

Început


Etimologie


Istorie
Toggle Istorie subsection

Geografie
Toggle Geografie subsection

Guvernul și politica de stat
Toggle Guvernul și politica de stat subsection

Organizarea politico-administrativă
Toggle Organizarea politico-administrativă subsection

Legislație
Toggle Legislație subsection

Relații externe
Toggle Relații externe subsection

Armata


Demografie
Toggle Demografie subsection

 Economie
Toggle Economie subsection

Cultură


Știință


Sport


Sărbători publice


Note


Lectură suplimentară


Legături externe


Vezi și

Germania
295 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric
țară din Europa Centrală de Vest

Germania
Republica Federală Germania
Bundesrepublik Deutschland (germană)
Deutschland (germană)

Drapelul Germaniei Stema Germaniei

Deviză: Einigkeit und Recht und Freiheit

„Unitate și dreptate și libertate”[necesită citare]

Imnul național: a treia strofă din

Das Lied der Deutschen
(cunoscută și ca Einigkeit und Recht und Freiheit)[necesită citare]

1:21

Localizarea  Germaniei  (verde închis)

 

– pe continentul european  (verde deschis și gri închis)

– în Uniunea Europeană  (verde deschis)  —  [Legendă]
Geografie

Suprafață  

 - totală 357.121 km²

Cel mai înalt Zugspitze (2.962,06 m) 

punct

Cel mai jos punct Neuendorf-Sachsenbande (−4 m) 

Cel mai mare

Berlin
oraș

Vecini Danemarca
Polonia[7]
Elveția
Franța
Luxemburg
Belgia
Țările de Jos
Austria
Cehia 

Fus orar CET (UTC+1)

Ora de vară CEST (UTC+2)

Populație

Densitate 225,1 loc/km²

 - Estimare 2012 80.399.300 locuitori[3] (locul 14)

 - Estimare 2019 83.149.300

Limbi oficiale germană[1]

Etnonim german[1]

Grupuri etnice 81% Germani, 7% alți Europeni,

4% turci, 2% asiatici, 6% altele[2]

Guvernare

Sistem politic Republică federală, republică

parlamentară

Președinte Frank-Walter Steinmeier 

Cancelar federal Olaf Scholz[9] 

Legislativ Bundesrat 

Capitala Berlin

Istorie

Formare

Sfântul Imperiu
962
Roman
Imperiul German 18 ianuarie 1871

Istoria Germaniei 23 mai 1949

Reunificare 3 octombrie 1990

Aderare la UE 25 martie 1957

Economie

PIB (PPC) 2021

 - Total ▲ $4.743 trilioane[4] (locul 5)

 - Pe cap de
▲ $56.956[4] (locul 15)
locuitor

PIB (nominal) 2021

 - Total ▲ $4.319 trilioane[4] (locul 4)

 - Pe cap de
(locul 15)▲ $51.860[4]
locuitor

Gini (2019) 29.7 (scăzut)

IDU (2019) 0.947 (locul 6)

Monedă Euro (€)

Coduri și identificatori

Cod CIO GER[10] 

Cod mobil 262 

Prefix telefonic +49

ISO 3166-2 DE 

Domeniu
.de [2]
Internet

^ Limbile daneză, germana de jos, soraba, romani, frizona sunt
recunoscute și protejate de Carta Europeană a Limbilor Minoritare sau
Regionale.
^ Se poate folosi și domeniul .eu, întrucât Germania face parte
din Uniunea Europeană.

Prezență online

site web oficial

Foursquare City Guide
hasthtag

Modifică date / text 
Republica Federală Germania[11] (în germană Bundesrepublik Deutschland   
ascultă (ajutor·info)),[12] acronim RFG,
colocvial, Germania (în germană Deutschland; pronunție germană: /ˈdɔɪ̯ʧlant/), este un
stat în Europa Centrală. Face parte din organizații internaționale importante,
precum: Consiliul Europei (1951), OCDE, Uniunea Vest-
Europeană (1954), NATO (1955), Uniunea Europeană (1957), ONU (1973), OSCE, și
din zona euro. Se învecinează: la nord - cu Marea Nordului, Danemarca și Marea
Baltică; la est - cu Polonia și Republica Cehă; la sud - cu Austria și Elveția; iar la vest -
cu Franța, Luxemburg, Belgia și Țările de Jos. Teritoriul Germaniei acoperă 357.021 de
kilometri pătrați (137.847 mile pătrate), într-o zonă cu climat temperat. Germania are
cea mai mare populație dintre statele membre ale Uniunii Europene (82 de milioane de
locuitori).

