Reyner de Graaf - Un Secol Ce Nu A Existat - E-Zeppelin

6/5/2020 Reyner de Graaf: Un secol ce nu a existat - e-zeppelin.
ro
Ne-am actualizat Politica privind prelucrarea datelor cu caracter personal, pentru a asigura informaţii detaliate despre
cum folosim şi protejăm datele dvs. cu caracter personal şi drepturile dvs. Accept Citeste mai mult
FB
Cutia cu articole
Acasă
Cutia cu articole
Ştiri
Articolul săptămânii: Reyner de Graaf – Un

secol ce nu a existat
https://e-zeppelin.ro/reyner-de-graaf-un-secol-ce-nu-a-existat/?fbclid=IwAR23nWSMiK30fBcYiOoWg9JYnjKi3GvMc4GebWPQw1Sr1v_K1h6IJ7upxY4 1/18
6/5/2020 Reyner de Graaf: Un secol ce nu a existat - e-zeppelin.ro
2 / 6
Reyner de Graaf: Un secol ce nu a existat
Intro : Ștefan Ghenciulescu
„Patru pereți și un acoperiș. Despre natura complexă a unei profesii simple.” O carte de Reyner de Graaf
Zeppelin publică rar „starhitecți”. Și când se întâmplă, e vorba mai ales de un proiect izolat, la care, dincolo de
focurile de artificii (care au și ele valoarea lor), apar și lucruri mai importante : o (plus)valoare ca loc public, o
transformare urbană deșteaptă, spații frumoase, inovație care chiar va duce niște lucruri mai departe…. Sau
pentru că exprimă un fenomen care trebuie pus în discuție în mod critic. Sau, pentru că asta e, avem cu toții
plăceri vinovate.
În rest, ni se pare că arhitectura pentru Instagram e cam ca blockbuster-ele: își au locul lor, cu toții ne ducem la
ele, dar cu cât se umflă mai tare, cu atât încep să fie la fel. În plus, au o prezență atât de covârșitoare, încât
chiar nu prea mai cum să mai adaugi ceva la avalanșa de informații și postări.
OMA sunt una dintre excepții de la această regulă: trebuie să recunosc că ne plac în continuare foarte mult. Da,
da, știm : ceva păcate, mult business.…..și mult PR. Dar chiar și oamenii care nu îi suportă trebuie să recunoască
că la ei e vorba întotdeauna și de ceva mai profund decât de căutări formale, limbaj, epatare. Nu poți nega
cercetarea, inovația permanentă și curajul de a deconstrui și reconstrui lucrurile și ideile cele mai familiare.
A, și mai e vorba de ceva : de cultură veritabilă și de felul în care aceasta se vede în proiecte, precum și de
valoare spațială (imitate cu disperare de o mulțime de epigoni) și de farmecul ușor punk și subversiv al celor
mai bune proiecte, chiar și în cazul celor cu bugete astronomice.
Cam ca în „Delirious New York” sau „SMLXL”: când eram tânăr arhitect și le citeam, mă enervam (în proporții
diferite), dar mă și lăsăm cuprins de o plăcere și uneori de un entuziasm incredibile. Recent, Am revăzut
Kunsthal din Rotterdam, și declar cu mână pe inimă că tot o capodoperă mi se pare. Alte lucruri s-au mai
schimbat: o companie mare, mare de tot, și care joacă cu băieții mari din politică și finanțe arată și poate și
trebuie judecată altfel decât un grup de entuziaști din anii ‘80.
Cred însă că amestecul de provocare relaxată,de spirit ludic și de inovație critică s-a păstrat, în condițiile unei
echipe aproape complet schimbate. Ba chiar, varietatea enormă din echipă și din conducere a început să fie
perceptibilă – de pildă, într-o anumită „regionalizare” a proiectelor, dintre care unele chiar încep să aibă un ușor
caracter „italian” sau „american”. Sau, în orice caz, să exprime personalitatea partenerului responsabil.
Reyner de Graaf este partener OMA. Un practician excelent: în Zeppelin #143 i-am publicat proiectul clădirii de
birouri și locuințe „Timmerhuis” din Rotterdam. De curând, s-a terminat un alt proiect condus de el, și anume,
ansamblul de locuințe Norra Tornen din Stockholm. Acum vorbim însă de cartea sa, ”Four Walls and a Roof”, o
culegere de eseuri despre arhitectura de azi. Reyner de Graaf scrie altfel decât Rem Koolhaas. Împărtășesc însă
cultura absolut remarcabilă, curiozitatea, umorul și lipsa de milă în judecăți. Aș zice că Reyner de Graaf e însă
mai degrabă aplecat spre analiză decât spre manifest, spre povestire decât spre aforism. „The Complex Nature
of a Simple profession” e subtitlul cărții, carte în care găsim mai multe povești lungi despre ce înseamnă
arhitectura de azi : oligarhi, autorități, lumea financiară, neo-liberalismul în floare, dar și sufocarea (uneori
voluntară) a idealurilor modernității.
E o carte care se citește cu sufletul la gură, fie că e vorba de „inside stories” sau de analize atente, triste și
implacabile. Vorbește de lucruri serioase și o face foarte bine.
Publicăm aici (mulțumită lui Reyner și lui Alexandru Retegan de la OMA, care a intermediat această relație și a
muncit mult la traducere) un capitol din carte. E vorba de „The Century That Never Happened”, un eseu în care
de Graaf face o paralelă între dezagregarea statului bunăstării și dispariția expresiei arhitecturale a acesteia,
ansamblurile de locuințe sociale.
Ni s-a părut un text extrem de potrivit pentru dosarul edi;iei 153 din primăvara trecută – Case accesibile, și cu
atât mai potrivit acum, pe fondul crizei umanitare globale prefigurate de pandemie. E cu atât mai relevant
faptul că e scris nu de un academic ultra-stângist, ci de un practician care se ocupă mult de locuire (dar care nu
poate să nu observe cum colegii lui mai bătrâni lucrau mai mult la locuințe sociale decât la cele de lux).
Eliminarea substanței fizice a visului utopic modernist și social (exact cartierele „rele” din anii 60 și 70) e o
exprimare concretă a ceea ce de Graaf bănuiește a fi depășirea efectivă unei perioade în care capitalismul
ajunsese la cel mai uman moment al său (în anumite locuri, cel puțin). Am selectat câteva ilustrații dintr-un foto-
eseu din carte care exact asta documentează. Noi totuși sperăm că se înșeală pe termen mediu și lung, și că
entuziasmul actual pentru locuire cooperatistă, activism etc. nu e doar o modă, ci poate semnul reinventării
alternativei la „piața pură”.
Date despre carte:

Editură: Harvard University Press
Cost: $35.00 / £25.95 / €31.50
ISBN10 067497610X / ISBN13 9780674976108
Data publicării: 25.09.2017
Copertă cartonată, 528 pagini, 160 x 230 x 40.64 mm, 861.83 g
Text reprodus după capitolul“The Century That Never Was” din cartea „Four Walls and a Roof.The Complex
Nature of a Simple Profession“.
Traducere: Alexandru Retegan
În 2003, Thomas Pikkety publica lucrarea „Capitalul in Secolul 21”. [Thomas Piketty, Capital in the Twenty-First Century,
trad. Arthur Goldhammer (Cambridge, MA: The Belknap Press of Harvard University Press, 2014; publicată inițial în franceză sub titlul
Le capital au XXIe siècle in 2013).] Dacă ne luăm după Pikkety, putem spune adio ideii că sistemul economic actual
lucrează în interesul tuturor și că în cele din urmă și cei mai săraci dintre noi se vor bucura de beneficiile sale.
Contrar ceea ce orice economist de la Keynes încoace spune, inegalitatea produsă de capitalism nu pare a fi o
etapă pe care sistemul, lăsat să funcționeze liber, o va depăși. Mai degrabă e vorba de un efect structural și
inevitabil pe termen lung. Analiza lui Pikkety este extrem de simplă. El identifică două categorii economice,
venitul și averea, și definește (in)egalitatea socială în relație cu acestea două în funcție de timp. Concluzia este
că, odată ce venitul din avere depășește venitul din muncă, inegalitatea socială crește inevitabil. Cei care
acumulează avere prin muncă nu mai pot ține pasul cu cei care acumulează avere prin simplul fapt că posedă
avere. Doar în cele trei sau patru decenii de după al Doilea Război Mondial, prin presiunea mișcărilor sociale,
revoltelor, sindicatelor, și a spectrului alternativei comuniste la sistemul capitalist, doar în această unică bulă
temporală a putut lucrătorul de rând să-și îmbunătățească situația materială mai rapid decât posesorul de
capital.
Dacă secolul 20 a fost doar o abatere de la cursul inevitabil al unui sistem economic profund greșit rămâne de
văzut. În mare măsură depinde de ce va urma: secolul 21 va stabili ce a lăsat în urmă secolul 20. Până acum
semnele nu par încurajatoare. De la sfârșitul anilor 1970, după marea revoluție conservatoare pusă în mișcare de
Reagan şi Thatcher, promisiunea acumulării de avere prin muncă a devenit din ce în ce mai nerealistă pentru
toți, cu excepția directorilor executivi și a altor ”celebrități economice.” Căderea Zidului Berlinului (afirmată de
cele mai multe ori ca o victorie a aceleași revoluții conservatoare) urmată de prăbușirea en-gros a blocului
comunist nu au făcut decât să accelereze această tendință. Dacă indicatorii actuali sunt corecți, vom fi în curând
în situația în care, pentru prima dată de la sfârșitul secolului 19, venitul generat de deținerea de proprietăți va
depăși, din nou, venitul din muncă.
Într-adevăr, dacă argumentul lui Piketty e valabil, secolul 20 va fi fost nimic mai mult decât o anomalie, o
întrerupere pasageră în logica sistemului capitalist, unde sporirea capitalului prin capital rămâne un ciclu de
neîntrerupt. Această simplă concluzie din sfera economicului poate însă avea consecințe sociale și culturale
dincolo de cele mai nebunești închipuiri. Când o viață de muncă nu se mai compară cu veniturile din avere,
averea moștenită devine din nou factorul definitoriu în distincția de clasă, reducând noțiunea de mobilitate
socială la o idee posibilă dar improbabilă.
Dacă secolul 20 a fost o anomalie, atunci poate și idealurile sale au fost. O întreagă perioadă caracterizată de
încrederea luminată în progres, emancipare socială și drepturi civile poate fi în retrospectiva lepădată ca un
moment efemer de autoamăgire – nimic mai mult decât o notă de subsol în lungul curs al istoriei. Pentru
generația care deține puterea în acest moment, crescută și educată în secolul 20, acest lucru vine greu de
acceptat. Pentru aceștia, imperativele morale ale secolului 20 sunt de la sine înțelese, indiferent de orientarea
politică. (Chiar și cel mai pătimaș susținător al economiei de piață crede probabil că sistemul acționează spre
binele tuturor și nu în sprijinul explicit al inegalității extreme.) Generația actuală, fie de stânga sau de dreapta,
nu și-a pierdut încrederea în mecanismele de emancipare socială. Asta e tot ce știu şi tot ce au știut vreodată.
M-am născut în Olanda anului1964. Am început școala primară în 1970 și am absolvit facultatea în 1988, un an
înainte de căderea Zidului Berlinului. Am beneficiat de18 ani de educație în instituții de stat, iafr acolo mi s-au
imprimat ferm în minte noțiunea că oricine poate progresa perin studiu și muncă intensă. Privilegiile se câștigau
si nu se moșteneau. Educația primita era pe măsura talentului, nu a averii. Trăiam cu convingerea că în ciuda
diferențelor culturale și religioase, protestanți și catolici deopotrivă – musulmanii nu constituiau încă o proporție
considerabilă a populației – urma să devenim cu toții o unică clasă de mijloc. Absența unei clase sociale
defavorizate era interpretată ca o consecință logică a lipsei (aparente) a unei clase sociale favorizate. Chiar dacă
poate exista o clasă favorizată, în niciun caz nu trebuia să o luam în considerare sau să o acceptăm. Sigur,
aveam o monarhie, dar nici chiar scandalurile de corupție în care era ocazional implicată nu ne afectau
convingerea în absoluta ei irelevanță. Monarhii erau o necesitate simbolică, în numele unității unei națiuni care
în orice altă privință se descurca foarte bine fără ei. Puterea era în mâinile unui guvern ales [de popor],
independent de capul statului. [Doar mai târziu când activiștii Greenpeace reținuți în Rusia au fost eliberați după
o vizită a Regelui și Reginei Olandei am realizat că poate lucrurile nu sunt char așa de simple. (Vezi, Cazul navei
Arctic Sunrise, noiembrie 2003.)] Bogăție exista dar nu îți garanta, și nici nu trebuia să garanteze, dreptul la putere.
Conducătorii noștri erau aleși de noi, pentru noi, dintre noi.
Dacă Piketty are dreptate, aceste adevăruri evidente se poate să nu fi fost decât castele de nisip. Muliplele
beneficii ale traiului din a doua jumătate a secolului 20, mai ales în Europa de Vest, nu ar fi fost urmarea unui
proces de evoluție progresist, ci rezultatul unei suspendări temporare și nesustenabile a adevăratului destin
dictat de sistemul economic contemporan. Numai sub presiunea severă a politicului, adevărata față a
capitalismului a ezitat să se arate. În acel context, Europa de Vest era într-o poziție mai mult decât favorabilă:
pe de o parte era protejată de intoleranța Americii față de comunism, pe de altă parte fiind amenințată – și
