Modulul 10 - Elemente de dezvoltare durabilă urbană

10.1. Principii de dezvoltare durabila

A. Dezvoltarea durabila - problematica fundamental a secolului XXI

De-a lungul istoriei, omenirea a avut multe probleme de rezolvat. Dar problema energiei a fost, este şi va fi
problema centrală, de rezolvarea căreia depinde funcţionarea şi dezvoltarea de mai departe a omenirii.
Una din cele mai mari provocări ai secolului XXI constă în asigurarea accesului fiecărui cetăţean al planetei
Pământ la energie curată (nonpoluantă), durabilă şi la un cost rezonabil. Noţiunile “durabil”, “dezvoltare
durabilă”, “economie durabilă”, etc. astăzi se utilizează frecvent, chiar poate prea frecvent, începând cu
parlamente la elaborarea legilor şi strategiilor de dezvoltare a ţării respective, guverne – în programele de
guvernare, partide politice în programele lor electorale şi terminând cu autorităţile publice locale şi actorii
economici, care trebuie să realizeze în viaţa de toate zilele acest concept de dezvoltare. Dar puţini cunosc,
că noţiunile de “durabilitate - sustainability” şi “dezvoltare durabilă – sustainable development” sunt
termeni relativ noi, care au fost lansaţi de Comisia Brundtland a ONU (Gro Varlem Brundtland în acea
perioadă era Prim-ministru al Norvegiei şi concomitent Preşedinte al Comisiei ONU) în raportul “Viitorul
Nostru Comun” în anul 1987. Comisia a definit noţiunea de dezvoltare durabilă ca “o dezvoltare care
satisface necesităţile prezentului fără a compromite capacităţile viitoarelor generaţii să-şi satisfacă
propriile necesităţi” (Organizaţia Naţiunilor Unite, 1987 [1]). Dat fiind faptul că producerea (conversia)
energiei din surse fosile provoacă poluarea mediului, creşterea pericolului pentru sănătate, schimbarea
climei, etc. conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat şi concretizat, în primul rând, în contextul
dezvoltării sectorului energetic. Astfel, la Conferinţa Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbarea Climei,
care a avut loc în anul 1992 la Rio de Janeiro s-a formulat o definiţie mai amplă a conceptului dezvoltare
durabilă. Prin dezvoltare durabila trebuie înţeles un proces al dezvoltării economice care va avea ca
rezultat o îmbunătăţire a nivelului de viata al omenirii, fară a se deteriora ecosistemul planetei noastre.

Aceasta înseamnă o folosire ordonata a resurselor naturale pentru ca fiecare membru al omenirii sa aibă
porţia sa de mediu curat, precum şi obligaţia sa de-a se strădui sa îl îmbunătăţească pentru a asigura
copiilor săi o şansă mai bună decât a avut-o el însuşi.

Pe parcurs de milenii omenirea a folosit pentru satisfacerea necesităţilor sale doar energie regenerabilă –
radiaţia solară, lemne de foc, vântul şi apa curgătoare, ultimele fiind derivate ale aceiaşi energii solare.

Începând cu secolul XIX se creează noi sisteme energetice bazate pe avantajele incontestabile ale surselor
fosile: concentrare ridicată, posibilitate de stocare, pot fi transportate la distanţe mari şi convertite în alte
tipuri de energie – termică, mecanică, electrică. Pe parcursul a circa 200 ani omenirea a creat un complex
energetic grandios şi greu de imaginat, care asigură serviciile fundamentale: iluminatul, încălzirea,
refrigerarea, transportul, procesele tehnologice, etc. Fără energie nu pot fi menţinute standardele
moderne de bunăstare, educaţie şi sănătate. Totodată, s-a recunoscut că energia modernă este vinovată
de apariţia a numeroase probleme de mediu.

Va trebui să găsim un compromis între cererea crescândă de servicii energetice şi necesitatea acută de-a
proteja mediul ambiant. În viziunea autorilor prezentei lucrări, soluţia problemei constă în revenirea
omenirii la surse regenerabile, altfel spus la energia solară. În aşa mod se va repara lanţul firesc, rupt acum
200 de ani. Secolul XIX a fost al aburilor, secolul XX –al electricităţii, iar secolul XXI va fi al soarelui sau nu
va fi deloc.

B. Pachetul energie-mediu în cadrul strategiei energetice din UE şi din România

Complexitatea problemelor aferente sistemelor energetice, având în vedere ansamblul subsistemelor

componente: producerea, transportul, conversia şi consumul energiei, a cunoscut o creştere
spectaculoasă în ultimile decenii, odată cu acutizarea problemelor globale de mediu, schimbările climatice
şi epuizarea rezervelor naturale.

În acest context obiectivul central al cooperării internaţionale în domeniul mediului este dezvoltarea
durabila.

Deci, politica energetică durabilă se poate defini drept aceea politică care maximizează bunăstarea
omenirii pe termen lung, simultan cu păstrarea unui echilibru dinamic între siguranţa în alimentare cu
energie, competitivitatea serviciilor energetice şi protecţia mediului, ca răspuns la provocările sistemului
energetic.

Consiliul European a adoptat în luna iunie 2010 strategia energeticăa : „Europa 2020 pentru o creştere
inteligentă, durabilă şi favorabila incluziunii”. Obiectivele stabilite sunt ambiţioase atât în ceea ce
priveşte aspectele energetice dar şi cele aferente protecţiei mediului, având in vedere schimbările
climatice cu care se confruntă planeta.

Astfel, priorităţile noii strategii europene sunt:

o reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efecte de seră;

o creşterea cu 20% a ponderii energiei având la bază energia regenerabilă;

o creşterea cu 20% a ponderii a eficienţei energetice.

Deci, putem concluziona că politica energetică a se bazează pe principul celor trei obiective de 20% (cele
enumerate mai sus).
Pe termen lung, până în anul 2050, obiectivele energetice corelate cu cele de mediu sunt îndrăzneţe, şi
anume reducerea cu 90-95% a emisiilor de CO2. Având în vedere că industria energetică, indeosebi
subsistemul producerii energiei este principalul răspunzător de acest fenomen, alaturi de transporturi,
obiectivul nu poate fi atins fără implementarea unor solutii tehnologice de captare şi stocare a CO2.

Alături de ţările Uniunii Europene (răspunzătoare de producerea de cca. 16% din emisiile de CO2), în lupta
pentru acest deziderat trebuie să se alinieze şi SUA, Canada, China, India şi Africa de Sud, având în vedere
că cele trei din urmă “sunt cele mai vinovate” de producerea gazelor cu efect de seră.

Un rol important în perioda imediat urmatoare îl va avea promovarea în continuare pe scară largă a
eficienţei energetice, având în vedere limitarea actuală a surselor actuale de energie primară şi
necesitatea promovării dezvoltării sustenabile.

C. Dezvoltarea durabila - definitie, scurt istoric

Definiţia dezvoltarii durabile (conform Raportului Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare, 1987),
este : Capacitatea omenirii de a asigura satisfacerea cerintelor generatiei prezente fara a compromite
capacitatea generatiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi.

Pentru realizarea acestui deziderat, raportul consideră că economia mondială trebuie să accelereze
creşterea economică, în contextul respectării cerinţelor legate de mediul înconjurător1.

Dezvoltarea economică implică schimbare, care conduce la ameliorarea vietii şi la progres. In definitiile
dezvoltarii se regasesc termenii de :schimbare şi transformare.

Definitiile acceptate pentru dezvoltarea şi cresterea economică sunt urmatoarele:

a.Dezvoltarea economica reprezintă cresterea in timp a nivelului general de prosperitate a societatii.

b.Cresterea economica este procesul de sporire al a capaciattii economiei de a produce bunuri si servicii.
Se realizeaza prin intermediul factorilor de productie sau ai tehnologiei. Se masoara prin modificarea PNB.

Produsul National Brut (PNB) reprezintă valoarea totala de piata a produselor si serviciilor finale realizate
intr-o economie intr-o perioada de timp data.

Dezvoltarea economica presupune o combinatie de trei tipuri de schimbari:

 progres al utilitatii, manifestat prin satisfacerea cerintelor si realizarea prosperitatii indivizilor in

societate: salariul real pe cap de locuitor, calitatea mediului;

 progres in domeniile sanatatii , invatamantului, calitatea vietii;

 autorespectul.
Conceptul de dezvoltare economica este mult mai larg decat cel de crestere economica.Cresterea
economica contribuie la dezvoltarea economica, prin furnizarea de bunuri si servicii suplimentare si
reprezinta doar o parte a dezvoltarii.

Dezvoltarea durabila aloca o importanta mult mai mare ca in trecut calitatii mediului si serviciilor
generale oferite de mediul natural si amenajat.

Functiile mediului sunt considerate obiective centrale in conceptul dezvoltarii durabile.Acestea au

contibuţii directe şi indirecte la calitatea vietii, la produsul naţional brut prin intermediul unui sector de
mediu, la activitatea economica prin intermediul input-ului de materii prime si energie precum şi la
sustinerea sistemelor suport ale vietii.

Mediul natural are trei functii majore care prezinta o semnificatie directa la modul de interpretare a
dezvoltarii durabile :

 utilitatea directa pentru indivizi ;

 furnizarea de input-uri pentru procesele economica;

 asigurarea unor servicii pentru sustinerea vietii.

