legende consemnate de Constantin al VII-lea Porfirogenet, kavarii, ale căror trei triburi
aparțineau poporului khazar, s-au răsculat și s-au aliat cu maghiarii. După cum s-a menționat,
Anonymus era de părere că locuitorii din zona Bihorului erau khazari; el a relatat că fiul cel mic al lui
Árpád, Zolta, s-a căsătorit cu fiica liderului khazar Ménmarót și ulterior a moștenit pământul condus
de socrul său. Legând această legendă de primul voievod transilvănean al regelui Ștefan, Zoltán
Erdőelvi, reiese ipoteza că secuii nu puteau fi decât kavarii khazari. În mijlocul secolului al X-lea,
Constantin Porfirogenetul a relatat că aceștia din urmă vorbeau nu numai limba lor maternă
(bulgaro-turcă), ci și limba (fino-ugrică) a maghiarilor. Șederea lor în Bihor ar explica de ce au devenit
asimilați lingvistic până când au fost conduși de Zoltán Erdőelvi în Transilvania și s-au stabilit ulterior
între râurile Mureș și Olt. Așezarea centrală din noua lor casă a fost numită Telegd, după unul dintre
clanurile lor, existând un Telegd și în județul Bihor. Toponimele Ábrány și Jenő ar fi putut fi, de
asemenea, numele clanurilor care au locuit anterior în zona Bihorului.[8] Potrivit lui Victor Spinei,
originea kavară a devenit o teorie unanim acceptată, adăugând faptul că secuii au venit din vest.

Existența kavarilor este atestată de nume precum Kozárvár (Castelul khazar) și Kozard aflate între
râurile Mureș și Someș, existând istorici maghiari care presupun că au fost fondate de această
populație. Evreii din orașul Sfântu Gheorghe (Sepsiszentgyörgy) știau faptul că erau descendenții
unor turcici mozaici albi veniți din est a căror națiune a fost cucerită de ruși. Conform acestei tradiții,
familiile comercianților și soldaților evrei turcici s-au stabilit în Sfântu Gheorghe și au început să
practice agricultura. În 1360, regele Ludovic I al Ungariei a ordonat expulzarea evreilor de pe
teritoriile sale, totuși evreii din acest oraș au fost considerați ca „maghiari” și au fost cruțați. Acești
evrei s-au amestecat ulterior printre maghiari și români.

Înainte de secolul al XIII-lea, regiunea locuită din secui se întindea de la Szászváros (Orăștie) din
Scaunul Orăștiei spre est până la cotul Oltului și spre nord spre râul Mureș. În vest și în nord, secuii s-
au stabilit în imediata apropiere a maghiarilor din valea Mureșului iar în sud și în est, s-au așezat pe
malul drept al Oltului și în jurul cursurilor superioare ale râului Mureș și râurilor Küküllő (Târnave). În
Țara Bârsei, aceștia s-au asociat cu grănicerii pecenegi (care probabil s-au stabilit în acel loc mai
devreme) pentru a proteja frontiera sudică și estică. Pentru a apăra trecătorile montane din Carpați,
regalitatea ungară a ridicat mai multe întărituri la Salgó, Pétervár (lângă Szászcsór/Săsciori de astăzi),
Talmács, Halmágy, Miklósvár, Bálványos, Görgény și Vécs. Originea timpurie a acestor lucrări de
pământ este indicată de faptul că scaunele, inclusiv satele, și-au păstrat statutul de pământuri regale
chiar și ulterior așezării secuilor și sașilor cu drepturi depline.

Pentru cercetători un lucru este clar: secuii se află în Transilvania de cel puțin de la începutul
secolului al XI-lea, când așezările lor erau situate la sud de râul Mureș și s-au extins până la frontiera
Carpaților din est și sud. Dacă regiunea locuită de secui astăzi nu coincide cu zona așezării inițiale,
aceasta se datorează faptului că în zona de frontieră sudică s-au stabilit ulterior sașii și, în secolul al
XIII-lea, primii s-au mutat în bazinul Háromszék (Trei Scaune). Dovezi în acest sens se găsesc în
numele Sepsi(hu) (adică Sebesi; Sebeș), Kézdi(hu) și Orbai(hu), în calitate de székek (un termen care
înseamnă „scaune”, fiind folosit pentru a numi districtele militar-administrative în zonele de frontieră
ale Ungariei feudale), care au fost ulterior unite sub numele de Háromszék („trei scaune”).[8]
Denumirile mai pot fi găsite și mai la vest, unde sașii s-au stabilit în secolul al XIII-lea: (Szász)sebes,
(Szász)orbó și (Szász)kézd. În ceea ce privește Szászsebes, există dovezi documentare că secuii au
locuit în acest loc înainte de 1224, când regele Andrei al II-lea l-a acordat sașilor și se poate
presupune că și celelalte două toponime evocă o prezență secuiască. Scaunul Mediașului și Mediaș
trebuie să fi avut o populație secuiască înainte ca acesta din urmă să fie deplasată spre est de către
sași, care s-au stabilit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea; acest lucru reieșind din faptul că,
pentru o lungă perioadă de timp, scaunul a intrat sub jurisdicția contelui secuilor, care a fost numit
de rege să conducă secuii, la care se adaugă și faptul că Medgyes este numele unui clan secuiesc.

