Gîndirea hormonală sau cînd corpul

gîndește pentru noi…

Sorin COSTREIE
Publicat în Dilema Veche nr. 971 din 17 noiembrie – 23 noiembrie 2022

Într-o bună tradiție carteziană, tindem încă să credem că lucrurile sînt împărțite cu claritate în
de-ale spiritului și de-ale corpului, că gîndirea noastră e pur rațională și e ruptă de
organicitatea corpului. Studiile contemporane de neuroștiințe ne arată însă că acest lucru este
greșit. Lucrări precum Eroarea lui Descartes a lui Antonio Damasio ne arată că această
dihotomie ontologică fundamentală carteziană între res extensa și res cogitans nu se susține
prin dovezi empirice, ba din contra, cercetările contemporane arată că noi sîntem
(pre)determinați cognitiv de starea biochimică a creierului nostru. Astfel, poate cel mai
irațional lucru este să ne credem total raționali. Nu, nu sîntem total raționali și nici nu putem
fi total raționali; sîntem un amestec complex și subtil de raționalitate și emotivitate, de logică
și afectivitate. 

Putem spune cumva chiar că uneori corpul nostru „gîndește“ pentru noi. Acest lucru se
întîmplă cu precădere cînd echilibrul biochimic din organism este schimbat și uneori chiar
profund influențat de către hormoni. Aceștia nu ne dau propriu-zis anumite gînduri, ci ne
induc anumite stări cognitive care atrag după sine anumite gînduri. Bănuiesc că fiecare dintre
noi a experimentat faptul de a se trezi dimineața binedispus. Îți e bine fără să știi bine de ce.
Ești plin de energie și voliție, vrei să faci lucruri fără să ai neapărat o explicație rațională
pentru asta. Pur și simplu, la vita è bella. După cum pot fi și dimineți mohorîte, cînd, tot așa,
fără un motiv clar, te trezești prost-dispus. Nu știi de ce, nu știi de unde, dar nimic nu îți
merge sau nu îți convine; spargi sau răstorni lucruri în calea ta, totul e anapoda, totul e
cenușiu, dacă nu chiar zugrăvit în tușe negre. Acestea sînt stări datorate în special hormonilor
noștri care ne dau anumite predispoziții cognitive.

Poți fi trist, abătut, amărît, mîhnit, supărat și de cele mai multe ori să nu știi de ce. Poți
răspunde la întrebarea „De ce ești supărat?“. Din cauză că X sau Y. Dar la întrebarea de ce
ești supărăcios sau irascibil e posibil să nu putem spune decît „Nu știu, sînt prost-dispus, m-
am trezit așa, cu această stare“. Diferența între „supărat“ și „supărăcios“ marchează exact
acest lucru: creierul nostru poate fi uneori „hijacked“. Corpul nostru ne poate deturna
gîndirea. În fapt, acest lucru se întîmplă cu ajutorul sistemului limbic, cu ajutorul hormonilor.
Creierul nostru, în partea sa cea mai primitivă, cuprinde cîteva structuri ancestrale (amigdală,
talamus și hipotalamus), care au un rol important în a regla metabolismul și stările noastre.
Emoțiile primare de tipul fricii sau furiei joacă un rol fundamental în supraviețuirea noastră.
De exemplu, în astfel de cazuri, prin eliberarea unor hormoni de tipul adrenalinei, automat
vom avea parte de o accelerare a ritmului cardiac, a respirației și tensiunii arteriale. Sîntem
într-o stare primară de luptă sau fugi. Gîndirea noastră rațională este inhibată, sîntem pe pilot
automat, reacționăm pur și simplu instinctual. În mod similar se întîmplă și
cu dopamina, serotonina, endorfina, oxitocina, melatonina și mulți alți hormoni și/sau
neurotransmițători. Altfel spus, sîntem cu-prinși de emoții și stări cognitive ca simplu răspuns
al corpului nostru la mediul înconjurător. Dezechilibrul unor astfel de substanțe chimice ne
poate face depresivi, euforici sau agresivi, după caz.
Studii contemporane din domeniul neuroștiințelor vizează și situații mult mai complexe decît
inducerea unor astfel de comportamente primare. Oxitocina, de exemplu, un hormon produs
de hipotalamus, este un neuromodulator și influențează capacitatea noastră de a „citi“
celelalte minți. Aceasta este o capacitate socială fundamentală, cu ajutorul căreia atribuim
diverse stări mentale interlocutorilor noștri. Este ceea ce se cheamă în literatura de
specialitate teoria minții (Theory of Mind). Facem acest lucru pentru a încerca să „citim“
gîndurile semenilor noștri și astfel să le intuim acțiunile. Un deficit de oxitocină se pare că
este asociat cu tulburările din spectrul autist, administrarea ei reducînd comportamentele
repetitive specifice acestor dezechilibre și crescînd capacitatea de „citi“ mințile celorlalți.

Hormonii ne reglează temperatura corporală, somnul, foamea, setea, capacitatea noastră de a

memora și învăța, și multe alte procese fundamentale din viața noastră. Dacă avem un
sentiment ciudat, că nu sîntem în pielea noastră, că nu ne putem concentra, că sîntem
irascibili, cel mai probabil suferim de un deficit sau exces biochimic hormonal. În astfel de
situații, corpul ne trimite mesaje prin care trebuie să înțelegem că e nevoie să ne odihnim,
liniștim, hrănim etc. Este modul în care creierul nostru primar ne comunică că ceva nu este în
regulă cu corpul nostru și că trebuie să luăm măsuri imediate pentru restabilirea echilibrului.

Morala este cît se poate de simplă și cumva bine-cunoscută, aproape un truism: omul este un
mecanism biochimic foarte complex, în care fiziologicul interacționează puternic cu
psihologicul, iar în cazul unor dezechilibre grave hormonale putem ajunge chiar la patologic.
Această intuiție fundamentală era împărtășită chiar și de campionul separării spiritului de
corporalitate, de către René Descartes, care întrezărea totuși în glanda pineală o posibilitate
prin care cele două regnuri (res extensa și res cogitans) pot coexista cumva și se pot
autoinfluența. Pentru Descartes, glanda pineală era sediul sufletului și, implicit, al gîndirii.
Interesant este că melatonina, care are un rol fundamental în inducerea stărilor de veghe și de
somn, este produsă chiar de glanda pineală sau epifiză. Rezultă poate de aici că însăși
capacitatea noastră fundamentală de a avea o conștiință este tot un produs hormonal.

Sorin Costreie  este conferențiar la Facul-tatea de Filosofie a Universității din Bu-cu-rești și

prorector al acestei universități.