Elisabeta Ioana Hiriscau - Nursing Up-To-date - 2020

Elisabeta Ioana Hirișcău
NURSING up-to-date
Manual pentru studenți anul III
Asistență Medicală Generală
Elisabeta Ioana Hirișcău (Autor coordonator)
Lucia Pandrea Stanca

Elena-Cristina Buzdugan
Dana Crișan
Nicolae Crişan
Editura Medicală Universitară „Iuliu Haţieganu”

Cluj-Napoca, 2020
1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Nursing up-to-date : manual pentru studenţi : anul III : Asistenţă
Medicală Generală / Hirişcău Elisabeta Ioana (coord.), Pandrea Stanca
Lucia, Buzdugan Elena-Cristina, .... - Cluj-Napoca : Editura Medicală
Universitară "Iuliu Haţieganu", 2020

Conţine bibliografie
ISBN 978-973-693-970-9
I. Hirişcău, Elisabeta Ioana

II. Pandrea, Stanca Lucia
III. Buzdugan, Elena Cristina
61
2
Autori și colaboratori
Autor coordonator:
Asist. Univ. Hirișcău Elisabeta Ioana, PhD, MSc
Disciplina Nursing, Departamentul 9 „Mama și copilul”,
UMF „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca
Autori:
Șef lucrări Pandrea Stanca Lucia, MD, PhD
Disciplina de Microbiologie, Departamentul de Științe Moleculare
Şef lucrări Buzdugan Elena Cristina, MD, PhD
Disciplina Medicală V, Departamentul 5, Medicină Internă
Şef lucrări Crișan Dana, MD, PhD
Disciplina Medicală V, Departamentul 5, Medicină Internă
Conf. Dr. Crișan Nicolae, MD, PhD
Discplina de Urologie, Departamentul 8, Specialități chirurgicale
Colaboratori:
Moldovan Daniela
Asistent medical licențiat, secția ATI, Spitalul Clinic Municipal Cluj-Napoca
Năstase Gabriela-Oana
Asistent medical licențiat, secția Geriatrie, Spitalul Clinic Municipal Cluj-
Napoca, student masterand
Jakab Orsolya
Asistent medical licențiat, secția ATI, Institutul Inimii „Nicolae Stăncioiu”
Cluj-Napoca, student masterand
3
Cuprins
Cuvânt înainte
Capitolul I
Proceduri de recoltare și administrare ......................................................... 8
1. Cateterul venos periferic. Noțiuni teoretice ..................................................... 9

Procedura de montare a CVP .............................................................. 12
Plan de îngrijire a CVP ........................................................................ 17
Scala gradată a flebitei .................................................................... 19
2. Administrarea antibioticelor pe cateterul venos periferic ........................... 20
Procedura de administrare a antibioticelor pe CVP ................................. 20
3. Recoltarea de sânge venos pentru determinări de laborator (hematologice,
imunologice, de biochimie, de coagulare)……...........................................26
Procedura de recoltare a sângelui venos cu ac și holder/cu fluturaș și
holder ...................................................................................................... 27
Bibliografie selectivă ...................................................................................... 32
Capitolul II
Proceduri ale aparatului respirator și cardiovascular ............................... 34
1. Drenajul pleural. Noțiuni teoretice .................................................................. 35

Procedura de montare a drenajului pleural ............................................. 36
Supravegherea pacientului și managementul tubului de dren pleural ..... 40
Procedura de suprimare a drenajului pleural ........................................... 41
2. Puncția pericardică. Noțiuni teoretice ............................................................ 42
Procedura de efectuare a puncției pericardice ..................................... 42
Îngrijirea pacientului după puncția pericardică ...................................... 45
3. Electrocardiograma. Noțiuni teoretice ............................................................ 47
Montarea electrozilor ......................................................................... 52
Procedura de efectuare a ECG ........................................................... 54
4. Teste pentru evaluarea aparatului cardiovascular ........................................ 56
4.1. Testul ECG de efort ..................................................................................... 56
Procedura de efectuare a testului ECG de efort. Noțiuni teoretice .......... 57
4.2. Monitorizarea Holter ECG. Noțiuni teoretice ................................................ 59
4.3. Testul de mers timp de 6 minute (6MWT). Noțiuni teoretice ....................... 60
Procedura de efectuare a testului de mers timp de 6 minute ................... 60
4.4. Indexul vascular cardio-gleznă. Noțiuni teoretice ....................................... 63
Bibliografie selectivă ....................................................................................... 66
Capitolul III
Proceduri ale aparatului digestiv ................................................................. 68
4
1. Intubarea gastrointestinală. Noțiuni teoretice ............................................... 69

2. Intubarea nazogastrică. Noțiuni teoretice ..................................................... 71
Procedura de intubare nazogastrică ........................................................ 72
3. Montarea sondei de alimentație enterală. Noțiuni teoretice ......................... 78
Procedura de montare a sondei de alimentație enterală ................. 79
4. Alimentația enterală. Noțiuni teoretice ........................................................... 82
4.1. Evaluarea statusului nutritiv de către asistentul medical. Noțiuni teoretice .. 82
4.2. Alimentația enterală la pacientul critic ........................................................ 88
5. Administrarea de medicamente pe sonda nazogastrică și gastrostomă.
Noțiuni teoretice ............................................................................................... 92
Procedura de administrare a medicamentelor pe sonda nazogastrică și
gastrostomă ........................................................................................................ 92
6. Îndepărtarea sondei nazogastrice și a sondei de alimentație ...................... 97
Procedura de îndepărtare a sondei nazogastrice și de alimentație ......... 97
7. Lavajul gastric. Noțiuni teoretice .................................................................. 100
Procedura de efectuare a lavajului gastric .......................................... 102
8. Sondajul duodenal ......................................................................................... 106
Procedura de efectuare a sondajului duodenal ................................... 106
9. Eliminarea materiilor fecale. Clisme. Noțiuni teoretice ............................... 110
9.1. Clisma cu volum mare .......................................................................... 112
Procedura de efectuare a clismei evacuatorii cu volum mare ............... 112
Procedura de efectuare a clismei înalte .............................................. 116
Procedura de efectuare a clismei prin sifonaj ...................................... 116
9.2. Clisma cu volum mic (microclisma) .......................................................... .118
Procedura de efectuare a clismei evacuatorii cu volum mic ................. 118
9.3. Clisma terapeutică (medicamentoasă) ...................................................... 120
Procedura de efectuare a clismei cu Salofalk suspensie rectală ........... 120
9.4. Colectarea materiilor fecale prin sistem închis. Noțiuni teoretice............... 122
Procedura de colectare a materiilor fecale prin sistem închis ................ 123
9.5. Montarea unui tub de evacuare a gazelor ................................................. 125
Procedura de montare a unui tub de evacuare a gazelor ...................... 125
10. Îngrijirea stomei și a ileostomei. Noțiuni teoretice ........................................... 128
Procedura de montare a pungii de colostomie....................................... 129
Bibliografie selectivă ........................................................................................... 135
Capitolul IV
Proceduri ale aparatului reno-urinar ......................................................... 137
1. Cateterismul urinar (uretro-vezical). Noțiuni teoretice ................................ 138

Procedura de inserție a cateterului uretro-vezical .................................. 140
Managementul cateterului uretro-vezical. Situații speciale .................... 148
Procedura de îndepărtare a cateterului uretro-vezical ........................... 150
5
Procedura de golire a pungii colectoare................................................. 152

2. Cateterizarea intermitentă. Noțiuni teoretice ............................................... 155
Procedura de cateterizare intermitentă .................................................. 156
3. Autocateterizarea intermitentă. Noțiuni teoretice ........................................ 157
Educarea pacientului pentru cateterizarea intermitentă la domiciliu ...... 158
4. Cateterizarea suprapubiană a vezicii urinare. Noțiuni teoretice................. 160
Procedura de cateterizare suprapubiană a vezicii urinare ..................... 161
Îngrijirea cateterului suprapubian ........................................................... 163
5. Condomul urinar. Noțiuni teoretice ............................................................. 167
Procedura de montare a condomului urinar ........................................... 168
6. Irigarea vezicii urinare (lavajul vezical). Noțiuni teoretice ......................... 171
Procedura de irigare intermitentă a cateterului uretro-vezical........ 171
Procedura de irigare continuă a cateterului uretro-vezical ..................... 175
7. Biopsii ale aparatului reno-urinar ................................................................ 179
7.1. Biopsia renală ........................................................................................ 179
Rolul asistentului medical în efectuarea biopsiei renale ........................ 179
7.2. Biopsia vezicală ...................................................................................... 182
Rolul asistentului medical în efectuarea biopsiei vezicale...................... 183
7.3. Biopsia prostatică .................................................................................. 185
Rolul asistentului medical în efectuarea biopsiei prostatice ................... 185
8. Managementul pacientului cu nefrostomie. Noțiuni teoretice .................... 189
Principii de îngrijire a pacientului cu nefrostomie ................................... 190
Managementul tubului de nefrostomie și a pungii colectoare ................ 178
9. Managementul pacientului cu derivație urinară. Noțiuni teoretice ............ 193
Procedura de montare a pungii de urostomie ........................................ 194
10. Recoltarea urinii de pe cateter ..................................................................... 198
10.1. Recoltarea unui specimen de urină la montarea CUV având la dispoziție un
kit steril ............................................................................................................. 198
10.2. Recoltarea unui specimen de urină la montarea CUV cu componente
separate ........................................................................................................... 198
10.3. Recoltarea unui specimen de urină de pe CUV la distanță de momentul
montării ............................................................................................................. 199
Procedura de recoltare pe portul de prelevare ....................................... 200
Procedura de recoltare de pe cateter cu ac și seringă .......................... 203
Procedura de recoltare de pe cateter prin detașarea pungii colectoare 204
10.4. Recoltarea unui specimen de urină la pacientul cu cateter suprapubian..205
10.5. Recoltarea unui specimen de urină de pe dispozitivul urinar extern ..... ..206
Procedura de recoltare de pe condomul urinar ...................................... 206
Bibliografie selectivă ...................................................................................... 209
6
Cuvânt înainte
Conceptul prezentului material este unul de inspirație nord-americană, cu
accent pe procedurile specifice din practica de îngrijire clinică curentă și pe rolul
asistentului medical în efectuarea acestor tehnici.
„Nursing up-to-date – Manual pentru studenți anul III, Asistență medicală
Generală ” este un instrument educațional menit să vină în sprijinul studenților de
la Nursing în procesul lor de formare de viitori asistenți medicali. Ca obiectiv
principal nu este vizată doar dezvoltarea abilităților practice ale studenților, ci și
acumularea de cunoștințe noi, integrate în sistemul prezent de îngrijiri medicale.
La elaborarea acestui prim manual am beneficiat de sprijinul și consultanța
colegelor Dr. Pandrea Stanca-Lucia, medic primar medicină de laborator și
microbiologie medicală, șef laborator de analize medicale la Institutul Regional
de Gastroenterologie și Hepatologie Cluj-Napoca, Dr. Buzdugan Elena Cristina,
medic primar cardiolog, și Dr. Dana Crișan, medic primar gastroenterolog la
Spitalul Clinic Municipal Cluj-Napoca. Recomandările lor au fost valorificate în
capitolele de recoltări de sânge, de proceduri ale aparatului cardiovascular și ale
aparatului digestiv. Colaborarea cu Dr. Nicolae Crișan a vizat abordarea temelor
urologice pentru a pune mai clar în evidență rolul asistentului medical de profil.
Moldovan Daniela, asistent medical licențiat la Spitalul Clinic Municipal Cluj-
Napoca, secția ATI, cu o pregătire și o practică extensivă în îngrijirea pacientului
critic, mi-a oferit recomandări valoroase în legătură cu practica clinică din acest
sector pe care le-am inclus în carte. Năstase Gabriela-Oana, asistent medical
licențiat la Spitalul Clinic Municipal Cluj-Napoca, secția de Geriatrie,
colaboratoare în proiecte de cercetare, mi-a oferit sprijin în consultarea și
selecția materialelor, dar și în realizarea și prelucrarea unui important grupaj de
imagini care au fost incluse în acest manual. Jakab Orsolya, asistent medical
licențiat la Institutul Inimii „Nicolae Stăncioiu” Cluj-Napoca, secția ATI, a contribuit
la designul și structurarea anumitor informații în formă tabelară.
Mi-au oferit o perspectivă critică și un feedback extrem de util asupra
conținutului acestui manual foștii și actualii mei studenți.
Domnilor Conf. Dr. Farcău Dorin, șeful disciplinei de Nursing, și Conf. Dr.
Crișan Nicolae, medic primar urolog, le mulțumesc pentru disponibilitatea lor de a
revizui manuscrisul și pentru sugestiile pertinente în realizarea acestei forme a
manualului.
Mulțumesc tuturor celor care m-au inspirat să încep acest proiect.

7
Capitolul I
Proceduri de recoltare și administrare
8
1. Cateterul venos periferic

Noțiuni teoretice
Prin abordul venos periferic se înțelege realizarea unei căi de acces într-o
venă periferică cu ajutorul unui dispozitiv special (canulă, ac și holder, fluturaș
sau microperfuzor) în diferite scopuri.
Indicațiile abordului venos sunt următoarele:
 recoltarea de sânge în scop diagnostic
 administrarea de medicație specifică, de soluții perfuzabile cu osmolaritate
<500 și pH între 5 și 9
 resuscitarea cardio-respiratorie
Cateterul venos periferic (CVP) este un dispozitiv medical, frecvent utilizat în
abordul venos, în scop:
 diagnostic/explorator
 recoltarea de probe biologice (imediat după montarea cateterului)
pentru confirmare diagnostic, explorarea unei dimensiuni medicale
 terapeutic
 administrare de medicamente pe cale intravenoasă (i.v.)
 administrare de sânge sau derivate de sânge
 perfuzii, microperfuzii
Cateterul venos periferic este alcătuit din următoarele componente (Fig.1):
Fig. 1. Componentele cateterului venos periferic
9
1. ac atraumatic cu bizou cu triplă tăietură

2. aripioare flexibile, rezistente la manevre repetate de îndoire
3. cateter din poliuretan (partea care rămâne în venă)
4. portinject cu capac colorat în conformitate cu dimensiunea branulei (cu
sistem cu valvă antireflux)
5. camera de control prin care se vizualizează sângele (dacă s-a pătruns
pe traiectul unei vene)
6. dopul de siguranță (pentru sigilare cateter)
În abordul venos periferic se utilizează CVP de diferite mărimi în funcție de

pacient (adult, copil, vârstnic), de scop, de medicația care se administrează, de
rata de administrare, de starea venelor (la pacienții cu tratament chimioterapic
venele sunt destul de friabile), a desenului vascular (la pacienții cu obezitate
venele sunt „ascunse” în țesut adipos și dificil de reperat). Există și un cod de
culori, fiecărei mărimi de cateter (măsurată în Gauge) fiindu-i asociată o culoare
pentru o mai ușoară recunoaștere a acestora (Fig. 2):
 14 G – portocaliu
 16 G – gri
 17 G – alb
 18 G – verde
 20 G – roz
 22 G – albastru
 24 G – galben
 26 G - mov
Fig. 2. Codul de culori al CVP
Zone de puncționare pentru montarea CVP

De obicei, pentru puncţionarea venelor periferice se alege sistemul venos
cav superior. Respectarea principiului de bază în abordul venos este extrem de
importantă, se începe întotdeauna de la distal spre proximal, și anume, întâi
abordul venelor dorsale ale mâinii, ale antebraţului și, ulterior, a celor de la plica
cotului (cefalică, bazilică, cubitală mediană). În cazul în care aceste zone nu sunt
accesibile se poate încerca puncționarea venelor dorsale ale piciorului1, iar în
1
Venele sistemului cav inferior sunt mai predispuse la tromboze şi mobilitatea pacientului este mult
redusă, fapt pentru care sunt utilizate doar în cazuri extreme.
10
ultimă instanță vena jugulară externă. La nou-născut și sugar sunt abordabile

venele epicraniene și cele ale membrelor inferioare. Pentru montarea CVP (în
scopul menținerii acestuia pe durată mai lungă) se începe întotdeauna cu venele
dorsale ale mâinii. În tabelul 1 este prezentată sinoptic selecția CVP pentru
diverse situații şi recomandările de utilizare în funcție de rata de administrare a
soluțiilor.
Tabel 1. Selecția cateterului venos periferic
Debit volumic de curgere* (L/h)

Culoare Calibru
Recomandări pentru utilizare Sânge
CVP (Gauge) Cristaloide Plasmă
integral
transfuzia/administrarea rapidă a
preparatelor de sânge sau a soluţiilor
Portocaliu perfuzabile vâscoase (în timpul 14 16,2 13,5 10,3
intervenţiilor chirurgicale, situaţii de
urgenţă)
transfuzia/administrarea rapidă a
preparatelor de sânge sau a soluţiilor
Gri perfuzabile vâscoase (în timpul 16 10,8 9,4 7,1
intervenţiilor chirurgicale, situaţii de
urgenţă)
transfuzia sanguină, administarea
Alb rapidă a unui volum mare de soluţie 17 7,5 6,5 4,6
perfuzabilă
transfuzia sanguină, nutriţia
parenterală, recoltarea celulelor stem,
Verde separarea de celule, administrarea 18 4,8 4,1 2,7
unui volum mare de soluţie
perfuzabilă
transfuzia sanguină, administarea
Roz unui volum mare de soluţie 20 3,2 2,9 1,9
perfuzabilă
transfuzia sanguină, administarea de
Albastru 22 1,9 1,7 1,1
medicamente şi soluţii perfuzabile
administrare de medicamente sau
soluţii perfuzabile în scurt timp
Galben 24 0,8 0,7 0,5
pacienţi cu vene fragile, pacienţi
pediatrici
Mov pacienţi neonatal 26 0,8 0,7 0,5
*aproximativ
În alegerea locului de puncționare asistentul medical trebuie să ia în

considerare o serie de factori care țin de pacient (catetere preexistente,
11
diformități anatomice, restricții2, risc relativ al complicațiilor mecanice, risc de

infecție).
La anumite categorii de pacienţi asistentul medical trebuie să ţină cont de
următoarele aspecte la montarea CVP:
 în cazul pacienților cu accident vascular cerebral (AVC)/paralizii nu se
montează CVP pe partea afectată;
 la pacientele cu mastectomie (din cauza limfedemului apărut la nivelul
brațului) e preferabilă montarea CVP pe partea neafectată;
 la pacienții dializați se montează CVP pe partea opusă celei cu
fistula/cateterul de dializă;
 în zonele cu arsuri sau leziuni la nivelul tegumentului, flebite, tromboze,
extremitate slab perfuzată sau cu edeme semnificative este contraindicată
montarea CVP.
Procedura de montare a CVP

1. Aprecierea/Culegerea de date – acțiuni ale asistentului medical
 verifică identitatea pacientului (asistentul medical întreabă direct pacientul,
verifică brățara cu datele de identificare ale acestuia) (Fig. 3)
Fig. 3. Verificarea datelor de

identitate ale pacientului înscrise
pe brățara de identificare
 verifică indicaţia de montare a CVP în foaia/dosarul cu indicațiile din planul

terapeutic al pacientului
 evaluează zona pentru montarea cateterului (verifică zonele de acces
pentru abordul venos periferic și notează în dosarul pacientului prezența
leziunilor dacă acestea există)
2
mastectomie, AVC, fistulă
12
 în interviul clinic, asistentul medical chestionează pacientul despre

o experienţe anterioare/anxietate în legătură cu montarea CVP
o prezența alergiilor (la leucoplast, latex, soluții dezinfectante)
o preferința unei anumite zone pentru inserția cateterului (în măsura în
care acest lucru e posibil)
2. Planificarea
2.1. Pregătirea psihică și fizică
Pregătirea psihică a pacientului – acțiuni ale asistentului medical
 informează pacientul despre scopul montării CVP și în ce constă tehnica
(utilizează un limbaj adecvat înțelegerii acestuia)
 obține acordul verbal sau în scris al pacientului (în funcție de protocolul
instituțional)
Pregătirea fizică a pacientului – acțiuni ale asistentului medical
 instruiește pacientul să se poziționeze
o în șezut, cu spatele sprijinit în fotoliul de recoltare, cu membrul
superior întins (pe suportul fotoliului sau o măsuță), antebrațul
așezat pe un suport/perniță de susținere
 ajută pacientul să se poziționeze
o în decubit dorsal (în cazul pacientului cu mobilizare redusă), cu
membrul superior în abducție, antebrațul sprijinit
 asigură intimitatea și confortul pacientului (izolează zona unde se
desfășoară procedura cu un paravan de protecție)
2.2. Asepsia mâinilor
 se face respectând protocolul instituției referitor la spălarea și dezinfecția
mâinilor (de revăzut protocolul celor 5 momente ale spălării mâinilor)
2.3. Pregătirea materialelor (Fig. 4)
 tavă medicală, tăviţă renală, cărucior
 suport de susținere braț
 aleză pentru protecția lenjeriei de pat (la pacientul imobilizat)
 mănuşi nesterile
 cateter de dimensiune adaptată pacientului și scopului
 garou
 seringă 2 ml cu soluție de ser fiziologic 0,9% (SF) pentru spălarea
cateterului
 tampoane cu alcool izopropilic 70%
 fixator CVP non-alergenic (sau 2 benzi de leucoplast)
 container deșeuri înțepătoare-tăietoare
13
De reținut: În timpul pregătirii materialelor se verifică integritatea și termenul de

valabilitate al acestora.
Fig. 4. Materiale necesare

pentru montarea CVP
3. Implementare – intervențiile etapizate ale asistentului medical

 inspectează zona pentru montarea CVP, de la distal spre proximal
(urmărește desenul venos și alege o venă accesibilă)
 montează garoul la 10-20 cm deasupra locului de puncționare
 solicită pacientului să strângă pumnul3
 palpează locul puncției (Fig. 5)
Fig. 5. Palparea zonei care

urmează să fie puncționată
3
Dacă vena este slab vizibilă putem stimula umplerea venoasă prin lovirea ușoară a zonei respective cu
palma până când desenul venos devine vizibil.
14
 desface garoul
 îmbracă mănușile
 dezinfectează locul puncției prin mișcări circulare, de la interior spre
exterior, timp de 30 de secunde, sau de sus în jos, respectând tot timpul
direcția (după dezinfecție nu mai palpează zona) (Fig. 6)
 îndepărtează ambalajul cateterului (direcția de dezambalare este marcată,
de obicei, cu o săgeată neagră); prinderea cateterului se face în trei
puncte, cu indexul și mediusul se fixează aripioarele, iar cu policele, partea
inferioară a cateterului (Fig. 7)
 repune garoul
 ancorează vena cu ajutorul policelui de la mâna nedominantă, ușor, în
lateral, sub locul puncției
 pătrunde cu cateterul la un unghi de 30° cu bizoul orientat în sus, intrarea
acului în venă fiind indicată de prezența sângelui în camera de retragere a
canulei (Fig. 8)
 după ce a străpuns cu acul epidermul pătrunzând în venă, înclină cateterul
astfel încât acesta să fie aproape paralel cu pielea și îl introduce în direcția
venei la 1 cm adâncime (scăderea unghiului reduce probabilitatea de a
străpunge ambii pereți ai venei)
 dacă apare sânge în camera de control retrage ușor acul (stiletul) metalic
și concomitent avansează cu cateterul de plastic până la introducerea
completă a acestuia în venă (Fig. 9)
Fig. 6. Dezinfecția locului Fig. 7. Îndepărtarea protecției de plastic a cateterului și

de puncție modul de prindere în mână
15
Fig. 8. Introducerea cateterului la un unghi de 30 0 cu Fig. 9. Introducerea

bizoul orientat în sus în direcția venei cateterului în venă
 desface garoul
 înainte de îndepărtarea completă a acului metalic aplică cu degetele de la
mâna nedominantă o presiune asupra zonei canulate (pentru a preveni
sângerarea atunci când se îndepărtează acul metalic), iar ulterior,
sigilează cateterul cu dopul de siguranță (de culoare albă) (Fig. 10)
Fig. 10. Îndepărtarea acului metalic și sigilarea Fig. 11. Fixarea cateterului
cateterului cu dopul de siguranță (alb)
 spală CVP pe portinjectul (dopul colorat) prevăzut în acest scop (în

momentul inserării CVP acesta poate fi spălat și pe traiectul principal
imediat după îndepărtarea stiletului metalic, fie cu o seringă, fie printr-un
tub conector)
 fixează cateterul cu fixator non-alergenic sau leucoplast (Fig. 11)
 notează pe leucoplast data și ora montării cateterului, iar în dosarul
pacientului numele asistentului care a efectuat tehnica (Fig. 12)
 îndepărtează deșeurile pe categorii (ambalaje, contaminate, înțepătoare-
tăietoare)
 îndepărtează mănușile și spală mâinile
16
Fig. 12. Notarea datei și orei când s-a realizat montarea cateterului
Recomandări de fixare a cateterului

Nerespectarea regulilor de igienă și asepsie în fixarea cateterului crește riscul
de flebită, infecții, obstrucții și infiltrații. Recomandările de fixare a cateterului sunt
următoarele:
 fixatorul trebuie să fie steril, transparent, semipermeabil, adeziv, în aceste
condiții putând fi păstrat 72 de ore;
 dacă sistemul de fixare nu e unul transparent el trebuie îndepărtat la 24 de
ore pentru inspecția zonei puncționate și, la nevoie, schimbat;
 folosirea unui fixator pentru CVP scade riscul complicațiilor aferente
mișcării cateterului.
Evaluarea montării CVP

 cateterul trebuie verificat la fiecare 8 ore și va fi îndepărtat dacă nu mai
este nevoie de el (durata maximă de menținere a CVP este de 72 de ore);
 cateterul se poate menține 96 de ore dacă nu apare nici un semn de
inflamație sau dacă există recomandări ale producătorului în acest sens,
sau dacă acest lucru este prevăzut în protocolul instituției;
 în cazul administrării perfuziilor continue și a medicamentelor care pot
trece accidental în țesuturile învecinate cateterul trebuie verificat mai des;
 extravazarea unor medicamente administrate i.v. pot cauza necroză,
ulcerație, vezicule, acestea reprezentând o indicație imediată de
îndepărtare a cateterului.
Plan de îngrijire a CVP

La un pacient la care s-a montat CVP asistentul medical trebuie să
completeze planul de îngrijire al acestuia (Tabel 2) unde se consemnează
17
poziția/obstrucția cateterului, infiltrările și extravazările, sistemul de fixare al

cateterului, prezența semnelor de durere, edem, roșeață pe traiectul venei, a
efectelor sistemice (febră, tahicardie, greață, vărsături). Dacă există orice semn
de inflamație care ar putea indica o infecție sistemică, se îndepărtează cateterul,
după care se taie cu ajutorul unei foarfeci sterile aproximativ 2 cm de la capătul
distal al acestuia și se trimite fragmentul la laborator pentru cultură bacteriană.
Tabel 2. Plan de îngrijire a CVP
Plan de îngrijire a CVP (model)
Nume pacient C.I. Data nașterii 12.10.1969
Spital de Urgență Secție Cardiologie
CVP 1 CVP 2 CVP 3

Zona canulată antebraț antebraț
Data inserției 22.09, ora 11.00 24.09, ora 10.00
Durata inserției 10 min 10 min
Locul inserției v. bazilică, 1/3 medie cubitală mediană

(plica cotului)
Manoperă efectuată de Popa Maria
(nume asistent)
Motivul canulării Antibioterapie pe CVP
Mărime/culoare CVP 18G/verde
Data îndepărtării CVP 24.09, ora 09.10
Motivul îndepărtării CVP flebită gradul 2/3

durere pe traiect
roșeață
Manoperă efectuată de Moldovan Irina
(nume asistent)
Flebita (inflamația unei vene) reprezintă o complicație secundară a montării CUV

fiind cauzată de prezența sângelui în interiorul venei care se coagulează
deoarece pereții vasului sunt deteriorați sau afectați. Posibilitatea apariției flebitei
sau a sepsisului secundar canulării intravenoase poate fi redusă prin schimbarea
CVP la 48-72 ore.
Evaluarea flebitei se face cu ajutorul unei scale pentru aprecierea gradului de

flebită, activitate care revine asistentului medical (Fig. 13). Orice semn de
apariție a flebitei și intervențiile inițiate se consemnează în dosarul pacientului.
18
Fig. 13. Scala de evaluare a flebitei (adoptată de la Andrew Jakson’s VIP4 score)
4
Visual Infusion Phlebitis
19
2. Administrarea antibioticelor pe cateter

venos periferic
În regim spitalicesc calea de administrare i.v. este preferată pentru marea
majoritate a administrării medicamentelor, cu foarte mici excepții (de exemplu,
substanțe uleioase). Antibioticele (AB) reprezintă clasa de medicamente care se
administrează cu succes pe această cale. Cu toate acestea, administrarea
acestora pe CVP nu este total lipsită de riscuri, motiv pentru care se impune
respectarea unor reguli care să minimizeze apariția incidentelor în timpul
administrării.
În cazul administrării de antibiotice pe CVP se pot întâlni mai multe situații, și
anume5:
 administrarea AB la montarea CVP;
 administrarea AB la interval distanță de momentul montării CVP;
 administrarea AB în perfuzie (de exemplu, Cefort în perfuzie);
 administrarea de microperfuzie cu AB (de exemplu, Tienam).
Procedura administrării antibioticelor pe CVP se impune a fi completată cu

recomandările conținute în protocoalele de îngrijire din fiecare instituție medicală
(acestea făcând referire la cantitatea și tipul substanței recomandate pentru
diluție, în funcție de fiecare tip de antibiotic).
Procedura de administrare a antibioticelor pe CVP

1. Aprecierea/Culegerea de date este similară în toate situațiile cu cea
de la montarea CVP.
Acțiunile asistentului medical sunt următoarele:
verifică brățara cu datele de identificare sau fișa acestuia)
 verifică indicaţia de admnistrare
 verifică zona unde a fost montat CVP (asistentul medical consemnează
prezența flebitei sau a altor semne care impun îndepărtarea cateterului)
 chestionează pacientul dacă se cunoaște cu alergii la medicamente
(antibiotice în special, alte medicamente)
5
În fiecare situație va fi descrisă pregătirea antibioticului și particularitățile administrării pentru fiecare caz
în parte, principiile montării CVP fiind deja cunoscute.
20
De reținut: Dacă pacientul a confirmat prezența unei alergii la medicamente în

trecut se face testare la antibioticul care urmează să fie administrat (de revăzut
procedura de testare).
2. Planificarea (valabilă pentru toate situațiile de mai sus)
 informează pacientul despre scopul administrării și în ce constă tehnica
utilizând un limbaj adecvat înțelegerii acestuia
 obține acordul verbal al pacientului
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze în semișezând, cu
spatele sprijinit, sau în decubit dorsal, cu membrul superior în abducție, cu
antebrațul sprijinit pe o perniță (nu se recomandă administrarea AB i.v. în
poziție șezândă)
 asigură intimitatea și confortul pacientului (izolează zona cu un paravan de
protecție)
mâinilor
2.3. Pregătirea materialelor (în plus față de cele utilizate la
montarea CVP)
 substanța de administrat (AB pulbere, microperfuzie)
 seringi de 10/20 ml (se preferă seringile de 20 ml pentru prepararea și
administrarea antibioticului)
 ace pentru aspirat (18 G)
 seringă de 2 ml cu SF 0,9% pentru spălare cateter
 solvent, flacon SF prevăzut cu mini-spike (dacă este disponibil)
 comprese sterile
 trusă de perfuzie
 stativ
 paravan de protecție
 container pentru deșeuri înțepătoare-tăietoare
 îmbracă mănușile (se recomandă utilizarea mănușilor la orice manipulare
a cateterului)
21
 verifică funcționalitatea CVP prin irigarea cateterului cu 2 ml soluție SF

0,9%; dacă sunt semne de extravazare sau pacientul reclamă durere la
injectare cateterul se îndepărtează și se practică montarea unui cateter
nou (se respectă pașii din faza de implementare a CVP)
3.1. Pregătirea substanței de administrat (prepararea diluției)
Asistentul medical
 îndepărtează ambalajul seringii (desigilarea se face de la piston) și
atașează un ac steril la seringă cu atenție pentru a nu desteriliza amboul
seringii la montarea acului (Fig. 14)
Fig. 14. Pregătirea seringii
Fig. 15. Aspirarea soluției de ser fiziologic și introducerea acesteia în flaconul cu

antibiotic
22
 îndepărtează protecția acului, păstrând sterilitatea

 aspiră 10-20 ml SF în seringă (dacă flaconul de SF este multi-doză se
practică dezinfecția dopului cauciucat); dacă este disponibil un mini-spike
se practică aspirarea SF în seringă pe acest dispozitiv (Fig. 15)
 introduce SF în flaconul de antibiotic (flaconul poate fi ținut în mână sau în
poziție verticală pe măsuță), după care ansamblul flacon-ac-seringă se ține
în mână în poziție verticală (policele și indexul fixează flaconul, mediusul,
articulația dintre ac și amboul seringii pentru a evita detașarea accidentală
a seringii de ac în timpul preparării soluției, iar ultimele două degete
fixează seringa) (Fig. 16a)
 agită flaconul până la dizolvarea completă a pulberii conținute de acesta
(Fif. 16b)
 aspiră conținutul flaconului în seringă după dizolvarea completă a pulberii
(Fig. 16c)
16a 16b
16c
Fig. 16. Dizolvarea pulberii și aspirarea conținutului flaconului în seringă
23
 retrage cu precauție acul din flacon și scoate aerul din seringă

 atașează la seringă un ac steril (aceasta putând fi lăsată în ambalajul
original până la pregătirea cateterului pentru administrare)
3.2. Pregătirea cateterului

 pentru situația în care administrarea de antibiotic este precedată de
montarea cateterului
Asistentul medical
o atașează seringa cu antibiotic după îndepărtarea stiletului metalic al
CVP și administrează lent preparatul timp de 2-3 minute, urmărind
reacția pacientului (durere, disconfort la injectare) și semnele locale
(administrare paravenos, roșeață)
o îndepărtează seringa la sfârșitul administrării, irigă din nou cateterul și îl
sigilează cu dopul de siguranță (cel alb)
 pentru situația în care CVP a fost montat anterior
o practică dezobstrucția acestuia cu 2-3 ml soluție SF 0,9% (pe
portinjectul colorat); dacă nu reușește, îndepărtează dopul de
siguranță, în prealabil așezând o compresă sterilă sub capătul liber al
CVP
o atașează seringa la capătul liber al cateterului și administrează lent
preparatul (2-3 min)
o sigilează CVP cu dopul de siguranță după administrare
 pentru situația în care se indică administarea de antibiotic în microperfuzie
(de exemplu, Tienam 500 mg – flacon 100 ml soluție)
o pregătește flaconul pentru administrare endovenoasă
o montează o trusă de perfuzie (de revăzut principiile montării trusei de
perfuzie)
o golește aerul de pe tubulatura trusei și suspendă flaconul prin atârnare
în suportul stativului
o spală cateterul cu 2-3 ml soluție SF 0,9% după îndepărtarea dopului de
siguranță și plasarea unei comprese sterile sub cateter
o îndepărtează protecția de plastic de la tubulatura perfuziei (perfuzorul
fiind complet închis) și o atașează la cateter
o verifică etanșeitatea perfuzorului la cateter pentru a preveni
extravazarea soluției în exterior
o deschide perfuzorul, stabilește ritmul microperfuziei
o urmărește pentru 1-2 minute administrarea soluției prin cateter
24
o îndepărtează trusa de perfuzie după administrarea soluției (dacă nu

există în continuare soluții perfuzabile de administrat) și sigilează
cateterul
 pentru situația în care se indică administrarea de antibiotic în perfuzie
(pacientul are program perfuzabil, iar pe parcursul administrării se indică
administrarea de antibiotic în perfuzie)
o pregătește soluția cu antibiotic (respectând etapele de mai sus)
o injectează soluția preparată în flaconul de perfuzie cu ajutorul unui ac
(preferabil de 21 G) pe al doilea traiect/a doua intrare prevăzută cu dop
de cauciuc
o îndepărtează protecția laminată și injectează conținutul seringii în
soluția perfuzabilă
o notează vizibil pe flacon (cu marker) ce soluție a fost introdusă în
flaconul de perfuzie și ce cantitate (de exemplu, Cefort 1 g)
o stabilește ritmul perfuziei
o îndepărtează trusa de pefuzie după terminarea administrării și sigilează
cateterul
o după efectuarea tehnicii îndepărtează deșeurile pe categorii (ambalaje,
contaminate, înțepătoare-tăietoare), îndepărtează mănușile și spală
mâinile.
De reținut: Se recomandă administrarea soluției cu antibiotic pe portinjectul
colorat, deoarece la acest nivel CVP este prevăzut cu un sistem antireflux (o
valvă) care nu permite refluarea conținutului administrat și care scade totodată
riscul infecțiilor de cateter (se evită astfel manipularea cateterului la capătul
liber). Tot în vederea scăderii riscului infecțiilor de cateter se optează pentru
atașarea unei prelungiri cu robinet, mai ales la pacienții cu pluriterapie unde
cateterul ar trebui schimbat la 24 de ore.
25
3. Recoltarea de sânge venos pentru

determinări de laborator (hematologice,
imunologice, de biochimie, de coagulare)
Recoltarea de sînge venos pentru diferite determinări de laborator
reprezintă o practică uzuală în unitățile spitalicești și se efectuează în scop
explorator și terapeutic, atât la pacienții în regim de urgență cât și la cei cronici,
preoperator sau/și postoperator. Recoltarea de sânge venos se realizează de
către asistentul medical în mai multe moduri, în funcție de materialele care sunt
disponibile:
1. cu ac și seringă și vacuetă (în special la pacienții la care recoltarea cu
ac și holder este dificilă);
2. cu ac și holder și vacuetă;
3. cu fluturaș simplu și vacuetă (se practică în special la copii);
4. cu fluturaș și holder și vacuetă (dacă nu se poate recolta cu ac și
holder).
Vacutainere
Recoltarea sângelui se efectuează în sisteme de recoltare de tip
vacutainer: închise, vacuumate, de unică folosință. Ele sunt inscripționate de
producător cu datele de identitate ale producătorului, termenul de valabilitate,
compozitia conținutului, caracteristici fizico-chimice și de sterilitate (acolo unde
este cazul), volumul de probă ce se poate recolta sau capacitatea volumetrică a
recipientului (după caz). Aceste caracteristici trebuie să fie îndeplinite (integral)
de toate tipurile de recoltoare utilizate.
Vacutainerele respectă următorul cod de culori:
 cu capac mov, cu K2-EDTA sau K3-EDTA, pentru determinări
hematologice
 cu capac albastru, cu 3.2% Na Citrate (proporție sânge/anticoagulant de
9:1), pentru determinări de coagulare
 cu capac negru, cu 3.8% Na Citrate (proporție sânge/anticoagulant de 4:1)
pentru determinare VSH (viteza de sedimentare a hematiilor)
 cu capac roșu, fără aditivi sau cu clot activator, pentru biochimie și
serologie
 cu capac galben, cu accelerator de coagulare și gel separator, pentru
biochimie
 cu capac verde, cu heparină, pentru determinări biochimice din plasmă
 cu capac gri, cu fluorură de Na, pentru determinarea glicemiei
26
Procedura de recoltare a sângelui venos cu ac și

holder/ fluturaș și holder
verifică brățara cu datele de identificare la cei spitalizați)
 verifică indicaţia de recoltare
 evaluează zona pentru puncționare (pacientul este rugat să expună pe
rând fiecare braţ pentru identificarea unei vene accesibile, de preferat cu
un traiect cât mai drept)
 în interviul clinic, asistentul medical chestionează pacientul
o despre experiența anterioară (dacă i s-a mai recoltat sânge pentru
analize, dacă are teamă de ace/îi este frică de înțepătură, dacă i se face
rău când vede sânge)
o dacă urmează tratament anticoagulant, cu antiagregante plachetare (în
acest caz poate necesita hemostază prelungită după recoltare)
o dacă preferă o anumită venă de unde să se facă recoltarea
2. Planificarea
 informează pacientul despre scopul recoltării de sânge și în ce constă
tehnica utilizând un limbaj adecvat înțelegerii acestuia
 obține acordul verbal la pacientul internat și în scris la cel în regim
ambulator
De reținut: În regim de ambulator materialele (acul de puncție) se desigilează
în fața pacientului care semnează pentru conformitate.
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze
o în șezut sau semișezând cu spatele sprijinit (pe fotoliu de recoltare),
membrul superior întins (pe suportul fotoliului sau o măsuță), antebrațul
așezat pe o perniță de susținere, într-o ușoară poziție declivă
o în decubit dorsal, cu membrul superior în abducție, antebrațul sprijinit (la
pacient cu mobilizare redusă)
efectuează procedura cu un paravan de protecție)
27

mâinilor
 tavă medicală, tăviţă renală, cărucior
 ac steril/fluturaș (18 G/21 G) pentru holder
 holder (de unică folosință)
 garou
 vacuetă (conform indicației de recoltare)/suport pentru vacuetă
 tampoane cu alcool sanitar/alcool izopropilic 70%
 plasture
 etichetă cu codul de bare
De reținut : În timpul pregătirii materialelor se verifică integritatea și termenul de
Fig. 17. Materialele necesare prelevării de sânge venos pentru determinări de laborator

 inspectează zona pentru puncția venoasă
 identifică locul de puncționare (se alege o venă accesibilă)
 montează garoul la 5-7 cm deasupra locului de puncționare
28
 instruiește pacientul să strângă pumnul, palpează locul puncției (Fig. 18)

 desface garoul
 dezinfectează locul puncției prin mișcări circulare, de la interior spre
exterior, timp de 30 de secunde, sau de sus în jos (Fig. 19)
 desigilează acul și îl atașează la holder (Fig. 20)
Fig. 18. Palparea Fig. 19. Dezinfecția Fig. 20. Atașarea acului la cateter
locului de puncție locului de puncție
 repune garoul
 ancorează vena cu ajutorul policelui de la mâna nedominantă, ușor, în
lateral, sub locul puncției
 pătrunde cu acul, cu bizoul orientat în sus, la un unghi de 15-25 de grade
(Fig. 21) sau cu acul fluturașului, urmărind desenul venos până când
acesta este introdus complet (riscul de mişcare în venă la manipulare este
redus dacă acul fluturașului este introdus complet)
 atașează vacueta la holder prin mișcări ușoare de rotație (prin sistemul de
vid se aspiră cantitatea necesară pentru probele indicate) (Fig. 22)
Fig. 21. Ancorarea venei și Fig. 22. Atașarea vacuetei la holder și

pătrunderea acului cu bizoul aspirarea prin vid a cantității necesare de
orientat în sus în venă sânge
29
 retrage ușor vacueta printr-o mișcare de rotație și o agită stânga-dreapta

conform procedurii de recoltare
 desface garoul (Fig. 23)
 instruiește pacientul să deschidă pumnul
 retrage acul din venă și instruiește pacientul să țină apăsat timp de 2-3
minute (dacă s-a recoltat de la nivelul plicii cotului brațul trebuie ținut în
extensie) (Fig. 24)
Fig. 23. Îndepărtarea Fig. 24. Retragerea acului din venă și compresie la
garoului locul puncției
 aplică un plasture la locul puncției

 degajă deșeurile pe categorii (menajere, contaminate, înțepătoare-
tăietoare)
 îndepărtează mănușile și spală mâinile după efectuarea procedurii
Etichetarea și transportul probei – acțiuni ale asistentului medical
 aplică pe vacuetă o etichetă cu codul de bare al pacientului după ce, în
prealabil, a solicitat în sistemul informatic analiza de sânge dorită
 lipește eticheta pe vacutainer
 transportă produsul la laborator în cutie de plastic închisă ermetic
Fig. 25. Etichetarea probei

30
De reținut: În cazul în care indicația de recoltare este pentru categorii diferite de

determinări de laborator (ex. hemoleucogramă, uree, creatinină, coagulogramă)
asistentul medical va pregăti câte o vacuetă pentru fiecare categorie (cu capac
mov, roșu și albastru) și va recolta o probă de sânge în fiecare vacutainer prin
introducerea succesivă a acestora în holder (conform protocolului de recoltare).
După aspirarea cantității de sânge necesare în fiecare recipient, va extrage
vacueta și o va agita stânga-dreapta conform protocolului, după care va urma
introducerea următoarei vacuete respectând procedura mai sus descrisă, până la
recoltarea sângelui pentru toate probele indicate.
Evaluarea pacientului după recoltare

Asistentul medical va evalua starea pacientului imediat după recoltarea
sângelui, deoarece acesta poate să prezinte manifestări (care pot varia de la o
simplă amețeală până la lipotimie) și care pot conduce la accidentarea prin
cădere a pacientului dacă intervenția cadrului medical nu este una rapidă și
eficientă. Principiile evaluării în această situație vizează:
 starea pacientului după puncţie (stare de rău, ameţeli, lipotimie)
Intervenție imediată
o poziţionare urgentă în decubit dorsal (ridicarea picioarelor la un unghi
de 45o)
 starea locului de puncţie (sângerare, hematom)
Intervenție imediată
o pansament compresiv, prelungirea timpului de efectuare a compresiei
(5 minute)
o pacientul nu flectează braţul dacă puncţia s-a efectuat la nivelul plicii
cotului
31
Bibliografie selectivă
Altman, G.B., Buchsel, P., Coxon, V. (2000). Delmar’s Fundamental and

Advanced Nursing Skills Book, Thomson Learning, 934-948.
Aziz, A.M. (2009). Improving peripheral IV cannula care: Implementing high-

impact interventions. British Journal of Nursing,18(20), 1242–1246.
Dougherty, L., Lister, S. (2015). The Royal Marsden Manual of Clinical Nursing
Procedures, Ninth Edition, Blood: obtaining samples from a peripheral vein, 514-
524.
Houston, P.A. (2013). Obtaining vascular access in the obese patient population.
Journal of Infusion Nursing, 36(1), 52–56.
Infusion nursing. Standards of practice (2011). Journal of Infusion Nursing.

