Referat la economia aplicata(II)

Profesor: Cotorcea Cristian

Elaborat de: Masanov Ecaterina

 Istoria comertului
Dacă la început, primii oameni se mulţumeau cu puţine lucruri şi se străduiau să-şi
producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizaţiei, nevoile au
crescut şi nu au mai putut fi satisfăcute decat prin schimb, creandu-se adevărate curente şi căutări
reciproce. Curentele respective au cunoscut o dezvoltare continuă, ajungand ca în final să fie
soluţionate prin comerţ, produsele excedentare dintr-o familie, colectivitate sau regiune avand
nevoie de un întreprinzător. Schimbul a fost mult mai simplu cand s-a trecut la folosirea unei
mărfi intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două operaţiuni: vanzarea şi
cumpărarea. Pornind din acest moment, a început adevăratul comerţ. China, Mesopotamia,
Europa de Nord făceau încă de atunci comerţ la scară internaţională. Mai multe popoare
mediteraneene - cretanii, fenicienii etc. - au fost, de asemenea, mari navigatori şi negustori,
formand adevărate stabilimente comerciale în Africa, Anglia, Ţările Baltice etc. Mai tarziu,
grecii şi apoi romanii au constituit veritabile imperii comerciale, profitand de îmbunătăţirea
transporturilor terestre şi maritime, de crearea şi perfecţionarea continuă a sistemelor monetare,
de dezvoltarea schimburilor şi a economiei artizanale.

Începand cu secolul al XI-lea se poate însă vorbi de o adevărată "revoluţie comercială" ,

în cadrul căreia reprezentanţii unor schimburi mai largi şi mai diversificate între domenii şi zone
s-au înfruntat cu adepţii economiei închise, creîndu-se, treptat, puternice centre de producţie şi
consum. Dealtfel, în această perioadă, se poate vorbi de existenţa a doi poli ai comerţului
european - zonele mediteraneene şi cele de la Marea Nordului - care au conturat între ele o zonă
comercială ce cuprindea Anglia, Flandra, Champagne, ţările de pe Rin şi Mosella. Revoluţia
comercială ce a avut loc începand cu secolul al XI-lea, prin consecinţele sale asupra schimburilor
domeniale şi crearea zonelor comerciale, face să apară şi negustorul - mercator - care, la început,
a fost itinerant, iar apoi s-a stabilizat în diverse oraşe. Se nasc astfel şi se dezvoltă primele puncte
de întalnire dintre mărfurile din sud şi cele din nord, care, ulterior, vor ceda locul iarmaroacelor,
balciurilor şi marilor targuri europene. În ansamblul său, societatea s-a transformat continuu,
meşteşugarii au vrut să trăiască în oraşe sau în locurile unde găseau debuşee pentru produsele
realizate. Agricultura s-a specializat neancetat, devenind şi ea o sursă de produse care, în marea
lor majoritate, depăşeau necesităţile familiei şi chiar ale zonei, trebuind să fie valorificate prin
intermediul schimburilor. La finele secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea, ca urmare a
respectivelor modificări în cadrul colectivităţilor, se separă burghezia comercială, care, realizand
beneficii mai uşor decat meşteşugarii, poate să creeze noi aşezăminte comerciale. Secolul al XII-
lea, prin laicizarea unei mari părţi din populaţie, raţionalizarea modurilor de viaţă, adoptarea
unui calendar fix, apariţia şi introducerea în viaţa cotidiană a orologiilor care divizau ziua şi
noaptea în douăzeci şi patru de ore fixe şi regulate, precum şi prin alte asemenea aspecte, şi-a pus
amprenta şi pe evoluţia comerţului şi, în special, pe dezvoltarea tehnologiilor sale. Au apărut
astfel, aşa- zisele "practici de comerţ", adevărate manuale de comerţ, care enumerau şi descriau
mărfurile, tarifele vamale şi itinerariile comerciale, stipulau reguli şi consiliau negustorii

Efecte deosebite asupra activităţii comerciale a avut descoperirea Americii, de care, în secolul al
XVI-lea, prin aurul şi banii puşi la dispoziţie, au profitat din plin comercianţii, constituindu-se
întreprinderi foarte puternice atît din punct de vedere economic, cît şi politic.

Paralel, în acelaşi secol al XVI-lea, apar în diverse state europene măsuri protecţioniste din zona
comercială, ca preludiu al etatismului de mai tîrziu. Concomitent, se creează organe de control
generale ale comerţului şi comisii consultative ale comercianţilor, comisii care reprezentau de
fapt naşterea viitoarelor camere generale de comerţ.

Functiile concurentei

1. Functia de reglare. Pentru a supravietui in lupta de concurenţă agentul economic trebuie

sa propună bunuri sau servicii pe care le preferă consumatorul. In consecinţă si factorii de
productie sint indreptati, sub influenta pretului, sint indreptati in acele retele unde se
simte o necesitate sporita.
2. Functia de motivare. Pentru intreprinzator concurenta insemna si o sansa si risc
concomitent: intreprinderile, care propun o productie mai buna dupa calitate sau o produc
cu cheltuieli mai mici, primesc in consecinta un venit sporit, ceea ce stimuleaza procesul
tehnic. Si invers, intreprinderile ce nu reactioneaza la dorintelel clientilor sau incalca
legile concurentei pe piata primesc in consecinta pedeapsa sub forma de pierderi sau sint
eliminati din piata.
3. Functia de reparitzare. Concurentia este nu numai un catalizator, lun stimul pentru o
productie sporita, dar si face posibila repartizarea venitului intre intreprinderi, (agenti
economici) in functie de investigatiile lor efective. Aceasta satisface regula de
remunerare in functie de rezultate in urma luptei competitive.
4. Funcita de control. Concurenta impune anumite restrictii si in acelasi timp indeplineste
functia de control asupra puterii economice a fiecarei intreprinderi. Astf4el monopolistul
poate impune pretul. In acelasi timp concurenta ii da posibilitate cumparatorului
(consumatorului) de a alege din mai multi vinzatori. Cu cit e mai perfecta concurenta, cu
atiat e mai obiectiv pretul.
Politica in sfera concurentei e menita sa indeplineasca functii de control, pentru ca
concurenta sa poata sa-si indeplineasca functiile. Principiul de baza “intensitatea maximala a
concurentei”, in calitate de scop a politicii concurentiale, presupune:

1. Inovatia sub presiunea concuretei – perfectionarea rapida a proceselor tehnice.

2. Intreprinderile au o plasticitate inalta – se adapteaza rapid la schimbarile ce se produc pe
piata.
Intensitatea concurentei se determina prin faptul cat de repede se pierd avantajele venitului
in rezultatul infaptuirii cu succes a inovatiilor de catre concurenti. In primul rind aceasta depinde
de faptul cit de repede reactioneaza conurentii la startul efectiv a intreprinderii-pioner si cit de
dinamic este procesul.

In concordanta cu principiul de baza a “intensitatii optimale a concurentei” conditiile

favorabile de funcitionare a concurentei se manifesta atuinci cind se ciocnesc cu o oligopolie
“larga” cu individualizarea “moderata” a productieie. Oligopolia “ingusta” cu o puternica
individualizare a productiei, invers, duce la micsorarea intenistatii concurentei.
 Concurenta

Directa (din Indirecta (din

punct de vedere punt de vedere
al prducatorului) al pieti)

Concurenta de Concurenta la Concurenta Concurenta

marca nivel de formala generica
intreprindere