Un grupuscul etnic, numit barsil, a fost pus de unii cercetători pe seama grupului etnic burtas(en)de
la Volga, despre care mult timp s-a crezut că era o populație fino-ugrică mordvină (numită și
bercelek), dar mai recent experții consideră că era un grup al populației alane (populație scito-
sarmată, vorbitoare de dialect iranic). Barsilii(en) care au ajuns în Transilvania au fost asimilați de
secuii din zona Sovatei. În secolul al VIII-lea, cronicarul armean Moise de Corene a scris că barsilii se
aflau într-o zonă a Volgăi numită Bulgaria neagră, unde se refugiaseră din calea khazarilor.

Alte două popoare turcice înrudite au fost în decursul evului mediu în Transilvania conlocuitori ai
secuilor, lăsând numeroase urme toponimice păstrate până în prezent: uzii (uz este o variantă a
denumirii ramurii turcice oğuze) și pecenegii. Astfel, există Valea Uzului, respectiv așezarea Uzon
(Ozun) și Uzonkafürdő (Ozunca-Băi) din județul Covasna. (Ozun înseamnă în turcește „lung”,
comparabil cu cuvântul maghiar hosszú). În zona Mureș există sate cu numele de Búzásbesenyő
(Valea Izvoarelor) care înseamnă „peceneg” (în turcește peçenek și beçenek).

În materie de origini secuii sunt înrudiți cu populația din Göcsej(en), de origine avaro-pecenegă. De
altfel, o ramură a turcilor horezmieni (din Horezm sau Hwarizm; populație cu substrat iranic), numită
în maghiară káliz și koromza/korozmin, a fost colonizată în scaunul secuiesc Sepsi(hu) în jurul orașului
Sfântu Gheorghe.

Numele de familie Maksai poate că păstrează amintirea unui grup etnic din Mordovia, vorbitor al
limbii fino-ugrice mokșa(en), din vecinătatea geografică a teritoriului ancestral al maghiarilor.

În contextul reformelor din învățământul românesc din perioada 1923-1925, moment în care s-a
stipulat utilizarea limbii române la un nivel crescut atât românilor cât și minoritarilor, s-au adăugat și
dispozițiile de românizare forțată a celor care „și-au pierdut” limba maternă, fiind vizați în primul
rând maghiarii din Secuime, bazându-se pe afirmația istoricului Nicolae Iorga, urmat și de alții, că
secuii ar fi la origine români maghiarizați. În acest scop au fost inițiate cercetări interdisciplinare, în
care s-a implicat Gheorghe Popa-Lisseanu care a publicat broșura „Secuii și secuizarea românilor”, cu
conținut extras dintr-o conferință pe această temă ținută la Cristuru Secuiesc, lucrarea fiind lipsită de
suportul științific dovedirii acestei teze. Autorul a afirmat: „când ne lipsesc dovezile istorice, vine
logica să înlocuiască această lipsă”.

Proporția numerică a secuimii în cadrul maghiarimii din perioada descălecării poate fi estimată la 4 –
5%. Proporția secuilor maghiari care trăiesc în Ținutul Secuiesc poate fi astăzi la fel, deși o parte a
rămas pe teritoriile locuite înainte, ceea ce dovedește și toponimia (denumiri geografice) și dialectul
secuiesc. Proporția secuimii de aceea nu s-a schimbat în cadrul maghiarimii, deoarece în Ținutul
Secuiesc a trăit o populație numeroasă care vorbea în limba maghiară și care după câteva generații a
devenit secui. Dacă luăm în considerare numărul mediu al secuilor dintr-un sat 202, stabilit de István
Bakács, atunci în jurul anului 1330 numărul populației secuiești poate fi estimată la 80 mii. Prima
înregistrare militară autentică din 1614 ne arată imaginea Ținutului Secuiesc cu 120 mii de locuitori.
Primul recensământ desfășurat în Transilvania a fost cel din anii 1784-1787.După datele conscripției
fiscale din 1808, și cele ale evidențelor militare din 1810 se poate presupune numărul familiilor
secuiești la nivelul întregii Secuimi din secolul XIX.

