revistă culturală independentă Nr.

10 (2022)
aprilie–mai–iunie

Sculptura lui Eugen Gocan (foto Eugen Moritz)

 CUPRINS
Amalia Lumei
Editorial
Ben Bernea,
Cultură minoră și salt spre major ..................................................3
Chip
Viitorul trecutului literar Nu foarte departe de Cumințenia
pământului se află acest chip feminin
Dan Grădinaru, Grigore Alexandrescu, un portret (III) ................4
interiorizat și, într-un anume sens, opac
Spate în spate binevoitor, cu o urmă vagă de surâs în
Ovidiu Pecican, Filosofi idealiști postbelici la Cluj ....................6 colțul buzei; un prezumat surâs care mar-
chează nu atât bunăvoința unui chip
Eseu S cu
Eu lptu
anonim, cât îmblânzirea pietrei și, de
gen ră
Anton Ilica, Fumul din pipa lui Gheorghe Schwartz ....................8 Go ed fapt, a perenității cu chip feminin.
can
Cine privește fără să vadă sau cine vede fără
Scena scrisă a avea nevoie de privire? Poate feminitatea, poate Eternitatea.
Eugenia Sarvari, La fanciulla del West de Giacomo Puccini la Poate Marea Mamă/ Fiică/ Soție dintotdeauna. Poate principiul
feminin, fără de care cealaltă jumătate a lumii, cea masculină
Opera Română din Cluj .................................................................10
și virilă, rămâne incomprehensibilă. Poate...
Poeme Un lucru este cumva sigur: dindărătul capului statuar ne
zâmbește cioplitorul, Artistul.
Ion Cristofor......................................................................................11
w
Perimetru:
Camelia Iuliana Radu, Din nou Harap-Alb, partea II ..................12 RAFT
Carmen Maria Mecu, Degețel – copilul erou ..............................14

Țepe
George Vigdor, Țepe noi.................................................................16

Uverturi
Negoiță Lăptoiu, Sculptorul Eugen Gocan ...................................17
Liliana Trandabur, Consumerism dincoace și dincolo de Atlantic: Dimìtris Kanellòpoulos,
Un reportaj de vacanță ..................................................................21 La mort de la vipère et
autres histoires,
Acvariul
traducere de Hélène Zervas
Gheorghe Schwartz, Fragmentul din Castelul argintiu.............23 & Michel Volkovitch,
Sèvres, Ed. Le Miel des
Poeme
Anges, 2021, 116 p.
Caliopia Hodorogea.......................................................................23

Accente critice Cunoscut în țara sa ca poet și editor, Dimìtris Kanellòpous

Ionuța-Natalia Iorga, Virgil Nemoianu
și exegeza romantismului european ...........................................24
Creioane colorate
Călin Dengel, Nouă sute nouăzeci și nouă ................................26
Disputatio
Luminița Vlas, O lectură psihanalitică: Kierkegaard,
Jurnalul Seducătorului .................................................................28
Acant
Valeriu Sofronie, ,,Vrei, te rog, să-mi arăţi unde e capătul?” ...31
Para(dox)
Petre Istrate, Golden Age Mystery Writers ................................32
Europa B.D.
Dodo Niță, Micuțul Nicolas vorbeşte româneşte.......................33
Eugen Gocan
Teodor Botiș, pictor, Eugen Gocan...............................................34
semnează, la șaizeci și doi de ani, prima sa colegere de nuvele.
Nuvele sau povestiri? Istorii, anunță subtitlul. Totul se deru-
lează în Peloponez, nu departe de Olimpia, la Nemoùta, satul
natal al autorului, care le jură traducătorilor că tot ce relatează
aici este real. Contrar cazului altor mari nuveliști greci (Ilias
Papadimitrakòpoulos și Ilias Papamòskhos, cărora le-a edicat
culegerea și, respectiv, una dintre nuvelele sale), el nu apare în
aceste istorii, nici măcar ca simplu narator. Nimic autobiografic
aici: scopul declarat este acela de a raporta fidel mărturiile celor
mai vârstnici, de a salva memoria unui loc. Nimic folcloric,
pitoresc, omagiu tradiției, dulce nostalgie, ci viața acestor țărani
de altă dată în toată precaritatea ei. „Am vrut să salvez din
uitare, spune autorul, aspectele triste pe care memoria mereu
promptă să înveselească le păstrează în umbră”. /.../
Dacă Moartea viperei a fost atât de bine primită de critică
și de public în țara sa, obținând chiar în 2020 Premiul de Stat,
este pentru că această carte este scrisă subtil, superb. În această
narațiune seacă, de unde lipsește orice sentimentalism, nicio
lungime, doar esențialul.
w
(fragment din postfața traducătorilor)