poate hiar înțeleaptă, a realizat că trebuie ca să mențină un sistem generos de protecție socială, descurajându-și
cetățenii de la orice simpatii cu comunismul. Odată ce blocul comunist s-a dizolvat, mare parte din acea
amenințare a dispărut iar traiectoria economică a celor mai multe state din Europa din 1989 încoace e grăitoare:
reduceri bugetare pentru asistența socială, privatizarea pensiilor, a serviciilor publice, și așa mai departe.
Cu pregătirea mea de arhitect s-ar putea să fiu complet necalificat să comentez teoriile economice ale lui
Piketty, însă nu mă pot abține să nu observ rezonanța dintre istoria economică expusă de Piketty și contextul
profesiei mele. Dacă studiezi istoria arhitecturii, în particular a secolului 20, se întrezărește o confluență izbitoare
între ceea ce Piketty identifică ca perioada de aur a mobilității sociale și nașterea arhitecturii moderne, cu
viziunile sale utopice asupra orașului. De la Le Corbusier până la Ludwig Hilberseimer, de la Smithsoni la Jaap
Bakema, după ce-l citești pe Piketty, e greu să mai vezi ideologia arhitecturii moderne drept altceva decât visul
mobilității sociale întrupat în beton.
Să privim mai îndeaproape. Până în 1914 venitul din capital se bucura de un avantaj confortabil în raport cu rata
creșterii economice. Între 1914 și 1950, perioada celor doua războaie mondiale, raportul se răstoarnă (Piketty,
Capital in the Twenty-First Century, 356, fig. 10.10.. Această perioadă este nu doar un moment de turnură pentru
economie ci și pentru cultură, prin formularea marilor viziuni moderniste. Cu puțin timp înainte de izbucnirea
Primului Război Mondial, Manifestul Futurist e publicat în Le Figaro. (Filippo Tommaso Marinetti, “The Futurist
Manifesto”,publicat în original drept “I Manifesti del Futurism” în ziarul italian Gazzetta dell’Emilia on February 5, 1909, apoi în
franceză ca “Manifeste du futurisme” în Le Figaro pe 20 februarie 1909.) Spiritul în care e scris este voit unul de nestăpânită
și necondiționată îmbrățișare a noului. Manifestul glorifică viteza, mașinăria și violența ca începutul unei noi
epoci. Trâmbițând entuziasmul maselor pentru muncă, plăcere și revoltă, el descrie în fapt Revoluția Rusă avant-
la-lettre (“Futurist Manifesto,” Articolul 11.). Futuriştii insistă că „omul nu va fi lăsat în urma de progres, ci dimpotrivă,
Omul va absorbi progresul în evoluția sa… reacționând împotriva potențialei forțe copleșitoare a progresului,
strigându-și rolul său central”. (vezi “Manifesto of Futurism”.) Acest “triumf al voinței,” mai mult decât naționalismul
cu care este de obicei asociat, este o rupere decisivă de politica de laisser-faire a Italiei secolului 19 și a letargiei
clasei sale conducătoare, în favoarea unei reînnoiri culturale și modernizări agresive.
Încrederea în promisiunea modernizării a continuat să domine restul secolului 20, rezultând într-o curioasă
alternanță de războaie industriale brutale și planuri utopice, acestea din urmă sperând să direcționeze
maelstromul dezvoltării industriale spre beneficiul tuturor. În această privință se întrevede o paralelă cu cartea
lui Piketty care observă o strânsă relație între progresul făcut în secolul 20 și tulburările care l-au însoțit,
punctând faptul că noul cumva se manifestă întotdeauna prin zdruncinarea intereselor și relațiilor de putere deja
stabilite. Marii vizionari din arhitectură – de la Futurişti la Constructivişti, de la CIAM la Team 10, de la
metabolişti la Archizoom – par a fi invariabil asociat îmbrățișarea noului cu nevoia de a da o replică trecutului,
cu alte cuvinte, de a-l distruge. În ciuda misiunii sale în mare parte social(ist)e, există un element de cruzime
netulburată în închipuirea orașului viitorului, cu blocurile sale repetitive, produse în masă și infrastructura sa
supradimensionată. Bunele intenții sunt îmbrăcate în veșminte aspre, ca și cum ar exprima în mod voit crudul
adevăr că progresul are prețul său.
Piketty e considerat marxist, dar asta e gresit. Unde Marx vedea relații sociale și luptă de clasă, Piketty vede
doar categorii economice: avere și venit. Marx își imagina proletariatul luând puterea prin revoluție; sistemul
descris de Piketty e mai degrabă apolitic. Într-adevăr, dacă există un element politic în analiza lui Piketty, acesta
este recunoașterea puterii alegerilor politice de a ține în frâu tendința naturală a capitalului spre inegalitate,
care este cel mai bine frânată prin opoziție politică continuă. În acest sens emanciparea câștigată în secolului 20
își datorează existența unei competiții între tabere politice cu orientări opuse și va continua să existe atâta timp
una din tabere nu triumfă asupra celeilalte.
Astfel conceptul de luptă devine central, nu ca un conflict între diferite clase sociale, ci ca o necesară presiune
agonizantă asupra sistemului, poate chiar o parte indispensabilă a sistemului, una care nu poate slăbi câtă
vreme sistemul este să rămână just. “Frumusețea există doar în luptă,” scria Filippo Tommaso Marinetti,
continuând cu “Nu există nici o capodoperă care să nu aibă un caracter agresiv.” (“Futurist Manifesto,” Article 7) Iată
un nou și interesant ecou interesant al mişcării moderne. Arhitectura modernă este invariabil considerată a fi
politică, însă luată în ansamblu legătura ei cu politicul s-a dovedit a fi promiscuă. Fasciștii italieni sponsorizau
arhitectura modernă, la fel cum au făcut-o și comuniștii, până la Stalin. Le Corbusier a lucrat atât pentru Uniunea
Sovietică cât și pentru Regimul de la Vichy. Dacă cele două sisteme aveau ceva în comun, aceasta era în cea
mai mare măsură dorința de a răsturna vechea ordine, încrederea împărtășită că oricare ar fi consecințele unei
acțiuni, consecințele unei inacțiuni ar fi mai grave. În retrospectivă, atunci, mobilitatea socială a secolului 20
devine nu o victorie a stângii sau a dreptei, ci a noului asupra vechiului, o purificare a ordinii sociale existente în
numele unei nivelări a arenei de luptă. Poate exact asta vrut Le Corbusier să zică, deși într-un mod ciudat, prin
sloganul “Arhitectură sau revoluție,” care înfățișează arhitectura ca o soluție de a preveni o revoluție violentă
prin însăși încorporarea unei revoluții ideologice. (Le Corbusier, Towards a New Architecture, trans. Frederick Etchells
(London: Butterworth Architecture, 1989), 269. “Architecture ou révolution” was the original title of “Vers une architecture.”) În
ciuda tuturor atributelor retoricii stângiste, sloganul care propune ca arhitectura să înlocuiască politicul rămâne
apolitic. Opozițiile politice se dizolvă într-o bătălie intre nou și vechi, într-o dispută între progres și regres.

