Tema 10.

Etapele activităţii infracţionale

1. Noţiunea etapelor activităţii infracţionale.

După cum se cunoaşte, infracţiunea reprezintă o manifestare a omului în

contextul relaţiilor sociale. Activitatea infracţională presupune, de regulă o
desfăşurare în timp, o dezvoltare progresivă până la producerea urmărilor
prejudiciabile. În evoluţia sa, această activitate parcurge anumite etape, fiecare
dintre ele caracterizându-se printr-un anumit grad de înfăptuire a hotărârii
infracţionale

În mod obişnuit, persoana fizică, ca subiect al infracţiunii în primul rând concepe

o eventuală activitate infracţională, apoi o pune în executare în scopul producerii
urmărilor. Desfăşurarea în întreg volum a activităţii infracţionale şi producerea
rezultatului echivalează cu realizarea hotărârii infracţionale, ori constituie
momentul când se înfăptuieşte concordanţa dintre fapta prejudiciabilă a persoanei
şi conţinutul normei de incriminare. Altfel spus, activitatea infracţională a ajuns în
faza urmărilor.

Uneori activitatea materială aflată în executare este oprită sau nu s-a produs
rezultatul dorit, din motive independente de voinţa făptuitorului. Etapele activităţii
infracţionale există doar în cazul infracţiunilor intenţionate, de aceea etapa este nu
alt ceva decât nivelul realizării intenţiei infracţionale de către persoana vinovată.
Aşadar, prin etape (faze) de desfăşurare ale infracţiunii intenţionate, înţelegem
acelea pe care le parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale
până în momentul producerii rezultatului prejudiciabil, prevăzut de lege.

Ca urmare, toate fazele sunt strâns legate între ele printr-o intenţie unică şi o
ordine consecutivă a acţiunilor în vederea realizării acesteia, precum şi prin
atingerea scopului infracţional.

Studiul activităţii infracţionale (de fapt, ca a oricărui act volitiv) atestă existenţa
în desfăşurarea acesteia a două perioade pe care le parcurge: o perioadă internă
(psihică), de concepţie a deciziei şi o perioadă externă – de execuţie a deciziei de a
săvârşi infracţiunea.

Perioada internă (psihică).

Înainte de a începe executarea activităţii fizice, în forul interior al individului are

loc procesul luării hotărârii infracţionale care va însoţi şi va dirija activitatea
materială. Aceasta perioadă (subiectivă) presupune momentul naşterii ideii de a
acţiona (sau de a nu acţiona), conceperea activităţii ce urmează a se desfăşura;
momentul deliberării, reflectarea psihică asupra motivelor care vin în sprijinul sau
împotriva acestei idei, cât şi hotărârea care se ia ca rezultat al deliberării. Toate
acestea alcătuiesc perioada internă (psihică, spirituală, subiectivă).

Astfel, din cele menţionate mai sus rezultă că în cadrul perioadei interne – de
formare a hotărârii infracţionale se disting trei momente:

· naşterea ideii infracţionale;

· deliberarea;
· luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea.
Fiecare dintre aceste faze poate dura mai mult timp sau numai o clipă; adeseori
ele se succed atât de fulgerător, încât momentele respective se pot distinge doar
ideal. Naşterea ideii de a săvârşi infracţiunea este determinată de un anumit motiv
(interes material, gelozie, ură, invidie etc.). urmează apoi deliberarea, moment în
care făptuitorul meditează asupra ideii concepute, apreciind
motivele pro şi contra săvârşirii faptei, ca în final procesul intern să sfârşească cu
luarea hotărârii ori cu renunţarea la ideea infracţională.