2 ◆
 EDITORIAL
Cultură minoră și salt spre major
C ÂNDVA, LUCIAN Blaga încerca să în-
țeleagă diferența dintre majoratul și
minoratul cultural pornind de la dihotomia
dintre vârstele omului. Cum senectutea nu
se bucura în ochii filosofului de prestigiu în
materie de creativitate – abia Constantin
Noica urma să îi acorde acest credit, văzând
în ea o expresie a conjuncției dintre elibe-
rarea de îndatoririle sociale și apoteoza crea-
tivă –, comparația viza doar etapa infantilă
și cea matură a evoluției insului uman; aici
însă, raportată la civilizații. „Omul, în cali-
tatea sa de creator de cultură, își realizează
plăsmuirile fie prin darurile și structurile
copilăriei, fie prin cele ale maturității”
(Lucian Blaga, Trilogia culturii, București,
Ed. Humanitas, 2018, p. 334) socotea el.
Pentru filosof, copilăria „... e un ținut îngră-
dit, o durată autarhică cu centrul în sine
însăși, bucurându-se de o deplină suvera-
nitate în hotarele ei” (ibidem, p. 333). N-ar
fi vorba însă doar de un topos cu fizionomie
autonomă, ci de o perspectivă autonomă
asupra lumii și vieții. „Copilăria, ca un com-
plex de structuri, poate deveni ... un fel de
prismă, prin mediul căreia se realizează o
matrice stilistică în forma particulară a unei
culturi minore” (ibidem, p. 335). Căci Blaga
socotește ca indubitabil faptul că o cultură
ce se definește pe sine în termenii vârstei
infantile nu poate fi cu niciun chip majoră.
Și asta fiindcă, printre altele, „Copilăria ca
structură e imaginativă, pasiv deschisă des-
tinului, spontană, naiv cosmocentrică, de o
fulgurantă sensibilitate metafizică, impro-
vizatoare de jocuri, fără simțul perenității”
(ibidem, p. 341). Ca să fie matură, s-ar
cuveni să se afirme ca realist-pragmatică,
asertivă, modelatoare de destin, meditată,
rațională, prospectivă, vizând perenul.
Nimic din toate aceste spuse ale filoso-
fului român, publicate în anii 1930 ai seco-
lului al XX-lea, nu a ajuns până la Lima
unde, într-o anumită zi a anilor 1960, doi
romancieri, Mario Vargas Llosa și Gabriel
Garcia Márquez, purtau o conversație cu
public despre arta lor și despre romanul lati-
no-american în general. Încercând să se refe-
re la concepția sa despre ficțiunea literară,
Márquez trimitea – oarecum neașteptat – la
romanul cavaleresc, ca la o valoare demnă
de a fi recuperată. După el, „în romanul
cavaleresc ... cavalerului i se taie capul de
atâtea ori de câte este nevoie pentru poves-
tire”. Din nefericire însă, „Toată această liber-
tate narativă a dispărut odată cu romanul
Ben Bernea
cavaleresc” (Mario Vargas Llosa în dialog cu
Gabriel Garcia Márquez, Două singurătăți.
Despre roman în America Latină, ed. îngrijită
de Luis Rodríguez Pastor, trad. de Tudora
Șandru Mehedinți, București, Ed. Humani-
tas, 2022, p. 45). Verosimilul, înțeles în linia
unui realism al mimesis-ului, nu funcționa
în romanul cavaleresc, iar subordonarea
evoluției narațiunii și a destinului persona-
jelor se cuveneau înțelese, ca în acest tip de
creație literară, într-o altă paradigmă. Pe
Márquez îl contraria faptul că, în fața unor
inadvertențe, a unor derapaje sau a unor
îndepărtări de la linia realismului pedestru,
mimetic, „Începem cu toții să dăm o serie
de explicații raționale, care falsifică realitatea
latinoamericană. Cred că îndeosebi în Un
veac de singurătate sunt un scriitor realist,
fiindcă eu cred că în America Latină totul e
posibil, totul este real” (Márquez, p. 49) Már-
quez lega deci realitatea nemijlocită a con-
tinentului său, care era una irațională, de
interpretarea creativă, ficțională, a realităților
sociale, politice și economice ale Lumii Noi.
Asta chiar dacă – la mare distanță în spațiu
și la o anume distanță în timp, – românul
Lucian Blaga atribuise o asemenea interpre-
tare unei opțiuni culturale instinctive și tem-
peramentale, fără legătură cu locul unde ea
se manifesta sau dezinteresându-se de
repartiția sa geografică, legând-o însă de
unul dintre modurile de a fi ale omului, de
un dat, să-i spunem, antropologic.
Márquez era conștient de interpretarea
ficțională, imaginativă a lumii și vieții pe
continentul său și propunea o conduită
scriitoricească specifică în raport cu aceas-
ta. „Cred că ce trebuie să facem noi e să
acceptăm lucrurile așa cum le vedem, fără
să încercăm să le explicăm” (Márquez, p.
50). El sugera astfel că nu este cazul să se
încerce un recurs la metodă – cum clama
titlul cartezian al unui roman de Alejo Car-
pentier –, ci să se redea cât mai adecvat
iraționalitatea lumii sud-americane. Și asta
pentru că „... irealitatea Americii Latine
este ceva atât de real și cotidian, încât se
confundă complet cu ceea ce se înțelege
prin realitate” (Márquez, p. 71). America
Latină nu era doar un topos compatibil cu
literatura cavalerească a evului mediu. Ea
era și rabelaisiană, căci, preciza Márquez,
„... influența lui Rabelais nu se regăsește în
scrisul meu, ci în realitatea latinoamerica-
nă; realitatea latinoamericană este cu totul
rabelaisiană” (ibidem, p. 87) Prin ambele
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
sale trăsături menționate – cavalerescul
literar și, respectiv, rabelaisianismul său –
literatura latino-americană se înscria sub
zodia imaginativului irațional, al minciunii
creatoare de fond și de forme pe care, când-
va mai apoi, cineva a numit-o „magic”.
Cei doi interlocutori și prieteni dădeau
două exemple de realități „ireale” din par-
tea locului. „... În America Latină se uită
prin decret un eveniment cu trei mii de
morți...” (ibidem, p. 53) menționa Márquez
La rândul lui Mario Vargas Llosa amintea
că „Se spune că odată guvernul brazilian
a suprimat o epidemie printr-un decret...”
(ibidem). Sub zodia lui „se spune”, aseme-
nea mega-evenimente modelau realitatea,
indiferent dacă ele se chiar petrecuseră ori
numai oamenii credeau în realitatea lor.
Pentru autorul Veacului de singurătate,
„... orice mare literatură trebuie să se bazeze
pe o realitate concretă” (ibidem, p. 67). Rea-
litatea însă era cea atestată de aserțiunile
oamenilor, și nu de măsurători așa-zicând
obiective, de statistici ori de rapoarte teh-
nice. Dacă temeiul literar era altul decât
concretul direct constatabil, prin mărturia
oamenilor și nu prin evidențe administra-
tive ori materiale, atunci, după el, măreția
literară era ratată, precum în cazul unui
celebru scriitor argentinian adus în
discuție: „... Borges lucrează pe realități
mentale, este pură evaziune...” (ibidem).
Atunci când Lucian Blaga își elabora
tipologia culturilor mari și mici, văzând în
primele un efect al perspectivei creatoare
copilărești (infantile), el nu își imagina că
va fi confirmat de doi dintre marii roman-
cieri ai Americii Latine și că acest continent
putea fi considerat un excelent exemplu
pentru pledoaria sa. Rămânea de observat
doar că literatura latino-americană nu este
deloc manifestarea unui minorat cultural,
chiar dacă la baza sa se situa un instinct
creator copilăros foarte vital... Hotărât lucru,
cineva ar trebui să îl citească pe filosoful
Lucian Blaga în paralel cu Radiografia pam-
pei a lui Martínez Estrada.
w
3
 VIITORUL TRECUTULUI LITERAR
Grigore Alexandrescu, un portret (III)
I ATĂ TEXTUL lui Heliade, plin de apro-
pouri și aluzii, bine știute de contempo-
rani, care deschide în 1838 conflictul
public:
O vulpe copilandră ce-abia se apucase
De-aceea ce-nvățase,
Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani,
Să cumpere la gâște, găini, cocoși, curcani...
Porni din vizunie,
Prin crâng se tot coti,
Ieși într-o câmpie ‒
Ș-odată se opri.
Un cal slobod ( = poporul, n.n.) aicea păștea
în voie bună;
A vântului suflare prin coamă-i se juca,
Și falnic peste câmpuri în preajmă-i căuta,
De latele-i copite pământul se detună.
Dar biata speculantă cal încă nu văzuse;
Se uită, îl măsoară,
Și ochii-n cap îi joacă
Și dinții-n gură-i toacă...
Se-ntoarce, se strecoară,
Prin tufe o tulește și-n clip-acasă fuse.
Aleargă la cumătrul, nea lupul, și-l găsește:
„Nea lupe, cumetrașe, dă tare, te gătește,
Vin’, vino după mine, ici, uite, la un loc,
Să vezi un... ăla mare, un frunteș dobitoc.
Aoleo, dragă cumetre!
E-un zdravăn chilipir,
D-aci poți, zău, să te-umfli
Și-n burtă, și-n chimir.”
Iar lupul îi rânjaște (căci astfel el zâmbește)
Și-ncepe să-i vorbească: „Cu mine cin’ s-a pus
La căpătâi n-a scos-o; dar ia îmi povestește,
Urechile lungi are? Sau coarne nalță-n sus?
Sau dinți mistreți spumează?
Mustăți, gheare zărit-ai?
Vrun muget auzit-ai?
Vro trompă naintează?
Vro coadă măciucheată, vrun cap pletos și
mare,
E roșu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are?”
[1]
„D-istoria naturii o știi că n-am habar,
Nu mă cunoști de dascăl, geambaș ori
maimuțar.
La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de
loc:
Îți spui că-i «ăla mare, un frunteș dobitoc».”
Așa vorbea-ntre ei
Meseriașii mei;
Și-n sfatu-nsuflețit
Nici prinseră de veste
Când, iat’, au și sosit
La locul de poveste:
4 ◆
Dan Grădinaru
Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă.
Iar calul, cât îi simte, pășunea pe loc lasă,
Pe loc în vânt înalță cap falnic, fioros,
Și nările-i se umflă; un ochi înfurios
Albeața-ntreroșaște, lumina ațintează,
Și coama-i se zburlește și coada-i undoiază;
În jos capul avântă, azvârle dinapoi
(Nu suferă cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi);
Pe câmp d-a lungul fuge și tropotu-i detună
Și bubuie pământul și luncă, crâng răsună.
Dar vulpea e vicleană,
Și viclenia zboară;
O ia după poiană,
Prin tufe se strecoară
Și iese înainte, când calul se oprește,
Și-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpește:
„Stăpâne, plecăciune!
Sunt roaba dumitale.
Ești slobod și e jale
Cu-atâta-nțelepciune
Să umbli preste câmpuri. Îți spun, drept dato-
rie,
Că noi, câteva fiare, avem tovărășie
Dreptatea să cunoaștem [2], curând să dez-
robim
Juvinii, dobitoace și slobozi să trăim.
În astă eterie ( = liberalii din jurul lui Câm-
pineanu, n.n.) ce pravili mari gătește,
Un lup cu coada lungă, vestit republican ( =
Câmpineanu, n.n.),
În sfaturi prezidează, înduplecă, -ntărește,
Încât i s-a dus vestea acestui gâligan.
Eu viu ca să-ți propunem a te uni cu noi.
Dar, ia, și prezidentul sosește dinapoi
Și v(re)a să-ți dezvelească
Materia frățească.
Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-
nscrie
În condica cea mare și-ți dă și vrednicie.”
Iar calul, ce prea lesne cu omul se-nvoiește,
De coada titirită ( = dichisită) a vulpii se-
ndoiește
Și cugetul viclenei îndată îl pătrunde;
Și, făr-a pierde vreme, rânchează și răspun-
de:
„Jupâni republicani,
Vestiți americani! (aluzii la traducerea „Alzi-
rei”, n.n.),
D-aveți așa dorință al meu nume să știți,
E ici scris pe potcoavă. Puteți să mi-l citiți.”
La aste vorbe vulpea îndată o sfeclește,
În laturi cam privește,
Încet coada își strânge, se trage la o parte:
„Cât pentru mine, zise, vă spun că nu știu
carte,
Căci răposata mamă, fiind cam scăpătată,
Și tata, fără slujbă, la școală nu m-au dat;
Iar domnul lup se trage din casă lăudată,
Și cartea, câtă este, de rost o a-nvățat.”
Domn lupul, greu la ceafă, ce punga-i cam
secase
Și mațu-i leșinase
Și burta începuse să tot îi ghiorăiască,
Se duse să citească.
Iar calul, ce sta gata cu numele-n picior,
C-o bună lovitură ți-l culcă binișor.
Avântă iarăși capul și fuge rinchezând;
Iar vulpea o tulise, republica plângând.
Deslușit ne dovedește
Fabula ce am citit
Că viclenii își fac planuri,
Dar nu,-n veci!, au izbutit. [3]
1838
[1] De pe atunci se formase soțietatea
rodiniană (= a liberalilor din jurul lui Ion
Câmpineanu, n.n.), ce în numele dreptății
se arma cu calomnia, nedreptatea și des-
potismul cel mai crunt. [2] Aluzie la căpi-
tanul (Ion Câmpineanu, n.n.) zișilor de
atunci liberali, care după ce își risipise în
orgii toată starea paternă, deveni organ
unei politici din afară foarte funeste și
formă școala celor de astăzi tulburători de
meserie. [3] Cât pentru cal, fiecare poate
vedea că este aluzie la libertatea veră ( =
adevărată, n.n.) națională, ce pe atunci se
opunea eteriei de calomniatori din care
făceau parte toți ceilalți actori ai acestei
fabule, lupul cu vulpea și cu toate fiarele
numite tigri-cotoi, după chipul și fiziono-
mia și gesturile lor (notele târzii ale lui Ion
Heliade-Rădulescu).
 Afară că e mai lungă, traducerea lui Ion
Heliade-Rădulescu se ține, la fel, de mode-
lul La Fontaine. Scopul îl reprezintă o dez-
văluire, asistăm la un atac la adresa lui Ion
Câmpineanu și a ciracilor săi. Ion Helia-
de-Rădulescu face o versiune politică.
Curierul avea ca deviză „Urăsc tirania
și mi-e frică de anarhie”, a cărei hermeneu-
tică primară dezvăluie în prima propoziție
o profesiune de credință bățoasă și în al
doilea enunț repingerea violenței produ-
cătoare de haos, în total o prefigurare în
forma contradicției în termeni a „echili-
brului între antiteze”. Ampla punere la
punct a lui Ion Heliade-Rădulescu nu-i
literară decât la suprafață, în realitate repre-
zintă o despărțire publică a apelor de uscat,
e în mod fățiș o punere la punct politică,
atacând tabăra „rodiniană”, adică pe Ion
Câmpineanu și pe cei din preajma lui, deci
și pe Grigore Alexandrescu, cu groase con-
damnări și ironii. Câmpineanu, vornicul
Grigore Cantacuzino, Aristia, Dimitrie Fili-
pescu, Bălcescu, Murgu și ceilalți radicali
mai bătrâni și mai tineri, complotiști nerăb-
dători, alcătuiesc o „eterie” imatură – Ion
Heliade-Rădulescu își râde, ca Alexandru
Beldiman de eteriștii de la 1821 (e în vorba
„eterie” și o înțepătură de cuțit la adresa
lui Aristia), de „eteriștii” autohtoni, cu toții
capătă epitete de „chiaburi”, „republicani”
și „americani”, în poezia „Cutremurul” îi
face „capre” opuse „oilor” ( = cei săraci,
poporul). Ion Heliade-Rădulescu nu-i
suporta la nivelul 1837 - 38 pe cei cu a lor
„Partidă Națională”, doritoare de schimbări
violente pe timpul domniei decente și,
totuși, antirusești a lui Alexandru Ghica,
„Partidă” din care vedem că face parte și
Alexandrescu, ca prietenul Ion Ghica, a
cărui mamă era sora lui Ion Câmpineanu,
în timp ce Ion Heliade-Rădulescu o pără-
sise, iar Alexandrescu, deși îi era debitor
în mai multe feluri, nu-l însoțise, îl trădase,
așa înțelegea lucrurile, ca Iuda pe Cristos:
Ce loc de piericiune! ce sfaturi zăpăcite!
De tine numai vrednici și d-oricare smin-
tit!
Al țării pandemoniu ( = gruparea complo-
tistă, n.n.) și cuibul de ispite!
O! cât am plâns bărbații ce rău s-au amă-
git!
(Ingratul)
G. Călinescu socotea drept cauză a rup-
turii, în afară de politică, de asemenea plau-
zibil, că ura lui Ion Heliade-Rădulescu a
pornit de la infidelități ale lui Ion Heliade-
Rădulescu față de soția Maria Alexandres-
cu. Aceasta l-ar fi pus pe Grigore Alexan-
drescu să-i urmărească soțul pentru a-i
confirma bănuielile. Grigore Alexandrescu
ar fi adus probele necesare și soții s-ar fi
certat. După ceartă Ion Heliade-Rădulescu,
Ion Câmpineanu
pocăit, și-ar fi cerut iertare. Soția l-ar fi ier-
tat și Grigore Alexandrescu ar fi fost izgonit
din casă. Dovada, extrasă din Ingratul, pot
fi două versuri:
Să urli de turbare când ți-or cădea bleste-
me
A două inimi calde ce tu le-ai dezunit
epitetul „sperjur”, dar și, tot acolo: „Nu
mă-ndreptez la lume să-ți spui nelegiuirea,/
Cu tine am de lucru; și vina tu ți-o știi;/
Ingrat ți-e bunul nume și însăși pomeni-
rea,/ Te-a înfierat păcatul, pe fruntea ta îl
ții.”
Alexandrescu a replicat prin fabula Pri-
vighetoarea și măgarul, inclusă în volumul
Poezii ale D. Gr. Alexandrescul apărut în
același 1838, dacă e să citim: privighetoarea
= GA, măgarul = Ion Heliade-Rădulescu,
și citim, desigur, așa pentru că în epistola
pentru Voinescu II (ediția 1842, însă poe-
ziile circulau mai întâi ca manuscrise) dăm
peste: „Și-n sfârșit că măgarul ce zbiară și
răcnește/ E un autor jalnic...”
Ion Heliade-Rădulescu returnează ime-
diat cu superba (exclusiv în cadrele pole-
micii, ca pamflet) Cumetria cioarei când s-
a numit privighetoare, folosindu-se de
aceeași limbă populară pe care-o s-o vedem
și la Arghezi. Cioara dorește să fie numită
privighetoare și pentru asta ia pene ca să-
și schimbe înfățișarea de la celelalte păsări
(„pene”, adică ”originalitatea” vine de la
alții, în primă și ultimă instanță chiar de
la el, Heliade):
O dihanie de cioară,/ Ce-i dăduse
naiba-n gând?!/ Să ia fulgi de alte păsări,/
Să iasă la zbor cântând.// Iat-o împopoţo-
nată/ Și mereu se gâtuiește,/ Ulubeasna-
mpestriţată/ Răţoit bănănăiește.// Ce nume
să-și dea acuma?/ Că e lucru-nsemnător!/
De la nume-atârnă toate/ Și trecut, și vii-
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
tor.// Dar cioara, de! e tot cioară,/ Și astfel
se socotea:/ Nu-și mai vedea de loc ciocul/
Și trupul nu-și mai simţea.// Se gândi cum
s-o brodească/ Și să-și cate vrun nășic:/
Dar nașul i-o da vrun nume/ Ce n-o plăti
mai nimic.// Haide! singură se face/ În
biserica de caș/ Ș-alde popă, ș-alde naș,/
Ca să fie bine, pace:/ Fără sfadă, fără price,/
Rămâne zis ce-și va zice.// Se numi privi-
ghetoare,/ Păsăruică cântăreaţă,/ Unde
cântă pe răcoare,/ Știi, colea, de diminea-
ţă.// Și zbura de bucurie/ Biata cioară când
gândea/ Că cioroii or s-o ţie/ De poet și
păsărea.// Iese-acuma îngâmfată/ Și la lume
se arată/ Și ne-ncepe a cânta./ La-nceput
coţofenează,/ Glasul și-l mai subţiază,/ Dar
ce-i faci? că e tot ga!// Ţipă: ga! Și ga! răsu-
nă;/ Păsările se adună,/ Ascultă și aud:
gară!/ Se uită, dar nu văd cioară./ Dihania-
nnebunește,/ Cântă ‒ cine-o mai oprește?//
„Sunt ‒ zice ‒ privighetoare/ Și Dumnezeu
mi-a dat dar;/ Sunt pasăre zburătoare./
Care de pe lângă mine/ Va zice că nu cânt
bine,/ E mare, mare măgar.”// Și eho răs-
punde: gar!/ Pasările aud: gar!/ În tăcere o
ascult;/ Se apropie mai mult,/ Fiecare o pri-
vește,/ Fiecare își zărește/ Fulguleţul, pana
sa,/ Și-ncep a ţi-o dezbrăca,/ Scuipă-n gură
ș-apoi zboară./ Poetul rămâne cioară!
(1838).
Tot în volumul din 1838, în Șoarecele și
pisica, s-ar putea identifica în chir Pisicovici
pe Ion Heliade-Rădulescu și în Raton pe
Grigore Alexandrescu, dar pentru această
fabulă nu avem o dezvăluire explicită, cum
de altfel nu avem incriminări explicite, cum
le face Ion Heliade-Rădulescu, cu excepția
poate a moralei:
Cotoiul cel smerit (i.e. cel ce vorbește,
ca Heliade, de serafimi și heruvimi, n.n.)
E omul ipocrit.
A treia explicație a rupturii, dureroasă
pentru orgoliu, a fost pentru Ion Heliade-
Rădulescu să constate că Grigore Alexan-
drescu compune o epistolă pentru Ion
Câmpineanu (de asemenea în volumul din
1838) și nu pentru el – inacceptabil! (Epis-
tolă D.I.C.).
w
5
 SPATE ÎN SPATE
Filosofi idealiști postbelici la Cluj
A JUNS LA vârsta retragerii din activitatea
publică, I.D. Sârbu îi scrie fostului său
mentor Liviu Rusu cu toată onestitatea,
dezinteresat, constatând un fenomen simp-
tomatic: „Sunteți ultimul mohican al
seriozității în cercetarea filosofică. Toți elevii
dotați ai dumneavoastră au evadat spre lite-
ratură, de voie, de nevoie. Mai nou, Filosofia
reintră pe ușa din dos prin critică (prin cri-
ticii maiorescieni), dar, din păcate, ea nu
poate trece dincolo de teoria literaturii, nici
măcar spre estetică generală. Lui Regman
i-am vorbit despre această filosofare pe ușa
din dos. Consider azi ca a fi avut un mare
noroc să mă apropiu de Frumos după ce
făcusem un mic ocol prin ontologie, mora-
lă, axiologie... Acum e invers: tinerii critici
dimineața învață azbuchiile formă-conținut,
la amiază sunt deja existențialiști și seara
fac hermeneutică pură” (I.D. Sîrbu, Opere.
II: Corespondență, ed. de Toma Velici și
Tudor Nedelcea, București, Academia
Română & Fundația Națională pentru
Știință și Artă, 2013, p. 1176. Scrisoarea
către Liviu Rusu din Craiova, 19 martie
1984). În acest fel, fostul asistent universitar
la Estetică observa un proces de rearanjare,
de asezonare și de adaptare pripită deter-
minat de depășirea anilor de dictatură mar-
xistă, de asuprire ideologică și de cenzurare
a reflecției libere din România. În timp ce
noile condiții de după abolirea regalității și
instaurarea republicii democrat-populare
de stil stalinist i-au determinat pe cei care
aveau vocație filosofică – printre care el
însuși – să și-o înfrâneze, unii dintre ei au
socotit potrivit să se convertească la litera-
tură, o convenție mai permisivă prin disi-
mulările de factură ficțională pe care le
I.D.Sârbu
6 ◆
Ovidiu Pecican
Lucian Blaga
îngăduia. În schimb, spune I.D. Sîrbu, nere-
semnată, filosofia își căuta noi vaduri, reve-
nind deghizată pe tărâmul criticii. Cei pe
care romancierul și dramaturgul stabilit la
Craiova îi numește „critici maiorescieni”
erau relevanți pentru procesul observat toc-
mai prin descendența lor maioresciană,
știut fiind că magistrul de la Junimea avea
nu doar o formație, ci și o slăbiciune filo-
sofică, de-a lungul întregii sale vieți active
parte din travaliul său consumându-se în
aule universitare filosofice, unde a predat
iubirea de înțelepciune ilustrată de filosofi
moderni și a ținut și cursuri de logică.
Sîrbu se consideră, în aceste condiții, un
norocos, fiindcă el s-a apropiat – ca practician
– de Frumos, deci de creația cu virtuți estetice
abia după ce se inițiase în ontologie, etică și
teoria valorilor. El constată că față de generația
Constantin Noica
lui, care putuse urma o asemenea introducere
în disciplinele spiritului, în condițiile în care
în România acelor ani filosofie ajunsese să
însemne mai cu seamă materialism dialectic
și istoric, tinerii critici pornesc de la raporturile
între formă și conținut (teoretizate și discutate
odinioară de C. Dobrogeanu-Gherea și G.
Ibrăileanu), trec apoi la existențialism (Jean-
Paul Sartre și Albert Camus mai cu seamă,
fiind vorba despre literați), iar ulterior se adân-
cesc în hermeneutică (nu neapărat în cea ilus-
trată de gânditorii contemporani germani).
Totul, acum, s-ar fi făcut, spune I.D. Sîrbu,
într-un ritm foarte alert și, prin forța lucru-
rilor, inconsistent, tegumentar.
Un lucru este sigur: în România socia-
listă autoritățile nu mai îngăduiau filosofiei
neconformiste să se exprime în deplină
libertate. Cazul cel mai radical a fost al lui
Alexandru Dragomir, care, după ce studiase
cu Martin Heidegger, timorat de tăvălugul
stalinist din „obsedantul deceniu”, s-a scu-
fundat total în tăcere, refuzând – pentru a-
și prezerva libertatea și a-și estompa „păca-
tul ideologic” – să mai publice vreun text
antum și acceptând doar, pe „ultima sută
de metri”, câteva seminarii private puse la
cale de prietenul lui Constantin Noica.
Câțiva posibili gânditori s-au refugiat însă,
precum I.D. Sârbu însuși, în literatură. El a
preferat expresia narativă și dramatică, ale-
gând să scrie proză și teatru. Dar alții au apu-
cat-o, se pare, pe calea teoriei literare, a meta-
literaturii, neîndrăznind să se desfășoare pe
spații propriu-zis filosofice. Scriitorul
mărturisește, cu un alt prilej, în mod deschis:
„... aș fi dorit să ajung un profesor în istoria
generală a artelor; nu s-a putut. Dar de la
Liviu Rusu am învățat că Estetica nu este
numai o disciplină filosofică teoretică: ci și
un codex normativ. (Ca și Etica, Logica, Epis-
temologia.)” (Ibidem, p. 1132. Scrisoarea către
Liviu Rusu din Petroșani, 3 noiembrie 1974).
Acest lucru nu a putut fi realizat, datorită
vitregiei împrejurărilor istorice, de fapt – mai
exact – din pricina prigoanei la care a fost
supus de dictatura proletariatului. De aceea,
rana acestui gânditor deviat de la traseul firesc
al unei cariere universitare în domeniul
reflecției a rămas neînchisă. După cum îi
scrie fostului său mentor, profesorul univer-
sitar Liviu Rusu, „Articolul dumneavoastră
a răscolit în memoria mea durerea unei
eventualități ratate: mă consider «izgonit»
din Filosofie, pentru mine, Ea este zestrea cu
care Dumneavoastră (și alți profesori distinși)
m-ați împins spre «nu tot ce este real este și
rațional»” (Ibidem, p. 1174. Scrisoarea către
Liviu Rusu din Craiova, 19 martie 1984).
Atmosfera nu era deloc prietenoasă cu
exercițiul gândirii libere, ba chiar era înțesată
de riscuri. Totuși, I.D. Sîrbu își amintește cu
umor de o circumstanță legată de unul din-
tre filosofii clujeni de calibru. Vorbind des-
pre „... D.D. Roșca, un necruțător dușman
al afirmațiilor neacoperite, mi-aduc aminte
că i-a spus odată unui mitică ce rămăsese
la der, die, das, dar, teoretic, se lupta cu
percepțiile transcendentale: «Domnule, te
invit să te muți de la cămin într-o noțiune
și să locuiești în lăuntrul ei, făcându-ți singur
curat...»” (Ibidem, p. 36. Scrisoarea către
Sergiu Al George din Craiova, 9 februarie
1981. De remarcat o notație din Constantin
Noica, Jurnal de idei, ed. a II-a, București,
Ed. Humanitas, 2008, p. 211: fragmentul
4.261: „Să intri în gândul tău. Așa cum îți
faci o casă îți faci un gând în care te aduni...”.
(Aici gândurile lui D.D. Roșca și C. Noica
se întâlnesc.) Admirabilă propunere de
translație filosofică de la condiția de căminist
la cea de ins cu acces la concept pe care nu
este sigur că respectivul a și priceput-o...
În umbra lui D.D. Roșca s-a format Petre
Hossu (1922 – 1998), student la vremea
funcționării universității clujene la Sibiu (1940
– 1945). În iunie 1943 a primit premiul I al
Facultății de Litere și Filosofie și a promovat
licența cu magna cum laude, în comisie avân-
du-i pe D.D. Roșca pentru filosofia generală,
pe Lucian Blaga pentru filosofia culturii și pe
Liviu Rusu pentru estetică. În corespondența
sa, I.D. Sârbu îl pomenește la un moment dat,
alături de comilitoni, spunând: „Mă leagă o
dureroasă amintire despre acest volum [= Tri-
logia cunoașterii – n. O.P.]: la Sibiu, eram toți
elevii (genii în devenire, Nego, Stanca, Reg-
man, Todoran, Eu, micuțul balotă, cretinul
hossu [sic!]), comentam la colțul ASTRA
această trilogie, atunci apărută la Fundații”
(Ibidem, p. 920. Scrisoare către Birgil Nemo-
ianu din Craiova, 19 octombrie 1984).
Hossu a scris și a publicat, între 1941 și
1944, o dramă într-un act (Lumina se destra-
mă, Sibiu, Ed. Țara, 1941) și eseurile filosofice
Despre condiția umană (Sibiu, Tipografia
Cartea Românească din Cluj, 1944; 2008) și
Spre o dialectică a tragediei (Sibiu, Colecția
Asociației Prietenii Teatrului, 1944). Ca
urmare a prețuirii calității strădaniilor sale,
începând cu 1 februarie 1949 a devenit asis-
tentul universitar al profesorului D.D. Roșca.
Nefiind comunist, a fost însă înlăturat aproa-
pe imediat, la 1 septembrie 1950, din funcție.
Mai târziu, Petru Hossu a făcut o tradu-
cere după O mie și una de nopți (16 volume),
dar nici măcar aceasta nu a putut apărea în
perioada comunistă, fiind editată parțial –
abia trei volume – în anii 1990, după căderea
totalitarismului roșu (București, Ed. Saecu-
lum, 1996). Pe tărâm filosofic a tradus și
lucrarea lui Teilhard de Chardin, Fenomenul
uman (Iași, Ed. Institutul European, 2005).
Lucrarea Memorialul Lucian Blaga a fost
tipărită în S.U.A., tot postum (Norcross,
Georgia, Criterion Publishing, 2003).
În ce-l privește pe Ioan Miclea (1902-
1982), acesta a studiat inițial teologie greco-
catolică la Blaj. Spre finalul celui de-al
patrulea deceniu de viață, el s-a înscris și
la Facultatea de Filosofie a Universității din
Cluj – pe atunci silită să se refugieze la
Sibiu – și a absolvit-o cu o teză coordonată
de Lucian Blaga. Preotul blăjean, ajuns pro-
fesor de teologie și filosofie, și-a pierdut
pozițiile profesionale odată cu desființarea
silnică a bisericii căreia îi aparținea. Au
urmat pentru el ani de temniță, iar după
eliberare a putut fi angajat doar ca munci-
tor necalificat. El nu a fost niciodată un
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
discipol la lui Blaga, la întâlnirea cu autorul
trilogiilor având deja convingeri filosofice
ferme, conforme vocației sale ecleziastice.
Opera lui manuscrisă a fost editată după
1989 selectiv, parcimonios, astfel încât por-
tretul său de cărturar rămâne deocamdată
parțial neclar. Pe lângă scrierile sale de
tinerețe – Jacques Maritain (1939), Tangențe
românești la filosofia creștină (1940), Principii
de pedagogie creștină (1942), Filosofiile și filo-
sofia creștină (1943), Oare așa s-a gîndit Hris-
tos sau Evangheliile din Evanghelie (1943) și
Realismul în filosofia românească (1944). –
, după revoluția din 1989 monografia dedi-
cată lui Jacques Maritain a fost retipărită
(2017) și au intrat în circuitul cultural Teoria
originalităţii în filosofie (1996) Existenţa isto-
rică a lui Isus Hristos (1999), romanul Geniul
cocoșatului (2005), sinteza Coordonatele cul-
turii medievale (2016) și Gânduri în compri-
mate. Reflecții, aforisme, paradoxuri (2012).
Nicolae Iuga îl consideră „un gânditor tomist
român în sensul propriu al sintagmei, dedicat
o viaţă tomismului și neotomismului în
varianta lui Jaques Maritain, unul care a per-
ceput tomismul din interior, adică din inte-
riorul teologiei catolice, și care a scris pe
teme tomiste în spiritul unei apologii creștine
târzii”. Același autor identifică în scrierile lui
Miclea mai curând „o lectură oarecum auto-
telică a scrierilor aquinatului, decât la o pri-
vire comparativă”, și „o exaltare apologetică,
decât la o scrutare critică.”
Din simpla evocare succintă a biografii-
lor și a contribuțiilor filosofice ale celor doi
foști studenți ai lui D.D. Roșca și Lucian
Blaga se poate constata în ce direcție au dus
explorările celor doi, tot așa cum din lectura
corespondenței și a operei lui I.D. Sîrbu se
înțelege încotro s-ar fi putut contura aportul
de estetician al acestuia, pe urmele lui Liviu
Rusu. Cu toate vitregiile sale, parcursul aces-
tor cărturari în epoca postbelică îngăduie
constatarea că filosofarea de tip idealist nu
numai că nu a fost înăbușită în fașă de
dominația ideologică a marxism-leninis-
mului, ci și că afirmarea autorilor care o
manifestau s-a putut face, în cele din urmă
pe tărâm filosofic; incomplet, târziu, dincolo
de hotarele vieților lor, cu o receptare capri-
cioasă... Dar s-a făcut și se face. w
7
 ESEU
Fumul din pipa lui
Gheorghe Schwartz
D UPĂ „CICLUL lugojean” (Martorul, Spi-
talul, Pietrele etc.) și după Cei o sută
(11 romane cu peste 4000 pagini), Gheor-
ghe Schwartz începe seria de Vocalize, în
gama muzicală Do – Si, nuanțând notele
portativului cu bemoli și tonuri minore ori
majore. Semnificația acestui set de șapte
romane este justificată de autor: „la fel cum
un instrumentist este obligat la sute de ore
de game spre a putea rămâne în formă, la
fel cum un sportiv obligat la sute de ore de
antrenament (…), la fel și scriitorul depune
ore multe de exerciții înainte de a plonja în
marele roman. La fel și scriitorul ar trebui
să facă „vocalize” (p. 11). Antrenamentul
scrisului, ar spune autorului, șlefuiește tas-
tatura afectivă pentru spectacolul de gală
al „Marelui Roman” (ce va urma). Romanul
Vocalizelor a parcurs scările tonale ale
gamei „do major” (de la Enigmele infinite
– 2014 – până la Enervant în si bemol
minor – 2020), timp în care autorul cele 46
de volume a resimțit nevoia schimbării sti-
lului prozodic, cu discreta intenție de a
oferi literaturii române contemporane o
altfel de cabalistică narativă. Obsedat parcă
de sprijinirea texturii pe narativitatea per-
sonajelor, acționând și dialogând, „vocali-
zele” se încopcie în jurul unui singur per-
sonaj, esoteric, interiorizat, elitist, pedant,
patologic. În arhitectura personalității aces-
tuia pulsează tensiuni psihice, fermenți
emotivi, zorzoane estetice ori porniri ele-
8 ◆
Anton Ilica
giace. Aplecarea spre indulgența estetică,
prin asezonarea unui limbaj fără virtuți,
cu o fonetică decorativă, dospită în cutele
creativității lexicale, generează un text
ambalat într-o cojire a cuvintelor, după
exprimarea vocabulelor în veșminte cas-
nice.
Gustav R. Propp, doctor în avocatură,
„maestrul” care nu pierde procese și care
este râvnit de clienți dubioși, își colonizează
timpul între două „enervări”: una profe-
sională, iar cealaltă patologică. E prăpăstios
și ”exagerat de prevăzător”, consecința unui
coșmar din copilărie, care i-a amprentat
schema psihică, întrucât, de câte ori auzea
vreun cuvânt forestier („pădurea” a fost
locul unde s-a rătăcit și i-a indus bâlbâiala
psihanalitică), panica îi destabiliza „ordi-
nea”. „În noapte de 2 spre 3 iunie”, bărbatul
de 50 de ani, Maestrul Doctor, are un
coșmar, cum că, rătăcind prin codru, ajun-
ge într-o scorbură uriașă, în care se
adâncește, ca într-o capcană sinistră („labi-
rint”), devenind „nu numai prizonierul
pădurii întunecate, ci și prizonierul unui
singur arbore”. Avocatul se simte bântuit
de nenumărate primejdii. Agonizarea sa
hașurează proiecția „ieșirii din scorbura din
vis, cât a ieșirii din coșmar”, iar starea de
veghe și starea de vis conduc spre o tot mai
insuportabilă „enervare”. Hoinăreala minții
este potențată totuși de tiparul unei mono-
tonii determinată de „tabieturile” indivi-
dului, cele care alcătuiesc „singura ordine
adevărată”. Încercările frecvente de a ieși
din vis, fără a fi despovărat de coșmar, sunt
alimentate de plăcerea adormirii într-un
fotoliu din camera vilei luxoase, un fel de
„bârlog căptușit cu nerușinat de multe obiec-
te de patrimoniu”. Toate elucubrațiile coti-
diene devin zorzoane care ies din chenarul
minții, zgândărindu-i periodic confortul
emoțional și tulburându-i „singura ordine”,
adică liniștea și intimitatea.
Peste visul din scorbură, realitatea se
suprapune, planurile se croșetează, iar ges-
turile banale, conform rigorii din agenda
personală, par sterpe gratuități cotidiene.
„Ordinea din inventarul priorităților” este
răscolită de răbufniri psihice, consecința
unui naufragiu psihanalitic din copilărie
(sunt citați Freud, Adler și Jung). Maestrul
este admirat pentru succesul uimitor și
faima dobândită, prin elocința, erudiția și
logica sa, verbalizate în sălile tribunalului.
Observând că este adulat „ca o statuie”, fostul
său diriginte școlar îl sfătuiește: „nu uita că
o statuie e admirată, dar ea nu are suflet! Ai
grijă să nu-ți pierzi și tu sufletul!” (p. 109).
Problemele familiale, telefoanele deran-
jante, activitatea cabinetului său de avoca-
tură, precum și „marele spectacol al justiției”
din celebrul proces Schubkegel vs. Sala,
Boca și Lăbău (SABOLA), precum și alte
îndatoriri profesionale se încadrează între
prioritățile „concrete urgente”, „probabile”
sau „puțin probabile”. Când devine asaltat
de jurnaliști, transmițând fake-news, con-
sideră că a atins apogeul carierei sale. Ajun-
gem cu lectura în ziua de „vineri noaptea
– încheierea săptămânii de când a intrat
Gustav în scorbură”. Încheierea: „Inundațiile
fără precedent din emisfera sudică acapa-
rează tot mai mult emisiunile de știri. Încetul
cu încetul, inundațiile fără precedent din
emisfera sudică riscă să acopere cu totul afa-
cerea SABOLA (sau cazul ADAM, cum mai
este numită acea speță)”. Punct.
După obiceiul scriitorului din romanele
precedente – cu o mai intensă prestație
narativă – „bietul scrib” ține sfat cu „prea-
bunul cititor”. În cele șapte „vocalize”, scri-
bul ne atenționează ironic că textele sun
exerciții de prestidigitație, un fel de antre-
nament pentru menținerea condiției și
cumpătarea indulgenței estetice, în vederea
„marelui concurs” narativ. În realitate,
vocalizele sunt texte bovarice, despre anu-
mite zbateri sterpe ale unui personaj
ducându-și traiul într-o cochilie cotidiană
tulburată de „ieșirea din ordine”, de obtu-
rarea agendei zilnice, de telefoane inopor-
tune ori întâlniri (întâmplătoare) fade și
fără ștaif. A scrie despre activitatea coti-
diană, adeseori și de cele mai multe ori,
banală, despre gratuitățile stupide ale
hazardului, despre sterpezirea unor eveni-
mente încropite din nimicuri, deci a scrie
despre acestea nu se aseamănă cu o
prăbușire narativă, ci hărăzește un stil care
își are izvorul în James Joyce. O agendă
poate fi umplută cu o viață meschină, iar
un personaj, fără șlefuire lăuntrică, se
înșurubează în piruete narative provoca-
toare, chiar dacă personajul este golit de
orice erotism sau conflict culminant. Citi-
torul – dedat cu mirosuri culturale, erotice,
politice, sociale, psihologice – a fost învățat
cu experiențe complexe, cu conflicte fami-
liale, istorice, etice, cu arabescuri și încăr-
cături epice, cu personaje tulburate de
aventuri imprevizibile.
Un singur panou epic, în care un per-
sonaj neproblematic întreține o arhitectură
narativă liniară, nu satisface suficient mobi-
litatea compozițională și stilistică mane-
vrată de lectură. Cu toate aceste expectanțe,
romanul „Enervant” al scriitorului Gheor-
ghe Schwartz foșnește de viață, propune
cititorului o experiență naturală, o com-
plexitate a devenirii, oscilând între fleacuri
banale și virtuți topice, între convenții și
recurențe, între tulburări și stări de echi-
libru existențial. Personajul nu poate fi
despărțit de trepidația cotidiană, dar nici
nu poate locui în inima acesteia. Viața ori-
cum ar fi, ar medita Gh. Schwartz, e un
spectacol pentru sine și în sine. Contemplat
din anumit unghi, orice fel de exercițiu de
narativitate, ajunge un atractiv subiect de
roman. Gustav R. Propp își scaldă excelența
în duplicitatea gândului terorizat de un
coșmar dobândit în tinerețe. De atunci,
psihanalistul îi identifică dedublare de per-
sonalitate, o imagine de sine încopciată de
psihoză, întreținându-și orgoliu cu o coche-
tărie care-i protejează mândria, bântuită
de răbufniri cuprinse într-o cunună de
coșmaruri repetate. Ceea ce realizează Gh.
Schwartz coincide unei inedite formule de
narativism, conform căreia omul de astăzi
are o altfel de evenimențialitate, fără agre-
siuni evidente, fără tulburări violente, fără
duplicități erotice și fără suferințe explicite.
Personajul din „Enervant” este locatarul
„neoumanismului”, cu viața sa stupidă din
punct de vedere cultural, fără șlefuire lăun-
trică și lipsit de afinitate pentru conflict.
Nu e rodul unei fantazări, ci unul dintre
cei mulți, care a ignorat prăbușirea estetică
a scrisului și arbitrariul moralității limba-
jului. „Omul cu însușiri”, dar cu vicii ira-
diate, se ploconește unei zbateri cotidiene
sterpe, în care, din cutele sufletului, abia
dacă răbufnesc clinchete de aleanuri domo-
litoare.
Unei astfel de existențe „neoumaniste”
îi corespunde un arsenal verbal sintactic
obișnuit, cu puține ornamentări stilistice
și cu suficiente banalități dialogice. Împa-
chetarea evenimentelor cotidiene într-un
limbaj cu carapace nelustruită servește ideii
de contextualitate. Vocalizele narative col-
căie de ironii și aluzii, iar elementele orga-
nizatorice formale glăsuiesc despre subti-
litatea discursului alungit înspre spațiul
interior al realității romanești.
Negreșit, romanul „Enervant” este o
ficționalitate, iar preferința scribului („bie-
tului scrib”) pentru nume ciudate de per-
sonaje susține ideea că în centrul intere-
sului său se regăsește individul al cărui
contact cu societatea e redus la profesiune.
Gustav e avocat celebru, temut în pledoa-
riile sale la bara instanței, dar respectat în
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
societate de către cei care au interes de sal-
vare din viciile și cusururile, care-l aduc în
conflict cu dreapta judecată. Când Gustav
R. Propp îmbătrânește, e cuprins de manie
verbală, ”enervarea” nu-l mai năpădește cu
atâta savoare, pentru că „nu se întâmplă
nimic, dacă nu mai există viitor”. Iată de ce,
intervine autorul, „acest al șaptelea caiet
povestește într-o gamă prea puțin optimistă,
iar bemolul arată că, pe parcursul acestor
întâmplări, starea de spirit al protagonistului
coboară mereu, încet dar sigur, cu câte un
semiton”. Ca într-un marș funebru, în Si
bemol minor din Sonata nr. 2 de Chopin,
ne asigură scribul, „asistăm neputincioși la
tragica prăbușire a bunului veșnic vinova-
tului nevinovat Domn Doctor Gustav R.
Propp”. Din răsuflarea vocabulelor, se înalță
fumul din pipa scriitorului, care, prin ridi-
carea spre Zenit anunță, după temeinicia
atâtor vocalize, un nou Mare Roman, care
să concureze cu Cei o sută. În fine, amintim
de Cuvântul însoțitor, semnat de Ioan
Hobana, intitulat „Romanul ca metaforă a
ființei interioare”, în care punctează virtuțile
amăgitoare ale neliniștii, nervilor și spai-
mei, ca avertisment al destinului, sursă de
măcinare a vieții prin enervare și diminua-
rea deficitului de existență.
Alături de celelalte „Vocalize”, romanul
„Enervant. Vocalize în Si Bemol Minor”
(Junimea, Iași: 2020) anunță secvențierea
unei noi etape în activitatea lui Gheorghe
Schwartz, indicând faptul că, prin rafinarea
îndoielilor în concepte și prin distilarea
experiențelor în destine, scriitorul retușează
realitatea, peste de marginile îngăduite ale
discursului narativ.
w
9
 SCENA SCRISĂ
Eugenia Sarvari