Rezonanța analizei istorice a capitalului făcută de Piketty cu progresul teoriei arhitecturale este uneori profund
neliniștitoare. Prima intersectare (momentul când producția economică a depășit venitul din capital) chiar înainte
de Primul Război Mondial a coincis cu apariția avangardei, dar asemănările de acest gen de-a lungul secolului 20
se aplică și unor transformări mai subtile. În prima jumătate a anilor 1970, pentru prima dată în secolul 20,
dominanța producției economice asupra venitului din capital începea să scadă, iar către sfârșitul anilor 1970 un
alt vânt politic începea să sufle. Revoluția conservatoare a măturat mai întâi Statele Unite și apoi Europa,
impunând agenda liberalizării economică și a reducerilor bugetare. Sectorul public a fost constant redus iar
ansamblurile de locuințe sociale au devenit o amintire. Această perioadă esențialmente marchează sfârșitul
încrederii neîndoite în atributele arhitecturii moderne. În 1972 ansamblul de locuințe sociale Pruitt-Igoe din St.
Louis a fost demolat, un eveniment pe care criticii, în mare pare parte, l-au etichetat ca sfârșitul arhitecturii
moderne și, la o scară mai mare, sfârșitul marilor viziuni utopice ale orașului. După demolarea proiectului Pruitt-
Igoe, încrederea în profesia de arhitect a fost serios zdruncinată. Starea de spirit a devenit meditativă; operele
de referință nu au mai fost proiecte, ci cărți; nu au mai fost viziuni, ci reflecții. Este grăitor că cel manifestul cel
mai remarcabil al anului 1989, anul căderii Zidului Berlinului și al triumfului de necontestat al capitalismului, este
“O viziune pentru Marea Britanie,” scris de Prințul Charles. Era modernă prefigurată de Manifestul Futurist, la
sfârșitul secolului 19, cu hemogeniile sale ereditare, se încheia ironic cu un manifest anti-modern scris de un
membru al familiei regale britanice.
Dacă în climatul egalitarist al anilor 1960 și 1970 arhitectura modernă proiectată “top down” devenise
nepopulară, cu politicile neo-liberale ale anilor 1980 și 1990, ea a ajuns complet depășită. Proiectarea orașului a
intrat din ce în ce mai mult pe mâna sectorului privat. Producția intelectuală a profesiei de arhitect, în forma
manifestelor teoretice sau a viziunilor urbanistice, în cele din urma s-a oprit. Felul în care orașul este construit s-
a schimbat. Marile intervenții în oraș, utilizând locuința socială ca unitate într-o textură ce compune o nouă
viziune a țesutului urban, devin practic imposibile.
Prin programul de privatizare en-gros, instituțiile responsabile pentru construcția de locuințe chiriașii în
proprietari, puterile dominante sperau să acumuleze influență politică. Odată ce oamenii dețin propria locuință
prin sistemul ipotecar, ei vor deveni cointeresați ca rata dobânzilor și inflația să nu crească. Prinși într-un sistem
economic fără de scăpare, nu le va mai rămâne decât să adere la agenda economică a Dreptei. Conform acestei
strategii, proprietarii – așa vine logic – vor forma instantaneu o masă de votanți conservatori.
În deceniile ce au urmat, însă, noua preferință a clasei de mijloc pentru doctrina de dreapta s-a dovedit a fi un
mariaj de conveniență. Revoluția conservatoare s-a bazat pe doi piloni: creșterea fără de sfârșit a valorii
proprietății (care să mențină dorința de a deține o locuință) și păstrarea creșterii salariilor la un nivel moderat
(care să mențină competitivitatea economiei). A fost o chestiune de timp până ca cele două să intre în conflict,
expunând întregul sistem care permitea oamenilor să aibă acces la proprietare ca fiind un pact cu diavolul.
Odată ce valoarea proprietății s-a apreciat mai mult decât creșterea salarială, locuințele au devenit din ce mai
puțin accesibile, fiecare generație de cumpărători suferind de pe urma creșterii de preț care, în schimb, le-a
asigurat profit proprietarilor dinainte.
Observațiile lui Piketty cu privire la puterea venitului din avere asupra salariului se manifestă foarte clar în
discursul din sectorul imobiliar din ultimele decenii. Sectorul imobiliar este cel mai bun exemplu despre cum
capitalul, după ce inițial părea să lucreze în avantajul oamenilor, intră inevitabil într-o dinamică îngrijorătoare. În
timp, a deține o locuință a devenit progresiv un lucru peste posibilitățile a mai multor și mai multor oameni.
După revoluția conservatoare, mediul construit și în particular locuințele au primit un rol fundamental nou.
Dintr-un mijloc de a oferi adăpost ele au devenit un mijloc de a face profit. O clădire nu mai e ceva pe care să-
l folosești, este ceva pe care să-l deții (cu speranța în creșterea valorii sale ca activ, mai curând decât a valorii
sale de uz). Prin introducerea termenului de ”sector imobiliar”, definiția arhitecturală a locuirii a fost înlocuită
cu definiția economistului. Acesta a fost totodată și momentul în care arhitectura a devenit definitiv
inexplicabilă (cel puțin după criteriile pe care arhitecții le folosesc de obicei ca să explice ce e arhitectura).
Logica unei clădiri nu mai reflectă funcția pentru care a fost construită, ci servește în mare parte promovării
unei dezirabilități universale văzută în termeni economici. Judecățile de valoare asupra arhitecturii sunt lăsate la
latitudinea pieței. Stilul arhitectural al unei clădiri nu mai e rezultatul unei alegeri ideologice ci a uneia
economice: arhitectura valorează atât cat sunt ceilalți dispuși să plătească pentru ea.
Arhitectura și marketingul au devenit unul și același lucru, ceea a condus la o răsturnare curioasă a procesului