Tot în perioada internă poate fi inclusă şi o altă fază externă, aşa

numita faza oratorie (divulgarea intenţiei), în care cel care a luat hotărârea de a
săvârşi o infracţiune o face cunoscută fără nici un scop, şi altora, numai pentru a-şi
exterioriza gândul, dar tot fără să treacă la executarea propriu zisă a hotărârii luate.
Prin divulgarea intenţiei înţelegem exteriorizarea în scris, verbal sau prin acţiuni
simbolice a intenţiei de a săvârşi infracţiunea

Cele trei momente pot fi distanţate în timp, în special în cazul unor modalităţi ale
intenţiei, pe când în alte situaţii succesiunea lor poate fi imediată, făcând dificilă
delimitarea şi aprecierea fiecăruia. Odată cu luarea hotărârii infracţionale se
formează latura subiectivă a infracţiunii, care rămâne neschimbată pe tot parcursul
desfăşurării activităţii infracţionale. Hotărârea infracţională, atâta vreme cât nu este
exteriorizată, rămâne necunoscută şi irelevantă din punct de vedere penal. Numai
în măsura în care se manifestă prin acte de natură penală, capătă interes sub aspect
social şi juridic.

Hotărârea infracţională şi manifestarea ei nu atrag răspunderea penală a celui ce a

luat-o şi a comunicat-o, deoarece nu corespunde conceptului de infracţiune.

În cazul dacă a fost luată şi manifestată o hotărâre infracţională, practic este

realizat elementul subiectiv al infracţiunii, însă lipseşte activitatea materială, unica
de natură a periclita relaţiile sociale ocrotite de legea penală. Prin urmare, teoria
dreptului penal unanim recunoaşte teza precum că hotărârea infracţională expusă
verbal, divulgată, vociferată, nu este pedepsită penal.
 Perioada externă (materială). Aceasta este o perioadă de executare, care
cuprinde întreaga manifestare exterioară, adică toate acţiunile şi actele efectuate în
vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea, constituind deci, aspectul
exterior al comportării ilicite a persoanei.

Activitatea fizică infracţională se poate realiza fie printr-o singură acţiune, fie
prin mai multe acţiuni, care au o desfăşurare în timp. Punctul iniţial îl constituie
prima manifestare externă ce tinde la executarea rezoluţiei infracţionale, iar
punctul final coincide cu momentul efectuării în întregime a activităţii fizice
preconizate.

Perioada externă a activităţii infracţionale parcurge următoarele faze:

· faza actelor de pregătire – este caracterizată prin desfăşurarea unor activităţi ce

duc la pregătirea realizării laturii materiale (obiective) a infracţiunii ce s-a hotărât a
fi săvârşită;

· faza actelor de executare – constă în efectuarea unor acte care sunt capabile să
realizeze rezoluţia infracţională, adică să înfăptuiască acţiunea tipică, activitatea
fizică ce constituie latura obiectivă a infracţiunii. Această posibilitate este
determinată de cele două faze anterioare: formarea intenţiei şi actele de pregătire;

· faza urmărilor (a rezultatului) – este caracterizată prin producerea rezultatului

necesar pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, prin întrunirea în fapta
prejudiciabilă concretă a cerinţelor normei de incriminare. Faza dată deci, începe
odată cu executarea în întregime a faptei şi durează până la producerea în întregime
a rezultatului. În majoritatea cazurilor, urmările se produc îndată ce activitatea
infracţională este executată, însă sunt situaţii când acestea au loc după o anumită
perioadă de timp de la finisarea actului infracţional. De exemplu la infracţiunea de
furt (art.186 Cod penal) rezultatul se produce imediat, pe când la infracţiunea de
omor intenţionat (art.145 Cod penal) realizat prin otrăvire, rezultatul poate fi
produs după parcurgerea unei anumite perioade de timp de la executarea actului
infracţional.

Din cele menţionate mai sus observăm că, odată ce a fost luată hotărârea de a
săvârşi o faptă prejudiciabilă, perioada internă s-a încheiat. Ţinând cont de faptul
că legea penală nu încriminează simpla atitudine psihică a infractorului, intenţia
nematerializată într-o faptă care prezintă un anumit grad prejudiciabil, menţionăm,
că în perioada internă nu putem vorbi de existenţa unor forme de activitate
infracţională. Ştiinţa dreptului penal înţelege prin forme ale activităţii infracţionale
doar formele pe care le poate îmbrăca infracţiunea în ceea ce priveşte latura sa
obiectivă, în raport cu fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Aşadar,
formele de activitate infracţională sunt specifice perioadei externe a activităţii
infracţionale.
 Corespunzător fazelor acestei perioade externe, sunt identificate următoarele
forme de activitate infracţională:

· pregătirea de infracţiune;
· tentativa de infracţiune;
· infracţiunea consumată.
Aceste forme sunt corespunzătoare fazei de executare (în sens larg) a hotărârii
infracţionale al cărei moment de început este determinat de primul act menit a
pregăti săvârşirea infracţiunii, iar momentul de sfârşit, de producerea ultimului
rezultat ce va încheia lanţul cauzal.