Volume 34, Number 1S. Accessed September 2020 via the Web at
http:// www.journalofinfusionnursing.com
Lee, W.L., et al. (2009). Risk factors for peripheral intravenous catheter infection
in hospitalized patients: A prospective study of 3165 patients. American Journal
of Infection Control, 37(8), 683–686.
Lenhardt R., Seybold T., Kimberger O., et al (2002). Local warming and insertion
of peripheral venous cannulas: single blinded prospective randomised controlled
trial and single blinded randomised crossover trial. BMJ, 325:409.
Lippincott’s Nursing Procedures. (2013). 6th Edition, 421-434.
Lynn, P. (2011). Taylor’s Clinical Nursing Skills. A nursing Process Approach. 3rd
Editition. Lippincott Williams &Wilkins, 788-791.
Lynn, P. (2018). Taylor’s Clinical Nursing Skills. A nursing Process Approach. 5th
Editition. Lippincott Williams &Wilkins, 2587-2609.
Krueger, A. (2007). Need help finding a vein? Nursing, 37:39.
Millam, D.A. (1987). Tips for improving your venipuncture techniques.

Nursing,17:46.
Moureau, N.L. (2004). Tips for inserting an i.v. in an older patient. Nursing, 34:18.
32
O’Grady, N.P., et al. (2011). “Guidelines for the Prevention of Intravascular

Catheter-Related Infections” [Online]. Accessed September 2020 via the Web at
http://www.cdc.gov/hicpac/pdf/guidelines/bsi-guidelines-2011.pdf
Perry, A.G., Potter, P., Ostendorf, W.R. (2014). Clinical Nursing. Skills &
Techniques, 8th Edition, Elsevier, 544-574.
Perry, A.G., Potter, P., Ostendorf, W.R. (2014). Clinical Nursing. Skills &
Techniques, 8th Edition, Elsevier, 694-696.
Perry, A.G., Potter, P.A. (2015). Mosby’s Pocket Guide to Nursing Skills &
Procedures, 8th Edition, Elsevier, 348-365.
Perry, A.G., Potter, P.A. (2015). Mosby’s Pocket Guide to Nursing Skills &
Procedures, 8th Edition, Elsevier, 389-407.
Perry, A.G., Potter, P., Ostendorf, W.R. (2018). Skills Performance Checklists for
Clinical Nursing. Skills & Techniques, 9th Edition, Elsevier, 272-275.
Clinical Nursing. Skills & Techniques, 9th Edition, Elsevier, 349-354.
Rosdahl, C.B., Kowalski, M.T. (2012). Intravenous administration. In: Textbook of

Basic Nursing. 10th Edition, Lippincott’s Practical Nursing, 937-939.
Scales, K. (2005). Vascular access: a guide to peripheral venous cannulation.

Nurs Stand, 19:48.
Scales, K. (2008). Intravenous therapy: A guide to good practice. British Journal

of Nursing, 17(19), S4–S12.
Taylor, C., Lynn, P., Bartlett, J.L. (2019). Fundamentals of Nursing. The Art and
Science of Person-Centered Care, 9th Edition, 831-873.
Woody, G., Davis, B. A. (2013). Increasing nurse competence in peripheral

intravenous therapy. Journal of Infusion Nursing, 36(1), 413–419.
33
Capitolul II.
Proceduri ale aparatului respirator și
cardiovascular
34
1. Drenajul pleural
Obiective de învățare
La sfârșitul acestei lucrări studenții vor fi capabili să:
 pregătească materialele necesare montării unui tub de dren pleural
 cunoască în ce constă pregătirea pacientului pentru efectuarea drenajului
pleural
 cunoască intervențiile asistentului medical în supravegherea pacientului
după montarea drenajului
 cunoască responsabilităţile asistentului medical în managementul
drenajului pleural
Noțiuni teoretice
Spațiul pleural este un spațiu virtual situat între pleura parietală și cea
viscerală, între cele două foițe pleurale existând o peliculă extrem de fină,
acestea fiind lipite una de cealaltă prin capilaritate. În anumite condiții patologice
spațiul dintre cele două foițe poate să crească, fie prin acumulare de lichid în
cavitatea pleurală (pleurezie), fie prin acumularea aerului (pneumotorace).
Datorită elasticității cutiei toracice și a plămânilor în spațiul pleural există o
presiune negativă de -5 până la -10 cm H2O care menține plămînul expansionat
până la cutia toracică.
Drenajul toracic este o manevră aseptică care constă în introducerea unui
tub sau a mai multor tuburi sterile de dren în cavitatea pleurală cu rolul de a
evacua lichid sau aer într-un sistem închis de aspirație (pentru a restabili
presiunea negativă intratoracică și a preveni eventualele complicații potențial
letale).
Pleurotomia constă în introducerea unui tub de dren în cavitatea pleurală
prin spațiul V intercostal pe linia axilară medie (pleurotomia „a minima”) sau prin
patul costal după rezecția unui fragment de coastă.
Drenajul pleural se practică pentru evacuarea conținutului patologic al
spațiului pleural, reexpansiunea plămânilor, tratarea leziunii care a determinat
apariția pneumotoraxului și prevenirea recidivelor. Conținutul aspirat în urma
montării drenajului pleural este testat pentru semne de infecție, inflamație,
prezența sângelui și a cancerului.
Indicațiile montării drenajului pleural sunt următoarele:
 pneumotorax
 hemotorax
 revărsate parapneumonice și empiem
35
 pleurezii maligne
 chilotorax
 diverse exudate și transudate
Există două tipuri de drenaj pleural, și anume:

 sistemul de drenaj închis care urmărește evacuarea colecțiilor
endotoracice și împiedică în același timp pătrunderea aerului în torace;
funcționarea drenajului se bazează pe principiul vaselor comunicante,
capătul liber al tubului de dren introdus în cavitatea toracică este scufundat
într-un vas cu apă, acesta trebuind să se afle permanent sub nivelul de
lichid.
 sistemul de drenaj aspirativ care poate fi
o pasiv – trusa de tip Béclaire6 care se utilizează în epanșamentele
pleurale cu fistulă bronșică mare;
o activ – cel mai des folosit în practica clinică, este o baterie de aspirație
complexă care la un capăt se conectează la tubul de drenaj pleural, iar
la celalălt capăt se conectează la o sursă centrală de aspirație. Bateria
de aspirație este constituită din trei borcane, borcanul colector similar
cu Béclaire, borcanul reglator care reglează intensitatea aspirației și
borcanul de siguranță, gol, pentru surplusul de lichid evacuat.
Presiunea de aspirație este una negativă de -15 -20 cm H2O.
Se cunosc mai multe tipuri de baterii de aspirație activă (PleurEvac,
Argyle), pe scară largă fiind utilizate baterii compactate sterile, de unică folosință,
în care cele trei compartimente sunt monobloc.
Procedura de montare a drenajului pleural

Această procedură se efectuează de către medic în limita competenței și a
prevederilor legale. Îngrijirea tubului de dren poate fi efectuată de către asistentul
medical specializat în domeniu.
1. Apreciere/Culegerea de date – acțiuni ale asistentului medical
6
borcan cu capacitatea de 1.000 ml, astupat cu un dop de cauciuc, care are 2 orificii prin care trec 2
tuburi de sticlă, un tub de sticlă conectat cu tubul de drenaj pleural este introdus în apa din borcan la o
adâncime de 2 cm; celălalt tub este mai scurt și este situat mult deasupra nivelului de lichid, având rolul
de ventil (evită creșterea presiunii în borcan prin acumularea epanșamentului).
36

verifică brățara cu datele de identificare sau fișa medicală)
 verifică indicaţia de montare a drenajului pleural din dosarul pacientului
 verifică documentele medicale necesare pentru efectuarea procedurii
 radiografia (faţă şi profil) a colecţiei pleurale sau ecografia toracică
(pleuro-pulmonară) efectuată la patul pacientului în cazul în care
drenajul pleural se practică pentru evacuarea unui conținut lichid
 rezultatele analizelor de laborator – hemoglobină (Hb), hematocrit (Ht),
grup sanguin, Rh (factorul Rhesus), timp de sângerare (TS), timp de
coagulare (TC), trombocite, fibrinogen
 dacă pacientul este cu abces pulmonar (documentat în dosar)
procedura este contraindicată
 inspectează tegumentul unde va fi inserat drenul pleural și informează
medicul dacă sunt semne de infecție cutanată/lezuni/cicatrici la locul de
inserție
 dacă este în tratament cu anticoagulante/tratament pentru patologii
cronice
 dacă se cunoaște cu alergii (medicamentoase, de altă natură)
 dacă a mai avut experienţe anterioare medicale/dacă îi este teamă de
procedură
De reținut: O atenție sporită trebuie acordată în situațiile în care drenajul pleural
se practică la pacienții obezi, pacientele cu sâni mari și pacienții cu
cardiomegalie.
2. Planificarea
 explică motivul montării drenajului și încurajează pacientul să coopereze,
subliniindu-se importanța asupra succesului procedurii
 explică procedura într-un limbaj adecvat și adaptat înțelegerii pacientului
 obține acordul informat al pacientului (pentru manoperă medicală invazivă
pacientul trebuie să își dea acordul în scris pentru procedură)
 ajută pacientul să îndepărteze bluza de pijama
 îndepărtează pilozitatea (dacă este cazul)
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze
37
o în decubit dorsal pentru toracotomia efectuată pe cale anterioară,

toracele ușor ascensionat (30-40o) cu membrul superior ipsilateral
poziționat deasupra capului
o în decubit lateral pe partea sănătoasă (în cazul abordului pe linia
axilară mijlocie)
Pregătirea pacientului pre-intervenție – acțiuni ale asistentului medical
 monitorizează funcțiile vitale (TA, puls, saturația în O2)
 montează CVP
 administrează premedicație doar la indicația medicului7
 pregătește materiale pentru administrarea oxigenului și verifică
funcţionalitatea dispozitivului de administrare de oxigen (la nevoie)
mâinilor
2.3. Pregătirea materialelor
 tub de drenaj pleural (mărimile pentru adulți variază între 20 – 40 Fr); este
important să existe mai multe mărimi disponibile, de obicei pentru drenajul
puroiului, sângelui sau fluidelor este nevoie de tuburi mai groase (Fig. 26)
 soluții dezinfectante (clorhexidină sau Betadină)
 echipament de protecție (mănuși sterile, halat steril, bonetă, mască)
 kit cu comprese sterile, tăviță sterilă, câmpuri sterile cu și fără fereastră,
pensă sterilă, ac cu fir de sutură, bisturiu
 câmp de protecție pentru pat
 pensă Kelly (Pean)
 seringă de 10 ml
 xilină 1%
 leucoplast
 CVP 18G/20G
 dispozitiv pentru îndepărtarea pilozității
 tensiometru, stetoscop, pulsoximetru
 recipiente pentru probe de laborator
 sistem de aspirare pleurală (Fig. 27)
 materiale pentru administrarea oxigenului
 container pentru deșeuri înțepătoare-tăietoare
De reținut: Asistentul medical verifică obligatoriu funcţionalitatea sistemului de
drenaj aspirativ înainte de efectuarea procedurii.
7
În practica clinică curentă nu se recomandă premedicaţie înaintea efectuării procedurii.
38
3. Implementare
 medicul aseptizează riguros zona (unde se va insera tubul de dren) cu
Betadină realizând un câmp de lucru care să includă axila și mamelonul
ipsilateral
Fig. 26. Tuburi de drenaj pleural Fig. 27. Sistem de aspirare pleurală
cu trocar
Asistentul medical desigilează kitul pentru montarea drenajului toracic și

îmbracă mănușile sterile
 servește medicul cu mănușile sterile
 pregătește câmpurile sterile și asistă medicul în pregătirea zonei de
inserţie a tubului pleural
 oferă medicului materiale pentru efectuarea anesteziei locale cu Xilină 1%
 servește medicul cu bisturiul și pregătește tubul de dren pleural pentru
inserție
 pregătește sistemul de aspirare pleurală:
o introduce apa sterilă în camera de control a aspirării (aproximativ 20
cm) și în cea din mijloc (aproximativ 2 cm);
o poziționează sistemul în permanență sub nivelul pacientului pentru a
evita intrarea înapoi în cavitatea pleurală a aerului sau a fluidului
(verificarea funcționalității drenajului se face de către medic după
racordarea la sistemul de aspirație și depensarea tubului de dren)
 după montarea drenajului pleural colectează deșeurile pe categorii
conform protocolului standard
 îndepărtează echipamentul de protecție și mănușile
 igienizează mâinile
39
Medicul
o efectuează anestezia locală
o introduce tubul de toracotomie (maxim 15 cm) după efectuarea inciziei
de aproximativ 2 cm în spațiul intercostal V, deasupra marginii coastei
subiacente
o retrage trocarul și pensează tubul de dren cu pensa Pean
o fixează tubul la piele cu ac și ață și aplică un pansament steril,
securizat la tegument cu benzi adezive/leucoplast
o după fixarea pansamentului racordează tubul de dren pleural la
sistemul de aspirație și verifică funcționalitatea sistemului
4. Documentarea
Asistentul medical înregistrează în foaia/dosarul pacientului data și ora
efectuării procedurii, locul inserției drenului, medicația folosită, mărimea tubului
de dren, dacă au existat incidente în timpul procedurii și date despre starea
pacientului imediat post-intervenție.
Supravegherea pacientului și managementul tubului

de dren pleural
După efectuarea procedurii asistentul medical de secție trebuie să
monitorizeze continuu starea pacientului, principalele intervenții în acest sens
fiind următoarele:
 așază pacientul în poziţie antalgică (ridicat pe 3 perne, la 45°), semișezând
sau semilateral ridicat, inclusiv pe partea puncționată (singura
contraindicație fiind durerea resimțită de pacient și/sau permeabilitatea
tubului de dren)
 monitorizează funcțiile vitale (TA, puls, saturația în O2) și expansionarea
plămânului (mișcările cutiei toracice)
 administrează analgetice sau medicație specifică la indicația medicului
 mobilizează pacientul și îl asistă la deplasare (care se va realiza numai
după pensarea drenului).
Managementul drenajului pleural la patul pacientului este responsabilitatea
asistentului medical de salon. Intervențiile specifice în acest caz sunt
următoarele:
 poziționează borcanul de drenaj la minim 50 cm sub nivelul toracotomiei
 verifică poziţia tubului de dren în borcanul de aspiraţie (2 cm sub nivelul
lichidului steril din borcan) și a etanşietăţii sistemului de drenaj
 verifică permeabilitatea tuburilor
40
 verifică drenul pleural să nu prezinte cuduri

 supraveghează atent aspectul şi cantitatea drenată
 înregistrează cantitățile drenate în foaia pacientului
 pensează drenul la fiecare evacuare a conţinutului borcanului de drenaj și
la fiecare 1000 ml de lichid evacuat.
Procedura suprimării tubului de dren pleural

Aceasta se poate efectua de către medic sau de către asistentul medical
ca acțiune delegată din partea medicului. În timpul efectuării procedurii de
îndepărtare a drenului, pacientul va fi rugat să respire cu glota închisă (similar
expirului forțat).
Acțiunile asistentului medical în procedura de îndepărtare a tubului de dren
sunt următoarele:
 poziționează pacientul în decubit lateral pe partea sănătoasă sau decubit
dorsal
 realizează asepsia mâinilor
 îmbracă mănușile nesterile
 îndepărtează pansamentul, examinează tegumentul pentru semne de
infecție; în absența acestora dezinfectează tegumentele din jurul tubului de
dren cu Betadină
 secţionează firele ce fixează drenul la piele cu un foarfece steril
 pensează tubul tangent la piele cu o pensă Kocher
 fixează tegumentele de la nivelul pleurotomiei între index şi police și
retrage lent drenul, 1-2 cm
 instruiește pacientul să respire cu epiglota închisă, retrage rapid și complet
tubul, verificând integritatea acestuia după ce drenul a fost îndepărtat
 inspectează plaga de toracotomie şi fixează pansamentul
 după încheierea procedurii colectează deșeurile pe categorii conform
protocolului standard
 îndepărtează echipamentul de protecție și mănușile
 spală și dezinfectează mâinile
Principalele complicații ale drenajului pleural sunt edemul pulmonar
acut ex vacuo, durere locală prin lezarea unui nerv intercostal, emfizem
subcutanat, infecția lichidului pleural de la exterior, hemoragii exteriorizate pe
dren (dacă au un debit >100 ml/h se impune hemostază chirurgicală).
Alte complicații sunt date de malpoziţia subpleurală a drenului, supuraţia pe
traiectul drenului, astuparea sau ieşirea accidentală a acestuia.
41
2. Puncția pericardică
 cunoască în ce situații este indicată efectuarea unei puncții pericardice
 pregătească pacientul și materialele necesare pentru realizarea puncției
 cunoască intervențiile etapizate ale asistentului medical în efectuarea
puncției
 cunoască îngrijirea pacientului după intervenție
Noțiuni teoretice
Puncția pericardică sau pericardiocenteza constă în pătrunderea cu un ac și
un cateter în cavitatea pericardică. Locul puncţiei este ales de către medic în
urma unui control ecocardiografic și radiologic, în funcţie de scop şi cantitatea de
lichid care urmează să fie evacuată. Lichidul este testat pentru prezența
semnelor de infecție, inflamație, prezența sângelui și a cancerului.
Puncția pericardică se realizează în scop:
 explorator/diagnostic pentru analiza lichidului din cavitatea pericardică
(infecție, cancer)
 terapeutic pentru evacuarea lichidului când pacientul prezintă dispnee
accentuată, hipotensiune arterială (tamponadă cardiacă)
Procedura de efectuare a puncției pericardice8

verifică brățara cu datele de identificare ale acestuia)
 verifică indicaţia de efectuare a puncției pericardice din dosarul pacientului
 verifică documentele medicale necesare pentru efectuarea procedurii
o ecocardiografie (în practica curentă); radiografie a cordului (față și
profil)
8
În manualele vechi de nursing procedura/puncția este descrisă ca fiind efectuată de către medic ajutat
de două asistente medicale. În cărțile de generație nouă medicul care efectuează puncția va fi asistat
doar de un asistent medical sau de către un medic rezident.
42
o rezultatele analizelor de laborator (Hb, Ht, grup sanguin, Rh, TS, TC,
trombocite)
o teste anterioare și rezultatele acestora
o dacă este în tratament cu anticoagulante/tratament pentru patologii
cronice
o dacă se cunoaște cu alergii (medicamentoase, de altă natură)
o dacă are diabet (tratament cu antidiabetice orale sau insulină)
o dacă a mai avut experienţe anterioare medicale/dacă îi este teamă de
procedură
2. Planificarea
 explică motivul efectuării puncției și încurajează/susține pacientul
 obține acordul informat (în scris) al pacientului (procedura specifică pentru
asistentul medical)
 ajută pacientul să îndepărteze bluza de pijama şi să se aşeze în poziţia
aleasă de medic
 inspectează locul de puncție pentru prezența leziunilor/cicatricilor la nivelul
tegumentului
 îndepărtează pilozitatea (dacă este cazul)
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze în semişezând (unghi
de 30-45 grade), aducând cordul mai aproape de peretele toracic, locul
ales pentru puncție fiind extremitatea apendicelui xifoid (Fig. 28) sau
marginea stângă sternocostală
Fig. 28. Puncția pericardică –

abordul extremității
apendicelui xifoid
43
 administrează premedicație Atropină 1 mg subcutanat înainte cu 30 de

minute sau intramuscular dacă situația clinică nu impune efectuarea
procedurii în regim de urgență
Pregătirea pacientului pre-intervenţie – acțiuni ale asistentului medical
 monitorizează funcțiile vitale (TA, puls, saturația în O2)
 montează CVP
 pregătește materiale pentru administrarea oxigenului și verifică
funcţionalitatea dispozitivului de administrare de oxigen (la nevoie)
mâinilor
 2-3 ace de lungime 8-10 cm (de 18G și 25G) şi cu diametrul de 1 mm, 2-3
seringi de 20–50 ml sau kit special pentru puncție, seringă de 5 ml, ac
spinal 18G de 7,5-12 cm lungime
 soluție anestezică (Xilină 1%)
 pense
 cateter cu vârf moale, ghid metalic pentru cateter, recipient închis (în caz
de plasare de drenaj pericardic)
 echipament de protecție (mănuşi sterile, halat)
 aleză/câmp de protecție, câmpuri sterile
 tampoane, soluţii dezinfectante (Betadină)
 CVP 18G/20G
 tensiometru, stetoscop, pulsoximetru
 leucoplast/benzi adezive
 medicație: atropină, morfină, tonicardice
 ecocardiograf
 material de protecție steril pentru transductorul ecocardiografic
 electrod conector pentru monitorizare electrocardiografică în cursul
procedurii
 recipient steril pentru colectarea lichidului în vederea efectuării probelor de
laborator
De reținut : În timpul pregătirii materialelor se verifică integritatea și termenul de
 asistentul medical desigilează kitul pentru efectuarea puncției pericardice
44
 servește medicul cu mănuși sterile

 asistă medicul/oferă materiale pentru dezinfecția tegumentului în vederea
efectuării anesteziei locale cu Xilină 1%
 asistă medicul pentru dezinfecția locului puncției după efectuarea
anesteziei locale
 poziționează câmpul steril sub locul puncției (dacă puncția se efectuează
ecoghidat asistentul medical pregătește material de protecție pentru sonda
de ecografie cardiacă), montează electrodul conector atașat la ECG de
baza acului spinal
 supraveghează starea de conștiență a pacientului în timpul efectuării
puncției, monitorizează semnele vitale, eventuala modificare bruscă a
semnalului ECG în cazul puncționării cordului
 imobilizează pacientul în timpul procedurii (la nevoie)
 transferă aspiratul din seringă în recipientul steril (după ce medicul a
evacuat conținutul pericardului)
 aplică un pansament steril la locul puncției și îl fixează cu leucoplast/benzi
adezive
 etichetează produsul recoltat (aplică eticheta cu codul de bare al
pacientului) și asigură transportul său prompt la laborator
 după încheierea procedurii degajă deșeurile pe categorii conform
 îndepărtează echipamentul de protecție și mănușile
 spală și dezinfectează mâinile
De reținut: În cazul unui volum mare de fluid sau a refacerii rapide a fluidului
anterior evacuat, medicul poate opta pentru plasarea unui drenaj pericardic ce se
poate menține până la 24 de ore. În această situație acul de puncție este înlocuit
cu un cateter flexibil, montat în cavitatea pericardică prin intermediul unui ghid cu
vârf moale introdus în prealabil prin ac. Cateterul este conectat la un recipient
închis ce asigură drenaj continuu utilizând gravitația.
4. Documentarea
Asistentul medical înregistrează în foaia/dosarul pacientului data și ora
efectuării procedurii, medicația administrată în timpul procedurii, dacă au existat
incidente, date despre starea pacientului imediat post-puncție.
Îngrijirea pacientului după puncția pericardică

Principalele intervenții ale asistentului medical de secție după efectuarea
procedurii sunt următoarele:
45
 asistarea pacientului pentru poziţionare în decubit dorsal, cu toracele ușor

ridicat
 asigurarea repausului fizic și psihic al pacientului, evitarea
eforturilor/ridicărilor din pat, promovarea unui mediu liniștit
 monitorizarea respirației (pentru a identifica eventualele fenomene de
insuficienţă cardiacă prin decomprimarea bruscă produsă de eliminarea
lichidului), a pulsului, TA, saturația în O2 (scăderea acesteia e prezentă în
caz de hemotorace/pneumotorace)
 monitorizarea debitului pe drenul pericardic (în cazul unei eventuale
colmatări se produce stagnarea volumului drenat și se reacumulează fluid
pericardic)
 administrarea de analgetice sau tonicardiace la indicația medicului
Accidente și incidente
Accidentele care pot apărea în timpul efectuării puncției pericardice sunt:
 puncționarea miocardului
 puncționarea unei artere coronare
 pneumopericardul
 puncționarea accidentală a stomacului, plămânilor sau ficatului
 infarct miocardic/aritmii induse de introducerea acului
46
3. Electrocardiograma (ECG, EKG)9

 cunoască cum se înregistrează activitatea electrică a inimii
 cunoască cum se montează electrozii pentru efectuarea ECG
 cunoască interpretarea unui traseu (ECG normal) pe hârtia milimetrică
 pregătească pacientul pentru efectuarea ECG
Noțiuni teoretice
Inima are un sistem de conducere electrică intrinsecă care utilizează
semnale electrice pentru contracțiile pereților musculari. ECG reprezintă
înscrierea grafică a diferenţelor de potenţial generate în timpul activităţii electrice
cardiace. Potenţialele electrice sunt produse în inimă ca suma potențialelor
generate de celulele musculare cardiace în timpul depolarizării şi repolarizării.
Depolarizarea reprezintă modificarea potenţialului transmembranar
determinată de deplasarea sarcinilor electrice (electroni sau ioni), iar
repolarizarea, refacerea potenţialului transmembranar de repaus indusă de
deplasarea sarcinilor electrice în sens opus. În repaus, celulele miocardice sunt
încărcate pozitiv pe versantul extern al membranei şi negativ la interior. În timpul
depolarizării potenţialul de membrană se inversează. Negativitatea de repaus a
interiorului se reduce spre 0 și apoi interiorul devine pozitiv ca urmare a influxului
de Na+.
Conducerea impulsului electric în inimă este realizată de către ţesutul
excitoconductor al inimii format din:
• Nodul sino-atrial (SA)
• Nodul atrio-ventricular (AV)
• Fasciculul His
• Reţeaua Purkinje
Nodul sino-atrial (SA) inițiază impulsul electric. Apoi impulsul se răspândește în
pânză în atriul drept și stâng. Urmează trecerea prin nodul atrio-ventricular (AV)
care transmite impulsul electric de la atrii la ventricule. De la nodul AV impulsul
ajunge în fasciculul His care se divide în două ramuri: dreaptă și stângă.
Ramurile dreaptă și stângă ale fasciculului His se distribuie la nivelul celor doi
9
Amândouă abrevierile sunt acceptate. În acest manual vom folosi abrevierea ECG care este folosită în
manualele de nursing curente.
47
ventriculi, stâng și drept, terminându-se în cele din urmă cu fibrele rețelei

Purkinje (Fig. 29).
Fig. 28. Sistemul de conducere electric al inimii
Electrocardiograma (ECG) este o metodă neinvazivă de monitorizare și

înregistrare a semnalelor electrice ale inimii. În prezent ECG este parte esențială
în evaluarea pacienților cu risc cardiovascular. Inima este formată din două atrii
și două ventricule care se contractă ritmic și într-o anumită ordine (întâi atriile și
apoi ventriculii), ordine dictată de traseul impulsurilor electrice. Acestea sunt
culese în timpul testului de plăcuțe mici sau ventuze metalice/electrozi (Fig. 30a)
aplicate pe tegumentul pacientului și transformate grafic în unde care, ulterior,
sunt înregistrate pe hârtie. ECG este unul dintre cele mai simple și mai rapide
teste utilizate pentru evaluarea inimii și se realizează cu ajutorul
electrocardiografului (Fig. 30b). Acest test oferă informații despre ritmul cardiac,
frecvența cardiacă, anomalii de funcționare a inimii, orientarea inimii în cutia
toracică, semne de îngroșare a mușchiului inimii (hipertrofie), semne de
deteriorare a mușchiului inimii, afectarea circulației inimii, semne de tulburări de
ritm cardiac.
Electrozii detectează impulsurile electrice produse de fiecare dată când
inima bate și sunt conectați la un dispozitiv ECG cu ajutorul firelor cablurilor de
legătură. Un aparat ECG standard utilizează 10 cabluri pentru a obține 12
derivații ce ilustrează activitatea electrică a inimii, definite de diferențele de
potențial dintre electrozi.
48
30b
30a
Fig. 30. Electrocardiograf și cabluri ecg cu ventuze și cleme
Derivaţiile ECG sunt standardizate şi sunt grupate în sisteme de derivaţii. În

practică se folosesc în mod curent 3 sisteme de derivaţii:
 derivaţiile standard, bipolare, notate DI, DII, DIII (pentru obținerea
derivațiilor bipolare ale membrelor se atașază trei electrozi, câte unul la
brațul stâng, brațul drept și, respectiv, piciorul stâng, iar la piciorul drept se
plasează electrodul neutru);
 derivaţiile unipolare ale membrelor, notate cu aVR, aVL şi aVF;
 derivaţiile unipolare toracice sau precordiale, notate de la V1 la V6.
După numărul electrozilor exploratori utilizaţi, în ECG se disting derivaţii
bipolare, în care ambii electrozi sunt exploratori (culeg diferenţa de potențial), şi
derivaţii unipolare în care doar un electrod este explorator.
După planul în care sunt plasaţi electrozii, cele 3 sisteme sunt grupate:
 în plan frontal:
o 3 derivaţii bipolare standard (DS) ale membrelor (DI, DII şi DIII)
o 3 derivaţii unipolare ale membrelor (DUM) (aVR, aVL şi aVF)
49
 în plan orizontal se utilizează 6 derivaţii care se numesc derivaţii unipolare

precordiale sau toracice şi se notează cu V1, V2, V3, V4, V5 şi V6; pentru
obținerea acestor derivații se plasează șase electrozi în poziții standard pe
peretele toracic.
Ce înseamnă un ECG normal?
 unde P pozitive, rotunde, care apar la intervale regulate, cu o frecvență de
60-100 pe minut;
 interval PR de durată normală (0,12-0,20 de secunde) urmat de un
complex QRS cu contur, durată (0,06-0,12 secunde) și configurație
normală;
 segment ST plat, izolelectric, urmat de o undă T pozitivă ușor asimetrică.
ECG se înregistrează pe hârtie milimetrică (Fig. 31); liniile verticale reprezintă

amplitudinea, se măsoară în milimetri și constituie o măsură a voltajului (mV), iar
liniile orizontale marchează timpul.
Fig. 31. Electrocardiograma
Interpretarea complexului PQRST pe hârtie milimetrică
 un pătrat mic = 0,04 secunde ca durată pe orizontală și 0,1 mV ca

amplitudine pe verticală
 5 pătrate mici = un pătrat mare, cu o durată de 0,20 de secunde
 15 pătrate mari = 3 secunde
 30 de pătrate mari = 6 secunde
În partea de sus sau de jos a imprimării sunt de multe ori marcaje verticale
pentru a reprezenta intervalele de 1, 3 sau 6 secunde. Măsurând lungimea pe
axul orizontal putem determina frecvența cardiacă (pentru studenți și asistenții
medicali se recomandă metoda rapidă a lui Dale-Dubin de interpretare a ECG).
50
Fig. 32. Complexul PQRST interpretat pe segmente pe hârtia milimetrică
Regula Dale-Dubin
Frecvența cardiacă reprezintă frecvența depolarizării miocardului
ventricular, a cărei expresie clinică este alura ventriculară (numărul de bătăi ale
inimii pe minut). În condiții normale, frecvența ventriculară trebuie să fie egală cu
cea atrială (relația dintre cele două este exprimată pe ECG de unda P și
complexul QRS). Dale-Dubin a propus o metodă rapidă pentru determinarea
frecvenței cardiace pe ECG care constă în examinarea intervalului RR folosind o
scală standard. Metoda se poate aplica doar dacă ritmul este regulat, adică
distanța RR să fie identică.
Se caută o undă R care cade fix pe o linie groasă a hârtiei de ECG, după
care se determină frecvența cardiacă în funcție de distanța la care se găsește
următoarea undă R: dacă este la următoarea linie (groasă) frecvența este la 300,
dacă este la două linii distanță frecvența este de 150, și mai departe, la a treia
linie distanță frecvența este de 100 și se continuă mai departe cu 75-60-50-43-37
(la a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, respectiv, a opta linie distanță). În cazul
în care următoarea undă R nu cade exact pe o linie groasă, frecvența cardiacă
se calculează în funcție de subunități ale intervalului. Pentru exemplificare, dacă
unda R este la 3 intervale (linii groase) și la 3 linii mici, frecvența cardiacă va fi
rezultatul obținut din valoarea frecvenței la a patra linie groasă distanță (75) din
care se scade produsul obținut din înmulțirea numărului de linii mici (3) cu
diferența dintre valoarea frecvenței la a patra linie groasă și linia cinci groasă (75-
60) împărțit la numărul de linii groase de la 75 până la 37 (5 linii). Rezultatul,
după formula de mai sus, este următorul:
Frecvența cardiacă = 75 – 3x(75-60)/5 = 66 bătăi/minut
51
Când este recomandată efectuarea ECG?

 dureri cardiace – pot fi date de faptul că inima nu primește suficient
oxigen;
 palpitații/aritmii – bătăi cardiace puternice, rapide sau lente, regulate sau
neregulate;
 dispnee (respirație dificilă);
 oboseală severă, amețeală sau leșin.
Montarea electrozilor pentru efectuarea ECG

Derivațiile standard ale membrelor (Fig. 33)
 DI – brațul stâng și brațul drept

 DII – piciorul stâng și brațul drept
 DIII – piciorul stâng și brațul stâng
Derivațiile unipolare ale membrelor
 aVR – derivația brațului drept (undele au deflecție negativă)

 aVL – derivația brațului stâng (undele sunt pozitive sau bifazice)
 aVF – derivația membrului inferior stâng (undele sunt pozitive)
Derivațiile precordiale (Fig. 34)
 V1 – spațiul IV parasternal dreapta

52
 V2 – spațiul IV parasternal stânga

 V3 – mijlocul distanței dintre V2 și V4
 V4 – spațiul V intercostal (linia medioclaviculară stângă)
 V5 – linia orizontală a lui V4, la intersecția cu linia axilară anterioară
 V6 – linia orizontală a lui V4 la intersecție cu linia axilară mijlocie
Fig. 34. Poziția electrozilor precordiali
Pentru efectuarea unui ECG de repaus nu este nevoie de o pregătire

specială. ECG se poate face în salon la patul pacientului, pentru cei internați sau
cu mobilitate redusă, iar în sistem de ambulator într-o încăpere situată lângă
cabinetul de cardiologie. Temperatura camerei trebuie să fie de circa 200 C.
Înainte de efectuarea ECG pacientul este instruit de către asistentul medical:
 să evite cremele și loțiunile uleioase sau grase pentru întreținerea
corporală în ziua efectuării procedurii deoarece pot afecta contactul dintre
piele și electrod;
 să evite îmbrăcarea ciorapilor lungi, deoarece electrozii trebuie plasați
direct pe pielea piciorului;
 să îmbrace o cămașă de consultație sau pantaloni largi ce pot fi ridicați
ușor în zona picioarelor;
 să poarte o bluză care poate fi îndepărtată ușor pentru plasarea
electrozilor pe piept;
 să îndepărteze orice bijuterii sau alte obiecte care ar putea interfera cu
testul;
 să consume alimente ușoare în ziua testării și să evite consumul de
cofeină cu câteva ore înainte de testare;
 să comunice medicului informații în legătură cu toate tratamentele urmate
din trecutul recent sau prezent, fie că este vorba despre medicamente,
53
suplimente, ceaiuri (medicul poate recomanda uneori pacientului să

întrerupă anumite tratamente cu 1-2 zile înainte de ECG, deoarece unele
medicamente pot interfera cu activitatea inimii și pot oferi rezultate false);
 să aducă la cunoștință medicului dacă are implantat un stimulator cardiac.
Procedura de efectuare a ECG

 verifică indicaţia de efectuare a ECG din foaia de observație
 dacă este în tratament pentru patologii cronice
 dacă se cunoaște cu alergii (medicamentoase, de altă natură)
 dacă i s-a mai efectuat electrocardiogramă
2. Planificarea
 explică motivul efectuării ECG
 explică pe scurt în ce constă procedura (neinvazivă, nedureroasă)
 obține acordul pacientului
 măsoară TA înainte de efectuarea ECG
 dezbracă pacientul sau îl ajută/asistă să se dezbrace de la talie în sus
 poziționează pacientul în decubit dorsal
 inspectează locul de plasare a electrozilor pentru identificarea potențialelor
leziuni tegumentare (dacă acestea există)
 îndepărtează pilozitatea (la nevoie)
 asigură intimitatea pacientului/pacientei prin plasarea unui paravan de
protecție
mâinilor
 câmp de protecție pentru pat (se schimbă după fiecare pacient)
 electocardiograf (asistentul medical verifică funcționalitatea acestuia,
asigură suficientă hârtie milimetrică pentru efectuarea testului)
54
 mănuși nesterile
 tensiometru și stetoscop
 gel pentru electrozi
 spray pentru dezinfecția electrozilor (se dezinfectează ventuzele în fața
pacientului)
 curea pentru fixarea electrozilor precordiali (dacă e cazul)
 șervețele pentru îndepărtarea gelului pentru electrozi
 poziționează electrozii conform procedurii
 instruiește pacientul să rămână nemișcat și să respire normal sau să rețină
aerul pentru câteva secunde pentru înregistrarea ECG
 imprimă ECG
 îndepărtează electrozii după efectuarea ECG
 oferă pacientului șervețele pentru curățarea tegumentului
 ajută pacientul să se îmbrace
 după efectuarea procedurii degajă deșeurile pe categorii conform
4. Documentare
Asistentul medical notează pe hârtia de ECG numele pacientului, vârsta,
ora efectuării testului și valoarea TA măsurată înaintea efectuării ECG.
55
4. Teste pentru evaluarea aparatului

cardiovascular
 cunoască principalele teste pentru aprecierea condiției cadiovasculare
 cunoască în ce constă pregătirea pacientului pentru efectuarea testelor
care evaluează funcția cardiovasculară
 asiste pacientul în timpul efectuării testelor
4.1. Testul ECG de efort