de creare a unei clădiri: randările preced desenul tehnic, vânzarea unui apartament precede designul acestuia,
iar agentul de vânzări precede arhitectul. Poate că faimoasele tirade ale lui Aldo van Eyck din anii 1980
împotriva postmodernismului nu erau altceva decât expresia disperării sau a indignării a faptului ca profesia
noastră fusese deturnată.
Într-adevăr, dacă luam analogia lui Piketty și o ducem până la capăt, putem sa ne întrebăm până la urmă dacă
arhitectura postmodernistă a existat cu adevărat. Poate că am asistat nu la o succesiune de stiluri arhitecturale
angajate în polemici reciproce, ci la o schimbare fundamentală a rolului clădirilor. Dacă înainte de anii ‘70, în linii
mari, clădirile erau considerate o cheltuială (publică), după anii ‘70 clădirile au devenit în mare parte o sursă de
venit, o schimbare care a cauzat și mai multă presiune asupra bugetului de construcție. Odată ce clădirile au
fost descoperite a fi o formă de capital, ele nu mai pot exista decât în logica de funcționare a capitalului. În
acest sens poate că nu există ceva precum modernism și postmodernism, ci pur și simplu arhitectură înainte și
după anexarea sa de către capital.
Ultimele decenii au scos la iveală o noua sobrietate, un nou modernism, cel puțin din punct de vedere estetic.
Dar cât de modernă este arhitectura modernă astăzi? Modernismul avea o rațiune: să împărtășească universal
binecuvântările științei și tehnologiei. Ultimele decenii ne-au arătat că arhitectura modernă poate foarte bine să
fie utilizată împotriva ideologiei sale originare. Odată ce clădirile au fost identificate ca o sursă de venit,
economia de mijloace a arhitecturii moderne nu a mai fost un mijloc de a se adresa cât mai multor oameni, ci
un mijloc de a maximiza profitul. Același repertoriu al producției raționale, incorporarea produselor industriale,
glorificarea unghiului de nouăzeci de grade, și estetica sobrietății, care făceau cândva clădirile accesibile ca preț,
le face acum să fie doar ieftine. Marketingul joacă un rol decisiv aici. Odată ce modernismul poate fi
interpretat liber ca fiind un stil și nu o ideologie, devine relativ ușor sa disociezi un preț de vânzare ridicat
de un cost de producție scăzut și prin urmare să culegi roadele profitului..
În mod ironic, această transformare afectează deopotrivă săracii și bogații. Când prețul de vânzare depășește
costul de producție în modul în care o face în ziua de zi, calitatea unei clădiri nu mai e evaluată după atributele
ei fizice sau estetice, ci după potențialul de a fi vânduta în profit. Întreaga noțiune a luxului material e înlocuită
cu o valoare pe hârtie. Însă valoarea pe hârtie nu reprezintă în niciun fel valoarea reală a produsului. Prețul
proprietății e dictat de o combinatie intre mărime si locație. Dacă nu cumva ies la iveală erori majore de
proiectare, calitatea materială și tehnică a unei clădiri abia dacă joacă vreun rol. Atâta vreme cât entuziasmul
continuă, investiția e la adăpost.
O mică anecdotă: în 2016, într-unul dintre cele mai scumpe cartiere din Londra, a fost construită o clădire de
locuințe de lux cu vreo 50 de apartamente. Obligația legală de a include un procent de apartamente accesibile
în proiect a fost îndeplinită oferind un amplasament alternativ într-o zonă relativ mai săracă, la ceva distanță de
proiect. Proiectul este adresat comunității de expați, știut fiind faptul că aceștia obișnuiesc să plătească cu banii
jos, evitând creditele. Cel mai ieftin apartament era 11 milioane de lire sterline (Prețul celui mai scump
apartament rămâne o informație privilegiată deținută de cumpărător și dezvoltator, sub incidența unui acord de
confidențialitate).
Broșurile promoționale vorbesc despre ”un loc cum rar găsești, într-o, și înconjurat dearhitectură modernă în
spațiu verde.” Pentru nu puțini dintre viitorii locatari (ruși bogați poate), ideea unei arhitecturi moderne în spațiu
verde va evoca poate amintirea unui sistem a cărui prăbușire a finanțat averea lor personală. Se zvonește că
arhitecții ar fi considerat un carton impermeabil ca material pentru fațadă, subliniind suprema ironie de a le cere
unora din cei mai bogați oameni din lume să plătească sume record pentru o cutie de carton. Clientul, un
dezvoltator cu ștate vechi, a rămas impasibil la ironie și a permis proiectului să înceapă, cu condiția însă să se
facă o mică ”schimbare” la fațadă.
În ciuda esteticii sale sărace, clădirea este deja cu mult peste buget. Din întâmplare, managerul și-a publicat
raportul (cerând reduceri masive de cost) în aceeași zi când agenții imobiliari publică lista cumpărătorilor: o
colecție interesantă de aamericani super-bogați (mulți cu nume de familie olandeze), oligarhi miliardari ruși și
șeici arabi ai petrolului. Cel mai sărac dintre viitorii cumpărători are o avere un pic peste două miliarde de lire
sterline, cam de 50 de ori costul de construcție al proiectului. Ca să fie siguri că ”iese totalul,” costul este în cele
din urmă redus cu 40 la sută.
Acestă anecdotă, în ciuda unor aspecte care frizează ridicolul, este simptomatică pentru piața imobiliară
incendiară din centrul Londrei, unde, în ciuda prețurilor record plătite de locuitori cu averi astronomice,
presiunea asupra costurilor de construcție nu poate fi împiedicată. Între timp, traiectoria ascendentă a prețurilor
pentru locuințe creată de piața expaților a avut efectul previzibil asupra celuilalt capăt al spectrului forțând
oamenii din grupurile cu venit mediu să locuiască cât mai departe de centru. Asistente medicale, profesori,