La fanciulla del West de Giacomo Puccini

la Opera Română din Cluj
P REMIERĂ FOARTE așteptată la Cluj, La Taverna Polka are un aspect cu totul realist:
fanciulla del West de Puccini, a avut podele, lambriuri și tavan din scînduri
loc duminică, 7 mai 2022. Scrisă de Puccini printre ale căror interstiții răzbat dîre
Pop, David Pogana, Corneliu Huțanu),
indianul (Simonfi Sandor) și soția lui (Ale-
xandra Leșiu), preotul (Marius Aron),
în perioada lui americană, opera a văzut subțiri de lumină, în bătaia lor oblică plu- membrii bandei lui Ramirez (Ionuț Bogdan
luminile rampei la finele anului în care a tind parcă o brumă ca de aur, învăluitoare. Lupu și Andrei Toader) asigură intervenția
fost compusă (decembrie 1910), la Metro- Mesele jucătorilor de cărți și ale băutorilor corului. Ei dau un plus de energie și culoare
politan Opera din New York. Libretul, scris de wisky sînt luminate de dedesubt, iar un ansamblului.
de Guelfo Civinini și Carlo Zangarini se perete întreg este destinat etalării băuturi- Spectacolul se încheie în notă optimistă,
bazează pe piesa lui David Belasco, The lor, servite (și) la barul înalt, tipic american. cu împlinirea poveștii celor doi îndrăgostiți;
Girl of de Golden West. La început, naratorul poveștii este așezat Ramirez renunță la viața de bandit în
Povestea surprinde epoca în care în pe un scaun în fața cortinei din tul pe care favoarea unei existențe alături de iubita lui,
Europa, vestul Americii, unde se întîlneau se proiectează scene din westernuri ame- Minnie. Perdeaua-ecran de tul coboară și
oameni de toate soiurile, de la aventurieri ricane cu Joan Crawford ori Barbara Stan- în spatele ei se zăresc / întrevăd / deslușesc,
la proscriși ai societății ca la început, minerii
în căutarea bogăției, cu fărîmele de aur în
exercită o adevărată mîini, avuția pentru
fascinație. Într-o tabă- care și-au părăsit
ră minieră situată la pămînturile natale în
poalele munților Sierra timp ce naratorul
Nevada, în taverna învîrte manivela apa-
Polka se adună mun- ratului de filmat, im-
citorii din zonă. Os- primînd totul pe peli-
teniți, ei sînt primiți de culă.
barmanul Nick (Cri- Rareș Trifan, din
stian Mogoșan) și de dorința de a uni lim-
„raza de soare” a loca- bajul cinematografic
lului, hangița Minnie cu spectacolul de
(Valentina Boi), în ju- opera – numit de regi-
rul căreia gravitează zor „cineopera” – și-a
toată floarea masculi- îndreptat atenția spre
nă a locului, dar în această operă a lui
special șeriful Jack Imagine din spectacol, Foto: Nicu Cherciu Puccini, considerată
Rance (Florin Estefan), primul „spaghetti wes-
arogant și sigur de sine, care-i declară dra- wyck. Din timp în timp acest ecran coboa- tern”. El mărturisește că este interesat de
gostea de care Minnie nu se arată intere- ră, iar în spatele lui se întrezărește mișcarea „«vecinătatea» operă-cinema, de felul în
sată. Agentul comercial al companiei Wells bine coordonată a personajelor, în timp ce care narativitatea fragmentului de operă
Fargo, Ashby (Petre Burcă) aduce știri des- imaginile reproduse surprind fie goana influențează narativitatea unui film în care
pre banditul mexican Ramirez (Hector nebună a unor călăreți bine înfipți în șeile apare opera ca citat, dar și de felul în care
Lopez), care, se pare, se află la pîndă, în cailor nărăvași, fie o ninsoare abundentă tehnici de cinema pot influența spectacolul
vederea jefuirii aurului extras cu trudă de cu fulgi uriași, gata să îngroape cabana de live de operă”. Interesat de cultura mexicană
mineri și ascuns la Polka. La han apare un la munte a lui Minnie. Ingenios închipuită, și „fascinat de culturile indoamericane”,
străin. El se recomandă ca fiind Dick John- cu pereți din tul transparenți, casa lasă totul Rareș Trifan și-a asumat misiunea de „regi-
son, însă nu este altcineva decît tîlharul la vedere: scenele de dragoste dintre Min- zor documentarist”, reușind un spectacol
Ramirez. Acțiunea dramatică surprinde, nie și Ramirez sau intrarea intempestivă a fermecător, plin de culoare, în care se poate
într-o succesiune rapidă de scene, dragos- șerifului în urmărirea tîlharului mexican. vedea împletirea măiastră între atmosfera
tea dintre Minnie și Ramirez. Spre deose- Atmosfera de film este întregită și prin de film holywoodian cu exuberanța muzicii
bire de celelalte opere ale lui Puccini, aici camera de filmat, aflată tot timpul în scenă lui Puccini.
finalul este unul fericit. și focalizînd, la final, ieșirea din scenă, prin w
Regizorul Rareș Trifan a gîndit pentru spațiul rotund, sub formă de obiectiv care
această poveste un decor împresionant se închide, a celor doi amorezi. Minerii
creat de Adrian Damian în care este con- (Geani Brad, Eusebiu Huțan, Cristian Hon-
struită atmosfera de western american. drea, Sebastian Balaj, Tiberiu Szasz, Florin

10 ◆
 POEME
Ion Cristofor

L’ esprit de l’escalier
Poezia nu e vandabilă
mi-a spus editorul meu.

Nici stelele,
Nici roua sau ploaia nu se vând
Aș fi vrut să-i răspund.

M-am mulţumit
Să constat
Pe scările editurii
Că nu de privighetori
Este călcat în picioare
Poetul.

Casa bătrânului
Constelații tăcute
pâlpâie abia printre ciorchinii de struguri neculeși
atârnați pe o sârmă ruginită
în curtea pustie.

Doar clopoțeii valurilor mării

Mai urcă treptele spre
Casa bătrânului.

Cât sămânța de mac

Fie cât și sămânţa de mac,
bucuriile s-au dus pe râu în jos
la vale cu puhoiul mâlos

Mărunt
cât flacăra de lumânare
abia pâlpâind
sub răsuflarea unui mort
norocul nostru a intrat într-o turmă de porci

Și asta e tot ce poţi să îngaimi

lângă prorocul aţipit într-o carte.

Pietrele din zid

O cească de cafea neagră
Fumegă pe o masă cu manuscrise mototolite
în camera ţiuind de singurătate

Un fluviu de tăcere
Trece uneori prin geamul întredeschis

Se aud în răstimpuri
pietrele din zid
cum își declară dragoste și credință veșnică-n vis.
w

Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆ 11

 PERIMETRU
Camelia Iuliana Radu

Din nou Harap-Alb

partea II

... Și basmul conti- mâncarea mirelui, la cina

nuă... de nuntă de dinaintea

D UPĂ O călătorie
lungă, fiul de crai și
spânul ajung la Verde
primei nopți de dragoste.
Iar romanii amestecau
rucola cu alte ierburi ca
Împărat, unde sunt să obțină elixiruri pentru
întâmpinați de curteni, potență. De altfel, în
de împărat și de cele trei mitologia Egiptului antic,
fiice ale sale. În acest Min, zeul sexualițății,
moment are loc un eve- este reprezentat de fieca-
niment, am spune re dată având cu sine o
mărunt. Spânul îi trage, salată, ca simbol al po-
nemotivat, o palmă, lui tenței. Există și azi unele
Harap-Alb, pentru a-și triburi de aborigeni care
susține poziția de stăpân. prepară din salată o bău-
Cele trei fiice de împărat tură ușor alcoolizată, cu
sunt nemulțumite de atribuite afrodisiace.
comportamentul său Pe calea maturizării,
agresiv și îi atrag atenția, Ion Creangă Karl Gustav Jung prima etapă (probă) este,
privindu-l pe Harap-Alb rolul pe care îl are în relație cu Eul. Aici, așadar, integrarea
cu simpatie. el este reprezentat simbolic printr-o ființă sexualității, al cărei stăpân este forța vieții,
Este una din acele „bucle narative” care lipsită de caracteristici sugestive, cu o față puterea vitală, simbolizată de urs, pe care
nu duc nicăieri în derularea povestirii, dar inexpresivă, respingătoare. Sensibilitatea nu o vom gestiona decât în măsura în care
întâlnite adesea în basme, și care pun în recunoaște actele acestuia (recompensă sau o vom stăpâni. Pentru această încercare,
valoare existența planurilor mitologice, psi- pedeapsă) fiind afectată, dar nu are o Harap-Alb cere ajutorul calului năzdrăvan,
hologice ale basmului. Sunt argumentul imagine despre subconștient, așa cum se pentru că „funcția cunoașterii și a intuiției
existenței acestor planuri, pentru că astfel întâmplă cu Eul, cu care rezonează și pe sunt reprezentate printr-un animal de călă-
de „amănunte” au sens doar dacă acceptăm care îl recunoaște (ca rudă). rie [însemnând] că spiritul poate fi pro-
existența unui proces formativ ascuns în text, Prima încercare a fiului de crai va fi să prietate” (G.C. Jung, 1994, În lumea arhe-
cu sens inițiatic (mitologic) sau psihologic. aducă salată din grădina ursului, loc în care tipurilor).
Valoarea basmului constă tocmai în prea puțini reușeau să ajungă sau din care Calul îl va duce în zbor pe Harap-Alb
aceea că, prin interacțiunea personajelor să se mai întoarcă. Puternic, violent, impre- într-o lume îndepărtată, pe o insulă verde,
simbolice, lumea interioară, mecanismele vizibil și uneori chiar crud, ursul este un înconjurată de mare. Călătoria se face până
psihice, relațiile dintre diferitele instanțe animal venerat din cele mai vechi timpuri, în miezul inconștientului (marea), acolo
și structuri psihologice sunt puse în cercetătorii confirmând existența unui cult unde se reîntâlnesc cu Sfânta Duminică.
mișcare, interacționează, fiind evidențiate al ursului, încă din Paleolitic... Considerat Ea apare ca fiind vraciul arhetipal sau maes-
consecințele acțiunilor, ale decizilor luate. drept spirit al pădurii, suprem stăpân al trul spiritual, cunoscătoarea secretelor natu-
În „bucla narativă” găsim indicii pentru energiilor cosmice, simbol al fecundității, rii, a leacurilor străvechi. „Vrăjitoare în-
povestea ascunsă în poveste. Viața este ursul este asimilat în multe mitologii cu seamnă mater natura, respectiv starea
structurată „precum în cer, așa și pe luna sau cu divinităţile lunare (o însoţește originară, așa-zis «matriarhală» a incon-
pământ” (rugăciunea Tatăl Nostru), iar psi- pe Artemis în ipostaza ei de divinitate luna- știentului” (Jung). Cunoscătoare a originilor
hicul nostru nu face excepție. ră), cu forţa instinctelor patronate de lună. noastre, stăpână a naturii, Sfânta Duminică
Cele trei fete de împărat, rude cu fiul „Cultul ursului era prezent și la geto-daci, își are casa în aceeași lume cu ursul, forța
craiului, sunt metafore ale diferitelor forme care îl considerau un animal sacru. Chiar vitală a naturii, ale cărui obiceiuri le cunoște
ale sensibilității. Prin natura lor, ele recu- numele Zalmoxis, confirmă faptul ca ursul cel mai bine. Ea va prepara o licoare ador-
noasc Eul (fiul de crai), iar subconștientului era un animal totemic al dacilor – zalmo- mitoare pentru urs, pe care o va vărsa la
(spânul), îi recunosc doar acțiunile piele si olxis-urs” (Romulus Vulcănescu). ora potrivită, cand ursul vine să bea apă
(palma). Subconștientul, aici, ca mentor Ursul, simbol al forței naturii, deține din fântână. Apare din nou simbolul trans-
acceptat, nu are o figură recognoscibilă, el salata mult râvnită. De ce tocmai salată? formării, fântâna, sugerându-ni-se că pen-
fiind simbolizat printr-un personaj fără Ion Creangă nu folosește cuvântul la sin- tru a avea acces la sexualitate, va fi nevoie
trăsături personalizate. Subconștientul, gular, ci la plural, salăți, sugerând existența ca forța vitală de care dispunem, cea crea-
fiind o instanță psihică de structură general mai multor plante cu atribute speciale. Încă toare de fapte (principiul Yang în cultura
umană, nu una pe care noi o putem schim- din antichitate se știa că aparent banala și orientală) să fie „adomită” temporar. Stă-
ba, transforma sau personaliza, poate avea savuroasa rucola are proprietăți afriodi- pânirea instinctelor sexuale, integrarea lor,
o reprezentare schimbătoare, în funcție de siace. Egiptenii, se pare, puneau rucola în se face „pe furate”, în sensul că experimen-

