ÎN SUFLET FĂRĂ CHIRIE

PERSONAJELE

NADIA
MĂICUȚA LORENA
PĂRINTELE MOISE
LUCIA
FILIP
NEA’ LICĂ
GRUPUL DE COPII
 ACTUL 1

Totul pare scos dintr-un basm de primăvară. Casa de copii a

fost inaugurată ieri, și deja au apărut cu zecile la poarta ei.
Locul acesta e fermecat, aflat pe o câmpie plină de flori de
mai și copaci cu veste verzi stufoase.
Instituția e o casă de păpuși scoasă din podul bunicii.
Culorile calde ce înfășoară exteriorul casei sunt spălăcite.
Ramuri de lavandă și lanțuri de frunze o împodobesc. Geamurile
au carcase de lemn proaspăt lăcuite.
În spatele casei se află o biserică, mică, pictată într-un
alb imaculat cu o cruce făcută din 2 bucăți de lemn și câteva
cuie.

SCENA 1

Copiii neajutorați cu lacrimi în ochi bat neîncetat în

gardul instituției. Portarul, Nea’ Lică încearcă să țină ușa de
fier stabilă. Lucia și Filip stau cocoțați pe spatele măicuței
și al părintelui, holbându-se toți la mișcările zdravene ale
gardului, necunoscând făptașii.

MĂICUȚA LORENA (cu disperare, tristețe): Părinte, nu credeți că

ar fi cazul să îi luăm sub aripa noastră? Dacă nu îi ajutăm
acum, ne vor bate în cap cu zilele!

PĂRINTELE MOISE: Până mâine, sigur pleacă.

MĂICUȚA LORENA: N-ai un strop de milă-n sânge.

PĂRINTELE MOISE: Sângele meu e ca apa sfințită.

MĂICUȚA LORENA: Atunci de ce nu iubești?

PĂRINTELE MOISE: De unde știi că nu e vreun băut din sat venit,

sau vreun câine pierdut?
MĂICUȚA LORENA: Treaba ta e să iubești, părinte. Nu-i vedem
noi, dar El da.

FILIP: Părinte, sunt sigur că e un miracol.

Părintele îl dă jos pe Filip de pe spatele lui și merge către

ușa. Cei 3 îl urmăresc. Acesta deschide ușa, absorbind
plânsetele copiilor. Începe să meargă cu pași repezi spre
poartă. Îl dă pe Nea' Lică la o parte.

PĂRINTELE MOISE (deschizând poarta): Doamne, ai milă!

Copiii încep a alerga prin grădină, lăsând preotul uimit.

Măicuța și cei doi copii se uită cu speranță la ei.

SCENA 2

Apele s-au calmat. Unii se joacă fotbal folosind

peretele casei ca poartă, alții explorează frumusețea naturii
înconjurătoare. Părintele și Măicuța merg liniștiți printre
copii, notându-le numele.

Măicuța se apropie de o fetiță cu părul scurt,

brunet, care rupe fire de iarbă din pământ.

MĂICUȚA LORENA (ghemuindu-se): Cum te numești, suflet mic?

Fetița: … Nadia.

Măicuța notează.

MĂICUȚA LORENA: De ce stai aici singură? Sunt atâția copii…

Nadia are o privire melancolică pe fața ei. Se preface că nu a

auzi, și continuă să rupă firele.

MĂICUȚA LORENA (așezandu-se confortabil): Sunt aici pentru

tine. Sunt aici cu Dumnezeu lângă mine să te ghidez prin
 întuneric. Nimeni, nici chiar cei orbi nu se descurcă în beznă.
Ai nevoie de un băț, sau pe cineva lângă tine.

NADIA: Dar, cine e Dumnezeu? Eu una, nu văd pe nimeni lângă tine.

MĂICUȚA LORENA: Dumnezeu ești tu. Dumnezeu e persoana ta din cer

care te urmărește.

NADIA (uitându-se spre cer): Dar mie nu-mi place să fiu urmărită…

Fata se ascunde sub brațele ei slabe.