Noțiuni teoretice
Pentru evaluarea statusului cardiovascular se realizează diferite teste care
au rolul de a aprecia severitatea bolii coronariene (indirect), toleranța la efort,
măsurarea rigidității arteriale etc.
Efortul fizic reprezintă o suprasolicitare funcțională a organismului.
Modificările în urma practicării unui efort fizic crescut permit evidențierea unor
tulburări la nivelul aparatului cardiovascular și respirator care nu sunt decelabile
în repaus. Testul de efort se realizează în scopul evaluării funcției cardiace în
raport cu efortul fizic exercitat și permite medicului cardiolog să urmărească
parametrii de funcționare ai inimii prin înregistrarea continuă a ECG și măsurarea
periodică a TA în timpul efectuării efortului de către pacient. Testul de efort se
face pentru obiectivarea ischemiei miocardice, iar protocolul de efort folosește
bicicleta ergometrică (Fig. 35) și/sau covorul rulant pentru realizarea unui efort
gradat (Fig. 36). Durata unui test de efort este în medie 9-15 minute.
Fig. 35. Testul ECG de efort Fig. 36. Testul ECG de efort
utilizând bicicleta ergometrică utilizând covorul rulant
56
Recomandările generale înaintea efectuării unui test de efort sunt

următoarele:
 testul va fi efectuat la cel puțin 3 ore de la ultima masă
 în ziua testului pacientul va evita consumul de cafea, alcool, băuturi care
conțin cofeină sau „energizante”
 pacientul (dacă este fumător) va fi instruit să nu fumeze cu cel puțin 2 ore
înainte și după efectuarea testului
 medicația pacientului va fi administrată la indicația medicului cardiolog
 pacientul va fi instruit să poarte o îmbrăcăminte lejeră ca să poată merge
fără limitări pe bicicletă sau covor rulant (în prealabil pacientul trebuie
chestionat dacă știe să meargă pe bicicletă).
Procedura de efectuare a testului ECG de efort

verifică brățara cu datele de identificare dacă acesta este internat)
 verifică indicaţia de efectuare a testului de efort din foaia pacientului
 dacă este în tratament pentru patologii cronice (se consemnează în
foaie dacă pacientul a luat medicamente înaintea efectuării testului)
 dacă se cunoaște cu alergii (medicamentoase, alte)
 dacă a mai efectuat testul de efort
2. Planificarea
 explică motivul efectuării testului de efort
 explică pe scurt în ce constă procedura (neinvazivă)
 dezbracă/ajută pacientul să se dezbrace de sus până la talie
 poziționează/asistă pacientul să se poziționeze în decubit dorsal și
efectuează un ECG de repaus
 ajută pacientul să se repoziționeze în ortostatism pentru testul de efort
 asigură intimitatea pacientului prin amplasarea unui paravan de protecție
pentru izolarea perimetrului unde se desfășoară procedura de testare
57

mâinilor
 câmp de protecție pentru pat
 electocardiograf (se verifică funcționalitatea acestuia)
 gel pentru electrozi, spray pentru dezinfecție
 șervețele pentru îndepărtarea gelului pentru electrozi
 sursă de oxigen funcțională, dispozitive de oxigenare și resuscitare cardio-
respiratorie
3. Implementare – intervenții etapizate ale asistentului medical
 măsoară frecvența cardiacă și TA înaintea efectuării testului de efort
 efectuează ECG în repaus
 asistă pacientul să se poziționeze fie pe bicicletă, fie pe covorul rulant
 amplasează electrozii folosind varianta Mason-Likar, atașează cablurile
ecg și sistemul de monitorizare a TA pentru evaluarea continuă a
parametrilor la fiecare treaptă de efort (efortul se crește progresiv în etape
de 3 minute)
 supraveghează pacientul pe toată durata procedurii
 ajută pacientul să se îmbrace după terminarea testării
 degajă deșeurile pe categorii conform protocolului standard
 îndepărtează mănușile și spală mâinile după efectuarea procedurii
Parcurgerea fazei de recuperare, însemnând diminuarea progresivă a

efortului pe o durată de minim 3 minute, este obligatorie. Această etapă poate fi
eliminată numai în situații de urgență în care trebuie să se acționeze pentru
rezolvarea acestora.
Testul de efort se oprește la apariția unor simptome sugestive (durere
anginoasă, vertij, dispnee), la scăderea sau creșterea excesivă a TA sau a
frecvenței cardiace, la apariția tulburărilor de ritm cardiac, a unor modificări ECG
sau la atingerea efortului maxim. De asemenea, testul mai poate fi oprit atunci
când cel testat nu mai poate rezista la creșterea efortului, în ciuda lipsei apariției
modificărilor ECG sau a simptomelor sugestive.
După efectuarea probei de efort pacientul va mai fi monitorizat cel puțin 6
minute sau până la revenirea TA și a ECG-ului la normal.
58
4. Documentare
Asistentul medical înregistrează în dosarul pacientului efectuarea
procedurii, valorile funcțiilor vitale înainte și după procedură. Interpretarea
testului de efort va fi făcută de către medicul cardiolog și explicată pacientului.
4.2. Monitorizarea Holter ECG

Noțiuni teoretice
Monitorizarea Holter ECG constă în înregistrarea continuă a activității
electrice a inimii în timp ce pacientul își desfășoară activitățile zilnice uzuale,
pentru a depista eventuale tulburări ale ritmului cardiac (aritmii). Bătăile inimii se
înregistrează pe o perioadă de 24 ore pentru a surprinde modificările de ritm care
apar intermitent și care pot fi greu decelabile pe durata efectuării unui ECG.
Monitorizarea Holter ECG (Fig. 37) presupune plasarea unor electrozi
adezivi la nivelul toracelui și conectarea acestora la un aparat de dimensiuni mici
care este purtat de către pacient pe sub haine (poziționarea electrozilor este în
funcție de tipul de aparat utilizat). După încheierea perioadei de monitorizare (de
obicei 24 ore, dar uneori chiar și 48 sau 72 ore) electrozii se deconectează și
înregistrarea se descarcă pe un computer dotat cu un soft pentru interpretarea
datelor. Medicul va analiza atent ritmul cardiac înregistrat și toate evenimentele
petrecute în timpul monitorizării. În urma analizei acestor date se va stabili dacă
simptomele pacientului se datorează unei tulburări de ritm sau de conducere.
Fig. 37. Monitorizare Holter ECG
59
4.3. Testul de mers timp de 6 minute (6MWT)10
Noțiuni teoretice
Testul de mers timp de şase minute este un instrument de evaluare
funcţională a tuturor aparatelor şi sistemelor, inclusiv sistemul pulmonar și
cardiovascular, sistemul circulator periferic, unităţile neuromusculare şi
metabolismul muscular. Se foloseşte pentru evaluare iniţială, dar şi pentru
aprecierea eficienţei programelor de recuperare sau a altor intervenţii medicale
pentru fiecare sistem şi aparat enunţat anterior. De exemplu, pentru infarctul
miocardic din antecedente este semnificativă clinic o creştere a distanţei
parcurse în şase minute cu 36,6 m după un program de recuperare, iar în
insuficienţa cardiacă valoarea testului de şase minute variază între 310 – 427 m,
în funcţie de gradul NYHA. Rezultatul testului exprimă un nivel submaximal al
capacităţii de efort (valoarea normală maximă a persoanelor sănătoase este de
700 m), majoritatea pacienţilor atingând nivelul lor propriu de efort şi nu nivelul
maxim normal.
Testul de mers timp de 6 minute este o probă clinică simplă, ușor de
efectuat, bine tolerată de pacienții cu boli cardiace. Poate fi folosită la pacienții
care au disfuncție ventriculară stângă marcantă sau boală arterială ocluzivă și
care nu pot face test pe bicicletă sau covor rulant. Testul are ca scop evaluarea
toleranței la efort în boala cardiovasculară (BCV).
Înaintea efectuării testului de mers timp de 6 minute pacientul este instruit
să nu manânce, să nu fumeze, să nu bea cafea cu trei ore înaintea testului, să
nu întrerupă tratamentul cronic și să aibă încălțăminte confortabilă și haine lejere.
Asistentul medical intervievează pacientul pe scurt despre istoricul bolii și
examinează fizic pacientul în scopul testării (să nu prezinte dizabilitate la
deplasare). Pacientului i se comunică riscurile și beneficiile testului.
Procedura de efectuare a testului de mers timp de 6

minute
 verifică indicaţia de efectuare a testului în foaia pacientului
 apreciează capacitatea de deplasare a pacientului
10
6 Minute Walking Test
60

 dacă a mai efectuat testul
 dacă este în tratament pentru patologii cronice (se consemnează în
foaie ce medicamente a luat pacientul înaintea efectuării testului)
 dacă a făcut efort fizic înainte cu 2 ore de efectuarea testului
2. Planificarea
 explică motivul efectuării testului de mers
 pacientul este instruit să parcurgă o distanță de 30 m (cu marcaje din 3 în
3 m) pe durata a 6 minute
mâinilor
 cronometru
 conuri de marcare
 scaune
 telefon de urgență
 fișă de monitorizare
 sursă de oxigen, dispozitive de oxigenare și defibrilator electric automat
3. Implementare - asistentul medical oferă pacientului instrucțiuni pe care
pacientul trebuie să le respecte în timpul desfășurării testării.
Instrucțiunile pentru pacient „Voi măsura cât de departe puteți merge în timp
de 6 minute. Când vă voi da comanda „mergeți”, vreau să vă plimbați pe traseu
timp de 6 minute. Continuați să mergeți până când vă voi spune să vă opriți sau
până când veți fi prea obosit pentru a putea merge mai departe. Dacă aveți
nevoie să vă odihniți, vă puteți opri până vă veți simți în stare să continuați. De
asemenea, veți putea să vă sprijiniți de perete dacă este necesar, dar va trebui
să reîncepeți să mergeți de îndată ce veți putea. Amintiți-vă că obiectivul este să
mergeți cât mai mult posibil, timp de 6 minute, dar fără să alergați. Vă voi anunța
timpul rămas la 2 minute, 4 minute și când vă mai ramâne un singur minut”.
61
La sfârșitul comunicării instrucțiunilor asistentul medical se asigură că pacientul a

înțeles cum se desfășoară testarea.
Testarea se oprește în cazul următoarelor situații:
 simptome de angină (durere în piept sau sufocare)
 simptome cardiace anormale (scăderea/creșterea TA sistolică, scăderea
anormală a frecvenței cardiace)
 la apariția oricăror dintre următoarele simptome:
o durere de cap ușoară, amețeală
o confuzie, ataxia, amețeli
o paloare, cianoză, greață
o dispnee marcată, oboseală
o semne de insuficiență circulatorie periferică
o șchiopătat sau alte dureri semnificative
o expresii faciale care semnifică stres
4. Documentare
procedurii, valorile funcțiilor vitale înainte și după procedură.
Tabel 3. Distanța normală parcursă (măsurată în feet sau m) în funcție de vârstă la testul
de mers timp de 6 minute
Distanța 1 feet = 0,3048 m*
Vârsta în ani Bărbați Femei
60-64 1830-2205 ft 1635-1990 ft

558-672 m 498-579 m
Testul de mers timp de 65-69 1680-2100 ft 1500-1905 ft
6 minute 512-640 m 457-581 m
70-74 1635-2040 ft 1440-1845 ft
498-622 m 439-562 m
75-79 1410-1920 ft 1290-1755 ft
430-585 m 393-535 m
80-84 1335-1885 ft 1155-1620 ft
407-575 m 352-494 m
85-89 1401-1710 ft 1020-1530 ft
427-521 m 311-466 m
90-94 915-1500 ft 825-1320 ft
279-457 m 251-402 m
*valorile rotunjite
62
4.4. Testul indice gleznă-braț (IGB)

Noțiuni teoretice
Testul IGB este util pentru diagnosticul rapid, neinvaziv al prezenţei și
aprecierii severității bolii arteriale obliterante la nivelul membrelor inferioare, atât
la pacienții cu antecedente de boli aterotrombotice, cât mai ales la pacienții cu
risc cardiovascular. Determinarea IGB este simplă, nedureroasă, uşor acceptată
de pacient, fiind o manoperă percepută de acesta ca o metodă similară cu
determinarea TA. Durata investigaţiei este scurtă, de până la 5 minute, şi poate fi
repetată oricând. IGB constă în măsurarea comparativă a TA cu ajutorul
tensiometrului la nivelul brațului și al gleznei, utilizând un dispozitiv Doppler
continuu cu transductor de 5-7,5 MHz.
Procedura de efectuare a testului indice gleznă-braț

 verifică indicaţia de efectuare a testului IGB
tratamentul cronic
2. Planificarea
 asigură intimitatea pacientului
 poziționează pacientul în decubit dorsal
 asigură un mediu liniștit, cald, pentru a preveni vasconstricţia arterelor (21-
23°C) şi un interval de repaus timp de cel puțin 10 minute înainte de test,
pentru a permite normalizarea presiunilor
 pregătește pacientul îndepărtând îmbrăcămintea strânsă pentru a permite
plasarea manșetei tensiometrului și accesul la locurile de aplicare a
transductorului de presiune, respectiv detecția impulsurilor Doppler
63

mâinilor
 câmp de protecție pentru pat
 tensiometru și aparat Doppler continuu portabil, cu semnal sonor (se
verifică funcționalitatea acestora); manşetele trebuie să fie adecvate
pentru măsurarea tensiunii arteriale sistolice la nivel brahial şi respectiv
gleznă
 gel pentru transductor
 șervețele pentru îndepărtarea gelului
3. Implementare – intervenții ale asistentului medical
 efectuează măsurarea TA la nivelul braţelor bilateral cu ajutorul
tensiometrului și a aparatului Doppler, notând primul semnal sonor la
nivelul arterei brahiale (se va nota valoarea tensiunii arteriale sistolice,
luând în considerare valoarea tensională cea mai mare obținută dintre cele
două brațe)
 supraveghează pacientul pe toată durata procedurii
Fig. 38. Plasarea manșetelor pentru efectuarea testului IGB
64
Procedură – intervenții ale medicului

 în aceeași poziţie, după aplicarea manșetei tensiometrului la nivelul uneia
dintre gambe, la 2-3 cm deasupra gleznei, se aplică aparatul Doppler la
nivelul zonelor de proiecție anatomică a arterelor tibiale posterioare și
pedioase pentru detecția fluxului arterial
 se realizează umflarea manșetei până la dispariția semnalului Doppler de
flux, urmată de eliberarea lentă a aerului din manșetă, cu notarea valorii de
presiune la momentul reapariției primului semnal Doppler sonor; manopera
se repetă similar la nivelul membrului contralateral, obținând astfel valorile
de tensiune sistolică bilateral la nivelul arterelor tibiale posterioare și
pedioase
 se eliberează rezultatul
Interpretare test
 se calculează IGB pentru fiecare membru inferior, ca raport al TA la
membrul inferior/TA braţ, luându-se în considerare cea mai mare dintre
valorile TA ale tibialei posterioare şi, respectiv, pedioasei
 valoarea normală a IGB este cuprinsă intre 0,9-1,3
Tabel 4. Interpretarea valorilor la testul indice gleznă-braț

Valoare IGB Interpretare Recomandare
Peste 1,4 Calcificare Chirurgie vasculară
1,0 – 1,4 Normal
0,9 – 1,0 Acceptabil Fără recomandări
0,8 – 0,9 Boală arterială periferică Tratarea factorilor de risc
0,5 – 0,8 Boală arterială periferică moderată Chirurgie vasculară
Sub 0,5 Boală arterială periferică severă Chirurgie vasculară
4. Documentare
procedurii și rezultatul testului.
65
Aboyans, V., Criqui, M.H., Abraham, P., Allison, M.A., Creager, M.A., Diehm, C.,
Fowkes, F.G., Hiatt, W.R., Jönsson, B., Lacroix, P., Marin B, McDermott MM,
Norgren L, Pande RL, Preux PM, Stoffers HE, Treat-Jacobson, D. (2012).
American Heart Association Council on Peripheral Vascular Disease. Council on
Epidemiology and Prevention. Council on Clinical Cardiology. Council on
Cardiovascular Nursing. Council on Cardiovascular Radiology and Intervention,
and Council on Cardiovascular Surgery and Anesthesia. Measurement and
interpretation of the ankle-brachial index: a scientific statement from the
American Heart Association. Circulation. 11;126(24):2890-909.
Adler,. Y, Charron, P., Imazio, M., et al. (2015). ESC Guidelines for the diagnosis
and management of pericardial diseases: The Task Force for the Diagnosis and
Management of Pericardial Diseases of the European Society of Cardiology
(ESC)Endorsed by: The European Association for Cardio-Thoracic Surgery
(EACTS). Eur Heart, 36:2921.
American Thoracic Society. (2002). ATS Statement: Guidelines for the Six-
Minute Walk Test. American Journal of Respiratory Critical Care Medicine, 166,
111-117.
Ardelean L. D., Lunceanu L., Nițu M., Popescu R., Didilescu C. (2012). Testul de
șase minute. Revista Medicală Română, 59, 4, 310-314.
Dougherty L., Lister S. (2015). The Royal Marsden Manual of Clinical Nursing
Procedures, Ninth Edition, Chest drains, 452-467.
Dubin D. (2008). Interpretarea rapidă a EKG-urilor. Ediția a VI-a, Editura

Medicală.
Gherman C. D., Fabian O. (coordonatori). (2017). Drenajul pleural. În: Abilități

practice avansate pentru studenții Facultății de Medicină Cluj-Napoca.
Ghidul de management al bolii coronariene stabile. (2013). Testul ECG de efort,

258-260. Societatea Română de Cardiologie.
Insertion and Management of Chest Drains Clinical Guideline. V2.0 (2019). NHS
Trust.
66
Jones, A.S. (2009). ECG Notes. Interpretation and Management Guide. Second
Edition. F.A. Davis Company.
McClary, K.N., Massey, P. (2010). Ankle Brachial Index (ABI). StatPearls

[Internet]. StatPearls Publishing; Treasure Island (FL).
Krikorian, J.G., Hancock, E.W. (1978). Pericardiocentesis. Am J Med, 65(5):808-

14.
Clinical Nursing. Skills & Techniques, 9th Edition, Elsevier, 331- 333.
Rikli, R., Jones, J.C. (2001). Senior Fitness Test Manual. Human Kinetics. Print.
Schmeltzer, S.C., Bare, B.G. (1992). Brunner and Suddarth’s Textbook of

Medical-Surgical Nursing, Seventh Edition, J. B. Lippincott Company, Pleural
Conditions, 569-571.

Medical-Surgical Nursing, Seventh Edition, J. B. Lippincott Company,
Pericarditis, 660-662.
Shade, B.; trad.: Robert Tudor (2015). Pocket ECG. Ed. A 2-a. București: Editura
ALL.
Taylor, C., Lynn, P., Bartlett, J.L. (2019). Fundamentals of Nursing. The Art and
Science of Person-Centered Care, 9th Edition, Thoracocentesis,1497-1500.
67
Capitolul III.
Proceduri ale aparatului digestiv
68
1. Intubarea gastrointestinală
Noțiuni teoretice
Intubarea gastrică și intestinală11 este procesul prin care se introduce o
sondă prin nas (nazogastrică) sau cavitatea orală (orogastrică) prin esofag până
în stomac sau intestin.
Indicațiile intubării gastrointestinale
Intubarea gastrointestinală (IGI) se realizează în următorul scop:
 pentru evacuarea gazelor și lichidelor din stomac sau intestine
(decompresie abdominală)
 pentru a obține probe de conținut gastric și intestinal pentru analiză de
laborator
 pentru a diagnostica motilitatea gastrointestinală
 pentru ameliorarea și tratarea obstrucțiilor sau sângerării pe tractul
gastrointestinal
 în scop nutritiv, hidratare, administrare de medicamente (atunci când calea
orală nu este posibilă sau este contraindicată)
 pentru a promova vindecarea după chirurgia esofagiană, gastrică sau
intestinală (prevenind distensia tractului gastrointestinal și încordarea pe
liniile de sutură)
 pentru a elimina substanțele toxice (întoxicații, ingestie voluntară de
medicamente)
Procedura este realizată de obicei de către asistentul medical sau medic. În
condițiile specificate de departamentul local de îngrijire medicală, asistentul
medical poate fi autorizat să realizeze această procedură.
Tipurile de sonde utilizate pentru realizarea acestei proceduri sunt sonde
nazogastrice (SNG) și sonde de alimentație (SA).
Sondele nazogastrice sunt de obicei temporare, utilizate pe termen scurt,
fabricate din latex, poliuretan sau silicon, având diferite diametre și lungimi.
Mărimea sondelor este marcată în French (Fr), similar cu cea a cateterelor
uretro-vezicale. Sondele sunt ambalate steril, pe etichetă fiind înscrise datele
11
Am preluat constructul lingvistic intubarea gastrointestinală din limba engleză, deși în literatura de
specialitate din România acesta nu este utilizat în prezent. Logica adoptării acestei terminologii este una
simplă, termenul de intubare (în limba română folosim expresia intubarea sau intubația endotraheală) a
fost extins și la intubarea gastrointestinală care are la bază același principiu, și anume introducerea unui
tub/sondă la nivel gastrointestinal.
69
despre tipul sondei, dimensiunea acesteia și recomandările de utilizare de la

producători (în unele cazuri).
Cele mai utilizate sonde nazogastrice în practica clinică sunt:
 Sonda Levin, flexibilă, din plastic sau cauciuc, cu un singur lumen, poate fi
utilizată pentru decompresia gastrică, irigații, spălături și pentru alimentația
pe sondă (Fig. 39)
 Sonda Salem cu lumen dublu, lumenul mai mare permite aspirarea ușoară
a conținutului gastric, iar lumenul mai mic permite intrarea aerului pe
sondă care egalizează presiunea vidului din stomac (Fig. 40)
Sondele nazojejunale sunt amplasate în intestinul subțire intraoperator prin

endoscopie digestivă sau fluoroscopie (Fig. 41)
Fig. 41. Sondă nazojejunală
70
2. Intubarea nazogastrică (montarea sondei

nazogastrice)
 cunoască situațiile în care este indicată montarea sondei nazogastrice
 pregătească pacientul pentru montarea sondei nazogastrice
 pregătească materialele necesare pentru montarea sondei nazogastrice
 efectueze tehnica
Noțiuni teoretice
Principalul produs de secreţie a stomacului este sucul gastric, un lichid
secretat de glandele din mucoasa gastrică (1-3 litri zilnic), care conține acid
clorhidric liber sau legat și care contribuie semnificativ la aciditatea sucului
gastric. Rolul acidului clorhidric (HCl) este de a denatura proteinele, pregătindu-
le pentru acţiunea enzimelor proteolitice (pepsină şi catepsină). De asemenea,
HCl intervine în procesul de absorbţie a fierului (transformă fierul trivalent în
divalent), protejează vitaminele C, B1 și B2 şi are acţiune bactericidă (distruge
bacteriile ajunse în stomac). HCl activează pepsinogenul în pepsină, aceasta
fiind principala enzimă din sucul gastric.
Secreția sucului gastric este controlată prin mecanism neurohormonal, prin
intermediul nervului vag. Controlul neurohormonal constă în gastrină, formată în
partea pilorică a stomacului și a duodenului; gastrina crește producția de HCl,
stimulează secreția de suc pancreatic, este implicată în controlul secreției de
insulină și stimulează musculatura digestivă. Secreția sucului gastric este
influențată de factori de mediu (dietă, rutină zilnică, stres, fumat, alcool), dar și de
factori genetici.
Intubarea nazogastrică (montarea sondei nazogastrice) este procesul prin
care se introduce prin nazofaringe o sondă în stomac, la nivelul fundului
stomacului (Fig. 42).
Montarea unei sonde nazogastrice este indicată în următoarele situații:
 decomprimarea stomacului (distensia acestuia manifestându-se prin
vărsături repetate)
 spălătură gastrică
 administrarea de medicamente
 alimentație pe termen scurt
71
Fig. 42. Introducerea sondei

nazogastrice prin esofag până
în stomac
Sondajul nazogastric poate fi contraindicat la pacienții cu obstrucție

nazofaringiană sau esofagiană, coagulopatie severă necontrolată sau
traumatisme maxilo-faciale severe.
Procedura de intubare nazogastrică

verifică datele de pe brățara de identificare sau dosarul medical)
 verifică indicația medicală în documentația pacientului
 evaluează capacitatea pacientului de a colabora
 dacă pacientul este conștient (dacă pacientul este deja operat sau în
stare critică, colaborarea poate fi alterată)
 apreciază prezența/absența reflexelor12 dacă pacientul este inconștient
sau în comă superficială (de exemplu, ingestia voluntară de medicamente)
 verifică permeabilitatea narinelor rugând pacientul să respire pe fiecare
nară separat pentru a determina care narină are un flux de aer mai bun
 în interviul clinic, asistentul medical chestionează pacientul despre:
o prezența afecțiunilor nazale (chirurgicale, traumatism, deviație de sept
nazal);
o prezența tulburărilor de coagulare sau episoade de epistax recurente
12
în acest caz, la montarea sondei, se avansează cu sonda între respirații, apariția cianozei indicând faptul că sonda
este în trahee.
72
o prezența alergiilor medicamentoase (dacă scopul montării sondei

nazogastrice este administrarea de medicamente)
o anxietate legată de experiențe medicale anterioare în legătură cu
procedura
2. Planificarea
Explicarea detaliată a procedurii este necesară înainte de introducerea
sondei gastrice. Procedura nu este dureroasă, dar este neplăcută deoarece
stimulează reflexul de vărsătură. Cel mai frecvent sonda este introdusă printr-
o nară, prin nazofaringe în stomac și, eventual, până în intestinul subțire. În
unele cazuri, sonda poate fi introdusă prin gură și faringe.
 explică motivul montării sondei și încurajează pacientul să coopereze,
 explică procedura și modul în care respirația și înghițirea va ajuta la
trecerea sondei
 obține acordul informat al pacientului
 stabilește un cod de comunicare în cazul în care pacientul prezintă
disconfort în timpul procedurii (pacientul este rugat să semnaleze cu mâna
sau cu un deget dacă prezintă disconfort în timpul introducerii sondei și are
nevoie de o pauză)
 poziționează sau asistă pacientul să se poziționeze în șezând sau Fowler
cât mai ridicat; la pacienții care nu colaborează (disfagici, comatoși etc.)
poate fi utilă poziționarea în decubit lateral stâng
 dacă este cazul, solicită pacientului să îndepărteze proteza (care se pune
într-o compresă sterilă în apropierea acestuia)
 solicită și/sau asistă pacientul să-și curețe nasul (oferă șervețele la
îndemâna pacientului)
 realizează inspecția nărilor cu ajutorul unei lanterne pentru prezența
leziunilor de la acest nivel
 oferă pacientului o tăviță renală și îl instruiește să o țină sub bărbie
 asigură intimitatea și confortul pacientului prin amplasarea unui paravan de
protecție (pentru a izola zona unde se efectuează procedura)
mâinilor
73

 tavă/cărucior pentru materiale, tăviţă renală
 prosop, câmp pentru protecția lenjeriei
 echipament de protecție (mănuşi, ochelari, șorț)
 pahar mat, pai, şerveţele de hârtie
 pregătirea sondei nazogastrice
o se verifică SNG pentru defecte (cum ar fi marginile aspre sau lumenele
parțial închise)
o pentru a crește flexibilitatea tubului în scopul ușurării introducerii
acesteia, se înfășoară sonda în jurul degetelor pentru câteva secunde
sau se înmoaie în apă caldă
o dacă tubul este prea flasc se introduce într-un recipient în apă cu
gheață; în acest sens poate fi util ca sonda sterilă (în ambalaj) să stea
câteva minute la congelator
 anestezic local (gel sau spray cu xilocaină)/lubrifiant (aqua gel)
 hârtie pentru măsurarea pH-ului
 stetoscop
 pensă sau agrafă pentru a închide sonda
 seringă de 20 ml/seringă Guyon (50 ml) sterilă
 leucoplast, sistem de fixare sondă
 pungă colectoare pentru captarea conţinutului eliminat
 recipient steril pentru examen bacteriologic
Estimarea lungimii sondei nazogastrice (SNG) se face prin măsurarea
distanței de la nas la lobul urechii și de la lobul urechii la apendicele xifoid.
Pentru o estimare cât mai corectă, profesioniștii americani recomandă
următoarea metodă:
1. se marchează (cu un marker închis la culoare) sonda nazogastrică la 50 de
cm de capătul distal (cel care va fi introdus prin nazofaringe), ca fiind punctul A;
2. cu pacientul într-o poziție neutră și privirea orientată înainte, se plasează
capătul distal al sondei la vârful nasului pacientului; se măsoară distanța de la
nas la lobul urechii (Fig. 43), după care cea de la lobul urechii la apendicele
xifoid (Fig. 44). Acesta se marchează pe sondă ca fiind punctul B;
3. pentru a identifica punctul C pe sondă, se stabilește mijlocul distanței dintre
punctele A și B. Sonda trebuie introdusă până la punctul C pentru a fi asigurată
plasarea optimă a acesteia în stomac.
74
Fig. 43. Distanța de la nas la lobul Fig. 44. Distanța de la lobul urechii la
urechii apendicele xifoid (punctul B)
3. Implementare
3.1. Acțiuni preliminare ale asistentului medical
 poziționează sau asistă pacientul să se așeze într-o poziție confortabilă în
semișezând (sonda este mai ușor de înghițit în această poziție, în timp ce
gravitația facilitează introducerea mai ușoară a tubului)
 explică pacientului modul de respirație/înghițire în timpul introducerii
tubului
 oferă pacientului un pahar de apă și un pai; instruiește pacientul în
legătură cu ritmul în care acesta trebuie să înghită apă cu ajutorul paiului
 îmbracă mănuşile
 protejează lenjeria pacientului (așază un prosop în jurul gâtului pacientului)
 stabilește lungimea SNG, marchează pe sondă reperul (punctul C) care va
fi plasat la nivelul narinei pacientului
3.2. Montarea SNG – intervențiile etapizate ale asistentului medical
 lubrifiează sonda cu gel anestezic (Fig. 45)
 introduce SNG în nară spre nazofaringele posterior (direcționând în jos și
înapoi spre ureche)
 înclină pacientul cu capul ușor înainte (cu mâna nedominantă sprijină
posterior capul pacientului și realizează mișcarea ușor înainte) (Fig. 46)
75
 introduce sonda instruind pacientul să înghită permanent o cantitate mică

de apă (în funcție de starea de sănătate, pacientul inhalează, expiră și
înghite) (Fig. 46)
Fig. 45. Lubrifierea sondei nazogastrice cu Fig. 46. Introducerea sondei

gel anestezic nazogastrice
 avansează cu sonda lent cu 5-10 cm la fiecare înghițire, rotind ușor sonda

cu 180 de grade la fiecare înaintare
 continuă cu avansarea sondei până când marcajul sondei (punctul C)
ajunge la nara pacientului
 clampează sonda cu o pensă sau agrafă
 ascultă cu stetoscopul zgomotele abdominale
 verifică dacă sonda este în stomac (prin diferite metode)
o cere pacientului să vorbească
o declampează sonda și aspiră 60 ml de conținut gastric (dacă nu poate
obține aspirat gastric, repoziționează pacientul și încearcă să aspire din
nou conținut gastric)
o verifică cu o hârtie de pH aciditatea sucului gastric (care în mod normal
este sub 5)
 fixează sonda cu leucoplast sau pansament bio-ocluziv transparent
 îndepărtează aleza și prosopul din jurul gâtului pacientului
 curăță/îndepărtează secrețiile din cavitatea bucală/nazală
 degajă deșeurile pe categorii după efectuarea procedurii, conform
procedurii standard
 îndepărtează echipamentul de protecție, mănușile și spală mâinile
76
De reținut: Dacă pacientul începe să aibă greață, asistentul medical întrerupe

introducerea sondei și cere pacientului să respire adânc. Monitorizează constant
cavitatea bucală astfel încât sonda să nu se încolăcească în interior. Inserarea
corectă a tubului gastric este confirmată de aspirația sucurilor gastrice folosind
seringa Janet, prin insuflare de aer și controlul ulterior al auscultării cu un
stetoscop, cea mai fiabilă metodă de verificare a locației sondei fiind însă cea
radiologică (se recomandă radiografie de control pentru poziționarea sondei).
Fixarea sondei nazogastrice
Se pregătește o bandă hipoalergenică. Se despică pe lungime până la
jumătatea distanței, se fixează capătul integru al benzii pe nas, iar capetele libere
se încrucișează în jurul sondei și se fixează pe piramida nazală.
O altă modalitate de fixare se poate face cu aplicarea unei benzi subțiri de
leucoplast, cu un capăt care se fixează pe nas, cu celălalt capăt care se petrece
de 2-3 ori în jurul sondei, după care se revine și se fixează pe nas, suprapus pe
celălalt capăt. În ambele situații se poate aplica o bandă suplimentară pe puntea
nasului pentru siguranță. Fixarea sondei se mai poate realiza cu pansament bio-
ocluziv transparent.
După fixare, sonda se ancorează la lenjeria/bluza de pijama a pacientului
cu ajutorul unei benzi de leucoplast care se aplică formând o buclă. La capătul
liber al sondei se atașează o pungă colectoare sau se clampează sonda până
când se inițiază acțiunea pentru care s-a montat SNG: aspirație cu seringa,
aspirație continuă, administrare de medicamente sau pentru alimentație.
4. Documentarea
Asistentul medical documentează procedura și eventualele incidente în
foaia/dosarul pacientului. Pentru introducerea sondei se înregistrează data, ora,
tipul și dimensiunea sondei, locul de inserție, locul poziției sondei și confirmarea
plasării corespunzătoare a acesteia.
Intervențiile asistentului medical în managementul SNG sunt următoarele:
 asigură confortul pacientului (ajută pacientul să se poziționeze comod în
pat)
 irigă sonda la intervale regulate, la fiecare 4 ore dacă nu este altfel indicat,
cu volume mici de lichid prescris
 încurajează și asistă pacientul în curățarea zilnică a nărilor și a cavității
bucale
 asistă pacientul în aplicarea de vaselină pe nări, după caz
 evaluează tegumentul de la nivelul nasului pentru iritații sau leziuni
 menține capul patului ridicat cu cel puțin 30 de grade (minimizează refluxul
gastro-esofagian)
77
 înregistrează tipul și dimensiunea sondei, nivelul la care a fost inserată

(este util marcajul sondei cu marker permanent dacă sonda rămâne timp
mai îndelungat), cantitatea, culoarea și consistența drenajului
De reținut: Se verifică întotdeauna poziția sondei. Dacă este vorba despre o
sondă Salem, aceasta va necesita introducerea a 10 până la 20 cm3 de aer prin
portul de aerisire (port albastru sau lumen mai mic). Nu se introduce apă în
orificiul de aerisire. În cazul în care se evacuează lichid prin portul de aerisire se
insuflă aer pentru a-l curăța.
3. Montarea sondei de alimentație enterală

 cunoască procedura de montare a sondei de alimentație
 cunoască apecte speciale ale îngrijirii pacientului cu sondă de alimentație
Noțiuni teoretice
O sondă de alimentație care este introdusă prin nas sau cavitatea orală în
stomac sau duoden permite unui pacient care nu se poate alimenta să
primească suport nutritiv. Sonda de alimentație permite administrarea de
suplimente nutritive la un pacient inconștient sau unul cu arsuri extinse care are
cerințe nutritive foarte mari. Asigurarea suportului nutritiv la pacientul critic
trebuie să țină cont de factori precum febra, sepsisul, politraumatismul,
intervenția chirurgicală medie, aceste condiții impunând o creștere a cantității de
nutrienți.
Pentru introducerea sondei de alimentație este preferată calea nazală,
calea orală putând fi utilizată pentru pacienții cu afecțiuni la nivelul capului, sept
deviat sau alte leziuni ale nasului.
Medicul poate indica alimentația duodenală atunci când pacientul nu poate
tolera alimentația gastrică sau când aceasta ar putea produce aspirație în
traiectul aerian. Absența zgomotelor intestinale sau o posibilă obstrucție
intestinală contraindică folosirea unei sonde de alimentație.
Sondele de alimentație diferă oarecum de tuburile nazogastrice standard.
Fabricate din silicon, cauciuc sau poliuretan, sondele de alimentație au diametre
mici și flexibilitate mare. Aceste caracteristici reduc iritația orofaringiană, necroza
dată de presiunea de decubit pe peretele transesofagian, iritarea esofagiană
distală și disconfortul înghițirii. Pentru a facilita trecerea cât mai ușoară a
78
nutrienților, unele sonde sunt prevăzute cu o greutate de wolfram, iar unele au

nevoie de un fir de ghidare pentru a le împiedica să se curbeze pe peretele
posterior al faringelui. Aceste sonde au o bază mică și au, de obicei, marcaje
radioopace și un strat de acoperire pe bază de apă care oferă o suprafață
lubrifiată.
Procedura de montare a sondei de alimentație
Faza de apreciere, planificare (pregătirea psihică și fizică, asepsia mâinilor) și
implementare până la introducerea sondei nazogastrice în stomac sunt identice
și pentru inserția sondei de alimentație.
2. Planificarea
2.3. Pregătirea materialelor (cu excepția celor de la montarea SNG)
 sondă de alimentație (de la 5 Fr la 8 Fr, cu sau fără ghid)
 lubrifiant solubil în apă
 pregătirea sondei de alimentație
o se alege dimensiunea sondei în conformitate cu indicația medicului
o se citesc cu atenție instrucțiunile de pe pachetul sondei, deoarece
caracteristicile acesteia variază în funcție de producător (de exemplu,
unele sonde au marcaje la lungimile corespunzătoare pentru inserția
gastrică, duodenală și jejunală)
o se verifică sonda să nu prezinte defecte, cum ar fi fisuri sau margini cu
potețial de lezare a țesuturilor
o se introduce apă pe sondă pentru a verifica permeabilitatea sondei,
pentru a activa pelicula lubrifiantă și pentru a facilita îndepărtarea
ghidului
3. Implementare
3.1. Montarea sondei de alimentație pe nas – intervențiile asistentului
medical
 lubrifiază vârful curb al sondei (și al ghidului, dacă este cazul) cu o
cantitate mică de lubrifiant solubil în apă pentru a facilita introducerea și a
preveni rănirea țesuturilor conexe
 introduce vârful curbat, lubrifiat al sondei, în nara permeabilă și o
direcționează de-a lungul pasajului nazal
 avansează cu sonda pe măsură ce pacientul înghite (vezi procedura
montării SNG)
 îndepărtează ghidul cu o mână, ținând sonda pe loc la nivelul narinei
79
 verifică poziționarea și permeabilitatea sondei atașând seringa la capătul

liber al sondei și aspirând ușor conținutul stomacului
 testează o cantitate mică pe banda de testare a pH-ului, probabilitatea
sondei de a fi în stomac fiind dată de aspectul tipic de lichid gastric (verde-
ierbos, limpede și incolor cu bucăți de mucus sau maro) și pH-ul mai mic
sau egal cu 5
o dacă nu se aspiră secreții gastrice, sonda poate fi în esofag; în acest
caz se continuă cu avansarea sondei sau se reia procesul de la început
3.2. Implementare – intervențiile asistentului medical în montarea sondei
de alimentație prin cavitatea orală
 solicită pacientului să-și coboare bărbia (cu excepția cazului în care este
contraindicat) pentru a închide traheea și este rugat să deschidă gura
 plasează vârful sondei în spatele limbii pacientului și oferă pacientului apă
cu ajutorul unui pai
 avansează cu sonda pe măsură ce pacientul înghite
 instruiește pacientul să nu-și strângă dinții în jos pe sondă
 continuă să avanseze cu sonda până când marcajul care indică lungimea
corespunzătoare atinge buzele pacientului
 îndepărtează ghidul cu o mână (dacă sonda are ghid), ținând sonda pe loc
la nivelul comisurii bucale
 verifică poziționarea și permeabilitatea sondei similar sondei introduse prin
nas (vezi mai sus)
 degajă materialele contaminate după introducerea sondei conform
 îndepărtează echipamentul de protecție, mănușile și realizează igiena
mâinilor
De reținut: Dacă se utilizează o sondă post-pilorică, aspiratul gastric nu poate fi
un indicator fiabil al poziției vârfului sondei. Pentru a avansa sonda către duoden,
în special cu o sondă echipată cu greutate de wolfram, pacientul se poziționează
pe partea dreaptă. Această poziție, datorită gravitației, ajută la pasajul sondei
prin pilor. Se avansează cu sonda 2 până la 3 (5 până la 7,5 cm pe oră) până
când controlul radiologic confirmă că sonda este în duoden. Înainte de începerea
alimentării este necesară confirmarea radiologică a plasării corecte a sondei,
deoarece alimentarea duodenală poate provoca greață și vărsături dacă,
accidental, aceasta ajunge în stomac.
După confirmarea poziției sondei, intervențiile asistentului medical sunt:
 marchează punctul de ieșire al sondei din nară sau cavitatea bucală cu un
marker
80
 verifică marcajul în mod regulat pentru a vedea dacă lungimea porțiunii

externe a sondei s-a modificat (acesta este un indicator că sonda și-a
modificat poziția)
 aplică un produs medicinal/unguent pentru prevenirea iritațiilor pe obrazul
pacientului (unde va fi fixată sonda)
 fixează sonda în siguranță pe obrazul pacientului pentru a evita presiunea
excesivă pe nări sau pe față
4. Documentare
Procedura se notează în foaia de observație/dosarul pacientului. Asistentul
medical consemnează dacă au existat incidente în timpul montării sondei de
alimentație.
Considerații speciale de îngrijire
După inserția sondei de alimentație se au în vedere următoarele aspecte de