2. Infracţiunea consumată.

Infracţiunea se consideră săvârşită în formă consumată atunci când activitatea

infracţională a condus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă
toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică
acesteia[9]. În conformitate cu alin.1, art.25 Cod penal, infracţiunea se considera
consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele constitutive ale
componenţei de infracţiune.

Pentru recunoaşterea infracţiunii drept consumată, are o importanţă decisivă

momentul consumării acesteia. Odată cu consumarea infracţiunii, activităţile
efectuate în fazele precedente în vederea producerii rezultatului îşi pierd propria lor
individualitate, integrându-se în fapta consumată.

Momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia juridică a componenţei

de infracţiune din Partea specială a Codului penal.

Astfel, infracţiunea cu componenţă materială se consideră consumată din

momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile (art.145 Cod penal – Omorul
intenţionat, art.186 Cod penal – Furtul, art.187 Cod penal –Jaful etc.). Spre
exemplu, infracţiunea de omor intenţionat (art.145 Cod penal) este consumată din
momentul survenirii decesului persoanei. Astfel, latura obiectivă a infracţiunilor cu
componenţă materială este caracterizată prin trei semne obligatorii: fapta
infracţională (acţiune sau inacţiune), consecinţele infracţionale precum şi legătura
de cauzalitate între faptă şi consecinţele prejudiciabile. În cazul dacă a fost
săvârşită fapta infracţională, însă din cauze independente de voinţa făptuitorului nu
au survenit consecinţele prevăzute de legea penală – suntem în prezenţa unei
tentative de infracţiune.

Infracţiunea cu componenţă formală se consumă din momentul săvârşirii faptei

prejudiciabile. Survenirea consecinţelor la componenţa dată nu este obligatorie
pentru calificare, iar dacă şi au survenit careva consecinţe prejudiciabile, acestea
pot fi luate în vedere de către instanţa de judecată la individualizarea răspunderii şi
pedepsei penale. Componenţa formală este acea componenţă, în al cărei conţinut
legiuitorul descrie latura obiectivă a infracţiunii limitându-se la un singur semn
principal al ei – fapta prejudiciabilă (art.164 Cod penal – Răpirea unei persoane,
art.371 Cod penal – Dezertarea etc.). Spre exemplu, infracţiunea de răpire a unei
persoane se consideră consumată din momentul capturării persoanei (cu privarea
deplină de libertate) împotriva voinţei acesteia sau neluându-se în seamă voinţa ei.

Infracţiunea cu componenţă formal - redusă, este acea, pentru consumarea

căreia nu se cere nici survenirea consecinţelor infracţionale, nici ducerea spre
sfârşit a celor acţiuni care pot produce consecinţele date. Prin urmare componenţa
de infracţiune este construită în aşa fel că, consumarea infracţiunii este transferată
la o etapă mai preliminară. Spre exemplu, infracţiunea de tâlhărie (art.188 Cod
penal) se consideră consumată din momentul săvârşirii atacului în scopul
sustragerii bunurilor unei persoane, adică la etapa de tentativă. Iar consumarea
infracţiunii de banditism (art.283 Cod penal) este transferată de către legiuitor la
etapa pregătirii infracţiunii, deoarece latura obiectivă a acestei componenţe de
infracţiune poate să rezide în organizarea unei bande armate. Cu alte cuvinte,
infracţiunea cu componenţă formal-redusă se consumă din momentul începerii
comiterii acţiunii prejudiciabile care a creat pericolul real de survenire a
consecinţelor infracţionale.

