Universitatea de Stat din Moldova

Grupa I Tocarenco Adriana

Lucrare de Control la disciplina: Drept Penal Partea Generală II

1. Ca subiect al infracţiunii este cel ce a comis infracţiunea indifferent de a fi persoană fizică

sau juridică. Conform art.21 CP dispune că “sunt pasibile de răspundere penală persoanele
fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani.”
Această normă stabileşte regula generală, conform căreia numai începând cu vârsta de 16 ani
persoana poate fi supusă răspunderii penale. Vârsta, pe lângă responsabilitate, este unul din
semnele persoanei fizce pentru a putea fi privită în calitate de subiect al infracţiunii (al.1
art.21 CP). Problema vîrstei de la care persoana dobândeşte capacitate penală este
soluţionată în mod diferit în diverse jurisdicţii. Persoana fizică ca subiect al infracțiunii poate
fi trasă la răspundere începând cu vârsta de 16 ani.

2. Iresponsabilitatea a fost pentru prima dată definită în CP. Conform art.23 CP “nu este
pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se
afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile
sale ori nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice
temporare sau a altei stări patologice.” Persoana iresposabilă nu este subiect al infracţiunii, şi
după cum reiese din art.23 CP nu este pasibilă de răspundere penală. Pentru a recunoaşte un
individ iresponsabil, instanţa de judecată, trebuie să se stabilească prezenţa unor criterii în
timpul săvârşirii infracţiunii.Criteriul medical al iresponsabilităţii reprezintă în art.23 CP
enumărarea celor trei tipuri de dereglări psihice: 1) boală psihică cronică, 2) tulburare
psihică temporară, 3) altă stare patologică.
Pentru a fi în prezenţa criteriului medical este necesar a constata cel puţin unul din tipurile
de dereglări psihice indicate în lege. Simpla constatarea a criteriului medical nu este
suficientă pentru recunoaşterea iresponsabilităţii individului. Acesta trebuie să fie completat
de criteriul juridic care presupune incapacitatea persoanei, în momentul săvârşirii
infracţiunii, de a conştientiza caracterul de fapt şi pericolul social al comportamentului său
 şi de a conduce cu el. Corelația dintre aceste două criterii poate stabili in instanță dacă
persoana a fost sau nu iresponsabilă în timpul săvârșirii unei infracțiuni.

3. Noțiunea de subiect special al infracţiunii apare atunci când persoana dispune, pe lângă
semnele generale ale subiectului, şi de anumite semne suplimentare, cerute de lege pentru
componenţa de infracţiune respectivă. Semnele subiectului special au un conţinut variat şi se
referă la diferite trăsături, însuşire ale subiectului. În dependenţă de conţinut, semnele
persoanei fizice în calitatea sa de subiect special pot fi clasificate în trei grupe:
 Însuşirile fizice ale subiectului se pot referi la vârstă, sex (art.172), starea sănătăţii
persoanei
 Semnele care caracterizează statutul social şi de drept al persoanei. Acestea pot ţine de
cetăţenia subiectului (cetăţean al RM la infracţiunea de trădare de patrie, cetăţean străin
sau apatrid la infracţiunea de spionaj); profesia sau ocupaţia (medic la art.162, persoana
care conduce un mijloc de transport la art.266); participant la proces în instanţă de
judecată (expert, martor sau traducător la art.312); funcţia de răspundere a persoanei .
 Relaţia dintre subiect şi victima infracţiunii. Aceste relaţii dintre subiectul activ şi pasiv
al infracţiunii pot fi de rudenie la art.147, relaţii de serviciu, alt tip de relaţii, de ex. relaţii
de dependenţă material.
4. Latura subiectivă a componenţei infracţiunii reprezintă activitatea psihică a persoanei
nemijlocit legată de săvîrşirea infracţiunii, care este alcătuită din elementele intelective,
volitive şi afective ce determină şi însoţesc actul fizic de executare. Astfel, conţinutul laturii
subiective constituie aspectul interior al infracţiunii. Latura subiectivă a componenţei
infracţiunii constituie partea interioară a infracţiunii, care determină atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă săvîrşită şi urmările acesteia, sub raportul
conştiinţei, voinţei şi emoţiilor sale. Semnele juridice care caracterizează latura subiectivă a
componenţei infracţiunii sînt: vinovăţia, scopul şi motivul infracţiunii, emoţiile.