îngrijire:
 se verifică conținutul rezidual gastric înainte de fiecare alimentare sau la
fiecare 4 ore; alimentarea trebuie să fie menținută dacă volumele reziduale
sunt mai mari de 200 ml în două evaluări succesive
 se irigă sonda de alimentație în conformitate cu protocolul instituției (de
obicei, la fiecare 4 ore, cu 20 până la 30 ml soluție salină normală sau apă
caldă pentru a menține permeabilitatea acesteia)
 se verifică zilnic sistemul de fixare a sondei (se alternează fixarea sondei
către partea internă și exterioară a nasului pentru a evita presiunea
constantă pe aceeași zonă nazală)
 se inspectează tegumentul de la locul de fixare a sondei (pentru prezența
potențialelor leziuni)
 se asigură zilnic igiena nazală folosind un aplicator cu vată și un lubrifiant
solubil în apă pentru a îndepărta secrețiile
 se oferă asistență pacientului pentru igiena dinților, gingiilor și limbii cu apă
de gură sau soluție salină cel puțin de două ori pe zi
De reținut: Amplasarea precisă a sondei de alimentație este deosebit de
importantă, deoarece sondele cu alezaj mic pot aluneca în trahee fără a provoca
semne sau simptome imediate de detresă respiratorie, cum ar fi tuse (dacă
sonda ajunge în laringe), sufocare sau cianoză. Pentru verificarea poziționării
corecte a sondei se cere pacientului să vorbească; dacă nu poate, atunci sonda
este în laringe. În acest caz, se scoate sonda imediat și se reintroduce cu măsuri
de siguranță. Poziția sondei se verifică la fiecare 4 ore sau conform protocolului.
81
Principalele complicaţii sunt legate de menținerea prelungită a sondei de

alimentație care poate duce la eroziunea tegumentului la nivelul narinei, apariția
sinuzitei, esofagitei, a fistulei esofagotraheală, ulcerațiilor gastrice, infecțiilor
pulmonare și orale.
4. Alimentația enterală
 cunoască metodele prin care se evaluează statusul nutrițional
 aplice testele de evaluare a statusului nutrițional
 cunoască indicațiile și contraindicațiile alimentației enterale
 cunoască tipurile de alimentație enterală la pacientul critic
4.1. Evaluarea statusului nutritiv de către asistentul

medical
Noțiuni teoretice
Evaluarea nutrițională trebuie efectuată la toți subiecții identificați ca fiind
expuși riscului de malnutriție. În acest scop, luarea deciziei de diagnostic, inclusiv
de instituire a terapiei nutriționale, se bazează pe screeningul riscului nutrițional
care poate fi efectuat de către asistentul medical. Pentru a facilita procedura de
evaluare se recomandă utilizarea de instrumente standardizate, atât pentru a le
creşte cât mai mult obiectivitatea cât şi pentru a limita variabilitatea inter-
examinatori. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt evaluarea subiectivă
globală a stării de nutriție, evaluarea globală subiectivă generată de pacient și
mini-evaluarea nutrițională (MNA I și II). De asemenea, datele antropometrice –
masa corporală actuală, grosimea pliurilor cutanate, procentul estimat de masă
adipoasă, suprafaţa sau circumferinţa masei musculare a braţului şi forţa de
strângere a mâinii sunt indicatori valizi, utili clinic pentru evaluarea stării de
nutriţie. Alte informații relevante pentru evaluarea statusului nutrițional se pot
obține prin efectuarea unor teste de laborator.
Anamneza poate releva informații care indică:

 manifestări funcţionale (anorexia, tulburări de absorbţie intestinală sau de
tranzit);
82
 prezenţa unor boli asociate care pot influenţa statusul nutritiv (infecţii
cronice, boli endocrine sau neoplazice, boli pulmonare, ciroză hepatică,
insuficienţă renală);
 consumul de medicamente cu efect catabolic (steroizi, imunosupresive,
chimioterapie);
 existenţa unor boli genetice cu semnificaţie în statusul actual.
Examenul clinic are ca prim obiectiv măsurarea greutăţii corporale, dar și a altor
parametri de interes, după cum urmează:
 Valoarea indicelui de masă corporală (IMC = Greutate/Înălțime2) poate
indica un anumit risc pentru sănătate (Tabel 5).
Tabel 5. Riscul pentru sănătate în funcție de valoarea IMC-ului

Valoare IMC Risc pentru sănătate
<18,5 crescut (valoare mult prea mică pentru o sănătate optimă
18,5-24,9 minim/scăzut
25-29,9 scăzut/moderat
30-34,9 moderat/crescut
>35 crescut
 Raportul dintre greutatea actuală și cea ideală poate oferi o imagine a

gradului de denutriţie a pacientului. În funcție de valoarea raportului, starea
de denutriție poate fi clasificată în minoră, medie sau severă (Tabel 6).
Tabel 6. Gradul de denutriție în funcție de raportul greutate actuală/ideală

Greutatea actuală/ideală Grad de denutriție
0,8-0,9 minoră
0,7-0,8 medie
<0,7 severă
 Dimensiunea pliului cutanat (Skinfold Thickness, SFT) este corelată cu

adipozitatea subiectului, cu o precizie de 3-5%. SFT se măsoară la nivelul
tricepsului cu un dispozitiv de măsurare a stratului de grăsime (Fig. 47). La
adult, valorile medii sunt de 12,5 mm (la bărbaţi) şi de 16,5 mm la femei.
83
Fig. 47. Dispozitiv de măsurare a

pliului cutanat (Skinfold Caliper)
 Circumferinţa braţului (Midarm circumference, MAC) se măsoară la

mijlocul distanţei dintre acromion şi olecran cu o panglică metrică.
Valoarea medie este de 29,3 cm la bărbaţi şi de 28,5 cm la femei (Fig. 48).
Fig. 48. Măsurarea

circumferinței brațului
 Aria musculară a braţului (Arm muscle area, AMA) se calculează după

formula: AMA = MAC (cm) – 3,14 x SFT (cm)
Valorile normale sunt de 25,3 cm la bărbaţi şi 23,2 cm la femei.
Chestionare pentru aprecierea statusului nutrițional
Chestionarul MNA I este un chestionar utilizat pentru aprecierea statusului

nutrițional și evaluează șase dimensiuni: aportul alimentar din ultimele 3 luni,
scăderea în greutate, mobilitate, stresul asupra bolii, problemele neuropsihice și
indicele de masă corporală (Tabel 7). Scorul total la test este rezultatul obținut
prin însumarea scorurilor de la fiecare item; dacă acesta are valoarea mai mică
sau egală cu 11, se impune trecerea la MNA II.
Chestionarul MNA II conține 11 parametri care permit aprecierea
consumului de alimente proteice, legume și fructe, a consumului de lichide, a
84
prezenței polifarmaciei și a ulcerelor de presiune, a modului de hrănire și a

percepției pacientului asupra statusului său nutrițional (Tabel 8).
Interpretarea scorului la testul MNA I și II – un scor total cuprins între 24-
30 semnifică un status nutritiv normal, între 17-23,5 risc de malnutriție, iar un
scor mai mic de 17 semnifică malnutriție.
Tabel 7. Testul MNA I

A = Aportul a scӑzut în ultimele 3 luni din cauza inapetenţei, tulburӑri
digestive, masticaţie, deglutiţie:
0 = scӑdere severӑ a aportului
1 = scӑdere moderatӑ
2 = fӑrӑ scӑdere
B = Scӑdere în greutate în ultimele 3 luni:
0 => 3 kg
1 = nu ştie
2 = 1-2 kg
3 = fӑrӑ scӑdere ponderalӑ
C = Mobilitate:
0 = imobilizat la pat/scaun
1 = se ridicӑ, dar nu se plimbӑ
2 = se plimbӑ afarӑ
D = Stres sau boalӑ acutӑ în ultimele 3 luni:
0 = da
2 = nu
E = Probleme neuropsihice:
0 = demenţă sau depresie severӑ
1 = demenţă uşoarӑ
2 = fӑrӑ probleme neuropsihice
2
F = Indice de masӑ corporală (kg/m )
0 = IMC <19
1 = IMC 19-21
2 = IMC 21-23
3 = IMC >23
Scor total (A+B+C+D+E+F)
Scor ≤ 11 impune trecerea la evaluare MNA II
Markerii biologici de interes în evaluarea statusului nutrițional sunt:

 Albumina plasmatică – se consideră o denutriţie moderată când
albuminemia este de 2,1-2,7% şi una severă când este sub 2,1%;
 Transferina este o proteină serică care leagă doi ioni de fier trivalent
formând un complex fier-siderofilină. Valorile normale sunt de 200-400
mg/dL. O valoare a transferinei de 100-150 mg/dL reflectă o denutriţie
moderată, iar sub 100 mg/dL, o denutriţie severă;
85
 Thyroxin-binding prealbumina (TBPA) are rol în legarea şi transportul

hormonilor tiroidieni, fiind de asemenea o proteină transportoare pentru
retinol-binding protein, având un timp de înjumătăţire de 2-3 zile;
 Retinol-binding protein (RBP) este specifică pentru transportul vitaminei A
şi este în strânsă corelaţie cu TBPA; are timpul de înjumătăţire de 12 ore,
fiind filtrată şi resorbită la nivelul rinichiului.
Tabel 8. Testul MNA II

G = Pacientul trӑieşte independent? (nu în unitate de îngrijire) 0 = NU
1 = DA
H = Pacientul ia >3 medicamente/zi? 0 = DA
1 = NU
I = Escoriaţii sau ulcere de presiune? 0 = DA
1 = NU
J = Câte mese mӑnâncӑ pe zi? 0 = 1 masă
1 = 2 mese
2 = 3 mese
K = Consumă alimente proteice: a. cel puţin o porție lactate pe zi DA NU
b. minim 2 ouă/săptămână DA NU
c. carne/pește zilnic DA NU
Scor: 0 p dacă a) da
0,5 p dacă b) da
1 p dacă c) da
L = Consumӑ mai mult de două porţii de legume sau fructe pe zi?
0 = NU
1 = DA
M = Cantitatea de lichide (ceai, suc, apӑ, etc) pe zi
Scor: 0 p sub 3 cești pe zi
0,5 p între 3-5 cești pe zi
1p peste 5 cești pe zi
N = Modul de hrӑnire 0 = nu poate mânca fӑrӑ asistenţӑ
1 = cu ajutor parțial
2 = singur fӑrӑ ajutor
O = Autopercepţia statusului nutriţional
0 = se vede pe sine ca fiind malnutrit
1 = este nesigur privitor la satusul sӑu nutritiv
2 = nu se vede pe sine ca având probleme nutriţionale
P = Comparativ cu alte persoane de vârsta lui cum îşî apreciazӑ starea de nutriţie?
0 = nu aşa de bunӑ
0,5 = nu ştie
1 = bunӑ
2 = mai bunӑ
Q = Circumferinţa braţului (cm) 0 = <21 cm
1 = 21-22 cm
2 = >22 cm
86
Testele imunologice cu relevanță în evaluarea statusului nutritiv sunt:

 numărul de limfocite este ușor accesibil, dar trebuie interpretat în contextul
clinic; o scădere a numărului limfocitelor sub 1200/mm3 reflectă un grad
moderat de malnutriţie, iar un număr de sub 800/mm3 reflectă o malnutriţie
severă;
 testele de hipersensibilitate tardivă (Delayed hypersensitivity, DH)
urmăresc reactivitatea cutanată prin utilizarea intradermoreacţiei la
tuberculină (PPD), candida, streptokinază-streptodornază (SKSD) sau
tricofitin. Un răspuns pozitiv se manifestă printr-o reacţie de 5 mm la 48-72
ore de la inoculare, absenţa răspunsului semnificând anergia.
Testele care evaluează pierderile proteice utilizate pentru evaluarea statusului
nutrițional sunt indexul de creatinină, bilanţul azotat și azotul urinar total.
Indicații și contraindicații ale nutriției enterale
Nutriţia enterală este indicată la următoarele categorii de pacienți:

 pacienți malnutriţi cu un aport alimentar oral inadecvat de 5 zile
 pacienți cu o stare nutrițională satisfăcătoare, dar cu un aport alimentar
oral inadecvat de 7-10 zile
 pacienți cu arsuri extinse (nutriția enterală limitează sepsisul şi pierderile
masive proteice)
 pacienți cu rezecţii intestinale extinse până la 90% (alimentația enterală
favorizează regenerarea mucoasei intestinale restante)
 pacienți cu fistule enterocutanate cu debit redus (sub 500 ml/zi)
Aceste indicaţii trebuie să ţină cont însă de prezenţa unei căi de alimentaţie
accesibilă, de prezenţa motilităţii intestinale şi de accesul la anumite formule
nutritive specifice.
Nutriţia enterală este contraindicată în:
 starea de şoc manifest clinic
 obstrucţie intestinală completă
 ileusul intestinului subţire
 ischemie intestinală
Există o serie de contraindicaţii relative ale nutriţiei enterale în cazul paciențlor
care prezintă:
 vomă şi aspiraţie, mai ales atunci când capătul distal al sondei de
alimentaţie nu trece dincolo de ligamentul lui Treitz
 fistule enteroenterale sau enterocutanate cu debit crescut (peste 500 ml/zi)
 obstrucţii intestinale parţiale
87
 diaree dificil de controlat, care determină dezechilibre hidroelectrolitice

 pancreatite severe
 hemoragii digestive superioare, mai ales produse de sângerarea varicelor
esofagiene.
4.2. Alimentația enterală la pacientul critic

Suportul nutritiv adecvat la pacienţii critici poate reduce morbiditatea şi
mortalitatea prin înlocuirea pierderilor energetice şi tisulare datorate
hipercatabolismului. Necesarul nutriţional se calculează în funcţie de necesarul
energetic de repaus, de consumul excedentar energetic legat de boală şi de
starea de nutriţie a pacientului. Alimentația enterală se poate realiza pe cale
orală sau pe sondă de alimentație (nazogastrică, nazoduodenală sau
nazojejunală) (Fig. 49) cu ajutorul unui sistem de administrare alimentație
enterală (Fig. 50).
Fig. 49. Alimentația enterală pe sondă Fig. 50. Sistem de administrare

nazojejunală la pacient critic alimentație enterală
Pe cale enterală se pot administra două categorii de produse, farmaceutice și

oficinale.
Produsele farmaceutice folosite pentru alimentaţia enterală constau, de
obicei, în formule polimerice administrabile prin sonda gastrică, duodenală sau
jejunală (Fresubin®, Ensure®, Survimed®, Pulmocare®). Aceste produse conţin toţi
nutrienţii necesari pentru o persoană (proteine, carbohidraţi, lipide, fibre, dar şi
electroliţi, vitamine şi oligoelemente).
Produsele oficinale (de bucătărie) folosite în alimentaţia enterală sunt
reprezentate de produse măcinate şi dizolvate sau suspendate în apă pentru a
88
putea fi administrate printr-un tub relativ subţire cu diametru de 2–3 mm. În

unitățile medicale, cel mai cunoscut produs oficinal este șodoul. Produsele
oficinale conţin:
o proteine: din lapte, albuş de ou, carne pasirată, mazăre
o lipide: uleiuri de măsline, soia, floarea soarelui, porumb, gălbenuș
o glucide: amidon, zaharoză, lactoză, fructoză
Modalități de administrare a alimentației enterale
Alimentaţia enterală se poate realiza în mai multe moduri: continuu, în

bolusuri și intermitent (ciclic).
Alimentaţia enterală continuă (AEC) se realizează cu produse
farmaceutice:
 polimerii au un conţinut caloric mare și se pot administra pe sonda
nazogastrică;
 monomerii conţin nutrienți parţiali metabolizaţi bazaţi pe peptide și se
administrează pe sonda jejunală sau duodenală la pacienţii cu tulburări de
absorbţie;
 produse adaptate pentru regim renal (conţinut redus de proteine şi
electroliţi), pulmonar (aport crescut de calorii din lipide în insuficiența
respiratorie, ARDS), hepatic sau diabet.
AEC constă în alimentarea pacientului în ritm constant asigurat de un
infuzomat 24 ore/zi. Cel mai adesea în secțiile de terapie intensivă, alimentarea
pacientului controlată de un infuzomat/pompă se realizează continuu, pe
parcursul întregii zile, într-un ritm lent și constant pentru a promova toleranța
gastrointestinală optimă. Deși se produc întreruperi în administrarea formulei de
nutrienți, acestea tind să fie scurte. La un pacient stabil se fac minim două
întreruperi pe zi cu o durată de câte 30 minute, în funcţie de reziduul gastric. La
pacientul critic sunt necesare 4-6 întreruperi/zi de câte 30 min cu măsurarea
reziduului gastric care nu trebuie să depăşească 150 ml. Societatea Europeană
de Nutriție Clinică și Metabolism (ESPEN)13 recomandă alimentarea continuă a
pacientului critic, chiar fără întrerupere, deoarece în ferestrele pentru măsurarea
reziduului gastric pacientul nu primește formula de nutrienți, mult mai important
în acest caz fiind ritmul constant de alimentare.
Avantajele AEC:
 toleranţa digestivă este bună
13
European Society of Clinical Nutrition and Metabolism
89
 risc de diaree redus

 permite cunoaşterea exactă a conţinutului caloric a macro- şi
micronutrienţilor
 asigură o absorbţie mai bună a nutrienţilor
Dezavantajele AEC:
 este o metodă costisitoare
 este mai dificil de realizat controlul glicemiilor la pacienţii diabetici
 se realizează cu un consum crescut de materiale şi tehnică medicală
Alimentaţia enterală în bolusuri (AEB) se realizează cu produse oficinale
măcinate şi dizolvate sau suspendate în apă. Pacientul poate fi alimentat cu
aproximativ 240 până la 480 ml, în patru bolusuri la interval de 5–6 ore, cu hrană
semilichidă sau lichidă constând în supe strecurate cu legume şi carne pasirată,
şi diverse pireuri. Perioadele de alimentație pot fi programate să corespundă
tipurilor de mese tipice pentru a ajuta la păstrarea unei relative normalități în
alimentație.
Alimentaţia se poate realiza cu seringa Guyon fără piston, prin gavaj (vezi
procedura administrării medicamentelor pe SNG) sau cu ajutorul unei nutripompe
asigurându-se un ritm lent de maxim 20 ml/min pentru a evita distensia bruscă a
stomacului şi implicit vărsătura (nu se administrează mai mult de 400 ml la un
adult). După efectuarea alimentaţiei, sonda trebuie neapărat spălată cu 30–40 ml
apă. Este imperios necesară verificarea volumului şi a aspectului reziduului
gastric de 4-6 ori/zi şi la cel puţin o oră după alimentaţie (reziduul gastric nu
trebuie să depăşească 150 ml).
Avantajele AEB:
 este o metodă ieftină de alimentaţie, nu este necesară aparatură special
pentru administrare (se realizează cu ajutorul seringii)
 permite ajutorul familiei în procesul de îngrijire
 la pacienţii diabetici se poate continua schema de insulinoterapie
subcutanată intermitent
 utilizare mai bună a substratului (digestie intragastrică)
 favorizează scăderea colonizării bacteriene prin stimularea secreţiei acide
gastrice
Dezavantajele AEB:
 nu este posibilă cunoaşterea exactă a conţinutului caloric, a macro- şi
micronutrienţilor (pentru preparatele oficinale)
 crește riscul de complicaţii faţă de alimentaţia enterală continuă (diaree,
vărsătură, constipaţie)
90
Alimentația enterală intermitentă (AEI) constă în administrarea nutrienţilor

continuu cu ajutorul unei nutripompe, pe o perioadă de 10 sau 12 ore, de multe
ori noaptea, în timp ce pacientul doarme. Această strategie, de a infuza formula
de nutrienți doar noaptea, este frecvent utilizată pentru a încuraja pacienții să
crească aportul oral în timpul zilei. De asemenea, AEI oferă pacienților un anumit
interval de timp în care aceștia pot să desfășoare activitate fizică, în funcție de
condiția lor, deoarece nu mai sunt conectați la nutripompă. De obicei, AEI se
realizează prin creșterea treptată a ratei de alimentare astfel încât volumul
prescris este administrat într-o perioadă mai scurtă de timp, în acest fel crescând
numărul de ore în care alimentația este oprită în fiecare zi. În cazurile în care un
pacient este capabil să se alimenteze pe cale orală, se utilizează numărul de
calorii pentru a determina volumul de nutrienți care trebuie administrat
intermitent.
Avantajele AEI:
 utilizare mai bună a substratului
 scăderea riscului de colonizare a tubului digestiv prin apariţia unor
momente cu pH scăzut
Cantităţile administrate, pauzele, verificările de reziduu se consemnează în
fișa de alimentație a pacientului critic (Tabel 9).
Tabel 9. Model fișă de alimentație enterală

Fișa de alimentație a pacientului critic
Ora Aliment Cantitatea Ritm de Pauze Oră Cantitate
prescris administrare (interval verificare reziduu
orar) reziduu gastric
gastric
Alimentație debut
enterală
final
continuă
Alimentație
enterală în
bolusuri
Alimentație
enterală
intermitentă
91
5. Administrarea de medicamente pe sonda

nazogastrică și gastrostomă
 cunoască modul de pregătire a medicamentelor pentru administrare pe
cale enterală
 pregătească materialele necesare
 efectueze administrarea
Noțiuni teoretice
Pe lângă asigurarea unui mijloc alternativ de hrănire, o sondă nazogastrică
permite introducerea directă a medicației în sistemul gastrointestinal al
pacienților care nu pot ingera medicamentul pe cale orală. Înainte de procedura
propriu-zisă, asistentul medical trebuie să verifice cu atenție permeabilitatea și
poziționarea sondei deoarece administrarea este contraindicată dacă sonda este
obturată sau poziționată necorespunzător, dacă pacientul prezintă vărsătură pe
lângă sondă sau dacă zgomotele intestinale sunt absente. Medicamentele
uleioase și comprimatele, capsulele gastrorezistente sau cu eliberare prelungită
sunt contraindicate pentru administrare printr-o SNG. Medicamentele uleioase
aderă de părțile laterale ale tubului nazogastric și se amestecă cu alte
medicamente administrate obstruând sonda, iar zdrobirea în cazul capsulelor
gastrorezistente sau cu eliberare prelungită (pentru a se facilita transportul
acestora prin sondă) le distruge proprietățile.
Principalele indicaţii pentru administrarea de medicamente pe SNG sunt:
 obstrucţie la nivel bucal sau esofagian (cancer, arsuri)
 tulburări majore de deglutiţie (paralizie, dispariţia reflexului de deglutiţie,
alterarea vigilenţei)
Procedura de administrare a medicamentelor pe

sonda nazogastrică și gastrostomă

 verifică poziția și permeabilitatea SNG (vezi procedura montării SNG)
92
 verifică ora de administrare a medicaţiei (aceasta trebuie să nu se

suprapună cu ora mesei pentru a preveni introducerea unei cantităţi prea
mari de lichide peste cantitatea maximă permisă, cantitatea maximă la
adulți fiind de 400 ml)
 verifică sistemul de conectare al SNG (dacă SNG este ataşată la o pungă
colectoare sau sistem de aspirare, acesta trebuie oprit şi sonda clampată
cel puţin 30 minute după administrare)
 verifică istoricul medical al pacientului (alergii la medicamente)
 verifică tegumentul din jurul stomei pentru identificarea prezenței leziunilor
(pentru gastrostomă)
2. Planificarea
 explică pacientului conștient în ce constă procedura
 poziționează sau ajută pacientul să se așeze în poziţie proclivă (capul şi
toracele uşor ridicat) în cazul administrării medicamentelor pe SNG
mâinilor
 medicația prescrisă
 echipament de protecție (mănuși, șorț, bonetă, ochelari de protecție)
 aleză
 seringă de 50-60 ml (special pentru administrare)
 comprese de tifon, leucoplast
 dizpozitiv de zdrobire a medicamentelor
 recipient pentru pulverizarea și mixarea medicamentelor
 apă la temperatura corpului
 pensă pentru clampat
 tub pentru gastrostomă și pâlnie (dacă este necesară)
De reținut: Lichidele care se administrează trebuie să fie la temperatura camerei.
Administrarea de lichide reci pe SNG poate da crampe abdominale. Deși nu este
93
o procedură sterilă, asistentul medical se asigură că toate materialele folosite

sunt curate.
Reguli generale în pregătirea medicamentelor – acțiuni ale asistentului
medical
 verifică indicația de administrare a medicamentelor pe sondă
 se asigură că medicamentul este administrat la timpul corespunzător, în
doza prescrisă și pe calea corectă
 evită distragerile de orice fel și întreruperile în activitate atunci când
pregătește și administrează medicația pentru a preveni erorile legate de
administrarea medicamentelor
 verifică data de expirare a medicamentelor
De reținut: Pentru pregătirea medicamentelor care se administrează pe sondă
este nevoie de un recipient cu o cantitate mică de lichid în care se va adăuga
medicamentul prescris (tabletele trebuie sfărâmate astfel încât să poată trece
fără să obstrueze sonda, iar la capsule se va scoate învelișul și se va dizolva
conținutul), după care se omogenizează amestecul (Fig. 51).
Fig. 51. Pregătirea medicamentelor pentru administrare pe sonda nazogastrică
3. Implementare
3.1. Administrarea medicamentelor pe SNG – acțiuni preliminare ale
asistentului medical
 îmbracă echipamentul de protecție și mănuşile
 protejează lenjeria pacientului cu un câmp de protecție
 clampează sonda și atașează seringa
 declampează sonda și aspiră pentru a verifica poziția sondei (Fig. 52)
o dacă apare lichid gastric la aspirare în seringă sonda este bine
poziționată (se testează pH-ul aspiratului);
o dacă nu apare lichid gastric, cel mai probabil sonda este în esofag și
trebuie repoziționată;
94
o dacă se întâlnește rezistență la aspirare se va opri procedura; aceasta

poate fi cauzată de o sondă nefuncțională (obstruată) sau de o
poziționare necorespunzătoare a sondei (trebuie știut că sondele de
calibru mic se pot colaba la aspirare)
 după verificarea poziției sondei, asistentul medical clampează sonda și
lasă capătul liber pe o compresă pe câmpul de protecție (așezat pe
toracele pacientului)
3.2. Administrarea medicației pe SNG – intervenții etapizate ale
 aspiră medicația preparată în seringă, declampează sonda și efectuează
administrarea lent urmărind reacțiile pacientului (Fig. 53)
Fig. 52. Verificarea poziției sondei și Fig. 53. Adminstrarea medicației pe

aspirarea medicației în seringă sonda nazogastrică
sau
 reatașează seringa Guyon, fără piston, și declampează sonda (Fig. 54)
 toarnă medicamentul preparat în seringă câte puțin (nivelul sondei fiind
sub nivelul toracelui pacientului) și controlează rata de curgere prin
ridicarea sondei lent
 adaugă puțin câte puțin până la terminarea întregii doze dacă soluția
medicamentoasă curge fără probleme (dacă medicația curge greu nu se
va forța introducerea medicației, se va mai dilua preparatul,
vâscozitatea putând fi unul din motive)
 spală sonda nazogastrică sau gastrostoma după introducerea medicației,
cu 30-50 ml de apă caldă pentru a îndepărta urmele de medicament
 detaşează seringa şi clampează sonda pentru 20-30 de minute după
administrarea medicamentelor
 astupă orificiul extern al sondei şi fixează sonda în poziţie verticală,
paralelă cu toracele (în cazul gastrostomei)
95
Fig. 54. Administrarea medicației Fig. 55. Clamparea sondei după

pe SNG (atașarea seringii Guyon administrare și poziționarea
fără piston) pacientului în decubit lateral drept
 poziţionează pacientul pe partea dreaptă încă 30 de minute pentru a

facilita pătrunderea medicamentelor în stomac şi pentru a preveni refluxul
gastroesofagian (Fig. 55)
 degajă deșeurile pe categorii după încheierea procedurii conform
 îndepărtează echipamentul de protecție, mănușile și spală mâinile
4. Documentare
Asistentul medical documentează procedura în foaia/dosarul pacientului,
consemnează dacă au existat incidente în timpul efectuării procedurii (de
exemplu, administrarea parțială a medicației, stare de rău a pacientului în timpul
administrării). Se înregistrează administrarea medicamentelor, data și ora, doza
și toleranța pacientului la procedură și se documentează în foaie orice activitate
de instruire/educație oferită pacientului de către asistentul medical.
Considerații de îngrijire
Principalele aspecte de îngrijire în cazul administrării de medicamente pe

sondă sau gastrostomă de care trebuie să țină cont asistentul medical sunt
următoarele:
 se va evita administrarea medicației la ora mesei
 se va verifica reziduul stomacal (RZ); dacă RZ > 50% din cantitatea de
hrană administrată cu 1 h înainte, se va opri orice administrare de hrană
sau medicamente și se anunță medicul (semn de ocluzie intestinală sau
ileus paraliticus)
 dacă pacientul necesită tratament administrat pe această cale timp
îndelungat, la externare va fi instruit să-și administreze medicația singur
acasă, în mod corect (pe gastrostomă)
96
6. Îndepărtarea sondei nazogastrice și de

alimentație
Sonda se schimbă/îndepărtează după 3-5 zile pentru a evita apariția
ulcerațiilor la nivelul mucoasei gastrice. O sondă mai subțire poate fi introdusă
pentru a râmâne o perioadă mai lungă.
Procedura de îndepărtare a sondei nazogastrice și

de alimentație
 verifică indicația medicului de îndepărtare a SNG din foaia/dosarul
pacientului
2. Planificare
2.1. Pregătirea fizică și psihică a pacientului – acțiuni ale asistentului
medical
 explică pacientului procedura de îndepărtare a tubului gastric
 asistă pacientul în poziționare
 asigură confortul și intimitatea pacientului (izolează zona unde se
mâinilor
 prosop, câmp pentru protecția lenjeriei
 tăviță renală
 seringă de 50 ml/60 ml
 stetoscop
 dispozitiv de clampare sondă
 pahar cu apă, materiale pentru igiena cavității bucale
 sac galben pentru degajare materiale contaminate
97
Recomandări înainte de efectuarea procedurii

 se verifică cantitatea de drenaj gastric sau al intestinului subțire (dacă
cantitatea depășește 50-60 ml se anunță medicul);
 se verifică prezența peristaltismului prin ascultarea zgomotelor
abdominale;
 se verifică recomandările producătorilor de îndepărtare a sondei, în
special, a celor cu balon.
3. Implementare
3.1. Îndepărtarea SNG – acțiuni preliminare ale asistentului medical
 poziționează pacientul în șezut, cât mai confortabil
 plasează un prosop în jurul gâtului pacientului
 așază un câmp de protecție pe toracele pacientului
 oferă pacientului o tăviță renală și comprese pentru a-și curăța cavitatea
bucală și/sau nazală după scoaterea sondei
3.2. Îndepărtarea SNG – intervențiile etapizate ale asistentului medical
 clampează sonda și îndepărtează punga colectoare (se depozitează în
sacul galben)
 atașează seringa de 50 ml și aspiră conținutul gastric
 îndepărtează sistemul de fixare a sondei cu seringa atașată
 instruiește pacientul să respire adânc și să țină aerul
 retrage sonda lent (la nazofaringe sonda poate fi extrasă rapid) și
înfășoară tubul în câmpul de protecție (acoperirea sondei ajută la
eliminarea stării de greață a pacientului)
 oferă pacientului un pahar cu apă pentru a clăti gura, materiale pentru
îngrijire orală și lubrifiant pentru uscăciunea nazală
 după încheierea procedurii, colectează deșeurile pe categorii conform
3.3. Îndepărtarea sondei de alimentație – intervenții ale asistentului
medical
 introduce aer pe sondă, fixează sau strânge sonda pentru a preveni
aspirația fluidului în timpul retragerii
 scoate sonda ușor, dar rapid
4. Documentare
Asistentul medical documentează procedura în foaia de observație/dosarul
pacientului, se înregistrează data și ora extragerii sondei, precum și reacția
98
pacientului. Se raportează medicului dacă au existat complicații în timpul

îndepărtării SNG.
Reapariția stării de greață sau a vărsăturilor poate necesita reinserție de
tub nazogastric, modificările semnelor vitale pot sugera infecție.
99
7. Lavajul gastric (spălătura gastrică)

 cunoască cum se realizează pregătirea pacientului pentru efectuarea
lavajului gastric
Noțiuni teoretice
Prin spălătură gastrică se curăță/spală stomacul și se elimină substanțele
ingerate printr-un tub de lavaj gastric. Procedura poate fi folosită pentru a goli
stomacul în vederea pregătirii examinării endoscopice a acestuia, pentru stază
gastrică sau după otrăvire/intoxicație, supradozaj medicamentos, în special la
pacienții care au o depresie a sistemului nervos central sau un reflex faringian
inadecvat. Cu toate acestea, Academia Americană de Toxicologie Clinică
recomandă utilizarea spălăturii gastrice pentru a gestiona cazurile de otrăvire
doar atunci când pacientul a ingerat o cantitate care îi poate pune viața în
pericol, iar lavajul se poate efectua în 60 de minute de la ingestie.
Spălătura gastrică se face de obicei în secția de urgență sau în unitatea de
terapie intensivă de către un medic de profil, medic gastroenterolog sau de către
asistent medical delegat. Sonda pentru efectuarea spălăturii este introdusă
aproape întotdeauna de către un medic gastroenterolog.
Această procedură este contraindicată după ingerarea unei substanțe
corozive (cum ar fi distilate de petrol, amoniac, alcaloizi sau acizi minerali)
deoarece sonda de spălare poate perfora esofagul deja compromis. Spălătura
gastrică nu se mai recomandă pentru managementul de rutină al hemoragiei.
Amplasarea corectă a sondei de lavaj este esențială pentru siguranța pacientului,
deoarece deplasarea accidentală (în plămâni, de exemplu) urmată de spălare,
poate fi fatală.
Lavajul gastric se realizează în dublu scop, și anume:
 terapeutic care presupune evacuarea conținutului stomacal toxic sau a
unei substanțe toxice introdusă pe cale alimentară
 explorator care permite explorarea funcțională sau morfologică a
stomacului
o în stenoza pilorică pentru evacuarea reziduului gastric alimentar
o înaintea efectuării probelor secretorii sau a examenului radiologic
100
Sondele utilizate pentru efectuarea lavajului gastric sunt de diferite tipuri, cu

unul sau două lumene care permit evacuarea conținutului gastric (Fig. 56):
Fig. 56. Sonde pentru lavajul gastric
 Sonda Ewald se folosește în situaţii de urgenţă, are un singur lumen, iar

la capătul distal prezintă numeroase orificii, care fac posibilă aspirarea
rapidă a conţinutului gastric;
 Tubul Levacuator este o sondă cu dublu lumen, lumenul mare este
utilizat pentru evacuarea conţinutului gastric, cel mic pentru
instilare/irigare;
 Sonda Edlich are un singur lumen, permite evacuarea rapidă a
conţinutului gastric; la capătul distal prezintă 4 orificii, iar la capătul
proximal se poate conecta o seringă pentru aspirare
Contraindicațiile lavajului gastric
Lavajul gastric este contraindicat atunci când pacientul prezintă:

 ulcer gastric activ
 cancer gastric
 hemoragii digestive recente
 varice esofagiene
 insuficiență cardiacă/pulmonară decompensată
 intoxicații recente cu substanțe caustice
101
Procedura efectuării lavajului gastric

 verifică identitatea pacientului prin mijloacele de identificare disponibile
 verifică starea de conștiență
 dacă starea de conștiență este prezentă, asistentul medical evaluează
capacitatea de colaborare a pacientului (asistentul medical
chestionează pacientul în legătură cu substanța toxică/alimente
ingerate, date despre condiția medicală dacă pacientul le poate furniza)
 dacă pacientul este inconștient/comă superficială (de exemplu, ingestia
voluntară de medicamente) culegerea de date se face de la aparținători
sau de la cine însoțește pacientul
2. Planificarea
 explică pacientului procedura și oferă confidențialitate
 răspunde la toate întrebările pacientului pentru a reduce anxietatea și a
crește cooperarea
 informează pacientul că este posibil să aibă senzaţie de vomă la
introducerea sondei
 instruiește pacientul să îndepărteze proteza dacă este edentat (dacă
pacientul este inconștient asistentul medical va îndepărta proteza care se
pune într-o compresă sterilă în apropierea acestuia)
 pregătește patul în poziția semi-Fowler (se ridică capul patului 10 până la
20 de grade creând o ușoară poziție anti-Trendelenburg)
 poziționează sau asistă pacientul să se poziționeze în decubit lateral stâng
protecție pentru izolarea zonei unde se efectuează procedura
mâinilor
 2-3 l soluție salină normală, apă de la robinet sau antidot adecvat
conform indicației medicale
 container gradat
102
 sondă Ewald sau orice tub gastric cu lumen mare, de obicei de 36 Fr până
la 40 Fr (Fig. 57)
 pâlnie
 tubulatură de conexiune
 sistem de aspirație intermitentă
 bazin/tăviță pentru colectarea vărsăturii
 bandă hipoalergenică
 seringă de 60 ml sau kit de irigare seringă preambalat
 echipament de protecție pentru personalul medical (mănuși, vizieră,
ochelari, șorț de protecție)
 aleză, prosop
 opțional: unguent anestezic, comprimate de cărbune sau soluție
De reținut: Asistentul medical are responsabilitatea verificării funcționalității
echipamentului de spălare și a sistemului de aspirare.
Fig. 57. Sondă pentru lavaj gastric (sondă Faucher)