Diferite triburi germanice au ocupat nordul Germaniei încă din antichitate. În

timpul epocii migrațiilor triburile germanice s-au extins spre sud. Începând din secolul al
X-lea teritoriile germane au format o parte centrală a Sfântului Imperiu Roman.[13] În
secolul al XVI-lea, regiunile germane din nord au devenit centrul Reformei protestante.

Creșterea pan-germanismului în interiorul confederației germane, care a fost ocupată

de Franța, a dus la unificarea majorității statelor germane în 1871 în Imperiul German.
După Primul Război Mondial și Revoluția germană din 1918-1919, imperiul a fost
înlocuit de Republica de la Weimar. Înființarea celui de-al treilea Reich în 1933 a dus
la al doilea război mondial și a Holocaustului. După 1945 Germania a pierdut o parte din
teritoriul său și a fost împărțită în două state, Germania de Est și Germania de Vest. În
1990, la scurt timp după revoluțiile care au dus la căderea comunismului în Germania
de Est și în restul Europei de Est, Germania a fost reunificată.

Germania este o republică federală parlamentară alcătuită din 16

state numite Landuri (în limba germană Länder). Capitala federală și cel mai mare oraș
este Berlin. Industria germană este una din cele mai dezvoltate din lume. Germania
este unul din principalele state exportatoare, deține o poziție-cheie în Uniunea
Europeană și menține o multitudine de parteneriate strânse la nivel global.
[14]
 Cercetarea științifică și tehnologică din Germania este recunoscută ca cercetare de
vârf, la nivel mondial.[15]

Germania a fost un membru fondator al Comunităților Europene în 1957, care a

devenit Uniunea Europeană în 1993. Acesta face parte din Spațiul Schengen, și a
devenit un co-fondator al zonei euro în 1999. Germania este membru al Organizației
Națiunilor Unite, NATO, G8, G20 și OCDE. Cunoscută pentru istoria și cultura sa
bogată, Germania a produs numeroși artiști, filozofi, muzicieni, antreprenori, oameni de
știință și inventatori.

Etimologie
Cuvântul „Germania” în limba română, provine de la cuvântul din limba
latină „Germania”. Numele „Germania” a fost utilizat după ce Iulius Cezar l-a adoptat
dintr-un termen galic pentru popoarele din partea de est a Rinului care ar fi însemnat
„vecin”.[16]

Istorie
Articole principale: Istoria Germaniei și Istoria Germaniei postbelice.

Triburi germanice

Expansiunea triburilor germanice (750 î.Hr. – 1 d.Hr.)

Se consideră că etnogeneza triburilor germanice a avut loc pe durata Epocii Nordice

a Bronzului, sau, cel mai târziu, pe durata Epocii de fier Pre-Romane. Pornind din
sudul Scandinaviei și nordul Germaniei, triburile și-au extins teritoriul spre sud, est și
vest, în secolul I î.Hr., ajungând în contact cu triburile celtice din Galia, precum și cu
triburi iraniene, baltice și slave, în Europa de Est. Nu se cunosc prea multe despre
începuturile istoriei germanicilor, avem la dispoziție doar scrieri ale autorilor romani,
cercetări etimologice și descoperiri arheologice.