polițiști, pompieri, și alte categorii profesionale cu venituri modeste nu mai îndeplinesc condițiile pentru un
credit nici pentru cea mai modestă proprietate în centrul Londrei. Lichidarea proprietăților autorității locale în
cartierele din centrul Londrei, făcută teoretic în scopul lărgirii stocului de locuințe accesibile, nu a contribuit cu
mai nimic la atenuarea procesului. După ce primei generații de chiriași i-a fost oferită ocazia de a cumpăra
apartamentele pe care le închiriau în rate subvenționate, următoarele runde de vânzări s-au conformat la prețul
pieței, făcând în mare parte apartamentele neaccesibile tocmai acelor grupuri de venit cărora le erau destinate.
Chiar și o piesă bine-intenționată de arhitectură, cu toate referințele la arhitectura modernă ”luminată” a
secolului 20, nu mai poate evita să devină un accesoriu în promovarea prăpastiei din ce în ce mai căscate dintre
valoare și calitate, o spirală descendentă în care și puținii privilegiați sunt antrenați.
Trelick Tower, o clădire de 31 de etaje cu 217 apartamente în North Kensington, construită în 1972 și foarte
familiar arhitecților, a avut vreme îndelungată reputația unui loc cu comportamente antisociale și criminalitate
ridicată. Când programul ”Right to Buy” a fost introdus la mijlocul anilor 1980, multe din apartamente au fost
cumpărate de chiriași. O nouă asociație de locatari a fost formată și au fost luate o serie de măsuri de a
îmbunătăți securitatea, inclusiv angajarea unui recepționer. După ce clădirea a primit statutul de monument de
gradul II în 1998, valoarea ei a crescut brusc iar apartamentele au început să fie văzute ca locuințe extrem de
râvnite. În ciuda unor probleme tehnice serioase din clădire, locuințele s-au vândut la prețuri între 250.000 de
lire sterline, pentru un mic apartament cu un dormitor, și 480.000 de lire sterline pentru un apartament complet
renovat cu trei dormitoare. Creditul maxim disponibil cu salariul mediu pe economie de 32.188 de lire sterline în
Marea Britanie în 2014 era 152.000 de lire sterline.
Centrul Londrei nu este singurul loc afectat de acest fenomen. Park Hill Estate în Sheffield, North Yorkshire, un
ansamblu de locuințe sociale construit în 1957, a ajuns în paragină prin anii 1970. (Ansamblul a fost proiectat de
către Jack Lynn and Ivory Smith.) În 1998 ansamblul a primit titlul de Monument Gradul II și English Heritage,
împreună cu un dezvoltator privat au lansat un proiect de renovare care să transforme clădirea în apartamente
de lux și birouri. (Renovarea a fost printre cele șase proiecte nominalizate la RIBA Stirling Prize în 2013.) Conform
paginii de internet a municipalității din Sheffield, orașul avea ”cel mai mic salariu mediu pe economie dintre
toate orașele mari din Marea Britanie,” circa 24.000 de lire sterline, ce permite un credit maxim de 115.000 de lire
sterline. În afara Marii Britanii, apartamentele din Unité d’Habitation proiectat de Le Corbusier sunt vândute cu
151,000 de dolari pentru un studio de 31 de metri pătrați, 350.000 de dolari pentru un apartament cu trei
dormitoare, și 418.000 de dolari pentru un apartament cu patru dormitoare. Salariul mediu în Franța este 30,300
de Euro, ceea ce permite un credit de aproape 120.000 de Euro. Existenzminimum, stabilirea unui standard minim
de locuire universal valabil în secolul 20, pare să fi devenit o condiție privilegiată în secolul 21.
Secolul 20 ne-a arătat că gândirea utopică poate avea consecințe dureroase. Dar dacă cursul istoriei e dialectic,
ce urmează de acum încolo? Va marca secolul 21 absența utopiilor? Și dacă da, care sunt pericolele care
pândesc? Descrierea lui Piketty a secolului 20 amintește de noțiunea familiară a ”scurtului secol 20,” perioada
dintre izbucnirea Primului Război Mondial și căderea comunismului în Europa de Est – cu începutul în Sarajevo și
sfârșitul în Berlin. (Termenul “short twentieth century,” a fost propus la origine de către Iván Berend (Academia
Unagară de Științe) însă, așa cum a fost definit de către by Eric Hobsbawm, un istoric și autor britanic marxist,
se referă la perioada dintre izbucnirea Primului Război Mondial și prăbușirea comunismului în Europa de Est. Eric
Hobsbawm, Age of Extremes: the short twentieth century, 1914–1991 (London: Abacus, 1995), 3.) Dacă e să-l
credem pe Piketty, s-ar putea să fim pe drumul de întoarcere către un capitalism patrimonial. Dacă este
adevărat, misiunea socială a arhitecturii moderne – efortul de a stabili un standard minim de locuire pentru toți
– pare un lucru al trecutului. Încă o dată arhitectura devine un instrument al capitalului, complice într-un scop
complet în antiteză cu năzuința sa ideologică de odinioară. La aproape 20 de ani de la începutul noului mileniu,
e ca și când secolul trecut nici nu a existat. Aceeași arhitectură care odată întruchipa mobilitate socială acum
ajută la împiedicarea acesteia. În ciuda creșterii continue a sărăciei și a numărului celor fără adăpost, marile
complexe de locuințe sociale sunt demolate cu din ce în ce mai mare hotărâre. Poate că teoria lui Piketty -
anularea definitivă a secolului 20, își găsește dovada concretă în înlăturarea metodică a substanței sale
materiale.
Info & credite foto:
1. Pruitt-Igoe, St. Louis, 1954–1972 / Foto: Lee Balterman / The LIFE Images Collection / Getty Images
2. Sutter Housing Project, New York City, 1955–1987 / Foto: David Rentas / New York Post Archives / © NYP
Holdings, Inc. / Getty Images
3. Vela H, Napoli/Naples, 1974–2003. Courtesy of SIAG SRL—www .esplosivi