 îmbracă echipamentul de protecție și mănuşile
 protejează lenjeria pacientului cu o aleză
 extrage sonda din ambalaj (verifică termenul de valabilitate al sondei) și o
lubrefiază
 pregătește Xilină 1% spray pentru anestezia faringelui (dacă apare
senzația de greață și vărsătură)
103
 introduce tubul de lavaj nazal sau oral și avansează lent și ușor, deoarece
o inserție forțată poate răni țesuturile adiacente
 aspiră imediat calea aeriană cu dispozitivul de aspirație dacă pacientul
varsă când se ajunge cu sonda la faringele posterior
 verifică amplasarea tubului prin aspirarea conținutului stomacului cu o
seringă de 60 ml (verificarea plasării corecte a sondei se face radiologic)
 fixează sonda cu leucoplast/fașă după confirmarea plasării corecte a
sondei
 începe spălarea gastrică prin introducerea lentă a 200-300 ml de lichid
folosind seringa de 60 ml; ulterior atașează pâlnia la tubulatura de
conexiune pentru a facilita introducerea lichidului de lavaj
 aspiră soluția de spălare cu seringa și golește conținutul într-un vas gradat
sau conectează sonda de spălare la aspirația intermitentă
 măsoară cantitatea de lichid de ieșire pentru a verifica dacă aceasta e cel
puțin egală cu cea introdusă cu scopul de a preveni distensia și vărsăturile
stomacale accidentale; dacă cantitatea de drenaj scade semnificativ
comparativ cu cantitatea de lichid introdusă, asistentul medical
repoziționează sonda până la evacuarea unei cantități suficiente
 repetă operația până când lichidul evacuat este limpede
 îndepărtează pâlnia și pensează capătul liber al sondei
 extrage cu atenție sonda pentru a împiedica scurgerea conținutului în
faringe (se cere pacientului să își țină respirația)
 după încheierea procedurii și scoaterea sondei (dacă se indică acest lucru)
asistentul medical degajă materialele contaminate conform protocolului
standard
 îndepărtează echipamentul de protecție și mănușile și igienizează mâinile
De reținut: Dacă lavajul s-a efectuat pentru îndepărtarea unor substanțe toxice
ingerate accidental sau voluntar, un eșantion va fi trimis la laborator pentru probe
toxicologice (proba se etichetează conform procedurii standard).
4. Documentarea
Asistentul medical documentează în foaia/dosarul pacientului efectuarea
procedurii, înregistrarea datei și ora la care s-a efectuat lavajul gastric,
dimensiunea și tipul sondei utilizate, volumul și tipul de soluție de irigare și
cantitatea de conținut gastric drenat. Se înregistrează culoarea și consistența
drenajului, orice medicament introdus pe sondă, momentul în care a fost
îndepărtată sonda și cum a tolerat pacientul procedura.
104
Îngrijirea pacientului după procedură
Principalele intervenții ale asistentului medical la patul pacientului după

efectuarea lavajului gastric sunt următoarele:
 evaluează la fiecare 15 minute semnele vitale ale pacientului
 monitorizează diureza și apreciază nivelul de conștiență
 notifică medicul despre orice modificări care survin în evoluția pacientului
 oferă pacientului un pahar cu apă aromatizată
 îndepărtează mucozitățile de pe fața pacientului/îndepărtează secrețiile din
cavitatea bucală
 așază pacientul în poziție comodă
Cele mai frecvente complicații sunt vărsătura și aspirația ulterioară, în special
la consumatorii cronici de alcool. Asociat acestora sau independent mai pot
apărea bradiaritmii, laringospasm și hipoxie.
În efectuarea procedurii de lavaj gastric asistentul medical trebuie să ia în

considerare următoarele aspecte de îngrijire:
 se supraveghează pacientul continuu în timpul spălăturii gastrice
 se mențin în apropiere echipamentele de aspirație traheală și se urmărește
îndeaproape obstrucția căilor respiratorii cauzată de vărsături sau secreții
orale în exces; este posibil ca pe parcursul procedurii să fie nevoie să se
aspire frecvent cavitatea bucală pentru a se asigura permeabilitatea căilor
respiratorii și pentru a preveni aspirația
 dacă pacientul nu prezintă reflex de deglutiție adecvat sau este comatos,
este necesară intubarea endotraheală înainte de procedură
 la indicația medicului, după spălare, pentru eliminarea de toxice sau
medicamente se amestecă tablete de carbon sau soluție cu lichidul de
spălare sau soluție salină normală și se administrează amestecul prin tubul
gastric
 sonda poate fi fixată temporar, lăsată să se scurgă lichidul prin gravitație
sau atașată la aspirația intermitentă, sau se îndepărtează
105
8. Sondajul duodenal
 cunoască în ce situații se indică efectuarea sondajului duodenal
 pregătească pacientul pentru sondajul duodenal
Noțiuni teoretice
Sondajul duodenal se poate efectua în scop:
 explorator care permite:
o extragerea conținutului duodenal format din conținut gastric, bila A, B,
C, suc pancreatic și secreție proprie
o descoperirea unor modificări anatomo-patologice ale organelor care
dau aspectul, cantitatea, compoziția chimică sau morfologică a sucurilor
extrase din sondaj
o aprecierea funcției biliare hepatice, a căilor extrahepatice
o evidențierea unor boli parazitare ale duodenului sau ale căilor biliare
 terapeutic care constă în:
o drenarea căilor biliare și introducerea unor medicamente care au
acțiune directă asupra ficatului, a căilor biliare sau a tubului digestiv
(acestea vor acționa fie local, fie se vor resorbi prin pereții intestinali,
ajungând prin vena portă în ficat, de unde apoi vor fi excretate
împreună cu bila în căile biliare, urmând calea circulației entero-
hepatice)
o administrarea de lichide hidratante şi nutritive sau medicamente
o aspirare continuă la pacienții chirurgicali
Procedura efectuării sondajului duodenal

verifică brățara cu datele de identificare sau din dosarul pacientului)
 în interviul clinic asistentul medical chestionează pacientul în legătură cu:
 prezența afecțiunilor nazale (chirurgicale, traumatism, deviație de sept
nazal)
106
 permeabilitatea narinelor (roagă pacientul să respire pe fiecare nară

separat)
 tulburările de coagulare sau episoade de epistaxis recurente
 istoricul medical (anxietate în legătură cu procedura)
2. Planificarea
 explică motivul montării sondei și încurajează pacientul să coopereze,
 previne/atenționează pacientul că înghiţirea rapidă favorizează încolăcirea
sondei în stomac
 obține acordul informat al pacientului
 instruiește pacientul să îndepărteze proteza dacă este edentat (care se
pune într-o compresă în apropierea acestuia)
 instruiește sau ajută să-și curețe nasul (oferă șervețele, tăviță renală, la
îndemâna pacientului)
 realizează inspecția nărilor cu ajutorul unei lanterne pentru prezența
leziunilor de la acest nivel și alege nara funcţională pentru inserarea
sondei
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze în șezând sau
semișezând
 oferă pacientului o tăviță renală să o țină sub bărbie
 așază un prosop în jurul gâtului pacientului
protecție pentru izolarea zonei unde se efectuează procedura
mâinilor
 tavă medicală/tăviță renală
 prosop, mușama, aleză
 mănuși, ochelari și șorț de protecție
 pernă cilindrică sau un sul dintr-o pătură
 sonda Einhorn (sondă cu olivă)
 2 seringi de 20 ml, seringă Guyon
 pahar cu apă, pai
107
 pensă
 materiale în funcție de scop (eprubete, soluţie sulfat de magneziu,
novocaină, lichide pentru hidratare şi pentru alimentare, medicamente)
3. Implementare - intervențiile etapizate ale asistentului medical
 introduce sonda după tehnica tubajului gastric, până în stomac (a se
revedea faza de implementare de la montarea SNG)
 aşază apoi pacientul în decubit lateral drept cu capul mai jos
 introduce sub hipocondrul drept al pacientului perna cilindrică sau un sul
realizat dintr-o pătură rulată
 aşază în faţa pacientului o muşama acoperită cu aleza
 instruieşte pacientul să înghită încet, lent, 1-2 cm la 3-5 minute; la
diviziunea 75 cm oliva sondei a ajuns în duoden (după circa 1-1 ½ ore de
la pătrunderea ei în stomac)
Plasarea corectă a sondei în duoden se verifică prin mai multe metode care pot fi
efectuate de către asistentul medical sau prin control radiologic. Verificarea
sondei duodenale de către asistentul medical se poate face prin:
 introducerea capătului liber al sondei într-o eprubetă (normal se scurge
bila);
 insuflarea a 60 ml aer în sondă şi încercarea de recuperare după 1 min;
dacă se obţin mai puţin de 20 ml sonda este în duoden;
 introducerea a 10 ml lapte care nu mai pot fi recuperaţi (sonda este în
duoden).
În funcție de scop, sonda poate să rămână pe loc și se pot colecta cele trei tipuri
de bilă (coledociană, veziculară, hepatică).
Îndepărtarea sondei se face în prima etapă până la nivelul stomacului, apoi
până la nivelul faringelui de unde se extrage cu o mișcare rapidă în cavitatea
bucală, pacientul fiind instruit să își țină respirația (a se revedea procedura de
îndepărtare a SNG).
Intervențiile asistentului medical în îngrijirea pacientului după procedura de
îndepărtare a sondei duodenale sunt următoarele:
 îndepărtează mucozitățile de pe față și bărbie
 instruiește sau ajută pacientul să își curețe nasul ca urmare a îndepărtării
sondei
 oferă un pahar cu apă aromată/bomboană mentolată pacientului
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze cât mai confortabil
108
4. Documentarea
Asistentul medical înregistrează procedura în foaia/dosarul pacientului,
data și ora la care a fost efectuat sondajul duodenal, cantitatea de bilă drenată,
toleranța pacientului la procedură, respectiv momentul în care a fost îndepărtată
sonda.
109
9. Eliminarea materiilor fecale.

Clisme
 cunoască în ce situații se indică efectuarea clismelor evacuatorii
 pregătească pacientul pentru diferitele tipuri de clismă
 pregătească materialele necesare și să efectueze clisma
 cunoască în ce situații se indică colectarea materiilor fecale în sistem
închis
 pregătească materialele necesare montării sistemului închis de colectare a
materiilor fecale
 cunoască cum se montează un tub de evacuare a gazelor
Noțiuni teoretice
Eliminarea materiilor fecale este un proces natural, esențial pentru
funcționarea umană. Pacienții diferă în privința pattern-ului de eliminare și în
ceea ce privește așteptările cu privire la eliminarea conținutului intestinal,
modelul lor obișnuit de defecare, dar și ușurința cu care abordează problemele
legate de eliminarea materiilor fecale. Deși majoritatea au experimentat de-a
lungul vieții probleme de eliminare legate de diaree sau constipație, unii pacienți
întâmpină dificultate în eliminarea conținutului intestinal, fapt care afectează
echilibrul fluidelor și al electroliților, hidratarea, starea nutrițională, integritatea
tegumentului, confortul și conceptul de sine. Mai mult decât atât, anumite
afecțiuni, metode de diagnostic, medicamente și tratamente chirurgicale pot
afecta eliminarea conținutului intestinal.
Principalii factori care alterează eliminarea materiilor fecale sunt:
 Mobilitate. Exercițiile fizice regulate îmbunătățesc motilitatea gastro-
intestinală și tonusul muscular, în timp ce inactivitatea conduce la
scăderea lor. Un tonus adecvat al mușchilor abdominali, diafragm și al
mușchilor perineali este esențial pentru ușurarea defecării.
 Dieta. Alimentele bogate în fibre stimulează mișcarea rezidurilor fecale prin
intestin. Aportul ridicat de lichide împiedică scaunele să devină uscate și
dure. O cantitate adecvată de lichide ajută fibrele să mențină scaunul
moale și voluminos și împiedică deshidratarea, factor care contribuie la
apariția constipației.
110
 Medicamentele. Antibioticele și laxativele provoacă o eliminare accelerată

și mai frecventă a scaunelor. Diureticele pot duce la formarea unor scaune
uscate, dure și mai puțin frecvente. Opioidele scad motilitatea GI, ducând
la constipație.
 Derivații intestinale. Ileostomiile au, în mod normal, scaun lichid și
mirositor. Colostomiile sigmoide au scaun format, păstos.
Asistentul medical joacă un rol determinant în prevenirea, gestionarea și

educarea pacientului în privința ameliorării pattern-ului de eliminare a materiilor
fecale. În situația în care eliminarea spontană a materiilor fecale este alterată sau
golirea colonului este necesară în scopul efectuării unor explorări radiologice și
endoscopice asistentul medical trebuie să cunoască principiile efectuării unei
clisme atunci când aceasta este indicată în planul de îngrijire al pacientului.
Administrarea unei clisme este o tehnică care stimulează evacuarea
materiilor fecale. În funcție de scop se cunosc mai multe tipuri de clismă:
evacuatorie cu volum mare (simplă, înaltă sau prin sifonaj), cu volum mic
(microclisma) și terapeutică.
Clismele cu volum mare (clisma evacuatorie simplă, înaltă și prin sifonaj)
sunt cunoscute sub denumirea de hipotonice sau izotonice, în funcție de soluția
folosită. Clismele hipotonice (apa de la robinet) și izotonice (soluție salină
normală) sunt clisme cu volum mare care duc la golirea rapidă a colonului. Cu
toate acestea, utilizarea unor volume mari de soluție (la adulți 500 până la 1000
ml, la sugari 150 până la 250 ml) poate fi periculoasă pentru pacienții cu
inflamație sau infecție intestinală. Clismele cu volum mic (la adulți 70 până la 130
ml) sunt cunoscute sub denumirea de clisme hipertonice. Aceste soluții
hipertonice funcționează prin atragerea apei în colon, ceea ce stimulează reflexul
de defecare.
111
9.1. Clisma cu volum mare

Administrarea unei clisme evacuatorii simple se face în următoarele scopuri:
 îndepărtarea materillor fecale din colon în vederea ameliorării constipației
 prevenirea eliminării involuntare a materiilor fecale în timpul intervențiilor
chirurgicale
 pregătirea tractului intestinal pentru examinări radiologice sau
instrumentale exploratorii (colonoscopie, rectoscopie)
 reglarea funcției intestinale în cadrul unui program de educare a eliminării
conținutului intestinal.
Procedura efectuării clismei evacuatorii cu volum

mare
 verifică identitatea pacientului prin mijloacele disponibile (întreabă direct
pacientul, verifică datele de pe brățara de identificare sau din foaia
pacientului)
 verifică indicația de efectuare a clismei
 pattern-ul mișcării peristaltice
 prezența fisurilor anale, hemoroizi, leziuni la nivelul zonei rectale
(pentru a nu crea disconfort la introducerea canulei)
 evaluează rezultatele analizelor de laborator ale pacientului, în special
numărul de trombocite și leucocite (o clismă poate irita sau traumatiza
mucoasa gastrointestinală provocând sângerare, perforație intestinală sau
infecție)
 evaluează prezența amețelillor (clisma poate stimula un răspuns vagal
ceea ce crește stimularea parasimpatică determinând o scădere a ritmului
cardiac), diaforeza, statusul tegumentului
De reținut: Nu se administrează clisme la pacienții cu dureri abdominale severe,
obstrucție intestinală, inflamație a intestinului sau infecții intestinale, sau după
operații rectale, de prostată sau de colon.
2. Planificare
2.1. Pregătirea pacientului
 explică procedura pacientului și necesitatea efectuării acesteia
112
 discută despre disconfortul asociat efectuării clismei și intervențiile posibile

în vederea ameliorării acestuia
 discută despre locul unde pacientul va defeca după administrarea clismei
(în bazinet, toaletă mobilă sau în baia de salon) în vederea reducerii
stresului legat de imperiozitatea eliminării materillor fecale
 răspunde la orice întrebare a pacientului pentru a reduce anxietatea și a
asigura cooperarea
 asigură intimitatea pacientului (izolează zona unde se desfășoară
procedura cu un paravan, închide ușa de la salon)
 ridică patul la o înălțime adecvată de lucru, de obicei, la nivelul regiunii
cotului (pentru o manipulare cât mai ușoară și evitarea pozițiilor vicioase)
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze în decubit lateral stâng
(poziția Sims) cu piciorul liber flectat pe abdomen sau aducerea
genunchilor pe abdomen în funcție de confortul și condiția pacientului
 îndepărtează pantalonul de pijama pentru eliberarea zonei rectale (dacă
pacientul este îmbrăcat cu o cămașă de consultație care se leagă la spate,
se ridică cămașa lăsând liberă zona rectală)
 acoperă pacientul cu un cearceaf până la zona de acces la nivel rectal
 plasează o aleză impermeabilă sub coapsa pacientului
 se respectă protocolul instituției referitor la spălarea și dezinfecția mâinilor
 soluție pentru clismă conform prescripției la o temperatură de 40°- 43° C
(cantitatea va varia în funcție de tipul de soluție, vârsta pacientului și
capacitatea pacientului de a reține soluția; clisma medie evacuatorie
pentru un adult poate varia de la 750 la 1.000 ml)
 echipament de protecție (mănuși nesterile, șorț/halat impermeabil)
 set de administrare clismă de unică folosință, care include un recipient
pentru soluție și tubulatura/canula conexă
 termometru pentru baie (dacă este disponibil)
 aleză impermeabilă
 bazinet
 cearceaf de protecție
 prosop de hârtie
113
 stativ
 materiale pentru igienizare
Fig. 58. Materiale necesare efectuării clismei cu volum mare
3. Implementare
3.1. Pregătirea soluției – intervențiile asistentului medical
 încălzește soluția pentru clismă în cantitatea recomandată (se poate folosi
apă de la robinet)
 verifică temperatura soluției cu termometru (dacă e disponibil) sau
încălzește soluția la o temperatură ușor peste cea a camerei
 clampează tubulatura containerului de la setul de clismă și toarnă soluția
în container
 declampează tubulatura și lasă lichidul să se scurgă prin tubulatură până
la scoaterea aerului de pe traiect, după care clampează din nou sistemul
(Fig. 59)
3.2. Administrarea clismei - intervențiile etapizate ale asistentului
medical
 îmbracă echipamentul de protecție (mănuși, halat)
 ridică/ajustează containerul cu soluție la o înălțime de aprox. 45 cm
deasupra zonei anale, stabilind un ritm de administrare a soluției în 5-10
minute
 lubrifiază adecvat tubul/canula rectală (5-7 cm); seturile de clismă conțin
tub rectal pre-lubrifiat
114
 cu mâna nedominantă ridică fesa pentru expunerea anusului

 instruiește pacientul să respire adânc de câteva ori
 introduce canula rectală cu blândețe 7-10 cm la adult și o direcționează
într-un unghi orientat spre ombilic și nu spre vezică (Fig. 60)
o dacă la introducerea canulei se întâmpină rezistență se lasă să pătrundă
o cantitate mică de soluție, se retrage canula ușor, după care se
continuă introducerea acesteia
o nu se forțează introducerea canulei
 introduce soluția încet și menține/controlează scurgerea lichidului din
recipient pe toată durata instilării soluției
Fig. 59. Pregătirea soluției pentru Fig. 60. Introducerea canulei rectale
efectuarea clismei cu volum mare
 urmărește pacientul în timpul administrării clismei pentru apariția

amețelilor, durerilor de cap, greață, diaforeză
o întrerupe administrarea clismei dacă pacientul prezintă unul dintre
simptomele mai sus menționate, măsoară frecvența cardiacă, TA și anunță
medicul
o clampează tubul sau coboară containerul dacă pacientul reclamă
imperiozitate pentru a defeca sau dacă apar crampe abdominale
 clampează tubulatura după administrarea soluției și îndepărtează canula
rectală împachetând-o într-un prosop de hârtie
 ajută pacientul să se repoziționeze confortabil și asigură intimitatea prin
protejarea cu un cearceaf/pătură
 verifică dacă aleza poziționată sub pacient este uscată sau schimbă aleza
la nevoie
115
 încurajează pacientul să mențină soluția 5-15 minute până la momentul

defecației
 pune la dispoziția pacientului șervețele igienice
o când pacientul prezintă imperiozitate pentru a defeca, fie este ajutat să
folosească toaleta mobilă, fie este condus la toaleta de salon de către
personalul de îngrijire
 instruiește pacientul să nu degaje materiile fecale eliminate fără o inspecție
a conținutului evacuat în urma administrării clismei
 asistă pacientul în realizarea igienei regiunii anale (dacă este cazul), oferă
materiale pentru igienizare și asigură confortul pacientului
 degajă materialele utilizate pe categorii de deșeuri
Procedura de efectuare a clismei înalte

Procedura de efectuare a clismei înalte este similară cu cea a clismei
evacuatorii simple, cu următoarele specificații, fazele de apreciere/culegere de
date, planificarea - pregătirea pacientului și a materialelor, implementarea, fiind
similare cu cele de la clisma evacuatorie simplă cu excepția:
 canula rectală va fi înlocuită cu o canulă flexibilă și va fi introdusă profund,
aproximativ 35-40 cm
 containerul cu soluție (irigatorul) va fi ridicat la o înălțime de 1,5 m pentru a
crește presiunea apei
 temperatura apei va fi mai scăzută (15-16° C) pentru a crește efectul
purgativ
Procedura de efectuare a clismei prin sifonaj

Pentru îndepărtarea exudatelor sau puroiului de pe suprafaţa mucoaselor
se practică clisma prin sifonaj. Faza de apreciere/culegere de date și pregătirea
pacientului sunt similare cu cele de la clisma evacuatorie simplă.
În vederea efectuării procedurii sunt necesare următoarele materiale:
 canula rectală este înlocuită cu o sondă de 35-40 cm lungime cu diametru
de 1,5 cm prevăzută cu orificii
 containerul (irigatorul) se înlocuieşte cu o pâlnie de 1,5 l
Implementare – intervențiile asistentului medical
 pensează tubul de cauciuc lângă canulă (sonda)
 lubrefiază sonda
116
 introduce sonda prin mişcări de rotaţie până în colonul sigmoid

 ridică pâlnia la înălţimea de 1 m şi dă drumul apei să curgă prin tubulatură
 când pacientul reclamă durere coboară pâlnia sub nivelul colonului și lasă
să se scurgă conținutul colonului într-un recipient
Operația de sifonaj se realizează de 3-4 ori.
Documentarea
documentează cantitatea și tipul soluției utilizate pentru clismă, cantitatea,
consistența și culoarea scaunului evacuat. Evaluează durerea utilizând o scală
analogă sau vizuală și verifică zona rectală pentru iritații sau sângerare. Se va
documenta și reacția/toleranța pacientului la procedură.
Situații neprevăzute și intervenții asociate în administrarea clismei

evacuatorii cu volum mare
Administrarea unei clisme cu volum mare poate să decurgă în condiții
optime, însă, pentru situații neprevăzute în care efectuarea clismei poate fi
compromisă, asistentul medical trebuie să acționeze promt și competent pentru
rezolvarea lor. Mai jos sunt câteva asemenea situații și, asociat acestora,
intervențiile de îngrijire care se impun.
a. Soluția nu se varsă în rect

 se repoziționează tubul rectal; dacă soluția nu curge, se scoate canula
rectală și se verifică dacă conține conținut fecal care împiedecă scurgerea
lichidului
b. Pacientul nu poate reține soluția clismei pentru o perioadă adecvată de
timp
 poate fi necesar ca pacientul să fie așezat pe pat în supinație în timpul
administrării clismei; capul patului poate fi ridicat cu 30 de grade pentru
confortul pacientului
c. Pacientul nu poate tolera o cantitate mare de soluție
 cantitatea și durata de administrare ar trebui să fie modificate dacă
pacientul începe să se plângă de durere
d. Pacientul se plânge de/acuză crampe severe la introducerea soluției
pentru clismă
 se poate folosi un recipient/container pentru administrarea unei cantități
mai mici de soluție, respectiv, se verifică temperatura și debitul; dacă
soluția este prea rece sau debitul prea rapid, pot apărea crampe severe.
117
9.2. Clisma cu volum mic

Clismele evacuatorii cu volum mic (la adulți 70 până la 130 ml)
sunt cunoscute sub denumirea de clisme hipertonice. Aceste soluții hipertonice
funcționează prin atragerea apei în colon, ceea ce stimulează reflexul de
defecare. Pot fi contraindicate la pacienții pentru care retenția de sodiu este o
problemă. De asemenea, sunt contraindicate pentru pacienții cu insuficiență
renală sau cu clearance-ul creatininc redus, deoarece aceștia au compromisă
capacitatea de a excreta fosfați în mod corespunzător, având ca și rezultat
apariția hiperfosfatemiei.
Procedura efectuării clismei evacuatorii cu volum mic

(microclisma)
1. Aprecierea/culegerea de date
 este similară celei efectuate în administrarea clismei evacuatorii cu volum
mare
2. Planificare
 discută despre locul unde pacientul va defeca după administrarea clismei
în vederea reducerii stresului legat de imperiozitatea eliminării materillor
fecale
 este similară pregătirii fizice de la clisma cu volum mare
 se face respectând protocolul instituției referior la spălarea și dezinfecția
mâinilor
2.3. Pregătirea materialelor (în plus față de cele de la clisma cu volum
mare)
 produsul comercial pentru administrarea clismei cu volum mic prevăzut cu
vârf rectal (în locul soluției pentru administrare) (Fig. 61)
(similare cu administrarea clismei cu volum mare până la introducerea
vârfului rectal al microclismei în rect)
118
Fig. 61. Soluție pentru efectuarea microclismei
 introduce soluția încet prin presarea microcontainerului cu soluție și

administrează întreaga cantitate de soluție (Fig. 62)
 îndepărtează flaconul de microclismă presând cu degetele containerul
pentru golirea completă a acestuia (Fig. 63)
4. Documentare
 este similară administrării clismei cu volum mare
Fig. 62. Introducerea tubului rectal al Fig. 63. Introducerea soluției prin
microclismei presarea flaconului
119
9.3. Clisma terapeutică (medicamentoasă)
Clismele terapeutice se administrează în diferite scopuri:

 în tratamentul afecţiunilor inflamatorii ale intestinului pentru absorbţia
gazelor intestinale (clisme cu ceai de mușețel infuzie)
 pentru dizolvarea mucusului intestinal (clisme cu soluții de bicarbonat de
Na 5,8%)
 pentru calmarea durerilor locale (cu soluții de Xilină 1%)
 pentru dezinfecție (clisme cu 2-3 g sulfamidă în 250 ml ceai de muşeţel și
soluţie cu albastru de metilen 1%)
 cu efect antiinflamator (clisme cu cortizon)
 epitelizante (clisme cu vitamina A soluţie 5 ml de 30.000 U. I.)
Salofalk (substanța activă Mesalazina) este utilizat în tratamentul rectocolitei
ulcero-hemoragice sau a altor boli intestinale inflamatorii datorită efectului său
antiinflamator. Tratamentul cu Salofalk este bine tolerat, reduce durerile ab-
dominale, diareea şi sângerările intestinale. Clisma terapeutică cu Salofalk
4g/60 ml suspensie rectală se recomandă la pacienții cu colită ulceroasă,
aceasta având un efect antiinflamator direct asupra modificărilor produse de
către boală în membrana mucoasă a intestinului gros.
Procedura efectuării clismei cu Salofalk

suspensie rectală
pacientului)
 verifică indicația de administrare a clismei terapeutice
 în interviul clinic, asistentul medical chestionează pacientul despre:
o experiența cunoașterii procedurii, complianța la examinări/tratament
o prezența alergiilor la sulfasalazină, dacă urmează un tratament cu
anticoagulante sau un tratament pentru afecțiuni ale sistemului imunitar
o probleme medicale (astm bronșic, insuficiență hepatică/renală)
o dacă prezintă fisuri, hemoroizi sau leziuni la nivel rectal
2. Planificare
120

 răspunde la orice întrebare a pacientului/oferă suport psihologic pentru a
crește complianța la tratament
procedura cu un paravan, închide ușa de la salon)
cu piciorul liber flectat pe abdomen
 îndepărtează pantalonul de pijama pentru eliberarea zonei rectale
 acoperă pacientul cu un cearceaf până la zona de acces la nivel rectal
 plasează o aleză impermeabilă sub coapsa pacientului
mâinilor
 soluția Salofalk 4 g/60 ml suspensie rectală
 mănuși nesterile, echipament de protecție
 aleză impermeabilă, cearceaf de protecție
 bazinet
 materiale pentru igienizare
3. Implementare
3.1. Pregătirea soluției – acțiuni ale asistentului medical
 agită bine flaconul înainte de administrarea soluției
3.2. Administrarea clismei – intervențiile etapizate ale asistentului
medical
 îmbracă echipamentul de protecție (mănuși, halat de protecție)
 îndepărtează capacul protector ținând flaconul în poziție verticală
 introduce în rect vârful aplicatorului acoperit cu gel lubrefiant, flaconul fiind
îndreptat spre ombilic
 strânge ușor flaconul, cu o mișcare uniformă pentru a nu crea senzația de
scaun
121
 retrage încet aplicatorul după golirea flaconului

 instruiește pacientul să rămână în aceeași poziție timp de minim 30 minute
după administrarea soluției
 oferă pacientului materiale de igienizare
 asistă pacientul să se poziționeze cât mai confortabil
4. Documentare
documentează cantitatea de soluție de Salofalk administrată, precum și
cantitatea, consistența și culoarea scaunului evacuat. De asemenea,
înregistrează dacă sunt prezente febra, erupțiile cutanate, însoțite sau nu de
prurit, și prezența dificultăților de respirație. Orice activitate de educare a
pacientului se consemnează în planul de îngrijire.
9.4. Colectarea materiilor fecale prin sistem închis

Noțiuni teoretice
Sistemul de management al materiilor fecale SECCO (FMS) este utilizat
pentru colectarea materiilor fecale semi-lichide sau lichide în cazul adulților
imobilizați la pat (Fig. 64). Sistemul se recomandă a fi utilizat în cazul pacienților
infectați cu Clostridium difficile pentru a limita răspândirea infecției prin materii
fecale.
Montarea sistemului se realizează de către medic sau un asistent medical
specializat.
Kitul SECCO FMS conține:
 tub cateter cu manșon de umflat, marker de localizare opac pentru raze X
cu port de irigare
 3 pungi colectoare de 1500 ml cu pad superabsorbant
 placă de montare la pat cu bandă de conectare din plastic
 seringă de 45 ml
 clemă de irigare
Tubul de cateter este fabricat din silicon. Manșonul de retenție la presiune
scăzută, odată umflat, blochează dispozitivul la nivelul rectului. Materiile fecale
sunt deviate în tubul de drenaj din silicon care asigură calea pentru drenajul
acestora în punga colectoare. Aceasta conține un pad (superabsorbant) care are
rolul de a absorbi fecalele lichide creând un gel semi-solid pentru facilitarea
transportului și a eliminării. Împreună cu tubul de dren există două lumene cu
porturi de acces individual. Portul de umflare de culoare albă este utilizat pentru
a umfla și dezumfla manșonul de blocare. Portul de irigare etichetat IRRIG pe un
122
fundal albastru intens este folosit pentru a adăuga apă în vederea spălării și
irigării tubului cateter.
Fig. 64. Componentele sistemului SECCO FMS
Procedura colectării materiilor fecale prin sistem

închis
pacientului)
 verifică indicația de montare a sistemului
 verifică vârsta pacientului (peste 18 ani)
 verifică prezența incontinenței fecale (lichidă sau semi-lichidă)
2. Planificare
 explică procedura/apreciază capacitatea de colaborare a pacientului
procedura cu un paravan)
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze în decubit lateral stâng,
cu genunchii la piept (dacă starea clinică permite)
 îndepărtează pantalonul de pijama pentru expunerea zonei rectale
123
 plasează o aleză impermeabilă sub pacient

mâinilor
 kitul SECCO
 mănuși nesterile, echipament de protecție (șorț/halat impermeabil,
ochelari)
 pad de incontinență/cearceaf de protecție
 gel lubrifiant pe bază de apă
 seringă de 45 ml apă
 bazinet
3. Implementare
3.1. Pregătirea sistemului – acțiuni ale asistentului medical
 asamblează componentele sistemului
 dezumflă complet manșonul de retenție cu seringa furnizată în set
 pregătește seringa cu maxim 45 ml de apă
 conectează punga colectoare la cateter
3.2. Montarea sistemului la pacient – intervenții etapizate ale asistentului
medical
 îmbracă mănușile, echipamentul de protecție (halat, ochelari)
 așază padul de incontinență sub pacient
 expune zona rectală, examinează rectul pentru blocaje fecale
 așază cateterul și punga lângă pat, cu punga colectoare la capătul patului
 atașează seringa cu maxim 45 ml de apă la portul de culoare alb
 împătură manșonul și tubul de retenție cât mai mic posibil și îl ține între
police și indexul mâinii dominante
 lubrifiază manșonul și capătul cateterului
 inseră capătul cu manșon prin sfincterul anal până când manșonul este în
interiorul ampulei rectale
 umflă manșonul încet cu maxim 45 ml de apă după care îndepărtează
seringa ținând cu atenție portul de umflare și deșurubând-o ușor
 trage ușor de cateter pentru a se asigura că manșonul de retenție este
plasat corect pe planșeul pelvin
124
 repoziționează pacientul în decubit dorsal

 verifică poziția cateterului de silicon (acesta trece printre picioarele
pacientului și nu este obstruat)
 irigă manșonul și cateterul (pe portul de culoare albastru închis) dacă se
blochează cu materii fecale solide
 colectează deșeurile pe categorii conform protocolului standard
 îndepărtează echipamentul de protecție, spală și dezinfectează mâinile
3.3. Îndepărtarea cateterului – intervenții etapizate ale asistentului
medical
 îmbracă echipamentul de protecție
 atașează o seringă la portul de umflare și retrage toată apa din manșon
 deconectează seringa
 ține cateterul ferm lângă pacient și îl îndepărtează printr-o mișcare fluidă
continuă
 îndepărtează dispozitivul conform protocolului standard pentru deșeurile
contaminate
 îndepărtează echipamentul de protecție, spală și dezinfectează mâinile
4. Documentare
Asistentul medical înregistrează procedura în foaia/dosarul pacientului și
documentează dacă au existat incidente la montarea/îndepărtarea cateterului.
9.5. Montarea unui tub de evacuare a gazelor

În scopul eliminării gazelor din colon în caz de meteorism abdominal se
practică introducerea în rect a unui tub semirigid de 30-35 cm lungime și 8-12
mm diametru având marginile rotunjite (Fig. 65). La pacienții supuși intervențiilor
chirurgicale care interesează tractul digestiv, pentru a stimula reluarea cât mai
rapidă a tranzitului, se practică montarea unui tub de gaze dacă pacientul
prezintă meteorism accentuat sau nu evacuează gazele în mod spontan.
Fig. 65. Tub de evacuare a

gazelor abdominale
125
Procedura montării unui tub de evacuare a gazelor

 verifică indicația de montare a tubului de gaze
2. Planificare
 explică pacientului faptul că deschiderea sfincterului anal pentru
evacuarea gazelor va crește starea de confort
 apreciază capacitatea de colaborare a pacientului
sau în poziție de litotomie
 îndepărtează pantalonul de pijama pentru expunerea zonei rectale
mâinilor
 tub de gaze steril
 gel lubrifiant
 aleză
3. Implementare – intervenții ale asistentului medical
 extrage tubul din ambalaj și îl lubrifiază
 îndepărtează fesele pacientului cu mâna nedominantă și cu cea dominantă
introduce tubul de gaze prin anus în rect, prin mișcări de rotație, la 15-20
cm adâncime
126
 acoperă pacientul cu un cearceaf

 asistă pacientul să se poziționeze cât mai confortabil
De reținut: Tubul de gaze este menținut maxim două ore. Îndepărtarea se face
ușor, prin mișcări de rotație. La nevoie se poate repune 1-2 ore după ce se
restabilește circulația la nivelul mucoasei.
4. Documentare
Asistentul medical înregistrează procedura în foaia/dosarul pacientului, dacă
au existat incidente la montarea/îndepărtarea tubului de gaze, durata menținerii
tubului de gaze, dacă tranzitul pentru gaze a fost reluat sau dacă a fost nevoie
de repunerea acestuia.
127
10. Îngrijirea colostomiei și a ileostomiei

 cunoască caracteristicile sistemelor stomice utilizate la pacienții cu
colostomie
 pregătească materialele necesare pentru montarea pungii de colostomie
 cunoască procedura de montare și golire a pungii de colostomie
Noțiuni teoretice
Un pacient cu o colostomie ascendentă, transversală sau descendentă
sau o ileostomie trebuie să poarte o pungă externă pentru a colecta materii
fecale emergente, care pot fi apoase, păstoase sau formate, în funcție de
locația/locul stomei. Pe lângă colectarea reziduurilor interne, punga ajută la
controlul mirosului și la protejarea stomei, respectiv a tegumentului peristomal.
Cele mai multe sisteme de pungă de unică folosință pot fi utilizate timp de 3 până
la 7 zile. Cu toate acestea, pungile cu o singură utilizare (închise) trebuie
schimbate mai frecvent.
Pentru un pacient stomizat este important să aibă siguranța că punga este
bine fixată și nu există pericolul să se detașeze, că nu sunt scurgeri de reziduuri
fecale pe lângă pungă, că nu miroase, că tegumentul din jurul stomei este bine
îngrijit cu produsele de întreținere și nu se infectează, și că pungile de colostomie
sunt ușor de schimbat. În acest sens, pacientul este instruit că toate sistemele
stomice trebuie schimbate dacă apare o scurgere, iar punga trebuie să fie golită
atunci când o treime din volumul acesteia se umple până la jumătate.
Cel mai bun moment pentru a schimba sistemul stomic este atunci când
intestinul este cel mai puțin activ, de obicei dimineața înainte de micul dejun.
După câteva luni, majoritatea pacienților pot prognoza cel mai bun timp pentru
schimbarea pungii.
În selectarea unui sistem stomic trebuie să se ia în considerare cea mai
bună etanșeizare adezivă și cel mai mare grad de protecție a pielii. Tipul de
pungă selectată depinde, de asemenea, de locația și structura stomei, de
disponibilitatea consumabilelor, de uzură, de consistența dejecțiilor, de
preferințele personale și resursele financiare.
Tipuri de sisteme stomice
Sistemele stomice pot fi de drenaj sau închise, de unică folosință sau
reutilizabile, prevăzute cu adeziv, cu unul sau două componente.
128
În prezent, în practica clinică curentă, se folosesc atât sisteme stomice cu

un component cât și cu două componente, în funcție de caracteristicele stomei,
dar și de fiabilitatea sistemului.
Sistemul stomic cu două componente prezintă:
 un grad ridicat de siguranță
 un grad ridicat de protecție a tegumentului peristomal
 confort în utilizare
 protectorul cutanat poate fi menținut între 3–5 zile, maxim 7 zile, timp în
care se vor înlocui numai sacii colectori
Sistemul stomic unitar prezintă următoarele caracteristici:
 protectorul cutanat se lipește intim de piele, iar sacul colector rămâne
astfel fixat în siguranță
 adezivul din componența protectorului cutanat are rolul de a preveni
iritațiile și ajută în vindecare
 confort și discreție în utilizare, forma anatomică a sacilor colectori care
urmărește fidel conturul corpului
 foarte ușor de aplicat
 portofoliu larg pentru orice formă și dimensiune a stomei
Procedura de montare a pungii de colostomie (sistem

stomic unitar)
 verifică zona unde va fi aplicată punga de colostomă (îndepărtarea
pansamentului se va face după pregătirea materialelor)
2. Planificare
 oferă confidențialitate și suport emoțional
 explică procedura pacientului și răspunde la orice întrebare
pentru a reduce anxietatea și a asigura cooperarea; pe măsură ce
avansează cu manevrele de îngrijire explică pacientului necesitatea și
modul corect de efectuare a acestora pentru ca, după externare, pacientul
să poată realiza singur procedura la domiciliu
129
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze în semișezând (dacă

este posibil) pentru a putea urmări modul de montare a pungii de
colostomie
 pentru a facilita activitatea de educare a pacientului așază o oglindă la
capătul patului care permite acestuia să vadă modul de operare al montării
pungii și de îndepărtare a acesteia
 se respectă protocolul instituției referitor la spălarea și dezinfecția mâinilor
 sistem stomic
 foarfece
 șablon/ghid de măsurare a stomei
 pastă specială sau inel de barieră modelabil (dacă conținutul ce se
evacuează este apos spre păstos sau dacă stoma secretă mucus în
exces)
 pungă pentru sistem stomic
 apă călduță
 prosop
 clemă de închidere (dacă este nevoie)
 soluție de curățare
Pentru golirea pungii se pregătește un bazinet, dispozitiv de măsurare,
mănuși și opțional, deodorant pentru pungă.
3. Implementare - intervențiile etapizate ale asistentului medical
 îndepărtează punga veche și o depozitează într-un sac de deșeuri
contaminate; desprinderea pungii se face de sus în jos pentru a evita
scurgerea de materii fecale (Fig. 66)
 curăță ușor stoma și tegumentul peristomal cu o cârpă moale sau
comprese de tifon (Fig. 67)
 spală cu apă și lasă să se usuce bine tegumentul peristomal
 verifică tegumentul peristomal și stoma pentru îndepărtarea pilozității care
poate interfera cu adezivul
 opțional poate aplica o pastă în jurul stomei pentru a oferi o protecție
suplimentară a tegumentului peristomal
130
Fig. 66. Îndepărtarea Fig. 67. Curățarea stomei și a tegumentului

pungii vechi de colostomie peristomal cu o compresă
 măsoară dimensiunea stomei cu ajutorul unei folii de plastic transparente

pe care o aplică deasupra orificiului stomic; cu un marker copiază desenul
stomei care este vizibil prin transparența foliei (Fig. 68)
Fig. 68. Măsurarea dimensiunii stomei
 îndepărtează prin decupare cu ajutorul unei foarfeci marcajul orificiului

stomic de pe folia transparentă lăsând un gol corespunzător desenului
stomei realizând un șablon cu dimensiunea acesteia (Fig. 69)
Fig. 69. Pregătirea

șablonului cu
dimensiunea stomei
131
 aplică șablonul pe suportul de hârtie care este lipit de flanșă și cu markerul

desenează în interiorul decupajului dimensiunea stomei (Fig. 70)
 decupează marcajul făcut pe suportul de hârtie al flanșei (Fig. 71)
Fig. 70. Marcajul dimensiunii Fig. 71. Decupajul suportului de

stomei pe suportul de hârtie al hârtie conform șablonului
flanșei
 aplică flanșa urmând direcția de jos în sus (Fig. 72)

 centrează flanșa peste stomă, cu orificul încadrând perfect stoma (Fig. 73)
 îndepărtează benzile care protejează suprafața de fixare a flanșei (suportul
de hârtie) și aplică flanșa apăsând ușor pentru a asigura aderența
Fig. 72. Aplicarea flanșei de jos Fig. 73. Aplicarea flanșei deasupra
în sus orificiului stomic
 verifică etanșeitatea sistemului după montarea pungii (se trage ușor de

pungă pentru a verifica dacă e bine fixată)
 încurajează pacientul să rămână liniștit în poziție aproximativ 5 minute
pentru a îmbunătăți aderența (căldura corporală a pacientului ajută la
îmbunătățirea aderenței)
132
 lasă puțin aer în punga de colostomă pentru a permite scurgerea

conținutului spre fundul pungii
 aplică clema de închidere, dacă este necesar
Golirea pungii - intervențiile etapizate ale asistentului medical
 înclină partea inferioară a pungii în sus și îndepărtează sistemul de
închidere sau desface sistemul de închidere integrat
 ridică o manșetă pe capătul inferior al pungii și lasă să se scurgă conținutul
în bazinet sau într-un recipient
 șterge partea inferioară a pungii
 reaplică clema de închidere sau asigură închiderea integrată a sistemului
 degajă materiile fecale și curăță corespunzător bazinetul sau containerul
gradat
De reținut: Sistemul stomic unitar se îndepărtează prin dezlipirea și îndepărtarea
flanșei și a pungii atașate urmând direcția de sus în jos.
4. Documentare
Asistentul medical înregistrează data și ora schimbării sistemului stomic
sau a golirii pungii; notează caracterul drenajului, inclusiv culoarea, cantitatea,
tipul și consistența. Notează aspectul stomei și al pielii peristomale. De
asemenea, se documentează orice activitate de educare a pacientului.
a. Se evită tăierea unei deschideri prea mari a flanșei

 o deschidere mare poate expune pielea la materiile fecale și la
umiditate;
 între 6 și 8 săptămâni după operație, stoma se va micșora până la
dimensiunea sa permanentă; la acel moment, produsele de modelare
vor fi inutile cu excepția cazului în care pacientul câștigă în greutate sau
are o intervenție chirurgicală suplimentară care afectează dimensiunea
stomei;
b. Se încurajează implicarea tot mai mare a pacientului în îngrijirea sa după
ce procedura a fost efectuată și explicată
c. Se îndepărtează sistemul stomic de pungă dacă pacientul semnalează
arsuri sau prurit sub el sau drenaj purulent în jurul stomei
133
 asistentul medical notifică medicul sau stomaterapeutul despre orice

iritație a pielii, erupții cutanate sau aspect neobișnuit al stomei sau al
zonei peristomale;
 nerespectarea potrivirii corecte a pungii peste stomă poate afecta
stoma și poate provoca scurgeri ale reziduurilor fecale la nivelul pielii
din jurul stomei
d. Se recomandă utilizarea de deodorante pentru pungi comerciale, dacă
pacientul dorește acest lucru
 majoritatea pungilor nu au miros, iar mirosul ar trebui să fie prezent
numai atunci când se golește punga sau dacă sunt prezente scurgeri;
e. Se recomandă pacientului să evite alimentele care provoacă mirosuri,
precum pește, ouă, ceapă și usturoi
f. Se va elibera flatusul (aerul) din pungă înclinând fundul acesteia în sus,
eliberând clema și expulzând flatusul
 nu se perforează punga pentru a elibera aerul deoarece se distruge
sigiliul rezistent la miros
g. Se acordă o atenție deosebită la posibilele reacții alergice la adezivi și alte
produse de ostomie.
134
Altman, G.B., Buchsel, P., Coxon, V. (2003). Delmar’s Fundamental and
Advanced Nursing Skills. Delmar’s Thomson Learning, Nutrition and Elimination,
646-671.
Boyd, C. (2013). Student Nursing Skills. Wiley Blackwell, Administration of

Enemas And/Or Suppositories, 68-76.
Cederholm T. Et al. (2016). ESPEN guidelines on definitions and terminology of

clinical nutrition. Clinical Nutrition, 36, 49-64.
Copotoiu, S.M., Azamfirei, L. (2007). Ghid de bună practică în terapie intensivă.