Infracţiunea continuă. În conformitate cu alin.1, art.29 Cod penal, se consideră

infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, timp
nedeterminat, a activităţii infracţionale. Astfel, infracţiunea continuă se
caracterizează prin faptul că latura obiectivă a acesteia constă într-o acţiune
(inacţiune) care durează în timp în mod natural, până la încetarea activităţii
infracţionale. Această se consideră consumată din momentul încetării activităţii
infracţionale sau datorită survenirii unor evenimente care împiedică activitatea
dată. La această categorie se referă infracţiunile prevăzute de art.290 Cod penal –
Purtarea sau păstrarea ilegală a armei de foc; art.194 Cod penal – Însuşirea şi
utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale; art.2012 Cod
penal – Exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor părinteşti; etc.

Infracţiunea prelungită. În conformitate cu alin.1, art.30 Cod penal, se consideră

infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau
mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în
ansamblu o infracţiune. Infracţiunea este prelungită, deci, în cazul în care persoana
săvârşeşte, la diferite intervale de timp, dar în realizarea unei rezoluţii unice,
acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Consumarea acestei infracţiuni are loc din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni infracţionale. De exemplu furtul (art.186 Cod penal) poate fi săvârşit
prelungit, adică prin mai multe acţiuni infracţionale identice săvârşite cu intenţie
unică, comise cu un singur scop şi vor constitui în ansamblu o singură infracţiune.
Infracţiunea prelungită se mai întâlneşte în literatura juridică de specialitate sub
denumirea de infracţiune continuată.
 3. Reglementarea juridico-penală a pregătirii de infracţiune.

Pentru a-şi asigura succesul în reuşita activităţii infracţionale, după luarea

hotărârii infracţionale, făptuitorul trece la luarea unor măsuri pentru facilitarea
punerii în aplicare a acesteia.

Astfel, în conformitate cu art.26 Cod penal „Se consideră pregătire de

infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune, procurarea,
fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată,
pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de
voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul”.

V. Dongoroz, defineşte actele pregătitoare ca fiind acele acte care constau în

procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii
ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii infracţiunii.

Din definiţia actelor pregătitoare rezultă modalităţile actelor pregătitoare sau

preparatorii care pot consta în următoarele[10]:

- procurarea licit sau ilicit de instrumente ce urmează să fie folosite la comiterea

faptei De exemplu, făptuitorul cumpără un cuţit pentru săvârşirea infracţiunii de
omor; o cheie pentru a pătrunde într-o locuinţă în vederea luării unui bun etc.

- fabricarea, modificarea ori adaptarea instrumentelor, mecanismelor sau

dispozitivelor ce se vor folosi la comiterea faptei. Astfel, persoana fizică, în
vederea săvârşirii unei infracţiuni de furt, confecţionează ori modifică o cheie
pentru a pătrunde într-o încăpere, aduce îmbunătăţiri unui instrument de forţare a
încuietorilor unui fişet în care se găsesc secrete ce urmează a fi sustrase, etc.[11]

- culegerea de informaţii, date privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii ori

despre victimă. De exemplu, făptuitorul culege date cu privire la paza unui obiectiv
în care urmează să pătrundă pentru a sustrage anumite bunuri sau pentru a comite o
faptă de distrugere ori se informează asupra sistemului de asigurare a frontierei în
vederea trecerii frauduloase a acesteia etc.

Din cele ce preced se observă că pregătirea cuprinde o gamă amplă şi variată de

activităţi ce pot fi efectuate în vederea săvârşirii în condiţii optime a unei
infracţiuni.

Activitatea pentru a fi considerată act de pregătire în vederea săvârşirii unei

infracţiuni trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă să

creeze condiţii favorabile executării activităţii ilicite. Pregătirea poate consta în
procurarea de instrumente sau mijloace necesare săvârşirii infracţiunii ori
adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus, luarea de informaţii cu privire
la locul şi timpul săvârşirii faptei, luarea de măsuri în vederea împiedicării
descoperirii faptei sau asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune.

- activitatea să se efectueze cu intenţie. Cel care realizează un act de pregătire să

acţioneze cu intenţie directă, întrucât prevede şi urmăreşte producerea rezultatului
în vederea înfăptuirii căruia face pregătirea. În orice caz concret se cere ca, pe
lângă existenţa obiectivă a actului pregătitor respectiv, să dovedim că acesta s-a
efectuat pentru a servi la săvârşirea infracţiunii proiectate. Aşa, de exemplu, în
situaţia procurării unei substanţe otrăvitoare sau a unui material exploziv, se
impune să stabilim că făptuitorul a efectuat un asemenea act cu scopul de a omorî o
persoană.