Măicuța o îmbrățișează pe Nadia, râzând prin emisiile de
tristețe radiate de ea.

MĂICUȚA LORENA: Nu-ți fă griji, e ca un înger păzitor.

Măicuța Lorena o ajută pe fetiță să se ridice.

Măicuța o ține de mâini pe Nadia.

MĂICUȚA LORENA: Hai, du-te și stai cu ceilalți.

Nadia se uită cu admirație la măicuță și aleargă către cel mai

apropiat grup de copii.

SCENA 3

Nadia se află în fața unei uși de lemn. Înăuntru sunt 3 paturi

asemănătoare cu cele dintr-un spital vechi, cu carcasă metalică
și așternuturi impecabile. Pereții sunt albaștrii cu fel de fel
de desene făcute cu creta pe ei. În mijlocul camerei se află un
covor cu design folcloric, asemănător cu cel de pe o ie, sub care
se afla un parchet bine șlefuit.
Filip stă întins pe patul din dreapta, holbându-se la tavan.
Lucia croșetează stând la marginea patului la lumina unei
lumânări aprinse într-un sfeșnic.
Se aud bătăi la ușă, copii sar din pat. Un moment de liniște
scutură atmosfera camerei și copii schimbă priviri de copleșire.
Filip se ridică fără a face un sunet.
Lucia stinge lumânarea și se repezește către băiat.
 E beznă.

LUCIA (apucându-l de mână, șoptind): Nici să nu îndrăznești.

FILIP: Ce? Poate-i vreun câine…

LUCIA: Tu și părintele aveți ceva cu câinii.

FILIP: Cici… Dacă ți-ar veni Dumnezeu la ușă, nu i-ai deschide

ușa?

LUCIA: Nu, că îmi invadează spațiul personal.

FILIP (pune mâna pe clanță): Scutește-mă!

Băiatul deschide ușa.

Încremenită cu pernă în mână, Nadia se uită speriată la cei doi

copii.

Nadia: m-m-m-mi-a zis măicuța să vin… aici…

Filip se întoarce la Lucia.

FILIP: Ți-am zis eu!

Băiatul se reîntoarce către Nadia.

Filip (zâmbind): Desigur. Intră! Patul din mijloc e liber.

Nadia face un pas în cameră, analizându-și împrejurimile.

Atmosfera e complet mută.

Cei doi o urmăresc pe copila care merge speriată către patul

atribuit ei. Se așează la margine, pierzându-se în gol.

Lucia se întoarce la patul ei, își aprinde lumânarea cu un

chibrit și croșetează în continuare.
FILIP: Nu ne așteptam să avem colegi de cameră, de obicei suntem
mai… izolați de ceilalți copii.

NADIA: Nu mai avea nimeni loc pentru mine în cameră…

FILIP: Suntem fericiți să primim companie.

NADIA: Dar de ce stați departe de ceilalți?

Pe chipul lui Filip apare o privire îndurerată.

Lucia este tulburată de întrebarea fetei. Începe a trage cât mai

violent din croșeta de lemn până se rupe. Ea trântește ustensila
pe jos și se întoarce la cei doi.

LUCIA: Nu mi-am dorit să ajung la întrebarea asta. Ăsta e motivul

pentru care nu suport să am colegi de cameră… Filip este fratele
meu. Am fost aduși de bunicii noștri la biserica preotului. Nu
mergeam la școală și nu aveam prieteni. Viața la țară e grea, dar
o aveam pe buna noastră, care avea mereu povești pentru culcare
și ne gătea cele mai bune sarmale. Nu ne place aici… și
protestăm.

NADIA: Până la urmă, bunica voastră vă dorește binele. Nu cred că

ar fi putut să vă aducă aici cu rea intenție. Sunt sigură că vă
urmărește prin ochii lui Dumnezeu.

