Este o specie a genului liric in care autorul isi exprima crezul estetic in legatura cu actul creatiei

literare, cu functia artei in societate si cu destinul sau conditia creatorului, in raport cu semenii
sau cu posteritatea.
Tema operei este reprezentată de condiția creatorului în societate, evidențiindu-se rolul
artistuia în raport cu publicul său, și, mai ales, cu vocile critice.

Este o ars poetica. Aristotel a instituit acest concept de ars poetica in literara universala. Artele
poetice pot fi considerate atunci cand autorul isi exprima punctul de vedere in mod direct, in
interviuri, memorii, confesiuni etc
Criticilor mei este scrisa in perioada de maturitate și publicată îm=n 1883, poema Criticilor mei
exprima atitudinea poetului fata de creatia literara minora, mediocra, lipsita de profunzime si de
valoare estetica. Limbajul adopta inflexiuni critice la adresa pseudopoetilor prin intermediul unor
metafore depreciative: E usor a scrie versuri/ Cand nimic nu ai a spune.
Poezia "Criticilor mei"de Mihai Eminescu este o adresare,in care poetul isi indreapta atentia
asupra criticilor literari,care fiind preocupati prea mult de politica, au uitat de menirea
poeziei,care trebuie sa transmită sentimente si trairi: "E usor a scrie versuri/Cind nimic nu ai a
spune/Insirand cuvinte goale,/Ce din coada au sa sune.".

Repudiind mediocritatea criticilor literari incapabili sa-i inteleaga opera, poetul le atribuie
metafora ochi de gheata, Pentru poet, sensul profund al artei si valoarea ei moral-filozofica sunt
cuprinse in vesurile urmatoare: Unde vei gasi cuvantul/ Ce exprima adevarul?

Arta poetica se incheie cu o grava acuzatie, in stil romantic eminescian, adresata criticilor,
numiti printr-o metafora sugestiva flori desarte, a caror lipsa de roade sugereaza sterilitatea lor
intelectuala. Ultimele doua versuri sunt o reluare a celor din a doua strofa, pentru a insista
asupra ideii de neputinta artistica a celor care scriu versuri fara a comunica nimic.

Concepția estetică a lui Eminescu, după cum reiese și din această poezie, se întemeiază pe justa
înțelegere a unității dintre conținutul de idei și expresie. Datoria artistului este să slujească
adevărul, să nu mistifice sau să simuleze. Eminescu este un poet de înaltă conștiință artistică,
atent și la ceea ce spune, și la felul cum spune , tinzând necontenit către perfecțiune.
Poezia se constituie astfel într-o tristă și ironică replică la critica formală și superficială a
contemporanilor – și a acelora care vor veni după moartea sa, ca să coboare în noroi și-n
derizoriu tot ce a trăit și a pătimit poetul, toată floarea sa de gânduri și imagini din care s-a
zămislit poezia eminesciană. Poetul îndreaptă critica sa împotriva făuritorilor de forme, care nu
caută un conținut în opera sa, un substrat și un temei de gândire filosofic. Nu ne este greu să
recunoaștem figuri ale zilei aici, să înțelegem amărăciunea lui Eminescu.
Poezia, acest înger palid cu priviri curate / voluptos joc cu icoane și cu glasuri
tremurate, nu este la îndemâna oricăruia. Arta nu poate fi practicată de oricine. Sigur, unii se vor
încăpățâna, dar istoria e o sită care va reține numai ceea ce a fost autentic și profund.
Eminescu e conștient, în adâncul sufletului său, de acest lucru, că istoria va face dreptate.
Această convorbire, peste timp, cu urmașii săi, în Criticilor mei este înduioșătoare. Poetul știe,
are certitudinea că cei care îi vor urma, vor ști să distingă într valoare și non-valoare, între
simțire adevărată și simțire goală, deșartă. Acest monolog nesfârșit al poetului cu sine însuși,
adânc și filosofic, devine în Criticilor mei un dialog, prin care Eminescu instituie o punte între el
și toți cei care-l vor urma.