Libertatea întrunirilor stă la baza unui stat democratic.

Dreptul la
libertatea întrunirilor şi la libertatea expresiei sunt cele mai vizibile drepturi
publice exercitate în societate. Mass-media şi societatea deseori apreciază nivelul
unei democraţii în funcţie de respectul faţă de aceste drepturi şi exercitarea lor.
Imaginea guvernelor este afectată simţitor dacă acestea nu asigură dreptul la
libertatea întrunirilor publice. Rapoartele de monitorizare, studiile şi opiniile
experţilor denotă faptul că în RM, odată cu adoptarea noii Legi privind întrunirile
în aprilie 2008, s-a ridicat nivelul de asigurare a dreptului la exprimare. Numărul
întrunirilor s-a majorat circa de trei ori, cetăţenii au început să capete tot mai multă
încredere şi cunoştinţă de cauză în demonstrarea acestui fapt în public.
Totuşi, mai este necesară îmbunătăţirea exercitării dreptului la libertatea
întrunirilor, deoarece au fost înregistrate mai multe cazuri de încălcare a dreptului
la întrunire. Încălcarea dreptului la întrunire rezultă din imixtiunea nejustificată din
partea poliţiei, inacţiunea poliţiei faţă de acţiunile persoanelor terţe agresive ce
ameninţă sau împiedică organizatorii întrunirilor să-şi exercite dreptul la întrunire.
În afara unor eşecuri menţionate şi din partea administraţiei publice locale
observăm lipsa exercitării obligaţiilor în mod corespunzător.
Este evidentă importanţa studierii acestui subiect, având în vedere că
discuţiile, legislaţia şi jurisprudenţa privind asigurarea securităţii şi ordinii publice
în timpul manifestaţiilor cu caracter de masă ocupă un loc important – sunt o
prezenţă zilnică. Preocupările puterilor publice şi ale oamenilor – uneori
conflictuale – sunt mereu în actualitate, deoarece acest subiect constituie una din
problemele fundamentale ale societăţii. Mereu şi tot mai accentuat lumea
democratică se preocupă de găsirea celor mai eficiente mijloace pentru asigurarea
securităţii, a ordinii publice, dar şi a protecţiei drepturilor omului. Începutul
secolului XXI se caracterizează prin eforturi deosebite în acest domeniu.
Şi totuşi, aceste eforturi legislative nu au reuşit să impună în practica
standarde foarte înalte. În doctrină, legislaţie şi în practica din acest domeniu se
înregistrează regretabil de multe lacune, deficienţe şi chiar abuzuri.

1
 Dar ce este o întrunire? O întrunire o putem defini ca prezenţa intenţionată
şi temporară a unui număr de indivizi într-un loc public, care nu este o clădire sau
o structură, cu un scop comun de exprimare. O întrunire implică prezenţa fizică a
unui grup de oameni, adunaţi într-un loc public deschis, cu un scop comun sau o
cauză comună. Nu există nici un drept la întruniri cu intenţia de a provoca
violenţă şi dezordine. Chiar dacă o întrunire, prin definiţie, necesită prezenţa a cel
puţin două persoane, un protestatar individual exercitându-şi dreptul său la libera
exprimare, în cazul în care prezenţa lor fizică este o parte integrantă a acestei
expresii, trebuie, de asemenea, asigurate cu aceeaşi protecţie ca cei care se adună
împreună ca parte a unei întruniri.
Libertatea întrunirilor paşnice este reprezentată de un vast spectru de activităţi:
✔ întruniri statice: întrunirile, acţiunile de masă, demonstraţiile, raliurile,
protestele şi pichetele;
✔ întruniri în mişcare: paradele, marşurile, funeraliile, nunţile, pelerinajele şi
convoaiele;
Întrunirile sunt activităţi implicit temporare, însă nu există o definiţie fermă
a conceptului „temporar”, din care cauză edificarea taberelor de protest sau a altor
construcţii nepermanente poate fi inclusă în ideea de întrunire şi astfel de activităţi
pot fi continuate timp de câteva zile sau mai mult, cât continuă să rămână
considerate întruniri paşnice. Întrunirile au impact asupra proceselor vieţii
cotidiene. Ele pot cauza impedimente pentru procesele de rutină, afaceri,
deplasarea pietonilor şi traficul rutier. Astfel de impedimente sunt rezultate
legitime ale întrunirilor paşnice.
Importanţa deosebită a libertăţii la întruniri a cetăţenilor este pusă în valoare
de Constituţia RM prin art. 40 care stipulează că mitingurile, demonstraţiile,
manifestările, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi
desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme, atribuindu-i-se astfel statut
de drept fundamental. Legiuitorul a acceptat caracterul paşnic al întrunirilor drept
unică condiţie pentru libera desfăşurare a lor.