5. Intenţia constituie forma fundamentală, generală şi originară a vinovăţiei. Intenţia directă

se caracterizează prin aceea că infractorul îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii
sau inacţiunii sale, prevede urmările ei prejudiciabile şi doreşte survenirea acestor urmări.
Intenţia indirectă se caracterizează prin faptul că infractorul îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările ei prejudiciabile şi admite, în
mod conştient, survenirea acestor urmări. Diferența dintre cele două intenții este că cea
 directă făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte ca el să se producă (de pildă,
acţionează cu intenţie directă acela care săvârşeşte un furt sau trage cu arma în victimă de la
câţiva centimetri) iar în ceea ce ține de intenția indirectă făptuitorul prevede rezultatul faptei
și cu toate că nu-l urmăreste acceptă riscul sau posibilitatea ca esl să se producă.Spre ex.
acţionează cu intenţie indirectă acela care a aplicat victimei mai multe lovituri în stomac cu
pumnul şi picioarele, deoarece, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, a acceptat
consecinţele mortale ale loviturilor aplicate).
6. Infracţiunea constituie o activitate care implică o desfăşurare atât în timp, cât şi în spaţiu,
adică o succesiune de mai multe ce tind către producerea unei modificări în lumea externă:
urmările infracţionale. Perioada internă sau faza Internă Înainte de а acţiona în mod fizic
infractorul, de fapt, acţionează psihic. La nivelul conştiinţei acestuia se structurează anumite
procese psihice specifice infracţiunii, саrе preced şi însoţesc manifestările exterioare,
constituind perioada internă sau spirituală. Persoana îşi schiţează în linii generale esenţa
infracţiunii şi mijloacele cu саrе o va săvârşi, posibilitatea depăşirii piedicilor ce stau în
calea săvârşirii ei şi ascunderea urmelor pentru а evita răspunderea penală, apoi îşi determină
atitudinea psihică faţă de rezultatul infracţional. Perioada internă cuprinde intervalul în care
în conştiinţa făptuitorului au loc procese psihice care caracterizează atitudinea psihică faţă de
săvârşirea faptei şi faţă de urmările acesteia, având următoarele momente sau etape:
 conceperea activităţii infracţionale, adică apariţia şi conturarea ideii de a
comite fapta prevăzută de legea penală;
 deliberarea, adică compararea, în vederea luării deciziei, a alternativelor
săvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase
de fiecare alternativă;
 decizia sau rezoluţia infracţională, adică hotărârea de a săvârşi infracţiunea.
Această etapă încheie procesul psihic care, în ansamblul său, constituie şi
latura subiectivă a infracţiunii, indiferent de varianta intenţiei sau modalitatea
în care aceasta se exprimă: directă sau indirectă, spontană sau premeditată,
simplă sau complexă, vizând o execuţie imediată şi unitară sau una
îndelungată şi fragmentată.

Fiecare din aceste etape poate dura mai mult timp sau numai o clipă; adeseori ele se succed atât
de fulgerător, încât momentele respective se pot distinge doar ideal.

7. Săvârşirea infracţiunii, dar deopotrivă a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică
din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară de regulă în timp şi spaţiu, putând consta din
 una sau mai multe fapte prejudiciabile.Ca şi orice altă infracţiune, răpirea unei persoane
poate parcurge mai multe momente sau faze în vederea realizării elementului material, şi
anume:

 – perioada internă: conceperea ideii de a săvârşi fapta de răpire a unei persoane; momentul

deliberării; hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Însă, conducându-ne de adagiului latin nuda
cogitatio – gândul criminal nu se pedepseşte, aceste trei faze rămân în afara unei punibilităţi;

– perioada externă: faza actelor preparatorii (se pregăteşte săvârşirea infracţiunii); faza acţiunii
de executare (se trece la săvârşirea efectivă a faptei); faza urmărilor (producerea rezultatului).
Spre deosebire de perioada internă, acestea capată relevanţă juridico-penală.

În ştiinţa dreptului penal sunt denumite acte preparatorii toate actele prin care se pregăteşte
săvârşirea faptei prejudiciabile ce constituie elementul material al infracţiunii. Caracteristic
pentru aceste acte este deci faptul că ele intervin înainte de executare şi că teologic vizează să
asigure buna desfăşurare a acesteia, prin crearea condiţiilor şi apropierea mijloacelor necesare
înfăptuirii infracţionale. Pregatirea unei infractiuni (art.26 si 186 C.P.) si Tentativa de
infractiune(art.27 si 186 C.P.) fac parte din perioada de executare si realizare a laturii obiective
a infracțiunii.