Cu toate acestea, la ultimele recensăminte s-au declarat secui 831 persoane în 1992, respectiv 532
persoane în 2002. Posibilitatea de a se declara secui a fost oferită și la recensământul din 2011.

Maghiarii din satele din jurul municipiului Brașov se definesc drept ceangăi, nu secui. Secuii din
județul Brașov sunt cei din comunele care până la desființarea județelor interbelice au făcut parte din
județele Odorhei și Târnava Mare: Cața, Jimbor, Racoș, Ormenis.
Singura comună cu majoritate românească din centrul ariei locuite de secui este Voșlăbeni, Harghita,
care a fost colonizată la începutul secolului al XVIII-lea de contele Lázár(hu) cu douăzeci de familii
românești din Moldova. Orașul minier Bălan, are de asemenea o majoritate românească, după ce a
cunoscut o dezvoltare industrială la mijlocul secolului al XX-lea. Mai au o majoriate românească
satele Livezi și Făgețel. Satul Micfalău din cadrul comunei Malnaș din nordul județului Covasna, locuit
în trecut în majoritate de români colonizați în 1763, și-a pierdut naționalitatea în urma maghiarizării
lingvistice a locuitorilor în secolele XIX și XX. Astăzi, puțini dintre ei mai sunt ortodocși sau greco-
catolici, majoritatea îmbrățișând romano-catolicismul.La marginea nordică, vestică și sudică a ariei
locuite de secui se află mai multe localități cu majorități românești.

Sub aspectul toponimiei, numele orașului Vlăhița a fost menționat în documente în anul 1406 sub
numele de villa olachalis (Oláhfalu, oláh=valah. Localitatea s-a numit în maghiară până în 1899
Oláhfalu, după care i-a fost schimbată denumirea în Szentegyházasfalu.

În afara scaunelor secuiești propriu zise mai există secui în localități răzlețe pe teritoriul județelor
Bistrița-Năsăud (Cireșoaia, în maghiară Magyardécse) și Cluj (Cămărașul de Pustă, în maghiară
Pusztakamarás).

O comunitate arhaică de maghiarofoni, asociați uneori cu secuii, supraviețuiește până în prezent la

Săcădate (în maghiară Oltszakadát) în imediata apropiere a orașului Avrig, astăzi parte administrativă
a județului Sibiu, dar istoric parte a Țării Făgărașului. În Evul Mediu timpuriu, această populație ar fi
refuzat, potrivit istoricilor, să părăsească așezarea care a fost atribuită coloniștilor sași în secolul al
XIII-lea prin diploma regală Andreanum rămânând pe așa-zisul Pământ săsesc. Astăzi, acest grup este
de circa 200 de persoane. Potrivit unei alte teorii, maghiarofonii din Săcădate ar fi resturi tribale
pecenege maghiarizate; prezența acestei etnii turcice a fost bine documentată în Avrig și împrejurimi.

După Masacrul de la Siculeni avut loc în 1764, câteva mii de familii de secui s-au stabilit în Moldova,
fie în localitățile vechilor ceangăi maghiari, fie în noi localități fondate de refugiați. Secuii au întărit
componenta maghiară a multor comunități catolice din Moldova, împrospătând limba maghiară și
aducând obiceiuri din Bazinul Carpatic. Doar o mică parte dintre secui s-a mai întors după grațierea
habsburgică, iar o altă parte au fost colonizați după 1775 în câteva sate din Bucovina.

Secuii din Bucovina, în număr de câteva mii, au fost colonizați pe teritoriul actual al județului Suceava
în satele Țibeni, Măneuți, Dornești, Iacobești și Vornicenii Mari, la câțiva km nord și sud de Rădăuți.
Autoritățile Ungariei au recolonizat după 1940 acești secui bucovineni în provincia Voivodina din
Serbia, apoi în Ungaria propriu-zisă, în sate evacuate de șvabi, unde continuă să se considere secui.