Investitiile pentru protejarea mediului si furnizarea confortului creeaza venit si locuri de munca.Investitiile
in domeniul mediului sunt mai putin productive, conducand la o crestere economica dar mai lenta.

Programele de mediu contribuie la crestrea produsului national brut in primul an , dar efectul in anul final
poate fi pozitiv sau negativ.

Compatibilitatea cresterii economice cu cea a calitatii mediului este o problematică controversată. In acest
sens, de-a lungul timpului, au luat naştere doua curente:

a.Curentul anti-crestere – care susţine:

 cresterea economica conduce inevitabil la degradarea mediului deoarece creşterea presupune

utilizarea unei cantităţi sporite de materii prime si energie care conduce la cresterea cantităţii de
desuri;

 creşterea cantitătii de deşeuri pune in pericol epuizarea resurselor dar si circuitul deseurilor, care pot
depasi capacitatea de asimilare a mediului.

b.Curentul pro-crestere- ale cărui concepte sunt:

 cresterea economica este singura parghie prin care se pot genera fonduri pentru protectia mediului;

 investitii prea mari in sectorul de mediul restrictioneaza cresterea, dauneaza competitiei

internationale si reduc locurile de munca.
În ceea ce priveşte dezvoltarea durabila şi echitatea se admit urmatoarele definiţii:

Echitatea – justetea cu care este distribuit venitul sau propsperitatea in cadrul societatii.

Optimalitate – este o cale de dezvoltare care maximizeaza valoarea prezenta a castigurilor viitoare ale
bunastarii umane.

Durabilitatea - este o cale de dezvoltare in care bunastarea umana sporeste sau cel putin nu scade in
timp.

Supravietuirea - este o cale care se situeaza deasupra unui nivel minim de bunastare. Orice nivel aflat sub
cel minim nu este viabil.

O rezerva constanta sau in crestere a capitalului natural poate asigura justetea distributiei venitul in
cadrul unei generatii in aceeasi tara . această afirmaţie este considerată valabilă pentru tarile sarace, sau
in dezvoltare dependenta de resursele proprii.

Protejarea mediului natural conduce implicit la apararea acestei dependente si contribuie la sanatatea si
prosperiattea populatiei. Mentinerea capitalului natural impune costuri asupra celor sarci – plata de
masuri pentru conservarea valorilor necesare 2.

Tendinţele actuale se pot sintetiza în urmatoarele aspecte:

 mediul natural tinde sa fie bun public – daca sunt disponibile pot fi furnizate tuturor
grupurilor . De exemplu : daca calitatea aerului este imbunatatita de un grup care a investit in
acesta, de acest bun beneficiaza si persoanele care au fost indiferente la acest fenomen. Astfel
bunurile publice sunt impartite si nici un grup nu poate fi exclus. Cei bogati detinanad mai
multa putere politica decat cei saraci, ii pot forta pe acestia sa cumpere mi multa politica de
mediu;

 multe valori ale mediului tind sa fie mai mult locale decat globale. Exemplu: calitatea aerului
variaza de la o zona la alta. Teoretic cei bogati pot “cumpara “ o calitatea mai buna a aerului.,
prin alegerea locului in care traiesc si lucreaza. In practica insa aceasta mobilitate de alegere a
zonei in care se desfasoara viata este restrictionata chiar in cadrul economiilor dezvoltate: este
limitata de venituri si constringeri solciale;

 beneficiile brute legate de imbunatatirile in domeniul mediului in lumea industrialala nu sunt

sistemic legate de venit;

 nu exista inca studii sistematice referitoare la influenta pe care o poate avea supra mediului.

 Prin natura sa poluarea globala nu este legata de bogatie sau persoane. Efectele pot fi totusi
mai severe in tarile sarace. In tarile sarace ( in special cele bazate pe agricultura) pe masura ce
 saracia se adanceste, mediul saraceste , mediul este degradat pentru obtinerea imediata a
stocurilor de hrana.. Pe masura ce mediul este degradat perspectivele pentru generatiile
urmatoare scad. Si se accelereaza un cerc vicios.Pentru tarile bogate evidenta functiei pozitive
a echitatii este in general neconcludenta.

Evolutia politicii comunitare de mediu in contextul dezvoltarii durabile – evenimente principale.

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândeşte
un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale şi a
deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului.

În anul 1972 s-au pus bazele politicii comunitare de mediu, continuându-se ulterior dezvoltarea acesteia ca
una dintre cele mai importante politici comunitare.

1972 – Stockholm - Conferinţa Naţiunilor Unite

• 113 Naţiuni prezente îşi manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană
influenţează mediul.

• Sunt evidentiate problemele poluării, distrugerii resurselor, deteriorării mediului, pericolul

dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al oamenilor şi se acceptă legătura
indisolubilă între calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru generaţiile actuale şi viitoare.

Summit-ul de la Paris - protecţia mediului în contextul expansiunii economice şi a îmbunatăţirii

standardelor de viaţă.

1983 - Comisia Brundtland - Problema-cheie a dezvoltării durabile este opoziţia între nevoile de creştere
ale populaţiei şi limitele impuse de resursele planetei precum şi degradarea continuă a mediului.

 Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare (World Commission on

Environment and Development) având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi oferirea
de soluţii cu privire la viabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Această comisie a fost
prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei la acea dată.

 Comisia Brundtland a subliniat existenţa a două probleme majore:

 dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde mai înalte de trai pentru un mic
procent din populaţie, ci creşterea nivelului de trai al tuturor;

 dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor noastre

naturale, nici poluarea mediului ambiant.
1987 - Raportul Brundtland – defiţia oficială a dezvoltarii durabile: “Capacitatea omenirii de a asigura
satisfacerea cerintelor generatiei prezente fară a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile necesităţi”.

1992 - Conferinţa de la Rio, Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea.

• Participă 120 de şefi de stat şi sunt din nou aduse în centrul atenţiei problemele privind
mediul şi dezvoltarea.

• Dezvoltarea durabilă reprezintă "o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman
pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat".

• Scopul declarat al Conferinţei a fost stabilirea unei noi strategii a dezvoltării economice,
industriale şi sociale în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă – "sustainable development".

• Naţiunile prezente au fost de acord asupra unui plan de dezvoltare durabilă numit Agenda
21 şi asupra a două seturi de principii: Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare şi Principiile
pădurii.

"Oamenii au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura; naţiunile au dreptul

suveran de a exploata resursele proprii, fără însă a cauza distrugeri ale mediului în afara graniţelor
proprii." – Declaraţia de la Rio

Alături de Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio, s-a ajuns la un acord cu privire la două convenţii obligatorii:

• Convenţia privind Diversitatea Biologică (Convention on Biological Diversity CBD) şi

• Convenţia cadru privind Schimbările Climatice.

1997- RIO+5 (1997)- Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferinţa de la Rio (New York, 1997).

1999 – Tratatul de la Amsterdam - a consolidat baza legală a politicii vizând protecţia mediului precum şi
promovarea dezvoltării durabile în cadrul Uniunii Europene.

2000 –Consiliului European de la Lisabona , angajament până în anul 2010, "cea mai competitivă şi
dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume"

2001 – Summit-ul de la Goetheborg - A fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene.

2002 - RIO+10(2002) - Evaluarea progresului realizat la zece ani, Summitul de la Johannesburg

2005 – Comisia a demarat un proces de reviziure a Strategiei de Dezvoltare Durabilă,

2006 - A fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune Europeană extinsă.

2007 – Tratatul de la Lisabona - protocoale adiţionale privind schimbările climatice şi lupta împotriva
încălzirii globale.
2012- RIO+20(2012) - Conferinţa ONU privind Dezvoltarea Durabilă – UNCSD Evaluarea progresului
realizat la 20 ani.

Obiectivul conferinţei a fost de a asigura un angajament politic reînnoit pentru dezvoltarea durabilă,
evaluarea progreselor realizate până în prezent şi lacunele în punerea în aplicare a rezultatelor
principalelor summituri privind dezvoltarea durabilă, precum şi abordarea provocărilor noi şi emergente.
În acest scop, accentul s-a pus pe două teme majore:

 economia verde, în contextul dezvoltării durabile şi al eradicării sărăciei (trebuie avut în

vedere legăturile cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – Millenium Development
Goals, MDGs) ;
 cadrul instituţional pentru dezvoltare durabilă.
Din 5 in 5 ani au avut loc evaluari periodice ale Conferinţei de la Rio (+5, +10, +20).

a.RIO+5(1997)- Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferinţa de la Rio (New York, 1997)

 A evidenţiat o serie de deficienţe, legate în particular de echitatea socială şi sărăcie.

 reducerea asistenţei oficiale acordate pentru dezvoltare şi creşterea datoriilor internaţionale;

 eşecul îmbunătăţirii: transferului de tehnologie, construcţiei capacităţilor pentru participare şi

dezvoltare;

 eşecul coordonării instituţionale şi

 incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producţie şi de consum.

b.RIO+10(2002) Evaluarea progresului realizat la zece ani Summitul de la Johannesburg

A făcut apel la ratificarea, întărirea şi implementarea mai fermă a acordurilor şi convenţiilor internaţionale
privind mediul şi dezvoltarea.

Summitul Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă (World Summit on Sustainable Development –
WSSD:

o Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă ;

o Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă (JPOI).

 Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element central al agendei

internaţioanle şi a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor globale de luptă împotriva
sărăciei şi pentru protecţia mediului.

 S-a aprofundat şi întărit înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidenţiere a
importantelor legături dintre sărăcie, mediu şi utilizare a resurselor naturale.
 Guvernele au căzut de acord şi au reafirmat un domeniu de obligaţii şi ţinte concrete de acţiune pentru
realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

 Prin Declaraţia de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul şi întărirea
celor trei piloni interdependenţi ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi
protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global.

 Planul de implementare urmăreşte aplicarea de măsuri concrete la toate nivelurile şi întărirea

cooperării internaţionale, în baza responsabilităţolor comune dar diferenţiate, exprimate în Principiul 7
al Declaraţiei de la Rio şi integrarea celor trei piloni ai dezvoltării durabile.

În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe:

 eradicarea sărăciei ;

 modificarea modelelor de producţie şi consum;

 protejarea sănătăţii

 protejarea şi managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economică şi socială.

c.RIO+20(2012) Evaluarea progresului realizat la 20ani-Conferinţa ONU privind Dezvoltarea Durabilă –

UNCSD

Conferinţa a avut loc în Brazilia, în 2012, cu ocazia celei de a 20-a aniversări din 1992 a Conferinţei
Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED), la Rio de Janeiro, şi aniversarea a 10 ani din 2002
Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă (WSSD) de la Johannesburg.

Obiectivul conferinţei a fost de a asigura un angajament politic reînnoit pentru dezvoltarea durabilă,
evaluarea progreselor realizate până în prezent şi lacunele în punerea în aplicare a rezultatelor
principalelor summituri privind dezvoltarea durabilă, precum şi abordarea provocărilor noi şi emergente.
În acest scop, accentul se pune pe două teme majore:

 Economia verde, în contextul dezvoltării durabile şi al eradicării sărăciei (trebuie avut în vedere
legăturile cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – Millenium Development Goals, MDGs) şi

 Cadrul instituţional pentru dezvoltare durabilă.

D. Poluarea, inamicul societatii trecute, prezente si viitoare

Poluarea este una din cele mai importante probleme cu care se confruntă actual omenirea, deoarece, pe
parcursul dezvoltării sale, civilizaţia umană a ajuns să genereze, datorită creşterii consumului respectiv
productiei, din ce în ce mai multă poluare.
În special, perioada dezvoltării industriale s-a caracterizat printr-o creştere a poluării simultan cu cea a
producţiei de deşeuri, uneori extrem de toxice.

Pornind de la faptul că etimologic, a polua înseamnă a murdări, a degrada, a profana. definirea noțiunii de
poluare s-a făcut în diferite moduri încercând să se dea un înţeles cât mai general şi complet acesteia.

Conform Conferinţei Mondiale a O.N.U., Stockholm, 1972, poluarea reprezintă modificarea

componentelor naturale ale mediului prin prezenţa unor componente străine, numite poluanţi, ca
urmare a activităţii omului, şi care provoacă prin natura lor, prin concentraţia în care se găsesc şi prin
timpul cât acţionează, efecte nocive directe sau indirecte (prin intermediul produselor agricole, apei sau
a altor produse biologice) asupra sănătăţii omului, creează disconfort sau împiedică folosirea unor
componente ale mediului esenţiale vieţii.

Fig. 10.1. Poluarea atmosferică

Deci:

• poluarea desemnează o acţiune prin care omul degradează propriul mediu de viaţă;

• termenul cuprinde acele acţiuni prin care „se produce ruperea echilibrului ecologic” sau „pot
dăuna sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor” ori „pot produce pagube economiei naţionale prin
modificarea calităţii factorilor naturali sau creaţi prin activităţi umane”;

• poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu

sănătatea umană, calitatea vieții sau funcţia naturală a ecosistemelor (organismele vii şi mediul în care
trăiesc).

Chiar dacă definiţia specifică faptul că poluarea se datorează activităţii omului, trebuie menţionat faptul că,
în realitate există atât surse artificiale de poluare (care genereaza cea mai mare parte a substantelor
poluante eliberate în mediul înconjurator), cât şi surse naturale de poluare (descompuneri naturale ale
materiei organice, eruptiile vulcanice, erodarea solului, pulberile din meteoriti etc.), care deşi în prezent
au un potential redus de poluare, la scara geologică au o mare importanţă.

Din punctul de vedere al felului surselor de poluare artificiale (produse de om) se disting: poluarea
industriala (inclusiv agricultura), poluarea casnică (inclusiv încălzirea locuinţelor) şi poluarea datorată
mijloacelor de transport (fig. 10.2.).
 Fig. 10.2. Ponderea orientativă a diverselor surse artificiale de poluare

După natura influenţelor asupra mediului ambiant, se pot diferenţia următoarele tipuri de poluare:

 poluarea chimică, consecinţă a dezvoltării industriale, agriculturii de tip intensiv, a transportului şi

a urbanizării;
 poluarea fizică, cu aceleaşi cauze cu cea chimică, putând fi sonoră (zgomote, vibraţii), termică,
electromagnetică şi radioactivă;
 poluarea microbiologică, care constă în diseminarea în mediul ambiant a germenilor patogeni sau
condiţionat patogeni, a elementelor infestate de către subiecţi umani sau animale bolnave sau
purtători;
 poluarea psihică şi informatică (culturală şi spirituală), consecinţă a folosirii excesive a mass-media;
 poluarea estetică, consecinţă a degradării peisajului prin urbanizare necivilizată, prin sistematizare
conceptuală improprie, amplasarea de obiective industriale în zone virgine sau puţin modificate de
om.

Din punctul de vedere al întinderii în spaţiu a zonei pe care se manifestă acţiunea de poluare, aceasta
poate fi: poluare locală, poluare urbană sau rurală, poluare regională sau zonală, poluare continentală şi
poluare globală.

Din punctul de vedere al orizontului de timp pe care se manifestă fenomenele de poluare, există: poluare
pe termen scurt (minute, zile), poluare pe termen mediu (săptămani, luni) şi poluare pe termen lung (ani).

Perceptia fenomenelor de poluare

Contaminarea umană a atmosferei Pământului poate lua multe forme şi a existat de când oamenii au
început să utilizeze focul în diferitele activitaţi aferente agriculturii, mesteşugurilor, încălzirii, pregătirii
alimentelor.

În timpul Revoluţiei Industriale (sec.XVIII şi XIX), poluarea aerului a devenit o problemă majoră.
Smogul.

Poluarea urbană a aerului este cunoscută sub denumirea de „smog”. Smogul este în general un amestec
de monoxid de carbon şi compuşi organici din combustia incompletă a combustibililor fosili cum ar fi
cărbunii şi de dioxid de sulf de la impurităţile din combustibili. În timp ce smogul reacţionează cu oxigenul,
acizii organici şi sulfurici se condensează sub formă de picături, întreţinând ceaţa. Până în secolul XX
smogul devenise deja un pericol major pentru sănătate.

Fig. 10.4. Fenomenul de smog.

Un alt tip de smog, cel fotochimic, a început să reducă calitatea aerului deasupra oraşelor mari (cum ar fi
Los Angeles în anii '30). Acest smog este cauzat de combustia în motoarele autovehiculelor şi ale
avioanelor a combustibilului care produce oxizi de azot şi eliberează hidrocarburi din combustibilii "nearşi".
Razele solare fac ca oxizii de azot şi hidrocarburile să se combine şi să transforme oxigenul în ozon, un
agent chimic care atacă cauciucul, atacă plantele şi irită plămânii. Hidrocarburile sunt oxidate în substanţe
care se condensează şi formează o ceaţă vizibilă şi pătrunzătoare.

Ploaia acidă.

Majoritatea poluanților pot fi "spălați" de către ploaie, zăpadă sau ceață după ce au parcurs distanțe
foarte mari, uneori chiar continente întregi. În timp ce poluanții se adună în atmosferă, oxizii de sulf și de
azot sunt transformați în acizi care se combină cu ploaia. Aceasta ploaie acidă afectează în căderea sa viața
de pe planetă, putând provoca moartea unor vieţuitoare acvatice şi terestre precum şi a plantele din
zonele afectate. Practic pot fi afectate ecosisteme întregi. Regiunile care sunt în drumul vântului care bate
dinspre zonele industrializate, cum ar fi Europa și estul Statelor Unite și Canadei, sunt cele mai expuse
ploilor acide. Acestea pot afecta sănătatea umană precum și obiecte create de oameni, de exemplu ele
“dizolvă” lent, in timp, opere de arta expuse in exterior precum și fațadele capodoperelor arhitecturale
din marile orașe ale lumii, ca: Roma, Atena și Londra.

Fig. 10.5. Efectul ploilor acide.

Efectul ploilor acide asupra materialelor de construcţie (calcar, marmură) a fost observant încă din sec.XVII,
iar asupra pădurilor în anul 1853, dar studii aprofundate asupra fenomenului au fost efectuate după 1960.

Încălzirea globală.

În ultimele două secole, dar mai ales în ultimele decenii s-a constatat un fenomen de creştere continuă a
temperaturilor medii ale atmosferei înregistrate în imediata apropiere a solului, precum şi a apei
oceanelor. Temperatura medie a aerului în apropierea solului a crescut în ultimul secol cu 0,74 ±0,18 ° C.
Din cauza efectului de seră se asteaptă ca temperatura globală să crească cu 1,4° C până la 5,8° C până în
anul 2100.