Târgu‐Mureş: University Press.
Dougherty, L., Lister, S. (2015). The Royal Marsden Manual of Clinical Nursing
Procedures, Ninth Edition, Nutritional status, 266-277.
Elkin, M.K., Perry, A.G., Potter, P.A. Nursing Interventions and Clinical Skills,
Gastric Intubation, 595-603.
Enteral Nutrition, 604-613.
Altered Bowel Elimination, 614-630.
Kreymann, K.G., et al. (2006). ESPEN Guidelines on Enteral Nutrition: Intensive

care. Clinical Nutrition, 25, 210-233.
Lippincott Manual of Nursing Practice. (2015). 10th Edition. Lippincott-Williams &

Wilkins, Caring for the Patient Undergoing Ostomy Surgery, 659-666.
Lippincott Manual of Nursing Practice. (2015). 10th Edition. Lippincott-Williams &

Wilkins, Nasogastric and Nasointestinal Intubation, 651-654.
Lippincott’s Nursing Procedures. (2012). 6th Edition. Lippincott-Williams &

Wilkins, Nasogastric Tube Insertion and Removal, 498-503.
Lynn, P. (2010). Taylor’s Clinical Nursing Skills. A Nursing Process Approach.

Third Edition - Lippincott-Williams & Wilkins, Nutrition, 570-588.

Fifth Edition, LWW, Nutrition, 1915-1936.
135

Fifth Edition, LWW, Elimination, 2185-2229.
Perry, A.G., Potter, P.A. (2015). Mosby’s Pocket Guide to Nursing Skills and
Procedures, 8th Edition, Nasogastric Tube for Gastric Decompression: Insertion
and Removal, 304-311.
Perry, A.G., Potter, P.A. (2015). Mosby’s Pocket Guide to Nursing Skills and
Procedures, 8th Edition, Nasoenteral Tube: Placement and Irrigation, 293-303.
Clinical Nursing. Skills & Techniques, Ninth Edition, Elsevier, Bowel Elimination
and Gastric Intubation, 386-394.
Proceduri de practică pentru asistenții medicali generaliști OAMMR.
Rosdahl, C.B., Kowalski, M.T. (2012). Textbook of Basic Nursing. 10th Edition,
Lippincott’s Practical Nursing, Inserting a Nasogastric (NG) Tube, 382-386.

Gastrointestinal Intubation, 871-878.

Nasogastric and Nasoenteric Tube Feedings, 878-882.
136
Capitolul IV
Proceduri ale aparatului reno-urinar
137
1. Cateterismul urinar (uretro-vezical)

 cunoască în ce situații este indicată montarea cateterului uretro-vezical
 pregătească materialele necesare pentru inserția cateterului uretro-vezical
 cunoască intervențiile asistentului medical în efectuarea procedurii de
montare a cateterului uretro-vezical
Noțiuni teoretice
Cateterismul urinar reprezintă introducerea unui cateter uretro-vezical (CUV)
prin uretră în vezică, în scopul evacuării urinii din vezica urinară. Infecțiile urinare
asociate montării CUV sunt cele mai frecvente infecții spitalicești și reprezintă
principalul motiv pentru care cateterizarea ar trebui evitată ori de câte ori este
posibil. Când se consideră necesară cateterizarea vezicii urinare, aceasta trebuie
efectuată folosind o tehnică aseptică strictă, iar cateterul menținut pentru o
perioadă de timp cât mai scurtă posibil. Drenajul urinar continuu se realizează cu
un cateter cu balonaș (cateter Foley) care nu permite alunecarea cateterului din
vezică după ce acesta a fost introdus (Fig. 74).
Cateterele uretrale intermitente, așa-numitele catetere drepte14, sunt folosite
pentru drenajul vezicii urinare pentru perioade mai scurte (de 5 până la 10
minute). Cateterizarea intermitentă trebuie considerată ca o alternativă la CUV în
scopul reducerii infecțiilor asociate cateterului. Cateterismul intermitent devine
standardul de aur atât pentru gestionarea disfuncțiilor evacuatorii ale vezicii
urinare, cât și în managementul eliminării urinare secundară intervențiilor
chirurgicale. Anumite avantaje ale cateterismului intermitent, incluzând riscurile
mai scăzute ale infecțiilor de tract urinar și a complicațiilor asociate cateterului,
fac din acesta o opțiune mai dezirabilă și mai sigură decât cateterizarea uretro-
vezicală.
Cateterizarea vezicii urinare (sondajul vezical) se realizează în scop:
 explorator pentru
o investigații ale funcției evacuatorii
o măsurarea cu acuratețe a diurezei (output-ului urinar)
 terapeutic pentru
14
Cateterele drepte pot fi Nelaton sau Tiemann
138
o evacuarea conținutului vezicii urinare înainte, în timpul sau după

intervenții chirurgicale
o evacuarea vezicii urinare în cazul retenției de urină (când eliminarea nu
se poate produce spontan)
o captarea urinii în cazul incontinenței urinare
o spălătura vezicală (în cazul hematuriei, după intervenții endoscopice
pentru afecțiuni ale vezicii urinare sau prostatei)
Fig. 74. Catetere Foley (cu balonaș) cu două și trei lumene
Ghiduri de bune practici pentru îngrijirea pacientului cu cateter uretro-

vezical
Pentru asigurarea utilizării adecvate a cateterului și limitarea menținerii

acestuia la cea mai scurtă durată posibilă este necesară consultarea ghidurilor
de practică bazate pe dovezi cu privire la utilizarea și managementul CUV,
respectiv protocoalele de îngrijire instituționale. În acest sens, sunt utile
următoarele recomandări pentru asistenții medicali:
 Utilizarea principiilor stricte de igienă a mâinilor, respectând protocolul de

spălare și dezinfecție a mâinilor la inserarea CUV (a se revedea protocolul
standard).
 Folosirea unui cateter cu dimensiunile cele mai mici, dar adecvat cazului
respectiv.
 Folosirea tehnicii sterile la montarea CUV.
 Securizarea corectă a cateterului, pe coapsa sau abdomenul pacientului,
după introducerea acestuia în vezica urinară.
139
 Menținerea pungii colectoare (fixată pe un suport, de laterala patului) sub

nivelul vezicii pacientului pentru a asigura drenajul continuu al urinii și
pentru a preveni refluarea urinii în vezică (cele mai multe tipuri de pungi
colectoare nu au valvă antireflux, prin urmare, poziționarea incorectă a
pungii colectoare poate să cauzeze ”întoarcerea” urinii în vezica urinară).
 Fixarea pungii colectoare și tubulatura de conectare de laterala patului
pentru a evita contactul cu pavimentul.
 Menținerea unui sistem închis (de drenaj urinar) ori de câte ori este posibil;
se recomandă ca obținerea probelor de urină să se realizeze folosind
tehnica aseptică printr-un sistem închis.
 Verificarea în permanență a cateterului pentru cauze obstructive (de
exemplu, cuduri ale tubulaturii) pentru a menține fluxul urinar liber.
 Evitarea, pe cât posibil, a irigării cateterului în scopul dezobstrucției (se
recomandă efectuarea dezobstrucției doar dacă este absolut necesară
pentru a ameliora disconfortul pacientului).
 Asigurarea unui aport adecvat de lichide pentru pacient.
 Golirea pungii colectoare când este plină la jumătate sau până la două
treimi din volum, sau la fiecare 3 până la 6 ore (când se golește punga se
recomandă utilizarea cu precauție a sistemului de deschidere și închidere
al acesteia, evitându-se atingerea pungii colectoare de pereții recipientului
în care este degajată urina).
 Oferirea materialelor de igienă personală zilnică și asistarea/încurajarea
pacientului să igienizeze zona genitală cu apă și săpun (sunt
contraindicate loțiuni sau alte substanțe de curățare antimicrobiene sau
betadină la meatul uretral).
Procedura de inserție a cateterului uretro-vezical

Inserția CUV se realizează de către medicul urolog. În anumite
circumstanțe, în funcție de experiența asistentului medical și de procedurile
instituționale, cateterizarea vezicii urinare poate fi delegată de către medic
asistentului medical de profil.

(este valabilă atât pentru montarea CUV la bărbat, cât și la femeie)
 verifică identitatea pacientului (prin întrebări deschise, verifică brățara cu
datele de identificare)
 verifică indicaţia de montare a CUV în foaia/dosarul medical al pacientului
140
 apreciază problemele de sănătate care limitează anumite acțiuni ale

pacientului legate de montarea cateterului (chirurgia șoldului, afecțiuni ale
coloanei vertebrale)
 evaluează pattern-ul eliminării urinare
 frecvența micțiunilor
 contexte în care cantitatea de urină eliminată este redusă/crescută
 situații în care pacientul nu poate elimina eficient
 evaluează prezența oricărei alte afecțiuni care poate interfera cu inserția
cateterului (cancerul vezicii urinare, stricturi uretrale, multiple cateterizări)
 verifică documentația cu privire la prezența unei infecții de tract urinar
 în general, prezența unei infecții de tract urinar reprezintă o
contraindicație pentru montarea CUV din cauza potențialului de
diseminare a germenilor spre rinichi prin introducerea sondei vezicale;
 dacă infecția urinară este confirmată, acest lucru se aduce la
cunoștința medicului curant înainte de efectuarea sondajului.
 verifică dacă există drenuri, pansamente, echipamente de perfuzie
intravenoasă, alte dispozitive care ar putea interfera cu capacitatea
pacientului de a ajuta la procedură
 dacă acestea există, se îndepărtează cu atenție, pentru a permite
mobilizarea mai ușoară a pacientului în timpul procedurii.
 în interviul clinic asistentul medical chestionează pacientul
o dacă este în tratament cu anticoagulante/tratament pentru patologii
cronice
o dacă se cunoaște cu alergii (latex, iod, de altă natură)
o dacă a mai fost vreodată cateterizat, dacă a avut sondă Foley, pentru
ce s-a montat și cât timp a fost menținut cateterul
o dacă este anxios în legătura cu procedura
o dacă a avut/are probleme de prostată (în cazul bărbaților cu vârsta de
50 de ani sau peste)
2. Planificarea
2.1. Pregătirea psihică și fizică - acțiuni ale asistentului medical
Pregătirea psihică
 explică motivul montării CUV și încurajează pacientul să coopereze
 obține acordul verbal al pacientului (dacă acesta nu este de acord nu se
inițiază procedura)
Pregătirea fizică (generală)
141
 izolează zona unde se efectuează procedura cu paravan de

protecție/perdea de separare
 plasează o aleză impermeabilă sub pacient pentru protecția patului și a
lenjeriei
 ajută pacientul/pacienta să îndepărteze lenjeria pentru eliberarea zonei
genitale
Pregătirea fizică la bărbat
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze în decubit dorsal cu
coapsele ușor depărtate
 acoperă pacientul cu un cearceaf, lăsând expusă zona din jurul penisului
Pregătirea fizică la femeie
 poziționează sau ajută pacienta să se poziționeze
o în decubit dorsal cu genunchii flectați, cu picioarele în abducție
o în decubit lateral sau poziția Sims, cu șezutul la marginea patului, umerii
la marginea opusă și genunchii adunați la piept
 asigură confortul pacientei în funcție de poziționarea acesteia
 acoperă pacienta cu un cearceaf
mâinilor
 Kit (set) de montare CUV steril care conține (Fig. 75):
o mănuși sterile
o câmpuri sterile (dintre care unul este fenestrat)
o cateter steril (se folosește cel mai mic cateter de dimensiuni
corespunzătoare, de obicei, un cateter de 14Fr la 16Fr cu un balon de
volum de 5-10 ml)
o pungă de colectare sterilă și tubul de scurgere (conectate la cateter în
kitul de montare a CUV)
o soluție dezinfectantă (Betadină)
o tampoane/comprese sterile
o lubrifiant cu lidocaină/gel cu xilină 2%
o pensă
o seringă preumplută cu apă sterilă (pentru umflarea balonașului de la
cateter)
o recipient steril (dacă se indică colectarea unei probe de urină)
 Materiale (altele decât cele conținute în kitul steril) (Fig. 76)
o mușama, aleză impermeabilă
142
o dispozitiv de fixare a cateterului

o mănuși suplimentare pentru igienizarea zonei perineale
o sac pentru degajarea deșeurilor contaminate (galben)
o paravan de protecție
În cazul în care nu este disponibil un kit steril se pregătesc toate materialele
sterile (separat), iar în plus față de cele conținute în pachetul steril, următoarele:
 tavă medicală, tăviță renală
 seringă 10 ml, ac de aspirat 18 G
 flacon de ser fiziologic 0.9%
Fig. 75. Kit steril pentru montarea Fig. 76. Materiale necesare montării
cateterului uretro-vezical cateterului uretro-vezical
(componente separate)
3. Implementare
3.1. Acțiuni preliminare ale asistentului medical
 asigură o luminozitate adecvată (se recomandă utilizarea unui dispozitiv
de iluminat mobil)
 ridică patul la o înălțime confortabilă de lucru
 se poziționează de partea dreaptă a pacientului (dacă mâna dominantă
este dreapta) sau de partea stângă (dacă mâna dominantă este stânga)
 efectuează toaleta regiunii genitale cu apă și săpun folosind o mănușă de
spălare
3.2. Montarea CUV la bărbat – intervenții etapizate ale asistentului
medical
143
 deschide kitul pentru montarea cateterului pe o suprafață dezinfectată

(cărucior de materiale) utilizând tehnica aseptică
 îmbracă mănușile sterile, echipament de protecție
 așază un câmp steril pe coapsele pacientului sau lângă coapsele
pacientului (dacă este suficient spațiu)
 plasează un câmp steril cu fereastră la nivelul regiunii genitale, cu
deschiderea deasupra penisului
 așază materialele pe câmpul situat pe coapsele pacientului
o dacă cateterul are pre-atașat sistemul de drenaj (tubulatura și punga
colectoare), se verifică ca sistemul de închidere de la capătul liber al
pungii să fie în poziție corectă
 îndepărtează protecția seringii preumplute cu soluție salină și o atașează
la portul de umflare a balonașului
 pregătește tampoanele/bureții de dezinfecție cu Betadină
 desigilează recipientul steril dacă se indică colectarea unei probe de urină
 lubrifiază vârful cateterului (1-2 cm de la vârful cateterului)
 realizează dezinfecția cu mâna dominantă utilizând o pensă port-tampon
ținând penisul ferm cu mâna nedominantă, începând de la meatul urinar și
continuând prin mișcări circulare, în jos spre baza penisului, operațiune
repetată de 3 ori (schimbând tamponul/buretele de dezinfecție de fiecare
dată)
 ține penisul ușor în tensiune orientându-l perpendicular pe corpul
pacientului
 prinde cu mâna dominantă flaconul/seringa cu lubrifiant, introduce ușor
vârful seringii în uretră și injectează 10 ml de substanță lubrefiantă
 cu mâna dominantă prinde cateterul la o distanță de 5-7 cm de vârf
 introduce cateterul în meat și instruiește pacientul să respire profund
 avansează cu cateterul până la bifurcație (zona „Y” a porturilor) și
urmărește prezența urinii pe cateter (Fig. 77)
o dacă se întâmpină rezistență la avansarea cateterului nu se forțează
pătrunderea acestuia, asistentul medical instruiește pacientul să respire
adânc și continuă cu avansarea prin rotirea ușoară a cateterului
 menține cu mâna nedominantă cateterul la nivelul meatului, iar cu mâna
dominantă umflă balonașul injectând întregul volum de apă sterilă din
seringă (Fig. 78)
 detașează seringa de la portul de umflare
 trage ușor de cateter după ce balonașul a fost umflat, până se simte o
ușoară rezistență la tracționare
144
Fig. 77. Introducerea cateterului Fig. 78. Umflarea balonașului
 dacă prepuțul a fost mobilizat, se repune deasupra cateterului

 conectează cateterul la punga de colectare a urinii (dacă aceasta nu a fost
pre-atașată)
 colectează deșeurile contaminate în sacul galben
 îndepărtează mănușile
 securizează punga de dren cu ajutorul unui dispozitiv de fixare de partea
internă a coapsei, cu penisul orientat spre toracele pacientului
 asistă pacientul pentru a se poziționa confortabil, acoperă pacientul cu
pătură/cearceaf
 securizează punga colectoare mai jos de nivelul vezicii urinare (fixează
punga de laterala patului cu un sistem de ancorare adecvat)
3.3. Montarea CUV la femeie – intervenții etapizate ale asistentului
medical
 deschide kitul (similar procedurii în cazul bărbatului)
 îmbracă mănușile sterile
 prinde marginile superioare ale câmpului steril și împătură fiecare colț al
câmpului în interior realizând două manșete care acoperă mănușile
 instruiește pacienta să ridice șezutul și plasează cu precauție câmpul steril
sub aceasta fără a desteriliza mănușile
 așază câmpul steril fenestrat la nivelul regiunii genitale igienizate,
permițând expunerea labiilor
 poziționează tava cu materiale pe câmpul situat între coapsele pacientei
 îndepărtează protecția seringii preumplute cu soluție salină și o atașează
la portul de umflare al balonașului
 pregătește tampoanele/bureții de dezinfecție cu Betadină
 desigilează recipientul steril dacă se indică colectarea unei probe de urină
 lubrifiază vârful cateterului
145
 cu policele și un alt deget al mâinii nedominante îndepărtează labiile și

pune în evidență meatul uretral
 utilizând o pensă port-tampon, dezinfectează cu mâna dominantă de sus
în jos (de deasupra meatului înspre rect), fiecare set de labii pe rând
(schimbând tamponul de fiecare dată), operațiune repetată de 3 ori
 prinde cateterul cu mâna necontaminată (dominantă) la 4-5 cm de vârf și îl
inseră ușor pe uretră (Fig. 79)
 avansează ușor cu cateterul până se exteriorizează urină pe sondă, după
care mai continuă introducerea cateterului încă 5-7 cm
o dacă nu se poate avansa ușor cu sonda nu se forțează pătrunderea
acesteia prin uretră pentru a nu leza membranele mucoase; în această
situație asistentul medical instruiește pacienta să respire adânc și
continuă cu avansarea prin rotirea ușoară a cateterului până când
acesta ajunge la sfincterul extern
 menține cu mâna nedominantă cateterul la nivelul meatului, iar cu mâna
dominantă umflă balonașul injectând întregul volum de apă sterilă din
seringă (Fig. 80)
Fig. 79. Introducerea cateterului Fig. 80. Umflarea balonașului
 detașează seringa de la portul de umflare

 trage ușor de cateter după ce balonașul a fost umflat până simte o ușoară
rezistență (balonașul este la nivelul colului vezical)
 conectează punga colectoare la cateter (dacă aceasta nu a fost pre-
atașată)
o în prealabil, verifică sistemul de închidere a pungii colectoare să fie în
poziție corectă.
 colectează deșeurile contaminate în sacul galben
146
 securizează cateterul cu ajutorul unui dispozitiv de fixare pe partea internă

a coapsei pacientei (Fig. 81)
 fixează punga de laterala patului cu un sistem de ancorare adecvat sau cu
ajutorul unui suport
Fig. 81. Securizarea cateterului cu dispozitiv de fixare pe partea internă a coapsei
4. Documentarea
Asistentul medical înregistrează în dosarul pacientului:
 tipul și mărimea cateterului inserat
 cantitatea de lichid necesară umflării balonașului
 toleranța pacientului la montarea cateterului
 cantitatea de urină prelevată pe sondă (colectată în pungă)
 caracteristici ale urinii
 alterarea tegumentului
5. Evaluarea procedurii
În evaluarea procedurii se ține cont de aspecte specifice legate de montarea
CUV, ilustrate în tabelul de mai jos (Tabel 10).
Tabel 10. Evaluarea procedurii de montare a CUV
Aspecte evaluate Conținutul evaluării
introducerea cateterului se evaluează dacă cateterul a fost introdus cu succes,

fără efecte adverse (pacienta să nu prezinte
discomfort, durere)
eliminarea urinară se evaluează dacă eliminarea urinară este menținută
pe cateter, iar vezica nu este destinsă
evaluarea tegumentului se evaluează dacă tegumentul rămâne curat, uscat și
intact, fără iritații sau leziuni (în zona de inserție a
cateterului)
conștientizarea menținerii și îngrijirii se evaluează dacă pacientul înțelege scopul
cateterului cateterizării vezicii și îngrijirii CUV
147
Managementul cateterului uretro-vezical.

Situații speciale
Montarea CUV necesită din partea furnizorului de servicii medicale (medic,
asistent medical) abilități și experiență în asigurarea efectuării unei proceduri
corecte și sigure pentru pacient. Totuși, această procedură nu este lipsită de
situații neprevăzute care impun intervenții imediate dictate de dificultățile
întâmpinate în efectuarea procedurii. În tabelul de mai jos sunt prezentate
principalele situații și intervențiile asociate montării CUV (Tabel 11).
Tabel 11. Situații și intervenții asociate montării CUV
Situație Intervenții Justificare
Nu se obține flux Verificați cateterul Din cauza riscului de infecție

de urină pe cateter 1. dacă acesta se află în orificiul încrucișată, nu se scoate
(la femeie) vaginal, lăsați cateterul pe loc, ca niciodată un cateter din vagin
marcaj; pentru a se introduce în uretră.
2. pregătiți un kit de cateter nou și
reluați procedura;
3. inserați noul cateter deasupra
cateterului amplasat greșit;
4. după ce noul cateter este poziționat
corect, îndepărtați cateterul din orificiul
vaginal.
Nu se poate Rotiți ușor cateterul și încercați să Încercările repetate de montare
avansa cu cateterul avansați a cateterului pot traumatiza
după ce a fost uretra.
introdus 8-10 cm 1. dacă nu reușiți, solicitați medicul.
(la bărbat) Pentru cateterizarea uretrei
medicul poate utiliza un cateter
Tiemann (cu vârf curbat).
Pacienta mișcă 1. dacă materialele nu au fost Montarea CUV se realizează

picioarele în timpul desterilizate, rugați/încurajați pacienta utilizând tehnica aseptică.
procedurii să nu se miște și continuați procedura;
2. dacă materialele au fost desterilizate,
opriți procedura; pregătiți un alt set de
materiale și reluați tehnica.
Pacientul este Solicitați ajutorul unui coleg Lungimea uretrei nu s-a

obez sau are 1. asistentul disponibil va așeza schimbat.
penisul retractat degetele de o parte și de alta a zonei
pubiene și va apăsa înapoi pentru a
scoate penisul din cavitatea pubiană;
148
2. țineți penisul pacientului în sus și

orientat înainte;
3. introduceți cateterul până la
bifurcație.
Fluxul de urină Verificați dacă tubulatura nu este Dacă pacientul și-a schimbat
este inițial bine înfundată poziția, tubulatura și punga
stabilit și urina este colectoare ar putea fi necesar
limpede, dar după să fie mutate pentru a facilita
mai multe ore fluxul drenajul urinei.
scade
Scurgeri de urină Nu schimbați cateterul Foley cu unul cu Cateterele mari provoacă iritații
în jurul cateterului o dimensiune mai mare. ale vezicii urinare și ale uretrei.
Asigurați-vă că este folosit cel mai mic Balonașele cu volume mari de
cateter cu un balon cu volum de 10 ml. umplere (20, 30, 50 ml) ocupă
mai mult spațiu în interiorul
vezicii și pun o greutate
suplimentară pe baza vezicii
urinare.
Iritarea peretelui vezicii urinare
și a mușchiului detrusor poate
provoca scurgeri de urină. Dacă
scurgerile persistă, luați în
considerare prezența unei
infecții de tract urinar.
Asigurați-vă că s-a folosit cantitatea Umflarea balonașului cu o
corectă de soluție pentru umflarea cantitate mai mică de soluție
balonului. decât cea recomandată de
producător poate determina
Dacă suspicionați o asemenea situație, glisarea cateterului în uretră,
nu încercați să împingeți cateterul mai provocând spasm uretral,
departe în vezică, scoateți-l și înlocuiți-l. durere și disconfort.
Evaluați pacientul/pacienta pentru Intestinul plin cu materii fecale

constipație. poate provoca presiune asupra
lumenului cateterului și poate
împiedeca scurgerea urinei.
Implementați intervenții pentru
prevenirea și tratarea
constipației
149
Considerații speciale la procedura de montare a CUV

a. Familiarizați-vă cu protocoalele instituției medicale privitor la cantitatea
maximă de urină care trebuie eliminată din vezica urinară la momentul
inserției CUV.
b. Dacă nu există un flux imediat de urină după introducerea cateterului, mai
multe măsuri se pot dovedi utile:
o instruiți pacientul să respire adânc (ajută la relaxarea mușchilor perineali
și abdominali);
o rotiți ușor cateterul deoarece un orificiu de la vârful cateterului poate fi
fixat de peretele vezicii urinare care blochează astfel eliminarea urinii;
o ridicați capul patului pentru a crește presiunea în zona vezicii urinare;
o evaluați consumul de lichide al pacientului pentru a asigura un aport
adecvat pentru producerea de urină;
o evaluați cateterul și tubul de drenaj pentru a nu fi înfundate sau
ocluzate.
c. Dacă nu puteți avansa cu cateterul, solicitați pacientului să respire adânc;
rotiți cateterul jumătate de tură și încercați să avansați.
o dacă nici în felul acesta nu puteți avansa, scoateți cateterul și anunțați
medicul
d. Lubrifiantul poate ocluza lumenul cateterului
o dacă fluxul de urină nu se exteriorizează într-un minut de la introducerea
cateterului, irigați traiectul cateterului cu o seringă cu ser fiziologic
pentru a elibera lumenul
e. În cazul în care pacienta nu poate să ridice fesele sau să mențină poziția
necesară pentru procedură, este necesară acordarea de asistență în acest
sens (solicitați un coleg să vă ajute la efectuarea procedurii).
f. Stricturile uretrale, pasajele false, mărimea prostatei și stenozele post-
chirurgicale ale colului vezical pot îngreuna cateterizarea uretrei. Dacă nu
sunteți sigur unde ați introdus cateterul, nu umflați balonașul și anunțați
medicul urolog.
Procedura de îndepărtare a cateterului uretro-

vezical
 verifică indicația de îndepărtare a cateterului în planul de îngrijire a
pacientului
150
2. Planificarea
 explică necesitatea efectuării procedurii
Pregătirea fizică
 izolează zona unde se efectuează procedura cu paravan de protecție
 asistă pacientul să se poziționeze confortabil, în decubit dorsal, cu
coapsele ușor îndepărtate
 plasează o aleză impermeabilă sub pacient pentru protecția patului și a
lenjeriei
 ajută pacientul/pacienta să îndepărteze lenjeria pentru a expune cateterul
mâinilor
 comprese cu Betadină
 seingă de 10 ml
3. Implementare – intervenții etapizate ale asistentului
medical
 îndepărtează sistemul de fixare a pungii colectoare
 desigilează seringa și o atașează la portul de umflare a balonașului
 aspiră ușor cantitatea de ser fiziologic introdusă la montarea CUV (nu se
forțează aspirarea lichidului deoarece decompresiunea bruscă a
balonașului poate crea disconfort) (Fig. 82)
 lasă conectată seringa la portul de umflare a balonașului și cu mâna
dominantă retrage ușor cateterul
 îndepărtează sonda și sistemul de colectare a urinii (le înfășoară în aleză)
și le degajă la materiale contaminate
 oferă pacientului materiale pentru igienizare
151
Fig. 82. Conectarea seringii la portul de umflare a balonașului
 asigură confortul pacientului după îndepărtarea sondei

4. Documentarea
Asistentul medical înregistrează în dosarul pacientului cantitatea de lichid
aspirată de pe portul de umflare a balonașului, dacă au fost incidente la
îndepărtarea cateterului, respectiv, dacă pacientul a tolerat bine procedura.
Procedura de golire a pungii colectoare

 verifică în planul de îngrijire a pacientului dacă urina se colectează pe 24
de ore (pentru determinări specifice) sau se poate degaja după ce se
măsoară cantitatea de urină eliminată în punga colectoare
 verifică când a fost montat CUV și cantitatea de urină eliminată raportată la
ultima golire a pungii colectoare
2. Planificarea
 explică necesitatea efectuării procedurii
mâinilor
152
 șervețele cu antiseptic/dezinfectant
 recipient colector simplu
 recipient gradat pentru măsurarea urinii
3. Implementare – intervenții etapizate ale asistentului
medical
 așază o aleză impermeabilă (de unică folosință) lângă patul pacientului
 îndepărtează sistemul de fixare al pungii colectoare (dacă punga
colectoare este ancorată de laterala patului se îndepărtează banda de
fixare)
 verifică tubulatura pungii colectoare (să nu fie cudată, să nu fie sub
pacient)
 așază recipientul colector pe aleză
 pregătește șervețelele cu antiseptic la îndemână
 prinde cu mâna nedominantă portul de scurgere al pungii colectoare și cu
mâna dominantă îl dezinfectează cu un șervețel cu antiseptic
 ridică punga colectoare cu mâna nedominantă deasupra recipientului, iar
cu mâna dominantă deschide portul de scurgere (Fig. 83)
 lasă să se scurgă toată urina din punga colectoare în recipientul colector,
cu grijă ca să nu atingă portul de scurgere de marginile sau pereții interiori
ai recipientului
Fig. 83. Golirea pungii colectoare

153
 închide valva de evacuare după golirea completă a pungii colectoare

acesteia și dezinfectează din nou portul de scurgere
 verifică tubulatura pungii să nu prezinte cuduri și să nu atingă podeaua
 îndepărtează recipientul înfășurat în aleză și așază containerul gradat cu
tot cu aleză pe o suprafață plană pentru a preveni revărsarea acestuia și
pentru a putea măsura corect cantitatea de urină golită din punga
colectoare
 măsoară cantitatea de urină eliminată
 golește conținutul recipientului în vasul de toaletă și îndepărtează aleza la
deșeuri contaminate
 spală, dezinfectează și usucă containerul gradat (cu ajutorul unui șervet
curat îl așază înapoi la locul de depozitare)
 degajă materialele utilizate pe categorii de deșeuri conform protocolului
standard
 verifică și resecurizează sistemul de ancorare a pungii colectoare la patul
pacientului
4. Documentarea
Asistentul medical înregistrează în dosarul pacientului cantitatea de urină
măsurată la golirea pungii colectoare și ora la care s-a efectuat procedura.
Observă și documentează în foaia pacientului caracteristicile urinii eliminate.
154
2. Cateterizarea intermitentă
 cunoască în ce situații este indicată cateterizarea intermitentă
 cunoască procedura de cateterizare intermitentă în spital
 cunoască intervențiile pentru educarea pacientului cu cateterizare
intermitentă la domiciliu
Noțiuni teoretice
Cateterizarea intermitentă permite golirea completă a vezicii urinare ori de
câte ori este necesar. Cateterul urinar este introdus în vezica urinară, se
așteaptă până se drenează cantitatea de urină existentă în vezică după care se
retrage şi se disponibilizează (se aruncă). Cateterizarea intermitentă se poate
efectua în spital de către medic sau, prin delegare, de către asistentul medical, în
situații în care pacientul nu poate elimina urina spontan. Adesea post-operator
(după operații de varicocel, hidrocel), pacienții experimentează imposibilitatea de
a micționa spontan, situație în care se poate recurge la cateterizare intermitentă
dacă presiunea abdominală generează disconfort major. Acest tip de cateterizare
poate fi necesară și pentru pacienții cu leziuni ale măduvei spinării sau alte
afecțiuni neurologice (vezica neurogenă). Cateterizarea intermitentă într-o unitate
spitalicească se efectuează utilizând tehnica aseptică.
Cateterizarea intermitentă efectuată de către pacient la domiciliu poartă
numele de autocateterizare intermitentă. Deși riscul pentru infecția de tract urinar
(ITU) este întotdeauna prezent, majoritatea cercetărilor susțin utilizarea tehnicii
curate în mediul casnic în locul celei sterile. Procedura de autocateterizare
intermitentă este, în esență, aceeași cu cea utilizată de către asistentul medical
pentru a cateteriza un pacient. Catetere de unică folosință, catetere reutilizabile
(care sunt curățate între utilizări) și catetere fără atingere (non-touch) sunt opțiuni
pentru autocateterismul intermitent în mediul casnic.
Etapele procedurii de cateterizare intermitentă în spital sunt similare celei
de montare a CUV atât la bărbat cât și la femeie. Mai jos sunt descrise etapele
procedurii conținând doar elementele diferite de cele ale montării CUV.
155
Procedura de cateterizare intermitentă

 verifică dosarul/fișa medicală pentru a comanda cateterul uretral
intermitent potrivit
 evaluează pacientul pentru orice limitări în activitatea fizică care ar putea
interfera cu procedura
2. Planificarea
 discută procedura cu pacientul
 evaluează capacitatea pacientului de a ajuta la procedură
Pregătirea fizică – (identică cu cea de la CUV)
 se respectă protocolul instituțional de spălare și dezinfecție a mâinilor
 Kit (set) de cateterizare intermitentă care conține aceleași materiale ca la
CUV cu excepția:
o cateter steril drept Nelaton (fără balonaș)
De reținut: Kitul nu conține seringă preumplută pentru umflarea balonașului și nici
sistem de drenaj/pungă colectoare.
3. Implementare
3.1. Acțiuni preliminare ale asistentului medical (identică cu cele de la
montarea CUV)
3.2. Cateterizarea intermitentă la bărbat în spital – intervenții etapizate ale
 așază un câmp steril pe coapsele pacientului și un câmp steril fenestrat
deasupra penisului
 pregătește cateterul (desigilează și lubrifiază cateterul) și îl așază pe
câmpul steril
 realizează dezinfecția regiunii genitale (identică cu cea de la montarea
CUV)
 prinde cateterul cu mâna dominantă (sterilă) la 5-7 cm de vârf și îl
introduce în meatul uretral
 avansează cu cateterul până se exteriorizează urină pe cateter
 plasează un recipient/tăviță renală sub portul de evacuare a cateterului
156
3.3. Cateterizarea intermitentă la femeie în spital – intervenții etapizate

ale asistentului medical
 așază câmpul steril fenestrat la nivelul regiunii genitale igienizate,
permițând expunerea labiilor
 poziționează tava cu materiale pe câmpul situat între coapsele pacientei
 pregătește cateterul (desigilează și lubrifiază cateterul) și îl așază pe
câmpul steril
 realizează dezinfecția regiunii genitale (identică cu cea de la montarea
CUV)
 prinde cateterul cu mâna necontaminată (dominantă) la 4-5 cm de vârf și îl
inseră ușor pe uretră
 avansează ușor cu cateterul până se exteriorizează urină pe sondă
 plasează un recipient/tăviță renală sub portul de evacuare a cateterului
După evacuarea completă a conținutului vezical asistentul medical va
continua cu următoarele intervenții15:
 retrage ușor cateterul până la îndepărtarea acestuia
 degajă materialele contaminate în sacul galben
 îndepărtează mănușile și igienizează mâinile cu apă și săpun
 efectuează igiena zonei genitale (după caz)
4. Documentarea procedurii
Asistentul medical înregistrează în foaia/dosarul pacientului tipul și
dimensiunea cateterului utilizat, dacă procedura a decurs fără incidente,
caracteristicile urinii evacuate.
3. Autocateterizarea intermitentă
Noțiuni teoretice
Scopul autocateterizării intermitente la domiciliu este acela de reproducere
a fenomenului natural al micţiunii și de a împiedeca staza urinară atunci când
eliminarea nu se produce spontan. Autocateterizarea este recomandată de 4-5
ori/zi, durata acestui proces fiind una temporară sau permanentă (vezică
15
Dacă se indică recoltarea unei probe de urină de pe cateter, se introduce portul de evacuare în recipientul steril
pentru colectarea specimenului de urină (fără să se atingă marginile recipientului). După colectarea cantității de urină
necesară (10-15 ml), cu policele și indexul mâinii dominante se comprimă cateterul la portul de evacuare și se
îndepărtează recipientul cu specimenul de urină recoltat într-un loc ferit; ulterior, se decomprimă cateterul deasupra
recpientului/tăviței renale unde se continuă evacuarea conținutului vezicii urinare.
157
neurogenă). Autocateterizarea intermitentă prezintă o serie de avantaje, și

anume:
 protecţia rinichilor, a vezicii urinare
 reducerea riscului infecţiilor urinare
 scăderea riscului de complicaţii associate
 îmbunătăţirea gradului de continenţă urinară
 reducerea cantității de urină reziduală
 prezervarea vieții sexuale
 confort sporit
 creşterea autonomiei și a calităţii vieţii
Cateterele utilizate pentru (auto)cateterizare intermitentă sunt drepte cu vârf
rotund, din silicon sau realizate prin altă tehnologie, preferabile fiind cele
hidrofile. Unele tipuri de catetere au stratul de suprafață izoton față de urină.
Aceasta înseamnă că atât suprafaţa de alunecare a cateterului cât şi urina au
acelaşi conţinut de sare. Rezultatul este o frecare foarte redusă dintre cateter şi
uretră, frecarea este de asemenea redusă la retragerea cateterului, chiar dacă un
timp cateterul a fost menţinut în interior. Acest fapt ajută la evitarea traumelor
tractului urinar.
Educarea pacientului pentru autocateterizarea

intermitentă la domiciliu
În educarea pacientului pentru autocateterizarea intermitentă la domiciliu
rolul asistentului medical este unul extrem de important. Pentru ca pacientul să
realizeze corect această procedură asistentul medical educă pacientul cu privire
la riscul de infecție dacă nu se respectă intervalele orare de autosondare, dar și
a potențialelor complicații.
Autocateterizarea la bărbat – acțiuni ale asistentului medical

 instruiește pacientul referitor la igienizarea mâinilor cu apă și săpun
(tehnica curată)
 explică pacientului cum să pregătească cateterul (să elibereze apa sterilă
în ambalajul cateterului pentru ca acesta să fie bine lubrifiat înainte de a fi
introdus pe uretră)
 instruiește pacientul să se așeze într-o poziție cât mai confortabilă (în
șezut pe vasul de toaletă, în picioare, poziția normală de urinare, în șezut
în cărucior rulant)
158
 instruiește pacientul să realizeze curățarea meatului uretral cu șervețele cu

dezinfectant
 explică pacientului să extragă cateterul din ambalaj, cu mâna nedominantă
să țină penisul orientat înainte și să introducă cateterul în meatul uretral cu
mâna dominantă
 instruiește pacientul să avanseze ușor cu cateterul până se exteriorizează
urină pe cateter, după care să orienteze penisul spre vasul colector/vasul
de toaletă și să aștepte să se degaje întreaga cantitate de urină din vezică
 educă pacientul să retragă încet cateterul, repoziționând penisul în sus și
înainte
 instruiește pacientul să curețe meatul urinar după îndepărtarea cateterului,
să degaje deșeurile și să spele mâinile.
Autocateterizarea la femeie – acțiuni ale asistentului medical

 instruiește pacienta să igienizeze mâinile cu apă și săpun înaintea
autocateterizării (tehnica curată)
 instruiește pacienta cum să pregătească cateterul (să elibereze apa sterilă
din pliculețul conținut în ambalajul cateterului printr-o apăsare fermă până
ce lichidul este dispersat în ambalaj)
 instruiește pacienta să se așeze într-o poziție cât mai confortabilă (în șezut
pe vasul de toaletă, stând în picioare, dar cu un picior sprijinit pe vasul de
toaletă, în șezut în cărucior rulant, în cadă, cu picioarele îndepărtate, unul
dintre ele fiind sprijinit de marginea căzii)
 instruiește pacienta să realizeze igiena zonei genitale cu șervețele
dezinfectante
 explică pacientei să extragă cateterul din ambalaj, cu mâna nedominantă
să despartă cele două labii pentru a evidenția meatul uretral (la primele
încercări se recomandă folosirea unei onglizi pentru stabilirea reperelor)
 instruiește pacienta să introducă cateterul 5-7 cm, să avanseze până se
exteriorizează urină pe cateter, după care să orienteze cateterul spre vasul
colector/vasul de toaletă și să aștepte să se degaje întreaga cantitate de
urină din vezică
 educă pacienta să retragă încet cateterul, ținându-l orientat în jos
 instruiește pacienta să igienizeze zona genitală după îndepărtarea
cateterului, să degaje deșeurile și să spele mâinile.
159
4. Cateterizarea suprapubiană a vezicii urinare