12 ◆
tarea lor presupune adormirea vigilenței
conștiente și acceptarea instinctelor.
Odată adormit ursul, fiul de crai pornește
spre grădina cu salăți, dar este sfătuit ca mai
întâi să îmbrace blana de urs primită de la
tatăl său (în confruntarea de pe pod, loc al
trecerii dintre lumi, cea reală și cea lăuntrică,
moment în care este considerat apt să plece
în călătoria inițiatică). Blana de urs simbo-
lizează moștenirea transgenerațională, zes-
trea genetică și educațională pe tema sexua-
lității, cu care a fost echipat de către tatăl său.
Ea îi este de folos, așa cum învățăturile pe
care le primește fiecare de la părinți sunt
folositoare la început de drum, dar, în con-
fruntare, sunt doar o abordare incipientă,
prin mimetism. În confruntarea directă cu
viața, aceste învățături (teoretice, de fapt)
sunt abandonate, fiecare obținând propria
experiență integrativă a sexualității prin
acțiune personală. Îmbrăcarea blănii de urs
și apoi abandonarea ei simbolizează moartea
simbolică a Eului inocent si renașterea lui
ca tânăr inițiat în cunoașterea sexualității.
A doua etapă pe drumul maturizării
Eului va fi aceea a integrării personalitații,
de aceea, proba va fi un adevărat ritual al
morții simbolice și al învierii neofitului.
Fiului de crai i se cere să aducă din pădure
pielea și capul cerbului fermecat, al cărui
corp era bătut în pietre prețioase și care
are între coarne, soarele. Întristat, el
vorbește cu calul năzdrăvan (intuiția – acest
izvor nesecat de resurse individuale) care
îi oferă o perspectivă revigorantă asupra
noii încercări, ducîndu-l pe fiul de crai, din
nou, la Sfânta Duminică, pentru a-i cere
ajutorul, aceasta fiind cunoscătoarea meca-
nismelor ancestrale ale vieții.
De data aceasta, Sfânta Duminică nu
va mai participa direct, dar îi va da lui
Harap-Alb recuzita necesară trecerii prin
această experiență formatoare. Harap-Alb
va primi arma lui Statu-Palmă-Barbă-Cot,
acest personaj teluric, sarcastic, adesea pro-
vocator, care apare adesea în basmele
românesti. Semnificația necesității unei
arme din arsenalul unui personaj invederat
în rele conduce către scopul noii încercări
la care este supus Eul, acela de a integra
atributele sale altruiste într-o realitate fără
menajamente. Dar arma nu poate fi folosită
oricum, ci doar din spatele unei măști albe,
pe care fiul de crai va trebui să o poarte în
ritualul uciderii cerbului.
Ascunderea chipului, a inocenței, în spa-
tele măștii, simbolizează avatarul maturizării,
persona, structurarea finală a personalității
presupunând acceptarea rolurilor sociale,
depășirea stadiului de tânăr idealist și acce-
sarea unui nou statut, în care Eul discerne
diferența dintre utopie și scop. Pentru a rea-
liza acest lucru, Harap-Alb va fi supus unui
adevărat ritual al morții, în care tânărul
moare simbolic, pentru a se naște simbolic
maturul. Cerbul este aici simbolul perfec-
țiunii, al frumuseții, al desăvârșirii (al idea-
lului spre care orice tânăr tinde în visurile
sale lipsite de experiență concretă).
În folclorul românesc, cerbul beneficia-
ză, în raport cu celelalte animale sălbatice,
de un prestigiu ieșit din comun. El hălă-
duiește prin locuri inaccesibile, prin locuri
fabuloase, și simbolizează natura pură, libe-
ră, cu dimensiuni și ecouri mitice. Cerbul
polarizează numeroase atribute pozitive,
benefice, fapt care îi acordă un surplus de
prestigiu și autoritate. Cerbul este consi-
derat un animal exemplar, donator de ener-
gie și bunăstare. Această determinare mito-
logică explică de ce apare cerbul în același
context epic - vânătoarea eroică, în toate
poveștile, colindele și obiceiurile folclorice.
În universul de simboluri, vânătoarea
cerbului se constituie într-un ritual, în
măsură să ofere tânărului consacrarea,
prestigiul social și dreptul la căsătorie, fiind
legată de vechi rituri de inițiere feciorească,
la rădăcina cărora se află urme ale unui
cult autohton al cervidelor (Romulus Anto-
nescu, Dicționar de simboluri și credințe
tradiționale românești, ediție digitală, 2016).
Deși este o prezență de o rară frumu-
sețe, privirea cerbului poate ucide, iar
această precizare a povestitorului arată sco-
pul formativ al înfruntării. Desprinderea
de perfecțiunea idilică a idelurilor tinereții
(pe cât de frumoase, pe atât de utopice,
care pot deveni himere și/sau condiția pier-
derii discernământului), presupune capa-
citatea Eului de a diferenția procesele men-
tale și a se folosi de fiecare, în funcție de
necesitate. Acceptarea imperfecțiunii lumii
vs. utopie nu înseamnă părăsirea imagina-
rului, a creativității, ci integrarea lor.
Uciderea cerbului nu poate avea loc
decât atunci când adorme, sugerând
importanța surprinderii momentului când
iluziei (a idealului utopic) îi slăbesc puterile,
pentru a o învinge. De asemenea, decapi-
tarea cerbului nu este urmată de moartea
lui. Capul rămâne viu, îl ademenește pe
Harap-Alb, îl cheamă (ne aducem aminte
aici de Frumoasa fără corp, a lui Mihai
Eminescu, care își exercită seducția până
la agonia îndrăgostitului, neputința de a fi
atinsă vreodată provocând o stare iluzorie
de dorință atroce, tocmai pentru că ea este
un obiect imaginar, nesupus coroziunii
timpului sau implicării în actul iubirii).
Fiul de crai este obligat să rămână
ascuns în groapa pe care singur și-a săpat-
o, care se umple de sângele cerbului. Sân-
gele simbolizează suferințele transformării,
renunțării la visul frumuseții utopice. Eul
trăiește durerea despărțirii, a noii sale
nașteri, care are loc în cele mai profunde
structuri ale ființei, provocând dureri fizice,
emoții tulburătoare. Maturizarea este un
proces dureros, pe care fiecare îl parcurge
singur, prin care, însă, devenim capabili să
discernem între iluzie și adevăr.
Interesantă este și întoarcerea lui Harap
Alb la castel. Pe drum, mulți fii de împărat
și crai îi cer să le vândă capul cerbului și
pielea încrustată cu nestemate uriașe, ofe-
rindu-i în schimb bani sau bunuri mate-
riale, bogății nemăsurate. Dar fiul de crai
îi evită, prețuindu-și noul statut și integri-
tatea morală. La fel cum Eul, care și-a
câștigat prestigiul, va fi și pândit de coru-
pători.
w

RAFT

Martin Buber, Alexandru Ștefan, Dănuț Ungureanu, Ovidiu Forai, Monica Pillat,
Eu și Tu, Sigiliile și practicile sigilare Ia-le viețile, Angel!, Povestiri din Fabric, Aproape în departe.
traducere de Ștefan Aug. ale locurilor de adeverire București, Ed. Tritonic, Timișoara, Poeme 2019-2022,
Doinaș, din Transilvania și comita- 2020, 252 p, Ed. Ariergarda, 2022, București,
București, Ed. Humanitas, tele învecinate în secolele 124 p. Ed. Spandugino, 142 p.
2022, 204 p. XIII-XIV, Cluj-Napoca,
Ed. Mega, 2021, 454 p.

Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆ 13


Degețel – copilul erou
P OVESTEA UNUI copil de dimensiunile
unui deget, capabil de fapte mari în
beneficiul lui și al celor din preajma sa, apare
în Poveștile lui Tom Degețel, Poveștile fraților
Grimm, Cele mai frumoase basme rusești,
Povești și povestiri de Hans Christian Ander-
sen. În poveștile citite de mine este vorba
despre trei băieți: Tom Degețel (la Charles
Perrault), Degețel (la Frații Grimm), Băiețel
Degețel (în Cele mai frumoase basme rusești)
și o fetiță: Degețica (la Hans Christian Ander-
sen). Numele lor dau titlurile basmelor.
Logica de toate zilele, aristotelică, ne spune
că cei născuți anormal de mici necesită multă
protecție spre a supraviețui. Știm cum sunt
îngrijiți prematurii în incubatoare. Iată însă
că acești eroi de basm există după o logică a
contradictoriului: sunt mai mici ca dimensiuni
și forță fizică decât toți cei din jurul lor și -
în același timp - mai puternici decât ei toți,
atunci când își folosesc istețimea, curajul, spi-
ritul de observație, abnegația. Ei nu devin
puternici datorită unui ajutor miraculos. Înde-
plinesc prin propriile lor forțe această funcție
a basmului (teoretizată de V. I. Propp). Chiar
sunt un astfel de sprijin pentru ei înșiși și
pentru ceilalți. Au un destin eroic, care începe
cu o naștere miraculoasă ce îl justifică.
Mă întreb cum de se repetă acest basm,
cu variațiuni, la diferite popoare. Dacă aș
fi folclorist, aș căuta filiații. Fiind psiholog
și totodată cititor al Arborelui gnozei (I. P.
Culianu), voi schița o posibilă structură
generativă arborescentă, una care să conțină
variante ale motivului copil-erou. Ea ar fi
în același timp o schemă arhetipală din
Inconștientul colectiv, care generează repre-
zentările (imaginile arhetipale) conținute în
poveștile particulare. Iată cum o figurez:
14 ◆
Carmen Maria Mecu
Schema mea e una fractalică, cu rația
2. Ca un arbore cu crengi care se tot bifur-
că. Am reprezentat nașteri normale și
nașteri miraculoase. Doar că într-o logică
a contradictoriului (așa cum este și cea a
Inconștientului, după Jung) avem un con-
tinuum între normal și miraculos.
Nașteri „curat” miraculoase au Degețica
(Andersen) și Băiețel Degețel (Basme
rusești). Degețica se naște dintr-un bob
vrăjit, semănat de o femeie care își dorea
foarte mult un copil. Apare într-un potir
de floare (lalea). (La fel ca în exemplul lui
Jung de naștere miraculoasă). Băiețel
Degețel se naște din degetul pe care și l-a
tăiat o bătrână în timp ce toca varză. Ea l-
a învelit într-o cârpă și l-a pus pe o laviță.
Ulterior a constatat că are viață. Degețel
(Frații Grimm) are o naștere mai mult
miraculoasă decât normală. Apare mai târ-
ziu în viața unei femei, e foarte dorit, dar
se naște la șapte luni și nu crește. Tom
Degețel (Perrault) se naște mai degrabă
normal decât miraculos, fără o mare dorință
a mamei care mai avea mulți copii, mai
mult întâmplător, nu mai mare decât dege-
tul mare de la o mână, nu aflăm la câte luni.
Știm doar că e perceput ca fiind altfel decât
frații săi.
Toate aceste personaje parcurg drumul
copilului-erou, ca arhetip jungian. După
secvența nașterii miraculoase urmează cea
a părăsirii casei părintești. Și în această a
doua secvență avem mai multe variante.
Degețel și Băiețel Degețel își conving tații
să-i vândă celor cărora micimea și
istețimea lor le-ar putea fi utile: Degețel
străinilor care doreau să câștige bani de pe
urma lui arătându-l lumii, Băiețel Degețel
unui boier încântat de el. Amândoi uimesc
și atrag prin faptul că stau în urechea calu-
lui și conduc carul tras de acesta. În varian-
ta pasivă, Degețica este răpită de o broască
spre a o duce de soție fiului său; iar Tom
Degețel este abandonat de tată în pădure,
împreună cu frații săi, fiindcă părinții nu
mai reușesc să-i întrețină.
Urmează secvența pericolului, a încer-
cărilor ce actualizează forța latentă din ei,
cea care îi califică pe toți drept „mai mari
decât cei mari”: copii-eroi, cu vocație de
salvatori. Degețel păcălește străinii care l-
au cumpărat să-l expună și fuge de la ei.
Apoi zădărnicește planurile unor hoți: intră
în șura popii pe care ei voiau să-l prade,
pe motiv că îi ajută; vorbește cu ei așa tare
că trezește slujnica și ei sunt nevoiți să fugă.
Și-a împlinit de două ori vocația de salva-
tor: și-a ajutat tatăl sărac să obțină niște
bani și a salvat averea popii. S-a salvat apoi
pe el însuși din burta vacii care îl înghițise:
auzindu-l vorbind de acolo, stăpânii o taie
crezând că a intrat în ea un duh rău. Apoi
reușește să iasă din burta lupului care a
înghițit stomacul vacii: atrage fiara la casa
lui părintească, unde aceasta este ucisă de
părinții care îl aud vorbind dinăuntrul ei.
Băiețel Degețel găurește buzunarul boie-
rului care l-a cumpărat și fuge, ajunge în
burta unui lup pe care îl face să sufere de
foame, avertizând de acolo ciobanii, apoi
îl atrage și el la casa părintească, unde este
ucis. Și acest copil-erou își scapă tatăl de
sărăcie și pe el însuși de la moarte. Tom
Degețel găsește drumul de întoarcere acasă
marcându-l cu pietricele, apoi - la al doilea
abandon în pădure – se adăpostește
împreună cu frații săi în casa Căpcăunului,
păcălește monstrul care voia să-i mănânce
și fug cu toții; după ce și-a trimis frații
acasă, îi fură Căpcăunului cizmele mira-
culoase cu care se încălțase spre a-i căuta
și le folosește pentru a duce mesaje între
Palat și Armata angajată în luptă,
îmbogățindu-se. Își salvează frații, se sal-
vează pe sine, iar cu banii câștigați își
căpătuiește familia. Degețica se eliberează
de broască cu ajutorul prietenilor pe care
și-i face (un peștișor și un fluturaș),
supraviețuiește respingerii sale de către
comunitatea cărăbușilor, își găsește adăpost
la o șoricică bătrână, scapă de prietenul
acesteia, domnul Cârtiță, care voia să o ia
de nevastă. Reușește să iasă de sub pământ
cu ajutorul unei păsări pe care o salvează,
împlinindu-și vocația de vindecătoare: o
încălzește în timp ce zăcea în coridorul
dintre casa șoricicăi și cea a domnului
Cîrtiță. Pleacă cu pasărea în țările calde,
unde își găsește alesul, Îngerașul Florilor,
o replică masculină a ei. Ea dobândește
astfel o nouă casă și un nou nume, ca după
o re-naștere în potirul altei flori, cu o altă
față.
Personajele noastre trec prin experiențe
similare coborârii lui Iisus în Infern și reve-
nirii Sale la lumină cu altă față. Două sunt
ingurgitate de animale, amintind parabola
lui Iona cel înghițit de un pește. În cazul
lor, simbolismul mi se pare extrem de clar.
Este vorba despre Degețel cel înghițit de o
vacă apoi de un lup și de Băiețel Degețel,
cel înghițit de un lup. Ei își învață părinții
cum să-i elibereze, ca și cum o forță din
Inconștient și-ar învăța Conștiința să o
ajute / accepte să iasă la lumină. Degețica
șade sub pământ, în Întuneric, în casa
șoricicăi, până când resuscitează o ființă
care o poate scoate la Lumină. Cât despre
Tom Degețel, el evită spectaculos înghițirea
lui și a fraților săi de către Căpcăunul devo-
rator de copii. E un caz aparte, la fel ca și
prin naștere.
Toate aceste personaje au darul izbăvirii
lor și a celor apropiați lor.
Vă propun acum să continuăm acest
basm, transpunându-l într-unul al psihi-
cului omenesc. Aleg calea jungiană, cu
conștiința clară că în vremurile noastre și
psihanaliza devine tot mai mult un basm
frumos, un simbol a ceva mai adânc. Prin
arhetipul / schema psihică a copilului-erou,
cel mai mic dintre cei mici și cel mai mare
dintre cei mari, Inconștientul creator
găsește un mod de a aduce în Conștiință
transformările din el: drumul greu spre
independență, o etapă a maturizării. O
creștere dintr-un nucleu infinitezimal cu o
potențialitate imensă, asemeni atomului
RAFT
Leonard Zăicescu, Cu Aurel Ștefanachi,
trenul expres spre Maria,
moarte. ed. îngrijită Iași, Ed. Tipo Moldo-
de Elisabeth Ungurea- va, 2021, 152.
nu, ed. a II-a, Iași, Ed.
Institutului Național
pentru Studierea
holocaustului din
România „Elie Wie-
sel”; Ed. Polirom,
2022, 288 p.
fizicienilor. Fiecare vârstă are maturitatea
ei, dar fiecare moment de maturizare poate
fi simbolizat prin dezvoltarea unui copil-
erou. Eliberarea protagoniștilor din Întu-
neric o putem echivala cu o victorie a aces-
tui nucleu de creștere asupra Conștiinței
care încearcă să „reprime” actualizarea lui.
Copiii-eroi sunt acceptați și prețuiți în final
de Conștiința parentală, așa altfel cum sunt.
Toți se întorc acasă, mai puțin Degețica.
Destinul o poartă departe de mamă, așa
cum se întâmplă cu cele mai multe dintre
fetele care se căsătoresc. Independența de
casa părintească se realizează total în cazul
ei, fiindcă așa „e bine” să fie. Amestecul
părinților poate tulbura o căsnicie. Ea se
află de fapt într-o altă etapă a vieții decât
băieții degeței. Schimbarea sa este atât de
profundă încât cere alt nume. I-l dă par-
tenerul de viață, așa cum se întâmplă și în
real. Un model de existență eliberată de
cutumele familiei de origine. Nu mă pot
abține să nu meditez asupra semnificației
faptului că băieților li se cere să ducă mai
departe numele tatălui... Ei vor avea de lup- purile noastre. Tocmai din pricina acestei
tat toată viața pentru independență și permeabilități Conștient – Inconștient. Bas-
maturizare, păstrând continuitatea familiei mul chiar se încheie cu o morală a accep-
în care s-au născut. tării: „Nu ne-om mâhni c-avem mulți
Foarte interesante lucruri putem des- copii, / De sunt toți frumoși, înalți și dur-
cifra în cazul poveștii lui Tom Degețel. Psi- dulii, / Și c-o-nfățișare strălucitoare; / Dar
hicul care l-a generat are cea mai flexibilă de unul din ei e bicisnic sau tace chitic, /
„poartă” între Inconștient și Conștient. Îl nesocotim, îl prădăm, nu-i dăm crezare;
Copilul acesta se naște mai degrabă normal / Deși câteodată tocmai acest pitic / Întregii
decât miraculos, din întâmplare, nedorit. familii i-aduce-ncântare.”
Evită cufundarea în Întuneric fiindcă se Putem prelua această morală, propu-
sustrage devorării de către Căpcăun (acesta nându-ne să învățăm să prețuim lucrurile
fiind o ființă fantastică, în fond tot o față mici care pot avea măreție. Dar și să ne
a Inconștientului). El a scăpat de nedeter- deprindem a ne feri de marile pericole pe
minarea pe care Inconștientul o aplică în care lucrurile mici le pot genera. Asta fiin-
cazul fraților săi, are un nume. E drept, dcă Mintea noastră a învățat / învață să
Conștiința maternă îl diferențiază / îl gândească în termeni de coincidentia oppo-
numește și pe fratele cel mare, zămislit sitorum, de la Ștefan Lupașcu încoace.
w
după chipul și asemănarea genitoarei. Cred
că Tom Degețel este produsul unei zone
din psihicul colectiv mai apropiată de tim-
Ilie Rad, Ildiko Șerban, Ecaterina Petrescu Gellu Dorian,
Viața ca un dar. Trenul de zece și un Botoncea, Cititorul de poezie.
Nașterea și copilăria sfert, De dincolo de Debuturi 2018-2021,
(1955-1970). Cluj-Napoca, dimineți, Iași, Ed. Junimea,
Memorii, I, Ed. Colorama, 2022, Florești, Ed. Limes, 244 p.
Cluj-Napoca, 80 p. 2022, 210 p.
Casa Cărții de
Știință, 432 p.
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆ 15
 ȚEPE
George Vigdor

Țepe noi
Sentimentul de bloc al ființei: visăm case * Fie viața cât de grea, tot mai bine-i în
verzi pe pereți și diverse destinații exotice Presa a fost câinele de pază al dictaturii Germania!
de pe balcon. sau al democrației. Mai nou a devenit *
* șarpele veninos al opiniei publice mondia- Sfat pentru guvernanți: mai puțin sfat
„Na, amu’ iară fuce Arghialu” – doctri- le. și mai mult stat!
na regionalismului. * *
* Eu am încredere în stat: statul degeaba. Statul se metamorfozează: iese treptat
Pe plan individual doar salvarea te * din învățământ, sănătate și asistență socială
poate salva. Pe plan colectiv însă, doar Poliția gândirii a fost desființată, și ne intră tiptil în telefon, în dormitor și
Frontul Salvării Naționale…. cetățenii au trecut la voluntariat. în portmoneu. Mai nou sub piele…
* * *
Domnilor antreprenori și întreprinză- După absolvirea Politehnicii am devenit Industria siderurgică a dispărut, dar
tori, nu vă stresați cu criza pandemică, eco- stagiar în poligamie. turnătoriile și turnătorii au rămas.
nomică, energetică sau financiară, mizili- * *
curi, nu există voluptate și savoare mai Dictatura este regimul politic în care, Intelectualitatea este acea pătură socială
grozavă decât aceea de a trăi și a prospera în mod organizat, colectiv și sub protecție care în dictatură se integrează, iar în
din pierdere… de la centru, toată lumea merge pe arătură, democrație se evaporă.
* în direcția indicată. *
Mai bine nătărău decât rău sau supre- * Prostia colectivă constituie aurul gratuit
mația umanului asupra moralei… Din greșeală în greșeală până la victoria pe care alchimiștii oricărei guvernări îl
* finală! folosesc cu deosebită eficiență. Mană ome-
O nouă ideație: mai bine prolaps decât * nească.
colaps! Este esențial în care capăt al cozii te pla- *
* sezi... Statura morală este direct
Când ne-am născut, eram frumos ali- * proporțională cu soldul din
niați, ca la revista de front. După ce ne- contul bancar privat.
am împrăștiat sub adierea trecătoare *
a libertății, acum se strigă din nou din Întotdeauna există mai jos:
culise: la loc comanda, adunarea pe drumul spre abis este lung,
platou! anevoios și traumatizant. Se
* poate face voluntar, ajutat de
Idioții europeni au ștaif și diplome, se rude și prieteni ori pur și sim-
cred buricul pământului. Mai ales dacă plu de destin.
guvernează o țară cât un raion din Siberia *
sau o provincie din China. Cameleonismul constituie
* metoda eficientă și îndeobște
Reziliența constituie unitatea de măsură acceptată de societate a
a nesimțirii propagandei oficiale. supraviețuirii morale cu orice preț.
* *
Creșterea nivelului de trai reprezintă „Progresul” istoric continuă în
basmul colectiv pentru adulți propo- sens invers mișcării acelor de cea-
văduit de orice regim sau conducă- sornic: națiune, popor, populație,
tor politic. vaccinați, nevaccinați...
* *
Statistica este biletul de proto- Ani de zile am stat. Am lucrat
col falsificat la loja oficială a elitei la stat și n-am cugetat.
conducătoare. *
* Simbolul eșecului fie-
Dai un ban, stai doar un an... cărui regim se schimbă
* în permanență: în co-
Pe vremuri medicina a fost munism inginerii, în
știință și conștiință. Acum este democrație economiștii,
bani și cunoștință. în globalism experții.
* w
Libertatea de expresie este
metafora sublimă a autocenzurii la pătrat. Maria Pal, desen