Dacă fenomenul de încălzire observat este cvasi-unanim acceptat de oamenii de ştiinţă şi de factorii de
decizie, există diverse explicaţii asupra cauzelor procesului. Iniţial, fenomenul a fost asociat cu
fenomenului cosmic de maximum solar, acestea alternând cu mici glaciațiuni terestre asociate fenomenul
de minimum solar. În ultima vreme, opinia dominantă este că încălzirea se datorează activităţii umane,
respectiv creșterii concentrației gazelor cu efect de seră, de proveniență antropică, şi în special prin
eliberarea de dioxid de carbon în atmosferă prin arderea de combustibili fosili.

Teoria încălzirii globale antropice este contestată de unii oameni de ştiinţă şi politicieni, existând chiar
teoreticieni ai conspiraţiei care cred că totul este doar un pretext al elitelor mondiale de a cere taxe
împotriva poluării sau de a promova energetica nucleară, compromisă în urma accidentelor de la Cernobâl
şi Fukushima.
Încălzirea globală are efecte profunde în cele mai diferite domenii: afectează sănătatea oamenilor,
provoacă sau va provoca ridicarea nivelului mărilor şi oceanelor, provoacă extreme climatice, conduce la
topirea gheţarilor şi extincţia a numeroase specii de plante şi animale. Dat fiind efectele de mai sus, în
ultima vreme s-a propus înlocuirea termenului de încălzire globală cu termenul de schimbări climatice.

Distrugerea stratului de ozon.

Producția excesivă a compușilor care conțin clor cum ar fi clorofluorocarbonații – CFC - (compuși folosiți
până acum în frigidere, aparate de aer condiționat și în fabricarea produselor pe bază de polistiren) a
epuizat stratul de ozon stratosferic, creând și o gaură deasupra Antarcticii care durează mai multe
săptămâni în fiecare an. Ca rezultat, expunerea la razele dăunătoare ale Soarelui (ultraviolete UVB) a
afectat viața acvatică și terestră și amenință sănătatea oamenilor din zonele nordice și sudice ale planetei.

Bioacumularea.

Compușii nondegradabili cum ar fi diclor-difenil-tricloretanul (DDT), dioxinele, difenilii policrorurați (PCB) și

materialele radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de acumulare și pot afecta lanțul trofic prin
intermediul animalelor. De exemplu, moleculele compușilor toxici pot să se depună pe suprafața plantelor
acvatice, fără să distrugă acele plante, însă un pește care se hrănește cu aceste plante acumulează o
cantitate mare din aceste toxine. Un alt pește, verigă a lanțului trofic, sau alte animale carnivore care se
hrănesc cu pești mici pot să acumuleze o cantitate mai mare de toxine, care poate depăși limitele admise.
Acest proces se numește „bioacumulare”.

Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilăa României “Orizonturi 2013–2020–2030”

Documentul urmează prescripţiile metodologice ale Comisiei Europene şi reprezintă un proiect comun al
Guvernului României, prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, şi al Programului Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare, prin Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă. Strategia stabileşte obiective
concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil şi realist, la un nou model de dezvoltare
propriu Uniunii Europene şi larg împărtăşit pe plan mondial – cel al dezvoltării durabile, orientat spre
îmbunătăţirea continuă a vieţii oamenilor şi a relaţiilor dintre ei în armonie cu mediul natural. Elaborarea
Strategiei este rezultatul obligaţiei asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene
conform obiectivelor convenite la nivel comunitar, în special cele statuate în Tratatul de aderare, în
Strategia Lisabona pentru creştere şi locuri de muncă şi în Strategia reînnoită a UE pentru Dezvoltare
Durabilă din 2006.
 Fig. 10.5. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României “Orizonturi 2013–2020–2030”

Obiective strategice ale Romaniei pe termen mediu şi lung:

 Orizont-2013:
Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor şi
politicilor publice ale României;

 Orizont-2020:
Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării
durabile;

 Orizont-2030:
Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor UE.

Direcţiile principale de acţiune, detaliate pe sectoare şi orizonturi de timp sunt:

 corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiţionale în profil inter-

sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea de susţinere a capitalului natural;

 modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională, sănătate publică şi

servicii sociale, ţinând seama de evoluţiile demografice şi de impactul acestora pe piaţa muncii;

 folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de vedere economic şi
ecologic, în deciziile investiţionale; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate
activităţile de producţie şi servicii;
  anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea din timp a unor planuri de măsuri pentru
situaţii de criză generate de fenomene naturale sau antropice;

 asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale

României, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea fertilităţii solului, conservarea
biodiversităţii şi protejarea mediului;

 identificarea unor surse suplimentare de finanţare pentru realizarea unor proiecte şi programe de
anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei, protecţiei mediului, siguranţei
alimentare, educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;

 protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional, racordarea la normele şi

standardele europene privind calitatea vieţii.

În concluzie, viitorul aparţine promovării unui viitor energetic durabil, acţionandu-se nemiljocit în domenii
precum: evaluarea politicilor energetice şi mediul ambiant, elaborarea de scenarii de politică în domeniu
energiei corelate cu mediul, resurse şi tehnologii energetice noi, accesul la energie în zonele urbane,
cadrul legislativ global corelat cu reglementările asupra comerţului cu energie şi elaborarea codurilor de
bună practică.

10.2. Soluţii de recuperare energetică a deşeurilor urbane

A. Aspecte generale privind deşeurile

În prezent, deşeurile reprezintă una dintre cele mai acute probleme legate de protecţia mediului. Anual
sunt generate mari cantităţi de deşeuri. Operatorii economici pot valorifica deşeurile, care pot fi tratate,
reciclate sau pot fi dirijate către o instalaţie de tratare (pentru diminuarea gradului de periculozitate) sau
către un incinerator (pentru reducerea volumului). Deşeurile nevalorificate sunt, în general, depozitate.
Unele activităţi de gestionare a deşeurilor pot prezenta un potenţial risc pentru mediu, deoarece diferitele
metode de gestionare implică emisia unor poluanţi în mediu. Gestionarea neadecvată a deşeurilor
conduce la numeroase cazuri de contaminare a solului şi apei subterane, ameninţând sănătatea umană.

Deşeurile sunt acele materiale rezultate în urma proceselor de producţie sau consum, care nu se mai pot
folosi, în structura în care sunt, în procesul de producţie. Se poate considera că deşeul este orice substanţă
sau orice obiect din categoriile stabilite de lege pe care deţinătorul le valorifică/elimină, are intenţia sau
obligaţia de a le valorifica/elimina.

Deşeurile sunt clasificate, după provenienţă, în deşeuri urbane şi deşeuri industriale, iar, după gradul de
periculozitate, în deşeuri periculoase şi nepericuloase.
Cantitatea de deşeuri generată în fiecare an de ţările europene este în creştere, ajungând în momentul de
faţă la peste 2500 de milioane de tone, din care 200 milioane tone intră în categoria deşeurilor urbane, iar
40 de milioane de tone în grupa deşeurilor periculoase. Între 1995 şi 2010, totalul cantitaţii de deşeuri în
Europa (inclusiv în ţările Europei Centrale şi de Est), a crescut cu 20%. Cât priveşte deşeurile municipale,
cantitatea acestora a crescut în ultimul deceniu cu circa 15%, iar prognozele apreciază menţinerea acestei
tendinţe şi în perioada imediat următoare.

Conform unui studiu al Băncii Mondiale, locuitorii ţărilor industrializate generează mult mai mult gunoi
decât locuitorii ţărilor în curs de dezvoltare. Zonele urbane din tările industrializate determină de două sau
trei ori mai mult gunoi decât cele din tările în curs de dezvoltare. Astfel, rata de generare a deşeurilor
solide urbane a fost estimată între 0,7 şi 1,8 kg/persoană/zi în statele industrializate şi între 0,4 şi 0,9
kg/persoană/zi în tările în curs de dezvoltare.

B. Deseurile urbane (DU) – definiţie, clasificare

Producerea deşeurilor urbane a crescut continuu în întreaga lume, atât în valori absolute, cât şi pe cap de
locuitor. Cantitatea de deşeuri solide municipale produsă în ţarile dezvoltate a crescut, în medie, de la 318
milioane tone în 1998, la 600 milioane tone în 2010. Se constată că, în perioada considerată, creşterea în
statele dezvoltate a fost de aproximativ 25%. Astfel, spre exemplu, în Franţa, la nivelul anului 2008, s-au
înregistrat 434 kg de deşeuri solide municipale/locuitor, fată de 220 kg cu 30 de ani în urmă.

Deşeuri urbane sunt considerate:

 deşeuri menajere şi asimilabile (ex: – deşeuri menajere de la populaţie, în amestec);

 deşeuri menajere şi asimilabile de la unităţile economice, comerciale, birouri, instituţii, unităţi

sanitare);

 deşeuri din servicii municipale (deşeuri stradale, deşeuri din pieţe, deşeuri din grădini, parcuri şi spaţii
verzi);

 deşeuri din materiale de construcţii şi deşeuri de la demolări, de tip municipal.