Secui trăiesc și în Cristur, Hunedoara. Tarcanii de pe Crișul Negru ar putea fi un rest de populație
secuiască medievală.

Organizare socială

Până în Evul Mediu târziu secuii și-au păstrat elementele structurii tribale proprii de origine turcică:
cele șase clanuri, divizate fiecare în câte patru familii, unde în cadrul acestei structuri fiecare membru
al familiei era om liber din punct de vedere juridic și avea dreptul să participe la alegerea în funcție
de jude sau căpitan. Sistemul electiv se aplica și în cazul proprietății funciare, fapt ce a generat
întârzierea introducerii raporturilor vasalice caracteristice lumii medievale în rândul secuilor.
Obligația pe care o aveau toți bărbații din cadrul acestora era aceea de a purta arme, iar în armata
regală ei au alcătuit corpul cavaleriei ușoare.

În esență, organizarea era identică cu structura socială a maghiarilor înainte de reformele regelui
Ștefan I.

Organizarea era tructurată în neamuri (nemzetségek) sau familii mari (családok), de tipul clanului sau
stirpei / ramuri (ágak).

Numitul regelui, comite al secuilor, a preluat responsabilitatea doar pentru cele mai importante
probleme politice. În Ungaria, șefii clanurilor și-au pierdut funcția politică atunci când regele și
reprezentanții săi au preluat controlul asupra activității judiciare și militare; în regiunile secuiești,
oficialii locali au continuat să funcționeze ca agenți ai autonomiei locale. Exista un sistem rigid de
rotație a funcțiilor între cele șase clanuri (fiecare cu patru familii), cu un judecător (iudex) și un
comandant militar (capitaneus), ce erau numiți în fiecare an.[8] Aceste funcții erau ereditare în cadrul
câtorva familii proeminente și erau recompensate cu emolumente considerabile, precum și o
pondere mai mare din resursele colective. Drept urmare, societatea secuiască a devenit stratificată
din punct de vedere al capitalului, dar a rămas liberă de relațiile feudale; prin dreptul nașterii, toți
secuii erau liberi, cu dreptul și obligația de a fi soldați în caz de război și aveau dreptul la o parte
rezonabilă din pământul deținut în mod obișnuit. Mai târziu, acest statut a fost confirmat de
calificarea nemes (nobil).

În fruntea unui neam se afla de regulă un vârstnic, învestit cu autoritate și recunoscut ca atare de
membrii grupului. Acesta era „conducătorul neamului” (în maghiară hadnagy „locotenent” sau
szálláskapitány, „căpitan de așezare”; vezi și hotnog pe românește .

O listă a neamurilor secuiești: Halom, Örlec (Orlöcz), Jenő, Meggyes, Adorján, Ábrán (Abraham), Bod,
Szomorú, Gyáros, György, Telegd, Nagy, Péter, Szovát, Új, Dudor, Poson, Gyerő, Halond, Seprőd,
Boroszló, Kürt, Váczmán, Náznán, Balási, Eczken, Vaja, Karácson, Koromza, Zöld, Odvor, Kövér. Unele
nume provin din onomastica iudeo-creștină (György, Péter, Balázs, Karácsony), altele sunt slave
(Boroszló: Borislav; Odvor: Dvor) și germane (Váczmán: Watzmann), precum și protoungare de
proveniență ugrică, alană și turanica.

După dispariția organizării tribale de specific turcic în clanuri și familii, zonele locuite preponderent
de secui au fost grupate în secolele XIV-XV în entități administrativ-teritoriale numite scaune
secuiești. Tot în scaune a fost organizat și Pământul Crăiesc, zona locuită de sași în sudul și nord-estul
Transilvaniei (vezi scaunele săsești), exceptată de asemenea de la organizarea comitatensă.

Istorie
Primele izvoare scrise privitoare la secui datează din anul 1116, când au fost menționați, alături de
pecenegi, ca alcătuind avangarda cavaleriei ungare. Ca popor asociat maghiarilor, secuii au fost
colonizați în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniței nou extinse. Inițial au fost colonizați în
Panonia apoi în apropiere de Oradea și în final în ținutul secuiesc. Secuii se aflau în serviciul militar al
regilor Ungariei. Astfel, prima mențiune a lor, din anul 1116, îi descrie ca participanți la bătălia de la
Olsava, sub comanda regelui Ștefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). O altă mențiune autentică a
secuilor pare să fie un document al regelui Béla al II-lea (1108/1110-1141), databil în jurul anului
1131, care pomenește o slugă însărcinată cu transportul sării, cu numele de Scichul. Câteva decenii
mai târziu, în 1146, secuii, alături de aceiași pecenegi, făceau parte din oastea regelui Géza al II-lea al
Ungariei (1141-1162), fiind implicați în luptele de pe Leitha, împotriva markgrafului Heinrich al II-lea
de Austria(en). O altă diplomă din 1217 vorbește despre satul Székelyszáz (Secuieni) din Bihor.