.
4. Marzahn, Berlin, 1977–2004 / Foto: Bernd Settnik / Picture-Alliance/ © ZB–Fotoreport
5. Zwarte Madonna, The Hague, 1985–2007 / Foto: René van Harrewijn / Beeldbank Haags Gemeentearchief
6. Red Road Flats, Glasgow, 1964–2015 / © Carol McCabe Photography
7. Neubrandenburg Plattenbau, 1974–2016 / Foto: Stefan Sauer / © DPA / Picture-Alliance/ ZB
8. La Cité Balzac, Paris, 1967–2012 / Foto: Eric Feferberg / AFP / Getty Images
Program:
Eseu/Reportaj
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Reyner de Graaf
Țară:
Oraș/Alt loc:
Like 63 TMAIL
RO
EN
IG
V
NEWSLETTER
Concursul internațional
de soluții „Centrul
Integrat de Transplant
Cluj-Napoca“
Traiectorii întâlnite. O
expoziție de Vlad Albu
@ Salonul de proiecte
EXIT: OPEN – ieşire

deschisă spre
„dincolo”. Exclusiv în
România – filmul
colectivului austriac
DARUM
„Zeitgeist” by Hungry
Sharks. Proiecţie în
premieră mondială, în
cadrul „Performing
Austria – spectacolul
timpului nostru”
<
3/4
>
TOATE ȘTIRILE
RDW: KIDS LOVE
DESIGN Online Market /