Deşeurile urbane se pot clasifica în :

 deşeuri menajere, voluminoase, provenite din clădiri sau terenuri destinate locuinţelor civile;

 deşeuri de orice natură sau provenienţă, aşezate pe străzi şi domenii publice sau pe străzi şi domenii
private, oricum supuse uzului public, sau pe plajele marine, pe lacuri şi pe cursurile de apă;

 deşeuri provenite din îngrijirea stradală ;

 deşeuri vegetale provenite din spaţiile verzi;

  deşeuri provenite din dezgropări, excavări.

Altă clasificare a deşeurilor solide urbane este:

 deşeuri nevoluminoase provenite de la fabrici sau de la alte aşezăminte civile în general ;

 deşeuri voluminoase, cum ar fi bunuri de consum, mobilier, obiecte de uz casnic, provenite de la

fabrici sau de la alte aşezăminte civile in general;

 deşeuri de orice natură sau provenienţă, aşezate pe străzi şi domenii publice sau pe străzi şi domenii
private, oricum supuse uzului public, sau pe plajele marine, pe lacuri sau pe cursurile de apă.

Există printre acestea o categorie particulară de deşeuri urbane periculoase (DUP) cuprinzând baterii, pile
electrice consumate, produşi şi diverse recipiente etichetate cu simbolul " T / F " (Toxic /Fuel), substanţe
spitaliceşti precum şi cele medicinale expirate.

C. Caracterizarea deşeurilor urbane, filiere de distrugere

Etapele metodologice ale analizei deseurilor urbane într-un contur dat sunt prezentate în tabelul 10.2.1.

Tabel 10.2.1

Etapele metodologice ale procesului de analiză a DU

Selectarea ambientului teritorial optim

 număr locuitori

 producţie specifică deşeuri

 compoziţie merceologică

 compoziţie elementară

 condiţii climatice

1. Alegerea eşantionului reprezentativ

2. Prepararea eşantionului

3. Selectare

4. Cântărire

5. Analiza merceologică

6. Determinarea umidităţii

7. Determinarea puterii calorifice

8. Determinarea substanţelor volatile

Cantitatea şi calitatea DU depind de următoarele aspecte :

 nivelul şi modul de viaţă al locuitorilor oraşelor;

 anotimp;

 climatul local;

 nivelul tehnologic ( natura ambalajelor, produsele menajere ).

Compoziţia deşeurilor este foarte diferită. Constituenţii acestora pot fi grupaţi în trei fracţiuni principale:

 materii organice fermentabile;

 materii inerte chimic, sticla şi metale;

 hârtie, plastic şi materiale textile.

Deşeurile urbane prezintă proprietăţi care influenţează opţiunea asupra filierei de tratare în vederea
eliminarii acestora. Cele mai semnificative sunt :

 conţinutul de umiditate - este un parametru important care influenţează puterea calorifică şi procesul
de descompunere a materiilor fermentabile; este variabil in funcţie de natura deşeurilor, de loc şi
anotimp, în medie are o valoare de 25 - 60 %;

 putere calorifică – in caracterizarea DU se utilizează în general puterea calorifică inferioară. Acest

parametru are un caracter dinamic în timp fiind funcţie de nivelul de viaţă, evoluţia alimentaţiei
populaţiei, carcterul rural sau urban al deşeurilor, naturii ambalajelor. Pe baza acestei proprietăţi se
poate aborda problemática valorificăii energetice a deşeurilor urbane.

 raportul carbon/azot - deseurile menajere contin miliarde de germeni de microorganisme termofile /

gram, ele având tendinţa de fermentatie rapidă, în desşeurile menajere proaspete acest raport se
situează între limitele 20 si 35.

D. Aspecte privind gestiunea deşeurilor în România

De exemplu, în anul 2004, cantitatea de deşeuri urbane generată pe cap de locuitor a fost de aproximativ
380 kg/locuitor, în creştere faţă de anul 2003 (în care s-au înregistrat aproximativ 365 kg/locuitor).

Procentul de valorificare a deşeurilor urbane colectate a fost de aproximativ 1,2%.

În categoria deşeurilor menajere şi asimilabile, aproape 50% o reprezintǎ deşeurile biodegradabile.

Numărul şi suprafaţa depozitelor pentru deşeurile urbane din România, pe regiuni de dezvoltare, în anul
2006.
 Tabel 10.2.2

Depozite pentru deşeuri urbane Suprafaţa Cantitatea depozitata

Regiunea (număr) (ha) (mii tone )

Nord-Est 35 114 860

Sud-Est 23 62 731

Sud-Muntenia 36 99 577

Sud-Vest Oltenia 33 115 364

Vest 37 85 684

Nord-Vest 35 132 1.092

Centru 51 106 1.080

Bucuresti-Ilfov 4 134 1.245

Total 254 847 6.633

Fig. 10.2.1. Compoziţia deşeurilor menajere şi asimilabile colectate, în anul 2006

E. Filiere de tratare a deşeurilor urbane

Tehnologiile de tratare a DU au ca sop principal eliminarea acestora. În prezent se utilizează următoarele:

-termo-distrugere - reprezintă un proces de oxidare la înaltă temperatură

care transformă fracţia combustibilă în anhidride carbonice, vapori de apă şi cenuşă.

- colectare diferenţiată - procesul de colectare a deşeurilor solide urbane, colectare ce se realizează prin
separarea, pe cât posibil mai mult a fracţiei organice de celelalte componente, fiind trimise fie către o
instalaţie de ardere (partea uscată) fie către o depozitare în locuri special amenajate, cu recuperare de
biogaz (partea organică).

-depozitare controlată - procesul de prelucrare a acelei cantităţi, din deşeurile solide urbane produse,
care nu pot fi prelucrate cu alte tehnologii, în locuri special amenajate, cu posibilitatea recuperării de
biogaz.

-digestie anaerobă - procesul de tratare în digestori adecvaţi a fracţiei organice a deşeurilor şi nămolurilor
provenite de la staţiile de epurare prin intermediul unor bacterii care lucrează în condiţii anaerobe.

- compostare - procesul de descompunere biologică aerobă oxidativă a deşeurilor, rămăşiţelor, rezidurilor

şi refluxurilor organice.

F. Incinerarea deşeurilor cu recuperare de energie

Incinerarea se poate defini ca un proces de reducere a volumului si a potentialului nociv a unui deseu ,
desfasurat intr-o incinta, avind la baza un ansamblu de fenomene fizice : evaporare , sublimare si chimice :
piroliza, oxido - reducere (ardere ).

Se poate face o clasificare a diferitelor tehnici de incinerare posibil a fi utilizate in eliminarea deseurilor, in
functie de domeniile de temperatura . Din acest punct de vedere metodele de incinerare se pot clasifica :

 incinerare la medie temperatura ( 750 o C  T  1500 o C ) ;

 incinerare la joasa temperatura ( T  750 o C )

 incinerare la inalta temperatura ( T  1500 o C )

In cadrul filierelor de eliminare a deseurilor industriale pe cale termica, incinerarea la medie temperatura
( in cadrul careia intretinerea arderii are loc utilizind aer comburant ) este cel mai utilizat procedeu de
incinerare ,avind in vedere simplitatea sa si eficienta ridicata in conditiile normativelor legislatitive in
vigoare ) .

Datorita diversitatii si complexitatii deseurilor industriale , au fost dezvoltate o gama larga de procedee si
echipamente aferente incinerarii la medie temperatura .

In ansamblu , elementele care constituie " sistemul de ardere " ale unei unitati de incinerare vor fi definite
in functie de de caracteristicele fizice si chimice ale deseurilor tratate termic si a reziduurilor produse . In
procesul de ardere se disting doua faze (subsisteme): alimentarea si arderea propriuzisa
Acest procedeu este recomandat tratarii deseurilor cu continut ridicat de hidrocarburi , mai mult sau mai
putin bogate in elemente ca halogene , sulf sau cianuri. In acelasi timp pentru a fi in totalitate eficienta,
aceasta filiera de eliminare a deseurilor, nu trebuie sa conduca la formarea altor elemente nocive ,
susceptibile de a constitui un transfer de poluare.

Incinerarea se poate aplica atât deşeurilor municipale colectate în amestec cât şi numai fracţiei de deşeuri
reziduale. Însa, compoziţia deşeurilor urbane este preponderent biodegradabilă, iar aacest fapt împiedică
incinerarea acestor deşeuri fără alti combustibili suport, conducând la creşterea costurilor de incinerare pe
tona de deşeuri urbane.

De aceea este indicată incinerarea deşeurilor reziduale din deşeuri urbane, deşeurile reziduale
reprezentând deşeurile rămase după sortarea deşeurilor reciclabile, respectiv deşeurile ce nu mai pot fi
reciclate.

Pe lângă deşeurile reziduale sau urbane, incineratoarele pot accepta orice tipuri de deşeuri. În funcţie de
tipul deşeurilor acceptate incineratoarele sunt proiectate special. De exemplu, pentru deşeurile
periculoase, incineratoarele trebuie să atingă o anumită temeperatură de ardere mult mai ridicată decât în
cazul incinerarii deşeurilor nepericuloase.

Procesul de incinerare a deşeurilor presupune succesiunea următoarelor etape:

 preluarea deşeurilor;

 stocarea temporară, pretratarea (dacă este necesară);

 alimentarea în unitatea de incinerare;

 eliminarea şi tratarea cenuşei reziduale;

 tratarea şi valorificarea emisiilor.