2
 Anul 2008 a fost marcat de un eveniment mult aşteptat de societatea
moldovenească – adoptarea Legii privind întrunirile. Elaborarea noii legi a fost
determinată de faptul că legea veche era incompatibilă cu Constituţia şi Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Adoptarea unei legi în redacţie nouă a fost o
necesitate stringentă.
Spre deosebire de noţiunea „adunare”, folosită în legea abrogată, noţiunea
„întrunire” este mai adecvată reflectînd mai exact modalitatea de exprimare a
opţiunilor şi ideilor de către persoane. Or, aflarea temporară a unui grup de
persoane într-un loc nu întotdeauna are ca scop exprimarea unor idei sau atitudini.
Prin urmare nu orice adunare de oameni în locuri publice este considerată întrunire.
Legea abrogată definea noţiunea „întrunire” drept miting, demonstraţie,
manifestare, procesiune, marş, pichetare, grevă desfăşurată în locuri publice, în
afara unităţii economice sau locului de lucru, orice altă adunare a cetăţenilor.
Legea în vigoare tratează noţiunea într-o formă generalizată oferind o
clasificare succintă:
✔ întruniri cu un număr redus de persoane;
✔ întruniri spontane;
✔ întruniri simultane.
Această clasificare permite o reglementare diferită de cea generală. Legea
abrogată nu conţinea o clasificare a întrunirilor, din care considerente toate formele
de întruniri erau supuse aceloraşi reglementări.

Prin întrunire cu un număr redus de persoane se are în vedere o întrunire la

care participă mai puţin de 50 de oameni. O întrunire spontană este acea întrunire
iniţierea şi desfăşurarea căreia este o reacţie directă şi promptă la evenimentele din
societate şi care, din punctul de vedere al participanţilor, nu poate fi amânată dat
fiind actualitatea evenimentelor. Întrunirile simultane reprezintă situaţiile cînd mai
mulţi organizatori desfăşoară întruniri în acelaşi loc şi în acelaşi timp. De remarcat
că prin întrunirile simultane nu se are în vedere contra-manifestaţiile, care sunt o
reacţie la întrunirile ce se desfăşoară, ori se vor desfăşura.

3
 Întrunirile sub formă de oficiere serviciilor divine, manifestările tradiţionale,
sportive, cultural-artistice, precum şi cele comerciale şi de divertisment nu au fost
şi nu sunt reglementate de lege. Consider că, Guvernul trebuia să înainteze
propuneri legislative în vederea reglementării suplimentare a acestor genuri de
întruniri. Oricum, pînă la adoptarea unor norme speciale, modul de desfăşurare a
acestor întruniri va fi determinat de legea în vigoare.

Legea privind întrunirile interzice întrunirile care au ca scop îndemnarea la

război şi agresiune, la ură naţională, rasială, etnică sau religioasă; incitarea la
discriminare, violenţă publică sau subminarea securităţii naţionale sau a
integrităţii teritoriale a ţării, săvîrşirea infracţiunilor, încălcarea ordinii publice
sau organizarea tulburărilor în masă, încălcarea moralităţii publice, a drepturilor
şi a libertăţilor altor persoane ori punerea în pericol a vieţii sau a sănătăţii
acestora. Această listă nu poate fi extinsă sub nici un pretex.

La etapa desfăşurării întrunirilor autorităţilor le revine, în primul rînd obligaţia

pozitivă de a crea condiţii egale pentru participanţi. Avînd în vedere că este vorba
despre o libertate, autorităţile, au obligaţia de a nu interveni în desfăşurarea
întrunirii publice, oferind protestatarilor posibilitatea de a-şi exprima liber ideile şi
atitudinea, fără să le fie teamă că vor fi persecutaţi. Problemele cu care se
confruntă participanţii cel mai frecvent sunt următoarele: disputarea locului de
desfăşurare a întrunirilor; limitarea libertăţii de exprimare în cadrul întrunirilor;
neasigurarea ordinii publice şi securităţii participanţilor la întrunire; limitarea
exercitării drepturilor aferente în cadrul întrunirilor, împiedicarea folosirii
echipamentelor speciale şi luării imaginilor. În exerciţiul libertăţii întrunirilor rolul
primordial al organelor de poliţie este de a menţine ordinea publică şi de a asigura
securitatea protestatarilor, dat fiind faptul că există riscul agresării acestora de terţi
sau contra-manifestanţi. Din interpretarea art. 10 al CEDO rezultă în mod clar că
exercitarea libertăţii de exprimare şi de informare comportă îndatoriri şi obligaţii
ale titularilor acestei libertăţi care presupun respectarea de către titular (individul) a
formalităţilor şi condiţiilor prevăzute de lege. Prevederile exprese ale art. 10(2) din
4
Convenţie arată trei categorii de măsuri de limitare socotite necesare într-o
societate democratică:

a) masuri de restricţie care au ca scop protecţia statului sau a autorităţilor publice:

securitatea naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică, prevenirea
infracţiunilor, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti, apărarea
ordinii publice;

b) măsuri restrictive care au ca scop protecţia populaţiei, în ansamblu;

c) măsuri care asigură protecţia individului sau a altor drepturi pe care acesta le
are;

Pentru ca aceste trei categorii de masuri restrictive să fie compatibile cu

prevederile Convenţiei este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele
condiţii: 
a) restricţiile să fie prevăzute de lege;

b) să vizeze un scop legitim; 

c) să prezinte caracterul unei necesităţi într-o societate democratică.