(cistostomia suprapubiană)
 cunoască situațiile în care este indicată montarea cateterului suprapubian
 pregătească materialele necesare pentru realizarea procedurii
 cunoască intervențiile specifice în managementul cateterului suprapubian
Noțiuni teoretice
Cateterul suprapubic se montează prin piele la 2-3 cm deasupra simfizei
pubiene, procedură realizată în anestezie locală. Medicul urolog
introduce cateterul prin peretele abdominal spre abdomenul inferior direct în
vezică (Fig. 84). Cateterul suprapubic este mai confortabil decât cateterele
uretro-vezicale, infecțiile asociate acestui tip de cateter fiind extrem de reduse.
Montarea cateterului suprapubic se realizează de către medicul urolog în spital,
la domiciliu acesta putând fi schimbat de către un medic sau asistent medical.
Procedura se efectuează în regim de urgență (cel mai adesea în anestezie
locală) sau în regim de spitalizare de zi sau continuă, situație în care pacientul va
fi pregătit fără aport lichidian cu 2 ore înainte de procedură și alimentar cu cel
puțin 6 ore înainte.
Fig. 84. Cateter Foley inserat suprapubian în vezica urinară
Montarea unui cateter suprapubic este indicată în următoarele situații:

 încercări nereușite de cateterizare uretro-vezicală
 suspiciune de traumă uretrală
 post-operator
 stricturi uretrale
 afecțiuni ale coloanei vertebrale (de canal medular)
 cateterizarea pe termen lung a pacienților imobilizați în scaun rulant
160
Pentru cateterizarea suprapubiană se pot folosi mai multe tipuri de catetere:

 cateter Foley simplu (cu 2 lumene)
 cateter Pigtail
 cateter Malecot
 cateter suprapubian cu placă de fixare
Cateterele suprapubice sunt asociate cu scăderea riscului de contaminare cu
organismele din materiile fecale, nu interferează cu activitatea sexuală, oferă un
confort sporit pentru pacienții cu mobilitate limitată și prezintă un risc mai mic de
infecții asociate cateterului pe termen scurt.
Procedura de cateterizare suprapubiană a vezicii

 verifică identitatea pacientului prin mijloacele disponibile
 verifică indicația de montare a cateterului suprapubian din foaia/dosarul
pacientului
 verifică dacă pacientul are o patologie cardiacă care necesită tratament cu
anticoagulante (valvă cardiacă artificială, stimulator cardiac, stent arterial)
o dacă se cunoaște cu alergii
o dacă e în tratament cu anticoagulante (Aspirină, Warfarină,
Clopidogrel, Rivaroxaban)
o dacă are cicatrici abdominale (care pot interfera cu montarea
cateterului)
o dacă este anxios în legătură cu procedura
2. Planificarea
 explică pacientului procedura în termeni facili de înțeles
 obține acordul în scris al pacientului
Pregătirea fizică – acțiuni ale asistentului medical
 izolează zona unde se efectuează procedura
 ajută pacientul să îndepărteze lenjeria pentru expunerea regiunii
 îndepărtează pilozitatea abdominală (după caz)
 poziționează/ajută pacientul să se poziționeze în decubit dorsal
 protejează patul cu o aleză impermeabilă
161

 kit (trusă) de cistostomie (Cystofix) care conține:
o un ac gros (trocar) ce conține in interior un obturator
o cateter din silicon (de lungimi diferite)
 mănuși sterile, câmp steril
 materiale pentru anestezie locală
o seringă 10 ml/ac 18G, 21G
o Xilină 1%
 material pentru fixare cystofix la piele
o ac cu fir de sutură
o foarfecă
 soluții dezinfectante (Betadină)
 pungă colectoare
 pansament/leucoplast
 ecograf
3. Implementare - intervenții etapizate ale asistentului medical
 asistă medicul la procedură
o pregătește sonda de ecograf cu o protecție și verifică funcționalitatea
aparatului
o oferă mănuși sterile/materiale pentru efectuarea anesteziei locale
o oferă materiale pentru dezinfecție și ajută la izolarea regiunii cu câmpuri
sterile
o deschide kitul de cystofix
o pregătește punga colectoare
o oferă material de sutură pentru fixarea cystofixului
o fixează pansamentul
o colectează deșeurile pe categorii
Medicul urolog puncționează suprapubian, scoate obturatorul, apoi
introduce cateterul prin trocar în vezică sau o sondă Foley subțire (dacă nu este
disponibil un kit de cystofix).
4. Documentarea
Asistentul medical înregistrează în dosarul pacientului:
 tipul și mărimea cystofixului
162
 dacă se drenează urina în punga colectoare

 caracteristicile urinii
 toleranța pacientului la procedură (durere, incidente)
Principalele aspecte ale evaluării vizează:
 dacă cateterul a fost bine inserat
 dacă se menține drenajul urinii pe cateter
 dacă pacientul conștientizează importanța menținerii și îngrijirii cystofixului
Complicațiile montării unui cateter suprapubian

Montarea unui cateter suprapubian poate fi acompaniată de o serie de
complicații chiar dacă procedura a fost efectuată în condiții de siguranță maximă
pentru pacient. Complicațiile montării cystofixului pot fi imediate sau tardive,
fiecare dintre acestea necesitând intervenții specifice.
Complicațiile imediate sunt reprezentate de:
 traumatisme accidentale la inserția cateterului suprapubic (trocarul de
cystofix străpunge peritoneul sau intestinul16)
 hemoragie la locul inserției
 spasme vezicale sau durere în vezică
Complicațiile tardive se referă la:
 uşoară senzaţie de arsură sau sângerare la urinare, cu o durată de câteva
zile
 blocarea cateterului cu reziduuri sau cheaguri de sânge care necesită
irigare şi deblocarea cystofixului
 infecții ale tractului urinar
 inflamație/infecție/granulație la locul de inserție
 scurgeri persistente din uretră (în acest caz fiind necesară o nouă
procedură)
Îngrijirea cateterului suprapubian (cystofix)
Un cateter urinar suprapubian poate fi utilizat pentru drenaj urinar continuu

pe termen lung. Acest tip de cateter este inserat chirurgical printr-o mică incizie
deasupra zonei pubiene. Această procedură se practică atunci când lezarea,
16
În mod normal inserția cystofixului se realizează sub ecran ecografic
163
strictura, obstrucția prostatică, chirurgia ginecologică sau abdominală au

compromis drenarea fluxului de urină prin uretră. Un cateter suprapubian este
adesea preferat cateterelor uretrale care se montează pentru drenajul urinar pe
termen lung. Cateterele suprapubiene sunt asociate cu riscul scăzut de
contaminare cu organisme din materialul fecal, evitarea lezării uretrei; nu
interferează cu activitatea sexuală, oferă confort sporit pentru pacienții cu
mobilitate limitată și un risc mai mic de ITU asociate menținerii cateterului.
Cateterul de drenaj este fixat la tegument cu material de sutură sau benzi de
leucoplast. Îngrijirea pacientului cu un cateter suprapubian include îngrijirea pielii
în jurul locului de inserție, îngrijirea tubului de scurgere (drenaj) și a pungii
colectoare (identică cu cea de la sondajul uretro-vezical).
Odată montat cateterul suprapubian, îngrijirea acestuia revine asistentului
medical, dar și a pacientului care va fi instruit cum să gestioneze la domiciliu
menținerea adecvată a cateterului.
 evaluează starea cateterului și a pungii colectoare (observă în ce stare
este cateterul și punga colectoare atașată la cateter)
 evaluează pansamentul de la locul de inserție a cateterului (apreciază
încărcătura pansamentului cu secreții, drenaj)
 evaluează metoda de fixare a cateterului în poziție (dacă sutura este
intactă)
 evaluează caracteristicile urinii din punga de drenaj
 evaluează cunoștințele pacientului în privința îngrijirii cateterului
suprapubian
2. Planificarea
 încurajează pacientul să observe sau să participe la procedură, dacă e
posibil
 izolează zona unde se efectuează procedura cun paravan de protecție
 ajustează patul la o înălțime confortabilă de lucru (în mod normal, la nivelul
înălțimii cotului persoanei care acordă îngrijirea)
 asistă/ajută pacientul să îndepărteze lenjeria pentru expunerea regiunii
164
 poziționează/ajută pacientul să se poziționeze în decubit dorsal (poziție de

supinație)
 plasează o aleză impermeabilă sub pacient, la nivelul zonei de inserție a
cateterului
 mănuși nesterile (două perechi)/echipament de protecție suplimentar
 prosoape de unică folosință
 bazin cu apă caldă
 soluție de curățare (detergent) pentru piele
 aplicatoare sterile cu vârf de bumbac și soluție salină sterilă (dacă
pacientul are un cateter suprapubic nou)
 burete absorbant
 pansament, benzi de fixare
 sac galben pentru deșeuri infecțioase (la îndemână)
 îndepărtează cu blândețe pansamentul vechi și îl depozitează în sacul
pentru deșeuri
 îndepărtează mănușile și igienizează mâinile
 evaluează locul de inserție/inspectează locul din jurul cateterului
suprapubian (pentru prezența eritemului, excoriațiilor)
 îmbracă mănuși curate
 efectuează curățarea zonei din jurul cateterului cu apă caldă și detergent
pentru tegument utilizând un prosop de unică folosință sau mănușă de
spălare (Fig. 85)
 îndepărtează ușor crustele de la nivelul zonei exterioare de inserție a
cateterului
 utilizează aplicatoarele sterile cu vârf de bumbac și soluție salină sterilă
pentru a curăța locul inserției când incizia s-a vindecat
 clătește și usucă zona
165
Fig. 85. Curățarea zonei Fig. 86. Aplicarea unui Fig. 87. Ancorarea tubului
din jurul cateterului cu apă pansament curat la locul atașat la cateter pe
caldă și detergent pentru de inserție a cateterului abdomenul pacientului cu
tegument benzi de leucoplast
 aplică un burete absorbant în jurul cateterului dacă se exteriorizează

drenaj la locul de inserție (acesta poate fi schimbat pe parcursul zilei în
funcție de producția de drenaj)
 aplică un pansament curat la locul de inserție al cateterului (Fig. 86)
 formează o buclă a tubului atașat la cateter și îl ancorează pe abdomenul
pacientului cu benzi de leucoplast (Fig. 87)
 asistă pacientul să se poziționeze confortabil (acoperă pacientul,
poziționează patul la o înălțime adecvată pentru pacient)
 evaluează răspunsul pacientului la procedură
 îmbracă mănuși curate și îndepărtează echipamentul utilizat și degajă
deșeurile pe categorii
4. Documentarea
Asistentul medical documentează în dosarul pacientului aspectul locului de
ieșire al cateterului și al tegumentului din jur, cantitatea și caracteristicile urinei, precum
și toleranța pacientului la procedură.
Rezultatele așteptate au fost atinse atunci când:
 tegumentul pacientului rămâne curat, uscat și intact, fără semne de iritație
sau lezare
 pacientul înțelege scopul montării și îngrijirii cateterului
 eliminarea urinară a pacientului este menținută, cu un debit de urină de cel
puțin 30 ml/oră, iar vezica pacientului nu este distinsă
166
5. Condomul urinar
 cunoască situațiile în care se indică utilizarea condomului urinar
 pregătească materialele necesare pentru realizarea procedurii
 educe pacientul cu privire la utilizarea condomului urinar la domiciliu
Noțiuni teoretice
Incontinența urinară (IU) este frecventă și poate provoca disconfort, jenă și
perturbarea activităților de zi cu zi. IU este definită ca „prezența oricărei scurgeri
involuntare de urină reclamată de către individ”. Factorii de risc care predispun
bărbații la IU includ vârsta înaintată, prezența simptomelor tractului urinar
inferior, infecții ale tractului urinar (ITU), afectarea funcțională și cognitivă,
diabetul zaharat, tulburările neurologice și prostatectomia.
Pentru tratamentul IU la bărbați se folosește un cateter extern care nu este
un cateter în adevăratul sens al cuvântului, deoarece nu este introdus în uretră
sau într-o cavitate a corpului, canal sau vas. Acest cateter este o teacă simplă
care este plasată deasupra penisului, în același mod în care se utilizează
prezervativul pentru contracepție. Spre deosebire de prezervativul normal,
cateterul extern are un tub de drenaj care permite urinei să se scurgă într-o
pungă colectoare care se poate fixa în jurul piciorului. Acest tip de cateter este
un dispozitiv neinvaziv, deoarece nu face contact cu mucoasa uretrală, fiind
cunoscut sub numele de condom urinar sau prezervativ urinar.
Indicațiile utilizării cateterelor externe
Indicația principală de utilizare a cateterelor externe este incontinența urinară
la bărbat în diferite contexte, și anume:
 vezică hiperactivă cu IU și imperiozitate fără reziduu post-micțional;
 IU și urină reziduală semnificativă la bărbați care sunt incapabili sau nu
doresc să fie supuși oricărui alt tratament sau cateterism intermitent, și la
care nu există alte complicații ale retenției urinare cronice;
 IU de stres, consecință a deteriorării sfincterului extern cauzat de chirurgia
prostatică;
 strictură uretrală extinsă;
 IU la bărbații cu tulburări neurologice și sindroame neuromusculare;
 IU la bărbații cu mobilitate slabă, demență, tulburări cognitive sau tulburări
de vedere sau pentru care accesul la toaletă reprezintă o problemă de
siguranță.
167
Tipuri de catetere externe

Există o varietate de produse disponibile pentru gestionarea IU și este
important ca profesioniștii din domeniul sănătății să aibă o cunoaștere
cuprinzătoare atât a produselor, cât și a tehnicilor de aplicare înainte de a utiliza
un cateter extern. Acestea pot fi de mai multe tipuri, și anume:
 cateter extern autoadeziv (sistem dintr-o singură bucată) constă din trei
părți: tubul de legătură, zona tampon și zona adezivă;
 cateter extern cu fixare separată (sistem din două piese)
 diferite tipuri de catetere externe (cu balon, drip urinar etc.)
Cel mai frecvent uzitate catetere externe sunt din silicon, polivinil cloride (PVC),
poliuretan și latex (Fig. 88).
Fig. 88. Tipuri de condoame urinare
Utilizarea condomului urinar prezintă o serie de avantaje, cele mai importante de

menționat fiind următoarele:
 este ușor de aplicat, procedura este nedureroasă;
 oferă siguranță și confort având o aderență foarte bună pe piele;
 contribuie la creșterea autonomiei/a calității vieții pacientului.
Procedura de montare a condomului urinar

 verifică indicația de montare a condomului urinar
 apreciază condiția clinică a pacientului pentru educare privind realizarea
procedurii la domiciliu
 apreciază dimensiunea condomului urinar utilizând un dispozitiv pentru
măsurare
 în interviul clinic asistentul medical chestionează pacientul cu privire la:
o prezența alergiilor
o dacă a mai utilizat dispozitivul
168
2. Planificarea
 încurajează pacientul să observe sau să participe la procedură, dacă e
posibil
 asistă pacientul să îndepărteze lenjeria pentru expunerea regiunii genitale
 poziționează/ajută pacientul să se poziționeze în decubit dorsal sau în
semișezând17
 mănuși nesterile (două perechi)
 condomul urinar de dimensiune adecvată
 comprese
 punga colectoare
 materiale pentru efectuarea toaletei genitale (detergent de piele, recipient
cu apă călduță, prosop de hârtie)
 aleză
3. Implementare
3.1. Pregătirea preliminară – acțiuni ale asistentului medical
 inspectează tegumentul pentru prezența iritațiilor/leziunilor (dacă acestea
sunt identificate se temporizează aplicarea condomului urinar)
 efectuează toaleta zonei peniene (cu apă și săpun)
 curăță/usucă zona cu un prosop curat
 degajă mănușile și igienizează mâinile
17
se poate folosi o oglindă pentru ca pacientul să poată vizualiza cât mai bine procedura, pentru ca, ulterior, să
realizeze singur tehnica acasă
169
3.2. Aplicarea condomului urinar - intervenții etapizate ale asistentului

medical (Fig. 89)
 extrage condomul din ambalaj
 ține penisul orientat înainte și în sus (cu mâna nedominantă)
 aplică condomul urinar și îl rulează înspre baza penisului
 asigură fixarea condomului la baza penisului (aplică banda adezivă dacă e
cazul)
 atașează punga colectoare la teaca condomului
 securizează punga colectoare de picior
 degajează deșeurile pe categorii
Fig. 89. Aplicarea condomului urinar
4. Documentarea
Asistentul medical documentează în dosarul pacientului tipul și mărimea
condomului, toleranța pacientului la procedură (durere, incidente), dar și
activitatea de educare a pacientului pentru efectuarea tehnicii la domiciliu.
Rezultatele așteptate au fost îndeplinite dacă:
 se realizează drenajul urinii pe condomul urinar
 punga colectoare este bine securizată
 pacientul conștientizează importanța menținerii condomului
170
6. Irigarea vezicii urinare (lavajul vezical)

La finalul acestei lucrări studenții vor fi capabili să:
 pregătească materialele necesare pentru irigarea intermitentă și continuă a
cateterului uretro-vezical prin sistem închis
 cunoască intervențiile asistentului medical în efectuarea procedurii de
irigare a cateterului uretro-vezical
Noțiuni teoretice
Irigarea intermitentă de rutină a cateterelor pe termen lung nu este
recomandată. Irigarea cateterului trebuie evitată, cu excepția cazului în care este
necesară pentru ameliorarea sau prevenirea obstrucției. Dacă se anticipează o
pontențială obstruare a cateterului, se recomandă irigarea continuă în scopul
prevenirii acesteia. Cu toate acestea, irigarea intermitentă este uneori indicată
pentru a restabili sau menține permeabilitatea sistemului de drenaj. Sedimentul,
fragmentele de țesut rezecat endocopic, precum și cheagurile de sânge, pot
bloca cateterul împiedicând ieșirea fluxului de urină prin cateter. De asemenea,
irigarea intermitentă se practică în cazul administrării unor medicamente care vor
acționa direct pe peretele vezicii urinare (de exemplu, instilații vezicale cu
chimioterapice locale). Irigarea unui cateter printr-un sistem închis este preferată
celui deschis (detașarea cateterului de la tubul de drenaj), deoarece detașarea
cateterului poate duce la contaminare și infecție.
Procedura de irigare intermitentă a cateterului uretro-

vezical
 verifică indicaţia de irigare intermitentă a CUV, tipul și cantitatea de soluție
pentru irigare
 verifică drenajul urinii pe cateter și cantitatea de urină din punga colectoare
 apreciază plenitudinea vezicii urinare (prin palpare)
 evaluează semne ale efectelor adverse (durere, spasme vezicale, absența
drenajului urinii pe cateter)
2. Planificarea
171
 izolează zona unde se efectuează procedura cu un paravan
 asistă pacientul să se poziționeze confortabil în decubit dorsal
 respectă protocolul instituțional de spălare și dezinfecție a mâinilor
 mănuși nesterile/echipament de protecție (șorț, ochelari)
 soluție sterilă de SF 0.9% pentru irigare (la temperatura camerei)
 container steril pentru soluția de irigare
 seringă 30/50/60 ml
 clemă atraumatică/pensă Pean (pentru clamparea tubulaturii de drenaj)
 tampoane cu dezinfectant (alcool izopropilic 70% )
3. Implementare
3.1. Pregătire preliminară – acțiuni ale asistentului medical
 îndepărtează sistemul de fixare al tubulaturii de drenaj și a pungii
colectoare (pentru a manipula mai ușor sistemul de colectare a urinii)
 golește punga colectoare și măsoară cantitatea de urină eliminată
 observă caracteristicile urinii
3.2. Irigarea intermitentă a cateterului - intervenții etapizate ale
 asistă pacientul să se poziționeze confortabil în pat și expune accesul la
portul de irigare-aspirare (Fig. 90)
 plasează o aleză impermeabilă sub cateter și portul de aspirație/irigare,
tăvița renală în apropiere
 toarnă soluția de SF în containerul steril
 aspiră SF 0.9% într-o seringă sterilă corespunzătoare (50-60 ml)
172
 curăță portul de acces cu tampon dezinfectant (Fig. 90)
Fig. 90. Port de acces irigare- Fig. 91. Curățarea portului de acces
aspirare
 clampează tubulatura de sub portul de acces (Fig. 92)

 atașează seringa la portul de acces printr-o mișcare de răsucire (Fig. 93)
 instilează ușor soluția pe cateter cu mâna dominantă, cu mâna
nedominantă menținând ferm cateterul (pentru a preveni detașarea
accidentală a seringii din portul de acces) (Fig. 94)
 îndepărtează seringa din portul de acces după instilarea soluției de irigare
(Fig. 95)
Fig. 92. Clamparea tubulaturii de Fig. 93. Atașarea seringii cu soluția

drenaj de irigare la portul de acces
Fig. 94. Instilarea soluției pe Fig. 95. Îndepărtarea seringii din

cateter portul de acces după instilare
soluției
173
 declampează tubulatura (pentru drenajul soluției de irigare și a urinii în

punga colectoare)
 re-securizează sistemul de drenaj de pacient/pat sub nivelul vezicii urinare
 asigură confortul pacientului
 degajează suprafața de lucru, colectează deșeurile pe categorii
 îndepărtează mănușile, echipamentul de protecție și spală mâinile
4. Documentarea
Asistentul medical documentează evaluarea de bază a pacientului, și
anume, cantitatea de urină golită din punga de drenaj înainte de
procedură, cantitatea și tipul soluției de irigare utilizate și cantitatea și
caracteristicile drenajului după procedură. De asemenea, se mai înregistrează
ușurința efectuării procedurii, toleranța pacientului la procedură și producția de
urină. Aceasta din urmă se raportează pe 24 de ore, dar poate fi consemnată la
fiecare predare de tură și se calculează prin scăderea cantității de irigant din
cantitatea totală eliminată.
 cateterul este irigat (nu sunt prezente efecte adverse)
 există fluxul liber de urină prin cateter
 vezica pacientului nu este distinsă, pacientul nu acuză durere
 nu sunt prezente semne și simptome ale infecției
În timpul efectuării procedurii pot să apară anumite situații neprevăzute

care impun intervenție imediată din partea asistentului medical. Cel mai frecvent
întâlnite sunt imposibilitatea irigării cateterului și neclamparea tubulaturii înainte
de efectuarea irigării. Punctual, pentru fiecare situație, recomandările sunt
următoarele:
a. Soluția de irigare nu intră în cateter

 Nu forțați introducerea soluției în cateter
 Anunțați medicul
 Pregătiți materiale pentru a schimba cateterul
b. Tubulatura nu a fost clampată înainte de a introduce soluția de irigare:
 Repetați procedura de irigare, asigurându-vă că tubulatura este
clampată înainte de a introduce soluția de irigare
174
Procedura de irigare continuă a cateterului uretro-

vezical
Irigarea vezicii urinare nu este recomandată decât cu excepția cazului în
care se anticipează o obstrucție, așa cum ar putea apărea în cazul sângerării
după intervenția chirurgicală de prostată sau vezică. Sedimentele, resturile de
fragmente de țesut vezical sau prostatic rezecat, cheagurile de sânge, pot bloca
cateterul împiedicând fluxul de urină să iasă de pe cateter. Cateterele uretro-
vezicale pentru drenaj continuu necesită uneori irigare sau spălare continuă
pentru restabilirea sau menținerea permeabilității sistemului de drenaj. Pentru a
menține sistemul de drenaj închis irigarea continuă se practică utilizând un
cateter cu trei căi (Fig. 96).

 verifică identitatea pacientului
 verifică indicaţia de irigare continuă a CUV, tipul și cantitatea de soluție
pentru irigare
 evaluează cateterul (dacă are port de irigație)
 verifică drenajul urinii pe cateter și cantitatea de urină din punga colectoare
 apreciază plenitudinea vezicii urinare (prin palpare)
 chestionează pacientul în legătură cu prezența alergiilor medicamentoase
 evaluează semne ale efectelor adverse (durere, spasme vezicale, absența
drenajului urinii pe cateter)
Fig. 96. Cateter Foley cu trei lumene
175
2. Planificarea
 explică pacientului procedura raportându-se la nivelul de înțelegere a
pacientului
 izolează zona unde se efectuează procedura cu un paravan
 asistă pacientul să se poziționeze confortabil în decubit dorsal
 mănuși nesterile/echipament de protecție (șorț, ochelari)
 kit de irigare steril (conține două perfuzoare cu două cleme de clampare
aferente) (Fig. 97)
 soluție sterilă de irigare (sac soluție 1000/2000 ml SF 0.9%) (Fig. 98)
 tampoane cu dezinfectant (alcool izopropilic 70%)
 stativ
3. Implementare
3.1. Pregătire preliminară – acțiuni ale asistentului medical
 îndepărtează sistemul de fixare a tubulaturii de drenaj și a pungii
colectoare (pentru a manipula mai ușor sistemul de colectare a urinii)
 golește punga colectoare și măsoară cantitatea de urină eliminată
 observă caracteristicile urinii
3.2. Irigarea continuă a cateterului - intervenții etapizate ale asistentului
medical
 plasează o aleză impermeabilă sub cateter și portul de aspirare/irigare (al
treilea lumen
176
 pregătește soluția pentru irigarea cateterului (sac de SF de 1000ml/2000

ml)
 etichetează vizibil „soluție de irigare” pe sacul de soluție, data și ora
 atârnă sacul în stativ la aprox. 90-100 cm deasupra nivelului vezicii urinare
 pregătește tubulatura de irigare, închide clema perfuzorului
 introduce vârful perfuzorului în sacul cu soluția de irigare
 umple camera perfuzorului (2/3)
 scoate aerul de pe tubulatură
 clampează tubulatura
 dezinfectează portul de aspirare/irigare cu un tampon cu dezinfectant
 atașează tubulatura la portul de irigare al cateterului cu trei căi (Fig. 99)
 declampează tubulatura de irigare și stabilește rata de picurare conform
indicațiilor18
 asigură confortul pacientului
Schimbarea soluției de irigare
La schimbarea soluției de irigare se poate utiliza același perfuzor. În acest
caz, vârful perfuzorului se extrage din sacul din care s-a terminat soluția și se
introduce în cel cu soluție de irigare sau se poate introduce cel de-al doilea
perfuzor (în acest caz perfuzorul utilizat rămâne în sacul din care s-a terminat
soluția)
Fig. 97. Sistem de irigare cu două Fig. 98. Soluție sterilă de irigare
perfuzoare (flacon ser fiziologic 1000 ml)
18
Dacă se indică irigarea vezicii cu soluție medicamentoasă se recomandă folosirea unei pompe electronice de
infuzie.
177
Fig. 99. Montarea sistemului de irigare la portul de irigare
Înainte de înlocuirea sacului cu soluție asistentul medical îmbracă mănușile,

golește punga colectoare și măsoară cantitatea de urină eliminată. După această
operațiune îndepărtează mănușile, dezinfectează mâinile, și ulterior, schimbă
sacul cu soluția de irigare.
4. Documentarea
Asistentul medical documentează evaluarea de bază a pacientului -
cantitatea de urină golită din punga de drenaj înainte de
procedură, intrările și ieșirile (pentru stabilirea cantității de urină eliminată),
cantitatea și caracteristicile drenajului după procedură. Se mai notează în foaia
pacientului dacă procedura s-a efectuat fără incidente și cum a tolerat pacientul
procedura. Producția de urină pe 24 de ore se calculează prin scăderea cantității
de soluție de irigare din cantitatea totală eliminată.
Se evaluează răspunsul pacientului la procedură, calitatea și cantitatea de
drenaj după irigare. Rezultatele așteptate au fost îndeplinite dacă:
 cateterul este irigat continuu (nu sunt prezente efecte adverse)
 există flux liber de urină prin cateter
 vezica pacientului nu este distinsă
 pacientul nu acuză durere
 nu sunt prezente semne și simptome ale infecției
178
7. Biopsii ale aparatului reno-urinar

 cunoască intervențiile asistentului medical în efectuarea biopsiilor
aparatului reno-urinar (biopsia renală, vezicală și prostatică)
 pregătească materialele necesare pentru realizarea biopsiilor
 cunoască îngrijirile postoperatorii care se impun în cazul pacienților
biopsiați
7.1. Biopsia renală

Biopsia renală constă în recoltarea unui fragment de țesut renal pentru
analiză de laborator (examen histopatologic) și se efectuează în următoarele
scopuri:
 identificarea gradului de severitate al insuficienței renale progresive
 identificarea tumorilor (benigne sau maligne)
 monitorizarea eficacității tratamentelor renale
 prezența complicațiilor după transplantul renal
 determinarea cauzei hematuriei/proteinuriei
Există două tipuri de biopsii renale, și anume:
 biopsie percutană (biopsie renală pe ac) – este cel mai frecvent tip de
biopsie renală și se realizează sub ghidaj ecografic pentru a direcționa
acul într-o anumită zonă din rinichi
 biopsie deschisă (biopsie chirurgicală) – se realizează prin recoltarea
unui fragment de țesut renal în timpul intervenției chirurgicale
Rolul asistentului medical în efectuarea biopsiei

renale

 verifică identitatea pacientului/pacientei (se întreabă pacienta dacă este
gravidă)
 verifică indicaţia de biopsiere și a analizelor de laborator din dosarul
pacientului (hemoleucogramă, uree, creatinină, sumar de urină, urocultură)
 în interviul clinic asistentul medical chestionează pacientul:
o dacă se cunoaște cu alergii (medicamentoase, alte)
179
o dacă se cunoaște având diabet

o dacă este în tratament cu anticoagulante, antiinflamatoare
nesteroidiene, suplimente pe bază de plante sau dietetice
o dacă a oprit alimentația înainte cu 6-8 ore înainte de efectuarea
procedurii
2. Planificarea
2.1. Pregătirea psihică și fizică - acțiuni ale asistentului medical de
bloc operator
 explică pacientului procedura în termeni facili de înțeles (procedura se
desfășoară în blocul operator)
 verifică consimțământul informat al pacientului (consemnează prezența
acordului)
Pregătirea pre-intervenție
 invită pacientul în camera de pre-anestezie
 montează CVP
 administrează premedicație la indicația medicului
 asistă pacientul să se dezbrace de la talie în sus
 asistă/poziționează pacientul pe masa de operație
o în decubit ventral (biopsie percutană)
o în decubit dorsal (biopsie chirurgicală)
 oferă pacientului o pernă/suport pentru sprijinirea capului
pentru biopsie percutană
 materiale pentru anestezie locală (ac 18/21 G, seringă 10 ml, Xilină 1%)
 echipament de protecție (halat steril, mănuși sterile, ochelari), câmpuri
sterile
 ac de biopsie (Fig. 100)
 ecograf/gel, material de protecție pentru sonda de ecograf
 dezinfectant (Betadină)
 kit pentru probele recoltate (sau recipienți cu formol dacă nu există
disponibil un kit) și etichete (Fig. 101)
 tampoane/comprese sterile
 leucoplast
180
pentru biopsie chirurgicală (prin abord deschis sau laparoscopic)

 se respectă protocolul de bloc operator (echipament steril și instrumentar
chirurgical)
3. Implementare – acțiuni ale asistentului medical
 oferă medicului mănușile sterile
 asistă medicul în efectuarea anesteziei locale și izolarea zonei de
puncționare
 pregătește acul de puncție (verifică să fie funcțional)
 susține sonda de ecograf (la nevoie)
 preia fragmentele de țesut prelevat din teaca acului de puncție și le
introduce în recipienții etichetați corespunzător
 aplică pansament la locul puncției și securizează pansamentul cu benzi de
leucoplast
 colectează deșeurile pe categorii
 asigură transportul probelor la laboratorul de anatomie patologică
Îngrijirea pacientului post-biopsie renală
După efectuarea biopsiei renale pacientul este transferat în secție unde va

fi monitorizat de către medicul operator și asistentul medical de secție.
Principalele intervenții ale asistentului medical la un pacient la care s-a efectuat
biopsie renală sunt următoarele:
 instruiește pacientul să stea în pat 4 ore după efectuarea biopsiei
 monitorizează funcțiile vitale (tensiune arterială, puls, temperatură,
frecvență respiratorie, SaO2)
 evalează gradul de durere
 administrează analgetice (la indicația medicului)
 instruiește pacientul în legătură cu potențiala prezență a sângelui în urină
(posbil până la 24 de ore după biopsie)
 recoltează sânge pentru teste de laborator (hemoleucogramă, glicemie) la
4-8 ore
 urmărește starea pansamentului
181
Fig. 100. Ac de puncție pentru Fig. 101. Kit prentru fragmentele de

biopsie renală țesut renal recoltate
 încurajează pacientul să reia alimentația normală

 instruiește pacientul să nu ridice greutăți în primele 24 de ore
Se evaluează nivelul de durere, eliminarea urinară (posibil disurie, hematurie,
dificultate micțională) și încărcătura pansamentului.
 nivelul de durere este controlabil
 pacientul are o micțiune eficientă
 pansamentul se menține curat
7.2. Biopsia vezicală

Biopsia vezicală constă în recoltarea unui fragment de mucoasă vezicală
pentru examen histopatologic, recoltarea realizându-se în timpul cistoscopiei.
Cistoscopia se efectuează cu ajutorul cistoscopului, un dispozitiv care este
inserat pe uretră și la care se atașează o cameră video care permite vizualizarea
vezicii urinare și a uretrei în scopul depistării potențialelor tumori. Cistoscopia se
poate realiza fie în anestezie locală utilizându-se un gel anestezic local, fie în
anestezie generală.
Biopsia vezicală se recomandă a fi efectuată atunci când există o suspiciune
de cancer de vezică urinară care poate fi însoțit de:
 hematurie (prezența sângelui în urină)
 polakiurie (urinare frecventă și cantitativ redusă)
182
 disurie (durere la micțiune)

 dureri de spate (dorso-lombar) în stadiile avansate

vezicale
1. Apreciere/Culegerea de date – este similară cu cea de la biopsia

renală.
2. Planificarea
bloc operator
 explică pacientului procedura în termeni adaptați nivelului de instruire a
pacientului (procedura se desfășoară în blocul operator)
acordului)
 invită pacientul în camera de pre-anestezie
 montează CVP
 asistă pacientul să se dezbrace de la talie în jos
 asistă/poziționează pacientul pe masa de operație în poziție de litotomie
 oferă pacientului o pernă/suport pentru sprijinirea capului
 echipament de protecție (halat steril, mănuși sterile, ochelari), câmpuri
sterile
 gel anestezic local
 cistoscop (sterilizat) și accesorii pentru rezecția fragmentului de țesut
vezical
 soluție de irigare
 dezinfectant (Betadină)
 recipient cu formol/etichetă
 comprese
183

 oferă medicului mănușile sterile și materialele necesare efectuării
dezinfecției
 ajută medicul să izoleze steril zona dezinfectată
 oferă medicului cistoscopul și conectează camera video
 conectează tubulatura pentru irigarea vezicii și crearea camerei de lucru
pentru rezecția fragmentului de mucoasă vezicală
 asistă medicul în procedura de prelevare a fragmentelor de mucoasă
vezicală (Fig. 102)
Fig. 102. Prelevarea

endoscopică a unui
fragment de mucoasă
vezicală
 preia fragmentele prelevate, le depozitează în recipientul cu formol

 degajă masa de lucru, colectează deșeurile pe categorii
 etichetează recipientul cu proba de țesut vezical și asigură trimiterea
recipientului la laboratorul de anatomie patologică
Îngrijirea pacientului post-biopsie vezicală
După transferul pacientului în secție acesta va fi monitorizat atent de către

medicul operator și asistentul medical. Principalele intervenții ale asistentului
medical la un pacient la care s-a efectuat biopsie vezicală sunt următoarele:
 instruiește pacientul să stea în pat până la trecerea efectului anesteziei
 monitorizează funcțiile vitale (TA, puls, temperatură, frecvență respiratorie,
SaO2)
184
 evaluează gradul de durere (senzație de arsură pe uretră) utilizând o scală

analog-vizuală
 administrează analgetice (la indicație)
 instruiește pacientul să monitorizeze eliminarea și să raporteze dacă
observă prezența sângelui în urină
 monitorizează drenajul urinii pe cateterul uretro-vezical dacă acesta a fost
montat după efectuarea biopsiei
 recoltează sânge pentru teste de laborator
 încurajează pacientul să reia alimentația normală
 instruiește pacientul să nu ridice greutăți în primele 24 de ore
 încurajează pacientul să consume lichide (în funcție de caracteristicile
urinii)
7.3. Biopsia prostatică

Biopsia de prostată19 presupune prelevarea de țesut prostatic pentru
examinare histopatologică atunci când există suspiciunea de cancer de
prostată (marker-ul principal fiind o valoare crescută sau accelerat crescută a
antigenului specific de prostată – PSA). Biopsia de prostată este singura
metodă pentru diagnosticul de certitudine a cancerului de prostată.
Există mai multe moduri prin care se poate efectua o biopsie prostatică, și
anume:
 transrectal – este metoda cea mai uzuală și se efectuează prin rect
 perineal – se efectuează prin zona perineală (pielea dintre scrot și rect)
 transuretral – se efectuează prin uretră cu ajutorul cistoscopului/
rezectoscopului (în cazuri specifice)

prostatice

 verifică indicaţia de biopsiere și a analizelor de laborator din dosarul
pacientului (hemoleucogramă, uree, creatinină, sumar de urină, urocultură)
19
Se practică doar la bărbați (prostata este un organ situat anatomic sub vezica urinară).
185
 în interviul clinic asistentul medical chestionează pacientul:

o dacă se cunoaște cu alergii (medicamentoase, alte)
o dacă se cunoaște având diabet
o dacă este în tratament cu anticoagulante, antiinflamatoare
nesteroidiene
o dacă a oprit alimentația înainte cu 6-8 ore înainte de efectuarea
procedurii
o dacă este anxios în legătură cu procedura
2. Planificarea
bloc operator/cabinet ambulatoriu
 explică pacientului procedura în termeni adaptați nivelului de înțelegere a
pacientului
acordului)
 invită pacientul în camera de efectuare a puncției
 montează CVP
 asistă pacientul să se dezbrace de la talie în jos
 asistă/poziționează pacientul pe masa de lucru în poziție de decubit lateral,
cu genunchii flectați
 oferă pacientului suport pentru sprijinirea capului
 izolarea zonei cu un paravan de protecție
 mănuși sterile
 ac de biopsie ecoghidată (Fig. 103)
 ecograf cu sondă endorectală (Fig. 104)
 gel pentru sondă
 material de protecție pentru sondă
 prospop de hârtie
 recipienți Eppendorf pentru recoltarea fragmentelor bioptice (12 fragmente)
 etichete
186
Fig. 103. Ace de biopsie prostatică Fig. 104. Ecograf cu sondă endorectală

 oferă medicului mănuși sterile
 asistă medicul în procedura de prelevare a fragmentelor de țesut prostatic
(Fig. 105)
Fig. 105. Biopsierea prostatei Fig. 106. Preluarea probelor și

etichetarea acestora
 preia fragmentele prelevate prin îndepărtarea acestora de pe teaca acului

cu ajutorul unui ac de seringă și le depozitează în recipienții în prealabil
pregătiți cu formol și etichetați în funcție de zona prostatică puncționată
(lob drept, stâng, median, apex) (Fig. 106)
 asistă și observă pacientul pe toată durata efectuării biopsiei
 după terminarea recoltării fragmentelor ajută pacientul să se ridice de pe
masă și să se îmbrace
 degajă deșeurile pe categorii
187

 asigură trimiterea probelor la laboratorul de anatomie patologică
Îngrijirea pacientului post-biopsie prostatică
După transferul pacientului în secție acesta va fi monitorizat de către medicul

curant și asistentul medical. În general, biopsia prostatică nu necesită spitalizare
continuă, pacientul poate fi lăsat să plece dacă nu sunt complicații. Totuși, se
impune monitorizarea pacientului 1-2 ore după efectuarea puncției. Principalele
intervenții ale asistentului medical sunt următoarele:
 instruiește pacientul să stea în poziție șezândă (mai ales dacă au fost
prezente semne de sângerare)
 monitorizează funcțiile vitale (TA, puls, temperatură, SaO2)
 evaluează gradul de durere
 administrează analgetice (la indicație)
 instruiește pacientul să monitorizeze eliminarea și să raporteze dacă
observă prezența sângelui în urină
 încurajează pacientul să consume lichide (în funcție de caracteristicile
urinii)
188
8. Managementul pacientului cu nefrostomie

 cunoască situațiile care impun montarea unui tub de nefrostomie
 cunoască intervențiile asistentului medical în managementul pacientului cu
nefrostomie
Noțiuni teroretice
Nefrostomia reprezintă introducerea unui tub prin peretele abdominal în rinichi