Pe timpul domniei lui Cezar August, generalul roman Publius Quinctilius Varus a început
invazia Germaniei (Germania era numele dat de romani teritoriilor de dincolo (la est)
de Rin până la munții Ural). În această perioadă, triburile germanice au început să se
familiarizeze cu tacticile de război romane, menținându-și, însă, apartenența tribală. În
anul 9 d.Hr., în cadrul bătăliei de la Pădurea Teutoburg, triburi germanice conduse
de Arminius au înfrânt trei legiuni romane conduse de Varus. O mare parte din
Germania de astăzi, anume partea de la est de Rin și la nord de Dunăre, a rămas,
astfel, în afara Imperiului Roman. Spre anul 100 d.Hr., pe când Tacitus scria lucrarea
sa Germania, triburi germanice s-au stabilit de-a lungul Rinului și Dunării
(Limes Germanicus), ocupând mare parte din aria Germaniei moderne. În secolul III s-
au afirmat mai multe triburi vest-germanice: alamanii, francii, chatii, saxonii, frizonii,
sicambrii și turingii. În jurul anului 260 d.Hr., multe triburi germanice au trecut de limes și
de frontiera de pe Dunăre, ajungând în teritorii controlate, pe atunci, de romani.[17]

Sfântul Imperiu Roman (962-1806)

Articol principal: Sfântul Imperiu Roman.
Coroana Imperială a Sfântului Imperiu Roman

Carol cel Mare a fondat la 25 decembrie 800 Imperiul Carolingian, care avea să fie

divizat în 843. Imperiul medieval (Sfântul Imperiu Roman) s-a format din partea estică
rezultată din această divizare, și a continuat să existe, sub diverse forme, din
anul 962 până în 1806. Teritoriul său se întindea de la râul Eider la nord, până la coasta
mediteraneană la sud. Numit, inițial, Sfântul Imperiu Roman, a fost redenumit,
oficial, Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul Imperiu Roman al
Națiunii Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu teritoriul
ocupat, devenit, între timp, mai restrâns.

Martin Luther (1483–1546) a inițiat Reforma Protestantă

Pe timpul dinastiei începute de Otto I, între anii 919 și 1024, s-au consolidat ducatele

Lorenei, Saxoniei, Franconiei, Șvabiei, Turingiei și Bavariei, iar regele german a fost
numit Împărat romano-german al acestor regiuni în 962. Pe timpul domniei împăraților
salici (1024-1125), Sfântul Imperiu Roman (Imperiul romano-german) a cucerit
nordul Italiei și Burgundia, dar împărații și-au pierdut din putere în urma unei
controverse privind învestitura. Pe timpul împăraților Hohenstaufen (1138-1254), prinții
germani au căutat să se extindă spre sud și est, ajungând să controleze teritorii locuite
de slavi înainte ca germanii să trimită coloniști în aceste pământuri, și chiar mai la est
(ceea ce s-a numit Ostsiedlung). Orașele din nordul Germaniei s-au dezvoltat, făcând
parte din Liga Hanseatică. Cu toate acestea, în urma Marii Foamete din 1315 și Morții
Negre din 1348-50, populația Germaniei a scăzut considerabil.[18]

Edictul Bulei de Aur din 1356 a conferit imperiului o constituție a căror principii de bază
aveau să dureze până la destrămarea imperiului. Aceasta codifica alegerea împăratului
de către șapte principi electori, care controlau unele din cele mai puternice principate și
arhiepiscopii. Începând cu secolul al XV-lea, împărații au fost aleși, aproape fără
excepție, din cadrul dinastiei austriece de Habsburg.

Călugărul Martin Luther și-a publicat cele 95 de Teze în 1517, prin care ataca unele
practici ale Bisericii Catolice, începând, astfel, Reforma Protestantă. O confesiune
distinctă, luterană, a devenit religie oficială în mai multe teritorii germane, după 1530.
Conflictul religios a dus la Războiul de treizeci de ani (1618-1648), care a devastat
ținuturile germane, populația fiind redusă cu 30%[19][20]. Pacea Westfalică din 1648 a pus
capăt războaielor religioase dintre statele germane, dar imperiul a fost împărțit de
facto în numeroase principate independente. Din 1740 monarhia austriacă de Habsburg
și Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. În 1806 Imperiul a fost dizolvat, ca
urmare a Războaielor Napoleoniene.[21]

Restaurație și revoluție (1814-1871)

Articol principal: Confederația Germană.