Fig 10.2.2 . Părţile componente ale unei instalaţii de incinerare cu recuperare de energie

Tipuri de cuptoare de ardere

 cuptoare cu grătar;

 cuptoare cu ardere în pat fluidizat;

 cuptoare cu cuptor rotativ.

Randamentul termic global al ansamblului cuptor-cazan, este cuprins intre 30 si 80 %.

Slamul rezultatat in urma operatiei de ardere reprezinta 30% din greutatea si 10% din volumul deseurilor
menajere. Acesta prezinta granulometrie diferita variind intre 0 si 30 mm, bogata in elemente metalice si
fragmente de sticla.

Slamul rezultat din ardere este utilizat în tehnologiile de obţinere a materialelor de construcţie, amenajari
hidrotehnice, în instalatii pilot pentru extragerea metalelor continute de acesta.

Gazele de ardere rezultate, la iesirea din focarul cuptoarelor au temperaturi cuprinse între 900 oC si

1000 oC .La evacuarea in atmosfera gazele de ardere trebuie sa aiba 150 - 300 oC .Racirea lor pina la
aceasta temperatura se poate face cu recuperarea caldurii sensibile continute .

Compozitia complexa a deseurilor se reflecta si in compozitia gazelor de ardere rezultate prin prezenta
produselor toxice si a elementelor metalice necombustibile. Racirea si tratarea acestora trebuie sa se faca
conform normelor legislative în vigoare. Aceste gaze de ardere evacuate în atmosferă sunt mai periculoase
decât cele rezultate în urma arderii combustibililor clasici. Acestea conţin compuşi organici precum
dioxinele.

Tratarea gazelor de ardere aferente incinerării necesită investiţii suplimentare care pot conduce la o
creştere cu cca 30 - 40 % a costului instalaţiilor iniţiale, cum sunt:

 instalaţii aferente spălării gazelor de ardere în vederea reţinerii compuşilor pe bază de clor şi sulf;

 instalatii pentru tratarea chimica ( carbune activ cu catalizatori ) pentru eliminarea dioxinelor;

 instalatii magnetice pentru separarea elementelor metalice din cenusa.

Praful poate contine atit substante minerale ( mercur, cadmiu ) cit si organice ( dioxine ) cu nocivitate
foarte ridicata

Cenusa rezultata din incinerare atrage atentia asupra sa din punctul de vedere al continutului in materii
alcaline ( nivelul limita al Na sau K fixat la 1% din masa deseurilor ).Alte elemente precum metalele grele
( Pb, Hg, As, Cd, Zn, Cr ) sunt limitate la 5% din masa cenusei, sulful si halogenele in concentratii ridicate
afecteaza in aceeasi masura invelisul refractar al cuptorului .

Pentru exemplificarea aplicării procedeului de incinerare a deşeurilor urbane cu recuperare de energie, în

tabelele 10.2.3 (capacitatea de tratare a deşeurilor) şi 10.2.4 (performanţele energetice) sunt prezentate
principalele caracteristici ale uzinei de incinerare a deşeurilor urbane cu recuperare de energie din Lyon-
Nord.
 Tabelul 10.2.3.

Capacitatea uzinei de tratare a de]eurilor menajere prin incinerare Lyon Nord

Parametrii uzinei Valoare

Capacitate nominală de incinerare a unui cuptor 12 t/h

Număr de cuptoare 2

Capacitatea nominală a uzinei

- pe oră 24 t

- pe zi 576 t

- pe săptămână 4032 t

- pe an 180000 t

Capacitatea niminală anuala a uzinei dupa extindere 270000 t

Puterea calorifică medie a deşeurilor 2200 kWh/t

Incărcarea nominala a unui cuptor 26,4 MW

Tabelul 10.2.4.

Performanţele energetice ale uzinei de incinerare Lyon Nord

Parametrii uzinei Valoare

 Producţia de abur - producţia nominală pentru ansamblul cuptor - - 26 t/h

cazan recuperator;
(40bar, 380oC)
- producţia medie zilnică;
- 1100 t abur
- producţia medie anuală
- 400000 t abur

 Utilizarea căldurii recuperate - putere electrică disponibilă la bornele - 8 MW

pentru producerea de generatorului electric;
energie electric`
- energia electrică totală livrată;
- 37500 MWh
- consumul propriu electric al uzinei;
- 12500 MWh

 Utilizarea căldurii recuperate - număr de locuinţe racordate ; - 7500

pentru alimentarea cu
- producţie de energie termică (având în vedere şi
căldură si apă caldă de
extinderile)
- 120000 MWh
consum

- pierderi de căldură în reţeaua de distribuţie

- 10000 MWh
G. Deşeurile industriale (DI) - Aspecte caracteristice ale incinerării acestora

Deşeurile industriale sunt de o diversitate mare în ceea ce priveşte compoziţia, aflându-se totodată în
toate stările de agregare: solidă, lichidă, gazoasă.

Incinerarea reprezinta filiera principala şi pentru eliminarea deseurilor industriale , având in vedere atât
caracteristicile fizico-chimice a unei importante categorii a acestora care pot fi eliminate prin acest
procedeu , cât si reglementarile care o impun ca metoda de tratare a desurilor industriale.

Acest procedeu este recomandat tratarii deseurilor cu continut ridicat de hidrocarburi , mai mult sau mai
putin bogate in elemente chimice ca: halogene, sulf sau cianuri. In acelasi timp pentru a fi in totalitate
eficienta, aceasta filiera de eliminare a deseurilor industriale, nu trebuie sa conduca la formarea altor
elemente nocive , susceptibile de a constitui un transfer de poluare.

De aceea, tratamentul deseurilor trebuie sa se faca integral si sa aiba in vedere in acelasi timp
fenomenele fizico - chimice care pot avea loc in exteriorul cuptorului in timpul epurarii reziduurilor
gazoase , lichide si solide generate prin arderea acestora.

H. Arderea directă a deşeurilor

Arderea directă (termo-distrugerea) deşeurilor solide reprezintă un proces de oxidare la temperatură

inaltă care transforma partea combustibilă a deşeurilor în anhidride carbonice şi vapori de apă.

Fig. 10.2.3 . Schema de principiu a procesului de ardere directă a DU

Efectele procesului de termo-distrugere sunt:

- distrugerea componentelor organice periculoase;

 - reducerea în greutate şi volum a deşeurilor care vor fi supuse tratamentelor;

- recuperarea fracţiei de energie conţinută în deşeuri.

Arderea elementara a unui deseu

In timpul desfăşurării arderii, diferitele fractiuni ale unui deseu sunt convertite dupa urmatoarele principii.

Elementele de natura organica ,in general in elemente ca : hidrogen , carbon , sulf , azot si clor vor fi la
originea mai ales a gazului carbonic si a apei iar in cantitati mai scazute , in clorura de hidrogen , oxid de
sulf si de azot.Cele mai simple reactii de oxidare sunt :

C  O2  CO2 ( H o  400 kJ / mol )

S  O2  SO2 ( H o  297 kJ / mol )
H2  Cl2  2 HCl ( H o  93 kJ / mol )
H2  0 , 5O2  H2 O ( H o  288 kJ / mol )

Apa - se evapora si poate juca rolul de hidrolizant ;

Elementele necombustibile - pot fi transformate în oxizi , carbonati sau saruri , de exemplu :

2 Cu  O2  2 CuO

In general , daca se tine cont doar de carbon , hidrogen si oxigen , ecuatia arderii poate fi scrisa astfel :

y
C x H y Oz  O2  xCO2  H2 O ( H o  0 )
z

Azotul - care provine din aer sau din combustibil este inert chimic in timpul arderii:

N2  N2
5
2 HCN  O2  2 CO2  H2 O  N 2
2

In acelasi timp , la temperaturi inalte ( T  1000o C ) el se va combina cu oxigenul , conform reactiei :

N 2  O2  2 NO ( reactie endoterma)

Proportia de monooxid de azot ( NO ) creste cu temperatura.Plecind de la acest stadiu , peroxidul de azot

( NO2 ) se formeaza prin conversia monooxidului de azot (NO) la temperaturi relativ joase (  600o C ) si in
prezenta oxigenului.

Se disting doua surse de oxizi de azot ( NO x ):

- NO x termici - sursa de azot este aerul;

- NO x combustibili - azotul provine din combustibili lichizi sau solizi .

In cazul deseurilor , care sunt amestecuri complexe, se recomanda sa se estimeze global putera calorifica a
unui produs eterogen prin masurarea experimentala a caldurii degajate la arderea unui esantion din acel
produs.

Daca se tine cont de faptul ca o parte din energia eliberata este adesea pierduta sub forma de caldura
latenta in timpul evaporarii apei, se pot defini doua puteri calorifice: putere calorifica inferioara (PCI) si
putere calorifica superioara (PCS) adeseurilor.

Conditiile necesare arderii unui deşeu sunt:

 prezenta unui combustibil suport si a unui comburant - este necesar ca amestecul combustibil -
comburant sa concentraţiile cuprinse in limitele de inflamabilitate;

 temperatura de inflamabilitate – acest parametru se defineste ca fiind temperatura la care trebuie

adus un deseu combustibil , la care vaporii emisi pot sa se aprinda in contact cu o flama si sa intretina
arderea sau reactia in lant , aceasta temperatura fiind dependenta de natura elementelor combustibile

din cadrul deseului .Pentru incinerarea la medie temperatura ( la cca 1000 o C ) poate fi variabila intre

600 o C , pentru gazele usor inflamabile si 1400 o C pentru compusii clorurati grei .