În Transilvania, secuii au fost menționați prima dată într-un document din 1210.O oaste formată din
sași, români, secui și pecenegi, condusă de comitele Ioachim de Türje al Sibiului, a fost trimisă în anii
1210-1213 de regele Andrei al II-lea în sprijinul aliatului său, țarul asenid Borilă al Bulgariei.[54]
Oastea transilvăneană s-a deplasat de la Sibiu, pe Valea Oltului, la Vidin, cu misiunea de înăbuși o
răscoală. Tot din Transilvania secolului al XIII-lea se cunoaște diploma episcopului Vilmos care referă
și la secui.

Secuii au făcut parte și din oastea regelui Andrei al II-lea, participant între anii 1217-1218 la Cruciada
a cincea. Au luptat în Palestina împotriva arabilor conduși de Al-Adil I(en) din dinastia Ayyubidă.

Coloniști și grăniceri

Secuii au fost stabiliți mai întâi în zona Bihorului, apoi în vestul Transilvaniei, extinzându-se ulterior și
în zona Târnavelor și în ultimă etapă au fost deplasați și stabiliți în zona munților Harghitei, pentru a
controla principalele trecători din Carpații Orientali în calitate de grăniceri ai hotarelor. Una dintre
motivațiile mutării secuilor din Câmpia Panonică în zona Târnavelor este dată și de faptul că grupurile
de pecenegi grăniceri, aflate în această zonă de graniță a regatului, erau păgâne: regalitatea
arpadiană catolică trecând la înlocuirea lor cu elemente creștinate și mai supuse autorității regale,
precum secuii din Ungaria și cei din zona nord-vestului Transilvaniei.

O parte a populației secuiești a fost așezată pe granița vestică și nordică a ducatului, respectiv a
Regatului Ungariei. Secuii sunt amintiti, printre altele, în anii 1256, 1314, 1323 și 1364, în provincii
vestice ale Ungariei, în comitatele Pozsony și Moson. Prezența lor este confirmată apoi și de numele
unor localități, ca Székely și Székelyfalu, ambele în comitatul Szabolcs, formate prin includerea
etnonimului maghiar al secuilor. Importante comunități secuiești sunt evocate documentar și în
comitatele Bars, Szerém, Gömör, Abaúj, Somogy și Baranya.

Prezențe secuiești sunt semnalate în anii 1116 și 1146 în Bihor, în zona localităților Teleac și Salonta,
dar și pe teritoriul actualelor județe Timiș și Hunedoara. Comunități secuiești, întemeiate probabil la
cumpăna secolelor XI-XII, pe văile râurilor Secaș, la Sebeș-Alba, și Târnava Mare, în zona Mediașului
sau Sighișoara, dar și in zona Hârtibaci la Saschiz și Viscri. Spre mijlocul secolului al XII-lea,
concomitent cu avansarea hotarelor Regatului Ungariei spre estul și sud-estul Transilvaniei, respectiv
spre obstacolul natural, Carpații Răsăriteni și Meridionali, comunități secuiești sunt semnalate în sud-
estul Transilvaniei, la Zăbala și Peteni. Comunități secuiești sunt atestate și pe malul din dreapta al
râului Olt, în zona centrală a sudului Transilvaniei. O dislocare masivă a așezărilor secuiești de pe
Valea Oltului și cea a Hârtibaciului, cauzată de colonizarea germană, a avut loc la sfârșitul secolului al
XII-lea. Începând cu prima jumătate a secolului al XIII-lea și continuând până în primele decenii ale
secolului al XIV-lea, unii specialiști precum Gábor Lükő sau Pál Péter Domokos au susținut că
populația secuiască s-a stabilit, în parte de asemeni dincolo de Carpații Orientali, în Moldova, unde a
supraviețuit până azi sub numele de ceangăi, fiind de confesiune romano-catolică.