Parlamentul de la Frankfurt în 1848

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat, în anul 1814, Congresul de la

Viena și a fost fondată Confederația Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39
de state. Dezacordul cu ideile politice ale restaurației a dus la întărirea
mișcărilor liberale, care cereau unitate și libertate. Aceste cereri, însă, au fost urmate de
noi măsuri de represiune din partea omului de stat austriac Metternich. Zollverein, o
uniune tarifară, a contribuit hotărâtor la unificarea economică a statelor germane. În
această perioadă, mulți germani erau influențați de principiile Revoluției Franceze,
iar naționalismul era o forță în creștere, în special printre tinerii intelectuali. Pentru prima
dată, culorile negru-roșu-galben au fost alese pentru a reprezenta mișcarea, aceste
culori devenind, mai târziu, culorile drapelului german. [22]

În contextul unei serii de mișcări revoluționare în Europa, care au avut drept rezultat
proclamarea republicii în Franța, intelectualii și oamenii de rând au adus revoluția de la
1848 și în Confederația Germană. Speriați, monarhii au acceptat, în primă instanță,
cererile revoluționarilor. În aceste împrejurări, regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al
Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar, întrucât trebuia să renunțe la o parte din puterea
politică deținută anterior, acesta a refuzat coroana și a respins constituția propusă, ceea
ce, pe atunci, a fost un pas înapoi pentru mișcare. Conflictul dintre regele Wilhelm I al
Prusiei și Parlament, care era din ce în ce mai influențat de ideile liberale, a izbucnit pe
fondul discuțiilor privind reformele militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von
Bismarck nou prim-ministru al Prusiei. Bismarck a purtat, în 1864, un război
împotriva Danemarcei, ieșind victorios. Victoria prusacă în cadrul războiului austro-
prusac din 1866 i-a permis să creeze o Federație Nord-Germană (Norddeutscher Bund)
și să împiedice Austria, care înainte era cel mai puternic stat german, să se mai
amestece în politica celorlalte state germane.

Imperiul German (1871-1918)

Articole principale: Imperiul German și Primul Război Mondial.

Fondarea Germaniei moderne la Versailles, Franța, 1871. Bismarck se află în centru, într-o uniformă albă.

Statul cunoscut cu numele Germania a fost unificat ca stat-națiune modern în 1871,

când Imperiul German a fost înființat împreună cu Regatul Prusiei, ca element
constitutiv. După înfrângerea francezilor în Războiul franco-prusac, Imperiul German a
fost proclamat la Versailles, în 18 ianuarie 1871. Dinastia Hohenzollern a Prusiei a
guvernat noul imperiu, al cărui capitală era Berlin. Imperiul era o unificare a tuturor
statelor dezmembrate ale Germaniei, cu excepția Austriei (Kleindeutsche Lösung sau
„Germania de Jos”). Începând din 1884, Germania a început un proces de colonizare a
câtorva state în afara Europei.

În perioada Gründerzeit, după unificarea Germaniei, politica externă a

împăratului Wilhelm I asigura poziția Germaniei ca o mare națiune prin alianțe,
izolând Franța prin mijloace diplomatice, precum și evitarea războiului. Cu toate
acestea, sub conducerea lui Wilhelm al II-lea, Germania, ca toate puterile europene, a
avut un curs imperialist care a dus la neînțelegeri cu țările vecine. Majoritatea alianțelor
din care făcea parte și Germania nu au fost reînnoite, iar noile alianțe au exclus-o. În
mod specific, Franța a stabilit relații noi prin semnarea tratatului
numit Antanta cu Regatul Unit și asigurarea legăturilor cu Imperiul Rus. În afară de
relațiile sale cu Austro-Ungaria, Germania a devenit din ce în ce mai izolată.
Germania Imperială (1871–1918), cu dominantul Regat al Prusiei în albastru

Imperialismul Germaniei s-a extins până în afara granițelor statului și s-a alăturat
celorlalte puteri europene, cerând partea lor din Africa. Conferința Congoului de la
Berlin (1884-1885), mediată de Bismarck, a împărțit Africa între puterile europene.
Profitând de o situație politică favorabilă (prietenie cu Austro-Ungaria, Italia și Rusia,
înțelegere cu Franța), Germania a întemeiat următoarele protectorate: Africa Germană
de Sud-Vest (1884), Togo și Camerun (1884), Africa Germană de Est (1885), inclusiv
coloniile germane din Mările Sudului: Kaiser Wilhelmland (achiziționată, în 1880, de la
Noua Guinee), Arhipelagul Bismarck, Insula Marshall. Cearta între puterile imperialiste
pentru dominația Africii și altor teritorii a provocat continue tensiuni între Marile Puteri,
care, prin acumulare, au fost una dintre cauzele care au contribuit la
declanșarea Primului Război Mondial.

