Dragi români,

Cu bucurie în suflet, după aproape trei ani de chin, vă anunț că sunt prima
persoană care a reușit să scape în viața de cumplitul Holocaust. După cum știți,
Holocaustul constă în omorârea persoanelor de etnie romă sau a evreiilor. Din
păcate, am avut nefericitul ghinion de a fi o femeie romă, care nu a reușit să
scape de chinurile morții, dar am supraviețuit.M-am gândit să scriu această
scrisoare în numele tuturor persoanelor nevinovate care au fost chinuite atât fizic
cât și psihic pentru ca toată lumea să știe, măcar în al nouălea ceas că nu etnia
pe care o porți arată cine ești cu adevărat.
În prima zi când am ajuns la așa zisele „lagăre de concentrare” am fost toți
aruncați în niște celule de închisoare cum sunt pe vremea noastră, doar că mult mai
înguste. Am văzut mii de oameni slabi chiar și subnutriți acolo, care plângeau și
urlau în hohote de durere. Unele persoane încă mai aveau credința că vor
supraviețui acestui infern, dar au murit mulți dintre ei împușcați în timp ce se
rugau la milă și mântuire. Badigarzii care erau soldați stăteau cu armele în mâna,
privind la orizont lângă porțile iadului.
Din acea seară și până în ultima zi de suferință, nu am încetat să mă rog Lui
Dumnezeu să îmi dea răbdarea și puterea de a supraviețui în timp ce eram mutilată
fizic, lovită și biciuită fără milă de către soldați. Timp de trei ani, în fiecare
zi, nimeni nu era cruțat să scape de durere, iar dacă ceream așa ceva eram biciuiți
ore înșir. Oamenii cu care stăteam in lagăre spuneau că până și copii lor noi
nascuți nu au scăpat de moarte.
Despre miros pot să vă zic că era unul foarte amețitor, nu doar pentru că toți eram
nespălați și murdari, ci și, pentru că în momentul în care cineva murea, era
aruncat lângă lagărele noastre, fiind lăsat acolo pâna când se putrifica și devenea
schelet.
În fiecare zi, ore întregi, toți eram bătuți, plini de sânge și de răni deschise pe
tot corpul, noi fiind neputincioși să ne vindecăm, singurul lucru care ne mai alina
suferința era rugaciunea. Unii oameni erau împușcați direct în piept sau în cap,
alții în ambele. Nimeni nu avea milă de noi, singurul lucru care îi interesa era să
îsi facă datoria și să scape de noi cât mai repede.
În ultima zi de chin, a trebuit ca toți să mergem să le muncim pământurile,apoi ne-
au băgat într-un fel de buncăr sau beci, pentru a ne odihni, unde erau foarte multi
oameni evrei sau de etnie romă ca mine, care erau secați de putere și morți de
foame. Unii dintre ei mai reușau să mănânce câte o insectă cu care se
mulțumeau.Știu că în mintea vpastră vă puneți întrebările „Cum au putut să mănânce
așa ceva?” sau „Cum de s-au săturat cu atât de puțină mâncare?”, dar am eu
raspunsurile la toate astea. În momentul în care unui om i se face foame, merge la
frigider și dacă nu observă mâncarea de care are el poftă merge la magazin și și-o
cumpără. Ei, Românie dragă, noi nu aveam nici măcar posibilitatea să deschidem
frigiderul și să ne bucurăm de un pahar de lapte, așa că cu timpul ne-am
familiarizat si cu gustul insectelor.
Revenind la marea mea evadare, când am ajuns acolo, soldații ne-au împins să
intrăm, ei plecând pe o ușă mare din metal. Soldatul care a rămas la urmă a uitat
sa ne încuie și a plecat. Atunci am știut că acela era momentul perfect de a scăpa
și de a reveni la viața mea normala, dar m-am decis sa nu evadez chiar atunci,
pentru că era o probabilitate destul de mare ca cineva să mai fie acolo. După
câteva minute, am simțit miros de gaz peste tot, atunci mi-am dat seama că
încearcau să ne omoare, gazându-ne. Știam că era momentul perfect de a fi liberă,
dar mirosul de gaz mă amețea și mă lăsa aproape inconștientă. Cu ultimele puteri pe
care le mai aveam, m-am apropiat de ușă și am deschis-o, apoi am început să fug
unde vedeam cu ochii. Ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc a fost un barbat
solid care m-a întrebat cine sunt și ce am pățit, după am văzut negru în fața
ochiilor.
Când m-am trezit, stăteam pe ceva moale care îmi semăna cunoscut, în jurul meu era
o masă cu bucate la care începusem nici să nu mai sper și un scaun pe care stătea
bărbatul văzut mai devreme. I-am povestit acestuia cele întâmplate, apoi el mi-a
pregătit niște merinde cu care puteam să ma înfruct până acasa.
Și iată-mă aici, stând la birou, scriind despre ceea ce a însemnat pentru oamenii
ca mine Holocaustul.