Daca temperatura care declanseaza arderea nu este suficient de puternica pentru intretinerea acesteia
( intrerupe reactia in lant ), se atinge punctul de autoaprindere al combustibilului ,punctul de
autoaprindere fiind temperatura cea mai joasa la care trebuie adus un combustibil pentru ca in conditii
normale , vaporii emisi de catre acesta sunt in cantitate suficienta pentru a se aprinde in contact cu o
flama , dar insuficienta pentru a intretine la aceasta temperatura arderea .

 timpul de stationare - reprezinta perioada in care faza gazoasa trebuie sa ramâna la temperatura
necesara arderii , având valoarea cuprinsă între: 0,5 secunde, pentru gazele usor inflamabile si 3
secunde pentru reziduurile formate din lichide halogene grele .

I. Direcţii posibile de valorificare a deşeurilor

Ardere directă a deşeurilor în prezenţa unui combustibil suport

Având în vedere puterea calorifică care caracterizează deşeurile urbane şi industriale acestea se pot arde
direct producând o cantitate de căldură direct proporţională cu puterea calrifică inferioară. Valorificarea
energetica a deseurilor este de fapt o rezultanta a necesitatii ecologice a eliminarii acestora, prezenta lor
in mediul ambiant modificând substantial echilibrul ecologic. Efectul este dublu asupra mediului ambiant :

 - eliminarea fizica a deseurilor;

 - reducerea efectelor utilizarii combustibililor convenţionali asupra mediului ambiant, prin conservarea
rezervelor existente.

Recuperarea gazelor de ardere rezultate în procesul de incinerare a deşeurilor

a) Recuperarea gazelor de ardere rezultate ca resurse energetice secundare (r.e.s.) de natură

combustibilă

Gazele rezultate din procesele de incinerare a deşeurilor au în compoziţia elemente combustibile ca:
hidrogen, oxid de carbon, metan şi omologii acestuia şi componente inerte ca azot şi bioxid de carbon.
Astfel, pot fi utilizate în instalaţii de ardere, ca resurse energetice secundare de natură combustibilă.

Soluţia de recuperare a gazelor de ardere aferente incinerării deşeurilor , ca resurse energetice secundare
de natură combustibilă, constă în arderea lor în cazane recuperatoare, în scopul producerii de apă
fierbinte sau abur în funcţie de puterea calorifică a acestora şi marimea necesarului de caldură care
trebuie acoperit (debuseul).

Gazele combustibile sunt caracterizate de proprietaţi fizico-chimice cum sunt: puterea calorifică,
densitatea, temperatura teoretică de ardere, temperatura de autoaprindere, viteza normală de ardere,
vâscozitatea, coeficieţnii de difuzie. Acestea determină tipul constructiv al instalaţiilor de ardere cu care
sunt echipate cazanele recuperatoare şi gradul de recuperare realizat.

Aceste gaze de ardere, ca resurse energetice secundare de natură combustibilă, prezintă urmatoarele
aspecte caracteristice:

 putere calorifică scazută sau medie;

 conţinut ridicat de umiditate şi hidrogen, ceea ce creează probleme în ce priveşte desfaşurarea arderii;

 datorită prezenţei în compoziţie a diverselor hidrocarburi volatile există pericolul apariţiei de mirosuri
greu de îndepărtat prin procedee fizice sau chimice clasice;

 pot conţine componete care au proprietăţi corozive (hidrogen sulfurat, hidrogen, oxid de carbon,
bioxid de carbon). Hidrogenul sulfurat reacţionează cu pereţii metalici formând sulfitul de fier. Oxizii de
sulf rezultaţi din arderea hidrogenului sulfurat au viteze mari de coroziune. La temperaturi şi presiuni
ridicate, hidrogenul atacă suprafeţele conductelor şi difuzează prin pereţi;

 în unele cazuri gazele antrenează suspensii solide, care pot eroda sau obtura conductele sau pot
coroda suprafetele de schimb de caldură;

 în funcţie de compoziţie, pentru cazurile mentionate mai sus sunt necesare instalaţii de filtrare şi
purificare a gazelor de ardere combustibile.
b) Recuperarea gazelor de ardere rezultate la incinerarea deşeurilor ca resurse energetice secundare
(r.e.s.)de natură termică

Având in vedere nivelul termic foarte ridicat, gazele de ardere rezultate la incinerarea deseurilor pot fi
considerate resurse energetice secundare de natura termică, de înaltă temperatură, cu diverse soluţii
posibile de recuperare a căldurii sensibile continute, insa dupa tratarea prealabila din considerentele
amintite anterior.

Recuperarea interioară a cădurii fizice a gazelor de ardere - se poate face direct in cadrul instalatiilor de
ardere a deseurilor, dupa străbaterea sistemelor de filtre şi tratare chimica prealabila,contribuind la
cresterea productivitatii instalatiilor de ardere.

De exemplu, căldura sensibilă continuta poate fi recuperata pentru :

 uscarea deşeurilor, in vederea imbunatatirii conditiilor de ardere - gazele de ardere cu temperaturi de

800 oC se dilueaza cu gaze mai reci, din zona de iesire la temperaturi de250 - 300 oC obţinând un

amestec la temperaturi de 500 - 550 oC , pentru a se evita piroliza deseurilor cu efecte negative prin
degajarea elementelor volatile.

 preîncălzirea aerului de ardere, în vederea imbunatatirii conditiile de ardere ale instalatiei .

În tabelul 10.2.3. sunt prezentate şi alte soluţii de recuperare interioară a caldurii gazelor de ardere
rezultate la incinerarea deşeurilor.

Tabelul 10.2.3.

Soluţii de recuperare interioară a căldurii fizice a gazelor de ardere rezultate în procesul de incinerare al deşeurilor

Soluţia de Elemente caracteristice ale soluţiei de recuperare

recuperare

Preîncălzirea aerului de  presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor rezultate din camera de lucru, pentru
ardere a incineratorului preîncălzirea aerului de ardere necesar incineratorului;

Preîncălzirea combustibilului  se aplică în general în cazul utilizării în incinerator a unui combustibil suport cu putere
suport calorifică scăzută ;

 preîncălzirea combustibilului este limitată de atingerea temperaturii de autoaprindere

( dependentă de natura sa) ;

Uscarea deşeurilor  se poate realiza atât direct prin străbaterea în contracurent fluxul gazelor de ardere cât şi
în cadrul unui uscător, implementat în fluxul acestora;
Recircularea gazelor de  constă în preluarea gazelor din zona finală a agregatului tehnologic şi introducerea lor
ardere direct în camera de lucru, sau în zona imediat următoare acesteia pentru reducerea
temperaturii mediului gazos de aici, se aplică având în vedere faptul că procesul de incinerare
impune regim termic moderat.

Deci, recuperarea interioară are loc atunci când energia conţinută de către resursele energetice
secundare rezultate dintr-un proces tehnologic este recuperată în cadrul aceluiaşi proces. Soluţiile de
recuperare interioară sunt caracterizate de următoarele aspecte:

 utilizarea energiei recuperate se face direct în cadrul liniei tehnologice a incinerării deşeurilor, în care
s-au produs gazele de ardere ca resurse energetice secundare;

 prin aplicarea unei soluţii de recuperare de acest tip se economiseşte combustibil (superior) utilizat ca
suport în procesul de incinerare a deşeurilor, efectul constând în reducerea directă a facturii
energetice asociate incineratorului sau procesului care a generat resursele energetice secundare;

 sub aspect economic, prin încadrarea instalaţiilor recuperatoare în fluxul tehnologic, nu se fac
cheltuieli suplimentare de exploatare;

 aplicarea soluţiilor de recuperare interioară pot conduce la creşterea productivităţii incineratorului.

Recuperarea exterioară a gazelor de ardere – are loc atunci când energia conţinută de către resursele
energetice secundare – gazele de ardere rezultate la incinerare, este utilizată în afara procesului
tehnologic de incinerare din care a rezultat, în cadrul platformei din care face parte incineratorul, pentru
acoperirea necesarului de energie termică sau/şi electrică (mecanică). Aceste soluţii de recuperare se pot
aplica fie ca soluţii independente, fie pentru creşterea gradului total de recuperare realizat în cadrul
conturului dat. Analizând recuperarea interioară a caldurii fizice a gazelor de ardere rezultate la
incinerarea deşeurilor, comparativ cu recuperarea exterioară a acestora, aceasta din urmă prezintă
următoarele aspecte caracteristice:

 utilizarea energiei recuperate din resursele energetice secundare în afara limitelor procesului din care
au rezultat, conduce la limitări de regim în recuperare datorate nesimultaneităţii producerii r.e.s. cu
consumul acestuia fie sub aspect cantitativ (în cazul utilizării energiei recuperate în direcţie termică),
fie sub aspect calitativ (in cazul utilizării energiei recuperate în direcţie electroenergetică);

 efectele energetice obţinute prin economisirea combustibilului se reflectă la nivelul utilizatorului

energiei recuperate, de regulă combustibilul economisit fiind combustibil energetic;

 efectele economice determinate atât de economia de cheltuieli cu combustibilul cât şi de investiţiile şi

cheltuielile aferente instalaţiei recuperatoare influenţează balanţa economică a utilizatorului energiei
recuperate.
În tabelul 10.2.4 sunt prezentate principalele soluţii de recuperare exterioară a căldurii fizice a gazelor de
ardere rezultate la incinerarea deşeurilor.