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, la data de 28 iunie 1914, a constituit

pretextul pentru declanșarea Primului Război Mondial. Ca stat inițiator și principala forță
a Triplei Alianțe (Puterile Centrale), Germania a dus greul războiului contra Puterilor
Aliate (Antantei) și a suferit pierderi grele într-unul dintre cele mai sângeroase conflicte
ale tuturor timpurilor, numărând aproximativ 5.989.758 de victime germane (1.773.700
morți și 4.216.058 răniți).[23]

În toamna anului 1918, situația grea de pe front și mișcările revoluționare interne l-au
determinat pe împăratul Wilhelm al II-lea să abdice și să plece în exil, în Țările de Jos.
Socialiștii au preluat puterea și au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea
țării, aceștia au semnat, la 11 noiembrie, armistițiul cu Puterile Aliate, care a pus capăt
războiului iar, ulterior, Tratatul de la Versailles, în iunie 1919, atrăgându-și ostilitatea
naționaliștilor care refuzau să recunoască înfrângerea din Primul Război Mondial.
Tratatul a fost perceput în Germania ca o continuare umilitoare a războiului prin alte
mijloace, iar asprimea sa este, de obicei, considerată ca având un rol important în
nașterea și creșterea ulterioară a curentului revanșist și nazismului în țară.[24]

Republica de la Weimar (1919–1933)

Articol principal: Republica de la Weimar.

La începutul revoluției germane, Germania a fost proclamată republică, iar monarhia

abolită. Cu toate acestea, lupta pentru putere a continuat, comuniștii radicaliști de
stânga ajungând la putere în Bavaria, dar eșuând să preia controlul din întreaga
Germanie. Revoluția s-a sfârșit în august 1919, când Republica de la Weimar a fost
înființată oficial. La 11 august 1919, Constituția Weimar a intrat în vigoare odată cu
semnarea acesteia de către președintele Friedrich Ebert.

Suferind din cauza crizei economice, a condițiilor aspre de pace dictate de Tratatul de la

Versailles, precum și a succesiunii unor guverne mai mult sau mai puțin stabile, poporul
Germaniei s-au lipsit din ce în ce mai mult de identificarea cu sistemul lor politic și cu
„Înființarea Partidelor” în parlamentul lor democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară
largă de extrema dreaptă (monarhism, völkisch și nazism) Dolchstoßlegende, care
promova ideea că Germania a pierdut Primul Război Mondial datorită eforturilor și
influenței celor care doreau să răstoarne guvernul. Cea mai mare acuzație adusă
guvernului de la Weimar a fost trădarea națiunii germane, prin semnarea Tratatului de la
Versailles, în timp ce comuniștii radicaliști de stânga, precum Liga Spartakistă (Grupul
Spartakist), doreau o revoluție având drept țintă principală abolirea capitalismului în
favoarea unui Räterepublik.

Cu toate acestea, nemulțumirea față de noul guvern de la Weimar a provocat

creșterea Partidul Comunist din Germania. Mulți conservatori au fost atrași de
revoluționarea în spirit revanșard a dreptei politice, în special Partidul Muncitoresc
German Național-Socialist - Partidul nazist. Până în 1932, aceste două partide au
controlat majoritatea parlamentului, (296 de scaune parlamentare până în iulie 1932).
După câteva serii de cabinete de scurtă durată, președintele Paul von Hindenburg a
luat o decizie crucială: având puține alternative și presat de consilierii de dreapta, la 30
ianuarie 1933, von Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei,
îndeplinind cererea lui Hitler.

Al Treilea Reich (1933–1945)

Articol principal: Germania Nazistă.