Un segment important al populației secuiești a fost așezat în părțile răsăritene ale Regatului ungar
medieval, pe teritoriul Transilvaniei. Sarcina principală a contingentelor secuiești a constat în
consolidarea și apărarea fortificațiilor de graniță (în maghiară gyepű) (aproximativ „palisadă”) numite
și prisăci. În consecință, comunitățile secuiești au fost deplasate treptat, concomitent cu avansarea
hotarelor statului maghiar spre estul și sud-estul Transilvanei. Uneori, așa numitii darócok sau
daróczok („draucharii” sau „nyúzók”) respectiv besznákok o categorie socio-profesională medievală
de afiliație etnică incertă constând din pădurari și administratori silvici, vânători, șoimari regali și
furnizori de piei de animale, colectori de taxe și prisăcari (sau gyepűőrök) locuind în zonele
păduroase dense, au fost recrutați din rândurile acestei populații hibride de origine slavo-secuiască-
pecenegă.

Articol principal: Fraterna Unio din 1437.

În Transilvania medievală secuii erau unul dintre cele trei natio (împreună cu nobilimea maghiară,
sași și clerul catolic), cu situație privilegiată, diferit de cele ale țăranului român și maghiar. În Fraterna
Unio din 1437 (cunoscută sub denumirea Unio Trio Nationum), realizată la o adunare comună ținută
la Căpâlna - lângă Dej, aristocrația maghiară, clerul, sașii și secuii (țăranii români și maghiari fiind
excluși) s-au angajat (după răscoala de la Bobâlna) să-și dea ajutor militar mutual împotriva unor
posibile răscoale viitoare ale iobagilor și împotriva pericolului extern, turcii ( Imperiului Otoman).

Adunarea Națională Secuiască la Lutița

În 1506 la Lutița, la Adunarea Națională Secuiască prima dată s-au luat principalele hotărâri privind
autonomia și autoguvernarea secuimii. Cu 40 de ani înainte de acest eveniment, în ianuarie 1466,
delegații secui s-au adunat la Zăbala, pentru a reedifica libertățile știrbite în deceniile trecute.
Hotărârile adoptate aici au fost ridicate la rang de lege de către regele Matei Corvin, care avea cu
adevărat nevoie de sabia secuiască. Nobilimea maghiară și elita socială a secuimii, care se
îmbogățeau continuu, nu au vrut însă să respecte garanțiile autonomiei specifice secuilor, depuse
încă în momentul descălecării maghiarilor, motiv pentru care în noiembrie 1505, a avut loc o nouă
adunare generală la Odorheiu Secuiesc. Aici s-a dorit obținerea în special a reformei justiției. In anul
următor a avut loc amintita adunare națională de la Lutița, unde s-au luat hotărâri împotriva a
diferite obiceiuri ordinare. Între altele, a fost anulată pedeapsa corporală și s-a declarat că este
interzisă arestarea secuilor în lipsa unei sentințe judecătorești. S-a întărit comerțul liber și s-a interzis
introducerea trupelor de mercenari pe Ținutul Secuiesc. S-a hotărât, de asemenea că, pe teritoriul
scaunelor, doar bărbații pot moșteni bunuri imobile și că duminică nu este voie să se facă legiuire. În
timpul secolelor următoare, vor avea loc mai multe adunări secuiești la Lutița.

O mare adunare națională secuiască a avut loc în 15-16 octombrie 1848 sub conducerea
guvernatorului interim, contele Imre Mikó, la care sunt prezente 30-60 de mii de persoane înarmate.
Aici se adoptă următoarele acte: jurământul de credință față de guvernul ungar, respectiv față de
Comitetul maghiar de apărare a țării (Országos Honvédelmi Bizottság) condus de Lajos Kossuth, după
dizolvarea de către împărat a dietei de la Pesta; mesajul de mulțumire către Lajos Kossuth; un apel,
proclamație la pace cu titlul: Frați și concetățeni români.