16 ◆
 UVERTURI
Negoiță Lăptoiu

Sculptorul Eugen Gocan

Î N DIVERSIFICATUL peisaj al artei contem-
porane românești personalitatea com-
plexă a sculptorului Eugen Gocan (1938 –
2012) a implementat mărturii de ridicată
profunzime spirituală care-i fac justificată
o mereu caldă rememorare. Aceasta din
respect pentru faptele consistente, profun-
de, care i-au înnobilat existența, cât și dintr-
un motivat îndemn de actualizare a unui
comportament pilduitor în frământata
noastră trecere prin vremi. Și-a valorificat
la maxim disponibilitățile native configu-
rative de finalități artistice, a modelat cu
dăruire și competență, cu recunoscută
eficiență, sensibilitatea multor tinere vocații
înscrise pe făgașul instrucției academice,
iar în plan civic și-a făcut din plin cunoscut
sentimentul fratern, solidar cu destinul
confraților de breaslă și nu numai. Exigent
cu sine, dintr-un exces de modestie s-a
distanțat de șansele unei mai ample dis-
tribuții a operei prin lucrări de artă monu-
mentală amplasate în frecventate ambianțe
publice. A preferat și s-a consacrat printr-
o tenace activitate în intimitatea propriului
atelier, instituit în sanctuar al unui univers
expresiv cu amprentă valorică de muzeală
rezonanță. De aceea a devenit de urgența
maximei necesități asocierea într-un cu-
prinzător și revelator album a sugesti-
vităților plurivalente a majore împliniri
creative demne a fi la îndemâna unei co-
munități interesată de respirație în relație
cu esențiale finalități spirituale.
Absolvent cu excelente rezultate al Insti-
tutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”,
Cluj (1966) va fi reținut ca dascăl la catedra
de sculptură, evoluând până la onoranta
postură de profesor universitar și ani mulți
responsabil al activității din cadrul spe-
cialității. A debutat expozițional la regio-
nala clujeană de arte plastice (1967), numă-
rându-se apoi constant printre participanții
la sintezele județene anuale (1968 – 2010).
Va fi integrat în expoziții de grup, omagiale,
comemorative, în manifestări cu caracter
republican, București (1968, 1970, 1972,
expoziția omagială dedicată „Revoluției de
la 1848”, 1982, 1984, 1988). Prezent în
expoziții românești peste hotare: Titograd
(1968), Paris, Berlin, Praga, Bratislava,
Sofia (1976), Siria, Egipt, Iordania, Irak
(1979), Chișinău (1973). Expoziții perso-
nale la Cluj-Napoca: 1975, 1977, 1981,
1988, 1995, 2001, 2008 – retrospectivă ani-
4

Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆ 17

4
versară la Muzeul de Artă; la București: 1976 și la
Taranto – Italia: 1993. A participat la tabăra de
sculptură în aer liber de la Măgura Buzăului (1971),
la Simpozionul internațional de sculptură de la
Sopron, Ungaria (1979). Are lucrări de artă monu-
mentală amplasate public: Cloșca, bust bronz la
Cărpiniș, județul Alba (1967); Lucian Blaga, bust
piatră, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca (1970);
Petre Gheorghe, bust piatră, Cluj-Napoca (1972);
David Prodan, bust bronz, Cluj-Napoca (2002).
Are lucrări în instituții publice și muzee din
țară și în colecții particulare din România, SUA,
Canada, Suedia, Germania, Italia, Franța, Austria.
Ungaria, Grecia, Turcia, Israel, Japonia, Anglia etc.
A fost distins cu Premiul tineretului, tabăra de scul-
ptură, Măgura Buzăului (1971); diplome și premii
la expoziții omagiale din Cluj și București: diploma
de onoare, Universitatea de Arte și Design, Cluj-
Napoca (1996).
Chibzuit, rezervat, Eugen Gocan și-a dozat cu
severitate timpul și energiile, angajându-se într-
un travaliu pasionat și de durată, evitând facilitățile
efemere. A fost pătruns de la început de temeinicia
gestului purtat de sentiment și ordonat de rigorile
impuse de un suveran argument estetic. Exercițiul
constant și fertil l-a antrenat în postura desfășurării
cu siguranță și finețe a impulsului creativ, dus până
la cotele virtuozității.
4

18 ◆
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆ 19
4
Sculptorul Eugen Gocan a considerat
vâltorile omenescului surse majore proiec-
tate pe ecranul unor subtile transfigurări
în măsură să-i eternizeze noblețea, dem-
nitatea, suferința, măreția, încifrate în inci-
sive structuri plastice perfect stăpânite, abil
modulate pe scara valorilor. Drept rezultat,
pe oglinda vremii aveau să se materializeze
reflexe de trăire cu pătrunzătoare
rezonanțe, asociind sobrietatea arhaicului,
seninătățile clasicizante, dezinvoltura
romantică și severitatea realului cu sinte-
tismul dezideratului modern.
Fie că invocă (prin modelaj în lut, trans-
pus în aluminiu, bronz, ceramică sau cio-
plire în lemn, piatră, marmură, toate
modalități tehnice măiestrit exersate) și
concretizează simple portretizări,
maternități, cupluri în calme interiorități
și reverii, viteji pe cai maiestuoși, scene cu
semnificație mitică sau folclorică, zeci de
ipostaze ale nudului feminin, incursiuni
în plămada existențialului curent, recon-
stituiri de amprente diverse specifice diver-
selor civilizații, întreg repertoriul este
subordonat emoției transfiguratoare de
sensuri și rezonanțe spirituale. Reușește o
condensare a timpului și-o savantă con-
vertire a faptei în dat esențializat.
În perimetrul împlinirilor creative
majore se situează – cum a dovedit-o și
retrospectiva aniversară din 2008 – pene-
trantele desfășurări de pulsații grafice în
tuș-peniță, laviu sau conte, mai rar în tem-
pera și pastel, caligrafiind siluete, chipuri,
atitudini, destine, stăpânit cel mai adesea
de farmecul unor voluptuoase sinuozități
sau fluidități de grație juvenilă.
Exponent reprezentativ al unei generații
fertil împlântată în zestrea culturală a
neamului său, maestrul, dascălul, generosul
concitadin Eugen Gocan a probat la cota
performanței virtuțile de universalitate ale
unei viguroase și elevate confesiuni crea-
tive.
w

20 ◆
 UVERTURI
Consumerism dincoace și dincolo de
Atlantic: Un reportaj de vacanță
Î N ACEASTĂ vară 2022 am avut privilegiul
de a vizita ținutul nordic francez al Bre-
taniei, care m-a încîntat prin spiritul ei săl-
batic, rebel... Vestigii de biserici și catedrale
din granit, păstrate din secolele XVI-XVII,
cum este Chapelle Notre Dame de Kerluan
sau biserica Saint-Miliau, surprinzătoare
prin sculpturile în același granit local, bine
conservate, în ciuda climatului umed, se
alăturau unor vestigii granitice de tipul dol-
men sau menhir, vechi de 5000 -6000 de
ani... Caracteristica inconfundabilă a sti-
lului breton de capele și de biserici este
dată de grupajele sculpturale intitulate
„Calvarul” („Le calvaire”), situate în centrul
curții bisericești, cu funcții pedagogice asu-
pra populației analfabete din perioada
construcției lor-secolele XVI-XVII. Pe aceste
grupuri de sculpturi este prezentată viața
lui Isus Cristos, în scene biblice, în stil naiv,
cu costume din epoca construcției bisericii,
ca și cum timpul fusese abolit iar viața cris-
tică se retrăia încă o dată în prezentul artis-
tului medieval... Diferitele momente din
viața Mântuitorului par încă foarte vii, mai
ales că din colțurile sculpturilor țîșnesc, ca
un triumf al vieții, plante buruienoase cu
flori albastre sau galbene ...
Climatul vîntos și umed a fasonat pei-
sajul stîncos al litoralului într-un aspect săl-
batic, cu o personalitate abruptă, rotunjită
doar pe la colțuri... Stîncile uriașe par să aibă
o energie deosebită, un suflet al lor, chiar în
neclintire sau tocmai prin îndîrjirea neclin-
tirii... La Saint Malo, în catedrala Saint-Vin-
cent, urma să descopăr, într-o inscripție de
tip mozaic comemorativ făcută în dalele
pardoselii, la comanda din 1891 a primului
ministru al provinciei canadiene Québec,
aflat în vizită prin orașul fortificat, că Jacques
Cartier, împuternicit de regele Franței, fusese
binecuvîntat chiar în acel loc, în 1535, înain-
te de plecarea sa pe mare, pentru descope-
rirea unor noi teritorii ce urmau să mărească
bogăția și prestigiul lui Francisc I... Ceea ce
avea să descopere era un ținut străbătut de
enormul fluviu Saint Laurent, care urma să
devină „la belle province” și, ulterior, Qué-
bec... Ca hoinară, cu cetățenia frumoasei
provincii, obținută în anii 90, am fost
mișcată de acea coincidență care mă trimitea
la alte experiențe avute pe continentul nord-
american... Impresiile momentane, ca și
emoțiile din orice călătorie, sînt, inevitabil,
Liliana Trandabur
un produs al experienței de viață a privito-
rului... Perspectiva mea a devenit brusc foar-
te subiectivă, datorită experienței mele de
patru ani petrecuți în Québec, și substratul
românesc dispăruse într-un străfund geo-
logic, fără să mai pot distinge miezul de
multiplele transformări de perspectivă
impuse de statutul meu vagant...
Încîntarea descoperirii ținuturilor Bre-
taniei a făcut loc unei vechi impresii de
decepție la sosirea în stațiunea vendeană
Saint Jean de Monts, pe coasta atlantică...
Nu mai fusesem de vreo cinci-șase ani în
acest orășel de vilegiatură familială, care-
mi aducea acum brusc aminte de înfioră-
toarea stațiune de vilegiatură estivală Myrtle
Beach, din Carolina de Sud... Prin 2007 avu-
sesem ocazia să-mi petrec în Myrtle Beach
vreo zece zile, însoțind o prietenă de origine
română, dar de adopție canadiană, în
vacanța ei cu cei doi copii. Cum și eu eram
împreună cu fetița mea de nouă ani pe vre-
mea aceea, mi se păruse un bun prilej să
petrec un răstimp în compania bunei mele
amice, fără să bănuiesc gradul ei de frenezie
consumeristă... Încă de la plecarea din satul
în care locuia, la 60 de kilometri nord de
orașul Québec, în mașina ocupată de noi,
mamele cu cei trei copii, nu mai încăpea un
ac, atît de multe obiecte umpleau toate
ungherele... Nu mai menționez că mașina
ei îmi părea din categoria automobilelor
mari, americane. Fiecare copil își avea jucă-
riile lui și ustensilele lui de plajă, ceea ce mie
Pont-Aven și farmecul lui sălbatic
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
mi se părea exagerat, dar nu am intervenit
în organizarea prietenei româno-canadiene,
am încercat să mă adaptez și mai ales am
preferat să observ schimbările de peisaj, de
ritm, de culturi. De la sosirea la destinația
de vacanță în care mă lăsasem dusă fără să
opun nici o rezistență, am fost șocată de...
atrocitatea locurilor: Myrtle Beach constituia
un fel de paradis-iad al consumerismului
de nivel „ieftin” din variata paletă americană
a acestui tip de viață și filozofie. Familii
întregi de obezi, ca niște morse cu chip
uman, se plimbau agale pe plajă, provocîn-
du-mi fascinația, sau se lăsau să alunece în
niște săli-culoare umplute cu tobogane cu
apă, în care adulți și copii de toate vîrstele
erau purtați de vîrtejuri acvatice, la o tem-
peratură apropiată de cea a corpului uman.
Apa călduță îi antrena la nesfîrșit în mean-
drele unui labirint acvatic, în timp ce cor-
purile plutitoare țipau de surpriză și de plă-
cere... Priveam fascinată acele ființe umane
care mi se păreau tot atît de stranii și străine
de mine ca niște hipopotami africani... Nu
obezitatea îi făcea străini, ci nemișcarea lor,
inerția de a se lăsa purtați de vîrtejurile arti-
ficiale fără nici o mișcare de opunere sau
neliniște... Parcurile de atracție din aceeași
localitate erau populate cu imagini ieșite din
imaginația unor copii de ciclu primar : cranii
uriașe din care ieșeau aburi roz sau violet,
pe lîngă un traseu de mini-golf în care adulți
cu așteptări și dorințe tot atît de limitate
jucau golf cu expresii faciale de mulțumire
și extaz. Alte parcuri aveau palmieri artifi-
ciali alături de un vapor de pirați, înconjurați
de aburi turcoaz sau albastru care se degajau
dintr-o sursă nevăzută. Printre aceste par-
curi de domeniul halucinației, se înșirau
diferite magazine de suvenire ce se voiau
locale, fără să reușească decît să ilustreze
diferitele straturi culturale ale populației
locului, în magazinele de tricouri cu impri-
meuri amerindiene, de animale totem sau
în buticurile cu pietre, mărgele și alte biju-
terii, pe lîngă magazinele cu bomboane și
dulciuri de forme, culori și parfumuri dintre
cele mai extravagante și artificiale. Prietena
mea și copiii ei se amuzau ca nebunii și aler-
gau dintr-un magazin în altul cu frenezie și
încîntare, integrîndu-se perfect în peisajul
uman al celor care știau să profite de toate
aceste dulcețuri... pentru ca, în cele din
▶
21
▶
urmă, să nu fie măcar în stare să consume
toată ciocolata și bomboanele cumpărate.
Ca o apoteoză a plăcerilor „culturale” s-
a profilat participarea lor la un spectacol de
arenă în care era reconstituit un turneu
medieval, cu cavaleri în armuri ce se înfrun-
tau într-o atmosferă de aburi violet sau tur-
coaz, în timp ce spectatorii înfulecau
jumătăți de pui uriașe, savurând spectacolul.
În același stil american de abordare a
„distracției” intră și faimosul acvariu din
Myrtle Beach în care, după ce ajungeai la
etajul principal, erai aproape obligat să te
lași purtat de niște covoare rulante, așa încît
nu mai trebuia – și nu puteai, de altfel – nici
să pășești, nici să te miști, ca să nu perturbi
ordinea covoarelor mișcătoare... În labirintul
acestui acvariu surprinzător, care avea un
succes nebun, întrucît era plin pînă la sufo-
care, spectatorii nu aveau altceva de făcut
decît să întoarcă capul spre dreapta sau spre
stînga, sau, eventual în sus, cînd intrau în
tunelul care se afla sub un enorm bazin cu
pești uriași și rechini... Spectatorul-consu-
mator era redus și el la un automatism al
întoarcerii capului, în funcție de interes și
curiozitate... Din păcate nu am reușit nici
eu, nici fiica mea să ne lăsăm duse de covoa-
rele rulante ale sistemului... Prietena mea
cumpărase variate suvenire fiecărui copil,
de la fiecare activitate sub forma unor ani- Menhir-ul transformat
male marine în pluș sau a unor costume de
cavaleri medievali cu săbii, scuturi și coifuri, ani, aceiași vînzători de ChiChi – niște de se propunea o activitate de tipul croa-
își luaseră și ei unul sau două obiecte „de gogoși lungi ca niște spaghetti, prăjiți în ulei zieră pe un fluviu sau pe un braț de mare
neuitat” și se uita nedumerită la noi, pentru și badijonați cu zahăr – și, bineînțeles, fami- sau de ocean, pentru a vedea balenele sau
că nu reușisem să alegem din magazinul de liile de obezi mîncînd peste tot aceste pro- orice altă activitate de vizită a unui muzeu,
amintiri al acvariului nimic, nici eu, nici duse sau înghețate uriașe cu straturi de acvariu sau vizionare de film, se isca ime-
fiica mea... Mă trata de „zgîrcită”, fără să culori și decoruri extravagante... Suvenirele diat o coadă pentru a face provizii de bău-
înțeleagă că nu doream cu adevărat nimic ce se pot cumpăra sînt mai banale, dar cam turi sau mîncare care urmau să fie consu-
de acolo... Fetița mea, care avea deja un simț de aceeași factură ca la Myrtle Beach: tri- mate în timpul activității respective...
al comunicării telepatice foarte dezvoltat, a couri imprimate, costume de baie, rochii de Din fericire pentru răstimpul vacanțier,
simțit că eram cuprinsă de greață, la propriu plajă la nesfîrșit, pe lîngă eternele chioșchuri revenim în Bretania, după halta vendeană,
și la figurat, așa încît a intuit că nu era cazul cu dulciuri mai mult sau mai puțin locale, și mă las fermecată de orășele ca Pont-
să ne cumpărăm nimic din acel loc... S-a de genul clătitelor – care sînt bretone de fapt, Aven, vechiul paradis al pictorilor rebeli și
jucat cu multe jucării și apoi le-a abandonat și nu vendeene –, sau a gaufrelor, belgiene... inovatori din secolul XIX și începutul seco-
pe toate, cu un plictis care spunea multe Senzația de distracție ieftină pentru gusturi lului XX, apoi Concarneau, Quimper, Tre-
despre capacitatea ei de a se detașa de acele limitate la moale-dulce-gras și mult... Cu gastel... Unul din aspectele cele mai inte-
obiecte fără nici un regret... excepția vînzătorilor de scoici și stridii, la resante ale acestui ținut este limba bretonă,
Întoarcerea noastră din paradisul fami- care probabil consistența dincolo de cochilie de origine celtică, păstrată și vorbită pînă
liilor ahtiate de senzații tari s-a făcut cu este aceeași senzație de moale, gelatinos, prin 2018 de vreo 200.000 bretoni, ca o
abandonarea ustensilelor de plajă la hotel lipicios, care-mi repugnă și datorită miro- limbă paralelă, pe cale de dispariție azi.
pentru a putea înghesui noile achiziții în sului care le însoțește, de pește putred... Bretona se mai poate recunoaște doar în
automobilul insuficient de încăpător... Eram Dintr-o dată, acest Saint Jean de Monts dubla numire a localităților, pe panourile
amețită de cîte văzusem și trăisem, ca după a devenit pentru mine echivalentul francez indicatoare, ea nu se mai aude pe stradă
un tsunami din care supraviețuisem prin al faimoasei stațiuni de partea cealaltă a nicăieri... Vacanțierii bretoni și britanici
miracol... Ne întorceam în cele din urmă Oceanului Atlantic, Myrtle Beach, cu sînt fideli litoralului nordic și practică spor-
la Montréal, pentru a reveni în „vechea observația că frenezia consumului este mai turi de tip „kite surf ”, adică alunecarea pe
Europă”, care-mi lipsise neașteptat de mult. mică la francezi, mai reținută de o urmă a valuri utilizînd o planșă care este trasă de
Bineînțeles că Saint Jean de Monts, din culturii de cumpănire și de simțul echili- un zmeu acționat de vînturile puternice...
vechiul continent, este mai puțin atroce în brului, care-i împiedică să mănînce o pizza Ceilalți vacanțieri, hoinari ca noi, admiră
alunecarea spre consumerism și infantilizare: la orice oră a zilei, așa cum nu poți vedea peisajele și vegetația luxuriantă dominată
nu există mini-golfuri cu fum roz sau violet lumea din Hexagon mîncînd pe stradă un de hortensii uriașe, de glicine și de pini
ieșind din orbitele unui craniu uriaș, nici sandvici, înafara orelor de mese, ca în cul- gigantici, urcînd pe zidurile de granit, spre
magazinele nesfîrșite cu program prelungit tura americană... Acest aspect mă surprin- cer, ca un triumf al vieții.
pînă la miezul nopții... Doar aceleași buticuri sese încă de pe vremea primelor voiaje în w
cu produse de plajă ca acum douăzeci de America tuturor viselor, din anii 90: oriun-

22 ◆
 A C VA R I U L
Gheorghe Schwartz

Fragmentul din Castelul argintiu

S E ÎNTÂMPLĂ, din când în când, ca unde-
va, într-un deșert, într-o peșteră sau cu
prilejul unor săpături, să iasă la lumină
obiecte din materiale necunoscute. Eveni-
mentul naște întrebări, devine subiect de
dezbatere academică, dar și informație pre-
luată de ziarele generaliste. Întrucât
compoziția sa este atât de diferită de aliajele
recognoscibile, este descompus și analizat
cu speranța de a putea fi depistat măcar un
element de pe tabelul periodic al lui Men-
deleev, măcar un element fizic ori virtual
dintre cele mai noi realizate în laborator.
Cu atât mai multă vâlvă a născut un fel
de tijă strălucitoare lungă de 3,46 cm. și
lată de 0,8 cm. scoasă de sub nisip de
agitația unui incident provocat de un grup
urmărind un individ singur. Un individ
singur, dar puternic, așa că, înainte de a fi
răpus în lupta nedreaptă cu numărul ata-
catorilor, a răvășit întregul areal. Rezultatul
a fost că tija strălucitoare a fost extrasă și
cercetată cu cele mai noi mijloace tehnice
fără a se reuși a afla din ce metal a fost
făcută. În schimb, s-a putut constata cu
mare exactitate perioada istorică din care
provenea și, mai mult decât atât, s-a izbutit
și identificarea întregului din care a făcut
odată parte. Cu ajutorul tehnicilor celor
mai moderne, prin scanări succesive D3,
a putut fi reconstituită imaginea virtuală a
unui fragment și, apoi, a întregului din care
provenea: nici mai mult, nici mai puțin
decât dintr-un ansamblu de construcții
având în mijloc un castel argintiu.
A fost subiectul care a cucerit publicul
și a însuflețit imaginația. Iată, după pier-
dutele Atlantida, Helike ori Doggerland,
trecutul a oferit un nou subiect gras cu-
riozității savanților, căutătorilor de comori
și maselor largi de consumatori de știri. A
fost scotocit nisipul din locul unde a fost
găsită tija strălucitoare lungă de 3,46 cm.
și lată de 0,8 cm. despre care s-a aflat - fără
posibilitate de tăgadă! - că a făcut parte
dintr-o construcție sclipitoare, din care ea
nu reprezenta decât un minuscul fragment.
Analizat, materialul a dovedit caracteristici
uimitoare și cercetătorii au găsit aplicații
practice extraordinare posibile de a fi pro-
duse din acel ceva ce rezista la cele mai
mari provocări. Unii au sprijinit ideea că
ar fi vorba despre un element adus de
extratereștri, alții că ar proveni de la o per-
formantă civilizație dispărută.
Nu este greșită nici prima, nici cealaltă
explicație. Ceea ce s-a găsit nu este decât res-
tul unui „castel artizanal” aflat în acvariu
înainte să fiu obligat să înlocuiesc tot ceea
ce a fost până la infectarea masivă care a ucis
toți locatarii și toate plantele din cutia de sti-
clă: am spălat cu grijă, am dat cu substanțele
dezinfectante, am adus pești și plante noi.
Tija strălucitoare lungă de 3,46 cm. și lată
de 0,8 cm. a rămas din neglijență acolo. Ea
reprezintă într-adevăr ceva adus de afară,
un element „extraterestru”, am putea spune,
și totodată constituie și un misterios artefact
dintr-o civilizație pierdută. Actualii locatari
ai acvariului continuă să inițieze teoriile cele
mai captivante despre obiectul atât de mis-
terios: despre proveniența sa, despre com-
poziția sa și despre tehnologia conținută.
Dezbaterile sunt în toi.
w

POEME
Caliopia Hodorogea

Dacă aș putea Omul rațional

Filtrez soarele printre degetele de la picioare omul rațional e un produs expirat, de unică folosință
și apa printre săbiile degetelor de la mâini nereciclabil,
prin mătasea pletelor strecor noaptea, omul frumos nu știe nimeni cum ar trebui să fie,
oprind stelele din marea trecere doar ignoranții și artiștii sunt urmați în acțiunile lor.
în genele mele grele de dor… Hefaistos a fost decăzut din drepturile sale,
luceferii, nu, ei mătură calea marilor iubiri de întuneric, în trend sunt anti-Miss-ele,
Carul Mare nu, e doar pentru luptele între învingători și trestia gânditoare și-a pierdut rațiunea de a fi,
învinșii a rămas doar o trestie plângătoare…
din constelația rătăciților în tranziție, ceilalți au părăsit arena și s-au îmbarcat
aș filtra printre degete timpul, pe corabia beată vâslind pe râul roșu
simplu, cu anii, lunile, săptămânile, zilele spre alte orizonturi
și ceasul fiecăruia de destin, urmând ecoul simfoniei albastre
fără trecut și fără viitor, până nu se mai știe când.
dac-aș putea, w
te-aș cuprinde în căușul palmelor mele,
fără să te strivesc,
dar nu știu cum faci că reușești
să te strecori printre lacrimi și ploaie,
lăsându-mi căușul mâinilor gol
și chiar marea trecere.

Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆ 23

 ACCENTE CRITICE
Virgil Nemoianu
și exegeza romantismului european
Î N PARTEA a treia a volumului Postmoder-
nismul și identitățile culturale. Conflicte
și coexistență (Iași: Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza, 2011; reeditare Edi-
tura Spandugino, București: 2018); Virgil
Nemoianu examinează reacțiile legate de
modul în care literatura romantică poate
fi recitită, gândită, reexaminată prin filtre
culturale actuale. Profesorul român subli-
niază ideea că Romantismul trebuie privit
organic și dinamic – pe latura examinării
valorilor care îl definesc și care permit
expansiunea sa înspre o zonă neoromanti-
că, adiacentă, evolutivă.
Există și în această lucrare, publicată la
noi în traducere din engleză, însemnate
pagini de expuneri ce examinează
conținutul textual și stilistica celor mai
importanți autori ai celor trei mari roman-
tisme europeme (german, englez și fran-
cez). În continuarea considerațiilor legate
de esteticile inaugurate de Samuel Cole-
ridge, John Keats, Percy Shelley, Whilliam
Blake, John Clare, Lord Byron, Walter
Scott, Mary Shelley, Jane Austen, Charlotte
și Emily Brontë. Dintru început profesorul
V. Nemoianu realizează o corelare cu
modelele literare propuse de romanticii
germani Heine, Hölderlin, Novalis, Schle-
gel, Hoffmann, Schiller, de francezii Cha-
teaubriand, Alexandre Dumas, Victor
Hugo, Prosper Merimé, Alfred de Musset,
Gérard de Nerval, Alphonse de Lamartine,
George Sand, Stendhal.
24 ◆
Ionu ța-Natalia Iorga
Pe lângă preocupările privind definirea
contextului literar istoric, concomitent, V.
Nemoianu va realiza o listă extinsă a tema-
ticilor și analogiilor tematice care produc
la început de secol XIX devieri literare de
la valențele și estetica inițiate de curentului
romantic din prima sa etapă. Astfel, pro-
fesorul Nemoian examinează teme consi-
derate proiecții ale realității epocii, ori
mituri și imagini specifice perioadei Bie-
dermeier (parabola fiului risipitor, femini-
tatea și maternitatea, căutarea tatălui, mitul
moștenirii simbolice).
Sunt apreciate estetic (și desemnate ca
fiind poli ai expunerii filosofiilor Roman-
tismului Minor) cinci simptome ale litera-
turii scrise în epocă: reinventarea esteticii
pastorale, proclamarea admirației față de
natură și panteismul ei implicit, accentua-
rea elementelor locale și regionale, cultivarea
gustului pentru evanescență istorie și evo-
carea trecutului, precum și utilizarea ele-
mentului etnic, național și local. Autorul
subliniază faptul că aceste tematici sunt
cele care se reconfigurează permanent
atunci când are loc o distanțare voită de
paradigma romantică,
Schemei hermeneutice, construite des-
criptiv în volumul Postmodernismul și
identitățile culturale... (cu ajutorul celor
cinci trăsături simptomatice ale literaturii
romantice), i se adaugă câteva concluzii
care se așază logic în argumentația deja
sedimentată pe ideea unei organicități a
evoluției dinspre High-Romanticism către
un Romantism de tip Biedermeier. Cea mai
importantă între aceste concluzii la care
cititorul studiilor lui V. Nemoianu ajunge,
parcurgând paginile dedicate identității
culturale europene, este aceea că produc-
țiilor beletristice apărute în perioada
romanticii târzii le sunt încorporate, ad
initio, dimensiuni sociale – ornamentate
conform unor pattern-uri romantice, dar
cu o veridicitate și credibilitate evidente,
încorporate corpusului textual. Ornamente
ale textului romantic sunt și recursul la
cantosul istoric, etnic ori elegiac, la subiec-
tivitate, lirism, sensibilitate, visare.
Citînd titluri de referință din literatura
romantică canonică, V. Nemoianu ne inspi-
ră să observăm faptul că instanța textuală
care substituie autorul romantic (naratorul,
ori vocea lirică) este învestită cu identități
care reflectă (aproape de fiecare dată) fie
atașamentul, implicarea și construirea unui
discurs narativ cu o notă subiectivă, fie un
non-atașament formal, elitist, elevat, care
se dorește a fi distanțat, neutru – în raport
cu stilistica și fluența narativă create de
text. Constatăm că această clasică polari-
zare poate fi un important marker care ne
furnizează informații genetice legate de
epoca și subordonarea estetică, ori pre-
ferințele stilistice ale autorilor romantici.
Urmare a acestei constatări, observăm și
că toate instanțele textului literar furnizează
detalii pentru a identifica cărui tip de
romantism (high vs. post – romanticism) îi
sunt specifice anumite producții literare.
Pe aceeași linie, examinăm un detaliu:
acela că subiectivitatea expunerii, a nara-
tivității (homodiegeza) poate semnala
apropierea de paradigma Biedermeier, în
vreme ce instrumente de construcție a
intenției (obiectivitatea, situarea deasupra
de implicarea narativă) țin textul romantic
la distanță față de idilizarea și sensibilizarea
în exces (păstrând, cel puțin în aparență,
proporția unui high – romanticism tempe-
rat). Provocată de discursurile excesiv sen-
timentale, ori autoreflexive, romanțiozitatea
literaturilor de tip Biedermeier nu este în
totalitate kitsch, dar alunecă spre o dezră-
dăcinare față de normele unor rigori tema-
tice impuse de romantismul înalt.
O altă concluzie adiacentă studiului
taxonomic al simptomelor romantismului
european este că scriitorii romantismului
târziu fac posibilă reinventarea, lărgirea și
extinderea orizontului scriitoricesc roman-
tic. Reinventând teme, specii, caractere
ficționale ori expuneri narative, aproape
toți romanticii târzii fac apel la o sensibi-
litate afectivă afină, înrudită ca spirit –
capabilă să capteze bunăvoința, intimitatea,
atașamentul cititorilor.
Din suprapunerile tematicilor Roman-
tismului înalt cu cele ale Romantismului
târziu european se realizează o serie de
reconfigurări genetice. Teoreticianul român
atrage atenția că aproape simultan se rea-
lizează o reconstituire – în termenii unei
recompuneri artificiale a unui curent cu
un prestigiu în scădere. Această reconfi-
gurare a curentului, alături de evoluția sa
 Virgil Nemoianu
pe linia Biedermeier-ului estetic legitimează
existența unei sensibilități intelectuale noi,
care se deosebește profund de filosofia
romantismului inițial, elitist, clasic, dar care
nu mai păstrează caracterul autentic al filo-
sofiei romantismului prim. Iată argumen-
tele expuse de către V. Nemoianu:
„Evident, acești autori nu pot și nu vor
deveni din nou romantici, ei nu pot spera
să se transforme în figuri romantice, repli-
carea romantismului în sens absolut e la fel
de imposibilă sau de puțin probabilă ca
orice fel de replicare (culturală sau chiar
naturală) În cazul nostru motivul e simplu:
lipsește fundamentul filosofic, el a fost deja
înlocuit cu un tip alternativ de sensibilitate
intelectuală, cu propriile sale perspective
alternative. Am putea deci conchide că
avem de-a face cu o reconstituire a roman-
tismului într-un mediu foarte diferit și pe
un fundament foarte diferit. Chiar dacă
avem îndoieli dacă intenția deliberată a
autorilor a fost să se restabilească roman-
tismul, să se întoarcă la el, rezultatul e tot
o «reinventare» în două sensuri. Primul,
există o schimbare de ton și acțiune din pri-
cina diferitelor baze filosofice. Al doilea,
există dorința de a obține un model de a
scrie popular, inteligibil și accesibil tuturor:
așa au apărut genurile populare atât de plă-
cute publicului larg.” (p. 409 – 410).
Argumentul expus în acest pasaj susține
ideea conform căreia literatura se află într-
o transformare perpetuă, ce nu permite o
revenire la modele tematice, conceptuale,
stilistice și chiar morale evaluate ca fiind
învechite ori retrograde... În cheia filosofiei
culturale, acest argument pare a fi o extra-
polare descriptivă a teoriei estetice a tim-
pului kantian ireductibil – literatura produ-
să de High-Romanticism evoluează într-un
timp imposibil de replicat – ca expresie a
conștiinței evolutive a unor epoci puternic
individualizate.
Pe lângă această interferență filosofică,
argumentul ireductibilității genetice a High-
Romanticism-ului există aici și ca o in-
terferență intelectuală, mentală. Acest argu-
ment se corelează cu idei promovate de
școala sincronismului lovinescian – orice
mutație valorică se manifestă în liniile de
transformare dictate de societatea istorică
(racordată ea însăși la marile evenimente
culturale ale istoriei).
Este deja o evidență studiată nu numai
de către teoreticienii și istoricii literarii, ci
și de către filosofii limbajului, de către psi-
hologi și psihopedagogi faptul că limba și
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
literatura sunt sisteme valorice evolutive,
interdependente, care se transformă și se
adaptează în aceeași proporție în care uma-
nitatea se reînoiește sincron cu evoluțiile
tehnice și științifice. Evident, argumentele
profesorului Nemoianu cu privire la orga-
nicitatea evoluției Romantismului (și nu
la degradarea în sens peiorativ a lui) sunt
legitime și din punct de vedere fenomeno-
logic, și din punct de vedere al filosofiei și
istoriei culturale, iar în contextul teoreti-
zărilor personale, această poziție susține și
faptul că literaturile minore, etnice (cele
care sunt replica marilor literaturi canoni-
ce) sunt ele însele fenomene care pot fur-
niza date istorice privind evoluția prin
deconstrucție sau restructurare conceptuală
a altor curente literare, a unor dogme ori
canoane valorizante.
w
25
 CREIOANE COLORATE
Nouă sute nouăzeci și nouă
D OMNUL FLORENTIN Popescu se grăbea
cu emoție pe aleea centrală a cimiti-
rului. Primăvara venise pe prea repede și
îi răscolise ființa cu o veche artrită. Mirosul
pămîntului reavăn îi amintea de jocurile
din copilărie în grădina casei, unde modela
țărâna după dorința lui. Spre capătul aleei,
printre cruci îl zări pe preotul cimitirului,
care se întreținea cu groparii. Acolo, la gar-
dul dinspre răsărit, unde toate aleile se
înfundau în noroi, se îngropau necunos-
cuții. La căpătâie le puneau cruci de lemn
pe care treceau cu negru numerele dintr-
un registru.
Supraviețuise împreună cu familia sa
unui accident îngrozitor. Un camion îi
acroșase automobilul pe autostradă într-o
noapte, el aflându-se la volan. Soția ador-
mise cu gemenii lor pe bancheta din spate.
Au scăpat ca prin minune din ghemul de
fiare și se simțea apăsat de
această experiență infioră-
toare. Într-un târziu, se
spovedi preotului din
cimitir, pe care-l cunoș-
tea bine. Acesta îl sfătui
să se implice în acțiuni
caritabile, mai deosebite,
având în vedere că era un om cu
stare. De aceea îl rugă să contribuie
cu cele necesare la îngropăciunea și
pomenirile celor singuri și uitați. Con-
veniseră să aducă personal ajutorul
bănesc și chiar să participe la cere-
moniile sumare, bineînțeles,
când afacerile îi permiteau.
Preotul îl anunța numai când
avea candidați prezentabili,
din aceia care încă erau
intacți sau nu se stricaseră
cine știe pe unde, ca să nu-și
scârbească susținătorul. După
ce văzuse moartea cu ochii, domnul
Popescu nu se mai temea de trupurile fără
viață, oricât de schimonosite ar fi fost de
suferința morții și
obișnuia să mediteze
asupra trecerii și chiar
să filosofeze pe această
temă în cercurile de prie-
teni. Gestul său milos era par-
ticular și uneori nu crea o bună
impresie prin mediile pe unde circula,
de aceea hotărâse, în cele din urmă, să-l
păstreze pentru el. Fusese de acord cu pro-
26 ◆
Călin Dengel
punerea părintelui pentru că îi satisfăcea
legătura cu un trecut dureros. Descoperise
că în el rezista neîmpăcat copilul Florentin,
care, încă, nu-i dădea pace.
Preotul îi făcea semn să se grăbească,
iar el înteți pasul, deși genunchiul stâng îl
durea zdravăn. Odată ajuns, preotul îl
întâmpină solemn:
- Doamne ajută! L-a luat la El și pe aces-
ta!
- Dumnezeu să-l ierte! îi răspunse dom-
nul Popescu. Se știe ceva despre el, părinte?
Maria Pal, Întrebări, desen
- L-au găsit pe stradă acum trei zile, bie-
tul, îi spuse preotul în timp ce își pregătea
cățuiul.
- Câți n-or mai fica el? spuse gânditor
domnul Popescu.
- Patruzeci și șase sunt vii, în evidențele
centrului, îi răspunse răspicat preotul, însă
despre zece dintre ei nu mai știm nimic de
ceva vreme. Acesta. Însă nu figurează pe
nicăieri. Administratorul mi-a spus că
dorește să extindă parcela din dreapta până
la gard. Va trebui să-i scoatem pe cei mai
vechi, să-i punem în saci, apoi să-i cazăm
cu cei noi. Credeți că ne puteți sprijini în
continuare la această lucrare creștinească?
- Desigur, ca de fiecare dată. Cu toată
extinderea și recazarea, credeți că vom mai
avea unde să îi punem? se miră domnul
Popescu.
- Ei, ne-o ajuta Sfântul. Nu ne lasă
El, spuse preotul privind cerul cu
brațele deschise. Dar, să începem, că
la unu am o împărtășanie la domiciliu?
Fără să aștepte un răspuns din partea
celor de față zise: Binecuvântat este Dum-
nezeul nostru totdeauna acum și pururea
și în vecii vecilor...
Groparii sprijiniți în cazmale priveau
indiferenți. Domnul Popescu aprinsese o
lumânare pe care o ținea ferită de vânt
în palmă, în timp ce preotul, cu
ochii mijiți, recita și gesticula
implorând Cerurile să absolve de
păcate sufletul adormitului și să-l
primească cum se cuvine.
Nu mult i-a luat domnului Popescu
să observe chipul tras al defunctului, arca-
dele proeminente și nasul ascuțit, care îi
păreau inexplicabil de familiare, deși
știa că trupurile fără viață ajung să
semene între ele. Vântul îi unduia
barba și pletele albe încălcite și se
vedea că îl așezaseră la repezeală în
cutia de carton, omul fiind mai degrabă
învelit, decât îmbrăcat în paltonul ros.
Uitarea este cel mai mare păcat
al omului, își zise domnul
Popescu. Cine știe cine o
fi fost omul acesta și,
iată-l, ajuns uitat de
lume. Omul uită când
nu vrea să mai înfrunte
greul. Omul uită când
fuge, continuă, apoi
oftă lung.
 Dusese la groapă pe mulți dintr-ai lui
și pe mulți alții străini și ar fi trebuit să se
simtă împăcat, însă de fiecare dată, la fina-
lul ceremoniei, nu putea umple golul acela
cu nicio vorbă de spirit, cu niciun gând
împăciuitor. Când avea doisprezece ani,
acasă la el nu mai era bine. Tatăl ajunsese
șomer și renunțase să mai caute
de lucru. Îl cuprinsese o
tristețe atât de puter-
nică încât nici vede-
rea lui Florentin
nu-i mai trezea
inima. Se refugiase
în băutură și-și pri-
vea copilul ca pe un
străin. După divorț
dispăruse fără
urmă. De ce a fugit
de Florentin, de ce
l-a dat uitării, cu ce
i-a greșit, ce om ar fugi de Flo-
rentin? Acestea erau întrebă-
rile care îi răsunaseră fără
încetare în minte dom-
nului Popescu, de
atunci. Absența tată-
lui îl duruse mai
mult decât lipsurile
materiale. De aceea,
gemenii săi meritau
acum toată atenția lui,
chiar dacă Florentin,
copilul, nu se lăsa po-
tolit în peisajul timpului său.
În marșul norilor pe cerul aproape indi-
go, razele soarelui măturau pădurea de
cruci aducând speranța resurecției și a ier-
tării de patimi. Preotul se opri din cuvân-
tare pentru un moment și își spuse pentru
sine: Are numărul nouă sute nouăzeci și
nouă în registrul cimitirului, șase sute șaizeci
și șase întors, de trei ori nouă, cele trei laturi,
nouă e legătura cu cerurile, al nouălea cer,
apoi reluă apăsat ca să trezească spiritele
amorțite ale groparilor: Doamne, odihnește
sufletul adormitului robului Tău, în loc
luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odih-
nă, de unde au fugit toată durerea, întris-
tarea și suspinarea. Și orice greșeală ce a
săvârșit el cu cuvântul, sau cu lucrul, sau
cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor
de oameni, iartă-i. Că nu este om care să
fie viu și să nu greșească, numai Tu singur
ești fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate
în veac și cuvântul Tău este adevărul!
Domnul Popescu și groparii își făcură
cruce afectați de promisiunea odihnei
veșnice, cu ochii fixați în țărâna jilavă.
Nu mai știa nimic de el și nici nu-l mai
căutase, acasă fusese un subiect închis, iar
singurul gând pe care i-l asocia tatălui era
cum să-i învingă fuga cu fapte demne.
Imagini cu umilințe vechi și amar perpetuu
îl năpădiră înecându-l în trecut. Soarele îi
Maria Pal, Urcuş, desen
ardea creștetul și îl durea traiul printre
oameni mai mult decât genunchiul stâng.
Preotul îi făcu semn să ridice coliva. Unde
or fi copiii acestui om, dacă ar avea unii, se
gândea el. Cine a fugit de cine? Cine a uitat
primul? Povestea mea, se pare, că nu e sigu-
ra, dar la ce bun aceasta? De capătul poveștii
lui ne ocupăm azi noi, dar în ce stare a lăsat
el celelalte capitole?
Groparii neliniștiți de lipsa tutunului
căutau să se depărteze. Preotul îi privi sever
și le făcu semn să țină aproape. Când ter-
mină cu iertările îi puse să-i dezlege picioa-
rele și să-l aranjeze mai bine în cutie. Turnă
vin și dădu semn ca să i se bată capacul.
Oamenii vorbeau zgomotos și nu se
înțelegeau în privința cuielor și a paltonului
care dădea pe dinafară. Într-un final îl
coborâră și începură să arunce uitarea cu
cazmalele peste robul lui Dumnezeu.
- Fumați? întrebă preotul, întinzând
domnului Popescu un pachet cu țigarete
fine.
- Mulțumesc, nu. M-am lăsat de câțiva
ani, răspunse acesta neliniștit. Zgomotul
înfundat al lemnului lovit de pământ îl tul-
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
bura mai mult azi, ca de obicei. Totuși, ceva
îi spunea să mai rămână, dar nu luă în
seamă simțirea și din reflex vru să se des-
partă de ei. Împărți groparilor de cinste,
mulțumi preotului, își luă rămas bun și
plecă cu avânt. Cu fiecare pas, genunchiul
stâng se încălzea, iar durerea surdă se mai
domolise. Apropiindu-se de oameni vii,
o moleșeală consolatoare îi cuprinse
toate fibrele. Pe băncile cimitirului,
bunici cu nepoți se bucurau de razele
de soare primăvăratice. Capela era
goală, iar porțile mari ale chimiti-
rului zdrăngăneau închise în rafa-
lele de vânt cald. Rubedeniile se
foiau cu lumânări și flori printre
morminte, în epilogurile po-
veștilor lor firești. Mergea repede,
nerăbdător să ajungă acasă pentru
zâmbetele calde ale copiilor săi.
Mai avea treabă pe lumea asta,
se gândea, și era momentul să
reintre în joc. Cel plecat, cu
siguranță, își găsise locul bine-
meritat dincolo. Aproape de
ieșire, preotul îl prinse din
urmă:
- Stați! Stați! Unde vă
grăbiți? Unul din băieți a
găsit ceva în buzunarul
hainei lui, în timp ce-l
pregătea. Se cuvine să ve-
deți ce e, doar i-ați fost aproape
la capătul drumului, spuse
întinzându-i un plic rupt cu o hârtie împă-
turită în el. Sunteți ultimul lui martor, vă
rog!
Mirat de această turnură, se opri, prinse
cu reținere plicul și scoase o filă împăturită.
Era învechită și o desfăcu cu grijă.
- Ce să fie? O foaie... cu... ceva scris...
pe ea, spuse surprins domnul Popescu.
Pare a fi un fel de scrisoare.
- Ia vedeți, ce scrie acolo? Poate aflăm
cum îl cheamă, să-i trecem și lui numele
pe cruce, îl îndemnă iscoditor preotul.
Domnul Popescu privi cu interes urme-
le unduite ale unui creion chimic pe hârtia
îngălbenită și citi gâtuit de emoție:
- Aici scrie așa: Florentin... dragul meu
copil... iartă-mă... sînt bătrîn...e foarte tîr-
ziu... 1999.
w
27
 DISPUTATIO
O lectură psihanalitică:
Kierkegaard, Jurnalul Seducătorului
D ORINȚA DE a fi dorit este universală.
Omul își creează existența din inter-
acțiunea cu Celălalt. Faptul de a fi dorit, mă
face să exist, parafrazează Ilka Quindeau,
în Seduction and desire, dictonul lui Des-
cartes. Bebelușul are necesitatea de a fi iubit
de către adulți ca bază pentru supraviețuire.
Nevoie de care nu va scăpa restul vieții. Iar
această iubire a adultului poate fi interpre-
tată ca seductivă de către copil, conform
teoriei lui Freud. Și această modalitate de
a fi iubit și îngrijit se inscripționează în sine.
Desigur că memoria rearanjează subiec-
tele din când în când în acord cu noile cir-
cumstanțe și reinscripționează, conform
conceptului Nachtraeglichkeit și permite tre-
cutului să emeargă din prezent. Într-un astfel
de context orice separare, chiar și momen-
tană a bebelușului de mama sa sau persoana
de îngrijire ar putea să confrunte bebelușul
cu angoasa de separare, angoasa de anihilare
și chiar angoasa de moarte. Modalitatea în
care angoasa, trauma separării, rămâne
inscripționată ca traumatică în sinele
bebelușului va fi purtată de către acesta, posi-
bil, pentru restul vieții sale. Într-o logică
extrem de simplă această persoană va evita
apropierea ca modalitate de evitarea a ori-
cărei suferințe.
Romanul Jurnalul Seducătorului al lui
Søren Kierkegaard este mărturia eforturilor
tânărului Johan pentru a câștiga iubirea
Cordeliei, o tânără zărită întâmplător pe
stradă. Îndată ce obiectivul a fost atins, res-
pectiv câștigarea dragostei acesteia, Johan
pune capăt relației și ne lasă să bănuim că
va pleca în căutarea unei noi cuceriri. Este
romanul auto-confirmării grandorii per-
sonajului principal masculin, Johan, și este
legat de povestea nefericită de iubire a lui
Kierkegaard cu Regine Olsen, o tânără
aparținând unei familii influente din
Copenhaga. Søren Kierkegaard se logo-
dește cu aceasta, dar, la un an după, rupe
acest angajament fără o explicație plauzi-
bilă. Această ruptură va crea un scandal
imens în Copenhaga și multă suferință
amândurora. Pentru Kierkegaard, această
decizie a avut un cost foarte mare pentru
restul vieții, el neputând niciodată să publi-
ce vreun text cu propriul nume.
Kierkegaard scrie romanul Jurnalul
Seducătorului la doi ani după despărțirea
28 ◆
Luminița Vlas
de Regine. Pare un efort de restaurare a
propriei imagini, prin justificarea intelec-
tuală a faptului de a o fi abandonat pe Regi-
ne: printr-o justificare de tip romantic, ne
lasă să credem că povestea tânărului Johan
n-ar fi chiar a lui, că este un manuscris
găsit, reușind astfel ca, printr-o povestire
autobiografică auto-idealizantă, să nu fie
nevoit să-și asume o imagine negativă des-
pre sine. El pare să vrea să spună că nu este
un seducător oarecare, banal, care a sedus-
o și abandonat-o pe Regine, ci că actul său
de abandon este unul superior. Că el, în
numele stadiului estetic al vieții, a realizat
seducția, iar abandonul este consecutiv
absenței accesului la absolut. Că el refuză
iubirea pe care ar presupune-o o relație și
căsătorie banală, fără accesul la absolut.
Jurnalul Seducătorului poate fi consi-
derat un roman de dragoste sau un eseu
în care ni se dezvăluie concepția filosofică
a autorului asupra existenței. Între cele trei
stadii kierkegaardiene ale vieții, estetic, etic
și spiritual, acest roman aparține stadiului
estetic, cel în care omul are ca scop
obținerea plăcerii prin retragerea în sine
însuși și prin puterea conferită de impli-
carea în conjuncturi favorabile pentru vali-
darea de sine. Dar acest roman este și un
ghid de seducție, o strategie foarte bine ela-
borată de manifestare a puterii, o construc-
ție defensivă în întâlnirea cu dorința și evi-
tarea unei pulsiuni de necontrolat.
Johan, personajul principal, este definit
de alter ego-ul său ca un personaj extrem
de inteligent și seducător, dar nu un sedu-
cător de duzină. Seducția omnipotentă de
tip narcisic este evidențiată aici prin dorința
lui de a poseda femeile, dar nu într-un mod
grosier, sexual, ci de a poseda capacitatea
lor de discernământ, aducându-le în pragul
uitării de sine. „El reușea să aducă fetele la
punctul culminant în care ele îi sacrificau
lui totul” (1992, p. 15).
Jurnalul începe cu data 4 aprilie, ziua
în care, de la depărtare, Johan se fixase asu-
pra Cordeliei sperând că ea în gestul impe-
cabil al coborârii din caleașcă, îi va permite
acestuia idealizarea ei într-un obiect al
dorinței. Dacă în acea seară ea ar fi ratat
delicatețea feminină a coborârii din
caleașcă și și-ar fi permis săritura „totul ar
fi fost pierdut” Atunci este momentul când
la Johan se declanșează fantasmarea asupra
frumuseții și perfecțiunii ei, care susține
atracția și emoția interioară. În același timp,
valorizează distanța ca posibilitate a trăirii
sentimentelor și interiorizarea imaginii
iubitei ca substitut al prezenței acesteia.
Idealizarea se produce atât la nivelul obiec-
tului dorinței cât și la nivelul propriilor
sentimente. Atât ea cât și sentimentele sale
pentru ea sunt divine. Bineînțeles că, inter-
nalizând obiectul extern, acesta devine
extensia narcisică a Sinelui lui Johan: „m-
am lăsat ispitit de dragoste, …imaginea ei
s-a șters, parcă, de tot, ca și când n-aș fi
avut decât o revelație cerească”.
El e încântat să construiască în fantas-
mă imaginea Cordeliei ca figură de puritate
– „Madona însăși... , sculptată cu perfec-
țiune, ca o operă antică”- și amână cu
masochism s-o cunoască. Simțindu-se ast-
fel stimulat de indiferența pe care ea o
manifestă într-o primă întâlnire, își pro-
gramează o perioadă de cincisprezece zile
pentru a o determina să se îndrăgostească
de el. La zece zile distanță, fără să ajungă
s-o cunoască mai mult pe Cordelia, Johan
este îndrăgostit. Îndrăgostirea vine cu o
suferință: „dacă cineva mi-ar putea vedea
sufletul în această stare, ar avea impresia
că vede o barcă afundându-se perpendi-
cular în mare, ca și cum, în teribila ei grabă,
ar vrea să atingă cu vârful fundul prăpa-
stiei” (p. 34).
Este suferința care însoțește îndrăgos-
tirea și totodată juisarea asociată acesteia.
Îndrăgostirea îi reactivează trauma, îi
trezește dorința și trăirea internă și nu mai
poate trăi fără ea. Liniștirea se produce ca
o legănare în sine însuși, e modalitatea în
care poate trăi frustrarea, așteptând întâl-
nirea întâmplătoare cu ea. Întâlnirea cu
sine în spațiul său interior este ceea ce
Freud numește „sentimentul primar al Eu-
lui” propriu sugarului, nevoia de fuziune
cu mama sau mai degrabă cu sânul. El
rămâne captiv în forma de reprezentare a
ei și o trăiește ca o devorare orală, datorată
fragilității narcisice, aproape destructurantă
de sine: „Tu pe care te iubesc din tot sufletul
meu, tu, după imaginea căreia mă creez pe
mine însumi, de ce nu apari” (p. 42).
Momentul întâlnirii atât de așteptate e
un nou prilej de idealizare. Chiar și numele
 Søren Kierkegaard
(ca și cel al fiicei Regelui Lear, apărătoarea
dreptății) stârnește admirația lui Johan.
Dar ceea ce devine atractiv la Cordelia,
prin oglindire, este tocmai întoarcerea libi-
doului înspre sine „Era ocupată nu cu ea,
ci cu interiorul ei, …, mândrie și noblețe
simplă, … și o oarecare nepăsare” (p. 42).
Johan caută să recapete controlul asupra
situației, dezidealizând-o parțial – „imagi-
nea ei era când reală, când ideală”. Totodată
își manifestă auto-idealizarea și superiori-