FILIP: Bunelu’ nostru sigur a fost foarte fericit să scape de

noi. Ce-o fi putut să facă cu doi copii pe capul lui? Dacă
bătrânu’ dădea la roată noaptea la colț de sat…

LUCIA: Să nu vorbești așa despre bunic. De unde să știm dacă el

chiar mergea noaptea la tanti Anda acolo la restaurant… eu cred
ca bunica era speriată.

FILIP: Nu ai învățat de la tati mirosul de băutură?

Lucia rămâne încremenită după întrebarea băiatului.

LUCIA: Nu trebuia să spui asta…

Fata se ridică de pe patul ei și aleargă bocind spre ușă, ieșind
și trântind-o în spatele ei.

NADIA: Am spus ceva greșit?

FILIP: Sora mea este mai emotivă. Fiind mai mare, a văzut mai
multe lucruri. Tatăl nostru nu ne-a fost alături în viață. A
murit la colț de stradă din cauza băuturii. Mama noastră ne-a dus
la țară când eram bebeluș. Nu am cunoscut-o. Numai ochii ei
blânzi îmi sunt familiari.

Filip se ridică de pe pat.

FILIP: Ar trebuii să văd dacă bine. Îmi cer scuze…

ACTUL 2

SCENA 1

Este o dimineață senină, răcoroasă.

Toți copiii veniți stau în genunchi, în două linii paralele
pe covorul maro în biserica instituției. Părintele Moise merge
încet pe culoarul specialț.
Biserica nu e un loc spațios. Pe pereții ei se regăsesc mai
multe picturi contemporane pe fundal albastru.

Nadia stă în mijlocul ultimului rând, iar în spatele ei îi

vedem pe Filip și Lucia târâindu-se în spatele ei.
Filip o atinge pe umăr.
Nadia se sperie, apoi se întoarce.
Filip îi face semn către ușă și se târăște fără a fi
observată.
Aceștia ajung la ușă, și ies.

SCENA 2

Cei 3 merg spre poartă, unde Nea’ Lică sforăie pe un scaun

de lemn.
 FILIP: Azi mergem în pădure. E mai bine să te rogi acolo
decât în biserică. Te conectezi cu el într-o manieră mai
naturală. Cum ai putea vorbi cu Dumnezeu dacă stai închis între
patru pereți?

LUCIA: Pădurea îmi aduce aminte de bunica…

Filip merge să îl verifice pe portar. Smulge din pământ

niște fire de iarbă și i le flutură la nas. Nu l-a trezit. Nea’
Lică își continuă somnul de frumusețe.
Băiatul deschide poarta, fetele ies și verifică curtea.

SCENA 3

Lumea din afara instituției este întunecată, fiind

înconjurată de o pădure stufoasă.
Filip și Lucia o ghidează pe Nadia, urmărind calea în care
copacii sunt marcați cu un x roșu. Cu cât avansează în drumeție,
începe să apară o imagine cât mai clară a satului din apropiere:
casele vechi țărănești cu schelet de lemn și acoperișul din
șindrilă sunt așezate perfect pe un teren denivelat.
Urmărind-i pe cei doi, Nadia meditează absorbind aerul
proaspăt și începe a observa micile detalii ale mediului
înconjurător. Le zâmbește buburuzelor, atinge frunzele copacilor,
se joacă prin bălți și strângea fel de fel de floricele. Frații o
privesc cu fericire în ochi.

Ajunși la destinație, Filip își pune ghiozdanul pe

bușteanul amenajat cu pături și perne. Lângă buștean se află un
copac măreț, pe care este agățat o icoană cu Dumnezeu. Lucia
pregătește covorul special, pe care stă de obicei când vine cu
frățiorul ei pentru a se ruga.

FILIP: Ți-a prins bine plimbarea asta, Nadia?

NADIA: Da! A fost un dar de la Dumnezeu…

Filip îi zâmbește fetei, apoi se uită cu mândrie la sora lui.

LUCIA: Hai, vino lângă mine.

Nadia se așează pe covor lângă aceasta.

LUCIA: Trebuie să te învățăm totul despre rugăciuni.