Unele acte pregătitoare relevă hotărârea de a comite o infracţiune fără posibilitate

de dubiu (de exemplu: întocmirea unor schiţe, desene, procurarea de busole,
confecţionarea unui echipament adecvat etc. pentru trecerea frauduloasă a
frontierei). Alte activităţi, dimpotrivă, sunt echivoce, lăsând deschisă formularea
oricărei ipoteze, de exemplu procurarea unui cuţit, a unei substanţe otrăvitoare etc.,
întrucât o astfel de activitate poate fi pusă şi în slujba unui scop licit. În toate
aceste situaţii trebuie să se stabilească faptul că persoana fizică respectivă le-a
procurat în scopul comiterii unei infracţiuni.

- activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii

proiectate sau să nu constituie un început de executare al acesteia. Altfel spus,
actul de pregătire nu trebuie să aparţină acţiunii tipice pe care norma de
incriminare o descrie prin „verbum regens”, rolul său rezumându-se la crearea de
condiţii care să facă posibilă şi să faciliteze săvârşirea infracţiunii. (Exemplul
clasic prezentat de doctrină, dar şi verificat în practică: procurarea unei chei pentru
a săvârşi un furt este un act pregătitor, iar folosirea cheii marchează începutul
săvârşirii infracţiunii)[12].

După modul în care se manifestă şi sub raportul conţinutului lor, actele

pregătitoare sunt de două feluri: materiale şi morale.

Actele pregătitoare din prima categorie constau în pregătirea materială pentru

săvârşirea ca: producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor sau
adaptarea lor în vederea săvârşirii faptei, înlăturarea de obstacole în comiterea
infracţiunii etc.[13], iar cele de natură morală privesc culegerea de date şi
informaţii despre victimă ori locul săvârşirii infracţiunii etc.[14]

Actele pregătitoare sunt posibile în săvârşirea oricărei infracţiuni intenţionate.

[15]
 Trăsăturile caracteristice comune ale actelor pregătitoare sunt:

- actele pregătitoare prezintă un pericol potenţial îndepărtat[16], deosebit din

punct de vedere calitativ şi cantitativ de cel al fazelor următoare, ele creează doar
condiţii pentru executarea acţiunii incriminate;

- actele pregătitoare nu sunt apte prin ele însele să determine producerea

rezultatului urmărit, oricâtă pondere ar avea în procesul săvârşirii infracţiunii. Sub
aspectul contribuţiei la producerea rezultatului, ele au valoarea unor condiţii,
neavând capacitatea de a cauza urmarea prejudiciabilă.

- actele pregătitoare pot fi delimitate în timp şi spaţiu de actele de executare pe

care le preced. Intervalul de timp dintre acestea poate fi mai lung sau mai scurt. Cât
priveşte locul unde se săvârşesc actele pregătitoare, în cele mai multe situaţii
acestea nu sunt săvârşite la locul infracţiunii, ci în altă parte.

- de obicei, actele pregătitoare sunt realizate de una şi aceeaşi persoană care a

luat hotărârea infracţională – care va trece la executarea infracţiunii plănuite. În
cazul în care actul pregătitor este comis de altă persoană decât cea care a luat
hotărârea, actul pregătitor devine un act de participaţie penală, care se pedepseşte
cu condiţia ca autorul să fi comis fapta tipică sau cel puţin tentativa pedepsibilă.
[17]

Actele de pregătire, reprezintă aşa cum s-a mai menţionat, o formă a infracţiunii
ce ţine de desfăşurarea externă a activităţii infracţionale. Ele sunt acte prin care se
pregăteşte executarea hotărârii de a săvârşi o anumită infracţiune.

Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care „din cauze

independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul”. Prin
expresia din alin.1 art.26 Cod penal „infracţiunea nu şi-a produs efectul” – se
înţelege că actele de pregătire nu au ajuns până la etapa începerii tentativei sau în
cazul infracţiunilor cu componenţe formale – până la săvârşirea primei acţiuni ce
constituie latura obiectivă a acestor componenţe de infracţiuni. În atare cazuri
infracţiunea trebuie să nu-şi producă efectul din motive independente de voinţa
făptuitorului. De exemplu, în cazul violului, refuzul care a fost determinat de
imposibilitatea continuării ulterioare a acţiunilor criminale în virtutea unor
împrejurări apărute contrar voinţei vinovatului nu poate fi considerat benevol şi,
prin urmare, nu exclude răspunderea penală. Dacă actele de pregătire sunt
întrerupte din motive subiective (mila faţă de victimă, teama de răspunderea penală
etc.), va fi considerată renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii, care,
conform art.56 Cod penal, constituie temei pentru liberarea de răspunderea penală
pentru pregătirea infracţiunii. În acest caz persoana poartă răspunderea penală doar
pentru acţiunile pregătitoare deja săvârşite în vederea producerii rezultatului
infracţiunii, cu condiţia că ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni
consumate (alin.3 art.56 Cod penal).[18]
 Aliniatul (2) art.26 Cod penal prevede răspunderea penală numai pentru
persoanele care au săvârşit acte de pregătire a unei infracţiuni intenţionate mai
puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. În cazul pregătirii
unei infracţiuni uşoare, legiuitorul a considerat că actele de pregătire nu prezintă
gradul prejudiciabil caracteristic infracţiunii şi le-a lăsat în afara incriminării.

Răspunderea penală a făptuitorului în cazul pregătirii de infracţiune se stabileşte

conform articolului corespunzător din Partea specială a Codului Penal, ca pentru
infracţiune consumată, cu trimitere la art.26, respectându-se prevederile art.81 Cod
penal, potrivit căruia la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se ţine
cont de circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă până la capăt.
Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu
poate depăşi jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul
corespunzător din Partea specială a Codului penal pentru infracţiunea consumată.
Pentru pregătirea de infracţiune pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă nu se aplică.

Dacă actele de pregătire a unei infracţiuni prin natura lor constituiau o altă
infracţiune consumată, iar persoana a renunţat la săvârşirea infracţiunii pregătite,
atunci acesta urmează a fi supus răspunderii penale pentru infracţiunea consumată
care reiese din actele pregătitoare. De exemplu, pentru procurarea ilegală a unei
arme de foc cu scopul pregătirii unui omor intenţionat, făptuitorul va fi tras la
răspundere penală pentru pregătirea omorului intenţionat în baza art.145 Cod penal
raportat la art.26 Cod penal, iar dacă făptuitorul va renunţa benevol la săvârşirea
omorului intenţionat, acesta urmează a fi supus răspunderii penale pentru
procurarea ilegală a armei de foc în baza art.290 Cod penal.

4. Noţiunea şi modalităţile tentativei de infracţiune.

În evoluţia progresivă a procesului infracţional, tentativa se încadrează între faza

actelor pregătitoare şi faza consumării, reprezentând o încercare de a comite
infracţiunea numai când ne referim la activitatea materială, obiectivă, adică la
ipoteza în care făptuitorul săvârşeşte acte îndreptate spre consumarea infracţiunii,
dar nu le finalizează prin producerea rezultatului.

Codul penal al Republicii Moldova, la art.27, defineşte tentativa de infracţiune ca

fiind „acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvârşirea
unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu
şi-a produs efectul”.

Din definiţia dată tentativei rezultă condiţiile de ordin obiectiv şi subiectiv pe

care aceasta trebuie să le îndeplinească şi care o deosebesc de actele pregătitoare şi
de infracţiunea consumată dintre care menţionăm:

- să existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată;

 - să existe un început de executare a acţiunii, constând în acte concrete
îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite de legea penală;

- infracţiunea să nu îşi producă efectul din cauze independente de voinţa

făptuitorului.

Prin începerea acţiunii, se înţelege punctul de plecare, începutul executării

infracţiunii, adică trecerea de la etapa actelor premergătoare, la cea a actelor de
executare, declanşându-se procesul cauzal spre producerea rezultatului ilicit.