(de obicei sub anestezie locală) pentru a drena urina într-o pungă colectoare
care se află în afara corpului (Fig. 107).
Montarea unui tub de nefrostomie se face cu scopul de a drena un rinichi
blocat sau în regim de urgență în cazul unei infecții severe sau blocaj renal.
Introducerea tubului de nefrostomie constă în trecerea unui ac cu ghid și a unui
cateter de tip Pigtail prin piele, țesut subcutanat, straturi musculare și
parenchimul renal în pelvisul renal. Tubul este atașat la o pungă de drenaj,
sistemul este fixat la piele cu material de sutură și securizat cu un pansament.
Nefrostomia poate fi unilaterală, cu tubul și punga de drenaj pe o parte sau
bilaterală.
Fig. 107. Poziția tubului de nefrostomie
Indicațiile nefrostomei sunt următoarele:

 obstrucție urinară (acompaniată de nefropatie obstructivă, creșterea
creatininei, insuficiență renală acută, durere lombară, greață și vărsături,
febră, urosepsis)
 leziuni ureterale
 fisură uretrală/fistulă
189
 cistita hemoragică
 stenoza urostomiei
 hernierea urostomiei
Există două tipuri de catetere de drenaj, și anume:

 cateter de nefrostomie – tubul de nefrostomie este inserat până la
nivelul pelvisului renal;
 cateter de nefro-ureterostomie – tubul este inserat pe ureter până în
vezica urinară
Cateterul de nefrostomie va fi inserat de către un radiolog intervențional
sau un medic urolog cu competență în domeniu. Procedura de montare a
nefrostomei se realizează în blocul operator în anestezie locală sau
intravenoasă, sub ghidaj ecografic. Trusa de nefrostomie conține bisturiu steril,
un ac de puncție cu ghid, cateterul Pigtail, dilatatoare de diferite mărimi (Fig.
108). Procedura durează de obicei mai puțin de 1 oră. După procedură cateterul
va fi atașat la o pungă pentru a colecta urina drenată din rinichi/vezica urinară.
Principii de îngrijire a pacientului cu nefrostomie

Dacă rinichiul a fost obstruat, după introducerea tubului de nefrostomie,
pacientul poate intra într-o fază de diureză accentuată, caracterizată prin ieșiri de
volum mare de urină pe tubul de nefrostomie (poliurie). Aportul pacientului
(intravenos sau oral) trebuie să corespundă îndeaproape cu producția de urină.
O monitorizare atentă a echilibrului hidro-electrolitic și ajustarea consumului
de lichide va preveni deteriorarea pacientului asociată cu pierderea rapidă a urinii
de pe tubul de nefrostomie.
Fig. 108. Trusă de nefrostomie
190
1. Managementul fluidelor
Principalele intervenții ale asistentului medical în faza poliurică sunt:
 monitorizarea echilibrului hidro-electrolitic
 monitorizarea funcțiilor vitale
 monitorizarea eliminării pe fiecare cale de drenaj (în cazul nefrostomiei
bilaterale)
 monitorizarea aportului lichidian (i.v. și per os)
2. Prevenirea riscului de infecție (pielonefrită) se face prin monitorizarea
atentă pentru semne de infecție/sepsis:
 durere lombară
 febră
 frisoane
 drenaj purulent din urină
 alterarea semnelor vitale
Intervențiile asistentului medical constau în:
 recoltarea unui specimen de urină de pe nefrostomă
 evitarea spălării nefrostomei
3. Îngrijirea plăgii
Principalele intervenții ale asistentului medical sunt:
 menținerea curată și uscată a zonei de inserție a tubului de nefrostomie
 verificarea zilnică a sistemului de fixare a tubului de nefrostomie la piele
 selectarea pansamentului (să nu cauzeze disconfort la culcare sau la
așezarea pe scaun) (Fig. 109)
Managementul tubului de nefrostomie și a pungii

colectoare
Tubul de nefrostomie se recomandă a fi schimbat la fiecare trei luni, iar
punga colectoare la fiecare 5-7 zile. Un aspect important în managementul
pacientului cu nefrostomie este educarea acestuia sau a persoanei care asigură
îngrijirea atunci când manipulează punga colectoare pentru degajarea urinii,
schimbarea pungii sau atașarea uneia cu volum mai mare pe timpul nopții. Este
vitală respectarea unei igiene corespunzătoare a mâinilor atunci când se
efectuează operațiunile mai sus menționate.
Intervențiile asistentului medical în îngrijirea nefrostomei în spital, după
montarea acesteia, sunt următoarele:
 verifică drenajul urinii pe tubul de nefrostomie
191
Fig. 109. Sisteme de securizare a tubului de nefrostomie la piele
 monitorizează cantitatea de urină eliminată la 1h sau 2h (conform

protocolului de secție); dacă cantitatea < 30 ml se notifică medical
 verifică sistemul de securizare al tubului la piele și pansamentul
 acoperă pansamentul cu o peliculă de film transparent pentru o securizare
suplimentară/rezistență la apă (Fig. 109)
 supraveghează pansamentele de cel puțin două ori pe zi
 monitorizează funcțiile vitale (TA, AV, respirație, SAO2), la fiecare 30 de
minute timp de două ore, apoi o dată pe oră timp de două ore
 recomandă repaus la pat timp de 4-6 ore
 recoltează sânge pentru analize ale funcției renale conform indicației
medicului curant
Intervențiile asistentului medical în managementul zilnic al echipamentului
și al confortului pacientului constau în:
 verificarea sistemului de fixare al nefrostomei (cu pansament de fixare a
drenului)
 verificarea permeabilității tubului, să nu prezinte cuduri
 raportarea cantității de urină drenată
 golirea pungii colectoare folosind tehnica curată
 evaluarea controlului durerii (dacă este necesar, se administrează
analgezice)
 încurajarea pacientul să consume lichide/alimentație ușoară
 asistarea pacientului în mobilizare (de la pat la scaun)
 verificarea zilnică a locului de inserție a tubului de nefrostomă (dacă există
sângerare, semne de infecție)
192
9. Managementul pacientului cu derivație

urinară (urostomie)
Noțiuni teoretice
Derivațiile urinare pot fi utilizate ca parte a tratamentului pentru pacienții cu
obstrucții sau tumori în tractul urinar, cu vezică neurogenă, cistită radică (rezultat
al tratamentului vezicii urinare prin radioterapie) sau anomalii congenitale ale
tractului urinar inferior.
Un conduct ileal este un tip de derivație urinară cutanată incontinentă.
Acesta implică o rezecție chirurgicală a intestinului subțire, cu transplantarea
ureterelor pe segmentul izolat al intestinului. Această secțiune separată a
intestinului subțire este apoi adusă la peretele abdominal, unde urina este
excretată printr-o stomă, o deschidere creată chirurgical pe suprafața corpului.
Astfel de derivații sunt de obicei permanente, iar pacientul poartă un aparat
extern (sistem de urostomie) pentru colectarea urinei, deoarece eliminarea urinei
din stomă nu poate fi controlată voluntar.
Sistemele de urostomie sunt disponibile dintr-o singură bucată sau din
două piese. Acestea sunt de obicei schimbate la fiecare 3 până la 7 zile, în
funcție de fiecare caz în parte. Aplicarea corectă a pungii de urostomie
minimizează riscul de deteriorare a pielii în jurul stomiei.
Ghiduri de bune practici pentru îngrijirea pacientului cu urostomie
 Protejați pacientul, pe cât posibil, de mirosuri. Dacă acesta are un

dispozitiv extern atunci conținutul trebuie evacuat frecvent.
 Inspectați periodic stoma pacientului. În mod normal, aceasta ar trebui să
fie de culoare roz închis până la roșu și să fie umedă. O stomă palidă
poate indica anemie, iar o stomă închisă la culoare sau violet-albastră
poate reflecta circulația compromisă sau ischemia. Sângerarea în jurul
stomei și la nivelul conductului urinar trebuie să fie minimă. Anunțați
imediat furnizorul de asistență medicală primară dacă sângerarea persistă,
este excesivă sau dacă apar modificări de culoare la nivelul stomei.
 Rețineți dimensiunea stomei, care de obicei se stabilizează în 6 până la 8
săptămâni. Majoritatea stomelor ies din suprafața abdominală de 0,5 până
la 1 cm și pot apărea inițial umflate și edemațiate. După 6 săptămâni,
edemul dispare de obicei. Dacă există un pansament abdominal la locul
inciziei după operație, verificați-l frecvent pentru drenaj și sângerare.
193
 Păstrați pielea din jurul stomei (zona peristomală) curată și uscată.

Neîngrijirea corespunzătoare a acestei zone poate duce la apariția iritațiilor
sau infecțiilor. Un sistem de urostomie cu tub de scurgere cauzează
frecvent eroziunea pielii. Infecția cu Candida poate apărea și în jurul
stomei dacă zona nu este menținută uscată.
 Măsurați aportul și debitul de lichid al pacientului. Este necesară o
monitorizare atentă a debitului urinar al pacientului pentru controlul
echilibrului hidro-electrolitic.
 Monitorizați revenirea funcției intestinale și a peristaltismului. Inițial, după
operație, peristaltismul este suprimat (pacientul a avut o rezecție a
intestinului ca parte a procedurii de derivație urinară).
 Explicați pacientului fiecare aspect al îngrijirii și explicați care va fi rolul său
atunci când va începe îngrijirea personală. Educarea pacientului este
unul dintre cele mai importante aspecte ale îngrijirii urostomiei și ar trebui
să includă membrii familiei, atunci când este cazul. Procesul de instruire
poate începe înainte de operație, astfel încât pacientul să aibă timp
adecvat pentru a integra informațiile necesare.
 Încurajați pacientul să participe la îngrijire și să privească stoma. Pacienții
experimentează în mod normal depresie în perioada postoperatorie
timpurie. Ajutați pacientul să facă față ascultându-l, fiind disponibil să îi
oferiți explicații și suport emoțional. O vizită a unui reprezentant al grupului
local de sprijin pentru stomaterapie poate fi de ajutor. Pacienții încep de
obicei să-și accepte imaginea corporală modificată atunci când sunt
dispuși să se uite la stomă, să facă afirmații neutre sau pozitive cu privire
la sistemul de urostomie și își exprimă interesul pentru a învăța să fie
autonomi.
Procedura de montare a pungii de urostomie

 verifică zona unde va fi aplicată punga de urostomie (îndepărtarea
pansamentului se va face după pregătirea materialelor)
 evaluează procedura de derivație urinară (conduct ileal unilateral sau
ureterostome bilateral) și sistemul de urostomie (obervând caracteristicile
acestuia și recomandările de utilizare a producătorului)
 apreciază cunoștințele pacientului cu privire la îngrijire, inclusiv nivelul de
auto-îngrijire și capacitatea de a manipula echipamentul
194
 dacă există deja montat sistemul de urostomie, după îndepărtarea

acestuia evaluează pielea din jurul devrivației urinare
 evaluează prezența oricăror cicatrici abdominale sau zone incizionale,
dacă intervenția chirurgicală pentru a crea derivația urinară a fost recentă
2. Planificare
 oferă confidențialitate și suport emoțional
 explică procedura pacientului și încurajează pacientul să participe la
procedură
 explică pacientului modul corect de efectuare a acestora pentru ca, după
externare, pacientul să poată realiza singur procedura la domiciliu
 poziționează sau ajută pacientul să se poziționeze în semișezând (dacă
este posibil) pentru a putea urmări modul de montare a pungii de
urostomie
 așază o oglindă la capătul patului pentru a permite pacientului să vadă
modul de operare al montării pungii și de îndepărtare a acesteia
 sistem de urostomie
 foarfece
 șablon/ghid de măsurare a stomei
 comprese de tifon
 pungă pentru sistem stomic
 apă călduță
 prosop de unică folosință
 bazin cu apă călduță
 detergent pentru piele, soluție pentru protecția pielii
 mănuși nesterile, echipament de protecție (conform protocolului
instituțional)
 dispozitiv de măsurare
195
3. Implementare - intervențiile etapizate ale asistentului medical în

golirea și schimbarea pungii de urostomie
 ține tubul de scurgere al pungii colectoare deasupra unui bazinet sau a
dispozitivului de măsurare, îndepărtează dopul de siguranță și golește
conținutul sacului colector (Fig. 110)
 șterge cu un șervețel deschiderea tubului și îl închide schimbând dopul de
siguranță
 îndepărtează mănușile și echipamentul de protecție și asistă pacientul să
se poziționeze confortabil dacă punga colectoare nu trebuie schimbată;
 pentru cazul în care punga trebuie schimbată, plasează o protecție în zona
de lucru, pregătește materialele pentru curățarea stomei, respectiv un
bazin cu apă călduță
 plasează o aleză impermeabilă sub pacient, la nivelul zonei unde se află
stoma
 îndepărtează cu blândețe flanșa, pornind din partea de sus și menținând
pielea abdomenului întinsă (Fig. 111); flanșa se îndepărtează mai degrabă
prin împingerea tegumentului aderent la flanșă decât dezlipirea acesteia
de pe tegument
 aplică un produs pe bază de silicon pentru îndepărtarea adezivului (sub
formă de spray) și se șterg reziduurile adezivului cu o compresă curată
Fig. 110. Golirea pungii de Fig. 111. Îndepărtarea flanșei

urostomie urmând direcția de sus în jos
 curăță ușor stoma și tegumentul peristomal cu o cârpă moale sau

comprese de tifon; nu se aplică loțiuni în zona peristomală
 spală cu apă și lasă să se usuce bine pielea peristomală (asistentul
medical trebuie să se asigure că tegumentul din jurul stomei este uscat, nu
există scurgere de urină (se poate lăsa o compresă deasupra stomei)
196
 aplică un protectiv pentru pielea din jurul stomei și așteaptă aproximativ 30

de secunde pentru ca tegumentul să se usuce complet
 îndepărtează pentru câteva secunde compresa de pe stomă pentru a
măsura deschiderea acesteia utilizând un șablon în acest scop, după care
acoperă din nou stoma
 cu ajutorul unei foarfece decupează suportul marcat care este lipit de
flanșă, corespunzător dimensiunii stomei, însă cu 1/8 mai mare decât
deschiderea stomei (Fig. 112)
 verifică dacă tubul de scurgere are dopul de siguranță în poziție corectă
 îndepărtează suportul de hârtie de pe flanșă, ulterior îndepărtează
compresa de pe stomă ștergând-o ușor, după care centrează flanșa peste
stomă cu orificul încadrând perfect stoma
 apasă ușor pentru a asigura aderența (timp de 30 sec) (Fig. 113)
Fig. 112. Pregătirea flanșei Fig. 113. Aplicarea flanșei
 securizează sistemul de urostomie cu o centură care se aplică în jurul

pacientului
 asistă pacientul să se poziționeze confortabil și acoperă pacientul
 îmbracă mănuși curate, degajă deșeurile pe categorii, îndepărtează
echipamentul de protecție și igienizează mâinile
4. Documentare
Asistentul medical documentează procedura în dosarul pacientului.
Notează aspectul stomei și al pielii peristomale, caracteristicile urinii, răspunsul
pacientului la procedură, respectiv orice activitate de educare a pacientului.
Rezultatele așteptate au fost atinse dacă:
 sistemul de urostomie este schimbat fără traume la nivelul stomei sau al
pielii peristomale
 urina se scurge liberă în sacul colector
 pielea care înconjoară stoma este curată, uscată și intactă
197
 pacientul își manifestă interesul pentru a învăța să efectueze schimbarea

pungii și verbalizează o imagine pozitivă de sine
10. Recoltarea urinii de pe cateter

O situație frecvent întâlnită la pacienții la care se indică montarea unui
cateter uretro-vezical este recoltarea unui specimen de urină. Recoltarea corectă
a unei probe de urină sterilă de pe cateter este esențială pentru diagnostic și
procesul terapeutic, de aceea asistentul medical trebuie să asigure toate
condițiile și să respecte recomandările de recoltare pentru obținerea unui rezultat
valid. Pot fi întâlnite două situații de recoltare a specimenului de urină de pe
cateter, și anume, la montarea acestuia, după ce cateterul a fost introdus în
vezică și s-a exteriorizat urină pe sondă, sau la distanță de montarea cateterului.
În primul caz trebuie luate în considerare aspecte specifice ale recoltării în
funcție de materialele disponibile, kit steril de montare a cateterului sau materiale
sterile ambalate separat.
10.1. Recoltarea unui specimen de urină la montarea

CUV având la dispoziție un kit steril
Pentru recoltarea unui specimen de urină având la dispoziție un kit steril cu
sistem de drenaj (conținând punga colectoare) atașat la cateter, asistentul
medical va iniția următoarele intervenții:
 după introducerea cateterului colectează imediat proba de urină din punga
colectoare (doar dacă sistemul de drenaj al urinii a fost pre-atașat la
sondă) utilizând recipientul din kitul steril destinat acestui scop
 etichetează specimenul de urină cu codul de bare al pacientului
(solicitarea pentru analiza de urocultură realizându-se prin sistemul
computerizat)
 transportă proba la laborator într-o cutie de transport pentru probe
biologice.
10.2. Recoltarea unui specimen de urină la

montarea CUV cu componente separate
În acest caz intervențiile asistentul medical sunt următoarele:
198
 după introducerea cateterului și prezența urinii pe portul de evacuare, lasă

să se elimine un prim jet de urină, iar cu mâna dominantă va colecta
specimenul de urină, 10-20 ml (recipientul având capacul îndepărtat în
prealabil)
 așază recipientul într-o zonă de siguranță și continuă procedura de atașare
a pungii colectoare la cateter, fixează cateterul și securizează sistemul de
drenaj
 îndepărtează mănușile și dezinfectează mâinile
 îmbracă mănuși nesterile
 sigilează recipientul cu proba de urină evitând să atingă interiorul
capacului
 etichetează specimenul de urină cu codul de bare al pacientului și, ulterior,
transportă proba la laborator
10.3. Recoltarea unui specimen de urină de pe

CUV la distanță de momentul montării
Cateterele uretro-vezicale sunt atașate la o pungă de drenaj pentru a crea un
sistem de drenaj închis. Ruperea acestui sistem închis - de exemplu, prin
deconectarea cateterului de la dispozitivul de drenaj sau golirea sacului de
drenaj, poate crește riscul de infecții intraspitalicești asociate montării CUV.
Unele catetere urinare pentru drenaj continuu sunt prevăzute cu un robinet
(supapă) la portul de evacuare al urinii în locul unei pungi colectoare. Acest
sistem permite umplerea vezicii urinare, iar pacientul sau orice alt profesionist din
domeniul sănătății va deschide robinetul/supapa respectivă pentru a permite
golirea vezicii urinare. Utilizarea valvei cateterului ajută la menținerea tonusului
vezicii urinare și poate fi metoda de alegere pentru unii pacienți.
O probă de urină pentru examenul bacteriologic trebuie obținută de pe portul
de prelevare (Fig. 114) care este integrat pe tubulatura pungii colectoare sau, în
cazul unei supape de cateter, direct din aceasta. Porturile de prelevare sunt
proiectate pentru a fi accesate direct folosind o seringă și nu necesită un ac,
eliminând astfel riscul de vătămare cu obiecte ascuțite. La modul ideal, probele
ar trebui colectate înainte de începerea tratamentului cu antibiotice, deoarece
acestea pot afecta rezultatul investigației de laborator.
În lipsa portului de prelevare pentru un specimen de urină de pe CUV, se
poate recurge la recoltarea probei de pe cateter fie cu ac și seringă, fie prin
detașarea pungii colectoare de la cateter și captarea unei probe de urină direct în
recipient. Niciuna dintre aceste metode nu este corectă, din păcate însă, au
199
rămas în practica curentă ca alternativă în cazul în care nu este disponibil portul

de prelevare sau valva/supapa de cateter.
Fig. 114. Portul de

prelevare a cateterului
Riscul de a preleva o probă contaminată este crescut în aceste circumstanțe,

de asemenea și riscul de infecție. Deși nu sunt recomandate aceste practici,
unele spitale de profil au implementat aceste proceduri prin protocoalele
instituționale. Mai jos sunt descrise aceste proceduri, însă recomandarea este de
a evita recoltarea unui specimen de urină de pe cateter prin aceste metode, dacă
nu este neapărat necesar. Ghidurile de bune practici recomandă pentru
prelevarea unui specimen de urină de pe CUV schimbarea cateterului și
recoltarea imediată a probei de urină de pe cateter.
Procedura recoltării de pe portul de prelevare

 verifică indicația de recoltare a specimenului de urină pentru examinări de
laborator
o când a fost montat cateterul uretro-vezical
o dacă s-a mai recoltat probă de urină de pe cateter
 verifică dacă cateterul are port de prelevare sau supapă
 verifică integritatea cateterului
 verifică aspectul urinii
2. Planificarea
200
 explică pacientului procedura și scopul acesteia în termeni facili de înțeles

pentru pacient (este important să se explice de ce este colectat
specimenul, când vor fi disponibile rezultatele și implicațiile pentru
tratament)
 izolează zona unde se efectuează procedura cu un paravan de protecție
 asistă pacientul să îndepărteze lenjeria/cămașa de spital pentru a facilita
accesul la cateter
 poziționează/ajută pacientul să se poziționeze confortabil în decubit dorsal
 mănuși nesterile (două perechi), echipament de protecție (șorț)
 seringă sterilă 10 ml (dacă se recoltează de pe supapă/valva cateterului nu
e nevoie de seringă și clemă atraumatică)
 clemă atraumatică/pensă Pean
 recipient steril (urocultor) pentru specimenul de urină
 tampoane impregnate cu alcool (2% clorhexidină în 70% alcool izopropilic)
 etichetă pentru recipient
3. Implementare – pentru recoltarea unui specimen de urină de pe CUV
trebuie utilizată tehnica aseptică fără atingere20 deoarece aceasta reduce riscul
de infecție încrucișată
Acțiuni ale asistentului medical
 decontaminează mâinile și îmbracă echipamentul de protecție (șorț)
 verifică mai întâi dacă există urină pe tubulatura cateterului; dacă este
goală, aplică o clemă atraumatică sub nivelul portului de prelevare (Fig.
115) (aceasta facilitează colectarea urinii deasupra zonei clampate astfel
încât să poată fi obținută o probă validă pentru examinare)
 decontaminează mâinile și îmbracă mănuși nesterile
 stabilizează tubul ținându-l sub nivelul portului de prelevare
20
en. Aseptic non-touch technique (ANTT)
201
Fig. 115. Clamparea Fig. 116. Dezinfecția Fig. 117. Recoltarea

tubulaturii sub nivelul portului de prelevare specimenului de urină de pe
portului de prelevare portul de prelevare
 curăță portul de prelevare cu un tampon impregnat cu alcool și lasă să se

usuce suprafața dezinfectată (Fig. 116)
 îndepărtează ambalajul seringii și introduce vârful seringii în portul de
prelevare (protejează vârful seringii sterile și portul de prelevare
dezinfectat să nu se contamineze)
 aspiră cel puțin 10 ml de urină și retrage seringa (Fig. 117)
 transferă urina într-un urocultor steril (capacul fiind îndepărtat în prealabil),
evitând contactul dintre seringă și recipient
 după golirea seringii securizează recipientul cu capacul pentru a preveni
contaminarea produsului recoltat
 șterge portul de prelevare cu un tampon impregnat cu alcool și lasă să se
usuce
 îndepărtează clema pentru a permite drenarea liberă a urinei (uitarea
accidentală a clemei pe tubulatură va determina umplerea vezicii cauzând
disconfort perceput dureros de către pacient, urina drenându-se pe lângă
cateter)
 verifică cateterul să fie poziționat corect
 asistă pacientul să fie acoperit cu lenjeria de spital/cearceaf de protecție
 degajă deșeurile pe categorii, îndepărtează mănușile și echipamentul de
protecție (șorț)
 spală mâinile cu apă și săpun
 etichetează specimenul și îl depozitează într-un container conform
protocolului instituțional
 trimite/transportă proba la laborator
202
4. Documentare
Asistentul medical documentează data și ora recoltării specimenului de
urină în dosarul pacientului.
Procedura recoltării unui specimen de urină de pe cateter

cu ac și seringă
Faza de apreciere/culegere de date, planificare și documentare sunt similare cu

cele de la recoltarea pe portul de prelevare.
Implementare - acțiuni ale asistentului medical
 decontaminează mâinile și îmbracă mănușile nesterile
 plasează o aleză impermeabilă sub pacient, în zona cateterului
 verifică dacă se drenează urină pe cateter
 aplică o clemă atraumatică (pensă Pean) pe tubulatura de scurgere a
pungii colectoare (la mică distanță de portul de evacuare al urinii)
 îndepărtează mănușile și decontaminează mâinile
 instruiește pacientul să aștepte 5-10 minute (până se va colecta urină în
vezică)
 dezinfectează cu un tampon cu alcool izopropilic/betadină corpul
cateterului (1/3 inferioară), respectând direcția de sus în jos, și lasă să se
usuce
 extrage seringa din ambalaj (de 10 sau 20 ml), atașează acul (22 G/23G)
și introduce vârful acului în corpul cateterului la nivelul zonei dezinfectate
 aspiră cel puțin 10 ml de urină și retrage seringa cu acul (fixând cu degetul
mâinii dominante zona de contact a amboului seringii cu amboul acului
pentru a preveni detașarea acului de la seringă, cu mâna nedominantă
menținând ferm cateterul)
 îndepărtează acul și transferă urina într-un urocultor steril (în prealabil
capacul fiind îndepărtat), evitând contactul dintre seringă și recipient
 securizează imediat recipientul cu capacul pentru a preveni contaminarea
produsului recoltat
 îndepărtează clema pentru a permite drenarea liberă a urinei
 verifică cateterul să fie poziționat corect, să nu se scurgă urină la locul
unde a fost puncționat
203
 îndepărtează aleza, asistă pacientul să fie acoperit cu lenjeria de

spital/cearceaf de protecție
protecție (șorț)
 igienizează mâinile cu apă și săpun
 etichetează specimenul și trimite/transportă proba la laborator
Procedura recoltării unui specimen de urină de pe cateter

prin detașarea pungii colectoare
Faza de apreciere/culegere de date, planificare și documentare sunt similare

cu cele de la recoltarea pe portul de prelevare.
Implementare - acțiuni ale asistentului medical
 decontaminează mâinile și îmbracă mănușile nesterile
 plasează o aleză impermeabilă sub pacient, o tăviță renală în zona
cateterului
 verifică dacă se drenează urină pe cateter
 aplică o clemă atraumatică (pensă Pean) pe corpul cateterului, deasupra
porturilor
 îndepărtează mănușile și decontaminează mâinile
 instruiește pacientul să aștepte 5-10 minute (până se va colecta urină în
vezică)
 pregătește 2-3 tampoane cu alcool izopropilic/Betadină și le așază în tăvița
renală, la îndemână
 pregătește o compresă cu Betadină pentru conectorul de la punga
colectoare
 îndepărtează capacul urocultorului și așază recipientul în apropiere
 prinde cu mâna nedominantă cateterul și îndepărtează cu mâna
dominantă punga colectoare (așază conectorul tubulaturii pe compresa cu
Betadină)
 dezinfectează cu un tampon cu alcool izopropilic/Betadină gura portului de
evacuare fără a lăsa cateterul din cealaltă mână să vină în contact cu
tăvița renală, respectând direcția de sus în jos, și lasă să se usuce 10-20
de secunde
 îndepărtează clema și lasă să se scurgă 5-10 ml de urină în tăvița renală
204
 prinde cu mâna dominantă recipientul și îl introduce sub jetul urinar pentru

a capta 10-15 ml de urină (în momentul introducerii recipientului sub jetul
de urină presează cu degetele mâinii non-dominante portul de evacuare
pentru a a evita contactul urinii cu peretele exterior al urocultorului)
 așază într-o zonă de siguranță specimenul de urină prelevat, după care, cu
mâna dominantă, atașează punga colectoare la cateter
 verifică cateterul să nu fie cudat după îndepărtarea clemei și să se
dreneze urina liber pe cateter
 securizează recipientul cu capacul pentru a preveni contaminarea
produsului recoltat
 îndepărtează aleza, tăvița renală, asistă pacientul să fie acoperit cu
lenjeria de spital/cearceaf de protecție
protecție (șorț)
 igienizează mâinile cu apă și săpun
 etichetează specimenul și trimite/transportă proba la laborator
10. 4. Recoltarea unui specimen de urină de pe

cateterul suprapubian
Recoltarea unui specimen de urină pentru examinări de laborator de pe
cateterul suprapubic este mai frecvent întâlnită în cazul nou-născuților și a
copiilor mici. La adulți, în special la cei cu leziuni/traumatisme uretrale, tumori ale
vezicii urinare, cu mobilitate redusă (internați în case de seniori), cateterizarea
suprapubiană reprezintă o alternativă la CUV și un risc mai scăzut de infecții
asociate montării cateterului.
Recoltarea unui specimen de urină de pe cateterul suprapubic este

similară cu cea de pe CUV, recoltarea corectă pentru o probă validă este aceea
de schimbare a cateterului și captarea probei de urină necesară pentru
examinarea de laborator (vezi procedura 10.2) . Dacă cateterul suprapubian este
un cateter Foley, recoltarea specimenului de urină se poate face similar ca la
CUV, cu seringă și ac sau prin detașarea pungii colectoare, dar sunt proceduri
nerecomandabile.
205
10.5. Recoltarea unui specimen de urină de pe

dispozitivul urinar extern
Pacienții cu simptome precum disurie, urgență, frecvență, durere în flanc,
sensibilitate la unghiul costovertebral, durere suprapubiană și febră pot avea ITU,
pentru identificarea acesteia fiind necesară trimiterea unei probe de urină pentru
examen bacteriologic (cultură bacteriană). Probele de urină trebuie colectate
folosind un protocol care minimizează contaminarea din mucoasa genitală și
tegumentul regiunii perineale. Ghidurile recomandă colectarea unui specimen de
urină din jetul mijlociu la adulți. Studiul realizat de Nicolle (1988) și Ouslander
(1987) nu a constatat nicio diferență între bacteriuria din urina colectată dintr-un
dispozitiv urinar extern curat comparativ cu urina recoltată prin cateterizare
intermitentă pe cateter steril.
Procedura de recoltare a unui specimen de urină de pe

condomul urinar21

 verifică indicația de recoltare a specimenului de urină pentru cultură
bacteriană
 apreciază dimensiunea condomului urinar adecvat pentru pacient
 în interviul clinic asistentul medical chestionează pacientul cu privire la:
o prezența alergiilor
o dacă a mai utilizat dispozitivul
2. Planificarea
 explică pacientului procedura în termeni adecvați înțelegerii pacientului
 încurajează pacientul să participe la procedură
 obține acordul pacientului (verbal)
 asistă pacientul să îndepărteze lenjeria pentru expunerea regiunii genitale
21
se poate efectua doar la bărbat
206
 poziționează/ajută pacientul să se poziționeze în decubit dorsal sau în

semișezând
 mănuși nesterile (două perechi)
 condomul urinar de dimensiune adecvată
 comprese, dezinfectant (Betadină)
 punga colectoare
 recipient steril (urocultor)
 materiale pentru efectuarea toaletei genitale (detergent de piele, recipient
cu apă călduță, prosop de hârtie)
 efectuează toaleta meatului urinar cu apă și săpun
 curăță/usucă zona cu un prosop curat
 montează condomul urinar (conform procedurii)
 atașează punga colectoare
 așază tăvița renală între picioarele pacientului
 pregătește urocultorul în apropiere (în prealabil îndepărtează capacul)
 verifică dacă urina se drenează liber în punga colectoare
 prinde tubul de scurgere a condomului cu mâna nedominantă, iar cu cea
dominantă îndepărtează punga colectoare (protejează conectorul pungii cu
o compresă cu Betadină)
 cu mâna dominantă introduce urocultorul sub tubul de scurgere al
condomului (cu atenție, pentru a nu veni în contact cele două suprafețe) și
colectează 10-15 ml de urină
 îndepărtează urocultorul și îl așază într-o zonă de siguranță
 reatașează punga colectoare
 sigilează recipientul reatașând capacul
207
 degajă deșeurile pe categorii, acoperă pacientul și asigură confortul

acestuia
 etichetează proba și trimite/transport proba la laborator
4. Documentarea
Asistentul medical documentează în dosarul pacientului data și ora recoltării
probei.
208
Dougherty, L., Lister S. (2015). The Royal Marsden Hospital Manual of Clinical
Nursing Procedures. Oxford: Wiley-Blackwell.
Altered Urinary Elimination, 631-647.
European Association of Urology Nurses. (2016). Evidence-based Guidelines for

Best Practice in Urological Health Care. Male external catheters in adults.
Urinary catheter management.
Hooton, T. M., Bradley, S. F., Cardenas, D. D., et al. (2010). Diagnosis,

prevention, and treatment of catheter-associated urinary tractinfection in adults:
2009 international clinical practice guidelines from the Infectious Diseases
Society of America. Clinical Infectious Diseases, 50(5), 625–663. Retrieved
http://www.idsociety.org/uploadedFiles/IDSA/Guidelines-
Patient_Care/PDF_Library/Comp%20UTI.pdf
Rew, M., Smith, R. (2011). Reducing infection through the use of suprapubic
catheters. British Journal of Neuroscience Nursing, 7(5), S13–S16.
Society of Urologic Nurses and Associates (SUNA). (2010a). Clinical practice

guidelines. Prevention & control of catheter-associated urinary tractinfection
(CAUTI). [Brochure]. Pitman, NJ: Author.
Centers for Disease Control and Prevention (CDC). (2015). Healthcare-

associated infections (HAIs). Catheter-associated urinary tract infections
(CAUTI). Retrieved https://www.cdc.gov/HAI/ca_uti/uti.html.
Institute for Healthcare Improvement (IHI). (2011). How-to guide: Prevent

catheter-associated urinary tract infection. Cambridge, MA: Author. Retrieved
http://www.ihi.org/resources/Pages/Tools/HowtoGuidePreventCatheterAssociate
dUrinaryTractInfection.aspx
Loveday, H.P., et al. (2014) epic3: national evidence-based guidelines for

preventing healthcare-2associated infections in NHS hospitals in England.
Journal of Hospital Infection; 86: S1, S1–S70.
209

Fifth Edition, LWW, Urinary Elimination, 2020-2143.
Nicolle, L.E., Harding, G.K., Kennedy, J., et al. Urine specimen collection with
external devices for diagnosis of bacteriuria in elderly incontinent men. J Clin
Microbiol 1988; 26:1115-9. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23584348.
Ouslander, J.G. An Accurate Method to Obtain Urine for Culture in Men With
External Catheters. Arch Intern Med American Medical Association
1987;147:286. http://archinte.jamanetwork.com/article.aspx?articleid=607809.
Perry, A.G., Potter, P., Ostendorf, W.R (2018). Skills Performance Checklists for
Clinical Nursing. Skills & Techniques, Ninth Edition, Elsevier, Urinary Elimination,
403-419.
Rosdahl, C.B., Kowalski, M.T. (2012). Textbook of Basic Nursing. 10th Edition,
Lippincott’s Practical Nursing, Elimination, 703-709.
Rowley S (2011) ANTT: A standard approach to aseptic technique. Nursing

Times; 107: 36, 12-14.

Medical-Surgical Nursing, Seventh Edition, J. B. Lippincott Company, Urinary
Diversion, 1208-1213.
Society of Urologic Nurses and Associates (SUNA). (2010a). Clinical practice

guidelines. Prevention & control of catheter-associated urinary tract infection
(CAUTI). [Brochure]. Pitman, NJ: Author.
Yates, A. (2017b) Urinary catheters 1: male catheterisation. Nursing Times; 113:

1, 32-34.
210

Elisabeta Ioana Hiriscau - Nursing Up-To-date - 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elisabeta Ioana Hiriscau - Nursing Up-To-date - 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elisabeta Ioana Hirișcău

Elisabeta Ioana Hirișcău (Autor coordonator)

Lucia Pandrea Stanca

Editura Medicală Universitară „Iuliu Haţieganu”

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Nursing up-to-date : manual pentru studenţi : anul III : Asistenţă

Medicală Generală / Hirişcău Elisabeta Ioana (coord.), Pandrea Stanca

Lucia, Buzdugan Elena-Cristina, .... - Cluj-Napoca : Editura Medicală

Universitară "Iuliu Haţieganu", 2020

I. Hirişcău, Elisabeta Ioana

1. Cateterul venos periferic. Noțiuni teoretice ..................................................... 9

1. Drenajul pleural. Noțiuni teoretice .................................................................. 35

1. Intubarea gastrointestinală. Noțiuni teoretice ............................................... 69

1. Cateterismul urinar (uretro-vezical). Noțiuni teoretice ................................ 138

Procedura de golire a pungii colectoare................................................. 152

Elisabeta Ioana Hirișcău

1. Cateterul venos periferic

Cateterul venos periferic este alcătuit din următoarele componente (Fig.1):

Fig. 1. Componentele cateterului venos periferic

1. ac atraumatic cu bizou cu triplă tăietură

În abordul venos periferic se utilizează CVP de diferite mărimi în funcție de

Fig. 2. Codul de culori al CVP

Zone de puncționare pentru montarea CVP

ultimă instanță vena jugulară externă. La nou-născut și sugar sunt abordabile

Debit volumic de curgere* (L/h)

În alegerea locului de puncționare asistentul medical trebuie să ia în

diformități anatomice, restricții2, risc relativ al complicațiilor mecanice, risc de

Procedura de montare a CVP

Fig. 3. Verificarea datelor de

 verifică indicaţia de montare a CVP în foaia/dosarul cu indicațiile din planul

 în interviul clinic, asistentul medical chestionează pacientul despre

De reținut: În timpul pregătirii materialelor se verifică integritatea și termenul de

Fig. 4. Materiale necesare

3. Implementare – intervențiile etapizate ale asistentului medical

Fig. 5. Palparea zonei care

Fig. 6. Dezinfecția locului Fig. 7. Îndepărtarea protecției de plastic a cateterului și

Fig. 8. Introducerea cateterului la un unghi de 30 0 cu Fig. 9. Introducerea

 spală CVP pe portinjectul (dopul colorat) prevăzut în acest scop (în

Recomandări de fixare a cateterului

Evaluarea montării CVP

Plan de îngrijire a CVP

poziția/obstrucția cateterului, infiltrările și extravazările, sistemul de fixare al

Spital de Urgență Secție Cardiologie

CVP 1 CVP 2 CVP 3

Data inserției 22.09, ora 11.00 24.09, ora 10.00

Durata inserției 10 min 10 min

Locul inserției v. bazilică, 1/3 medie cubitală mediană

Mărime/culoare CVP 18G/verde

Data îndepărtării CVP 24.09, ora 09.10

Motivul îndepărtării CVP flebită gradul 2/3

Flebita (inflamația unei vene) reprezintă o complicație secundară a montării CUV

Evaluarea flebitei se face cu ajutorul unei scale pentru aprecierea gradului de

2. Administrarea antibioticelor pe cateter

Procedura administrării antibioticelor pe CVP se impune a fi completată cu

Procedura de administrare a antibioticelor pe CVP

De reținut: Dacă pacientul a confirmat prezența unei alergii la medicamente în

 verifică funcționalitatea CVP prin irigarea cateterului cu 2 ml soluție SF

Fig. 14. Pregătirea seringii

Fig. 15. Aspirarea soluției de ser fiziologic și introducerea acesteia în flaconul cu

 îndepărtează protecția acului, păstrând sterilitatea

Fig. 16. Dizolvarea pulberii și aspirarea conținutului flaconului în seringă

 retrage cu precauție acul din flacon și scoate aerul din seringă

3.2. Pregătirea cateterului