Harta celui de-al Treilea Reich în 1939

În aproape toată această perioadă statul german a purtat denumirea oficială Deutsches

Reich (Imperiul German); denumirea colocvială a fost Drittes Reich (Al Treilea Reich)
sau și Nazi-Deutschland (Germania nazistă).
La 27 februarie 1933, sediul Reichstagului (parlamentului german de pe atunci), aflat în
clădirea numită și până astăzi Reichstag, a fost incendiat, aceasta constituind pretextul
pentru decretele de urgență ce au abrogat drepturile cetățenești de bază.[25] O hotărâre
a parlamentului i-a dat lui Hitler putere legislativă nerestricționată. Doar Partidul Social
Democrat SPD a votat împotriva acesteia, în timp ce membrii comuniști ai parlamentului
au fost încarcerați. Folosindu-și puterea de a distruge orice rezistență actuală sau
potențială, în decurs de câteva luni, Hitler a pus bazele unui stat centralizat totalitarist.
Industria a fost revitalizată prin producția masivă de armament, de fapt, interzisă
Germaniei după pierderea Primului Război Mondial. În 1935 Germania a redobândit
controlul asupra ținutului istoric Saar, iar în 1936 controlul militar al ținutului Rin,
amândouă fiind pierdute în urma Tratatului de la Versailles. Susținând, în paralel,
campania agresivă a dezvoltării masive a producției de armament, politica externă a
Germaniei a devenit mai agresivă și expansionistă, împingând, voit, omenirea spre Al
Doilea Război Mondial. În 1938 și 1939, Austria și Cehoslovacia au fost aduse sub
controlul Germaniei și a fost pregătită invazia Poloniei (Pactul Hitler-Stalin, Operațiunea
Himmler). La 1 septembrie 1939 armata Germaniei a lansat războiul „fulger” (blitzkrieg)
asupra Poloniei, care a fost rapid ocupată de trupele Germaniei și de Armata
Roșie Sovietică, marcând începutul celui de-al Doilea Război Mondial în
Europa. Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei și, întrucât războiul s-a
extins, Germania și aliații săi au căpătat controlul asupra unei mari părți din Europa
continentală.

Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, Germania a încălcat Pactul Hitler-Stalin și a invadat Uniunea

Sovietică. În același an, Japonia a atacat baza americană de la Pearl
Harbor din Oceanul Pacific, iar Germania, în calitate de aliat al Japoniei, a declarat
război și Statelor Unite. Deși armata germană a avansat în Uniunea Sovietică destul de
rapid, Bătălia de la Stalingrad a marcat punctul de turnură al acestui război. În
consecință, armata germană a început să se retragă de pe Frontul de Est. În
septembrie 1943, Italia, aliata Germaniei, a capitulat, obligând forțele Wehrmact-ului să
deschidă un alt front pentru păstrarea acestei regiuni nord-mediteraneene în sistemul
de apărare german. Operațiunea Neptun a marcat un alt punct de turnură în acest
război, deschizând frontul vestic. La 6 iunie 1944, Forțele aliate anglo-americane au
debarcat pe Coasta Normandiei din Franța ocupată și s-au îndreptat spre teritoriul
german, astfel că foarte curând, la 8 mai 1945, după ce Armata Roșie a cucerit Berlinul,
iar Hitler s-a sinucis în bunkerul său, Germania nazistă a fost silită să capituleze
necondiționat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au murit aproximativ 7
milioane de civili și soldați germani (inclusiv etnicii germani din Europa de est).

În timpul celui de-al Treilea Reich, guvernul german nazist a aplicat politici împotriva
minorităților și multor dizidenți, ceea ce, mai târziu, avea să fie cunoscut sub denumirea
de Holocaust. În timpul acestuia au fost uciși aproximativ 17 milioane de oameni,
inclusiv circa 6 milioane de evrei și un număr important de țigani, polonezi și alți slavi,
prizonieri de război sovietici, bolnavi mintali, homosexuali și membri ai opoziției politice.
Cel de-al Doilea Război Mondial și genocidul nazist au fost responsabili pentru mai mult
de 40 de milioane de morți în Europa. După încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial, s-au desfășurat, la Nürnberg, procesele criminalilor de război germani.