În mijlocul secolului al XVI-lea situația politică, economică și chiar juridică a secuilor s-a modificat
considerabil în cadrul Principatului, care a luat naștere în 1542. Susținerea statului independent al
Transilvaniei impunea suportarea unor greutăți materiale mai împovăratoare, decât în timpul
regatului maghiar cănd nu cereau de la ei să suporte alte biruri decât tradiționalul tribut al boului
(ököradó). Secuii au văzut în acest gest un atentat împotriva libertății ancestrale, pentru că conform
mentalității moștenite de la strămoșii lor, cea mai mare, și chiar exclusivă garanție a libertății lor
naționale era scutirea de impozite. În mai multe rânduri s-au răsculat pentru apărarea vechii lor
libertăți. Deja înaintea formării Transilvaniei independente, între 1519-1521 secuii au pus mâna pe
arme, împotriva regelui Ioan I Zápolya.[65] A urmat răscoala din 1562 având ca focar scaunul Odorhei
și filiala Cristur. Regele Ioan al II-lea (Ioan Sigismund) a luat măsuri drastice care în memoria colectivă
a secuilor s-au păstrat sub formula pierderii libertăților secuiești. Conducătorii Gyepesi Ambrus,
Pálfalvi Nagy György, Bán András au fost executați prin tragere în țeapă. Previziunile de instaurare a
ordinii nu s-au realizat, mărturie stau jalbele secuilor de după 1566, sau răscoala înnăbușită în 1571 a
secuilor din Gheorgheni. Totuși nemulțumirea generală și-a atins apogeul la sfârșitul anului 1595 și
începutul anului 1596 când au avut loc evenimentele cunoscute sub numele de carnaval sângeros
(véres farsang).

Anexarea Transilvaniei și includerea ei între țările coroanei austriece și războaiele purtate de Sfântul
Imperiu Roman împotriva Imperiului Otoman în secolul al XVIII-lea au dus la militarizarea zonei de
frontieră, inclusiv a zonei secuiești. Înființarea Graniței Militare Transilvănene a fost întâmpinată cu
împotrivire de secuii și românii transilvăneni, împotrivire înfrântă de autoritățile imperiale austriece
cu forța militară. Un punct culminant al conflictului dintre secui și generalul Adolf von Buccow l-a
reprezentat Masacrul de la Siculeni, care a pus capăt rezistenței secuiești.

La mijlocul sec. al XVIII-lea au fost înființate cele două regimente secuiești de grăniceri și regimentul
de husari grăniceri de la Sfântu Gheorghe (Primul Regiment Secuiesc de Infanterie, Al Doilea
Regiment Secuiesc de Infanterie).

Religie

Structura confesională a maghiarilor din județele Covasna, Harghita și Mureș se prezintă (conform
recensământului din 2002) astfel:

aproximativ 335.000 romano-catolici

aproximativ 220.000 reformați (cu o corecție de circa 50.000 persoane din numărul total de 277.000
al reformaților maghiari din cele trei județe, fără maghiarii din Câmpia Transilvaniei, județul Mureș)

aproximativ 55.000 unitarieni.

aproximativ 5.000 lutherani.

Confesiunea romano-catolică e predominantă mai ales printre secuii din zona Ciucului și în partea
nordică a județului Covasna (așa-numitul Szentföld „Pământ sfânt”).

Reformații (sinonim: calvinii) sunt majoritari în județul Mureș, în zona Odorheiului Secuiesc și în
partea sudică a județului Covasna.

În zona Cristuru Secuiesc, Odorheiu Secuiesc și partea vestică a județului Covasna există o
comunitate numeroasă de unitarieni care nu recunosc Sfânta Treime.

Secuii lutherani trăiesc în zonele în care aceștia erau supuși sașilor în perioada Reformei: județul
Brașov (de ex. la Apața, Jimbor, Hălmeag, Hălchiu, parțial Brașov), Sibiu (Săcădate), Bistrița (Jeica).

În zona Bezidului (Bözödújfalu), aproape de Sovata, a existat până la al doilea război mondial, o
comunitate rurală izolată de secui sâmbătași (szombatosok), confundată uneori cu sâmbătașii
adventiști (szombatisták) [67]. Acești secui au practicat un cult care se revendică a fi o variantă a
iudaismului încă din secolul al XVI-lea.

Mai recent, în cadrul unor serbări populare câmpenești sau manifestări etnografice sunt evocate
ocazional ritualuri păgâne precreștine de tip șamanic, participanții având vestimentația adecvată,
constând în caftane și cușme țuguiate de tip scitic, turcic, asiatic.

Runele secuiești

Articol principal: Scrierea maghiară veche.

Alfabetul secuiesc, denumit și runele secuiești, este un alfabet (riguros fonetic, adaptat la maghiara
contemporană) utilizat de secuii transilvăneni și în prezent ca alfabet secundar, alături de cel cu
caractere latine. Întrucât acest alfabet era folosit în trecut preponderent la inscripțiile gravate,
sistemul se mai numește popular scriere pe răboj (sau încrustată).