30 mai – 1 iunie
De 1 iunie, muzica
mare pentru cei mici
Street Delivery 2020:

Resoluții pentru orașele
noastre. Apel de
proiecte
„Spraying History ” –
apel deschis pentru 2
lucrări murale la
Facultatea de Istorie a
Universității București
TOATE ȘTIRILE
Sus Mai multe

articole
Zeppelin print 157/primăvara 2020

Comenzi
Abonamente
Librării
1

Reyner de Graaf - Un Secol Ce Nu A Existat - E-Zeppelin

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Reyner de Graaf - Un Secol Ce Nu A Existat - E-Zeppelin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

6/5/2020 Reyner de Graaf: Un secol ce nu a existat - e-zeppelin.

Articolul săptămânii: Reyner de Graaf – Un

Reyner de Graaf: Un secol ce nu a existat

Intro : Ștefan Ghenciulescu

Date despre carte:

Info & credite foto:

3. Vela H, Napoli/Naples, 1974–2003. Courtesy of SIAG SRL—www .esplosivi

6. Red Road Flats, Glasgow, 1964–2015 / © Carol McCabe Photography

7. Neubrandenburg Plattenbau, 1974–2016 / Foto: Stefan Sauer / © DPA / Picture-Alliance/ ZB

EXIT: OPEN – ieşire

RDW: KIDS LOVE

DESIGN Online Market /

Street Delivery 2020:

Sus Mai multe

Zeppelin print 157/primăvara 2020

S-ar putea să vă placă și