Lucia ridică de lângă ea o carte mare pe care este lipită o

hârtie cu scrisul “RUGĂCIUNI”.

LUCIA: Lucrez la cartea asta de ceva timp… Îmi doresc sa devin

scriitoare. Simt că am o conexiune cât mai profundă cu Dumnezeu
când scriu rugăciuni. Vezi tu, rugăciunile nu sunt doar simple
texte. Rugăciunile sunt oglinda credinței tale, a iubirii și a
trăirii. Nu sunt neapărat pentru Dumnezeu, sunt pentru viața ta.
Nu trebuie să le înveți, pentru că religia este ceva ce vine din
suflet, nu de pe o foaie de hârtie. O simplă rugăminte, sau un
“mulțumesc” îți poate schimba viața.

NADIA (uitându-se spre cer, urlând): DUMNEZEU, O VREAU PE MAMI

ÎNAPOI!

Pe chipul Nadiei încep să apară lacrimi. Lucia o strânge în

brațe.

LUCIA (o mângie): Nu așa…

Filip se uită în pământ.

LUCIA: Unde-i mami, Nadia?

NADIA: Mama avea… flori în păr și piele de catifea. Mama mă

strângea în brațe de fiecare dată când mă uitam în ochii maro ce
absorbeau toată ura. Mă uitam la ea și-mi vedeam toată viața prin
sufletul ei.

LUCIA (o observă): Prin ochii tăi o pot vedea pe mama ta. E aici,
cu tine… e aici cu Dumnezeu. Nu trebuie să urlăm, sau să ne uităm
spre cer. E lângă noi la orice pas, nu îl vedem, dar îi simțim
prezența.

NADIA (își șterge lacrimile de pe față): Dumnezeu, mami cu tine?

Frunzele încep să fluture lin.

Toți observă atmosferă, uimiți.

NADIA: Mulțumesc…
ACTUL 3

SCENA 1

Este după-amiază. Vremea a devenit posomorâtă.

Toți copiii stau în sala de mese și mănâncă. Bătăile

lingurilor se aud în bolurile lor.

Mesele sunt din lemn, cu fețe de masă cu trandafiri și

pereții sunt albi, cu o simplă icoană pusă să vegheze flămânzii.

Preotul intră în sală, cu o hârtie în mână și tristețe pe

chip. Toți copiii se uită cu curiozitate la el.

PREOTUL: Dragi copii, aș vrea să vă anunț, atât cu fericire

cât și cu tristețe, că mulți dintre voi își vor găsi o nouă
familie… În acest timp scurt, dar prețios, eu și măicuța am avut
un scop, acela fiind de a vă ajuta să vă regăsiți pe voi în
Dumnezeu și să vă găsiți un apropriat. Țineți minte că toate
valorile pe care le-ați preluat de aici să fie aplicate atunci
când ieșiți în lumea mare. Știți voi, eu am creat această
instituție cu presimțirea că voi reuși să am grijă de mulți
copii, să creez o familie mare. Am o inimă mare, care vrea
constant să dăruiască… dar după un timp am realizat că voi aveți
nevoie de experiențe pe care, din păcate nu vi le voi putea
dărui… aveți cu toții nevoie de iubire individuală. Voi mi-ați
fost un dar de la Dumnezeu, unul care a venit să-mi lumineze
calea. Oamenii sunt puși în viața noastră pentru a ne arăta ce
înseamnă iubirea în relațiile umane. Nu fiți triști că s-a
terminat această perioadă dintre noi, ci bucurați-vă că v-a
deschis noi oportunități.

Preotul își pregătește foaia.

 PREOTUL: O să încep să vă chem pe nume, timp în care să vă
luați rămas bun de la toți… Sandu, Georgiana, Elena, Miruna,
Claus și… Nadia.

Pe Nadia o cuprinde o tristețe cumplită. Filip sare de pe

scaunul lui către brațele fetei.

FILIP (cu lacrimi în ochi): Te rog, să nu mă uiți

niciodată!...