Dacă începerea executării faptei este momentul iniţial sau limita inferioară a
tentativei, atunci întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt fără să se
producă rezultatul reprezintă momentul final sau limita superioară a acesteia.
Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului chiar dacă executarea a fost
integral realizată să fie datorate unor împrejurări independente de voinţa
făptuitorului. Cauzele independente de voinţa făptuitorului care împiedică
producerea efectului în cazul tentativei sunt diverse. Ele se constituie din
împrejurări apărute contrar voinţei făptuitorului, care întrerup acţiunile şi fac
imposibilă continuarea lor sau care înlătură producerea rezultatului.

Tentativa deci, reprezintă, în primul rând, un început de executare a acţiunii

îndreptate nemijlocit împotriva valorii sociale ocrotite de legea penală. Făptuitorul,
prin actele de executare, atentează la obiectul concret şi creează pericolul real de a-
i cauza o daună, iar în unele cazuri chiar îi cauzează o anumită daună.

Tentativa de infracţiune cu componenţă formală este posibilă numai atunci când

latura obiectivă a acesteia se constituie din diferite acţiuni prevăzute în dispoziţiile
normei de incriminare. De exemplu, violul se consideră infracţiune consumată din
momentul în care s-a început raportul sexual. Dacă faţă de victimă se aplică forţa
fizică sau ameninţarea cu scopul de a săvârşi un raport sexual cu ea, dar acest scop
n-a fost atins din motive ce nu depind de voinţa vinovatului, toate cele săvârşite
urmează a fi calificate ca tentativă de viol[19].

În funcţie de gradul de realizare a tentativei, ea poate apărea în formă

consumată şi în formă neconsumată.

Tentativa consumată – are loc atunci când consecinţele infracţionale nu au

survenit, cu toate că făptuitorul, după părerea sa, a înfăptuit toate acţiunile necesare
pentru obţinerea rezultatelor dorite[20]. De exemplu, teroristul dorind să explodeze
o încăpere a unei instituţii publice, a efectuat pentru aceasta, după părerea sa toate
acţiunile (a instalat mecanismul explozibil programându-l la o oră concretă), însă
explozia nu a survenit, deoarece mecanismul a fost depistat la timp de serviciul de
pază. În cazul dat ne aflăm în prezenţa tentativei consumate de săvârşire a unui act
terorist (art.27 şi 278 Cod penal).
 Tentativa neconsumată – are loc atunci când acţiunea începută este întreruptă şi
nu mai poate fi continuată pentru a-şi produce efectul din cauze independente de
voinţa făptuitorului. De exemplu, făptuitorul condus de gândul de a sustrage averea
străină, a pus o scară lângă fereastra deschisă a unui apartament de la etajul doi, dar
a fost reţinut când a încercat să pătrundă în apartament prin fereastră. În cazul dat,
acţiunea începută nu a fost săvârşită în întregime, fiind oprită.

Dacă persoana a renunţat, benevol şi definitiv, la ducerea până la capăt a

infracţiunii, ea nu poate fi trasă la răspunderea penală şi se liberează de răspundere
penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii, cu excepţia
cazurilor în care actele tentativei conţin o altă infracţiune consumată (art.56 Cod
penal). Renunţarea de bună voie la infracţiune poate apărea nu numai la
întreruperea voluntară a actelor de tentativă, ci şi în cazul înlăturării producerii
rezultatului. De exemplu, o persoană, după ce a administrat o substanţă otrăvitoare
victimei cu intenţia de a o omorî, fiindu-i milă de chinurile ei, îi dă un antidot,
cheamă salvarea, lămureşte medicilor ce otravă i-a dat victimei şi, datorită acestor
măsuri, îi salvează viaţa. În cazul dat făptuitorul nu va răspunde pentru tentativa de
omor, ci numai pentru urmarea efectiv produsă până la înlăturarea posibilităţii
survenirii decesului victimei[21].

În funcţie de valoarea obiectului şi capacitatea ofensivă a mijloacelor de

atentare, tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau
de tentativă cu mijloace nule.