tatea în raport cu alți îndrăgostiți, mediocri
în mijloacele de a-și trăi iubirea, întrucât
el nu se poate mulțumi cu „simpla pose-
siune” (p. 45). Prin control, Johan se opune
iubirii și anulează orice fel de putere ar avea
ea asupra lui. Astfel el evită suferința, res-
pectiv iubirea.
Informațiile pe care le află despre istoria
traumatică de viață a Cordeliei le interpre-
tează ca fiind un bun instrument de utilizat.
S-ar putea identifica aici cinismul și
distanța față de trăirile ei și lipsa de empa-
tie. Suferința devine estetică, adică distanța
face ca suferința să nu atingă. Iar în iden-
tificarea ei ca pradă putem intui și un anu-
mit grad de agresivitate. Miza este uriașă
și putem înțelege astfel eforturile colosale
ale lui Johan în elaborarea seducției. El
opune seducția iubirii, își activează
modalitățile seductive din nevoia de con-
trol. Seducția, în multiplele ei forme, devine
un mecanism defensiv foarte valoros de
evitare a trăirii și deci a suferinței. Iar
conștientizarea finitudinii iubirii provoacă
o stare de eliberare în sufletul lui Johan.
Îndrăgostirea îl face să pronunțe numele
ei cu emoție, știind în același timp că va
veni un moment când acest lucru se va
întâmpla cu plictis. Și tocmai această cer-
titudine a finitudinii îl face să poată simți,
măcar parțial, emoția îndrăgostirii.
Strategia de a fi remarcat de către Cor-
delia face necesar un pretendent naiv, îndră-
gostit de ea. Eduard, fiul negustorului Bax-
ter, este bărbatul banal, îndrăgostit de
Cordelia, aflat în opoziție cu superioritatea
și rafinamentul lui Johan. Johan utilizează
oportunitatea de a avea acces la Cordelia și
nu ezită să se împrietenească cu Eduard.
Candoarea sentimentelor lui Eduard îl fac
pe Johan să-și bată joc de el: „nu mă pot
impiedica să-mi bat joc de amărâtul ăsta”
(p. 59). Stările de angoasă provocate de dra-
goste îi sunt străine lui Johan care, deși spe-
cialist autoproclamat în erotism, dubitează
asupra capacității sale de a se îndrăgosti.
Ceea ce pentru Eduard e slăbiciune, pentru
Johan e putere. Johan își ia satisfacțiile din
puterea și controlul pe care le exercită asu-
pra celorlalți. Cordelia devine o „vrăbiuță
în mâna lui... când o voi prinde o voi stră-
punge cu toată puterea dragostei” (59).
Recâștigarea controlului asupra propriilor
sentimente și posibilitatea de a manipula
situațiile îi asigură lui Johan, superioritatea.
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
Johan simte fiorii îndrăgostirii dar și-i
permite doar în condiții de siguranță
(noaptea se plimba pe sub fereastra ei).
Abia în singurătate și înafara privirilor
celorlalți își permite să-și trăiască plinătatea
sentimentelor de îndrăgostire. „Și abia în
timpul nopții dau curs liber iubirii mele.
Și în acele ceasuri uit de toate, uit de pla-
nuri, uit de calcule, las la o parte judecata,
îmi dilatez și îmi fortific inima cu suspine
adânci, exercițiu care îmi este necesar ca
să nu mă jeneze ceea ce e strict sistematic
în conduita mea. Dacă această fată ar vrea
să vadă clar în ea însăși, atunci ar trebui să
mărturisească fără ocol ca eu sunt bărbatul
ei” (p. 59).
O altă modalitate de a avea un ascen-
dent asupra Cordeliei era aceea de a deveni
superior tratând-o ca pe-un copil. Nu-i
neagă feminitatea, ci o pune în situația de
a-i fi insuficientă și de a o provoca să încer-
ce să-i dovedească că e demnă de luat în
seamă, menținându-și ascendentul asupra
ei prin regresie.
Johan observă cuplurile de îndrăgostiți
și distribuția puterii în cuplu: „bărbatul are
mereu la corabia lui vânt din spate” (p. 55).
De îndată ce bărbatul și-ar pierde controlul,
trăind emoțiile, consecințele ar fi deza-
struoase. Corpul, prin pulsiunile sale, va
perturba atotputernicia psihicului. Numai
„Eu-l psihic este nelimitat glorios și etern”,
4
29
4 consecutive refuzului său. Un alt element
după cum observă Chasseguet-Smirgel.
Trupul are dorințe si nevoi care-l persecută,
de aceea e recomandabil ca un bărbat să
nu se piardă în pulsiuni – „săruturile tre-
buie gustate la rece tocmai pentru că ele
sunt fierbinți” (p. 65). Iar îndrăgostiții care
par a avea o viață echilibrată împreună sunt
acuzați de către Johan: „Atitudinea lor n-
are ușurință și grație, ei nu dansează unul
cu celălalt, în ei au durată și sinceritate,
care sunt surse ale unei speranțe infailibile,
inspiratoare de stimă reciprocă. Pariez că
concepția lor de viață se rezumă la atât:
viața este un drum…. ce harmonia praes-
tabilita.” (p. 55).
Conceptul de armonie prestabilita este
o aluzie la conceptul lui Leibniz conform
căruia diferitele monade, (bărbatul și feme-
ia aici) trăiesc fiecare într-o lume proprie,
complet separate una de cealaltă, de aceea
e posibilă durata, nefiind de fapt împreună,
pentru că monadele n-au de fapt contact
cu lumea exterioară. Fiecare monadă are
în sine un destin inerent în timp ce relațiile
fenomenale între diferite monade sunt doar
aparențe. Această idee este foarte conve-
nabilă manierei narcisice de a exista a lui
Johan, în singurătate și cu credința în
imposibilitatea relațiilor. Dacă viața este
un drum, acest drum se încheie odată cu
moartea, de aceea ideea vieții ca drum îi
trezește ironia, persiflarea. Dacă ar accepta
finitudinea vieții ar trebui să renunțe la
ideea unui prezent etern, să accepte degra-
darea și chiar moartea, dispariția propriei
existențe .
Realitatea devine un stimul insuficient
pentru trăire. Johan utilizează realitatea
pentru a-și oferi „conjunctura, dar se retra-
ge din ea pentru a se bucura de sine însuși
și îneacă realitatea în poezie” (p. 14). Inclu-
siv oamenii nu erau decât niște stimulente
de care se debarasa pe măsură ce nu-i mai
serveau, iar tinerele seduse deveneau niște
victime „pierdute pentru alții și pentru ele
însele”. Lui Johan îi este dificil să-și obțină
satisfacția libidinală din obiectele reale, iar
cenzura face ca aceste obiecte să apară con-
stant nesatisfăcătoare astfel încât satisfacția
completă o va avea doar din propriul Eu
ideal. Johan se surprinde pe sine ca fiind
pe cale să se îndrăgostească. Riscurile
îndrăgostirii sunt catastrofale la fel și peri-
colul de a se dezvolta o relație de
dependență a Cordeliei față de el și de res-
ponsabilitatea care ar putea deriva dintr-
o astfel de relație. „Trebuie să-mi aparțină,
dar nu ca o greutate uriașă, care să mă
apese. ” (p. 71)
Cordelia simte o senzația de insuficiență
în relație cu el, caracteristică întâlnirilor
cu personalitățile narcisice. Maniera nar-
cisică de a fi o putem identifica în moda-
litatea în care reușește să provoace în Cor-
delia autoînvinovățire și autopedeapsă,
30 ◆
care susține ipoteza unei structuri narcisice
este agresivitatea manifestată: returnarea
scrisorilor nedeschise, în care Cordelia își
declarase completa dedicare lui.
Intelectualizarea, pe care Johan o
numește trăire estetică, este instrumentul
de codificare și decodificare a trăirilor, care
îl face să se simtă grandios în raport cu
banalii seducători. Este efortul de a se
distanța de realitate prin reflecție. Subli-
marea este modalitatea în care Johan nu
trăiește pulsiunea, ci o mută pe conceptua-
lizare, pe valorizarea răcelii masculine. Ast-
fel, Johan își exprimă disprețul față de orice
bărbat care-și permite să se îndrăgostească
în loc să-și mențină calmul „necesar pentru
a se bucura de neliniștea frumoasei lui”.
Bărbații tulburați de către femei sunt
neatractivi, „lipsiți de caracterul viril deși
le flatează vanitatea”(p. 25)
Superioritatea în trăirea afectelor, cău-
tarea suferinței și voluptatea acesteia vali-
dează autenticitatea iubirii, în timp ce
neimplicarea, răceala asigură plăcerea
situației. Johan își trăiește îndrăgostirea
Regine Olsen
copleșit, ca lipsă de bucurie: îndrăgostirea
îl lezează. Jocul de putere este metoda prin
care el se protejeaza împotriva lezării, evi-
tând implicarea, rămânând exterior, con-
templând situația. Zbuciumul interior îl
face pe Johan să-și întărească și reconfirme
poziția defensivă, pentru a evita o pulsiune.
Logodna, pentru Johan, ca „mărturisire
de dragoste prozaică” are și o parte etică.
Responsabilitatea și banalitatea pe care o
presupune logodna, adică etica pe care o
include, provoacă în Johan dorința de a
rămâne la un nivel estetic, defensiv al trăi-
rii. Alege din nou estetica împotriva eticii,
ceea ce face ca totul să devină „tare,
colțuros, agasant” și, menținând cinismul,
își dorește iubirea mai mult decât orice. Își
dedică timpul tacticilor pentru a obține
iubirea. Ne putem gândi cât de mult con-
tează de fapt pentru el iubirea ca putere,
cât de mare este nevoia de iubire
proporțional cu frica de a-și permite să
simtă vreo emoție. Orgoliul lui este satis-
făcut prin experiența pozitivă a sentimen-
tului de omnipotență „cel care nu știe să
îmbrobodească o fată până ce ea nu mai
știe de nimeni și de nimic..., acela este și
rămâne un nepriceput. Eu sunt un esteti-
cian, un erotic, care a sesizat natura dra-
gostei, esența ei, care crede în dragoste și
o cunoaște în profunzime... o aventură
galantă nu durează mai mult de șase luni,
totul terminându-se odată cu clipa urmă-
toare obținerii ultimelor favoruri. ”(p. 65).
Orgoliul crește odată cu confirmarea iubi-
rii. Narcisismul pierdut în îndrăgostirea de
Cordelia se reîntoarce parțial din faptul de
a fi iubit: „suprema plăcere imaginabilă
este să fii iubit, să fii iubit mai presus de
orice” (p. 78). Neîncrederea în ceilalți,
declarația glorioasă că nu are prieteni con-
firmă retragerea narcisică, însingurarea și
alienarea narcisică.
Prin dubiul lansat anterior că ar fi
îndrăgostit și logodit cu o altă femeie îi
pregătește Cordeliei o nouă provocare,
chiar înaintea cererii acesteia. Își trăiește
fantasmatic atât iubirea cât și abandonul,
susținând că „întotdeauna cineva înșeală”,
iar el nu vrea sa fie cel înșelat. Refulează
anxietatea de abandon în estetic și intelec-
tualizează pulsiunea sexuală: „nu țin s-o
posed în mod grosier, nu mă interesează
să mă bucur de ea decât într-un mod artis-
tic” (p. 96). Johan manifestă puterea prin
expertiza în seducție, ca modalitate de
apropriere a celuilalt. El scrie scrisori de
împăcare pentru îndrăgostiți luându-și răs-
plata din manipularea unuia din două
cupluri. Delirul grandorii și al puterii, plă-
cerea sadică le regăsim și în astfel de situații
și toate justificate de către Johan.
Logodna devine o punere în scenă: se
folosește de mătușa Cordeliei, îl exaspe-
rează pe Eduard și, într-un mod cinic, evită
erotismul, se pregătește îndelung pentru
fiecare întâlnire, muncind la trezirea iubirii
ei, conducând-o ușor până la apogeu. El
încă dinainte de a face propunerea logod-
nei este pregătit de ruperea ei, respectiv va
construi ieșirea pe care Cordelia o va pro-
pune, având ca alternativă de evitat în cel
mai puternic mod cu putință o „căsnicie
plictisitoare timp de o eternitate” (p. 101).
Angoasa de moarte se manifestă atingând
paroxismul. Eternitatea devine finitudine,
devine un timp finit prin repetiție ca și
când timpul ar îngheța în eternitate, ar fi
moartea aici. Viul pe care Johan și-l per-
mite se manifestă prin alăturări de clipe.
Transformă timpul în instanță psihică sau
într-un obiect intern dătător de viață, dar
și de moarte.
w
 ACANT
,,Vrei, te rog, să-mi arăţi unde e capătul?”
U N REGIZOR inspirat (Giuseppe Torna-
tore, urmând un scenariu scris de
Alessandro Baricco) și un filosof mioritic
(Constantin Noica) au gândit două soluţii
perfect compatibile. Danny, strigat de toţi
„1900” după anul nașterii sale, a fost aban-
donat de părinţii săi la clasa I a transatlan-
ticului Virginian care făcea ture între Euro-
pa și America. Rămas orfan și
de tatăl adoptiv, 1900 descoperă
vrăjit pianul a cărui muzică răz-
bătea din salonul unde se aduna
lumea bună de la etajele supe-
rioare. După ani de exerciții va
deveni un pianist imbatabil, un
extraordinar interpret de jazz și
un foarte original compozitor.
Sursa de inspiraţie: evenimen-
tele mărunte din jur și poveștile
auzite de la pasageri. Într-una
din zile va întâlni și chipul ființei
pereche. Deși avea toate moti-
vele să-și urmeze chemarea ini-
mii îndrăgostite, 1900 nu a pără-
sit niciodată vasul. Insistențele
bunului său prieten Max, de a
părăsi împreună epava, au
rămas fără răspuns. „Orașul
acela întins are totul în afară de
capăt. Nu are capăt. O claviatură
cu milioane și miliarde de clape
care nu se sfârșesc niciodată...
Claviatura e infinită. Și dacă e
infinită, atunci nu există nicio
muzică pe care s-o poţi cânta.
Iar tu stai pe scaunul pe care nu
trebuie. Pentru că ăsta e pianul
lui Dumnezeu. Nu te temi
niciodată că ai să te spulberi în
bucăţi la gândul ăsta? La groaza
că trebuie să trăiești asta?”
În comparaţie cu orașul infinit (lumea
infinită), limitația pianului oferă o altă per-
spectivă asupra vieții: „Să luăm pianul, de
exemplu. Clapele încep și se termină. Știi
că sunt 88. Nu sunt infinite. Tu ești cel infi-
nit! Muzica pe care o cânţi pe clapele acelea
este infinită. Îmi place asta. Cu asta pot să
trăiesc... Am avut dorinţe aici... Dar nu mai
multe decât încăpeau între proră și pupa.
Îţi cântai fericirea, dar nu la un pian infi-
nit!”.
De cealaltă parte, filosoful devenirii
întru fiinţă propune soluţii pentru destinele
noastre căzute sub puterea generalului
nimicitor, strivitor: „înzestrat cu limitaţia
Valeriu Sofronie
cea bună, omul pornește în largul existen-
ţei, unde îl pândește, sub toate formele,
limitaţia cea rea. Se numesc nevoi ale omu-
lui limitaţiile ce limitează, iar libertăţi cele
ce nu limitează... Un același conţinut de
viaţă, omul îl poate semnifica după o limi-
taţie ori alta. Ești aci, ești acum, ești așa –
limitaţii. Întotdeauna te afli prins în ele ori-
care ar fi strălucirea așezării tale, poţi
resimţi dureros, ca o îngrădire ireparabilă,
condiţia de fiinţă limitată, sau, dimpotrivă,
poţi vedea în orice așezare toate promisiu-
nile. Sub chipul libertăţii de a fi, ea e neli-
mitaţia oarbă, nestăpânită” (Constantin
Noica).
Contexte diferite, dar același text. Lotul
omului e particularul. Pretutindeni în jur,
materii sensibile, unice în felul lor, infinite
în genul lor. Nicăieri universalul, ca unul
mare printre cei mici. Când omul, în ingi-
neriile sale sociale, a crezut că a văzut,
măcar și în vis, un asemenea general, cum
ar fi cel al unei orânduiri perfecte, i s-au
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
dezlănţuit toate limitările. În loc să trăiască
crescut de întâmplările zilei, el le-a aruncat
pe toate în derizoriu și s-a lăsat confiscat
de nerozia nestăpânită a credinţei în viitor.
Până la eșec nu au fost prea mulţi ani de
așteptare. Dar, dincolo de asta, recidivele
vor mai fi. Într-o formă sau alta, Pavel și
Marx ne vor mai bate, zgomotos sau mai
discret, la ușă și vor mai promite
de nenumărate ori tărâmul per-
fect – tărâmul generaliilor.
În asta, orice am adăuga
înainte sau după, se trăiește
drama noastră primară: Cum
trăim, cum vieţuim cu limitarea?
O aruncăm din drumul nostru,
ca pe un gunoi, ca pe o piedică
sau ne aplecăm o viaţă asupra ei,
încercând să-i prindem sensul?
1900 a arătat că se poate, că se
poate face din finitul păduchios
infinitul cel mai bun pentru noi.
Ce poate însemna o claviatură?
Corzi, clape, pedale, ceva mai
mult lemn... toate numărabile în
orice sistem de numărare. Dar
dincolo de ele, vocea nelimitării.
Cine poate să găsească în clipă
secunda demiurgică, acela a
găsit. Și când găsești, nici chiar
moartea nu te mai poate speria.
Îţi cedezi toate vieţile posibile
din sânul abstractului general pe
ceva atât de trecător ca viaţa de
fiecare zi.
Dar cu nelimitarea, cu neli-
mitarea cum trăim? Vindem tot
și plecăm într-o călătorie fără
busolă și hartă, încărcaţi doar cu
o doză infinită de orbire față de
nimfele care ne-ar putea întoarce
din drum?
Despre cum se revarsă într-o limbă un
poem sau o operă, de ajungem toţi s-o
iubim ca pe o revelaţie a cerului... despre
cum devine istorie un eveniment mărunt,
tăind, legând alte și alte istorii... aici poves-
tea particularului devenit universal ne
poate da cea mai edificatoare spunere.
w
31
 PARA(DOX)
Golden Age Mystery Writers
P OATE NICIUN alt gen literar nu are atât
de mulți adepți (cititori) ca literatura
polițistă. Pe mapamond este recunoscută,
apreciată și recompensată cu premii literare
consistente. Paternitatea acestui gen de
ficțiune literară i se atribuie lui Edgar Allan
Poe (1809-1849), american născut la Bal-
timore, poet, scriitor, editor și critic literar
care, pare-se, prin lucrările sale Crimele
din rue Morgue (The murders in the rue
Morgue, 1841) și Scrisoarea furată (The
purloined letter, 1845) introduce în circuitul
cultural și primul erou-detectiv, C. Auguste
Dupin. De atunci și până astăzi din semința
minusculă plantată de genialul american
s-a dezvoltat un baobab gigantic, cu nenu-
mărate ramuri și rămurele, care nu și-a
oprit creșterea nici în zilele noastre, ba
dimpotrivă a accelerat-o.
Că în țara noastră genul polițist e con-
siderat o literatură second-hand, sublite-
ratură sau chiar mai rău, literatură de gang
se datorează exegeților noștri literari și nu
publicului cititor.
Demn de evocare, printre atâția alții, se
dovedește un compatriot al lui Poe, Hugh
Austin Evans (1903-1964) despre care se
știu puține lucruri. A debutat în 1935 cu
romanul Nu putea fi crimă (It couldn’t be
murder). Au urmat până în 1938 Crima
din coada cocoșului (The Cock’s tail murder),
Crima unei matroane (Murder of a
matriarch), Crime haotice (The upside down
murders) și Crimă întreită (Murder in tri-
plicate). După cum se poate ușor constata,
toate cele cinci romane conțin în titlu
cuvântul crimă.
Eroul recurent este locotenentul Peter
D. Quint, celibatar, din Homicide Squad
New York (Brigada omucideri din New
York). Apoi Lillies for madam (Crini pentru
doamnă), apărut tot în 1938. Ulterior, Aus-
tin n-a mai publicat nimic o vreme. Dar
zece ani mai târziu a revenit cu romanele
Drink the green water (Bea apa verde) și
The milksmaid’s millions (Milioanele lăptă-
resei), ambele tipărite în 1948, și Death has
seven faces (Moartea are șapte fețe) din1949.
Onest până la capăt sau poate provo-
cator cu cititorul, la începutul fiecărui
roman prezintă câte o notă către cititor în
care acesta este invitat să găsească vinovatul
concomitent cu detctivul și, desigur, înainte
de explicația acestuia finală.
Austin nu a scris decât 5 romane
polițiste cu locotenentul Peter Quint, din
32 ◆
Petre Istrate
care unul s-a tradus înainte de război în
Franța, în celebra colecție de profil, LE MAS-
QUE care i-a schimbat titlul din Murder in
triplicate, în cel afișat: Între 4 și 7. Este, de
altfel, singurul lui roman tradus la noi. A
apărut în colecția Danubiu și poartă numă-
rul de ordine 16. În el este vorba despre
trei crime aparent imposibil de înfăptuit,
care se petrec, totuși, la locuința din Valley
Road a afaceristului J. Arnold, într-o
înăbușitoare după-amiază de august. Prima
este asasinată în pavilionul său de vână-
toare o frumusețe feminină, Helen Merritt,
soția lui Mr. Merritt, unul dintre musafiri,
o blondă cu mult sex-appeal care mai este
și desfigurată pe deasupra, tăindu-i-se
nasul, ceea ce sugerează o răzbunare din
gelozie.
Locotenentul Peter Quint de la poliția
metropolitană, chemat de urgență la fața
locului, reușește remarcabila performanță
de a elucida misterul într-un interval
record de timp, între 4 și 7, devoalând
țesătura ingenioasă de intrigi a planului
unui criminal diabolic. Nu înainte de a se
petrece chiar în prezența echipei de polițiști
încă două crime macabre, după același sce-
nariu. Nasurile le sunt amputate!
… Un remarcabil roman gen whodun-
nit (cine este criminalul?), capodoperă a
romanului polițist antebelic, din „epoca de
aur a detectivilor” (the golden age detective
story).
În ce mă privește, sunt fericitul posesor
al tuturor romanelor lui Austin în original.
Le-am obținut cu multă trudă și cheltuială
direct din SUA.
NOTA AUTORULUI
Un roman poliţist nu este într-adevăr
interesant decât dacă cititorul poate angaja
un fel de luptă spirituală cu detectivul creat
de autor și să descopere înaintea lui soluţia
problemei.
Pentru ca cititorul să poată combate cu
arme egale, autorul acestui roman certifică
(adeverește), că:
‒ Toate dovezile și indiciile îi sunt rele-
vate în același timp cu aflarea lor de către
poliţist.
‒ Nicio explicaţie nu necesită cunoștinţe
speciale.
‒ Nu există camere secrete, treceri secrete,
aparate mecanice necunoscute, capabile să
săvârșească imposibilul.
‒ Criminalul n-are complici.
Pe scurt, problema poate fi rezolvată prin
examinarea și coordonarea dovezilor și indi-
ciilor date.
NU EXISTĂ DECÂT O SOLUŢIE A
PROBLEMEI.
ACEASTĂ SOLUŢIE ESTE SINGURA
POSIBILĂ.
Hugh Austin
w
 EUROPA B.D.
Micuțul Nicolas vorbeşte româneşte
„A ZI-DIMINEAȚĂ AM venit la școală
bucuroși din cale-afară: urma să
facem poză cu clasa. «O să fie o amintire
pe care o s-o îndrăgiți toată viața», așa ne-
a spus doamna învățătoare. Și ne-a mai spus
să venim frumos îmbrăcați și pieptănați.
Și-uite-așa, cu părul plin de gel, am pășit
în curtea școlii... Toți colegii ajunseseră deja,
iar doamna învățătoare îl certa pe Gil că
venise îmbrăcat în costum de marțian. Știți,
tatăl lui Gil e foarte bogat și îi cumpără orice
jucărie își dorește. Gil îi spunea apoi doam-
nei că vrea neapărat să iasă în poză costu-
mat în marțian și, dacă nu, el pleacă.”
... Așa debutează saga micuțului Nicolas
și a colegilor săi: Aristide, cel mai bun prieten
al său, Achim, cel mai bun din clasă, Lothar,
cel mai slab la învățătură, Rufus, fiu de
polițist, Gil, Eusebiu, Ioachim, etc. – o întrea-
gă galerie de personaje simpatice și colorate,
ale căror peripeții au apărut sub forma a 222
povestiri ilustrate, strânse între coperțile a
5 volume, traduse în 45 de limbi și vândute
în peste 15 milioane de exemplare!
Nicolas este un școlar simpatic, pus pe
șotii. Naiv, dar și șmecheraș, bun observator,
dar și bun narator… Goscinny și Sempé
narează prin intermediul său lumea copi-
lăriei din anii 50-60, parte a celor „30 de ani
glorioși”, de creștere economică și a nivelului
de viață, ai locuitorilor Hexagonului.
René Goscinny s-a născut la Paris, pe
14 august 1926. De origine evreiască, fami-
lia sa emigrează în Argentina, în căutarea
unui viitor mai bun. După ce termină
școala la Buenos Aires, tânărul Goscinny
încearcă să-și găsească norocul la New
York, ca desenator, lucrând pentru diverse
agenții de publicitate sau edituri.
Dodo Niță
Se împrietenește cu doi autori belgieni,
Jije și Morris, care îl conving că are mai mult
talent de scriitor și scenarist de BD decât ca
desenator și mai ales îl determină să se
întoarcă în Franța, unde revistele de benzi
desenate cunosc un succes incredibil.
În 1951 Goscinny începe să colaboreze
cu Albert Uderzo, publicând împreună
diverse serii de benzi desenate. De-abia după
10 ani cunosc însă succesul cu adevărat, cu
de-acum celebra serie Asterix și Obelix.
Dar Goscinny a mai semnat serii de BD
de mare succes și cu Morris (aventurile
cowboy-ului Lucky Luke), cu Tabary
(peripețiile vizirului Iznogoud, al cărui
scop în viață este să ia locul califului său)
și cu Sempé (Micuțul Nicolas). S-a stins
din viață în culmea gloriei, la doar 51 de
ani, în octombrie 1977.
Jean-Jacques Sempé s-a născut pe 17
august 1932, într-un sătuc de lângă Bor-
deaux, fiind fiul unui vânzător ambulant,
care străbate – pe bicicletă! – toată regiunea
pentru a-și vinde produsele. După ce ter-
mină școala, Jean-Jacques se angajează el
însuși curier pe bicicletă, vreme de vreo
doi ani. Atunci când nu pedalează, tânărul
curier desenează și iar desenează… La 18
ani își ia inima în dinţi, bate la ușa ziarului
regional Sud-Ouest și-și prezintă cu timi-
ditate desenele. Miracol, redactorul șef le
apreciază, le publică și le mai și plătește!
De acum înainte Sempé știe ce va face în
viaţă – va desena!
Pleacă la Paris, acolo unde sunt majo-
ritatea redacţiilor de ziare și reviste naţio-
nale și cele mai mari edituri. Își cumpără
o bicicletă și, mai bine de 30 de ani, peda-
lează prin tot Parisul, ducându-și desenele
la redacţiile reviste-
lor Le Rire, Noir et
Blanc, Ici Paris, Pa-
ris Match, Le Figaro,
Le Nouvel Observa-
tor, Telerama, într-o
vreme în care nu
existau scanner și
internet! Ulterior
desenele sale umo-
ristice au fost publi-
cate și în reviste
englezești și mai ales
în celebra revista
americană The New
Yorker. În 1978 va
semna prima dintre
Anul II, nr. 10, aprilie–mai–iunie 2022 ◆
cele peste 100 co-
perte la această pres-
tigioasă publicaţie.
Pe 17 august 2022
Sempé ar fi aniversat
90 de ani! Din păca-
te, nu i-a mai prins:
s-a stins din viață cu
șase zile mai devre-
me.
Goscinny și Sempé s-au întâlnit prima
oară în 1953, în redacția revistei belgiene
Moustique, unde publicau amândoi ilustrații
și desene satirice. S-au împrietenit și, la
cererea redactorului șef, au realizat împreu-
nă benzi desenate cu micuțul Nicolas. Aces-
tea au apărut săptămânal vreme de 7 luni,
între 1955-1956. Din păcate, pentru că Gos-
cinny a încercat să organizeze un sindicat
al autorilor, a fost dat afară. Din solidaritate,
Sempé a părăsit și el redacția.
După 3 ani, redactorul șef al ziarului
Sud-Ouest, chiar cel în paginile căruia debu-
tase Sempé, le propune să publice noi pe-
ripeții ale lui Nicolas în paginile publicației
sale. Cei doi autori aleg formula unor poves-
tiri ilustrate, în care însă desenele lui Sempé
nu doar ilustrează textul, ci îl completează
și îl îmbogățesc.
În 1960, editura Denoel publică sub
formă de volum primele dintre aceste deli-
cioase povestiri.
Prima oară micuţul Nicolas a vorbit în
românește în… 1986.
În traducerea Lilianei Ursuțiu, poves-
tirile A venit inspectorul, Degețel, La fotbal,
M-am îmbolnăvit au fost publicate în anto-
logia de proză satirică și umoristică Cără-
mida cu mâner, editată în 1986, la Brașov,
sub egida revistei Astra. Primul volum de
sine stătător, Micul Nicolas, a apărut în
1998, la editura Cartimpex din Cluj, în tra-
ducerea Yvonnei și a lui Mircea Goga. În
al doilea deceniu al celui de-al treilea mile-
niu, editura Art a demarat publicarea între-
gii serii de cărți, în traducerea excelentă a
Ralucăi Dincă. Au fost publicate următoa-
rele volume: Micuţul Nicolas (2014), Micu-
ţul Nicolas în recreaţie (2015), Micuţul Nico-
las în vacanţă și Micuţul Nicolas și prietenii
lui (ultimele două au apărut în 2021). Al
5-lea volum este în curs de publicare.
Să mai notăm faptul că filmul artistic
Micuţul Nicolas în vacanţă a fost difuzat și
la noi, în august 2015.
w
33
 Teodor Botiș
pictor