Unele ipoteze susțin,că alfabetul secuiesc este de origine turcică, iar analiza paleografică a vechilor
rune turcice a relevat că acestea au apărut în Siberia de sud și în regiunea Jeti-Su din China.

În limbajul de specialitate, se folosește frecvent expresia scriere secuiască pe răboj (székely

róvásírás), întrucât secuii au utilizat cel mai frecvent acest sistem de scriere, iar textele cele mai
numeroase și ample au fost descoperite în secuime; de exemplu la Dârjiu (Székelyderzs), Crăciunel
(Homoródkarácsonyfalva), Sânmartin (Csikszentmárton), Daia, (Székelydálya), Corund (Korond),
Vârghiș (Vargyas), Bâra (Berekeresztúr), Inlăceni (Énlaka), Chibed (Kibéd), Cotuș (Csejd), Ghindari
(Makfalva), Solocma (Szolok)

Cea mai caracteristică și cea mai ornamentală piesă din toată arta construcției secuiești este poarta
secuiască. Nu există nimic altceva pentru care secuii ar destina atâția bani, atenție și osteneală cât
pentru o poartă. Construcția porții secuiești poate fi descrisă în felul următor: cu față către stradă, pe
trei stâlpi de stejar dur, așezați într-o linie dreaptă de șapte-opt metri, este așezat un acoperiș relativ
jos și îngust acoperit cu șindrilă de brad, pe a cărui lungime sunt lăsate găuri de intrerare în
porumbarul din interior. Între cei doi stâlpi mai apropiați se află poarta mică pentru intrarea
oamenilor pe jos. Iar între cele două coloane mai îndepărtate se găsește poarta mare pentru intrarea
căruțelor. Fața porții dinspre stradă este acoperită pe toată întinderea sa cu ornamente sculptate în
lemn, la fel și piesele de legătura care alcătuiesc baza porumbarului. Plecând de la baza stâlpilor,
aceste ornamente, vopsite de obicei în roșu, verde și albastru, reprezintă stilizat lujere, frunze de
trifoi și de palmier, lalele, crini, ciorchini de struguri aranjate pe așa numitul Pom al Vieții (Életfa), iar
în spațiile de sus apar soarele, semiluna, stele (elemente ale stemei secuiesti) și blazone de familie.
Anumite elemente ce compun aceste decorațiuni sunt vădit de origine asiatică.

Gastronomie

Bucătăria secuiască se bazează pe patru alimente principale: cartoful, varza, carnea de porc și
smântâna și reflectă condițiile climaterice, respectiv iernile extrem de geroase din zonă. Produsele
din porc, ca slănina, caltaboșii, carnea afumată la borcan etc., sunt deosebit de populare. Înainte de
introducerea cartofului în Evul Mediu târziu, alimente de bază erau meiul (köles; compară cu coleașă
și cuvintele similare din bulgară și sârbo-croată) și secara. Una dintre plantele cele mai populare în
secuime este chimionul (Carum carvi), care crește spontan în abundență în depresiunile
intramontane. Semințele chimionului se prăjesc în unsoare încinsă pentru supe (köménymagleves
„supă de semințe de chimion”). Un rachiu secuiesc popular e asezonat de asemeni cu semințe de
chimion. Tipic pentru secui e și kürtőskalács, cozonacul secuiesc făcut din aluat răsucit pe forme
tronconice și copt deasupra cărbunilor încinși.

În secolele al XI-lea și al XII-lea Transilvania a fost înglobată treptat, de la vest la est, în Regatul
Ungariei. Concomitent teritoriul a fost organizat în comitate, unități administrative introduse după
modelul vestic. (Grafschaften, conduse de un greav, comite, de unde denumirea de comitat). Cu
toate că puterea centrală regală a căutat să impună Alba Iulia drept centrul politic, militar și religios
al Transilvaniei, secuii au reușit să-și păstreze într-o oarecare măsură autonomia. Astfel, până în
secolul al XV-lea, comitele de Alba Iulia (comes Albae Transsilvanae), reprezentantul politic al regelui
în Transilvania, deținea pe lângă titulatura de voievod, și pe aceea de comite al secuilor (comes
Siculorum). În baza privilegiilor lor fiscale și a statutului de grăniceri, secuii beneficiau în evul mediu
de drept propriu de judecată și de apărare, în sensul alegerii libere a juzilor și comandanților militari
(hadnagy).