Tabelul 10.2.4

Soluţii de recuperare exterioară a căldurii fizice a gazelor de ardere rezultate în procesul de incinerare al deşeurilor

Tipul recuperării Scopul recuperării Caracterizarea soluţiilor de recuperare

1 2 3

termică a.alimentarea cu căldură a a.prezintă un grad anual de recuperare mare, datorită

proceselor tehnologice; caracterului permanent la acestor consumuri;

b.încălzirea, ventilarea, b.caracterul sezonier al acestor tipuri consumuri, face ca

condiţionarea incintelor (cladiri);
c.prepararea apei calde de consum;
utilizarea căldurii în această direcţie să aibă o durată
anuală de cel mult 2500 - 3000 ore/an, mult mai mică faţă
de duratele anuale de disponibilitate ale gazelor de ardere
( 6000 – 7000 ore/an, funcţie de procesul de incinerare),
ceea ce determină un grad anual de recuperare redus;

c.limitările de regim care apar sunt de natură cantitativă,

necesarul de căldură pentru prepararea apei calde fiind
mult mai mic decât căldura conţinută de gaze, diferenţa
neputând fi recuperată ;

Electroenergetică producerea energiei electrice; – recuperarea căldurii gazelor de ardere cu nivel termic
ridicat se face în cazane recuperatoare producătoare de
abur, utilizat în turbine cu abur pentru producerea
energiei electrice;

– în funcţie de calitatea gazelor de ardere, acestea se pot

folosi şi direct în turbine cu gaze, pentru producerea
lucrului mecanic, energie electrică;

– gradul anual de recuperare este afectat de către

limitările de regim, numai în măsura în care apar restricţii
în necesarul electroenergetic ce trebuie asigurat;

Cogenerare /trigenerare producere simultană de energie – aburul produs în cazanele recuperatoare poate fi utilizat
electrică şi căldură /energie electrică, şi într-un ciclu combinat de cogenerare sau trigenerare,
căldură şi frig. pentru producerea conbinată şi simultană de energie
electrică, căldură sau energie electrică, căldură şi frig.;

– în cazul turbinelor cu gaze recuperatoare, gazele de

 ardere eşapate din turbine se pot folosi şi pentru
alimentarea cu căldură şi/sau frig.

J. Efectele recuperării gazelor de ardere rezultate în procesul de incinerare al deşeurilor

Efectele recuperării gazelor de ardere rezultate în procesul de incinerare al deşeurilor sunt de natură
tehnică, energetică, economică şi ecologică.

a. Efecte de natură tehnică

Conceperea şi încadrarea unor instalaţii recuperatoare direct în fluxul tehnologic al procesului de

incinerare contribuie la modernizarea schemelor generale ale acestora. Astfel amplasarea de
recuperatoare (pentru preîncălzirea aerului de ardere, a combustibilului, uscarea deşeurilor) în cadrul
acestor procese pirotehnologice, permit trecerea la tehnologii performante de incinerare, cu un înalt grad
de recuperare, cu productivităţi ridicate de obţinere a produsului finit. Prin procedeele de recuperare, ca
recircularea gazelor de ardere se măreşte durata de viaţă a aincineratorului, diminuându-se solicitările
termice la care sunt supuse părţile componente . Efectele de natură tehnică sunt corelate şi se regăsesc în
cele de natură economică.

b. Efecte de natură energetică

Efectele de natură energetică se cuantifică practic prin economia de combustibil realizată prin recuperare:

Principalii indicatori energetici pe baza cărora se va aprecia eficienţa energetică a soluţiei de recuperare a
căldurii fizice a gazelor de ardere rezultate la incinerarea deşeurilor, sunt :

 echivalentul în combustibil al energiei economisite (economia de combustibil, valoare absolută sau

relativă) – se defineşte ca diferenţa între consumul de combustibil înainte şi după recuperare;

 gradul total de recuperare – se defineşte ca raportul între căldura efectiv recuperată, datorită
restricţiilor termodinamice şi tehnico-economice existente, şi căldura conţinută efectiv de către gazele
de ardere ca r.e.s. termic.

c. Efecte de natură economică

Sub aspect economic, efectele imediate sunt determinate în primul rând de economia de combustibil
realizată, în funcţie de direcţia în care s-a făcut recuperarea, fie la nivelul procesului tehnologic de
incinerare, fie la nivelul beneficiarului energiei recuperate. Astfel se reduc consumurile energetice la
nivelul conturului analizat (indiferent care este acesta), reducându-se implicit şi aportul de combustibil
convenţional (epuizabil).
 Reflectarea economică a reducerii consumurilor energetice, la nivelul liniei tehnologice a
incineratorului sau a platformei căreia îi aparţine, are loc prin reducerea cheltuielilor de producţie
aferente acestora, ceea ce în final determină reducerea preţului de cost al produselor tehnologice. Efectul
indirect este reducerea cheltuielilor aferente ectracţiei, prelucrării, transportului energiei primare-
combustibilului.

d. Efecte de natură ecologică

Gazele de ardere rezultate în procesele de incinerare a deşeurilor, reprezintă aceea categorie de r.e.s. a
căror eliminare sau eventual recuperare este susţinută în primul rând de considerentele ecologice şi apoi
de cele energetice şi economice. Datorită substanţelor toxice conţinute, prin interacţiune chimică cu aerul
dar mai ales cu apa, pot conduce la formarea unor substanţe toxice sau cu caracter coroziv asupra însăşi a
agregatelor tehnologice şi a tot ceea ce există pe o rază apreciabilă în mediul înconjurător.

Recuperarea gazelor de ardere rezultate din procesele de incinerare a deşeurilor, ca resursele energetice
secundare de natură termică, determină reducerea sensibilă a emisiei de căldură în mediul ambiant, deci
reducerea efectului de seră, care constituie în condiţiile puternicei industrializări cu care se confruntă
planeta, un pericol iminent de distrugere a echilibrului ecologic .

Prin normativele emise, legislaţia internaţională prevede principalele categorii de poluanţi atmosferici, ai
apei şi solului, efectele lor nocive asupra mediului ambiant, conţinuturile limită admise, precum şi taxele
percepute în cazul depăşirii lor . Valorificarea energetică , în limitele eficienţei tehnico-economice a
gazelor de ardere care rezultă din procesele de incinerare a deşeurilor, poate constitui o metodă eficientă
de conservare a mediului ambiant.

Extracţia combustibililor clasici, în special a celor solizi cu exploatări la suprafaţă prin decopertarea
straturilor de pământ de deasupra, are efecte negative asupra echilibrului ecologic. Din această cauză
orice economie de, realizată prin recuperare reprezintă o reducere substanţială a apelului la resursele de
energie primară, reducându-se astfel efectele nocive asupra mediului ambiant.

Din punct de vedere ecologic, efectul implementării unei soluţiei de recuperare poate fi cuantificata
ecologic prin reducerea indicatorilor de impact, comparativ cu starea iniţială, iar din punct de vedere
economic efectele ecologice pot fi cuantificate prin ecotaxe.

În concluzie, în cadrul strategiei de management al deşeurilor trebuie să se acorde o atenţie deosebită

următoarelor aspecte:

 încurajarea refolosirii şi reciclării deşeurilor ;

 prevenirea apariţiei exagerate a deşeurilor ;

 rezolvărea problemei deşeurilor la sursa de generare a lor;

 alegerea celor amai adecvate şi performante filiere de distrugere a lor.

Pentru creşterea eficienţei reciclării se recomandă separarea deşeurilor chiar la sursă, selectarea filiere
optime pentru fiecare tip de deşeu şi promovarea securităţii depozitării finale.

Măsurile legislative privind managementul deşeurilor trebuie să urmarească adoptarea unor directive
speciale pentru ambalare, incinerare, control şi redarea în folosintă a locurilor de depozitare a acestora. Se
impun măsuri legislative privind răspunderea civilă pentru stricăciuni şi fapte aduse mediului.

Cantitatea şi calitatea deşeurilor depinde de :

1. nivelul de industrializare al ambientului teritorial analizat, având influenţe atât asupra cantităţii cât şi
calităţii (structurii) deşeurilor produse;

2. nivelul de trai şi civilizaţie al populaţiei, astfel cantitatea de deşeuri creşte odată cu creşterea acestora,
având loc şi modificarea compoziţională a acestora;

3. noile metode de condiţionare a mărfurilor ( modul de ambalare şi livrare către consumatorii finali );
influenţează în sensul creşterii ponderii componenetelor cu putere calorifică ridicată : hârtie, plastic, etc;

4. climatul preponderent şi anotimpurile;

5. mişcarea sezonieră şi ocazională a populaţiei în perioadele de vacanţă, concedii, sfârşit de săptămână;

6. alături de mişcarea sezonieră şi ocazională se adaugă mişcarea permanentă a populaţiei între localităţi,
care ţine de sfera de atracţie a localităţilor urbane mari asupra populaţiei rurale şi din localităţile urbane
mici;

În acest context, deşeurile pot deveni surse interesante de materii prime şi energie ceea ce justifică
eforturile stiinţifice şi investiţiile tehnologice in domeniu, dar principalul scop rămâne acela de distrugere a
lor.