Eugen Gocan,
Om și sculptor adevărat
P E EUGEN GOCAN încă din anii începuturilor l-am simțit apropiat
sufletului meu. Născut pe plaiurile Transilvaniei, om al satului,
instruit și format la școala clujeană, el a păstrat în modul de a gândi
gravitatea, echilibru, măsura specifică acestor locuri.
Sculptura lui Eugen Gocan oriunde amintește și această lume
de Transilvania, de zborul ei spre sânul Patriei.
În anul 1976 a avut loc la Ateneul Român Vernisajul Colecției
de pictură Bărăscu în sala dreptunghiulară. Colecția cuprindea
nume foarte mari de pictori: Grigorescu, Andreescu, Luchian, Pacea
etc. În sala „Rondă”, concomitent, s-a vernisat și expoziția de pictură
și sculptură Teodor Botiș și Eugen Gocan. Cu această ocazie, direc-
torul Gh. Popescu, reprezentantul Ministerului Culturii, ne-a felicitat
pentru calitatea lucrărilor noastre.
Eugen Gocan, împreună cu poetul Ioan Alexandru, a fost distins
cu titlul „Cetățean de Onoare” al comunei Sânpaul. Festivitatea a
avut loc în prezența sătenilor și a oficialităților locale. În ochii acestor
oameni am văzut bucurie și mândrie de a avea asemenea consăteni.
Personalitatea poetului Ioan Alexandru a fost prezentată celor dimensiuni, cu plusul de vigoare care dă forță și monumentalitate,
prezenți de Mitropolitul Andrei, iar cea a lui Eugen Gocan de sub- din care răzbat măsura, știința de a modela, pe care le posedă un
semnatul. sculptor important cum era Eugen Gocan, le completează.
Fermecătoare sunt lucrările lui de mici dimensiuni; ele au o căl- Om de mare caracter, talent de excepție, plecat prematur dintre
dură a modelajului, o grafie a formelor, o muzicalitate a liniei prin noi, fire de mare bun simț, fără darul unora de a-și face un loc în
care oferă spectatorului misterul fascinant să caute tendința spre față, creația lui Eugen Gocan trebuie dăruită iubitorilor de artă,
desăvârșire. Sculptor adevărat fiind, Gocan știe că „desăvârșirea patrimoniului nostru cultural.
împinsă prea departe, sortită-i morții prin preaplinurile ei...” Lucrările w
de mari dimensiuni păstrează calitățile existente și cele de mici

Redactor-șef:
OVIDIU PECICAN
Secretar general de redacție:
AMALIA LUMEI
Redactori: DAN GRĂDINARU, JÓZSEF LUKÁCS
DTP: EDIT FOGARASI
Sigla revistei:OCTAVIAN BOUR
Tiparul:
MEGA PRINT
E-mail: lamongolu@gmail.com
Website: www.lamongolu.ro
Editor: REMUS V. POP MONGOLU
ISSN 2668-3970

Răspunderea pentru opiniile exprimate în

revistă aparține autorilor.