Măsurile de restrîngere a libertăţii prevăzute de Convenţia Europeană pentru

Drepturile Omului pot avea justificare doar în motivele expres şi limitativ
conţinute de art. 10(2). Limitarea trebuie să corespunda scopului real urmărit şi să
fie proporţională cu necesitatea socială imperioasă care a determinat-o. Aprecierea
caracterului necesar al măsurilor de limitare şi a proporţionalităţii lor cu scopul real
urmărit se face, in primul rînd, de statul care decide limitarea pe baza unei legi
interne existente. 

Secolul XXI a înregistrat o creştere alarmantă a protestelor şi dezordinilor de

masă. Este necesar de a garanta securitatea dar, în acelaşi timp, de a nu cădea în
extrema cealaltă - limitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale sub pretextul

5
securităţii. Între securitate şi drepturile omului trebuie găsit un echilibru. Ele nu
trebuie privite neapărat ca două concepte antitetice, pentru că securitatea, pe de-o
parte, şi drepturile omului, pe de altă parte, trebuie să se completeze.

Practic, în opinia mea, această dilemă centrală trebuie rezolvată prin

răspunsul la întrebarea cum să protejăm libertatea individuală prin intermediul
securităţii, fără a prejudicia esenţa drepturilor individului? Este adevărat că, din
acel moment, deja securitatea este analizată în alţi parametri, problematica
drepturilor omului începe să capete alte conotaţii. Eu cred că tensiunile dintre
conceptul de securitate şi cel de drepturi ale omului reprezintă, până la urmă, un
produs al inabilităţii noastre colective de a agrea, până la urmă, principii şi termeni
de discuţie comuni.

În cadrul unei societăţi democratice, cetăţenii au dreptul de a se aduna paşnic

şi de a protesta împotriva politicii guvernului sau împotriva acţiunii altor grupuri,
organizând manifestaţii sau greve, semnând cereri către autorităţile publice. Este
posibil ca unele mitinguri, marşuri de protest, pichetări ale unor sedii de instituţii
ale statului, manifestaţii cultural-sportive să degenereze, iar participanţii să devină
violenţi, atacând forţele de ordine, instituţii reprezentative punând astfel în pericol
viaţa unor oameni nevinovaţi şi/sau bunuri ale acestora. Împotriva lor se iau măsuri
adecvate situaţiei de către cei cărora le revine, prin lege, această responsabilitate.
Restabilirea ordinii publice şi menţinerea ei revine, în principal, forţelor de ordine.

De pildă, manifestaţiile, marşurile, mitingurile, ca formă de protest, faţă de

unele situaţii, măsuri administrative, economice pot avea fie un curs paşnic, fie pot
degenera luând forme violente - atacarea forţelor de ordine, a sediilor instituţiilor
de stat. În acest din urmă caz, instituţiile abilitate ale statului cu asigurarea ordinii
publice intervin pentru restabilirea ei, mergând până la folosirea forţei şi a
mijloacelor din dotare.

Așadar, toată problema este de a ști în ce măsură și prin ce mijloace se poate

feri democrația de o asemenea confuzie și de o astfel de suprapunere a securității
6
statului (care este un lucru) cu cea a indivizilor (care este cu totul alt lucru). Care
sînt condițiile pe care trebuie ea să le îndeplinească, principiile pe care trebuie să le
respecte pentru ca prima să nu se întoarcă împotriva celei de-a doua? Cum să
evaluăm decretele, regulamentele și constrîngerile la care îi supune pe indivizi în
numele securității lor – dar și violența, natura și întinderea mijloacelor represive pe
care le pune în mișcare pentru a garanta și a conserva, în diferite domenii. Din ce
moment încetează oare aceste mijloace să mai fie democratice? Unde se depășește
limita? Aceste întrebări nu sînt noi, ele punctează istoria tuturor democrațiilor.

Acest lanţ nesfârşit de ameninţări şi provocări ale violenţei în spaţiul public

ar putea fi rupt în viitor printr-o mai mare concentrare pe educaţia tinerilor în
spiritul valorilor civilizaţiei autentice, a comunicării, a toleranţei, păcii şi
drepturilor omului. Până atunci însă vom continua să condamnam utilizarea
violenţei ilegitime în spaţiul public pe motivul încălcării ordinii publice şi juridice
dar şi al producerii de pierderi umane şi pagube materiale.