Tentativa asupra unui obiect nul – se caracterizează prin lipsa obiectului

infracţiunii când subiectul acesteia presupune greşit, precum că el comite acţiuni
prejudiciabile care atentează asupra valorilor sociale ocrotite de legea penală. În
realitate obiectului dat nu i s-au pricinuit, şi nici nu s-au putut cauza daune, din
cauza erorii făptuitorului, deoarece obiectul lipsea în momentul atentării, sau
poseda astfel de calităţi încât prin acţiunile întreprinse el nu putea fi vătămat
(făptuitorul a sustras arme, muniţii care în acel moment nu aveau capacităţile
iniţiale, dar el era sigur că cele sustrase au capacităţile necesare; hoţul a băgat
mâna în buzunarul unei persoane străine, dar buzunarul era gol; făptuitorul sparge
safeul cu scopul de a sustrage banii, însă safeul se dovedeşte a fi gol; făptuitorul
trage din arma de foc într-o persoană care deja nu este în viaţă etc.).

Tentativa la un obiect nul înseamnă, în fond, comiterea unor astfel de acţiuni care
în condiţii concrete nu au cauzat şi nici nu au putut cauza consecinţe infracţionale
valorilor sociale ocrotite de legea penală. Scopurile criminale nu sunt atinse numai
datorită erorii persoanei vinovate, adică datorită unor cauze independente de voinţa
sa[22]. Tentativa la un obiect nul este calificată conform art.27 Cod penal şi art.
concret din Partea specială a Codului penal care conţine semnele unei infracţiuni
concrete la care s-a atentat.
 Tentativa cu mijloace nule – se caracterizează prin aceea că făptuitorul foloseşte
aşa mijloace care în condiţiile date, din cauza calităţilor sale (de ordin cantitativ
sau calitativ) nu au capacitatea de a pricinui daune obiectului de atentare[23].O
astfel de tentativă se caracterizează prin eroarea făptuitorului privind caracterul
impropriu sau nepotrivit al mijloacelor folosite (făptuitorul a folosit o doză
insuficientă de substanţă otrăvitoare în scopul omorârii unei persoane; făptuitorul
în timpul certei cu stăpânul casei, cu scopul omorârii acestuia încearcă să tragă
dintr-o armă descărcată sau defectată etc.). Tentativa în cazul dat, este calificată
conform art.27 Cod penal şi art. concret din Partea specială a Codului penal care
conţine semnele unei infracţiuni concrete pe care făptuitorul a proiectat-o.

În cazurile, când, tentativa cu mijloace nule este bazată pe mijloace indiscutabil

nule, alese de persoană în virtutea unei ignoranţe sau superstiţii (vrăjitorie,
descântece, blesteme, păpuşa Woodoo etc. îndreptate spre cauzarea unor daune
vieţii, sănătăţii, proprietăţii etc.), persoana nu este atrasă la răspunderea penală,
deoarece astfel de acţiuni, în mod obiectiv sunt lipsite de gradul prejudiciabil al
unei fapte penale[24]. Asemenea tentativă mai este denumită şi tentativă absolut
improprie şi aceasta nu este o tentativă infracţională.

Atât tentativa de infracţiune, cât şi pregătirea de infracţiune, în conformitate cu

alin.2, art.25 Cod penal sunt considerate ca infracţiuni neconsumate.

Referitor la regimul de incriminare a tentativei de infracţiune, legiuitorul în

Codul penal a adoptat teza incriminării nelimitate. Astfel, răspunderii penale şi
pedepsei penale sunt supuse persoanele care au săvârşit tentativă la o infracţiune de
orice gravitate.

Cu privire la regimul de sancţionare a tentativei de infracţiune, legiuitorul în

Codul penal a adoptat teza diversificării pedepsei pentru infracţiunea consumată şi
pentru tentativa de infracţiune.

Deci conform art.81 Cod penal, la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea

neconsumată se va ţine cont de circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a
fost dusă până la capăt, iar mărimea pedepsei pentru tentativa de infracţiune ce nu
constituie o recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre
pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal
pentru infracţiunea consumată. Pentru tentativa de infracţiune detenţiunea pe viaţă
nu se aplică. Pentru tentativa absolut improprie răspunderea penală nu survine.